Cazul Alfie, un înfiorător exemplu despre civilizația morții

Într-un articol despre uciderea îngrozitoare a micuțului Alfie Evans, publicat pentru Activenews, de prof. dr. Vasile Astărăstoaie și disponibil integral la sursă, citim despre ororile unui sistem sanitar și juridic cărora li se permit acțiuni tot mai abuzive de către o societate post-modernă tot mai idolatrizată, dar de fapt dezumanizată și păgânizată, atrăgându-ni-se din nou atenția că nimeni nu poate ști ce e mai bine pentru copil decât părintele său...

Alfie era un copil care era ținut în viață prin suport artificial. La un moment dat, spitalul și medicii au decis că e prea costisitor și inutil să-l trateze și au propus deconectarea. Părinții s-au opus și au apelat la justiție. Justiția britanică a respins solicitarea părinților lui Alfie, Kate James și Tom Evans, de a obliga spitalul să continue îngrijirile medicale și a hotărât ca Alfie trebuie să moară. Părinții au solicitat atunci externarea. Justiția a respins această solicitare. Părinții au primit susținerea guvernului italian, care i-a oferit cetățenia lui Alfie pentru a facilita transferul său la spitalul pentru copii Bambino Gesu din Roma, unde medicii catolici italieni doreau să continue gratis efortul de a-l salva. Dar Justiția le-a interzis să-l transfere. Astfel, Kate și Tom au epuizat toate instanțele britanice și deși au apelat chiar și la CEDO, nimeni nu i-a ascultat. S-a făcut dreptate. Alfie a murit. 

Cum au fost motivate deciziile? Eutanasie nonvoluntară

Au fost invocate dreptul la o moarte demnă, interesul minorului și interesele societății. Din punct de vedere juridic este o pseudo-argumentație. Cu excepția țărilor care au legalizat euthanasia (și Marea Britanie nu se găsește printe acestea) nu există legislație, care să consacre un drept la moarte. Dimpotrivă, se protejează dreptul la viață. (...) Statul și Justiția pot interveni doar prin adoptarea de garanții procedurale, ținând cont de posibilitate unor excese în care familiile lipsite de scrupule să dorească să întrerupă tratamentul în mod nejudicios. Cu alte cuvinte, doar părinții lui Alfie puteau decide. 

Medicii și spitalul au ridicat problema speranței de viață, calitatea vieții și inutilitatea tratamentelor.

Speranța de viață, în termeni medicali, semnifică o acumulare de informații, care urmează a fi prelucrate și înțelese adecvat. Este diferită în funcție de momentul evaluării, de o multitudine de variabile și grevată de subiectivism.

Calitatea vieții este și mai subiectivă și este determinată de valorile la care se raportează persoana respectivă. Noi apreciem calitatea după criteriile noastre și nu după trăirile persoanei analizate.

Speranța de viață și calitatea vieții, când sunt folosite ca argument pentru alocarea de resurse, se transformă din probleme medicale într-unele morale. 

Tratamentele inutile constitue un subiect care este abordat în lucrările științifice relativ recent (din 1988). Nici până în prezent nu există o definiție unanim acceptată.

Indiferent de argumentele de tip medical, viața umana are o valoare intrinsecă, în orice formă a sa, chiar și în cel mai timpuriu și nediferențiat stadiu al existenței embrionare. 

Chestiuni dureroase de bioetică

Ajungem astfel la esența problemei. Decizia luată de justiția britanică exprimă o realitate tristă – triumful relativismului și afirmarea unui nou ”umanism”. Secularizarea excesivă, excluderea spiritualității din viața cotidiană, negarea Divinitatii si a sacrului, abandonarea moralei clasice ne pun în situații absurde: creăm mijloace prin care suntem capabili să prelungim viața, dar nu suntem capabili să le utilizăm într-un climat etic. Nu întâmplător judecătorul care a luat aceste decizii este secularist, utilitarist-pragmatic și militant pentru "libertatea” sexuală.

În concluzie, cazul Alfie are toate caracteristicile eutanasiei passive nonvoluntare petrecute într-o țară care nu a legalizat euthanasia. El dezvăluie criza de sens a societății contemporane determinate de abandonarea unor noțiuni esențiale din punct de vedere moral, și anume: sanctitatea vieții și valoarea vieții. Știința este poate cea mai mare capodoperă a secolului, dar tot ea a determinat cea mai mare criza contemporană – o criză de sens a științei.

Citiți și: Consensul morții e cimentat deasupra Occidentului. La putere, civilizația morții - Activenews