Siteul folosește cookies pentru navigare (ce nu pot fi dezactivate) și pentru analiza traficului (ce pot fi refuzate) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica şi Neamul.Politica.LumeaNr. vizualizari: 131

Raţiune şi Afect la Octavian Paler

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: ;

         Pentru scriitorul din Lisa un lucru e sigur: nedumerirea, incertitudinea. Nici un moment, însă, el nu abandonează această preocupare căreia îi caută o soluţie. Pe măsură ce avansează diferite ipoteze, intensitatea conflictului interior nu scade. “Si vis pacem, param bellum”. El însă continuă neperturbat să se adâncească în sine. Sufletul lui se sfâşie zi şi noapte între doi bidivii: raţiunea şi sentimentul. “Poate, simt mai mult decât înţeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc” (Paler, 2001, p. 12-13).

Zbaterea aceasta este o sursă permanentă de conflict interior. Diferenţa pe care o caută asiduu între “o biografie” şi “un destin” se aşteaptă îndelung descoperită. Răspunsul clarificator este cel care se potriveşte la întrebarea “Cine sunt eu?”

“Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin? Într-un vis ciudat, sfârşit cu o ploaie aproape roşie, mă aflam la Lisa. Vroiam să intru în curte şi nu puteam fiindcă portiţa era încuiată. Aveam vârsta mea de-acum, dar casa era tot cea veche, în care mă născusem, iar asta mă făcea să cred că părinţii mei trăiau, se găseau înlăuntru şi mă auzeau. Trebuia să bat mai tare. După o aşteptare, apăsător de lungă, a ieşit în pridvor sora mea. Era mai bătrână decât atunci când a murit, ceea ce îi dădea un aer străin. Fără să coboare scările, a întrebat supărată: “Cine-i acolo?” I-am spus. “Nu te cunosc”, a zi ea, rece, tăios. Apoi, a intrat în casă, lăsându-mă în uliţă, buimăcit. Am vrut să strig: “Sunt eu!”, dar n-am reuşit să articulez nici un sunet” (s.n.),(Paler, 2001, p. 12).

         “Eul” reprezintă căutarea de o viaţă a lui Octavian Paler. În prefaţa pe care el a scris-o la “Deşertul pentru totdeauna”, sunt nişte cuvinte care ar putea fi aşezate fără tăgadă pe frontispiciul întregii sale opere: “Sunt aproape convins că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care – în lipsa unei formule mai bune – aş numi-o “secretă”. Prin “viaţă secretă” înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control – cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul – şi unde nu ne putem minţi. În viaţa publică şi în viaţa particulară, am găsit o soluţie defensivă, fie şi rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poţi apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această “viaţă de dincolo de oglindă” e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi” (Paler, 2001, p. 8).

         Aşadar, găsirea identităţii de sine n-a fost punctul forte al lui Paler. Lupta a continuat până la sfârşit. Dar călătoria până acolo a fost una populată de spirala aventurii legate de socraticul: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, domolit de echilibratul: “Nimic prea mult”.

Unele răspunsuri pe care şi le-a dat la acest deziderat autoanalitic ar putea suna autoironice, deşi, în esenţă, nu sunt: “Eu sunt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi jumătate sfânt…; omul este o mangustă imperfectă” (Paler, 2011, pp. 15, 23). Iar în alt loc, zice că “În principiu, civilizaţia nu suprimă gorila din noi…ci copilul” (Paler, 2001, p. 240).

S-ar părea că Octavian Paler gândeşte aproape evoluţionist. Măcar literar şi tot o face. Se pare că pentru el, ziua plecării din Lisa la Bucureşti echivalează mai multe ere geologice: “De regulă, trecerea din preistoria vieţii în istoria ei, se produce încet, pe nesimţite. La mine s-a întâmplat altfel. Dimineaţa, mai eram încă în preistoria existenţei mele. Seara, mă găseam în Bucureşti, unde am aflat, treptat, că există electricitate, autobuze, pantofi… şi multe alte noutăţi absolute, în comparaţie cu care “competenţele” mele nu mai valorau nimic” (Paler, 2001, p. 199). Iată cum, în doar câteva cuvinte, ontogenetica paleriană sintetizează filogenetica speciei umane. Şi nu fără sens, aşa cum vom vedea când vom vorbi despre rădăcinile ancestrale ale visului.

În aceste condiţii de interpretare, foarte uşor, “subconştientul” de care vorbeşte Paler ar putea fi substituit şi de înţelesurile “inconştientului colectiv” al lui Jung – mai ales că visul poate aparţine amândurora: “La nivelul conştiinţei suntem proprii noştri stăpâni, în aparenţă suntem factorii înşişi. Dar dacă păşim pe poarta umbrei ne dăm seama cu spaimă că suntem obiectele unor factori. A şti aceasta este desigur neplăcut, căci nimic nu dezamăgeşte mai mult decât descoperirea propriei noastre neputinţe… supremaţia conştiinţei în care credem şi pe care o apărăm cu anxietate, în realitate unul dintre secretele succeselor umane, este în mod periculos pusă sub semnul întrebării” (Jung, 2003, p. 32).

Şi pentru Octavian Paler, raţiunea conştiinţei este adesea pusă în dificultate de moştenirile ancestrale şi biografice ale amintirilor. Miturile redescoperă începuturile, dar, după Jung, visele ajung dincolo de mituri, mult mai în spate. Căci mitul este o povestire simbolică a începuturilor, însă visul are acces direct la ceea ce Jung numea “arhetipuri colective”. Probabil că “mitologiile subiective” ar putea fi înţelese şi ca regresii în destin, dincolo de elementele biografice contemporane cu autorul însuşi, pentru ca, apoi, prin vis, să meargă şi mai adânc, aşa cum zice el însuşi, în preistoria omenirii.

Ori, Octavian Paler visează enorm. În plus, cred că ar fi o capcană interpretativă să considerăm că filosofia existenţială paleriană, aşa cum o putem percepe şi pricepe din întreaga sa operă, s-ar reduce la un dute-vino de la creier la inimă şi viceversa. El se pogoară prin vis, prin artă… în straturile de adâncime ale existenţei umane, unde se întâlneşte cu firea umană în generalitatea ei. Cel puţin aceasta este dorinţa lui expresă: “Asediat mereu de întrebări şi nelinişti, artistul nu încetează să coboare în sine pentru a se pregăti să vadă lumea mai bine, să se implice în problemele tuturor clarificându-şi identitatea: “Cine se caută pe sine găseşte lumea. Cine caută lumea se găseşte pe sine”” (Paler apud Pop, 2007, p. 3). Lumea contemporană cu el şi lumea de totdeauna.

În cele ce urmează vom spori demersul pe două linii complementare, care să răspundă la întrebarea lui Paler despre cine este el: autocunoaşterea prin intermediul visului ce ţine de dorinţe refulate şi de inconştient (fie el personal sau colectiv) deci să zicem, de o zonă afectivă şi, în al doilea rând, ne vom concentra pe datoria pe care  şi-a făcut-o faţă de raţiune, cu ajutorul căreia a căutat să-şi evidenţieze existenţa lui Dumnezeu ca un posibil temei de înţeles al identităţii personale.       

        

Spre sine prin vis

Octavian Paler a visat în neştire. Avem în opera lui o mulţime de vise relatate care, indiscutabil, ar putea alcătui materia primă pentru ceea ce s-ar putea numi analiza viselor. A visat de toate: satul Lisa, pe tatăl său, marea, soarele, camere multe şi uşi încuiate, chei ruginite, ziduri, zăpadă cu urme în ea, insule, pe Mali (vaca părinţilor din Lisa), a visat că nu poate fugi de el însuşi şi, din păcate, nici de moarte. O întreagă plajă de nuanţe onirice.

Poate că ar fi interesantă şi o cronologie a viselor, în sensul că ele însele evoluează în rând cu evenimentele existenţiale. Să nu uităm că pe neastâmpărata Mali, vaca rătăcită printre brusturii din Valea Secii, a visat-o la doar două săptămâni de când a ajuns în Bucureşti, preadolescentul Paler fiind sub puternica influenţă emoţională a doliului neîncheiat după satul natal al copilăriei, sat pe care-l numeşte într-un loc “temelia fiinţei mele”.

Şi că să înaintăm substanţial în biografia autorului, mai amintim de visul legat de insulele Fidji, unde era obiceiul ca bătrânii să fie înlăturaţi pentru a facilita progresul civilizaţiei. Acest vis de mai târziu este legat de manifestarea bolii de inimă care i-a inspirat mai multe excursuri pe seama evenimentului morţii.  

Deci visele lui Paler nu sunt nicidecum întâmplătoare sau insignifiante, iţele abisului oniric întreţesându-se cu cele ale universului existenţial.

Oricum, Octavian Paler pescuieşte în ape adânci. În apele adânci ale straturilor inferioare ale psihicului. „Omul care doarme e un om diminuat, zicea Rivarol. Eu cred că lucrurile stau exact pe dos. În somn, suntem mai adevăraţi decât în stare de veghe” şi, câteva pagini mai încolo, spune că „vreau să pot dormi, chiar dacă subconştientul transportă şi în somn starea mea confuză”. Visându-se într-un cimitir, se pare că „pe fiecare monument funerar, în loc de nume, era o inscripţie: „Nimeni nu se poate ascunde de el însuşi”” (Paler, 2001, pp. 99, 112).

         Visul este o compensaţie a neajunsurilor şi nemulţumirilor. Am putea spune că tot ceea ce este prea greu de suportat pentru conştientul nostru, este cumva, pentru moment, înlăturat şi depozitat în camerele de adâncime ale sufletului. Numai că de acolo, ori de câte ori au ocazia, refulările noastre ies la suprafaţă într-o încercare subliminală de echilibrare a vieţii.

Astfel că „intenţiile noastre conştiente sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, tulburate şi intersectate constant de intruziuni inconştiente, ale căror cauze ne sunt la început necunoscute”. E ca o întâlnire cu „prietenul sufletesc interior” (Jung, 2003, pp. 112, 138). Octavian Paler spune că în vis te întâlneşti cu tine însuţi, cu tine cel adevărat, autentic. El visează altfel, adică simbolic, tot ce i s-a întâmplat în realitate, ca o dovadă a reflexiei onirice a unei încărcături emoţionale extrem de fierbinţi pentru raţiunea neputincioasă. Despărţirea de satul natal şi boala de inimă sunt astfel de subiecte clocotitoare pentru o raţiune neputincioasă şi care nu are în spate „zidul” de care să se sprijine. Astfel, şi-a asumat până la capăt condiţia suferinţei bazată pe luciditate autoanalitică.

Paler “…nu se plasează niciodată pe un piedestal sau pe o platformă inaccesibilă, propunându-se ca model  şi expunându-şi o pretinsă infailibilitate. Dimpotrivă, el îşi asumă direct eşecurile şi culpele inevitabile, zgura inerentă a parcursului existenţial, înfăţişând profilul frământat, tensionat al condiţiei umane” (Cristea-Enache, în prefaţa la Viaţa pe un peron, 2011, p. 10). Pentru a pipăi măcar adierea liniştii interioare şi a domoli clocotul non-sensului existenţial, scriitorul din Lisa a avut nevoie de Dumnezeu.

 

         Necesitatea existenţei divine. De la senzaţie la concept. 

Evoluţia credinţei lui Paler urmăreşte atât, să zicem, psihologia vârstelor, cât şi succesiunea evenimenţială a vieţii. Odată cu creşterea treptată a impactului emoţional pe care „întâmplările” vieţii îl aduce în viaţa lui, creşte şi semnificaţia problematizării rolului divinităţii.

“Deşi cu adânci rădăcini existenţiale în spiritualitatea satului transilvănean, autorul “mitologiilor subiective” nu ia credinţa de-a gata, fără rest de interpelare, ci dialoghează cu ea asertiv, ferindu-se deopotrivă atât de asimilări facile, cât şi de rechizitorii inchizitoriale asupra ei.   

Pentru aceste motive, chiar dacă nimeni nu l-ar putea categorisi pe Octavian Paler ca credincios practicant – cum, de altfel, nici el nu se autodefineşte vreodată aşa – totuşi, un credincios sui-generis a fost. Încă de pe când era un copilandru şi nu-L căuta voluntar pe Dumnezeu, “L-a respirat”, totuşi. Între multe şi multe mirosuri pe care le-a trăit şi simţit, “…ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de vecinătatea unui râu, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune”, un loc aparte îl ocupă “iarba înaltă, dintre morminte, plină de flori sălbatice care atrăgeau albinele şi viespile, răspândea un miros greu, pătrunzător, care acţiona asupra simţurilor mele ca un narcotic, de vreme ce îmi dădea o stare specială, de irealitate” (Paler, 2001, pp. 22 şi 40).

Deşi nu pomeneşte aici nimic despre Dumnezeu, ba chiar s-ar putea părea că Paler chiar evită să o facă, cimitirul este un loc aparte şi care, chiar şi în conştiinţa autorului, nu poate fi separat de rezonanţele “irealităţii” ca altă formă a transcendentului. Numai că pentru Octavian Paler, aşa cum am mai spus, Dumnezeu nu reprezintă un concept gata preformat şi pe care el trebuie să-l ingurgiteze, ci o precondiţie sine qua non a supravieţuirii, tot aşa cum pentru oamenii primei epoci de existenţă mirosul, înaintea văzului şi a auzului, le asigura supravieţuirea fizică. Înainte să vadă sau să perceapă prin auz pericolul, omul îl “mirosea”. De aceea, simţul mirosului deţine preemţiunea senzorială în scrisul lui Paler.       

Şi pentru ca sinestezia din progadie să fie completă, autorul continuă: “Din când în când, câte o pasăre despica aerul, ca o săgeată neagră. Brazii, plantaţi cu mulţi ani în urmă de-a lungul gardului, semănau cu nişte străjeri întunecaţi care separau uliţa de cimitir. Încât aveam impresia că mă găseam într-o altă lume. În afară de micile sunete scoase de insectele ce foiau prin iarbă nu se auzea nici un zgomot” (Paler, 2001, p. 22). Avem acum, în afară de miros, simţul tactil sugerat de prezenţa aerului, cel optic încântat de brazii care semănau cu nişte străjeri şi simţul auzului care, pe lângă forfota gâzelor, asculta tăcerea ce se odihnea peste progadie.

Credinţa lui Paler nu se reduce la idolii conceptelor despre divinitate, el preferând un Dumnezeu martor tăcut al sevelor pământului care dinamizau primăvara totul. “Simt nevoia să reiau ideea că Dumnezeu e ţăran. Un Dumnezeu burghez mi se pare, din multe motive, o blasfemie. Un Dumnezeu intelectual mi se pare un nonsens. Cum să aibă Dumnezeu dubii? În schimb, mi-l pot închipui pe Dumnezeu ascultând cum se trezesc sevele pământului primăvara” (Paler, 2001, p. 304).

Dumnezeu e un ţăran ca şi ţăranul din progadia îmbibată de mirosuri, imagini şi sunete. Cumva, ar zice Paler dacă ar fi cumva preocupat de modul de raportare al liseanului din vremea lui la Dumnezeu, ţăranul Îl înţelege pe Creator prin simţuri, căci, El Însuşi se descoperă omului prin aer, brazi şi păsări, iarbă putrezită, foşnăituri de insecte… . Dogmatic vorbind, am putea considera fără, zic eu, să greşim, că Octavian Paler, deşi pe urmele lui Blaise Pascal a încercat să-şi alcătuiască o “rugăciune” personală prin care să-I vorbească lui Dumnezeu, s-ar putea încadra în ipostaza beneficiarului Revelaţiei naturale ca iniţiativă de adresare către om a lui Dumnezeu (Remete, 1997, p. 95).

         Numindu-L pe Dumnezeu “ţăran”, nu face decât să pună în discuţie, e adevărat că şi fără să detalieze subiectul, vecinătatea de existenţă divină cu vecinătatea de înţelegere a acesteia de către cel mai fidel cinstitor al creaţiei şi al pământului. Probabil că la fel cum pământul e superior tinei, tot astfel şi ţărâna e partea cea mai curată a pamântului. Ţăranul e un univers în sine, neînţelegând istoria aşa cum şi Cioran ne-o spune, dar care, mai presus de toate, înţelege viaţa şi moartea. Ori asta nu e puţin lucru. O recunoaşte însuşi autorul pentru care memoria satului păstrează întotdeauna şi irevocabil o zonă nemaculată de istorie: “Bineînţeles, nu mă pot gândi la Lisa ca la o localitate, ci ca la temelia fiinţei mele. Şi mi-ar fi imposibil să vorbesc despre copilăria mea altfel decât despre partea mea de paradis” (Paler, 2001, p. 44). Exegeza acestui citat, ca de altfel a multor altele din opera paleriană, ne este oferită de Daniel Cristea-Enache care spune că “… neuitatul Paler… a transformat Lisa într-un reper simbolic, cvasimitologic, şi a făcut din ea o matrice în cărţile lui la persoana întâi” (Cristea-Enache, 2016, p. 201)” (Bîlbă, 2018). Aşadar, Lisa a reprezentat un simbol paradisiac pentru el. Mai târziu, odată cu boala care-şi arată colţii irepresibili, deşi nu se schimbă, Dumnezeul lui Paler dobândeşte semnificaţii suplimentare.

“Se pare că lui Octavian Paler nu-i sunt suficiente revelaţiile naturale ale lui Dumnezeu, pe care, uneori, le repudiază la grămadă în dulcegăriile şi poncifele sămănătoriste. Cu toate acestea, aşa cum ne-a obişnuit, crezul palerian nu este unul dogmatic. Învăţătura de credinţă nu-i parvine lui Paler ex abrupto. Pentru el, Dumnezeu este de neînţeles, dar, paradoxal, şi de înţeles. În cărţile mai târzii, eul palerian pendulează între sugestiile generale ale religiozităţii şi problematizarea pascaliană a existenţei lui Dumnezeu. Are nevoie da mult mai mult decât atât pentru a-şi face existenţa suportabilă. Şi atunci plonjează în plină zonă de credinţă pascaliană, intuind paradoxal existenţa divină,  pe care în copilărie mai ales dar şi după aceea, a reperat-o la nivel senzitiv. În plin élan raţional, consemnează irefutabil: “Ce poate urma într-o lume fără incertitudini? O asemenea lume e la fel de greu de imaginat ca una fără Dumnezeu…. Absenţa lui Dumnezeu e suportabilă doar fiindcă e nesigură. Câtă vreme n-avem nici o certitudine că Dumnezeu nu există, suntem la adăpost. Îţi dai seama ce nenorocire ar fi o dovadă că ne-am înşelat?” (Paler, 2001, pp. 311 şi 314)” (Bîlbă, 2018). 

Paler nu-L găseşte pe Dumnezeu nici în teologia oficială, nici în progresul civilizaţional, progres pe care adesea îl repudiază în “istoria” orizontală, fără profunzime pentru el, ci dumnezeul palerian este intuit şi perceput în adâncurile de taină ale propriei persoanei. E cumva consubstanţial existenţei umane. “N-am cochetat niciodată cu ateismul. Fără Dumnezeu, prea multe ar trebui puse în cauză. O lume profană mi se pare o lume profanată. Dar asta nu mă ajută prea mult” (Paler, 2001, p. 126).   

“Iată cum Octavian Paler reuşeşte paradoxul de  nu fi lup moralist şi, totuşi, să ofere una dintre cele mai plauzibile lecţii despre existenţa lui Dumnezeu: lecţia incertitudinii; nu sunt sigur că Dumnezeu există dar, în acelaşi timp, nu sunt sigur nici că Dumnezeu nu există” (Bîlbă, 2018). Iar partea a doua predomină.  

Cumva, am putea aprecia că Octavian Paler “s-a folosit” de existenţa lui Dumnezeu atât cât a avut nevoie pentru a-şi răcori lăuntrul scăldat în temperaturi vulcanice. Însă, poate chiar spre surpinderea autorului însuşi, această nevoie egoistă de liniştire pe seama divinităţii, l-a adus tocmai pe buza unui nou Rubicon. I-a fost “fatală” (da la fatum, adică soartă) întâlnirea cu sămânţa divină, ceea ce probabil că l-a liniştit mai mult decât decât a spus-o el însuşi şi, poate, chiar mai mult decât a putut recunoaşte în faţa istoriei şi a lui însuşi.

După toate aparenţele, cred că modul percepţiei şi înţelegerii divinităţii la Octavian Paler, poate fi luat în considerare şi prin prisma jungiană: “Cerul s-a transformat pentru noi într-un spaţiu cosmic pur fizic, iar empireul divin, într-o amintire frumoasă. Însă, “inima noastră arde” şi o nelinişte secretă macină rădăcinile existenţei noastre” (Jung, 2003, p. 33). Nu o dată, pentru fiul satului Lisa, progresul civilizaţional în cele din afară este însoţit de atrofieri interioare. Şi acestea, cumva, se cer reechilibrate, compensate. Intuiţia existenţei divine i-a dat o oarecare linişte sau, poate, chiar mai mult decât ne spune el, un anumit sens.

 

Nu aş vrea să concluzionez spunând că Octavian Paler a descoperit cheia succesului şi a fericirii, descoperindu-L pe Dumnezeu. Şi nici că visul, ca vehicul prezent pe drumul ce leagă mintea şi inima, i-a oferit şansa supremă a echilibrării propriei persoane. Ceea ce este evident este că el a încercat şi, de ce să nu recunoaştem, a şi reuşit până la un punct “armonizarea contrariilor” (Pop, 2007, p. 93). O spune chiar Paler însuşi: “Pe urmă, nu bănuiam, ceea ce ştiu azi, că trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găseşti şi azi, şi mâine, şi poimâine, aceleaşi lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleaşi. Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă” (Paler, 2010, p. 19).

Trecutul se armonizează cu prezentul, într-o interconectare dinamică în sens dublu. Dacă vreţi, se armonizează memoria afectivă cu prezentul unei raţiuni insuficiente. Sau, cum poate chiar Octavian Paler ar spune-o, preistoria cu istoria, biografia cu destinul, întâmplătorul cu preformatul, “gorila”, “mangusta” şi “şobolanul” cu acel strigăt neauzit din vis: “Eu sunt”. Nu contează că această filosofie de viaţă a unirii semnificative a celor opuse e de sorginte orientală – în cazul nostru fiind vorba despre conştient şi inconştient (Jung, 2003, p. 45).

De reţinut e că, la fel ca un alt Iona, sorescian, Octavian Paler reuşeşte să treacă prin vis din cameră în cameră spre tot mai multă lumină şi sens. Şi unde e mai multă lumină decât în deşert – a se citi “deşertul pentru totdeauna”: “Într-un deşert, probabil, nu te uiţi în urmă. Ce să vezi? Vântul ţi-a şters, deja, urmele. Privirea caută, stăruitor, orizontul, în faţă, unde, pe nisipul fierbinte, tremură o nălucire care te poate stimula să speri. Un pustiu nu e niciodată fals. El minte doar pentru a te încuraja să mergi mai departe, ceea ce face din amăgire ceva vital” (Paler, 2001, p. 313). Alături de încercările paleriene de a echilibra trecutul cu prezentul, emoţia cu raţiunea, se încadrează, iată, şi viitorul cu vitalitatea iluziei.

 

Bibliografie:

  1. BÎLBĂ, Ciprian Valentin, (2018). Credinţa lui Octavian Paler, în Porunca Iubirii, Nr. 5/2018.
  2. CRISTEA-ENACHE, Daniel, (2011). Prefaţă la Viaţa pe un peron, Iaşi: Polirom.
  3. JUNG, Carl, Gustav, (2003). Arhetipurile şi inconştientul colectiv, traducere din limba germană de Dana Verescu şi Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti: Editura Trei.
  4. PALER, Octavian, (2010), Autoportret într-o oglindă spartă, Iaşi: Polirom.
  5. PALER, Octavian, (2001). Deşertul pentru totdeauna, Bucureşti: Albatros.
  6. PALER, Octavian, (2011). Viaţa pe un peron, Iaşi: Polirom.
  7. POP, Viorica, (2007). Întâlnire în destin: eseu, Braşov: Romprint.
  8. REMETE, George, (1997). Dogmatica Ortodoxă, Alba-Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe.

 

15-06-2018
De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu