Slujitorii Bisericii și Unirea din 1918 - Interviu

      În tot decursul istoriei, oștile române au fost însoțite pe câmpurile de luptă de preoți. De pildă, oștile lui Ștefan cel Mare au fost însoțite și de preoții care săvârșeau slujba de îngropare a celor căzuți la datorie. În oastea lui Mihai Viteazul se cunosc preoți care au luptat cu sabia în mână împotriva oștirilor invadatoare otomane. Mai târziu, în Transilvania, se cunosc zeci de preoți care au fost alături de țăranii răsculați, în 1784, sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan. În timpul Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania, Avram Iancu, conducătorul acestei revoluții, a înființat în Munții Apuseni „Legiunea XIII Gemina”. În cadrul acesteia s-au aflat și mulți preoți din localitățile din Apuseni și din vecinătate.

    În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în cadrul „Miliției naționale”, care s-a creat în Țara Românească, au activat trei preoți. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) s-au creat primele posturi de preoți militari în armata română. Iar în Războiul de Independență din 1877, trupele românești au fost însoțite pe front de zece „confesori militari”. În timpul Războiului de Independență, în Mănăstirea Horezu a fost înființat un spital militar și 15 măicuțe, în frunte cu maica stareță Eufrosina Șteflea, au mers voluntar la spitalul militar din Turnu-Măgurele, iar alte 15, în spitalul militar din Craiova, în care au fost internați și îngrijiți sute de răniți, de către medici din Rm. Vâlcea și maicile mănăstirii.

Deci, s-a creat o adevărată tradiție de conlucrare între Biserică și Armată.

Care a fost situația în timpul Primului Război Mondial?

    Încă înainte de intrarea României în război, în 1915, preotul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București, a fost numit protopop al preoților militari activi și al celor care vor fi mobilizați în caz de război. La 15 august 1916 acest preot a fost numit șef al Serviciului Religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române.

În cursul războiului au slujit ca preoți militari peste 250 de preoți din vechea Românie, câțiva dintre ei și-au jertfit viața pe câmpurile de luptă pentru apărarea patriei. Alții au fost luați prizonieri și deportați în Germania sau în Bulgaria, unde au trăit și au fost obligați să muncească în condiții umilitoare. Toți acești preoți și-au făcut din plin datoria pe câmpurile de luptă fiind apreciați de comandanții armatei și decorați. Preoții care au rămas alături de credincioși în teritoriile ocupate de trupele germane (Oltenia și Muntenia) au cunoscut suferințe și mai mari. Aproximativ 20 de preoți din aceste părți de țară au fost împușcați de soldații din armata germană. Alții au fost deportați în Germania, unde și-au pierdut viața. În județele Constanța, Tulcea, Brăila și Ialomița, alți 20 de preoți au fost împușcați de soldații din armata bulgară.

      Nu trebuie trecuți cu vederea cei peste 250 de călugări și călugărițe care s-au înrolat ca voluntari în serviciile medical-sanitare ale armatei române și câțiva au murit la datorie. Un singur exemplu: Maica Mina Hociotă din Săliște, jud. Sibiu, devenită măicuță la Mănăstirea Văratic, pe frontul din Moldova din vara anului 1917, a fost rănită iar după externare a îndeplinit funcția de șef al trenului militar cu care s-au transportat răniții la spitalele din Iași de pe frontul din sudul Moldovei. Pentru merite deosebite, a fost decorată cu „Crucea Comemorativă de Război”, precum și cu Insigna „Mărășești”. După război, autoritățile superioare ale Bisericii Ortodoxe Române i-au încredințat funcția de maică stareță la Mănăstirea din loc. Nămăești, jud. Argeș, unde a slujit până în anul 1977, când a trecut în lumea cerurilor. A fost înhumată în Cimitirul Eroilor din comuna Nămăești.

      Într-o altă zonă a pământului românesc, în Bucovina, mai mulți preoți au fost închiși într-un lagăr de lângă Graz; câțiva au murit acolo din cauza condițiilor inumane de viață.

     În Basarabia, mai mulți preoți „moldoveni” au fost mobilizați în armata țaristă și trimiși pe front. Printre ei s-a numărat și tânărul preot Alexei Mateevici, mort într-un spital militar din cauza tifosului. Câțiva preoți au fost împușcați la retragerea trupelor rusești bolșevice în vara anului 1917. În primele luni ale anului 1918, armata română care a intrat în Basarabia a fost însoțită de peste 30 de preoți, fie din vechea Românie, fie din Transilvania.

Care a fost situația pre­oților români din Transilvania în anii 1916-1918?

       După ce România a intrat în război, la 14-27 august 1916, alături de puterile Antantei, autoritățile maghiare au declanșat o puternică acțiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter românesc. Atenția lor s-a manifestat în primul rând împotriva intelectualilor, mai cu seamă a preoților, îndrumătorilor satelor românești.

      Aproximativ 150 de preoți români – fie ortodocși, fie uniți – au fost arestați, judecați și aruncați în închisorile din Cluj, Tg. Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara, Caransebeș și Seghedin. Ei erau acuzați de „trădare de patrie” (maghiară) sau de „spionaj în favoarea României”.

Alți peste 220 de preoți și vreo 15 preotese, dintre care unele cu copii mici, au fost deportați în județul Sopron, regiunea cea mai îndepărtată din vestul Ungariei, unde au trăit în cea mai neagră mizerie, unii până la sfârșitul anului 1918. Majoritatea celor închiși sau deportați erau din județele Sibiu, Făgăraș și Brașov sau din actualele județe Covasna, Harghita și Mureș.

    După retragerea trupelor române din Transilvania, în septembrie 1916, peste 130 de preoți din părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului au fost nevoiți să se retragă în vechea Românie de teama represaliilor autorităților maghiare.

    Menționăm și faptul că peste 20 de preoți au fost mobilizați și trimiși pe front pentru îngrijirea sufletească a soldaților români care erau nevoiți să lupte în armata austro-ungară, în Italia sau în Galiția.

   În primele luni ale anului 1919, au fost uciși în Transilvania aproximativ 10 preoți, după destrămarea monarhiei habsburgice și a bolșevizării armatei maghiare și secuiești, de către trupele maghiare devotate regimului comunist în frunte cu Béla Kun.

    Care a fost aportul slujitorilor Bisericii la realizarea actului de la 1 Decembrie 1918?

     Încă din 1917, Guvernul României a trimis într-o „misiune patriotică” în Statele Unite și apoi în unele capitale din Europa Occidentală pe preoții Ioan Moța din Orăștie și Vasile Lucaciu din Șișești – Maramureș. Ei au fost primiți de diferiți români americani și de însuși președintele W. Wilson. Iar în noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central cu sediul la Arad, l-a trimis pe profesorul Nicolae Bălan, de la Institutul Teologic din Sibiu, la Iași pentru a prezenta Guvernului României doleanțele poporului român din Transilvania.

     De acolo, el a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiș prin care îl sfătuia să convoace o mare adunare națională la Alba Iulia și să ceară unirea necondiționată cu România. În cursul lunii noiembrie 1918 toți preoții au lucrat pentru constituirea consiliilor naționale românești locale și a gărzilor naționale românești din localitățile Transilvaniei.

     La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1.228 de delegați oficiali, peste 300 erau slujitori ai Bisericii. Lucrările adunării au fost prezidate de Gheorghe Pop de Băsești și de episcopii Ioan de la Arad și Dimitrie Radu de la Oradea. Între cei care au vestit poporului unirea cu România, „pe câmpul lui Horea”, s‑au numărat și câțiva episcopi și preoți. În Marele Sfat al Națiunii Române constituite la Alba Iulia la 2 Decembrie 1918, între cei 250 de membri, figurau toți episcopii, mulți profesori de teologie, protopopi și preoți. Actul Unirii a fost prezentat la București Regelui Ferdinand și guvernului de o delegație a Adunării de la Alba Iulia din care au făcut parte și episcopii Miron Cristea de la Caransebeș și Iuliu Hossu de la Gherla. De consemnat și faptul că, în cele două corpuri de armată înființate de Consiliul Dirigent în Transilvania, au fost încadrați peste 40 de preoți, în cadrul structurilor la nivel de Regiment și Divizie, care au însoțit trupele ardelene și cele din Regatul nou al României în luptele purtate în vara anului 1919 împotriva trupelor maghiare, campanie care s-a încheiat la 2 august 1919, cu ocuparea Budapestei de către Divizia 16 Infanterie, comandată de ardeleanul General de Brigadă Alexandru Hanzu (originar din localitatea Cacova, jud. Sibiu).

    Așadar, slujitorii bisericii s-au numărat printre cei care au contribuit la realizarea statului român unitar.

     La scurt timp după Unire, s-a înființat Episcopia Armatei cu sediul la Alba Iulia. Ea a fost condusă de episcopii Ioan Stroia (1923-1937) și Partenie Ciopron (1937-1948). S-au creat posturi noi de preoți militari pentru principalele garnizoane din țară. Îl consemnăm aici pe preotul Ioan Dăncilă din garnizoana Sibiu, care a activat ca preot – colonel și vicar al Episcopiei Armatei până în anul 1947, când autoritățile comuniste au desființat structurile religioase din rândul armatei, inclusiv Episcopia Armatei, iar preoții militari au fost înlăturați din armată, fără a li se asigura condiții minime de existență. Am trăit un mare sentiment de bucurie, după Revoluția din decembrie 1989, când noile autorități statale și religioase au reînființat serviciul religios în structurile Armatei, care își aduce o substanțială contribuție la educarea militarilor în spiritul dragostei de patrie și de credința străbună.

      În încheiere, vă rog să transmiteți un mesaj cititorilor publicațiilor în care va apărea acest interviu de mare importanță în contextul anului centenar 2018.

   Acum, în anul 2018, proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – „Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”, suntem chemați să exprimăm recunoștința noastră față de Dumnezeu, „Împăratul neamurilor” (Apoc. 15, 3). El ne-a ajutat să vedem înfăptuirea statului nostru unitar român, astfel „clădindu-se temeliile fericirii noastre viitoare”, cum afirma atunci „bătrânul nației”, George Pop de Băsești. Datori suntem cu toții să păstrăm unitatea de credință și de neam, să prețuim tezaurul nostru etnic și să manifestăm cu elan sentimentul patriotic de care au fost animați înaintașii noștri bravi și bărbații Marii Uniri. Oricare ar fi obstacolele și nedumeririle privind viitorul nostru și al țării, dacă noi, românii, Îl iubim pe Mântuitorul Înviat și trăim conform Legii dumnezeiești, binecuvântările Sale și darurile Învierii vor umple casele noastre și toată România Mare. Toți cei ce slujim țara cu Crucea și Spada să fim uniți în vecie și vom birui toate obstacolele. Dumnezeu să ne ajute!

      În numele cititorilor vă adresez cele mai calde și sincere mulțumiri pentru amabilitatea cu care ați dat curs acestui interviu, dar și pentru valoarea lui istorico-documentară, prin evocarea contribuției slujitorilor din armata română, cu Crucea în frunte și cu Biblia în mâini, în lupta pentru făurirea și apărarea visului de veacuri al poporului român, înființat cu 100 de ani în urmă la 1 Decembrie 1918, în cetatea Alba Iulia, cetate-simbol al primei Uniri din 1600, înfăptuită de marele conducător de oști Mihai Viteazul. Dumnezeu să vă ocrotească sănătatea și harul în slujba Bisericii Ortodoxe Române și să dați spre lumină noi opere scrise despre strânsa legătură dintre Biserică, poporul român și armata sa.

Telegraful Român