Virgula - Înapoi la gramatică!

 

     Sunt oameni foarte de treabă, care, în împrejurări de convorbire destul de paşnice, ajung să ridice tonul şi să se enerveze pentru simplul motiv că nu ştiu să respire convenabil când vorbesc. Cazul e foarte frecvent, şi mă surprinde faptul că medicina, care, mai ales în ultimul sfert de veac, a dat dovadă de multă subtilitate, ingeniozi­tate şi elasticitate intelectuală, nu a luat în studiu această problemă destul de precisă, a cărei rezolvare ar contribui sensibil la reducerea numărului oamenilor cuprinşi în categoria cu totul vagă şi irelevantă a „nervoşilor" sau — mai rău încă — a „neurastenicilor".

     Cunosc însă un alt caz, cu mult mai interesant, pe care îl urmăresc de peste cincisprezece ani, evident, nu stărui­tor sau sistematic, fără să caut sau să provoc prilejurile, dar nelăsând să-mi scape nici unul din cele care mi se ivesc. Este anume vorba de una din cele mai vaste perso­nalităţi cugetătoare ale culturii noastre. Numele nu inte­resează. Interesează cazul.

     Şi cazul, iată-l. Pe omul de care vorbesc l-am frecven­tat o vreme aproape zilnic. De unde se poate deduce că îl cunosc destul de bine. Mi-aş permite să spun că îi sunt chiar prieten. Ceea ce însemnează că îl apreciez în chip deosebit. Ne împăcăm suficient de bine. Cred că deşi cu multe ocoluri şi cu o infinitate de nuanţe deosebitoare gândim în diferite probleme fundamentale la fel; suntem în fond înrudiţi sufleteşte.

     Şi cu toate acestea l-am auzit vorbind de nenumărate ori în dialoguri scurte sau mai prelungite, în conferinţe. L-am citit în articole sau în studii. Întotdeauna am avut aceeaşi impresie: nu pot să-l urmăresc suficient. Dacă vorbeşte şi iau note, controlând însemnările, trebuie să recunosc că are linia unitară de gândire şi o frumoasă închegare a vorbirii; dar dacă nu iau note, nu-mi rămân decât crâmpeie, deşi interesante şi sugestive, dar a căror  exploatare nu este completă. Mi-am controlat impresiile adesea cu alţi auditori. Invariabil răspunsul a fost: foarte interesant, dar cu materialul şi cu ideile astea se putea face o conferinţă mai frumoasă încă! Ceea ce totuşi este inexact. Căci dacă citeşti aceeaşi  conferinţă după stenogramă, ea este fără cusur. Straniu, nu?

     Până deunăzi, când i-am citit un articol mai întins. Îl urmăream  cu  greu. Tema şi ideile mă  interesau, dar nu-i puteam prinde şirul  argumentării. Mă  dovedeam neputincios şi-mi era penibil. Aşa de penibil, încât m-am hotărât să descos tot articolul, frază cu frază. Nu a fost nevoie de prea multă muncă. De la a doua pagină am descoperit cu surprindere că omul meu nu ştie să pună virgulele. Acestea ocupau locurile cele mai fanteziste. Nu vorbesc de cele dinaintea lui şi de care sunt pline paginile, aci pot fi îngăduite... libertăţi. Dar dacă eu scriu de pildă: "calul meu, aleargă", punând adică virgulă după calul meu, atunci nu mai e vorba de nici o licenţă. Ei bine, cam aşa scrie omul meu. E ca şi cum ai fi isprăvit de redactat o pagină şi pe urmă te socoteşti: ia să mai pun vreo douăzeci-treizeci de virgule. Şi le pui cu furca, absolut la întâmplare. Evident,  în  asemenea împrejurări:  "ca, vântul" (eu nu exagerez nimic; dar ce are a face o virgulă mai mult sau mai puţin!).

     Şi totuşi are a face. Experienţa mea nu s-a oprit aci: am luat o frază şi i-am aşezat virgulele cât am putut mai convenabil. Dar s-a întâmplat şi cazul impresionant că nu am putut să aşez virgulele. Fraza se refuza unei disciplinări sub punctuaţie. Ei, iată ce e foarte grav, şi iată ce explică o mulţime de lucruri!

     Omul meu gândeşte logic, dar nu se exprimă întotdeauna logic.

     Rândurile acestea îi pot cădea în mână. Nu este exclus să se recunoască. Dar mi-ar părea rău să se supere. Căci nu pentru el scriu aci. La el lipsa de disciplină în exprimare e suplinită de mari calităţi de gândire. Dar la alţii? Căci răul este răspândit.

     Nu mai scriem logic, — şi nu mai gândim logic. Maşinăria noastră intelectuală ratează ca un motor tamponat; ia câmpii ca un cal nestrunit. Lipseşte gândirii noastre curente cea mai elementară disciplină.

Prin meseria mea sunt în contact permanent cu minţile tinerimii noastre. E dezolant cum vorbesc: fără şir şi fără sens; cum răspund: întotdeauna alături de întrebare; cum nu ştiu să prindă miezul unei afirmaţii; cum nu sunt în stare să înţeleagă înlănţuirea a două idei; cum nu pot să deosebească contrariul de contradictoriu; cum nu pot face o analogie pentru că nu ştiu a apropia termenii de acelaşi grad şi aceeaşi generalitate; ş, a. m. d.

     Îmi veţi răspunde că totuşi copiii învaţă logica la liceu şi la universitate. Ştim. Dar în liceu, aşa cum se face, logica nu e de nici un folos, pentru că e prea dificilă şi subtilă, iar la universitate... logica e o disciplină filosofică. Şi pe urmă o intervenţie la universitate ar fi prea târzie. Studentul vine aci cu posibilităţile de gândire deja formate.  (Căci doar ăsta e rostul liceului).

Atunci? Atunci ne sălbăticim.

     Sunt totuşi fructele şcolii realiste, care trebuia să ne fericească cu o generaţie de minţi agere, aplicate strict la realităţi. Experienţa am făcut-o. Copiii noştri au zburdat destul prin câmpiile "ştiinţei pozitive". Credem că a venit vremea şi de treabă mai serioasă.

      Deci — înapoi la gramatică!

     Evident nu vom face din orice licean un Spinoza; cu siguranţă însă, din orice licenţiat un absolvent efectiv a cel puţin 4 clase primare.

 

    Ceea ce va fi un câştig.        (apărut în Cuvântul 3 / 1926)