Voinţă şi autocontrol - dai voinţă, iei putere

            Fiecare om are două creiere cel dintâi dintre ele este răspunzător de instincte şi reacţii automate necontrolate. Aceasta este creierul primitiv pe care omul îl are în comun cu celelalte vieţuitoare. Aici se ia decizia: „luptă sau fugi!”. Cel de-al doilea creier, neocortexul, este sediul răspunzător de deciziile care se bazează pe planificare şi angajament responsabil, raţional. Ca să înţelegem şi mai bine diferenţa dintre cele două creiere mai spunem că omul în ziua de astăzi are hrana la o aruncătură de băţ de casa lui şi, spre deosebire de alte vremuri mai vechi, nu reprezintă un pericol uriaş să-şi procure această hrană. În alte vremuri, omul se afla permanent în situaţia instabilă de supravieţuire, când putea deveni foarte uşor din vânător victimă (Goleman, 2008, 36-39).

            Deşi, conform celor consemnate mai sus, avem o parte din creier ca al animalelor, între noi şi animale există deosebiri substanţiale. Noi ne putem amâna impulsurile şi putem planifica lucrurile pe termen lung în nişte situaţii şi condiţii care depăşesc incomensurabil posibilităţile celorlalte vieţuitoare. Şi asta pentru că deţinem voinţă şi autocontrol.

            Valorile şi principiile noastre de viaţă pot merge până la suprimarea instinctului autoconservării. Cineva ar putea contraargumenta spunând că o ursoaică face exact acelaşi lucru atunci când îşi riscă viaţa pentru a-şi apăra puii. Da, răspundem noi, ursoaica decide şi ea împotriva instinctului autoconservării, însă acest lucru nu este rezultatul unei decizii liber asumate, ci doar un instinct. Ursoaica se sacrifică pentru ca prin acest gest specia ei să-şi continue existenţa. Nimic mai mult.

            Pentru a rupe încă o dată rândurile celor care consideră că între om şi animal sunt mult mai multe asemănări decât deosebiri vom lua exemplul suprem al martirajului creştin. Sfântul Constantin Brâncoveanu, atunci când şi-a dat viaţa pentru Hristos în virtutea valorii credinţei, nu a făcut-o pentru a-şi conserva specia. La fel şi când a acceptat ca cei patru fiii ai săi să fie martirizaţi nu a făcut-o pentru a-şi conserva specia. Valoarea credinţei şi asumarea ei responsabilă în perspectiva nu doar a unei vieţi prezente, ci mai ales în perspectiva veşniciei, îl ridică pe om la nivelul unei existenţe spirituale niciodată accesibilă vreunei alte fiinţe pământeşti.

            Lucrarea voinţei omeneşti îşi are sediul neurologic în faţa frunţii (lobii prefrontali) reprezintă una dintre diferenţele fundamentale dintre om şi animalul care are foarte puţin dezvoltată această parte lăsând loc alungirii botului.  

           Am putea spune că deciziile noastre sunt influenţate neurologic. Adeverirea omului ca fiinţă personală superioară tuturor celorlalte tipuri de existenţă pământească, ne apare în lumină atunci când reuşim să depăşim sugestiile instinctelor care ne atrag înspre satisfacţia supravieţuirii. Însă nu întotdeauna reuşim. De pildă, îmi aduc aminte de anii 2003-2004 când fiind profesor de religie la unul dintre liceele din Făgăraş, i-am rugat pe băieţi să răspundă la următoarea întrebare: „Cum arată din punctul tău de vedere viitoarea ta soţie?”. Aproape invariabil elevii au răspuns că trebuie să fie atrăgătoare şi frumoasă. Când le-am întrebat apoi pe fete cum şi-ar dori să fie viitorul lor soţ, mi-au răspuns că trebuie să fie puternic şi descurcăreţ.

Cumva, aceste răspunsuri sunt dictate de nivelul de percepţie al elevilor şi elevelor care se găsesc în plină adolescenţă. Într-adevăr, îndrăgostirea nu este o formă de exprimare a voinţei. Pur şi simplu se întâmplă pe seama unor motive exterioare ca cele enumerate mai sus. Însă, pe măsură ce relaţia înaintează în vârstă şi experienţă, iubirea devine tot mai mult o artă care are nevoie ca să crească armonios de iscusinţa autocontrolului (Fromm, 2016, p. 21).

            Un alt aspect fiziologic care influenţează capacitatea personală a omului de a-şi exercita propria voinţă, îl reprezintă aşa numiţii neuroni-oglindă. Ce face o oglindă? Reflectă imaginea celui care se oglindeşte în ea. Şi aceşti neuroni de tip oglindă nu fac altceva decât să reflece simţămintele, gândurile şi comportamentele altor persoane de care volens nolens ne lăsăm influenţaţi (Goleman, 2014, p. 126). Tot ceea ce face omul este contagios pentru ceilalţi semeni. Pe acest principiu neural se bazează şi forţa modelului sau a exemplului.

Tot în perioada în care eram profesor de religie am întâlnit o altă situaţie exemplară pentru a înţelege cum ne contagiem comportamental unii de la alţii: Nu toate elevele de liceu aveau veşminte suficient de lungi şi eu mă foloseam de disciplina pe care o predam pentru a le face puţină morală. Le întrebam ce s-ar întâmpla dacă unul dintre profesorii mai în vârsta le-ar scoate la tablă şi ar trebui să scrie ceva în partea superioară a tablei. Cum s-ar simţi într-o astfel de situaţie? Răspunsul lor a fost unul uluitor: „Domn’ profesor, ia uitaţi-vă la colega dumneavoastră care predă…!” Într-adevăr, când mă duceam în cancelarie o urmăream pe persoana respectivă şi, din păcate, elevele mele aveau dreptate. Iată, aşadar, un exemplu care arată cum ne lăsăm influenţată voinţa de comportamentele celorlalţi.

            Şi pentru a vă oferi un exemplu mai puţin excentric, vă mai relatez o experienţă. De data aceasta nu una personală: câtorva familii li s-a spus că în ceea ce priveşte consumul energiei electrice sunt sub nivelul mediu de consum al regiunii în care locuiesc. Ce credeţi că au făcut aceşti oameni? Au lăsat becurile aprinse.

Am dat aici un exemplu al efectului de turmă care uneori ne influenţează voinţa în direcţia adaptării la cerinţele exterioare nouă şi dorinţelor noastre personale.

            Ca să înţelegeţi şi mai bine influenţa socială asupra actului de voinţă vă voi povesti ceva. E vorba de povestea broscuţelor. Trei broscuţe s-au înscris într-un concurs în care trebuiau să escaladeze nişte pietre puse una peste alta. Concursul tocmai începuse şi în jurul celor trei broscuţe concurente celelalte vietăţi au început să strige: „Haideţi! Continuaţi! Veţi reuşi!”. Traseul devenea din ce în ce mai dificil şi vocile privitorilor au început să strige diferite avertismente. Într-adevăr panta se mărise mult şi exista riscul ca broscuţele să cadă în gol. La presiunile concursului, două dintre ele au renunţat. Ultima însă a mers până la final şi a câştigat concursul. Nu mică le-a fost mirarea organizatorilor când au aflat că broscuţa câştigătoare era surdă.   

            Pe lângă influenţa societăţii mai sunt şi alte tipuri de determinare exterioară al actului voluntar personal. Ne referim la persoanele care au o importanţă deosebită pentru noi. La acei oameni exemplari  şi care prin cuvântul şi pilda vieţii lor ne determină să alegem anumite drumuri în viaţă (McGonigal, 2015, p. 233). Există şi posibilitatea ca astfel de oameni să nu facă nimic pentru a ne influenţa voinţa. Şi, totuşi, noi îi urmăm tocmai datorită investirii emoţionale cu care îi încărcăm. Astfel de persoane pot fi părinţii… . Ştiu cazul unui medic neurolog, prieten de-al meu, care a fost în dubii când şi-a ales latura de specializare medicală. Pe urmă, când am discutat cu el, am aflat că mama lui a suferit două accidente vasculare care s-au soldat şi cu semipareze. Sigur că peste ani, când acest prieten şi-a ales specializarea neurologică, n-a făcut legătura cu suferinţele mamei la care ţinea enorm. Totuşi deciziile noastre pot fi influenţate pe termen lung şi în acest fel de către figuri semnificative din viaţa noastră.

            Voinţa mea individuală poate cădea, aşa cum am spus, sub centru de atracţie al propriei fiziologii. Vă ofer un exemplu personal. În ciuda dimensiunilor mele îmi place să joc şi câte un fotbal. Ceea ce e ciudat este că după fiecare activitate sportivă de acest gen mi se face o foame de lup. Dubiile încep să bată la poarta minţii mele. Ce să fac? Să-mi fac pofta trupului sau să-mi urmez obiectivul minţii care ţinteşte înspre cura mea de slăbire. Probabil că înţelegerea mecanismului fiziologic de influenţare a voinţei noastre ne va ajuta să luăm mai uşor o decizie. Atunci când corpul face un efort mai mare, creierul dă comandă ca zaharurile şi grăsimile să se retragă din sânge. Nu e vorba de un stoc de energie epuizat. Pur şi simplu creierul nostru este obsedat de supravieţuirea noastră şi, ca atare, apelează la acest tertip pentru a ne face să mâncăm. În memoria noastră arhetipală ne-a rămas ceva de pe vremea când nu trebuia ratată nici o masă deoarece omul nu ştia când va fi următoarea (McGonigal, 2015, p. 50).

Înţelegând aceste lucruri, mi-e mult mai uşor să renunţ la a mânca după orice activitate sportivă desfăşurată.

            Alte cauze ale slăbirii voinţei pot fi încordarea ei puternică şi continuă pe o perioadă mai lungă şi lipsa somnului. Voinţa nu reprezintă o resursă nelimitată. Este nevoie şi de un anumit timp pentru ca aparatul nostru voluntar să-şi reîncarce bateriile. Altfel clachează.

Odată, nişte pelerini l-au căutat pe Sfântul Antonie despre care au auzit că este o personalitate duhovnicească. Pe măsură ce înaintau în pustie, dacă se întâmpla să întâlnească pe cineva îl întrebau de avva Antonie. Mai departe au văzut un grup de oameni care râdeau în jurul unui bătrân. Nu mică le-a fost mirarea pelerinilor să afle că tocmai acel bătrân era Antonie şi că el îi provoca să râdă pe cei din jur. La întrebarea pelerinilor dacă nu cumva un ascet cu faima avvei Antonie n-ar trebui să se ocupe de lucruri mai serioase, acesta le-a răspuns printr-un gest: a luat un arc pe care l-a întins până s-a rupt. Acum pelerinii au înţeles ce riscuri poate să aducă cu sine o încordare prea mare şi îndelungată a voinţei.

            Odihna este un alt stimulent puternic al unei voinţe sănătoase. Unele persoane au obiceiul să-şi susţină actele voluntare prin tot felul de surogate cum ar fi cafeaua sau ceaiul. Însă, aceşti înlocuitori ai somnului nu fac decât să dea iluzia unei rezistenţe mai îndelungate. Ce se întâmplă de fapt? Când corpul oboseşte creierul nu mai are puterea să extragă glucoza şi grăsimea din sânge pentru a susţine activitatea respectivă. Dacă noi încercăm să ne menţinem atenţia trează consumând cafea sau alte alimente, corpul la fel de obosit nu va reuşi să prelucreze nici substanţele nutritive pe care aceste alimente le oferă. Concluzia este că somnul nu poate fi înlocuit de nimic altceva (McGonigal, 2015, p. 64).

           Înainte de a oferi şi câteva tehnici de întărire a muşchiului voinţei, aş vrea să amintim şi de voinţa ca ipostază socială. Vrând nevrând voinţa persoanelor se contagiază reciproc şi aşa apare efectul de trib. Marile revoluţii ale omenirii se bazează şi pe această coagulare a oamenilor  în numele unor idei măreţe.

Un exemplu istoric ne va fi suficient ca să putem înţelege cum funcţionează lucrurile la nivelul voinţei sociale: e vorba de Insula Paştelui din Oceanul Pacific. Era o insulă cu o vegetaţie luxuriantă care adăpostea o mulţime de specii de animale necesare traiului oamenilor. Pe la anul 800, oamenii au început să taie pădurea pentru a obţine mai mult teren agricol şi pentru a-şi construi mai multe locuinţe. Prin secolul al XVI-lea resursele alimentare erau atât de puţine pe insulă încât oamenii au apelat pentru supravieţuire la canibalism. În secolul XX,  97% din populaţie a dispărut.

            De la exemplul de mai sus putem înţelege cum o întreagă populaţie sau societate se poate ruina dacă voinţa colectivă aderă neînţelept la obiective generale pe termen scurt, fără a prevedea care pot fi consecinţele în timp.

           Şi acum promisele instrumente de dezvoltare a voinţei de sine:

1. Dacă îţi place să mănânci dulciuri, a te opri dintr-o dată de la a consuma orice aliment care conţine zahăr poate da un risc major de nereuşită. Îţi poţi pune o cutie cu bomboane într-un loc din casă pe unde treci cel mai des, impunându-ţi să nu te atingi de bomboane. În rest poţi să mănânci alte dulciuri, cu condiţia să nu te atingi de bomboanele respective. E un început pentru a-ţi cultiva şi încălzi muşchiul voinţei. 
2. Dacă vrei să renunţi la fumat, de asemenea,  nu trebuie să o faci dintr-o dată. Impuneţi ca înainte să îţi aprinzi ţigara să mai aştepţi 10 minute. Şi acesta e un bun început.
3. Dacă ştii că eşti ispitit ca atunci când îţi sună ceasul dimineaţa să mai amâni trezirea cu câteva minute, atunci pune ceasul cât mai departe de tine astfel  încât să fi nevoit să te scoli din pat şi să te deplasezi până la ceas pentru a-l reprograma.
4. La fel şi cu postul. Dacă simţi că nu poţi să duci până la capăt, înainte de a te apropia de mâncarea de dulce impune-ţi un termen de amânare de care să fiţi sigur că îl poţi respecta.

În concluzie, putem spune că voinţa se cultivă şi creşte întru preocupare şi răbdare pentru ea (McGonigal, 2015, p. 90). Probabil că voinţa reprezintă ultimul bastion al rezistenţei persoanei umane împotriva atracţiilor de tot felul. Lucrurile din afară sunt tot mai strălucitoare şi apetisante şi parcă făcute încât să ne captiveze dorinţele noastre lăuntrice şi să ne întoarcă împotriva voinţei de bine. Sfântul Pavel ne-a avertizat: „Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19).

            Lumea de azi opune dorinţa voinţei sfidând bunul simţ şi generând tot mai multe ocazii ispititoare. Simţămintele noastre primare care îşi au sediul în creierul reptilian sunt stârnite tot mai mult ca să ne  guverneze şi să ne motiveze răspunsurile de adaptare la situaţiile pe care postmodernismul ni le pune ostentativ dinainte (Mayer, Salovey, Caruso, 2004, p. 198). Astăzi, o întreagă armată de specialişti se luptă să ne alimenteze disponibilitatea dorinţelor noastre în ceea ce au ele mai primar şi mai animalic, adică supravieţuirea prin consumism şi reproducerea prin  erotism pe toate canalele de comunicare.

 În acest context de viaţă, voinţa omului adânc hărţuită şi penetrată de infrastructura emoţională subumană, se cere a fi consolidată iar şi iar într-un efort care, în cele din urmă, nu va fi lăsat în afara răsplătirii. „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13). 

Bibliografie:

1. FROMM, Erich, (2016). Arta de a iubi, traducere de Ruxandra Vişan, Bucureşti: Editura Trei.
2. GOLEMAN, Daniel. (2008). Inteligenţa Emoţională, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
3. GOLEMAN, Daniel, (2016). Leadership: puterea Inteligenţei Emoţionale, traducere de Ana-maria Datcu, Bucureşti: Cartea Veche Publishing.
4. MAYER, J. D., SALOVEY, P., CARUSO, D. R., (2004). Emotional Intelligence: Theory, Findings, and Implications, Psychological Inquiry, 15(3), 197 – 215. 
5. McGONIGAL, Kelly, (2015). Puterea voinţei. Cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face pentru a-l îmbunătăţi, traducere de Marilena Iovu, Bucureşti: Editura Litera.