A fost Mântuitorul vegetarian?|Dragostea chiar trece şi prin stomac

Se spune că Iisus şi apostolii ar fi fost vegetarieni - ba chiar că ar fi ţinut un regim numit azi raw vegan -, iar acest fapt ar fi ascuns de Biserică şi de către slujitorii ei. Afirmaţii care pot fi lesne demontate, doar citind cu atenţie Noul Testament. Ca să vă imaginaţi cât de caraghios trebuie să fie cel ce susţine „veganismul" noutestamentar, închipuiţi-vă că fariseii şi cărturarii „murmurau către ucenicii Lui, zicând: De ce mâncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi cu păcătoşii?" (Luca 5, 30), în timp ce priveau cum apostolii molfăie nişte salată crudă şi beau lapte de soia. Dimpotrivă, Mântuitorul se prezintă pe Sine prin contrast cu asceza severă şi permanentă a Sfântului Ioan Botezătorul: „A venit Fiul Omului, mâncând şi bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor" (Matei 11, 19). Asta nu înseamnă că Iisus nu a şi postit în multe rânduri, inclusiv post negru de 40 de zile, ci doar că El a încercat să se apropie de oamenii de atunci, fiind părtaş la modul lor de vieţuire, afară de păcat.

Când îi trimite pe ucenicii Săi la propovăduire, Mântuitorul le permite să mănânce de toate: „În orice cetate veţi intra şi vă vor primi, mâncaţi cele ce vă vor pune înainte" (Luca 10, 8). Iar după Învierea Sa, ca să-i încredinţeze că nu este duh (nălucă) şi că „are carne şi oase" (Luca 24, 39), a cerut apostolilor ceva de mâncare, primind „o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor" (Luca 24, 42-43). Gest care se repetă cu prilejul celei de a doua pescuiri minunate. De data aceasta, „a venit Iisus şi a luat pâinea şi le-a dat lor, şi de asemenea şi peştele" (Ioan 21, 13). Or, peştele fript numai aliment raw vegan nu poate fi considerat!

Dar şi cei care susţin că nu ar fi mâncat carne Domnul, pentru că e ceva greşit în a ucide un animal, ar trebui să ia aminte la pildele pe care Acesta le rosteşte. Spre exemplu, în pilda împăratului care a făcut nuntă pentru fiul său, spune Mântuitorul: „Am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata" (Matei 22, 4). Iar în pilda fiului risipitor se spune limpede că tatăl „a junghiat viţelul cel îngrăşat" (Luca 15, 23-30) din care au mâncat, spre a se veseli. Argumentul că anumite animale nu s-ar putea mânca întrucât ar fi interzise de prevederile veterotestamentare, de asemenea, nu stă în picioare. În viziunea pe care a avut-o Sfântul Apostol Petru la Iope se arată „ceva ca o faţă mare de pânză" în care „erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului". Se aude îndemnul: „Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. Iar Petru a zis: Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat. Şi iarăşi, a doua oară, a fost glas către el: Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate" (v. Faptele Apostolilor 10, 11-15). Cel care susţine că e ceva greşit în sine în a gusta carne este asemenea celui care susţine că preferă să trăiască în feciorie pentru că e ceva spurcat în unirea intimă a soţului cu soţia. Dacă putem să nu mâncăm deloc carne, nu doar în zilele de post rânduite, este foarte bine. Dar nu pentru că e vreo interdicţie în privinţa cărnii, ci pentru că ne dorim să nu aprindem trupul nostru, ci să-l înfrânăm mai mult, ca să ne fie mai uşor a ne apropia de Dumnezeu.

Când inima noastră se pleacă mai uşor spre rugăciune?

Sfântul Apostol Pavel întăreşte această poziţie, menţionând şi alte motive pentru care, uneori, este indicat să nu se consume carne: „Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru. (...) Dacă cineva dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi voiţi să vă duceţi, mâncaţi orice vă este pus înainte, fără să întrebaţi nimic pentru conştiinţă. Dar de vă va spune cineva: Aceasta este din jertfa idolilor, să nu mâncaţi pentru cel care v-a spus şi pentru conştiinţă" (I Corinteni 10, 25, 27-28). Se cere de la noi să nu mâncăm carne sau să bem vin sau să facem orice lucru de care fratele nostru „se poticneşte, se sminteşte sau slăbeşte (în credinţă)" (Romani 14, 21). E un criteriu esenţial reacţia aproapelui, care ar trebui să ne ghideze alegerile.

Mâncarea este un act care ne poate apropia sau depărta de Dumnezeu şi de semenii noştri. În sine, nu înseamnă nimic orice fel de performanţă ascetică, orice înfrânare. Apostolii nu au ţinut post, iar Mântuitorul explică de ce: „Pot, oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti" (Matei 9, 15). Postim ca să (re)dobândim pe Dumnezeu, să fim cât mai liberi spre a ne uni cu El. Inima noastră este mai uşor de plecat spre rugăciune atunci când mâncăm puţin şi alimente cât mai uşoare. Acesta să fie raţiunea pentru care renunţăm la unele alimente, iar nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu ele. Nu avem nevoie de nici un fel de pseudo-argument pentru a posti şi a ne înfrâna. Singur dorul după Dumnezeu este de ajuns. De El s-aveţi poftă! Sursa: Ziarul Lumina

În siajul acestei perspective se înscrie şi volumul lansat săptămâna trecută la Iaşi de către jurnalistul Cezar Elisei, „Calea mea. Dietă creştină şi alimentaţie naturală" (Editura Adenium, 2018). Dar nu e deja suprasaturată piaţa de literatură despre alimentaţie şi de reţete pentru a slăbi? Ba da. Dar această carte – cum probabil or mai fi şi altele – prezintă problematica integrată holistic, cuvânt care, „pentru noi, creştinii, vine din englezescul holy – sfânt, şi nu din whole – întreg" (op. cit. p. 145). Cartea nu cuprinde doar experienţa omului care a slăbit de la 108 kg la 80 kg în perioada noiembrie 2013 – aprilie 2014 şi care de atunci îşi menţine această greutate! Este mărturia întrupată a unui demers spiritual, cuprinde şi file din jurnalul unei călătorii spre adâncul Cerului. De aceea abundă trimiterile scripturistice şi citatele patristice. Cezar Elisei reprezintă încă o dovadă (a câta?!) că atunci când omul Îl caută cu toată fiinţa lui pe Dumnezeu, toate celelalte se adaugă în chip firesc (cf. Luca 12, 29-31). Inclusiv greutatea ideală!

Paginile cărţii abundă nu doar de informaţii despre alimente, aer sau apă, despre diete, terapii şi reţete, despre organele implicate în digestie sau despre efectele rugăciunii. Ele cuprind şi o necesară hermeneutică a stilului de viaţă a omului contemporan. Consumismul este cultivat astăzi doar din raţiuni economice. Mesele bogate, supraabundenţa din supermarketuri, alimentele „potenţate" cu aditivi precum glutamatul monosodic, care sporesc pofta de mâncare, asocierea unor activităţi precum vizionarea unui film cu gestul de a mânca sunt doar o parte din reţeta care aduce unora profituri uriaşe. Dar există şi reversul, la fel de nociv. Pentru a avea un stil de viaţă zis sănătos, se induce ideea că trebuie să mergem la sală sau să facem mişcare, să ţinem anumite diete, să ne orientăm către alimentele etichetate „bio" etc. Tot goana după profit se ascunde şi în spatele acestor aparente sau reale bune intenţii. E o chestiune de matematică elementară, sesizată ca atare de specialiştii în nutriţie. Spre exemplu, „pentru a arde 500 de calorii în plus este nevoie de două ore de bicicletă. Şi asta înseamnă cam două gogoşi"!

Cartea nu respinge tot ceea ce se promovează astăzi legat de alimentaţie, ci este un îndemn de a fi lucizi, de a ne raporta critic la informaţii, preluând ceea ce ne este de folos, fără a ne lăsa însă păcăliţi de tot soiul de reţete „minune". Mişcarea fizică este bună, dar nu poate înlocui un stil de viaţă sănătos, un mod de a mânca echilibrat, care să nu treacă niciodată de limita saţiului. Putem muta discuţia şi în altă zonă. Sunt diete alimentare ce ne pot ajuta în lupta cu kilogramele, dar determinant rămâne modul în care ne raportăm la toate aspectele vieţii noastre, spiritual vorbind. „Trebuie să mâncăm într-adevăr disociat, însă nu oricum: mâncarea trebuie disociată de patimi" (op. cit., p. 79).

Postul nu reprezintă un scop în sine, ci un prilej de apropiere de Dumnezeu

Volumul semnat de Cezar Elisei este şi una dintre cele mai bine argumentate pledoarii pentru necesitatea postirii. Regăsim aici dovezi de ordin medical şi ştiinţific, dar şi mărturii ale unor personalităţi laice sau bisericeşti, precum aceasta a părintelui Sofian Boghiu, care sintetizează virtuţile postului şi atrage atenţia asupra pericolului îmbuibării: „Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi" (op. cit., p. 44). Ca orice demers ascetic, nici postul nu reprezintă un scop în sine, ci este prilej de apropiere de Dumnezeu. Spre exemplu, cine are o altă motivaţie decât una de natură duhovnicească, cum ar fi aceea de a slăbi, „nu va găsi resursele fizice necesare respectării unui post negru îndelungat (mai mult de 20 de zile)" (op. cit., p. 46).
A ne hrăni este mai mult decât un act de natură biologică. Mâncatul înseamnă a intra într-o relaţie cu Dumnezeu, aşa cum pruncul are nevoie de sân nu doar pentru că laptele matern e cel mai hrănitor, ci pentru că apropierea mamei, dragostea ei îl hrăneşte spiritual, emoţional. În pustiul Carantaniei, diavolul L-a ispitit pe Iisus să prefacă pietrele în pâini pentru a-şi potoli foamea. Este paradigma lumii ce doreşte să transforme totul în act de consum, care să potolească pofte crescânde, de nepotolit astfel. Dar Hristos repune lucrurile pe făgaşul cel bun şi ne arată că actul de a mânca nu este scop în sine, ci prilej de a intra în relaţie cu Dumnezeu: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (v. Matei 4, 1-4). Pentru creştin, rugăciunea precede, însoţeşte şi urmează oricare dintre mesele zilnice, pentru că este vorba despre a ridica această nevoie biologică la demnitatea unei întâlniri divino-umane. Iar în Liturghie ne hrănim euharistic, la modul cel mai propriu, din Dumnezeu, Care „este Iubire" (I Ioan 4, 8). Încât nu greşim dacă afirmăm că, în viaţa unui creştin, Dragostea chiar trece şi prin stomac. Sursa: Ziarul Lumina, Foto: basilica