Preînchipuirea jertfei Mântuitorului Iisus Hristos în Vechiul Testament

Jertfele sunt acte cultice exterioare, izvorâte din dorinţa sinceră a omului de a‑şi exprima pe de o parte credinţa în Dumnezeu, iar pe de altă parte de a‑I mulţumi într‑un fel pentru darurile primite şi de a‑şi expia prin ele păcatele. Jertfa este o experienţă profundă şi universală a omului credincios. Ideea de jertfă se regăseşte la toate treptele de dezvoltare a gândirii religioase, la majoritatea popoarelor lumii alături de invocarea numelui divinităţii prin rugăciune. În religia revelată a israeliţilor, ca în oricare altă religie, sentimentul religios se exteriorizează prin sacrificii. „Jertfele sunt acţiuni cultice obişnuite, pornite din fiinţa umană ca o expresie a credinţei lui în Dumnezeu şi prin mijlocirea lor omul se oferă Părintelui ceresc, atât cu trupul, cât şi cu sufletul”.

Prin jertfele stabilite de Iahve, poporul ales îşi amintea permanent că poartă păcatul în fiinţa sa şi că pentru aceasta merita moartea. Scopul jertfelor se referă la latura interioară sau spirituală, iar forma la cea materială sau exterioară. De fapt, adevărata jertfă agreată de Dumnezeu era cea interioară, căci prin forma exterioară s‑a urmărit de fapt stimularea actului intern. În centrul jertfelor de ispăşire stă vărsarea sângelui. Cum „sângele este viaţă” (Deuteronom 12, 23) în concepţia veche iudaică însuşi principiul vieţii este în sângele care a fost sădit de Dumnezeu în om, deci îi aparţine lui Dumnezeu. Se presupune deci că prin vărsarea sângelui din animalul sacrificat se restituia lui Dumnezeu însuşi darul vieţii. De aceea, în toate sacrificiile, sângele, care reprezenta viaţa animalului, era vărsat în întregime pe altar, ca un fel de omagiu adus lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor celor vii. Bineînţeles că sângele ține de materie şi nu se poate ridica el însuşi la Dumnezeu, care este Duh absolut. Dacă păcatul săvârşit de om este de natură spirituală, ca ceva ce porneşte chiar din sufletul său, se cuvine ca şi el să aducă lui Dumnezeu tot ceva spiritual, adică însuşi sufletul său. Dar pentru că omul nu putea să‑I ofere lui Dumnezeu sufletul său decât prin pierderea vieţii, iar, Dumnezeu, aşa cum se exprimă profeţii „nu vrea moartea păcătosului”, pentru a nu contraveni scopul creaţiei, a acceptat jertfa unui animal crescut prin efortul omului, care să fie în schimb pentru sufletul său.

La israeliţi nu se acceptau în nici un chip ca jertfe animalele de vânat, deoarece acestea nu puteau constitui o adevărată jertfă din partea omului, căci omul ar fi renunţat în acest caz la ceva care nu‑i aparţine şi darul n‑ar fi fost primit. Tot ceea ce aducea omul înaintea lui Dumnezeu trebuia să provină din osteneala frunţii sale, câştigat în mod cinstit, deoarece jertfele exprimau ideea de substituire, în mod simbolic ele arătând că omul se substituie pedepsei cu moartea prin suprimarea vieţii animalului sacrificat, iar pe de altă parte ele sunt simbolul sentimentelor pozitive: de adorare, mulţumire, cerere, umilinţă şi căinţă, pe care jertfitorul şi le exprimă ca act exterior înaintea lui Dumnezeu. Se urmărea ca prin jertfă să se ofere lui Dumnezeu un dar cu scopul de a exprima sentimentul de adorare şi de a spera să obţină în schimb harul divin care să‑l scape de păcat şi să‑l menţină în comuniunea cu Dumnezeu. Legea lui Moise a restrâns materialul de jertfă la numai câteva animale domestice curate. Astfel, erau sacrificate pe jertfelnic doar vitele cornute, oile şi caprele, juncul sau taurul tânăr, junca, viţelul, viţeaua, berbecul, oaia, mielul, mioara, ţapul, capra, iedul şi iada. Pentru cei săraci se admitea să se jertfească turturele sau pui de porumbei. Animalele trebuiau să nu fie mai mici de opt zile şi nici să nu depăşească trei ani. Din consideraţie faţă de Dumnezeu se impunea ca animalele care se aduceau ca jertfă să fie fără de meteahnă. „Scriptura a numit daruri oile aduse de Abel, din pricină că a adus oi de preţ, alese şi neîntinate. A căutat, deci, la Abel, pentru că a adus jertfa cu gând curat; a căutat şi la darurile aduse, nu numai pentru că erau fără pată, ci şi pentru că în totul au fost cinstite; şi din pricina gândului celui care le‑a adus şi din pricină că erau întâi‑născute şi din pricină că a adus cele mai alese părţi din ele, părţile grase ale lor; şi din acestea pe cele bune”.

Amândoi aduc jertfă din roadele muncii lor, din darurile primite de la Dumnezeu şi amândoi aduc „primul rod”, în care este cuprins, de fapt, întregul rod, aşa cum într‑o sămânţă este cuprins tot arborele. Dispoziţia inimii, însă, este definită şi Dumnezeu, aşa cum ne arată textul, primeşte darul sau jertfa de la Abel a cărui inimă este dispusă spre o dăruire totală. „Cel ce aduce jertfă lui Dumnezeu ceva din cele ce are, cel care se gândeşte câtă deosebire este între ele şi Dumnezeu şi că, om fiind, este învrednicit de o aşa de mare cinste, trebuie să‑I aducă lui Dumnezeu, pe cât îi este cu putinţă, ceea ce are mai de preţ”.

Nici Abel n‑a avut dascăl, nici Cain n‑a avut sfătuitor sau povăţuitor, ci fiecare, mişcat de învăţătura conştiinţei şi de înţelepciunea dată de sus neamului omenesc, s‑a îndreptat spre o astfel de aducere de jertfă; dar deosebirea gândului cu care a adus fiecare jertfa şi trândăvia voinţei au făcut ca jertfa unuia să fie bine primită iar a celuilalt aruncată. Lui Avraam i s‑a cerut să jertfească pe fiul său, dar din faptul că a fost oprit la timp ca să nu ia viaţa copilului, se vede clar că Dumnezeu i‑a pus la încercare doar inima. „Cu ce ochi privea Avraam copilul care ducea în spate lemnele, pe copilul pe care avea să‑l jertfească nu peste multă vreme? Cum putea mâna să poarte focul şi cuţitul? Şi mâna purta focul cel material, dar focul cel dinăuntru îi ardea sufletul şi‑i mistuia cugetul, convingându‑l să biruie totul cu dragostea lui de Dumnezeu şi făcându‑l să se gândească la aceea că Cel Care i‑a dat copilul şi l‑a făcut tată mai presus de firea omenească va putea şi acum să facă cele ce depăşesc mintea omenească”.

Jertfa lui Avraam este plină de sens. În simbolul ei este prefigurat Iisus Hristos. Mielul de care a întrebat Isaac pe tatăl său (Facerea 22, 7‑8) este Hristos Cel numit de Sfântul Evanghelist Ioan Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii. Profeţii vor folosi imaginea mielului de jertfă cu referire expresă la lucrarea viitorului Mesia. Isaia, spune: „Când a fost chinuit şi asuprit, n‑a deschis gura Sa spre a Se apăra, ca un miel nevinovat, pe care‑l duc la tăiere şi ca o oaie fără de glas împotriva celor ce o tund, nu şi‑a deschis gura sa” (cap. 53, 7). „După cum aici a fost adusă jertfă oaia în locul lui Isaac, tot aşa şi Mielul cel cuvântător a fost adus jertfă în locul lumii. Trebuia ca prin umbră să fie preînchipuit adevărul” . Sfântul Apostol Pavel arată că purificarea pe care jertfele au adus‑o n‑a fost decât rituală, exterioară şi trecătoare. Dumnezeu iartă doar provizoriu. Era un fel de arvună dată oamenilor în vederea iertării definitive, ce se va realiza pe deplin la venirea lui Mesia (Romani 3, 25‑26). Avraam a fost pus la încercare. Încrederea şi iubirea lui trec prin proba supremă. Jertfa lui Avraam ca şi credința lui de altfel şi întreaga lui viziune poartă clar un mesaj profetic. „Aşa cum Avraam primeşte a doua oară pe Isaac în dar de la Dumnezeu, şi creaţia, după prima ei naştere, va primi a doua oară pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, care o va răscumpăra prin jertfă”. Dumnezeiasca Scriptură, numind oile daruri, iar roadele pământului jertfă, ne învaţă că Stăpânul nu ne cere nici aducerea de animale, nici aducerea de roade ale pământului, ci numai dispoziţia voinţei şi gândul nostru. Jertfa e în ea însăşi creatoare, prin profetismul ei vădit. Credinciosul se zideşte şi creşte în Duhul profeţiei, creşte mai ales prin acel dialog tainic ce are loc în cugetul lui între preînchipuirea profetică şi Chipul perfect contemplat în aşteptare şi speranţă. „Toate au fost preînchipuite prin umbră. Unul‑Născut acolo, unul‑născut aici. Fiu iubit şi adevărat acolo, fiu iubit şi adevărat aici (…) De tată a fost adus Isaac jertfă, pe Acesta Tatăl L‑a dat”.

Mielul Pascal e preînchipuire a lui Hristos. Mielul Pascal e jertfit înainte de a fi eliberat poporul evreu din robia Egiptului; Hristos se jertfeşte pentru eliberarea omenirii din robia păcatului şi a morţii. Jertfa mielului pascal va înceta precis atunci când se va fi jertfit Hristos – Paştele Noului Legământ (I Cor. 5, 7). Având în vedere caracterul prefigurativ al jertfelor în Vechiul Testament, putem spune că şi sacrificiul vacii roşii, aşa cum afirmă şi Sfântul Apostol Pavel (Evr. 9, 13‑14) preînchipuie jertfa de pe Golgota. „După cum jertfa se aducea în afara taberei, la fel şi Mântuitorul Hristos a fost răstignit în afara zidurilor Ierusalimului”.

Acest sacrificiu se aducea rar şi avea drept scop colectarea cenuşii rezultate din arderea unei junice şi se folosea la „curăţirile trupeşti ale omului căruia i se permitea apoi să revină în sânul comunităţii teocratice”. Iov, va trece ca şi Avraam, prin exigenţele fidelităţii faţă de Dumnezeu şi va anticipa, prin modul prin care şi le va asuma, suferinţa şi jertfa Fiului lui Dumnezeu. Mielul Acesta cuvântător s‑a jertfit pentru întreaga lume, Mielul Acesta a curăţit întreaga lume. El a scăpat pe oameni de rătăcire şi i‑a readus la adevăr; El a făcut pământul cer, nu schimbând firea stihiilor, ci făcând pe oamenii de pe pământ să aibă vieţuirea cea din ceruri. Prin El a pierit toată slujirea idolilor, prin el oamenii nu se mai închină la pietre şi la lemne, nici nu se mai pleacă cei cinstiţi cu raţiunea în faţa lucrurilor fără de simţire, ci toată înşelăciunea a fost alungată, iar lumina adevărului a luminat lumea. O varietate bogată în aspecte a jertfei mozaice cu o tehnică rituală încărcată de sensuri, dar care prefigurau şi jertfa Mântuitorului Iisus Hristos este descrisă mai ales la Levitic. Cea mai revelatoare imagine profetică a lui Hristos în Vechiul Testament este aceea a lui „Ebed‑Iahve” din Isaia (XLII, 1‑7; XLIX, 1‑9; L,1‑9; LII, 13‑14; LIII,1‑12). Dincolo de interpretarea individuală sau colectivă după diferitele şcoli exegetice, a acestui slujitor al lui Iahve, importanţă au trăsăturile caracteristice care îl disting de întreg contextul istoric de până aici. El nu este un principiu davidic, cuceritor, care să impresioneze prin putere şi glorie, ci un bărbat sfânt, înţelept care cucereşte cu blândeţea şi bunătatea (XLII, 3). Forţa lui stă în încredere desăvârşită şi ascultare (L, 6). Misiunea lui e să elibereze şi să adune pe Israel. Iar solidaritatea în durere cu fraţii lui merge pâna la a se jertfi pentru ei (LIII, 3‑5). Chiar mai mult decât o solidaritate, suferinţa lui devine o ispăşire a fost străpuns, zdrobit, prin rănile lui noi toţi ne‑am vindecat (LIII, 5), un adevărat mijlocitor. În mod cu totul surprinzător el e dat ca legământ al popurului (XLII, 6), se identifică cu alianţa încheiată între Dumnezeu şi Israel. Întrunind asemenea însuşiri mesianice robul lui Iahve se descoperă ca un admirabil pro­log al Logosului întrupat.

Cu această profeţie pe care Sfinţii Părinţi au numit‑o Evanghelia a 5‑a, după Isaia, icoana lui Hristos, în Vechiul Testament iese din mister în lumină”. Spre deosebire de jertfele Vechiului Testament care nu au fost depline şi nici desăvârşite, jertfa creștină, împlinită prin Hristos, are un caracter de împlinire şi desăvârşire. Hristos spune că a venit în lume pentru a se jertfi, numind astfel scopul întrupării sale: Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să‑şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi (Matei 20, 28). Hristos, e în acelaşi timp şi dar şi jertfă. Darul e Dumnezeu însuşi care coboară la noi, jertfa e Dumnezeu omul, care se suie la Tatăl. Jertfa Domnului e unică pentru că Mielul junghiat potrivit Revelaţiei, este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul (Apoc. 22, 13). Jertfa Domnului reprezintă momentul de totală perfecţiune în ascultarea Sa faţă de Tatăl. E trecere de la nefiinţă la fiinţă în creaţie, de la robie la libertate în istoria lui Israel, de la patimă la adevăr în pocăinţă, de la moarte la înviere cu Hristos‑Paștele. Jertfele Legii vechi preînchipuie adevăratul sacrificiu adus o singură dată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Jertfele Vechiului Testament au avut numai un caracter tipic, prefigurând realităţile din Noul Testament. Ele sunt prin ceremonial nişte semne vizibile cu scopul de a pregăti pe oameni, în vederea jertfei adevărate a Mântuitorului Iisus Hristos.

Ierodiacon Dosoftei JITARU, Mănăstirea Cetățuia, Iași - articol apărut în numărul 48/2019 al Revistei Epifania - Iași

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.

2. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Corniţescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Arheologia Biblică, Bucureşti, 1994.

3. Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă şi Răscumpărare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea Întâi. Omilii la Facere (I), Bucureşti, 1987.

5. Idem, Scrieri. Partea a doua. Omilii la Facere (II), Bucureşti, 1989.

6. Popa, Pr. Gheorghe, Lege şi Iubire. Coordonate biblice şi hermeneutice pentru Teologia Morală, EdituraTrinitas, Iași, 2002.