Cultul Sfintei Cruci - mărturii

           Medic primar chirurg şi Veteran de război

            În aceste momente grele de bătrâneţe şi boală, în cursul rugăciunilor de pocăinţă pe care le fac mai cu osârdie de trei ani de când s-a început cercetarea divină, trec şi eu aşa cum a spus-o Sfântul Ioan al Crucii, prin aşa zisa: „noapte întunecoasă”. Privind înapoi la trista mea viaţă mi-am adus aminte că, paralel încercărilor prin care am trecut, atât pe front (mai ales în campania de la Cotul Donului), de fiecare dată prima reacţie în faţa primejdiei era sa fac semnul Sfintei Cruci şi, când am putut, am consemnat evenimentul şi salvarea, aşezând o troiţă prin care să imortalizez clipa în care (după socotinţa mea), graţie invocării Sfintei Cruci, fusesem salvat. Am învatat aceasta de la Mihai Viteazul. Modestele mele contribuţii la statornicirea Cultului Sfintei Cruci să săvârşească şi celor care citind aceste rânduri să înveţe a face la fel.

            Aflat pe meleagurile muscelene, între anii 1949-1980, în calitate de medic primar chirurg, în diversele confruntări cu autorităţile anticreştine ale vremii, punând în lumină Sfânta Cruce, am prilejuit intrarea în credinţă a poporului. La răspântia şoselei săteşti care făcea intrarea propriu-zisă în satul Racoviţa era o răspântie de care noii sosiţi nu ştiau încotro să o ia. Acolo am plantat o Sfântă Cruce cu o icoană. Preotul satului Ion Constantinescu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o după datină.

            Satul Racoviţa se întindea spre nord, învecinându-se cu satul Coteşti invadat de ţigani. Într-o noapte mi s-a arătat Sfântul mare ierarh Nicolae (hramul Bisericii din Racoviţa era al Sfântului Nicolae) şi mi-a spus să pun o troiţă între cele două aşezări, ca să stăvilesc năvala ţigănească din Conteşti asupra Racoviţei, din cauza tuberculozei care era la ţigani aproape endemică. M-am şi apucat de treabă de a doua zi, comandând tâmplarului local George Fulgeanu o cruce de lemn de cca 1,8 metri înălţime, pe care am înfipt-o într-o ridicătură de cărămizi cam de aceeaşi înălţime şi am fixat pe ea o cutie de lemn în care era adăpostită o icoană a Sfântului Nicolae. La această lucrare m-a ajutat tatăl meu, Petre, care era să-şi frângă gâtul când s-a suit pe o scară spre a fixa cutia cu icoana. Acelaşi preot a sfinţit şi acel monument. Cred că există şi azi. A fost pusă pe partea stângă a drumului dintre cele două sate, în mersul spre Conteşti.

            Biserica satului Mioveni (azi oraş) se află aşezată pe o uliţă laterală, desprinsă din şoseaua care făcea legătura spre sud cu Piteştiul. Ascunsă de un brad mare, nu era văzută de trecători şi deci nici rituala închinare nu se producea. De aceea, la desprinderea uliţei de şoseaua principală am aşezat o Sfântă Cruce tot din lemn, la bună vedere şi închinare. Există şi azi, mult înfrumuseţată.

În staţia C.F.R. care deserveşte comunele Racoviţa şi Mioveni, numita Clucereasa, există în marginea liniei ferate o fântână cu o instalaţie de aprovizionare cu apă a locomotivelor şi din această cauză în acel loc poteca care ducea spre gară era înghesuită şi trecătorii ameninţaţi să fie călcaţi de locomotiva care ar fi trecut prin acel loc odată cu un locatar grăbit să prindă trenul. Aşa s-a făcut că, într-o dimineaţă, o biată femeie proaspăt stabilita în Racoviţa, a fost surprinsă din spate de locomotivă, zdrobindu-i umărul stâng şi zona toracică adiacentă. A fost adusă la spital şi m-a înfiorat acea zdrobire care semăna cu cele văzute pe front.

Interesându-mă, am aflat că în acel loc, de la înfiinţarea liniei ferate Piteşti-Câmpulung (pe la 1890) avuseseră loc 90 astfel de accidente mortale. Socotind că acolo este un loc „rău”, cum zice poporul, am recurs ca şi la celelalte momente şi am aşezat o mare Cruce de lemn (peste 2m) într-o zi de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), slujba de sfinţire fiind făcută de doi preoţi (unul a fost Constantin Frânculescu). Evenimentul a avut loc cu greutate şi mi-am asumat întreaga răspundere, preoţii ezitând din cauza marii opresiuni anticreştine şi din acele locuri. Nu a mai avut loc nici un accident. Prin anul 2000 era încă la locul ei. Evenimentul a făcut oarecare vâlvă, dar autorităţile comuniste locale nu au avut curajul să se opună, fiindcă victima ultimă, care m-a determinat la acest gest îndrăzneţ, era chiar soţia primarului nou numit în Racoviţa.

Se ştie că după primul război mondial (1917), prin trupele române şi ruse care au operat în Moldova şi Basarabia, a fost adus în România germenul tifosului exantematic. Mulţi medici români au căzut victime acestui rău, murind la datorie. Între ei a fost şi doctorul Alexandru Dumitrescu, care, îngrijind în spitalul Racoviţa bolnavii de tifos, a căzut şi el asemeni unui soldat, răpus de acea molimă. Ajungând la acel spital în 11 august 1949, am aflat că răpusul doctor Alexandru Dumitrescu în 1917, era îngropat în spaţiul din faţa spitalului care dădea în şosea. Nu mai avea de mult Sfânta Cruce la căpătâi. Am dispus cele cuvenite ca comemoratul coleg să poată dormi străjuit de Sfânta Cruce în linişte.

În una din verile din jurul lui 1970 mă aflam la Ciucereasa, în atelierul de mobilă al partidului. Deodată sunt anunţat că după ploaia cu trăsnete şi grindină care tocmai trecuse, nu departe de gară (cca 500m), ca la câţiva metri de linia ferată, se vedea pământul pe o suprafaţă de 3-4 m lungime, tot pe atâta lăţime, că era complet uscat ca şi când nu ar fi căzut nici o picătură de ploaie. În jur pământul era ud, noroios. Am văzut şi contemplat îndelung acel loc. Nimeni nu fusese văzut în acel loc în timpul ploii despre care am vorbit şi care ar fi întins ceva care să protejeze acea porţiune de pământ de apa ploii. Suprafaţa uscată îţi sugera ca un loc de îngropare. Socotind că este un semn de la Dumnezeu şi în speranţa de a săpa în acel loc, am aranjat cu muncitorii atelierului de mobilă să confecţioneze o Sfântă Cruce de lemn pe care am înfipt-o în acel loc.

Ce să vezi? A doua zi am fost chemat la Piteşti la securitate şi ameninţat cu repezeala dacă mai fac aşa ceva. Crucea a fost scoasă din pământ şi aruncată. Vitregia vremurilor m-a împiedicat să revin după liniştire, căci sunt sigur că acolo se aflau ceva oseminte de sfânt. În acele vremuri nimănui nu-i mai ardea să facă troiţe, ba mai mult dărâmau Sfinte Biserici. Şi atunci nu am dreptul să cer să obţin ajutorul Sfintei Cruci? Iar de-a lungul a două milenii a făcut atâta bine omenirii? Lui Constantin cel Mare i-a dat biruinţă împotriva lui Maxentie, război în care se confruntau trei legiuni ale lui Constantin cu douăsprezece legiuni ale lui Maxentie.

Cât despre puterile Sfintei Cruci avem a ne gândi la altă spusă în cazul Sfântului Duh despre Sfânta Cruce: „Strălucire de lumină dată celor ce sunt în întuneric, se dăruieşte Crucea acestora, de viaţă dătătoare şi spre dumnezeiasca cunoştinţă”. Ea povăţuieşte şi acum şi înalţă mintea noastră a cânta acestea:

Bucură-te luminătorule ce te arăţi celor căzuţi în întuneric;

Bucură-te stea care străluceşti lumea;

Bucură-te trăsnet care orbeşti pe ucigătorii lui Hristos;

Bucură-te trăsnet care slăbănogeşti pe cei necredincioşi;

Bucură-te că ai strălucit cetate a drept credincioşilor;

Bucură-te că ai risipit capiştile idolilor;

Bucură-te al căreia chip pe cer s-a arătat;

Bucură-te cea care pe vicleşuguri le-a gonit…

Bucură-te cea prin care toată lumea s-a mântuit;

Bucură-te Cruce păzitoare a creştinilor.

Am fost întotdeauna în prima linie, pe front, şi la spital unde era primejdia mai mare. M-am închinat mereu, chiar de zece mii de ori pe zi, nu m-au atins nici gloanţele şi nici cele mai mişelnice nelegiuiri.

De aceea vă spun închinaţi-vă neîncetat şi Sfânta Cruce o să vă salveze. Pe ea este lumina cea Sfântă – cine o poate birui? În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.