Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, dar pot fi activate prin click pe butonul Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat prin click pe butonul Refuz)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 20

De ce, ce rost are şi cum să ne spovedim?

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: Taina Spovedaniei; psihoterapie; pacat; vinovatia;

 

Astăzi pare mai mult ca oricând că spoveditul şi-a pierdut semnificaţia. Nu mai e în ton cu vremurile astea. Aplombul, asertivitatea şi persuasiunea devin platforme pentru modele noi de a face şi a fi în lume. Încrederea în sine trebuie neapărat să atingă cote extreme. Curajul de a fi înlocuieşte înţelepciunea de a fi. A te recunoaşte ca păcătos poate echivala din acest punct de vedere cu a-ţi asuma anumite limite care te-ar putea împiedica să ajungi “sus”. Indiferent care ar fi acest “sus”.

De ce n-ar putea fi şi “susul” liturgic? “Sus să avem inimile!”, poate deveni, dacă vrem acest lucru, îndemnul pentru ascensiunea personală. Numai că, în acest caz, se iese de pe culoarul trendului actual. Trebuie întâi să-ţi cunoşti şi apoi să-ţi asumi neputinţele. Însă, singur nu poţi face asta. Ai nevoie de cineva care să te scoată din propria îngustime a egoismului autosuficient şi protector. Fals protector. De ce fals? Încercarea de a ne răspunde la câteva întrebări de manual ne poate lumina. De ce Albert Camus susţine că “Fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi părinte”? De ce Sigmund Freud ne spune că fericirea este un ideal irealizabil şi ne lasă să înţelegem că fericirea ar putea fi confundată cu plăcerea? De ce Emil Cioran afirmă atât de sigur pe el că “este absolut imposibil să găseşti în viaţă un sens a cărui valabilitate să fie evidentă şi imperioasă”? (Lupşa şi Hacman, 2016, p. 27 - 29).

Unde este fericirea deci? În care dintre “susuri”?

Părintele Dumitru Stăniloae avertizează că după ce persoana încearcă, fără succes, diferite variante de a umple dorinţa lui infinită cu diverse finitudini pământeşti, o cuprinde dezamăgirea, dezgustul şi ruşinea pentru aceste rateuri (Stăniloae, 1993, p. 194 ş.u.). Astfel, patima distrugându-se pe sine însăşi prin propria împlinire şi adeverindu-se ca o iluzie,  apare, odată cu regretul,  o motivaţie suplimentară de evitare a ei şi, posibil, o căutare autentică de împlinire a poftei lui infinite, până acum amăgită cu o hrană trecătoare.

Însă, aşa cum spuneam, fără ajutorul cuiva nu ne putem depăşi pe noi înşine şi egoismul nostru “protector”. La fel ca şi trupul, sufletul dispune de propriul sistem imunitar. Are mecanismele lui de apărare. Astfel, persoana face în aşa fel încât, oricâte slăbiciuni şi eşecuri ar avea, să le îmbrace în aureola unui anumit sens care să-i facă viaţa suportabilă. Uneori, însă, sistemul imunitar poate cădea. Şi cu ce costuri?

De aici încolo mai sunt trei posibilităţi:

            • sistemul imunităţii psihice funcţionează atât de eficient astfel încât omul să nu se mai poate recunoaşte în adevărata sa lumină sau, mai bine spus, în adevăratul său întuneric.

            • sistemul imunităţii psihice clachează iremediabil şi se ajunge la diferite boli psihice şi fizice sau chiar până la suprema boală, sinuciderea

            • sistemul imunităţii psihice este “străpuns” prin căinţa omului care îşi asumă limitele şi cere ajutor pentru a se izbăvi. Aici intervine semnificaţia ineluctabilă a Tainei Spovedaniei.

 

De ce?

Pentru că, deşi poate nu ştim, mai facem şi păcate. Nu sunt păcat. Fac păcate. Eu sunt mai mult decât păcatul respectiv, oricare ar fi el. Eu sunt chipul lui Hristos, Chipul Tatălui. Eu sunt chipul Chipului (cf. Coloseni 1, 15). Aşadar, eu nu sunt conştient nici de faptul că păcătuiesc, nici de nivelul demnităţii la care sunt adus în existenţă şi la care sunt chemat să mă ridic. Nu ştiu nici cât de jos, nici cât de sus sunt. 

“Cercetează fără odihnă şi semnele patimilor şi atunci vei afla multe ale lor aflându-se în tine. Noi, ca unii ce suntem în aceste boli, nu putem să le descoperim, fie din pricina neputinţei, fie din pricina unei adânci stăpâniri a noastre de către ele, mai înainte” (Scărarul, 1980, p. 364).

Deci, de ce nu pot fi conştient şi să-mi asum păcatele? Din două motive:

  1. neputinţa de a o face şi,
  2. sunt stăpânit de către aceste devieri imorale.

 

Neputinţa

Aşa cum am spus şi mai sus, Eul nostru conştient ne minte. Nu ne spune tot. Numai că psihicul nostru e atât de complex că poate atinge adâncimi ameţitoare prin subconştient până în inconştientul aflat în afară de orice posibilitate de control a Eului conştient.

„Eul iubeşte claritatea şi se străduieşte să elimine ambivalenţele. Această nevoie de certitudine poate duce la clivajul, într-un anumit sens, al arhetipului ambivalent. Unul dintre poli poate fi refulat şi să continue să fie activ în inconştient, ceea ce poate avea drept efect tulburări psihice. Partea refulată a arhetipului poate fi proiectată, cu rază largă, în exterior” (Guggenbuhl-Craig, 2017, p. 102, 103).

Prin urmare, propria imunitate psihică, mă poate aduce în situaţia de nu-mi recunoaşte păcatele şi, totuşi, pentru a mă putea scăpa de răspundere şi de povara ei consecventă, mă face să arunc păcatele pe altcineva. Mă aflu, deci, în imposibilitatea neputincioasă de a-mi recunoaşte păcatele. Desigur că eu nu vreau ca lucrurile să fie aşa. Şi, totuşi, aşa se întâmplă. Aşa cum mărturisim în rugăciunea de la Spovedanie, păcatele se săvârşesc şi „fără voie”. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Aici, felul în care preotul duhovnic înţelege să ajute mărturisirea prin întrebări este esenţial.

 

Stăpânirea

Omul poate face atât de mult un păcat încât să-i devină o a doua natură. Ne referim aici la mecanismul de formare al obişnuinţei. Fără să intrăm în detalii, consemnăm doar că neuroplasticitatea creierului sprijină formarea obişnuinţelor fie bune, fie rele. Deci, păcatul şi virtutea au şanse egale de existenţă din punct de vedere neurologic.

„Cât de mult timp şi de câte ori trebuie repetată o acţiune, până când să devină efectiv un automatism? Obiceiul devine un automatism deja după prima repetare. Cu cât îl practici mai mult, cu atât legătura se strânge mai tare. Numărul de repetări necesare pentru a-l transforma într-o reacţie automată depinde de cât de puternic este obiceiul pe care trebuie să-l înlocuiască” (Goleman, 2016, p. 140).

Nu degeaba se spune că ceea ce faci te şi face. Devenind automatism, păcatul scapă de sub controlul conştientului şi devine o a doua natură. Iar mintea continuă să ne mintă, găsind tot felul de „cârpe lepădate” ale autojustificărilor.

Şi în acest caz, rolul duhovnicului este esenţial în deschiderea ochilor pentru a putea vedea păcatul. Dar şi nădejdea de a scăpa din mrejele lui.

 

Ce rost are?

Scopul Spovedaniei nu este doar să ni se ierte păcatele. Dacă ar fi vorba numai de atât, atunci am putea să cădem în capcana falsei consideraţii că retezarea efectelor ar aduce cu sine şi înlăturarea cauzelor profunde. Şi de aici patimile pornesc şi mai înverşunat împotriva noastră şi asta cu atât mai mult cu cât ne credem purificaţi şi iertaţi. Totuşi, „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12). Nici o căinţă nu-şi mai poate face loc în viaţa unui astfel de om care se consideră „îndreptăţit”.

Spovedania nu este numai Taină căci atunci ar fi doar magie. Adică, numai lucrare din afară şi fără de contribuţia stării morale a penitentului care poate rămâne în continuare în starea prezentă, netrebuind să schimbe nimic în viaţa sa. Dimpotrivă, dimensiunea mistică trebuie completată cu cea ascetică, efortul penitentului de înţelegere şi conştientizare a propriei stări are un rol fundamental.

Scopul Spovedaniei este, deci, nu numai iertarea păcatelor, ci şi asumarea de către persoana căreia păcatele i-au fost iertate a propriei vieţi în toată complexitatea şi profunzimea ei sufletească. Ori asta se poate întâmpla doar cu ajutorul „dibăciei” inspirate „de sus” a preotului duhovnic. 

 

Complexitatea şi înlănţuirea mecanismului păcatelor este alt motiv pentru care Spovedania îşi evidenţiază importanţa în viaţa duhovnicească şi nu numai a omului. “Căci este cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei, dacă n-a fost doborât întâi de lăcomia pântecelui. Precum nu poate tulbura mânia pe cel ce nu luptă pentru mâncări, avuţii sau slavă. Şi este cu neputinţă să scape de duhul întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea” (Evagrie la Stăniloae, 1993, p. 72).

Înţelegând modul în care păcatele se hrănesc unele din altele, credinciosul bine intenţionat va putea să perceapă anticipat, după stările prezente, care este păcatul care-l pândeşte la cotitura existenţială viitoare şi, pe de altă parte, va putea pătrunde şi “sensul” diabolic în care s-au însăilat lucrurile pentru care a ajuns la neputinţa actuală. În prezenţa şi cu ajutorul duhovnicului credinciosul sporeşte astfel în capacitatea de autoanaliză.

Preotul duhovnic se constituie în reperul obiectiv care îl ajută pe credincios să se raporteze corect la sine însuşi, depăşindu-şi subiectivitatea nivelatoare. Păcatele pot îmbrăca forme dintre cele mai subtile şi credinciosul singur nu poate identifica întotdeauna mişcările lăuntrice, care pot fi tot atâtea simptome ale nevindecării spirituale complete.

“De aceea trebuie să ştim că, dacă ne retragem în locuri îndepărtate sau singuratice, fără să ne fi curăţit de toate viciile, nu înseamnă că nemaiputându-le practica acolo, ele, adică viciile, nu există în noi ca dorinţe. Rămâne ascunsă în noi şerpuind oarecum rădăcina tuturor păcatelor, dacă n-a fost smulsă, şi o simţim încă după aceste semne că trăieşte încă în noi” (Casian, 1990, p. 650).

Dorinţele noastre pot fi tot atâtea “rădăcini ascunse” ale păcatelor pe care, deşi nu le săvârşim cu fapta, o facem la nivelul sufletului prin intermediul dorinţelor noastre insuficient purificate. Câteva exemple ne pot lămuri mai tare: eu postesc tot postul, însă abia aştept să vină dulcele; pun strajă gurii mele, însă nu pun uşă de îngrădire judecăţilor şi prejudecăţilor la adresa celorlalţi; îl am pe “Doamne ajută!” cu mine tot timpul, însă nu scap nici o ocazie de a-mi face dreptate cu mâna mea… . A nu fi morminte văruite şi a spăla partea dinlăuntrul blidului sunt lucruri insemnate şi de dificultate spirituală crescută. De aceea, nu oricine zice “Doamne! Doamne!” va şi dobândi Împărăţia.

Preocuparea pentru adâncimea interiorului sufletesc este esenţială atâta timp cât înainte de a scoate “gunoiul” din propria ogradă psihică, nu putem vedea paiele din ochiul aproapelui. Altfel, paiele lui sunt şi gunoaiele noastre.  

“Sau dacă, purtând faţă în faţă asprimea vieţii noastre cu libertăţile altora, mintea noastră simte cel mai mic fior de mândrie, atunci este sigur că suntem stăpâniţi de urâta boală a mândriei. Ori de câte ori, aşadar, surprindem în inima noastră aceste semne ale viciilor, să ştim bine că ne lipseşte nu dorinţa păcatului, ci înfăptuirea lui. Aceste patimi, dacă le-am amestecat cândva în viaţa noastră, de îndată ce ies din hrubele simţurilor noastre dovedesc că ele nu se nasc atunci când au ţâşnit, ci că abia au putut ieşi la iveală după ce fuseseră mult timp ascunse” (Casian, 1990, p. 650).

            E foarte probabil ca atunci când judecăm pe cineva pentru un păcat sau altul, chiar dacă noi nu săvârşim abaterea respectivă acum, s-ar putea ca odată să fi făcut-o, iar acum când o vedem la altcineva o face să renască în amintirea noastră.

În fond, e vorba despre logica arhetipului: dacă am vorbi despre arhetip preluând un exemplu de generalitate maximă “bine-rău”, atunci am putea spune că orice om este în ecelaşi timp şi bun şi rău. Chiar dacă într-un anumit moment este numai bun iar în altul numai rău. Potenţialitatea bivalentă  ne este structurală. Aminteam mai devreme de îndrumarea biblică după care cel ce căruia i se pare că stă, să ia seama să nu cadă.

Un alt arhetip, care se potriveşte poate şi mai bine cu scaunul spovedaniei unde avem medicul – preotul şi bolnavul – credinciosul care se spovedeşte, este arhetipul “medic-bolnav”: “Când un om se îmbolnăveşte, apare arhetipul medic-bolnav. Bolnavul caută un vindecător în lumea externă, dar, în acelaşi timp, în lumea sa internă se activează arhetipul medic-bolnav. Acest vindecător din lumea internă este numit adesea “factor de vindecare”” (Guggenbuhl-Craig, 2017, p. 101).

Credinciosul care nu doreşte decât să i se ierte toate păcatele fără ca el să facă nimic pentru asta, proiectează propriul “factor de vindecare” exclusiv pe seama preotului sau a lucrării divine în Taină.

Am putea spune că în adâncimea noastră locuieşte în acelaşi timp şi un medic şi un bolnav, şi binele şi răul. Lucrul acesta ne influenţează invariabil existenţa şi, neputând funcţiona în afara cadrelor arhetipale bivalente, dacă vreun anumit lucru nu ne convine la noi îl proiectăm în celălalt. Asta era greşeala fundamentală pe care a comis-o fariseul în templu atunci când s-a comparat cu vameşul şi la judecat în sinea sa. În adâncimile sale inaccesibile Eului conştient şi protector de care vorbeam, omul depozitează şi aceste potenţialităţi. Când în viaţa lui apar condiţiile favorabile, într-un fel sau altul, el scoate din adâncurile sale tot felul de lucruri, adică şi bune şi rele. Ca un negustor ce scoate din vistieria sa tot felul de obiecte. Însă, pentru a reuşi să ne angajăm active în propriul proces de vindecare spirituală, e nevoie de a ne asuma complexitatea şi adâncimea cu care păcatul ne poate împresura viaţa.

            Visul reprezintă o altă cale de lucrare a păcatului şi aici rostul spovedaniei se adevereşte o dată în plus. Şi pentru că psihicul omenesc este atât de complex şi de adânc, chiar dacă, să zicem, în starea de veghe ne putem păstra exemplar trezvia gândului, în vis, totuşi, putem cădea victime propriilor slăbiciuni şi neputinţe adânc escamotate de subconştientul şi inconştientul nostru:

“Se întâmplă  prin urmare ca, din viciul acestei greşeli şi nesocotinţe, nu numai să pătrundă în tainele minţii tot felul de gânduri cutreierând fără oprire şi sfială, dar chiar să încolţească seminţele tuturor patimilor de mai înainte. Câtă vreme acestea stau ascunse în adâncimile ei, deşi trupul este biciuit prin post aspru, totuşi îl neliniştesc în somn cu vedenii atrăgătoare, cărora nu din trebuinţă naturală, ci în chip înşelător îi produc ruşinoasa înşelăciune înainte de mersul firesc al trupului. Acestea, dacă nu pot fi oprite mai mult prin grija minţii decât decât prin slăbirea trupului, cel puţin duc, cu ajutorul harului divin, la acea formă oarecum nevinovată a întinăciunii. De aceea mai întâi trebuiesc înfrânate simţurile, pentru ca nu cumva mintea, deprinsă cu aceste ieşiri, să fie atrasă în vis la aţâţările mai rele ale viciului” (Casian, 1990, p. 691).

            Am dat aceste exemple patristice tocmai pentru a demonstra că Sfinţii Părinţi sunt preocupaţi de profunzimile şi tribulaţiile sufletului omenesc şi, mai ales, pentru a vedea cât de delicată şi provocatoarea este duhovnicia la scaunul spovedaniei. Rostul spovedaniei se adevereşte deci şi prin capacitatea preotului duhovnic de a trezi în penitent “factorul de vindecare”, pentru ca nu cumva penitentul să creadă că nu este nevoie să facă nimic pentru a-şi schimba viaţa, fiindu-i de ajuns doar iertarea pe care Domnul Hristos i-o dă prin mâinile preotului duhovnic. 

 

Cum?

Spovedania se face cu simţământul de căinţă. În nici un caz formal. Pentru eficientizarea ei spirituală în viaţa omului, e nevoie ca persoana să simtă şi să-şi asume o răspundere pentru cele săvârşite. Dacă acest lucru nu se întâmplă şi credinciosul care se spovedeşte nu asumă nici un fel de vină pentru nimic din cele făcute, atunci mobilul căinţei lipseşte şi scopul tainei rămâne undeva suspendat. 

Sentimentul vinovăţiei

“…sentimentul de vină pare de departe a fi cel mai matur şi mai complex… Este cel mai puţin spontan, presupune punerea în joc a celor mai sofisticate mijloace de analiză şi de judecată ale Eului şi, nu în ultimul rând, depinde cel mai mult de internalizarea valorilor sociale şi de judecata comunităţii… Conform acestei definiţii vina presupune cu necesitate asumarea unui eşec, adică ea nu apare în absenţa unui proces mai mult sau mai puţin profund de judecată, de conştientizare” (Boncu, 2015, p. 103).

Sentimentul vinovăţiei apare ca o conlucrare dintre durerea resimţită de penitent pentru păcatele săvârşite şi analiza raţională şi conştientă a păcatului mărturisit şi a contextului în care a fost săvârşit. În momentul în care credinciosul a internalizat valorile religioase – şi aici e cazul să subliniem valoarea catehezelor şi a activităţilor pe care Biserica le desfăşoară cu copiii – e mult mai probabil ca el să resimtă vinovăţia. Ora de religie ne apare din această perspectivă de o importanţă capitală, ca timp organizat şi întins pe perioade mai lungi în care copilul să poată asimila valorile creştine. Dacă el, însă, a trăit în afara acestor valori religioase, locul lui Dumnezeu fiind în viaţa lui în cel mai fericit caz unul marginal, e destul de dificil ca momentul unic al actului mărturisirii să poată aduce o conştientizare şi o asumare a vreunui păcat.

Regretul şi ruşinea

În cazul în care credinciosul deşi a venit să se spovedească nu simte totuşi nici o vină sau vreo căinţă, preotul poate apela la simţăminte universal valabile cum ar fi regretul şi ruşinea. Şi, de aici pornind, se poate construi o relaţie cu valenţe duhovniceşti pentru penitent în măsura în care s-a putut crea un punct de plecare al discuţiei.

Deşi face parte din arsenalul emoţiilor complexe, al emoţiilor care pentru a putea fi înţelese e nevoie de o contribuţie cognitivă, regretul este universal prezent în viaţa omului pentru simplu motiv că pentru absolut orice situaţie şi alegere făcută se pot identifica prin analiză şi comparaţie şi alte alternative. Cum se spune, tot timpul e loc de mai bine (Boncu, 2015, p. 236).

Nu toţi credincioşii pot simţi învinovăţirea de sine sau asumarea conştientă şi responsabilă a vinei, însă invariabil toţi au putut încerca de-a lungul vieţii regrete pentru ce puteau face mai bine. De regulă, regretul este însoţit şi de ruşine şi de jenă. S-ar putea dovedi că la întrebarea dacă cineva a simţit vreodată ruşine sau jenă, răspunsul să se dovedească a fi afirmativ. Şi de aici în colo relaţia penitenţială se poate dezvolta.

Pe când dacă preotul duhovnic întreabă pe cineva despre vinovăţie, s-ar putea ca răspunsul să fie unul negativ. Motivul pentru o astfel de atitudine s-ar putea arăta şi în aceea că vinovăţia implică invariabil şi aspecte legate de valori morale internalizate, în vreme ce emoţia regretului poate fi amorală (în afara oricărei interpretări morale), lucru mai uşor de acceptat şi de recunoscut pentru orice om.

Regretul e o emoţie complexă şi presupune “autocunoaştere, explicarea experienţelor din trecut, alegerea comportamentelor optime şi păstrarea armoniei sociale” (Boncu, 2015, p. 244). Funcţia anticipatorie a regretului înţeles şi asumat se adevereşte prin creşterea probabilităţii persoanei de a acţiona în direcţia obţinerii satisfacţiei adusă prin remedierea situaţiei prezente.

La fel procedează şi sentimentul ruşinii care are rolul de a coordona acţiunile viitoare ale credinciosului, astfel încât să poată evita acele conjuncturi în care să resimtă din nou disconfortul produs de ruşine (Stăniloae, 1993, p. 196).

            De aici pornind, se poate crea o platformă de discuţie între duhovnic şi credincios, ajungându-se încet şi cu grijă la o comunicare mai profundă privitor la viaţa spirituală. Credinciosul poate avea şi anumite insighturi care îl vor ajuta în viitor să conştientizeze anumite lucruri în legătură cu asumarea responsabilităţii pentru anumite păcate. În afara controlului conştient de voinţă pe care penitentul îl inveşteşte în actul spovedaniei, Taina este echivalată unei lucrări magice care lucrează oarecum omnipotent şi din afară. Fără implicarea credinciosului şi fără asumarea conştientă a propriei responsabilităţi, Spovedania poate fi o iluzie cu valoare de relaxare psihologică pe care penitentul o poate simţi după actul mărturisirii. Dar partea mântuitoare şi cu adevărat vindecătoare rămâne undeva departe. Hristos, însă, stă la uşă şi bate. 

 

            Bibliografie:

  1. BONCU, Ştefan şi NASTAS, Dorin, (2015). Emoţiile complexe, Iaşi: Polirom.
  2. CASIAN, Ioan, (1990). Aşezămintele mănăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, PSB 57, traducere de Vasile Cojocaru şi David Popescu, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
  3. GUGGENBUHL-CRAIG, Adolf, (2017). Riscurile puterii celor care ajută. Pentru psihologi, medici, asistenţi sociali, profesori şi preoţi, traducere de Violeta Bîrzescu, Bucureşti: Editura Trei.
  4. GOLEMAN, Daniel, (2016). Leadership: Puterea Inteligenţei Emoţionale, traducere de Ana-Maria Datcu, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
  5. LUPŞA, Elena şi HACMAN, Gabriela, (2016). Filosofie, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
  6. SCĂRARUL, Ioan, (1980). Filocalia, vol. IX, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
  7. STĂNILOAE, Dumitru, (1993). Ascetica şi Mistica Ortodoxă, vol. I, Sibiu: Editura DEISIS.
  8. VINTILESCU, Petre, (1995). Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia: Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia.
21-11-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu