Despre patimi și rugăciunea minții - Simeon Kraiopoulos (CARTE)

Omul – vedem acest lucru, il traim – vrea ceva, cauta ceva. Si in vreme ce de multe ori cineva poate fi epuizat trupeste, este ostenit, cade, in alta privinta, insa, daca vreti sa-i zicem duhovniceasca, el continua sa caute. Acest lucru este inevitabil, intrucat omul este facut ca sa traiasca si mai ales sa fie mereu in miscare, in lucrare, sa functioneze mereu, si atunci cand merge pe o cale gresita se va afla desigur tot in miscare, insa intr-o astfel de miscare care ii va pricinui inlauntrul sau un gol si stres, va aparea inlauntrul sau ceva care ii provoaca insatisfactie si o stare chinuitoare.

Vedeti ce se intampla astazi? Ne ingrijim sa facem una, alta, sa mergem intr-acolo, sa mergem incoace, sa auzim una, sa auzim alta. Uitandu-ne putin asupra acestei miscari a omului, asupra acestei stari de insatisfactie, a acestei cautari, vom vedea ca sarmanul om este un alt Sisif. Acesta, dupa cum stiti, a fost osandit in iad sa impinga o piatra mare pentru a o urca in varful unui deal, insa varful dealului era atat de ingust, incat imediat ce urca piatra acolo era cu neputinta ca ea sa stea in loc si se rostogolea la vale, iar Sisif incepea din nou urcusul impingand-o.

A doua realitate data a omului: facut ca sa traiasca Alta realitate data este aceea ca omul este facut de Dumnezeu ca sa traiasca. Este astfel plasmuit incat, intr-un anume fel, sa nu aiba nicio legatura cu moartea, sa nu aiba nicio legatura cu disparitia. Este facut sa vieze, sa aiba viata. Ca vrea sau nu vrea, astfel stau lucrurile.

Care este urmarea acestei realitati, atunci cand omul nu isi gaseste viata in Dumnezeu si cand constata ceea ce constata el inlauntrul sau? Urmarea este ca omul se afla necontenit intr-un cosmar: teama de a nu-si pierde viata.

Dupa cum stim foarte bine, toti cautam acest lucru: sa nu fie razboi, sa nu ne pierdem viata, sa nu ne imbolnavim de cancer si sa ne pierdem astfel viata, sa nu dea vreo masina peste noi si sa ne pierdem viata. Trec anii si, dupa cum stim, simtim ca ni s-a dus viata, si acest lucru ne inspaimanta. Vede cineva riduri pe fata sa si se inspaimanta; incepe sa simta durere intr-o parte, alta in alta parte si se inspaimanta. Traieste mereu cu cosmarul temerii de a-si pierde viata. Cum poate omul sa aiba odihna, pace, atunci cand traieste necontenit cu aceasta teama? Teama nu-l lasa pe om sa iubeasca. „Iubirea desavarsita – spune Evanghelistul Ioan – alunga frica.” Prin urmare, atunci cand exista teama nu poate exista iubire. Altceva sunt pseudo-iubirile dintre noi. Iubirea adevarata a lui Dumnezeu „scoate afara”, arunca departe teama. Daca teama e de fata, aceasta inseamna ca nu exista iubire. Si stim foarte bine ca aceasta teama, intr-un fel sau altul, este o moarte prezenta. Este ca ceva care lucreaza in noi necontenit si ne aminteste ca exista pericolul, moartea, stricaciunea. Intelegeti ce chin se poate naste in om din cauza acestei realitati date.