Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 86

Spre Înviere, un singur lucru mai trebuiește

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: patimi; pătimiri; judecator;

 

Cu Sfântul Efrem Sirul și cu Apostolul Pavel spre Înviere

”Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii tale. Așa, Doamne, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor” (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul).

Amin, adică așa să fie! Oare, așa să fie? Oare ce este mai important pentru omul contemporan? Luminițele artificiale, cozonacii cu nucă și fața de masă cu iepurași pe ea, sau preocuparea socratică de sine conform principiului: ”Cunoaște-te pe tine însuți?” Însă, nu este vorba despre cunoașterea de sine prin comparație cu alții, așa cum facem de obicei (Boncu și Nastas, 2015, p. 178). Este vorba acum despre ochii întorși spre interiorul sufletului, ca în unle sculpturi brâncușiene. Porțile simțurilor devin închise pentru lumea din afara noastră și atenția noastră duhovnicească se concentrează spre adâncul din noi. A face astfel nu este un lucru prea accesibil pentru noi, de vreme ce emoția care plutește în aerul din jurul nostru acum în perioada pre-pascală nu este una hristosferică, ci telurică, gastronomică, vestimentară. Sigur că și aceste lucruri fac parte din viață, însă a confunda emoția legată de procurarea lor cu pregătirea intensă și profundă pentru Taina Învierii Domnului Hristos este, cel puțin, neinspirat.

Poate că o distincție făcută între doi temeni, ”patimă ” și ”pătimire”, ne ajută mai mult să înțelegem pregătirea ascetică pre-pascală pentru întâlnirea mistică a Celui Înviat. ”Patima” este un păcat repetat suficient de des astfel încât să devină ca ”a doua fire” pentru noi. Și dacă păcatul repetat devine patimă, înseamnă că de păcate scăpăm mai ușor decât de patimile adâncite în firea noastră. Ceea ce facem ne face. Celulele stem pe care creierul le generează zilnic, după ce unele regenerează disfuncționalitățile de la nivelul corpului, restul se ocupă de acțiunea de învățare a lucrurilor și activităților noi (Goleman, 2016, p. 137). Cum ar fi păcatele de exemplu, adică acele activități care ne produc plăcere și satisfacție. Și aceasta se întâmplă până când lucrurile ne devin interioare firii. Deci, putem spune că păcatele sunt făcute cu voie și, când devin prin repetare parte din noi, se transformă în patimi fără voie, în sensul că rămân în noi ca o predispoziție a noastră spre păcat.

”Pătimirea” în schimb, este o suferință asumată de bună voie. Îmi asum o suferință pentru un scop. Postesc pentru că vreau să mă pregătesc pentru Înviere. De aceea, săptămâna de dinaintea Sfintelor Paști nu este a patimilor, ci a Pătimirilor, pentru că nici Hristos n-a fost pătimaș ci a fost pătimitor. El și-a asumat vindecarea firii omenești căzute în patimi și a pătimit (nu a fost pătimaș) ”pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire” (Crezul). Suferința lui Hristos a fost o suferință asumată pentru păcatele și patimile oamenilor, ca omul să aibă un exemplu suprem de smerenie, răbdare și încercare în orice suferință și să aștepte cu nădejde dragostea izbăvitoare a lui Dumnezeu. De aceea spunem rugându-ne: ”...duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, slugii Tale”.

Și că dragostea lui Hristos față de omenire e una necondiționată de vreun interes oarecare pe care l-am putea gândi noi oamenii, ne-o arată cu asupra de măsură Sfântul Apostol Pavel: ”Deci fiind îndreptați din credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos. Prin Care am avut și apropiere, prin credință, la harul acesta, în care stăm, și ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Și nu numai atât, ci ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare. Și răbdarea încercare, și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu S-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă. Căci Hristos, încă fiind noi neputincioși, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioși. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăște cineva să moară. Dar Dumnezeu își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptați prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căci dacă, pe când eram vrăjmași ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcați fiind, ne vom mântui prin viața Lui. Și nu numai atât, ci ne și lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum împăcarea” (Romani 5, 1 – 11).

Reținem două lucruri din aceste versete:

  1. Domnul Hristos a pătimit pentru noi de bunăvoie și nesilit decât de dragostea Lui pentru noi și pentru mântuirea noastră și,

  2. Suferința Lui încununată de Înviere ne inspiră și pe noi oamenii în suferințele noastre care, asumate liber și cu gândul la Dumnezeu, duc prin răbdare, prin încercare și nădejde la ”iubirea lui Dumnezeu care s-a vărsat în inimile noastre”.

Așadar, suferința aduce cu sine răbdarea. Dacă știm că Cineva a trecut înaintea noastră prin suferință și a ajuns la Înviere, atunci suferința noastră devine una asumată în acest sens. Și bineînțeles că răbdăm suferințele cu voie. În felul acesta devenim încercați, adică, dacă răbdăm cu voie și vedem că nimic rău nu ni se poate întâmpla, atunci devenim încercați și știm din experiență că suferințele nu ne pot ucide. Doar am probat lucrul acesta prin răbdarea suferinței. Iar această victorie, chiar dacă nu este cea finală, ne umple de nădejde în Dumnezeu cu ajutorul Căruia am depășit suferințele, nădejde care, în fond, ne face să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima și cu toată vârtutea noastră.

De aceea, în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cerem de la Domnul și Stăpânul vieții noastre ”duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale”.

Mai departe, ajunși la un asemenea nivel de înțelegere spirituală a vieții, ne putem concentra acum pe singurul lucru care trebuiește, pe viața noastră interioară: ”Așa, Doamne, dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor”.

Fiind acum pe temelia sigură a nădejdii care nu rușinează pe nimeni și a dragostei care prin Duhul Sfânt s-a vărsat în inimile noastre, dispun de curajul necesar al abordării de sine, al venirii întru sine dacă vreți. Acum, inspirat și încurajat fiind de suferința și Învierea lui Hristos, Îi pot cere ”așa, Doamne, dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele...” și toate celelalte. Acum, după ce am dobândit față de Dumnezeu inimă de fiu, față de semenul meu inimă de frate, pot să am și față de mine inimă de judecător. Mă pot acum concentra pe mine însumi pentru că nu mai sunt singur în suferința mea. Cu noi este Dumnezeu.

Chipuri de lumină și... de umbră. Sau, de ce să nu-i judecăm pe alții

Pentru aceasta, adică pentru a înțelege de ce e atât de riscant să-i judeci pe ceilalți, perioada Păresimilor îmi pune dinainte o galerie întreagă de chipuri exemplare pentru viața mea duhovnicească: chipuri luminoase și chipuri întunecate. Printre exemplele de lumină îi avem pe Sfinții Grigorie Palama și Ioan Scărarul, Sfânta Maria Egipteanca, dreptul Iosif, cele cinci fecioare înțelepte, femeia păcătoasă, Iosif și cu Nicodim... Iar printre ceilalți s-ar putea enumera Iuda Iscarioteanul, cărturarii și fariseii, Anna și Caiafa, cele cinci fecioare neînțelepte, Pilat și Irod...

Întrebarea care se ridică acum este dacă toate aceste persoane pot fi acceptate sau pot fi respinse în totalitate. De exemplu, femeia păcătoasă care a uns cu mir de nard picioarele Domnului Hristos și le-a șters cu părul capului ei, înainte de a face aceasta n-a avut o viață care să întrunească exigențele sfințeniei. Sau Iuda Iscarioteanul, înainte de a-L trăda pe Domnul Hristos, oare nu a fost și el pe calea cea îngustă a sfințeniei alături de El și de ceilalți Apostoli? Când a încolțit gândul trădării în inima lui Iuda? Oare de când a fost chemat la apostolat de către Mântuitorul? Sau de Sfântul Apostol Petru ce putem zice noi? El care s-a luptat cu atâta îndârjire pentru Hristos cu sluga arhiereului în grădina Ghetsimani, cum a putut să se lepede de trei ori de El?

Am putea lua și alte exemple: ”dacă Maria partea cea bună și-a ales”, oare Marta să nu fi făcut nimic bun?; dacă fiul risipitor și pocăit, venindu-și întru sine, s-a întors în brațele părintești, oare fratele mai mare al lui nu cumva n-a ieșit și el niciodată din voia tatălui lor?; dacă vameșul este o pildă de înaltă pocăință, fariseul oare nu ne oferă nimic exemplar? Inclusiv Sfânta Evanghelie ne spune că vameșul s-a întors mai îndreptat la casa sa decât fariseul, asta însemnând că chiar dacă mai puțin, totuși, și fariseul s-a îndreptat cumva prin faptele lui; în sfârșit, cine poate face o distincție netă între cei doi fii ai stăpânului viei dintre care primul a zis că se duce să lucreze via și nu s-a dus, iar celălalt, deși a zis că nu se duce să lucreze în vie, totuși a făcut-o. Pot eu, oare, judeca toate aceste cazuri?

M-aș mai opri la un exemplu istoric de pe vremea Sfântului Ciprian episcopul Cartaginei. E vorba de mijlocul secolului al III-lea când persecuțiile împotriva creștinilor erau în toi. Când împăratul Deciu a dezlănțuit persecuția, la Cartagina – și înclin să cred că nu numai acolo – situația s-a prezentat foarte divers. Cei mai lași dintre creștini numai că au auzit de persecuție și s-au și predat persecutorilor, trădându-i uneori și pe alți frați creștini. Alții au preferat să se predea ei înșiși și atât. Până aici lucrurile sunt cumva clare.

Însă, unii creștini mai bogați au apelat la o strategie: erau dispuși să plătească persecutorilor bani frumoși pentru a obține dovada (Libellus pacis) că au jertfit idolilor lepădându-se de Hristos, fără ca ei totuși să facă aceste lucruri. În acest caz, episcopul Ciprian care se ocupa de programul penitențial al celor căzuți de la credință (lapși sau apostați), a socotit că deși ei nu au jertfit idolilor conștiința lor era totuși viciată de această strategie și că era necesară și pentru ei aplicarea penitenței. Într-un fel, deși necăzuți cu fapta, cu gândul, totuși, au făcut-o.

Lucrurile s-au complicat însă și mai mult atunci când alături de categoriile de lapși pe care tocmai le-am enumerat, s-au adăugat și acei creștini care deși s-au lepădat de credință, au luptat totuși și au răbdat chinuri dar, în cele din urmă, au cedat. Deși și aceștia îngroașă rândurile lapșilor, este totuși o mare diferență de nivel între ei și cei din prima categorie care au alergat buluc la persecutori și s-au predat fără să le fie clintit măcar un fir de păr.

Mai departe, lucrurile se amplificau și mai tare în cazul mărturisitorilor. Aceștia erau cei care îndurau suferințe și nu se lepădau de Hristos, având multe semne ale suferinței pe corp. Pentru acest sacrificiu de sine ei erau bine cotați spiritual de către comunitatea creștină. Unii dintre ei au ajuns atât de apreciați încât oamenii nu se mai duceu la episcopi și la preoți să le ceară sfatul, preferându-i pe acești confessores în problemele spirituale. Situația devenea însă din ce în ce mai perplexă cu cât unii dintre mărturisitori începeau să strângă averi frumoase și să ducă o viață destrăbălată. Cumva își dădeau arama pe față. Sfântul Ciprian era destul de drastic în astfel de situații și consideră că între acești mărturisitori și cei care s-au lepădat de Hristos după ce au suferit numeroase chinuri nu există nici o diferență decât că persecuția a fost mai lungă la unii și mai scurtă la alții. De fapt, spunea episcopul Ciprian, dacă chinurile persecuției durau mai puțin mulți lapși puteau ajunge în categoria mărturisitorilor și, invers, dacă chinurile se mai prelungeau un pic probabil că mulți mărturisitori se numărau printre cei căzuți.

Asupra ultimei categorii de pe acest continuum spiritual și penitențial, martirii propriuziși, adică cei care mureau în persecuție, nu mai insistăm acum. E clar din cele expuse până acum că lucrurile nu erau deloc simple pentru Ciprian, episcopul Cartaginei, care trebuia să examineze în mod personal fiecare dintre aceste cazuri și să decidă psihologia profundă a căderii sau a mărturisirii credinței (Bîlbă, 2015, p. 237 ș. u.).

Am dat aceste exemple biblice și istorice pentru a avea un suport în plus în înțelegerea importanței pe care o are lăsarea în mâna lui Dumnezeu a judecării păcatelor altora. Fiecare dintre noi să ne ocupăm de păcatele și patimile noastre, recunoscând în același timp că Dumnezeu este Stăpânul vieții mele și al vieții tuturor oamenilor. Mie, însă, un singur lucru îmi trebuiește ... ”să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu”.

Un singur lucru trebuiește: drumul spre Înviere trece prin mine însumi

Viața nu se trăiește și nu s-a trăit nicodată prin comparație. Viața autentică spun. Viața ca dar al lui Dumnezeu făcut nouă. Oricine și oricât s-ar strădui nu poate adăuga staturii sale un cot. De ce să compar, atunci, talanții tăi cu talanții mei? De ce să nu-i dau la zarafi – a se citi săracii pe care îi miluiesc – și să iau înapoi de la Dumnezeu (IPS Streza, 2017, p. 262)? Până la urmă, așa cum ne spune părintele Steinhardt, Dumnezeu răsplătește boierește?

Comparația cu ceilalți nu face decât să mă ducă spre invidia și furia care o însoțește invariabil (Harris și Salovey, 2008). E adevărat că mânia, agresivitatea, dorința de a avea ce are celălalt a reprezentat și încă reprezintă pentru animale un mecanism al supraviețuirii speciei... însă la om nu mai e cazul să vorbim despre supraviețuire. Supraviețuirea înseamnă hrană și reproducere, dar pentru om supraviețuirea e lăsată în urmă de preocuparea pentru Viața cea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu care este înăuntrul nostru (cf. Luca 17, 21). ”Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Hristos Domnul nu S-a întrupat, n-a pătimit și n-a înviat pentru ceea ce, oricum, aveam, ci pentru posibilitatea noastră de a alege să trăim veșnic alături de Sfânta Treime și de toți sfinții.

Ori pentru a ajunge la destinația noastră ”meta-fizică” și, cu mult mai mult decât atât, dumnezeiască și îndumnezeitoare, preocuparea de mine însumi și de ”ființele” care populează adâncimea sufletului meu este esențială.

A-l judeca pe celălalt înseamnă a te judeca pe tine însuți (Guggenbuhl-Craig, 2017, p. 101) . Tot ce vezi la altul este cumva și în tine. Chiar dacă tu n-ai făcut acel lucru pentru care îl incriminezi pe celălalt, e posibil să îl faci, însă, deocamdată, situația este în avantajul tău. Sau poate că îți dorești măcar subliminal să faci și tu ceea ce acuzi la celălalt. Ori, poate că tu, odată, ai săvârșit acest păcat pe care acum îl observi la fratele tău... iar, în urma războiului mulți viteji se arată. În fond, cel ce stă să ia seama să nu cadă (cf. I Corinteni 10, 12).

Oricum am lua lucrurile, cumva, pentru că tu ai posibilitatea să le percepi la celălalt înseamnă co-părtășie, Adică, păcat fără voie și cu neștiință, dar păcat. Să luăm un exemplu: dacă pui în fața unui cățel romanul ”În căutarea timpului pierdut” al lui Proust, probabil că îl va mirosi un pic și apoi se va îndepărta pentru că nu reprezintă nici un interes pentru el. Absolut nici unul. Cățelul nu are în dotare nimic prin care să poată percepe ceva din valoarea timpului psihologic așa cum este perceput de autor. Însă, atunci când tu acuzi o malformație comportamentală a unui semen, în mod sigur știi despre ce vorbești. Ești echipat pentru asta.

Concluzia nu poate fi decât una singură: mână la adâncul sufletului tău! Acest singur lucru îți mai trebuiește: ”Doamne, dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele și să nu-l osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor”. Amin!

Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ
  2. BÎLBĂ, Ciprian Valentin, (2015). Elemente de spiritualitate penitențială în opera Sfântului Ciprian al Cartaginei. Teză de doctorat nepublicată.
  3. BONCU, Ștefan și NASTAS, Dorin, (2015). Emoțiile complexe, Iași: Editura Polirom.
  4. GOLEMAN, Daniel, (2016). Leadership: puterea Inteligenței Emoționale, traducere de Ana-Maria Datcu, București: Curtea Veche Publishing.
  5. GUGGENBUHL-CRAIG, Adolf, (2017). Riscurile puterii celor care ajută, traducere de Violeta Bîrzescu, București: Editura Trei.
  6. HARRIS, C.R., și SALOVEY, P. (2008). Reflections on Envy. În R.H. Smith (ed.), Envy: Theory and Research (pp. 335 – 356). Oxford: Oxford University Press.
  7. STREZA, IPS Laurențiu, (2017). Din exilul păcatului la Masa Împărăției. Pelerini cu Hristos spre Înviere, prin Postul Mare, Sibiu: Editura Andreiana.
25-04-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu