Om şi valori: Familie, iubire, relaţie

Omul este o fiinţă valorică. El nu poate trăi în afara raportării la un, să zicem, minim univers axiologic. Acţiunile sale sunt ghidate de undeva de dincolo de impulsul brut al supravieţuirii. Acel ceva de dincolo de corp este sufletul care, deşi unit misterios cu el, transcende lucrurile în relaţia verticală cu Absolutul personal.

Persoana umană întreprinde diverse activităţi care nu sunt circumscrise doar de peisajul instinctual. Sunt chiar cazuri în care instinctul de supravieţuire rămâne mult în urmă, omul lăsând deoparte chiar spiritul de conservare al vieţii proprii. Şi nu ne referim aici la ursoaică şi la puii ei pentru care este gata să se sacrifice pe ea însăşi. Aici tot despre instinct este vorba. Nu despre valori. Persoana umană e în stare să-şi asume un întreg ritm al vieţii cu privaţiuni în perspectiva vieţii veşnice. Abia în acest registru putem vorbi despre valori în sensul cel mai înalt al cuvântului. În acest caz, principiul valoric creştin depăşeşte incomensurabil posibilităţile supravieţuirii individuale. Iată o mostră despre omul, adevărata întrebare, pentru care un răspuns tehnologic, oricât de avansat ştiinţific, nu poate atinge nici măcar marginile misterului existenţei sale personale.

Omul şi existenţa lui sunt mistere cu nebănuite trepte de înţeles şi semnificaţie. Poate că pentru a reuşi să încadrăm cât de cât mai acurat semnificaţia raportării la valori a omului concret al zilei de azi, cu resursele şi limitele lui, o poveste a lui Aron Pumnul, profesorul de la Cernăuţi al lui Mihai Eminescu, este mai mult decât binevenită. „Lepturariul” lui Pumnul ne vorbeşte acum despre valoarea dreptăţii:

Foarte revoltată, o femeie s-a adresat judecătorului. Motivaţia reclamaţiei o constituia o pretinsă nedreptate a măcelarului care ar fi înşelat-o la cântar. Şi pentru că tocmai atunci femeia venea direct de la carmangerie, judecătorul i-a cerut să cântărească de faţă cu el bucata de carne. Şi, într-adevăr, lipseau o sută de grame. Situaţia s-a repetat de mai multe ori şi, în urma solicitărilor repetate ale femei nedreptăţite, judecătorul a decis să-l pedepsească pe măcelarul respectiv. Pedeapsa consta în aceea că de fiecare dată când măcelarul înşela, trebuia să-i fie tăiată din pulpa piciorului exact cantitatea de carne cu care înşela la cântar. Femeia a fost mai mult decât încântată la auzul sentinţei. Numai că judecătorul a mai adăugat un lucru: femeia era cea care trebuia să taie bucata de carne din piciorul măcelarului. Fără probleme, ba chiar şi cu oarecare satisfacţie abia reţinută, femeia a fost de acord şi cu asta. A urmat apoi şi surpriza: dacă, însă, femeia va tăia mai mult sau mai puţin din piciorul măcelarului decât echivalentul gramajului cu care a fost înşelată la cântar, surplusul sau minusul trebuia tăiat din piciorul ei. Pe loc femeia s-a schimbat la faţă şi cu un gest de dezaprobare a renunţat la toată dreptatea ei.   

Poate că şi noi procedăm aşa. La cea mai mică încercare sau provocare renunţăm la dreptatea noastră. La valorile noastre pe care atât de mult le susţinem la nivel declarativ. Probabil că dacă am generaliza şi am spune să nu faci ce face omul, ci să faci ceea ce spune el, n-am greşi, poate, prea mult. La vreme de încercare omul se leapădă uşor.       

Acum că am reuşit să încadrăm cumva semnificaţia valorilor pentru omul obişnuit, lăsând deschisă şi posibilitatea excepţiilor axiologice fie în sus fie în jos, putem merge mai departe cu evidenţierea câtorva dintre pericolele externe şi interne care afectează funcţionarea eficientă a iubirii în cadrul relaţiilor de familie. 

Pericole externe

Uneori sau, poate, de cele mai multe ori, oamenii îşi trăiesc valorile cumva din perspectiva corectitudinii politice. Ideologia axiologică de azi l-a adus pe om în situaţia de a coborî standardul existenţei sale morale până acolo încât să respecte anumite valori împotriva celui mai elementar simţ logic şi uman. Ideologia de gen este o astfel de valoare construită social şi politic.

Ideologia de gen reprezintă una dintre cele mai toxice teorii care afectează viitorul copiilor noştri, fiind prezentă deja în manualele şcolare şi pe alte diferite canale educaţionale sau mediatice. Conform ideologiei de gen un copil trebuie îndoctrinat cu ideea că îşi poate schimba sexul aşa cum doreşte, adică poate deveni din băieţel fetiţă şi din fetiţă băieţel. Sau, dacă doreşte, poate alege să nu fie nici una, nici alta sau să fie şi una şi alta.

Ideologia de gen se fundamentează pe valori umane deosebit de eclatante ca libertatea şi iubirea. Poate că dacă nu cea mai importantă valoare, cel puţin prima dintre ele, este libertatea. Libertatea constituie condiţia de posibilitate a tuturor celorlalte valori. De pildă, iubirea fără libertate este agresiune, viol sau închisoare. Uneori, iubirea fără libertate poate îmbrăca şi cămaşa supra-protecţiei sau a ignoranţei; adică, nu te iubesc nici dacă te protejez atât de mult încât să nu te las să faci tot ceea ce eu cred că îţi periclitează cumva sănătatea şi viaţa, nici când, sub masca libertăţii, te las să faci tot ce vrei tu fără să-mi pese de tine. Aşadar, nici iubirea fără libertate, nici libertatea fără iubire. Pe un astfel de discurs se poate sprijini şi viclenia ideologiei de gen care vrea să scoată conservatorismul parental ca fiind vinovat de devierile viitoare ale comportamentelor copiilor. Şi, uneori e greu să nu iei în considerare argumentele lor intens asezonate în numele libertăţii şi iubirii.

  Motivaţia şi modul susţinerii unor astfel de valori, deşi poate friza cele mai autentice simţăminte de umanism şi filantropie a libertăţii, este banul şi nivelul de trai al celor care se îmbogăţesc pe seama aceasta. Manipularea ideologică deţine o atât de mare forţă de persuasiune încât oamenii, contagiaţi mediatic, social şi virtual, luptă cu cea mai mare înverşunare împotriva evidenţei. Aceasta e puterea ideologiei.

Referendumul din anul 2018 reprezintă un „bun” exemplu de putere a ideologiei şi corectitudinii politice. Deşi românii în majoritate zdrobitoare au declarat în multiple feluri că sunt  de partea înţelegerii familiei ca uniune liber consimţită între un bărbat şi o femeie, atunci când au ajuns în faţa posibilităţii de a vota n-au mai ajuns să implementeze gestul. Şi asta nu pentru că distanţa între gură şi mână este foarte mare. De data aceasta însă, politicul s-a amestecat cu valorile presupuse de familie şi s-a ajuns în situaţia ca omului să-i fie frică să voteze riscând să lase o portiţă deschisă corupţiei şi antisocialului. În mod paradoxal, omul a crezut încă odată că este deasupra sistemului şi că îl poate controla în condiţiile date de la noi. Evident că aşa i s-a creat iluzia prin manipulare. Însă una e puterea şi cu totul altceva iluzia puterii. Până la urmă s-a văzut că nimeni nu are nevoie de votul nostru pentru a-şi impune „tabieturile”.

Cu votul pentru familie lucrurile stau altfel. Aici nu e vorba de a împiedica pe cineva să-şi atingă scopurile anti-sociale, ci de a ne apăra una dintre valorile fundamentale ale românităţii şi, de ce nu, ale umanităţii. O formă de mărturisire mai uşoară decât să fii în situaţia de nu mai putea să-ţi scoţi copiii din spirala ameţitoare şi descendentă a declicului hedonist şi antiuman al ideologiei de gen.

            Ştim cu toţii că la masa discuţiilor deja există programe guvernamentale şi educaţionale complexe care vizează tocmai miezul moral al problematicii legate de familie. Ne este cunoscut măcar din auzite documentul intitulat „Strategia Naţională  de Educaţie Parentală 2018 – 2025”, document care şi-a propus să lupte împotriva mentalităţii conservatoare, susţinând cu surle şi trâmbiţe că familia este mai degrabă un produs socio-cultural, „o constelaţie de idei, imagini şi terminologii”, creată şi recreată permanent de practicile socio-culturale (p. 3).

Mai amintim doar de o Hotărâre a Guvernului privind aprobarea Strategiei naţionale pentru prevenirea şi combaterea discriminării „Egalitate, incluziune, diversitate” pentru perioada 2018 – 2022. Ne rezumăm la a consemna doar că documentul acesta se focusează printre altele pe introducerea şi diseminarea tematicii în cadrul orelor de învăţământ primar, gimnazial şi liceal cu referiri specifice la multiplele faţete ale sexualităţii umane. Ba chiar şi părinţii sunt cooptaţi în acest program pentru a-l susţine, cu implicările superioare ale Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Ministerul Educaţiei.  

            Feminismul reprezintă un alt factor extern care afectează viaţa de familie. Din dorinţa de a fi egală cu bărbatul, maternitatea pică pe locul doi sau, în cel mai rău caz, pe nici un loc. Femeia poate alege ce să facă în viaţă cu trupul ei cu preţul renunţării la o parte din sine. Această parte poate fi tocmai esenţa şi specificul femeii. În acest sens, a-şi dori să devină bărbat pentru o femeie echivalează cu suprema negare de sine. Şi nu cu o depăşire de sine aşa cum s-ar putea crede într-o primă fază.

            Cum s-a ajuns la o astfel de ură a femeii împotriva ei însăşi? Dacă ne adâncim în istoria umanităţii, vom vedea că femeia a fost dominată în cea mai mare parte a timpului de către patriarhat şi nu a fost tratată la adevărata ei valoare. Demnitatea femeii a avut de suferit şi a ajuns astfel să acumuleze o culpabilitate istorică de sine reflectată acum în negativ în dorinţa de emancipare. O dorinţă de emancipare care este simultană cu derapaje ale femeii poate că uneori se sacrifică prea mult pe sine punându-se pe locul doi în relaţie (Nuţă, 2002, p. 105).

            Iertându-i păcatele femeii prinsă în adulter, Domnul Hristos a vindecat statutul umilitor de veacuri al femeii. Culpabilitatea ei acumulată de-a lungul vremii a fost prezentată înspre autopercepţia de sine corectă a omului, bărbat şi femeie. Conştientizarea de sine ne face să fim mai centraţi pe noi înşine şi mai taie din acuitatea privirii critice care inundă intimitatea vieţii celuilalt. Ideea creştină despre femeie este o poartă de lumină pentru stima de sine a Evei şi a urmaşelor ei din veac în veac. Maica Domnului este simbolul suprem al feminităţii reconfigurată prin asumarea maternităţii. Demnitatea femeii a ajuns în Fecioara Maria la cel mai ridicat nivel cu putinţă, învrednicindu-se de a fi aleasă ca „drum” pe care Dumnezeu a ales să vină la noi.

Pericole interne

Probabil că există părinţi care consideră că ceea ce se întâmplă în afara cadrului intim al familiei nu poate avea o influenţă atât de mare asupra membrilor familiei. Dacă părinţii îşi cresc proprii copii în valorile fundamentale ale familiei, mediul extern nu va reuşi să influenţeze atât de mult educaţia copiilor. Sigur că asemenea gânduri nu sunt purtătoare de adevăr. Nimeni nu poate trăi în afara contextului social care se diversifică valoric de la o zi la alta.

            Faptul că părinţii sunt plecaţi tot mai mult de acasă în interes profesional reprezintă un factor inevitabil care influenţează viaţa în familie. Iubirea este hrana principală atât între părinţi cât şi între aceştia şi copii. Timpul devenind foarte scurt şi calitatea acestuia are de suferit. Părinţii nu mai au timp nici pentru ei, nici pentru copii lor. De multe ori relaţiile autentice şi timpul de calitate petrecut în familie este suplinit de cadouri sau de vacanţe care, în cele din urmă, tot o fugă de realitate sunt.

            În experienţele terapeutice de grup pe care le-am avut, o constantă este lipsa de iubire despre care participanţii spun că nu au avut-o într-o măsură suficientă în familiile lor. Astăzi dorinţa de iubire a oamenilor este nesfârşită, însă această dorinţă de iubire autentică este înlocuită cu tot felul de suplimente virtuale şi tehnologice ale lumii de azi. Sexul nu poate înlocui iubirea la fel cum portavocea nu poate înlocui vocea. Relaţiile sociale virtuale şi like-urile nu pot vindeca setea ta de iubire şi nu pot înlocui nici calitatea timpului pe care tu îl acorzi iubirii în familia ta.

            Pe acest fond, fenomenul divorţului se manifestă din ce în ce mai des. Se zice că din lipsă de iubire  se ajunge la divorţ, dar, pe de altă parte, divorţul favorizează acelaşi climat al neiubirii. Părinţii care, odată fiind căsătoriţi, nu au reuşit să-şi regleze relaţiile de iubire atât între ei cât şi faţă de copii lor, cu atât mai greu vor face aceasta după divorţ. Oamenii sunt aceeaşi înainte şi după divorţ. Nu divorţul este soluţia, ci schimbarea de sine, angajarea pe drumul transformării interioare. Dacă omul s-ar înscrie pe acest drum din timp nu ar mai ajunge la divorţ. Totuşi, divorţul reprezintă o realitate prezentă tot mai des în societatea actuală, o societate care este influenţată educaţional şi guvernamental să nu mai aibă familia ca instituţie de bază. Acum cutia Pandorei este deschisă şi fiecare ia de acolo ceea ce pofteşte şi în funcţie de nivelul său de dezvoltare personală şi umană. Copiii sunt primii care suferă pentru aceste lucruri.

            Se întâmplă tot mai des ca un copil adus în faţa altarului să se împărtăşească să refuze să primească Împărtăşania. Cauzele pot fi multiple. Însă în câteva rânduri, atunci când am observat că un copil refuză cu obstinaţie să se împărtăşească, am întrebat-o pe mama sau pe bunica ce-l însoţea (sau altă persoană însoţitoare) despre părinţi. Nu o dată răspunsul a fost că acel copil sau nu avea tată fie pentru că părinţii lui erau divorţaţi, fie nu-şi mai văzuse tatăl de foarte mult timp deoarece era plecat la muncă… Aşadar, un băieţel sau o fetiţă care nu-şi vede tăticul mai mult timp şi nu are un contact cu el, poate pierde reperul masculinităţii din viaţa sa. Ori noi ştim că pentru o dezvoltare şi creştere echilibrată, copilul are nevoie de cei doi poli, masculin şi feminin, poli reprezentaţi de către tată şi mamă. În aceste condiţii era cumva firesc pentru acel copil să se teamă de mine şi să primească împărtăşania cu linguriţa din mâna mea.

De câte ori am avut ocazia le-am îndemnat pe mame să echilibreze cumva lucrurile şi să găsească şi celălalt pol de echilibru, în cazul de faţă bărbatul, pentru ca acel copil să poată învăţa să dezvolte relaţii şi pe această linie. Bineînţeles că tatăl copilului este de dorit la modul ideal, dacă însă nu se poate acest lucru, o figură masculină semnificativă, poate chiar un bunic, ajută la echilibrarea balanţei existenţiale a viitorului adult.

            Este un laitmotiv al psihologiei familiei faptul că nivelul calitativ al relaţiei părinţilor se reflectă în atitudinea faţă de copii. Altfel spus, viaţa maritală influenţează viaţa parentală (Satir, 2011. p. 89).

Ne vom opri acum, câteva momente, asupra unei alte cauze a disfuncţionalităţilor familiale. Paradoxal, această cauză este iubirea. Iubirea prost înţeleasă. Iubirea nu este un bibelou de porţelan pe care doar îl ştergi de praf şi îl laşi apoi la locul lui. Iubirea este un proces. Iubirea se schimbă odată cu vârsta şi niciodată iubirea de la începutul vieţii de familie nu echivalează cu iubirea de peste 10 sau 30 de ani. Odată cu fizicul care înaintează în vârstă şi îşi diversifică nevoile şi iubirea se înscrie într-un proces ascendent, urmând îndeaproape liniile de dezvoltare ale corpului şi ale persoanei în integralitatea ei. Scurt spus, nevoile de la începutul căsătoriei nu mai sunt aceleaşi cu nevoile de mai târziu.

            Sunt mai multe etape prin care iubirea trece într-o relaţie de familie (cf. Nuţă, 2006, p. 98-102). Dacă la începutul vieţii de familie dimensiunea fizică preponderentă era unită cu investirea emoţională a relaţiei (epithumia şi eros), mai târziu apare o preponderenţă a investiţiei emoţionale a soţilor care devin cu acest prilej din ce în ce mai mult prieteni (filia). Pe măsură ce provocările existenţiale îşi dau concursul la formarea unui bagaj tot mai complex şi uneori mai greu al soţilor, poate deveni cumva mai dificil pentru ei să-şi fie reciproc alături. Aceasta în cazul în care vreunul dintre soţi sau chiar amândoi se aşteaptă de la partener să se comporte şi să ofere acele lucruri pe care le-a făcut mai demult. Repet: iubirea este un proces. Cine nu respectă caracterul viu şi dinamic al iubirii în viaţa de familie, inevitabil ajunge la eşec şi ruptură. Iubirea acum include angajamentul soţilor şi implicarea lor voluntară în dezvoltarea relaţiei maritale. Tocmai pentru că acum potenţialităţile fizice şi neurologice nu mai sunt în disponibilitatea anilor dintâi, se face mai mult decât necesară o iscusinţă a voinţei care temperează, echilibrează, investeşte şi stimulează în continuare relaţia, bazată de acum înainte pe experienţa emoţională a soţilor (Nuţă, 2002, p. 32).

Poate că acum e cazul să fie adusă în discuţie iubirea jertfelnică (agape). Iubirea agapică între soţi acceptă diferenţele şi transformările care apar cu voie sau fără voie, fizic şi sufletesc, în relaţia lor şi se sacrifică unul pentru altul de dragul relaţiei lor şi în interesul binelui copiilor (Chapman, 2015, 216).

            Într-o zi, cineva m-a întrebat dacă nu cumva a nu-ţi iubi partenerul marital şi a face lucrul pentru el pentru a salva relaţia nu este cumva o prefăcătorie, o nesinceritate. I-am răspuns acelei persoane că a te jertfi pentru o persoană, adică a lăsa ceva de la tine pentru ca lucrurile între tine şi acea persoană să meargă bine nu necesită şi iubirea pentru acea persoană. Doar îi dai o şansă să se schimbe şi vrei pur şi simplu ca acea relaţie să meargă pentru tine şi, dacă este cazul, pentru copii. Există şansa ca atunci când soţul sau soţia înscriindu-se pe traseul ascendent şi uneori dificil al dinamicii verticale a iubirii, cei doi să ajungă la o reconfigurare de sine în parte şi împreună, la un nou pisc al iubirii. Aceeaşi specialişti în psihologia familiei apreciază că drumul este cu multe peripeţii şi pericole, însă efortul merită dacă ajungi la destinaţie. Mulţi însă se pierd pe drum şi, nefiind în măsură să transforme provocările familiale în oportunităţi de dezvoltare personală şi de cuplu, se lasă duşi de povârnişurile alunecoase înspre finalitatea divorţului.

            A cunoaşte complexitatea vieţii umane, transformările sufleteşti şi fiziologice care apar în viaţă odată cu alte solicitări neaşteptate şi, poate, imprevizibile, poate da un sens tuturor provocărilor şi, cu implicarea inteligenţei fără prejudecăţi şi a voinţei, să ducă spre o nouă şansă dată partenerilor familiali şi, implicit, o nouă şansă dată copiilor. 

           Bibliografie:

1. CHAPMAN, Gray, (2015). Cele cinci limbaje ale iubirii. Cum să-i arăţi partenerului că eşti implicat trup şi suflet în relaţie, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
2. NUŢĂ, Adrian, (2006). Psihologia cuplului, Bucureşti: Editura SPER.  
3. NUŢĂ, Adrian, (2002), Suprafaţa şi adâncimile cuplului, Bucureşti: Editura SPER.  
4. SATIR, Virginia, (2011). Terapia familiei, traducere de Cristian Constantinescu, Bucureşti: Editura Trei.