Poezia ca energie cuantică

Domnului profesor Nicolae Postolache

Un «Critic gomos» enumera curente literare clasificându-le în modernism, postmodernism, clasicism, simbolism, suprarealism, şi «vorbele sale se loveau sec de un craniu absent». De ce? Pentru că, zice poetul, «am întărit prin viu grai murit-a curentul e greu să concepi» (ars poetica, p. 10).

Brezoianu nu are lipsă de critici literari care să se enipostazieze superflu în eleganţe excesive şi pretenţioase, crezând că-i fac un serviciu dacă-l vâră într-o cutie aurită şi ornată baroc. Dimpotrivă, el însuşi o spune negru pe alb în manifestul poetic, subliniind că «…promovează… poezia cuantică, particulă literară elementară energetic (emoţional) a unui transcurent literar nou, sinergic, transdisciplinar în sens cuantic şi nu pedagogic (s.n.), cuantismul». Iar aici, «transdisciplinar» nu înseamnă a adăuga la cele 8000 de graniţe disciplinare încă una, ci «caută punţile de legătură dintre acestea, care fac posibilă înţelegerea, într-un salt pe verticală, spre fundamentele unităţii deschise a cunoaşterii» (Dincă Irina, 2012, ).

Nu trebuie să fim excesiv de politicoşi dpdv literar cu un poet care, în primul rând, sfidează hotarele logicii aristotelice. Şi face acest lucru pentru a-şi crea un suport intuitiv pentru ceea ce el numeşte poezia cuantică. De data asta terţul este inclus. A nu exclude pe –A. Nici substanţial, nici energetic. «Altfel spus, acţiunea logicii terţului inclus asupra diferitelor niveluri de Realitate induce o structură deschisă, godeliană, a ansamblului nivelurilor de Realitate. Această structură are o influenţă deosebită asupra teoriei cunoaşterii, fiindcă implică imposibilitatea unei teorii complete, închisă în ea însăşi» (Nicolescu, 1999, p. 60).

Poate că cel mai sugestiv, terţul inclus este clarificat de următoarea povestioară: «Natura seamănă cu acel rabin la care vin doi oameni ca să tranşeze o dispută. După ce-l ascultă pe primul, rabinul zice: «Ai dreptate». Al doilea insistă să vorbească şi el, rabinul îl ascultă şi zice: «Şi tu ai dreptate». Nevasta rabinului, care l-a auzit din camera alăturată, strigă: «Dar nu pot avea amândoi dreptate!» Rabinul stă o clipă pe gânduri, apoi spune: «Ai dreptate şi tu» (Rovelli, 2016, p. 54).

Substanţial şi cuantic vorbind, omul este făcut din praf de stele. La fel cum cuantele care alcătuiesc praful de stele sunt şi cele care intră în compoziţia animalelor, mineralelor şi plantelor. În felul acesta, în textul poetic sau, exprimându-ne şoranian, în in-textul poetic, o furnică poate înghiţi un crocofant. Iar combinatorica «înghiţirii» poate continua la nivel macrocosmic indefinit, devansând categorisirile ordinare ale regnurilor care ţin de un operaţional de tip instrumental şi nu de precuvântul esenţial şi cuantic al existenţialului in se. Astfel, «maimuţe ofuscate la five o’ clock s-au certat/ câteva au cochetat cu urangutanii pe cracă intens/ altele pline de sine s-au fardat evoluând sacadat/ seara apăru cu mersu-i biped homo sapiens sapiens» (evoluţie, p. 15).

Conform filosofiei pe care fizica cuantică o presupune, evoluţia îşi continuă argumentarea de sine pentru că «suntem şi parte integrantă a lumii pe care o percepem, nu suntem observatori externi. Ne aflăm înăuntrul ei. Perspectiva noastră asupra lumii vine chiar din mijlocul ei. Suntem alcătuiţi din aceeaşi atomi şi aceleaşi semnale luminoase ca pinii din munţi şi stelele din galaxii» (Rovelli, 2016, p. 80). Aceste consideraţii aduc noi reverberaţii asupra înţelegerii libertăţii umane şi, ştiinţific vorbind, se poate ajunge la inconfortabila întrebare legată de diferenţa între ceea ce ştie şi cum simte căldura un om şi cum face lucrul acesta un termostat. Cu toate acestea, filosofia de tip cuantic lasă o urmă de speranţă în privinţa superiorităţii persoanei umane care este singura în măsură să aprecieze şi să asiste conştient la propria ei autodistrugere civilizaţională (Rovelli, 2016, p. 84 şi 90).

Energetic şi comportamental omul este o fiinţă morală în comparaţie cu alte fiinţe, fără ca acest lucru să însemne că omului îi este imposibil să fie şi imoral. El este moral şi imoral în acelaşi timp. Şi este cu atât mai adevărat ca om. Atâta vreme cât sistemul general al creierului uman este format printre altele şi din subsistemele limbic şi prefrontal, omul este om indiferent de reperele morale convenţionale din varii locuri şi timpuri. «se poartă şuviţe vopsite în păr/ în cord musteşte dorinţa aprinsă/ gura-i de poftă cuprinsă/ trupuri împletite se zbat în răspăr/ sfârcu-i obraznic insistă/ pori cu sudoare sclipesc/ amorul ţipat pe treaptă de gamă cerşesc/ instinctul persistă» (instinct, p. 17). Chiar dacă instinctul pudicităţii poate fi pus serios la încercare de astfel de versuri, nu este depăşită deloc limita unei percepţii antropologice complete.

Lucrurile însă capătă valenţe iscoditoare dincolo de limita acceptabilităţi logice şi morale, atunci când însuşi Iisus păşeşte «rătăcind în spaţiul cuantic înfruntând furtuna iscată». Astfel, «fecioara fierbinte ne amăgea cu iluzii/ prostituata se topea noapte de noapte-n concret/ purtam un ciorap căptuşit de contuzii/ ponţius pilat mă răstignise pe cruce discret» (Iisus, p. 27). Terţul inclus este aici forţat la maximum. Intrând în zona locuită de «întrebări incomode de plumb», oare poate acest principiu al terţului inclus să supravieţuiască propriei implozii generate de orizontalizarea relaţiei creat/necreat ? E adevărat oare că «ideea rămâne o punte» (p. 5) chiar şi atunci când e vorba de prăpastia ontologică dintre Dumnezeu şi făptură? Pot oare coantele trece jucându-se de-o parte şi de alta a acestui abis? Făra a încerca să răspund acestei întrebări pe care oricum mi-o doresc retorică, cel puţin pentru moment, mă liniştesc citind colindul lui Brezoianu: «ninge ninge/ din fulgi se va-ntrupa Iisus/ cu toţi-n palmă îl vom prinde/ iar el ne va ierta sedus/ de ruga noastră din colinde/ ninge ninge/ la Domnul să ne înălţăm/ cu dalbe flori de măr albinde/ creştini în seara de ajun cântăm/ din moşi strămoşi colinde» (colindă, p. 24). Sau, în poezia «ziua speranţei», Brezoianu, se lasă îmbrăţişat într-o gingăşie providenţială quasi-maternă: «ce zi e astăzi/ întrebă pruncul naiv din pântec/ glasul îngerului păzitor îi răspunse sibilinic:/ ziua speranţei/ Hristos a înviat din morţi/ cu moartea pre moarte călcând…/ murmurau cu evlavie glasuri păgâne/ …ziua speranţei/ gânguriră mugurii sălciilor plângătoare/ printre sonuri tărăgănate/ cu iz bizantin » (p. 52).

Cred din ce în ce mai mult că diapazonul ideatic şi literar larg pe care Brezoianu îl afişează în corpusul său poetic nu se datorează intertextualităţii ca şi concept stilistic – deşi nu e exclusă nici varianta aceasta, cât mai ales plăcerii auctoriale cuantice de spargere lupaşciană a clişeelor logice adeseori sufocante pentru adevărul complet. Plonjând în sfera opoziţiei logice, Brezoianu n-a rămas doar la simpla contrarietate oarecum domestică, ci a accelerat cuantic spre apogeul opoziţiei reprezentat de contradicţie. Aşa a ajuns să se raporteze, şoranian vorbind, nu numai la orizontalitatea polimorfă a lui «a face» pentru «a avea», izbucnind vertical înspre «a face» pentru «A FI».

Întreaga aventură umană se consumă pe verticala pâlniei urmuziene: «urc cobor/ orbecăind către infinitul impalpabil/ conştiinţa cosmică pulsează/ somnul hrăneşte visul/ ucigând cotidianul/ am obosit să meditez între perne/ şi să rescriu truda diurnă/ visul moare/ amintirea doare/ împrumut aripile libelulei/ urc cobor/ vreau să ucid chinul/ hainul/ urc visez cobor» (nu ştiu încă să mor, p. 4). Cobor către temeiul meu existenţial, sau urc spre lumea diurnă a operaţionalului confecţionat din accidente cotidiene în care aflăm diferite lucruri dar nu ştim ceea ce ste esenţial? Iată incertitudinea! Lupta e acerbă ca cea a caşalotului în acvariu: «arunc caşalotului din acvariu/ un paracetamol alb rotund/ cu miros de turnesol/ poate îi voi ucide/ febra claustrofobiei» (nu ştiu încă să mor, p. 4). Preferăm surogatul placebo al unui trai diurn şi clar, plicticos şi somnambul de previzibil ce e, sau, dimpotrivă, alegem aventura lui «a ştii»?

Mihai Şora face distincţie între «a afla», care este specific unui text fără substanţa lăuntrică a temeiului, şi «a şti» care este revelaţia pură a cuminecării faptului Întâlnirii, unde ştiutul, adică «ceea ce se cheamă a şti cu adevărat, aşa cum din când în când, pe neaşteptate şi cu totul hors de propos, timp de câte o secundă repede înăbuşită, ni se întâmplă să ştim, cutremurându-ne, că vom muri» (Şora, p. 175). Deşi uneori «sunt pisica lui Shrodinger/ sunt logica iubirii unisens/ a mişcării fără noimă/ a cordului pietrificat/ sunt un sumum de/ cuante obosite» (tăcerea poetului, p. 59), «de la o vreme doar cobor/ pe trepte unisens/ oare s-a sfârşit/ doar cobor/ mereu spre trecut/ ca un făcut/ nu vreau/ visez un alt început/ nu ştiu încă să mor» (nu ştiu încă să mor, p. 4).

Brezoianu vizează esenţa existenţială a lucrurilor, temeiul lor prim, condensarea lor maximă în pre-cuvânt. El nu doreşte să vorbească despre lucruri, aşa cum poate face orice om care operează cu cuvinte, ci să intre în miezul existenţial al fiinţei realităţii, într-un spaţiu revelaţional sui-generis şi apoi să tacă blagian în faţa tainei: «am amuţit/ doar privesc jocul/ sunt mim hulit/ sau simplu spectator? bufoni de ocazie fac negoţ cu tristeţe/ sufletul meu/ este o pânză freatică ascunsă/ din care se întrupează mirarea/ am învăţat să tac» (tăcerea poetului, p. 59).

«De altfel, zice Mihai Şora, parcă pe tine te-am auzit vorbind, pentru prima oară pe aceste meleaguri, despre despre ; tu ai pus atunci în evidenţă «coeficientul de despreitate» al unui anumit tip de limbaj (ceea ce englezii numesc aboutness). De cum apare însă vorbirea dintru, simpla translaţie se dovedeşte total neputincioasă. Aici, transmiterea a ceea ce ştii ia drumul cotit al liniei frânte: al unei linii frânte cu vărful unghiului îndreptându-se spre nivelul a fi (ca un fel de V mare, ale cărui două capete se întâlnesc în şi cuminecă întru piatra din capul unghiului)» (Şora, p. 176).

Constantin Noica spune că „tot ce ni se întâmplă, şi de altfel tot ce se întâmplă universalului, trebuie să capete o aşezare şi un echilibru, trebuie să fie în ceva, deasupra a ceva, cu ceva, spre ceva. Dar un miracol, îndrăznim să spunem, al limbii române face ca o singură prepoziţie să le înglobeze pe toate celelalte…este prepoziţia „întru”, care cuprinde şi face posibile… toate celelalte prepoziţii, în spaţialitatea lor exactă. Iar cu o asemenea prepoziţie, spiritul românesc ar putea să coboare universalul în lumea prepoziţiei. Căci întru ce sunt toate aceste mari reuşite ale civilizaţiei şi omului contemporan? Dacă viaţa spiritului are un sens, atunci este cel de a fi „întru ceva”, iar acest lucru l-ar putea spune, cu modestie dar cu fermitate, spiritul românesc, unei lumi pe care maladiile ei constituţionale, reactivate prea violent astăzi, riscă uneori să o strămute, după vorba indiană, în condiţia sinelui înnebunit” (Noica, 2008, p. 174).

Aşa se produce saltul cuantic întru verticala sensului, „salt din întâmplător (adică din presiunea constrângătoare a accidentelor acumulate şi făcând carapace) în necesar (în libertatea suverană a necesităţii interioare)…” ( Şora, p. 158). „…călătoria integrării personale, în versiunea sa cea mai inteligentă din punct de vedere spiritual, ne poartă obligatoriu pe teritoriul integrării transpersonale – găsirea unor aspecte pierdute sau fragmentare ale sinelui profund la niveluri care transcend eul şi cultura existentă, pompând mereu din puţul fără fund al centrului” (Zohar şi Marshall, 2009, p. 301).

Este vorba despre o rupere, despre o evadare în jos, despre o cădere gravitaţională în forţă, spre unirea cu Unul. Aceasta este semnificaţia simbolului V de care Mihai Şora ne vorbea mai devreme. Acesta este misterul Întâlnirii care fundamentează esenţa fizicii cuantice. Dumitru Constantin Dulcan, relatează într-un interviu: „…şi o altă experienţă… se ia un foton, se împarte în două şi se trimit jumătăţile prin fibră de sticlă la 7 Km distanţă. Apoi li se dă drumul să iasă din conducte. Cei doi fotoni gemeni vin şi se unesc din nou, ca şi cum fiecare ştia de celălalt. De aici s-a dedus că există o inteligenţă dincolo de noi, la nivel de subparticulă” (Dulcan, p. 11). Ceea ce spune profesorul Dulcan este exact exegeza cuantică (căci dacă există poezie cuantică trebuie să fie şi hermeneutică cuantică) la poemul „libertate”: „mărgăritar naiv un bob de rouă/ a rupt solara suliţă în două/ firul de iarbă i-a zâmbit candid/ fiind bobului părtaş la regicid/…/loveşte nemilos un bubuit de puşcă/ în gândul liber ce a fugit din cuşcă/ la orizont semeţ tronează-un munte/ cu creste-albite de zăpezi cărunte/ gândul a luat-o voiniceşte la picior/ sărind pârleazul timpului păstor/ un muribund ecou străbate din oraş/ copoi perfid pe urma gândului poznaş/ vânat de mintea crudă a celor din cetate/ captivi ai vieţii poleite străini de libertate/ ochiul ciclopic caută avid lumină/ noaptea ne-mbracă cu negura-i haină/ gândul ţâşneşte liber nu poate fi ucis/ sfidează glonţul puştii visându-se-n abis”. Versuri ascetice şi eliberatoare. Doar visul oferă şansa proiecţiilor nevoilor interioare neîmplinite de operaţionalitatea sufocantă a lumii şi care poate oblitera parcursul fără de sfârşit al nivelurilor de Realitate până la Cel Unul: „În viziunea ştiinţei cuantice, întreaga existenţă este… un set de posibilităţi smulse din infinita mare de potenţiale a vidului cuantic. Fiecare dintre noi este un servitor al lui „Dumnezeu”, sau al vidului cuantic, un servitor al potenţialului pluristratificat din însăşi inima existenţei” (Zohar şi Marshall, 2009, p. 316).

Poezia lui Brezoianu este denotativă şi conotativă, adică se adresează deopotrivă minţii şi dimensiunii afective a persoanei. Exact în acest punct îşi face apariţia distincţia dintre text – prin excelenţă denotativ şi in-text – preponderent conotativ. De fapt, împreună, text şi in-text, se adresează antropologiei complete atât a emiţătorului cât şi a receptorului mesajului poetic: „in-textul (din miezul fiinţei iscându-se) nu se mulţumeşte să vizeze doar capul; el ţinteşte, aşa zicând, sub centură: ceea ce caută el este ca, în acelaşi timp cu receptarea corectă a sensului brut al textului, să mobilizeze fiinţa latentă a receptorului, întregile lui resurse proprii de in-text – solidar, desigur, acesta (mai strict sau mai lax, după împrejurări), cu denotaţiile textului receptat, dar (aşa cum bine spuneai) făcând în acelaşi timp corp comun cu fiinţa însăşi a receptorului. Să le mobilizeze şi să le aducă la suprafaţă, în aşa fel încât in-textul trezit la viaţă să dea năvală în textul receptat şi să-l umple până-n cel mai mic cotlon, însufleţindu-l şi confecţionându-i totodată o „grosime” şi o „desime” pe cât se poate echivalente cu acelea ale complexului „text-intext” la momentul emiterii lui” (Şora, p. 177). “se poartă şuviţe vopsite în păr/ în cord musteşte dorinţa aprinsă/ gura-i de poftă aprinsă/ trupuri împletite se zbat în răspăr” (instinct, p. 17). Prezenţa sexualitatăţii care poate uneori sfida pudoarea moraliştilor de serviciu a căror preocupare este denotativul textual – uneori chiar în detrimental nuanţelor existenţiale conotative, este doar un strigăt poetic pledând pentru coborârea din cap în afectiv. Newtonianismul logic şi legic se cere a fi devansat în beneficial unei cunoaşteri cât mai complete. Trecând prin emoţional (Zohar şi Marshall, 2009, p. 297). Neurologic, este vorba despre relaţionarea lobilor prefrontali răspunzători de deciziile cognitive, cu sistemul limbic a cărui preocupare esenţială este memoria emoţiilor. Şi că mesajul sexual are tocmai rolul de complementare a exacerbării funcţiilor cognitive şi, încă mai mult decât atât, erotismul împreună cu raţiunea vizează o psiho-somatică integrală, deschisă spre “scufundarea” în adâncurile cuantice ale conştiinţei cosmice, o ştim din următoarele versuri: “iubirii noastre/ comprimată în suspine tardive/ i-a lipsit instinctul de conservare a speciei/ exerciţiul de admiraţie al trupurilor acuplate/ conştiinţa cosmică/ infinitul” (iubiri, p. 54).

Completitudinea antropologică pe care ne-o propune lirica lui Brezoianu ţinteşte existenţa Unului: “…căci toate răsar din acelaşi Unu (bogat) al comunei umanităţii (pe care-l şi ex-primă, de altfel). Al comunei umanităţii nu în sens extensiv, ci într-unul intensiv-calitativ. Mai exact: al comunei, ba chiar întru-totul-aceleeaşi-(infinit de bogate) putinţe-de-fi-om” (Şora, p. 186). Traseul spre unitate se face convergent. Are formă de V. Deşi divergenţa este inclusă în discuţie, ea reprezintă îndreptarea pe drumul cel larg al “normalităţii”. Aşadar, direcţia spre Sinele Adamic (Adam şi Eva, p. 57) şi spre Unu (nu ştiu încă să mor, p. 4 şi cuanta revoltată, p. 48) – ca marcă a autorealizării umanului în anumite persoane, să zicem, alese – se face dinspre operaţionalul ordinar al lumii spre existenţialul “A FI” aflat ab initio. Simbolul poetic al acestui traseu, posibil bivergent (Karl Albrecht), adică şi divergent şi convergent, este cum spuneam V-ul, apoi muntele care, în fond, tot un V este, chiar dacă întors, chiar litera M, de ce nu unghiul şi, nu în ultimul rând, cu puţină imaginaţie, pâlnia:

“de la o vreme doar cobor/ pe trepte unisens/…doar cobor/ mereu spre trecut/ ca un făcut” (nu ştiu încă să mor, p. 4) sau “aştept/…spacemobilul care mă va rătăci/ într-un unghi diedru/ undeva în Univers” (melancolie, p. 55) sau “avem un loc numit obişnuinţă/ nu mai vrem să răsturnăm munţii/ să îmblânzim faţa nevăzută a Lunii/ doar inspirăm şi expirăm din instinct” (iubiri, p. 54) sau “pulsează din ce în ce mai slab/ cordul obosit al fiinţei comune/ o iubesc maladiv pe Venus din Milo/ în Maghreb înfloresc inocent revolte nocturne” (bonjur tristesse, p. 56).

De fapt, Nicu Brezoianu nu rămâne izolat doar la suprafaţa lucrurilor, teoretizând despre cum se ajunge la Unu, el însuşi angajându-se prin scris în aventura identificării punctului primordial: “caut egoist în esenţa logosului punctul primordial” (agiornamento, p. 38). Poetul însuşi se angajează în această direcţie existenţială, părăsind operaţionalul, şi, odată cu el toţi cei care vor să-i urmeze pe drumul Marii Întâlniri: “omul subiectiv/ se hrăneşte cu atitudine transdisciplinară/ la început a fost un punct/ apoi s-a întâmplat ceva/ o explozie/ bing bang bing bang/ îmi ticăie în ureche ceasul biologic/ fiecare are ceasul său adevărul său/ omul revoltat se hrăneşte cu anarhie” (cuanta revoltată, p. 48).

Demersul poetic e unul transdisciplinar şi se sprijină triunghiular pe filosofia lupaşciană a terţului inclus, chiar pe fenomenologia transdisciplinarităţii a lui Basarab Nicolescu şi, poate că mai presus de toate, pe filosofia şoraniană. Cu fizica cuantică alături, Brezoianu aleargă nostalgic, neliniştit dar şi încrezător spre “paradisul otova al imediatităţii” unde, “pe scurt, uite cum par a se petrece lucrurile: întâi şi-întâi, avem (mai exact: se are) de-a face cu soluţia suprasaturată a încă indistinctului univers tactil-gustativ-olfactiv-auditiv-vizual-cenestezic, încărcat de emoţie şi de afectivitate, din care am e-mers cândva (dar nu chiar întru totul: visul are el grijă să ne replonjeze din nou şi din nou) (şi tot aşa visarea, ba chiar şi cu totul vaga şi inconsistenta visătorie, mereu într-acolo ne-ndeamnă)…” (Şora, p. 188).

“m-a ispitit cu suflet parfumul miticului rai terestru/ timid am deschis pleoapa ochiului bombardat cu fotoni/ …/am fost eros pierdut între buze fierbinţi de femeie/ am aruncat cu ogive anarhice în coroana ereditară/…/am mestecat sloganuri acompaniate de seceră şi ciocan” (agiornamento, p. 38). Sau, “câmpul cu iarbă a devenit o mare de smarald/ colorată cu penelul primăverii/ margarete albinoase/ sărută carul mare/ unda călătoare a amazonului/ mângâie faţa aspră/ a terrei/ în adâncuri hades încinge cazane cu lavă/ ochiul rotitor/ fotografiază respiraţia străzii/ pitonul devorează o antilopă gnu/ coarnele ascuţite ale antilopei/ spintecă burta hidoasă a reptilei megalopolis” (cuanta revoltată, p. 48).

Poetul se avântă, am putea spune, într-un salt cuantic, cu toată psiho-somatica lui, în raiul sinesteziei totale. Aici transdisciplinaritate înseamnă totalitate. De aceea versurile sale au implicaţie soteriologică. Sunt de-a dreptul evanghelice, câtă vreme aduc mesajul eliberator pentru cine vrea să se scape din acvariul cu cianură al cotidianului, din chiar “devălmăşia paradisiacă”, experimentată la un moment dat prin insight-uri care au străfulgerat uneori conturul istoric al vieţii. Pentru acest motiv, textul lui Brezoianu ar fi mai potrivit să se numească cu termenul şoranian de in-text. In-textul foloseşte ca şi textul simplu tot cuvântul, dar “cuvântul acesta (apărut, ca prin minune,de nu se ştie unde; dar, de fapt, ţâşnind chiar din miezul situaţiei în care apare – şi în care emiţătorul lui e con-topit în aceeaşi indivizibilă devălmăşie), cuvântul acesta, deci, provoacă brusca cristalizare a soluţiei suprasaturate de care vorbeam adineaori, el însuşi fiind – fără scăpare – prins în cristalul care l-a prilejuit. Foarte pe scurt, cam asta ar fi povestea zămislirii in-textului” (Şora, p. 189). Exact aici se încarnează mesajul in-textului poetic şi cuantic scris de Brezoianu.

Există acum riscul de a apela la aceste versuri după metoda unui dochetism dez-încarnat. Şi pentru ca tripticul să fie complet, trebuie să adăugăm textului şi in-textului şi con-textul. Nimeni nu trăieşte în eter, deci nici poetul. Toate experienţele poetice (in-text) cristalizate în textul versurilor se pot retopi din nou şi nu numai încă odată, ci ori de câte ori este nevoie sau mai précis, ori de câte ori, simte nevoia autorul-emiţător să o facă. Noi experienţe de viaţă, noi provocări operaţionale şi contextuale, ori chiar noi iluminări existenţiale (con-textul), pot face ca in-textul să fie rescris şi re-cristalizat într-un nou text poetic. Aşa se explică de ce Nicu Brezoianu, în mijlocul unei poezi cuantice prin excelenţă, “scapă” o “insuliţă” ca aceasta: “magnific îşi înalţă capu-i leonin/ stindardul roşu strângând la pieptu-i tare/ părinte drag proletariatului/ iubitul lenin/ exportator de dulce comunism/ peste hotare” (vreau înapoi viaţa-mi furată, p. 20). Un rechizitoriu quasi-total al societăţii actuale de la est la vest şi de la nord la sud găsim şi în poemul “încotro”? şi chiar în “pastel”.

Simbolul poetic al con-textului este umbra. Sau, după Şora: “contextul, în schimb, e un (eram pe punctul de a spune: simplu. Dar mă abţin să-l calific, de frică să nu mă văd acuzat de parţialitate) joc de reflexe al vecinătăţilor. (Umbre aruncate.) Regimul lui e acela al exteriorităţii şi al medierii” (Şora, p. 190): “…focul creiona imagini incandescente peste background-ul Edenului” (Adam şi Eva, p. 57).

Lumini şi umbre, carnal şi spiritual, vers clasic şi vers liber, sus şi jos, clasic şi cuantic, text-intext-context, sunt doar câteva esenţiale aplicaţii poetice de succes al terţului inclus. Transdisciplinaritatea brezoianiană a dat roade din belşug. Mai am doar o singură întrebare: de ce Brezoianu vrea să tacă? “am amuţit/ doar privesc jocul/ sunt mim hulit/ sau simplu spectator?/ bufoni de ocazie fac negoţ cu tristeţe/ sufletul meu/ este o pânză freatică ascunsă/ din care se întrupează mirarea/ am învăţat să tac/…/sunt un sumum de cuante obosite” (tăcerea poetului, p. 59)

Bibliografie:

1. BREZOIANU, Nicu, (2017). CuAnte, Făgăraş: Editura Negru Vodă.
2. DULCAN, Constantin Dumitru, “Universul ăsta e făcut de Dumnezeu”, interviu relizat în Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 99-V/2017, p. 11.
3. NICOLESCU, Basarab, (1999). Transdisciplinaritatea. Manifest, traducere de Horia Mihail Vasilescu, Iaşi: Polirom.
4. NOICA, Constantin, (2008). Şase maladii ale spiritului contemporan, Bucureşti: Editura Humanitas.
5. ROVELLI, Carlo, (2016). Şapte scurte lecţii de fizică, traducere de Vlad Zografi, Bucureşti: Humanitas.
6. ŞORA, Mihai, (1985). A fi, a face, a avea, Bucureşti: Cartea românească.
7. ZOHAR, Danah, MARSHALL, Ian, (2009). Inteligenţa spirituală – instanţa superioară a inteligenţei, traducere de Miruna Popescu, Bucureşti: Editura Vellant.