Siteul folosește cookies pentru navigare (ce nu pot fi dezactivate) și pentru analiza traficului (ce pot fi refuzate) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune.Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 185

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Partenie Apetrei de la Mănăstirea Neamţ - 10 ani de la adormirea întru Domnul

Tags: monahism; mari duhovnici;
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Partenie Apetrei de la Mănăstirea Neamţ - 10 ani de la adormirea întru Domnul
 
Lumina din chilia arhimandritului Partenie Apetrei se aprindea în fiecare dimineaţă puţin înainte de ora cinci. Ani la rând, din 1960 până în 2000, părintele urma un program riguros, care începea cu citirea pravilei şi cu o mică plimbare în jurul Catedralei Mitropolitane din Iaşi, până la orele şase şi jumătate, când intra în biserică. Chilia părintelui arhimandrit Partenie Apetrei, aflată la parterul Căminului monahal „Sfântul Gheorghe” din incinta Centrului eparhial Iaşi, era într-o desăvârşită ordine, împodobită cu lucruri vechi, icoane, cărţi, fotografii. Printre tomuri erau aşezate meticulos imagini din tinereţe ale părintelui, ca şi unele portrete cu ierarhi şi monahi de altădată. În faţa icoanelor, în­tr-un colţ al chiliei, o pernă roasă de genunchii plecaţi mărturisea evlavia monahului nemţean chemat la Iaşi pentru frumoasa cântare şi slujire.

Arhimandritul Partenie Apetrei, slujitor şi cântăreţ înzestrat, bun cunoscător al tipicului, era greu accesibil şi chiar inabordabil în anumite împrejurări. Băteai cu reţinere la uşa lui şi primeai, uneori, răspunsuri grăbite, nu tocmai binevoitoare. Se poate să fi preţuit mult timpul, refuzând să-l irosească în discuţii şi întâlniri nefolositoare.

În decursul celor zece ani am îndrăznit de câteva ori să-l vizitez la chilie. Uneori mă întâmpina având aşezat epitrahilul pe grumaz, semn că-şi întrerupea rugăciunile. Rar, adresa invitaţii unor slujitori ai catedrale pentru sfat ori pentru a comemora în spaţiu restrâns persoane dragi preacuvioşiei sale.

După mulţi ani, mărturisea că are preocupări serioase, se ruga şi citea. Timpul nu-i ajungea în ra­port cu aspiraţiile pe care le avea.

Cum spuneam, la catedrală ajungea primul, cu jumătate de ceas înainte de începerea slujbei. Puţine au fost zilele când nu participa la rânduielile de cult.

Supraveghea, cu ochi vigilenţi, respectarea tipicului şi a cântărilor. În duminici şi sărbători cânta la strană, aducând cu sine cărţi vechi pe care le moştenise din tinereţe.

Prefera să cânte singur, cu excepţia hramului, când accepta cu greu şi pe alţii alături.

Avea „minte multă şi bună”, după cum însuşi spunea despre alţii. Ştia lucruri rare, interesante şi avea un dar deosebit al povestirii. Erau acele momente când îşi deschidea sufletul şi începea a depăna firul amintirilor.

Multe cuvinte spuse atunci îmi revin în minte adeseori şi aproape că nu este zi în care să nu-l pomenesc.

Din păcate, cuvintele şi mărturiile lui se pierd fără să fi fost consemnate undeva. Îl rugam, în ultimii ani pe care i-a petrecut la Neamţ, să-şi scrie memoriile şi aprecierile pentru monahi ai Lavrei şi ierarhi pe care i-a cunoscut. Invoca mereu lipsa timpului şi spera că va găsi într-o zi răgaz şi pentru aceasta. De multe ori a fost vorba şi de partiturile de muzică bizantină la care a lucrat multă vreme. A adunat axi­oane, răspunsuri şi alte cântări de la cei mai cunoscuţi autori. Le-a scris cu grijă, de mână, însumând câteva sute de pagini. Unele dintre ele datează din anii ’60 ai veacului XX. Uneori spunea: „Am pregătit un buchet de cântări pentru slujbele Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii. E scrisă prefaţa şi aştept ziua când le voi încredinţa tiparului...” Din păcate, acel proiect nu a devenit realitate. După trecerea la Domnul a părintelui Partenie, am descoperit preţioasele manuscrise muzicale pe care nu le-a arătat nimănui în timpul vieţii. Era o comoară ascunsă care a ieşit la iveală la vremea hotărâtă de Dumnezeu. Regret că multe vorbe de duh şi amintirile arhimandritului Partenie n-au fost aşezate pe hârtie. O parte din ele se păstrează în sufletele unor oameni care au văzut în cuvioşia sa un slujitor dăruit şi hotărât.

Marele dar al părintelui au fost cântarea şi slujirea. Nu era un slujitor de rând, asta o ştie toată lumea, dar nici nu era uşor să slujeşti alături de el. Observa orice abatere de la tipic şi formula pe loc aprecieri critice, încât era tare greu să treci „examenul” în faţa lui. Exigenţa exagerată nu i-a făcut tocmai bine nici lui. Dobândise, pe drept cuvânt, un renume în această privinţă. Om fiind, s-a pripit, dar dincolo de aceasta avea merite incontestabile. Rareori se putea întâlni asemenea trăire, atenţie, slujire neostenită, chiar nevoinţă.

Nu se poate spune că a fost un ascet, dar se poate afirma că a fost un monah al rânduielii, al pravilei, al lucrului bine făcut şi plăcut Domnului. L-am observat de câteva ori cum aprecia lucrurile, cu spirit critic şi cu un mare simţ de răspundere. Avea ochiul format şi nu accepta orice icoane, vase de cult, broderii sau stofe pentru veşminte. Greu aprecia un lucru şi găsea întotdeauna motiv pentru a-şi exprima opiniile. A trebuit să recunosc, de multe ori, că părintele avea dreptate. Iarăşi trebuie să spun că uneori era prea aspru.

Înainte de a pleca la Mănăstirea Neamţ, mi-a spus câteva cuvin­te care au rămas adânc întipărite în inima mea: „Spun unii că am fost aspru. Eu n-am urmărit altceva decât ordinea în catedrală...” A mai adăugat că, în răstimp de patruzeci de ani cât a petrecut la Iaşi, doar de câteva ori a trecut pragul unor case. „Să fii atent cu oamenii, unii nu sunt aşa cum par...” Şi în acest caz a trebuit să-i dau dreptate mai târziu…

Purtând cu el mâhniri vechi şi încercări ale vieţii, arhimandritul Partenie a avut un stil aparte, în anumite situaţii greu de acceptat pentru cei din jur.

Cântările sale înălţate sub bolţile Catedralei Mitropolitane din Iaşi se aud parcă şi acum, în pofida anilor care au trecut. Frumuseţea lor duhovnicească a rămas în sufletele auditorilor de atunci, care-l socotesc pe părintele Partenie un artist dintr-o pleiadă de monahi cu preţioase daruri primite de la Dumnezeu.

A trăit în vremuri diferite, cu schimbări bruşte de ideologie, cu oameni mari şi mici, despre care vorbea uneori, când îşi deschidea sufletul.

A fost ucenicul Patriarhului Nicodim Munteanu, care poposea la Neamţ în vremea noviciatului fratelui Nicolae (cum se numea părintele de la Taina Sfântului Botez). L-a cunoscut la Bucureşti, în vremea studiilor teologice, pe Patriarhul Justinian.

A ostenit la Catedrala Mitropolitană din Iaşi în timpul păstoririi a trei mitropoliţi care au devenit patriarhi: Justin, Teoctist şi Daniel.

A avut mulţi colegi de studii sau din obştea monahală care au fost arhipăstori în diferite locuri din ţară şi străinătate.

Îi pomenea şi pe ei, spunând lucruri frumoase din mănăstirea de metanie ori de profesorii generaţiei lor (Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Ene Branişte, Gheorghe Moisescu, Teodor M. Popescu şi alţii). A avut prieteni şi colegi mari stareţi, între ei părinţii Mitrofan Băltuţă, Chesarie Gheorghescu, Victorin Oanele, Neonil Ştefan, Gamaliil Vaida, Longhin Pop, Firmilian Olaru, precum şi alţii.

Din păcate, trecerea timpului aşterne uitarea peste semenii noştri şi peste binefăcători... De această uitare nu sunt scutiţi nici marii slujtori ai Bisericii. Aducându-ne aminte de părinţii şi învăţătorii noştri, împlinim îndemnul Sfântului Apostol Pavel (cf. Evrei 13, 7), care ne cere tuturor recunoştinţă şi neuitare.

Această aducere aminte o merită şi părintele arhimandrit Partenie Apetrei, eclesiarhul, cântăreţul, slujitorul şi rugătorul smerit din vremuri grele, la zece ani de la trecerea sa la cele veşnice. - Sursa: Ziarul Lumina

Citiți și: Din seria „Pro Memoria”... 

Zece ani de la săvârşirea din această viaţă a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Partenie Apetrei de la Mănăstirea Neamț - Dr. Stelian Gomboș

În iureşul timpului şi în vârtejul zilei apucăm să ne mai gândim, din când în când, la viaţa omului şi, mai ales, la moartea acestuia, îndeosebi atunci când, primind un telefon, aflăm că a mai trecut cineva apropiat şi drag nouă dincolo, de fapt unde?... În adevărata viaţă!...

Aşa s-a intâmplat şi în urmă cu zece ani, la aflarea veştii trecerii la cele veşnice a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Partenie Apetrei la venerabila vârstă de 81 de ani – cel care a fost atâţia ani slujitorul altarului străbun, al cântării bisericeşti autentice şi al cărţilor teologice, academice şi duhovniceşti.

Părintele Partenie a trecut hotarul lumii acesteia, născându-se în viaţa cea veşnică în ziua de 26 iunie anul mântuirii 2008, adică în urmă cu zece ani. Fiind moldovean de origine, născut în Giurgenii Neamţului din părinţii dreptmăritori creştini Mihail şi Elisabeta, a intrat în obştea marii lavre călugăreşti a Neamţului la vârsta de 14 ani, în anul 1941, iar de praznicul “Întrării în Biserică a Maicii Domnului” - la 21 noiembrie anul 1953, tânărul frate Nicolae a fost tuns în monahism, primind numele monahal Partenie.

În anul 1959 a fost hirotonit în treapta de ierodiacon pentru Catedrala mitropolitană din Iaşi, având o voce deosebită, iubind sfintele slujbe, pe care le oficia cu foarte multă seriozitate, dragoste şi râvnă binecuvântată, unde în anul 1977 Mitropolitul Moldovei şi Sucevei şi apoi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Iustin Moisescu l-a ridicat la rangul de arhidiacon. La vârsta de 51 de ani, adică în 1978 următorul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei şi Patriarh al României – Teoctist Arăpaşu – l-a hirotonit în treapta de preot (ieromonah), încredinţându-i ascultarea de mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane, datorită seriozităţii sale şi calităţilor sale de monah iubitor al valorilor spirituale şi duhovniceşti, perene şi autentice. Tot Mitropolitul şi Patriarhul de vrednică amintire şi pomenire Teoctist l-a promovat în anul 1980 la rangul de arhimandrit.

Aici, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi va sluji până în luna ianuarie anul 2001, unde a câştigat aprecirea, admiraţia şi preţuirea multor credincioşi, părinţi şi slujitori ai Bisericii – în frunte cu vrednicii Mitropoliţi ai Moldovei şi toţi trei Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române – Iustin Moisescu, Teoctist Arăpaşu şi Daniel Ciobotea – după care s-a întors, din propria-i dorinţă, la mănăstirea sa de metanie – Neamţul moldav şi ştefanian, până în urmă cu zece ani, când la 2 martie 2008 a împlinit venerabila vârstă de 81 de ani, iar la 26 iunie 2008 a trecut în hotarul adevăratei vieţi a Împărăţiei celei veşnice!

Apreciat fiind în mod deosebit de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, Părinte Partenie a fost toată viaţa drept ca bradul (şi la propriu şi la figurat), cu o voce hotărâtă însă delicată, intrasingent dar totuşi cald şi cât se poate de uman în toate deciziile pe care le lua, mai cu seamă în problemele bisericeşti, spirituale şi duhovniceşti. Era cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi-o trăda, cu un simţ al umorului măsurat. Fie din paginile ziarului “Lumina” ori a altor reviste bisericeşti, fie din emisiunile şi interviurile de la Radio “Trinitas” sau din altele, fie direct din înălţimea amvonului, prezenţa cuvântătoare a venerabilului părinte era cuceritoare şi mult folositoare. Prin sinceritate, prin cultura sa duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr-o neclintită voinţă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căci a voi şi a face în Domnul Iisus Hristos au fost două daruri, îndelung lucrate şi cultivate de către Preacuviosul Părintele nostru Partenie.

În altă ordine de idei, Părintele Partenie Apetrei a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat,  încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporuluiromân. 
În dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă săvârşită în incinta vestitului lăcaş monastic al Neamţului, în mormântul anume pregătit mai dinainte chiar de către sfinţia sa, a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe părintele lor duhovnicesc! Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit.

După ascultarea cu luare aminte a slujbei prohodirii preoţilor (a monahilor şi ieromonahilor) – care adăposteşte o atăt de bogată şi de profundă teologie, au ţinut să omagieze personalitatea celui plecat mai mulţi slujitori al altarului, care au evocat personalitatea părintelui ca fiind unul ce a dat dovadă de multă înţelepciune, răbdare şi pricepere în diferitele momente ale vieţii care i-a fost presărată cu multe ispite, piedici şi suferinţe, mărturisind că toate întâlnirile pe care le-au avut cu părintele au constituit momente de mare înălţare duhovnicească şi mângâiere sufletească, datorită sfaturilor bune, foarte competente şi pertinente, pe care le-a dat.

Cu acest prilej a transmis mesaj de condoleanţe (şi) P.F.P. Patriarh Daniel - care a mărturisit că a avut întotdeauna, în persoana părintelui un adevărat slujitor – cu calităţi vocale şi liturgice deosebite, totodată un sincer sfetnic şi colaborator, dispus oricând a da o mână de ajutor la rezolvarea diferitelor probleme bisericeşti, mai cu seamă a celor pastorale unde era un desăvârşit!...

Tot din acest mesaj a reieşit demnitatea pe care a avut-o părintele indiferent  de vitregiile şi de situaţiile cu care s-a confruntat fiindu-le, în acest sens preoţilor, călugărilor şi dascălilor mai tineri un adevărat exemplu de caracter şi onestitate şi, nu în ultimul rând, de probitate morală!...

Cuvintele noastre sunt puţine şi neputincioase pentru a putea spune cât bine a făcut Părintele Arhimandrit Partenie Apetrei, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oameni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!...

Se cuvine aşadar, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!

 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!...

 

04-07-2018
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu