Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: Așa cum nu uit suferința, așa nu uit pământul românesc

IN MEMORIAM...

Exilat în America. „Socot că Dumnezeu a rânduit așa!”

Eu nu am cerut să plec din țară. În perioada imediat următoare după ce am ieșit din închisoare în ’84, eram păzit cu toată familia. Timp de 24 de ore, cred că se perindau pentru paza noastră, aproape 60 de ofițeri de securitate, civili, jandarmi cu arme, polițiști cu câini și așa mai departe. Într-o bună zi, era pe la începutul lui august 1985, a pătruns în casa noastră un funcționar de la Ambasada americană, însoțit de șoferul lui și care ne-a spus să mergem cu ei la Ambasadă să depunem jurământul pentru că plecăm în America. Am fost foarte surprins și tulburat. Nu cerusem să plec, în cele din urmă am plecat cu ei. Am spus: „Domnule, nu ne vor lăsa polițiștii să plecăm”. Jos la parter era plin de polițiști. „Noi am aranjat cu autoritățile”. Și într-adevăr nu ne-a oprit nimeni. Am plecat, am depus jurământul la Ambasadă, după aceea ne-au dus ei până la biroul de pașapoarte și am primit pașaportul constatând că el fusese eliberat cu un an înainte, în momentul în care am fost eliberat. Deci, cu un an înainte, pașaportul fusese eliberat pentru noi, dar Ceaușescu mă ținea încă drept un ostatic de târguială, de câștig al clauzei. Și la câteva zile, a trebuit să plecăm. Eu am spus: „Vreau să mai stau câteva zile să-mi pregătesc bagajele”. Îmi era frică să plec în necunoscut. Dar mi s-a spus: „Dacă mai întârziați, Ceaușescu își poate schimba gândul”. Și atunci m-am lăsat dus așa. Socot că Dumnezeu a rânduit așa. E un destin pe care l-am urmat. Adeseori în viața mea am făcut trei tentații să scap dintr-o situație. Dacă a treia tentație dădea greș, renunțam. De data aceasta am făcut prima tentație și am plecat.

Cum au fost scrise Cele 7 Cuvinte către tineri

Cele șapte predici: Șapte cuvinte către tineri cum le-am intitulat eu, au fost de inspirație divină. Mărturisesc că indiferent de cât foc am avut ulterior, niciodată nu am ajuns la nivelul de exprimare teologică la care am ajuns atunci și pot să vă spun acum, că cu două zile înainte de predică – predica o țineam în fiecare miercuri din săptămânile Postului Mare, deci șapte săptămâni, șapte predici – adică luni nu știam ce trebuie să spun. Marți seara, Dumnezeu îmi trimitea duhul inspirației și miercuri, mă prezentam cu predica. Am ținut predicile la Biserica Radu Vodă, la capela Seminarului Teologic și am avut audiență nu numai studenții de la Teologie, ci și intelectuali și alți studenții – interesant care erau cei mai mulți și cei mai devotați, erau cei de la Politehnică. Ei stăteau cu mine, pentru că predicam noaptea și pe la orele 11 sau chiar 12 se terminau predica și discuțiile. Iar ei mă însoțeau până acasă, pentru că de fiecare dată aproape, eram agresat de diverși tipi beți care voiau să mă agreseze când eram singur, amenințându-mă, numai pentru că eram preot – chipurile nu știau că sunt preotul Calciu, dar mă amenințau pentru că sunt preot și sunt escroc, înșelător de oameni ș.a.m.d. Acești studenți de la Politehnică au fost cei curajoși care m-au însoțit de fiecare dată acasă.

Colegii mei de la Seminar, forțați de ierarhi, la rândul lor forțați de Departamentul Cultelor, au încercat să mă determine să renunț. Argumentele lor nu erau de amenințare, ci de implorare, ca să spun așa: „Gândiți-vă, părinte, ăștia or să ne închidă Seminarul. Știți că ăștia nu au niciun fel de cruțare. Rămânem fără Seminarul Teologic din București. Ce ne facem? Nu o să mai avem preoți tineri”. Eu știam că lucrurile acestea nu se vor întâmpla. Convingerea mea este că ei credeau când afirmau lucrul acesta. Eu însă știam că nu se va întâmpla. Era și un calcul inteligent pe care îl făceam, că ei nu vor avea niciodată curajul să suspende un Seminar. Puteau să alunge profesorii, dar Seminarul nu îl suspendau. Pe de altă parte, cred că era și o încredere în puterea lui Dumnezeu.

Apoi au venit Niță și ceilalți de la Departamentul Cultelor care mi-au spus că o să-mi facă și o să-mi dreagă ș.a.m.d., cerându-mi să cedez. Vă mărturisesc că atunci când Securitatea a intervenit, când Departamentul Cultelor mă înconjura din toate părțile, când ierarhii mei se repezeau asupra mea, am fost tentat să cedez. Frica m-a cuprins, dar tinerii studenți de la Teologie care mă urmau mi-au spus: „Părinte, nu ceda. Stăm alături”. Ei au fost curajul meu, ei au fost îngerul meu de curaj și în felul acesta, numai datorită lor am continuat. Vedeți, aveam familie, aveam copil, nu țineam la o situație materială, dar mă gândeam ce se va întâmpla cu ei. Și diavolul te atacă cu aceste ispite. Și eram gata să zic: „Bine, încetez”. Dar ei au spus: „Părinte, mergi înainte. De acum nu mai putem da înapoi, iar noi rămânem alături de sfinția voastră și nu ne oprim”.

Și atunci am continuat Șapte Cuvinte către tineri. Aceste Cuvinte erau un protest la dărâmarea bisericilor, dar nu aceasta era esențial. Esența celor Șapte Cuvinte era să învăț tineretul demnitatea umană, dreptul la cunoaștere. Așa am și spus: „Aveți dreptul să cunoașteți și cele bune și cele rele. Și marxismul și teologia. Cine vă ia dreptul la libertate? Dacă ești sclav al ideilor, aceasta este o sclavie mai dureroasă decât oricare alta. Nimeni nu are dreptul să-ți ia dreptul acesta. Și atunci ce ai învățat tu despre Dumnezeu, despre Biserică? Dacă totul se reduce doar la faptul că Giordano Bruno a fost ars, ești cel mai pierdut dintre oameni. Pentru că greșeli au fost în istoria Bisericii, dar noi căutăm esența. Vorbim despre dragostea lui Iisus care cheamă. În pragul Bisericii te cheamă glasul lui Iisus. Cine ți-a mai spus până acum că ești îndumnezeit, că în tine stă chipul lui Dumnezeu? Până acum ți s-a spus că descinzi din maimuță, că descinzi din animale, că ești pe o treaptă zoologică mai ridicată, dar această origine nu îți dă demnitate. Ea te coboară. Uite, Dumnezeu îți spune că tu ești fiul Lui”. Voiam să îl fac pe tânăr să înțeleagă că există o altă lume decât cea materială, că există un domeniu spiritual în care el este chemat să împlinească o misiune. Și că are o responsabilitate, căci aceasta este marea demnitate umană: să răspunzi pentru faptele tale.

Cine răspunde de educația tinerilor

În general se aruncă vina pe Biserică. Dar vina cea mare nu o poartă Biserica, o poartă părinții. Așa am spus și în predicile mele. Ești tentat la minciună. Părinții spun: „Să nu vorbești afară că suntem credincioși, sau că ascultăm Europa liberă” ș.a.m.d. Și copilul se obișnuia cu o minciună mică. Apoi la școală: să nu spui cine sunt părinții tăi, la Universitate minciuna ajungea să fie și mai mare și în cele din urmă, pentru el nu mai era un salt moral uriaș pe care îl făcea de la neminciună la denunțare, de exemplu. Era o acomodare treptată și lui nu i se mai părea ceva grav. Făcea pasul mic și atunci îi era ușor să treacă de la oprimarea altuia la delațiune. Începea de la lupta pentru existență, pentru ascensiune și pe urmă ajungea la delațiune. Așa s-au învățat copiii aceștia să denunțe. Și să știți că părinții aceia care au învățat pe copii să mintă sau să denunțe sunt aceia care nu ai ieșit la Revoluție.

Zarca mi s-a părut o relaxare

În Aiud am fost de mai multe ori. Ultima mea intrare în Aiud a fost în 1968, după acea perioadă de exterminare de trei ani pe care am petrecut-o la Jilava, cu Costache Oprișan, despre care am scris, cu Marcel Petrișor și cu Iosif și cu încă 14 inși, reprezentând alte celule. Când am sosit la Aiud, acolo începuseră să se desfășoare acele reeducări. După vreo lună de zile am fost dus într-un fel de club – nu vreau să dau nume, pentru că nu vreau să acuz pe nimeni – și un conducător de club a spus că a sosit vremea să ne facem demascările. Bineînțeles că am râs și i-am spus: „Domnule, eu vin de la Pitești. Ce vrei să-ți demasc eu dumitale? Eu nu numai că am demascat la Pitești, dar am ajuns și la forme aberante. Eu n-am nimic să vă spun și nu mă interesează reeducarea”. Și atunci m-au dus la izolare, la zarcă unde am stat până în clipa eliberării. Așa că eu am fost absolut scutit de presiuni. După venirea de la Jilava unde erau patru celule zidite într-o celulă și unde apa curgea pe pereți și unde eram bătuți și torturați, unde nu ne ajungea aerul, pentru că el pătrundea numai prin niște găuri mici făcute în ușă, unde saltele putrezeau sub noi, vă mărturisesc că Aiudul a fost o relaxare. Zarca mi s-a părut o relaxare. Oamenii ceilalți sufereau, eu nu sufeream. Oamenii aceia se simțeau oprimați, eu nu mă simțeam oprimat. Pătrunsesem într-un mediu unde erau oameni intelectuali, puteam să discutăm prin perete, prin morse, pe bucăți de săpun. Pentru mine a fost ca o ieșire din infern și m-am simțit bine.

Am mers la închisoare fiindcă simțeam că aceasta era datoria mea: să fac ceva împotriva comunismului

La Pitești ancheta a fost foarte dură. Dar mi-am zis: acum este momentul să ne eliberăm de groază, de minciună, de subordonare. Și să mă eliberez prin a spune adevărul, prin a rezista tendinței de înscenare. Bineînțeles, Piteștiul s-a profilat ca o umbră neagră în spatele nostru, pentru celelalte căderi ale noastre. Însă nu era adevărat și ceea ce mi se părea monstruos era că ei voiau să scoată toată acțiunea Piteștiului ca o acțiune comandată de conducătorii Mișcării Legionare. Ori, eu nu mă întâlnisem cu niciunul din acești șefi legionari, nu mă întâlnisem realmente. Mi s-a părut monstruos. Și am rezistat la anchetă fără să accept niciun fel de acuzație mincinoasă. N-am scos niciun cuvânt. La un moment dat, anchetatorul meu mă punea să semnez după fiecare declarație, pentru că el îmi punea o întrebare și eu ziceam că nu este adevărat. Să vă dau un exemplu. După o bătaie, el îmi spune: „De ce nu declari?”. „Eu știu ce vrei dumneata să declar: că cineva din comandamentul legionar mi-a dat un ordin, că eu l-am executat ș.a.m.d.”. Și el a scris exact așa: „Am primit ordin de la Vică Negulescu sau nu mai știu de la cine, ca să fac cutare lucru”. Și eu ziceam: „Dar unde am spus eu lucrul acesta? Se vede cât ești de rău intenționat”. Și i-am spus: „Refuz să semnez”. Și de atunci mă punea să semnez fiecare declarație, însă niciun răspuns de al meu n-a fost acuzație. Bineînțeles că în acest timp, ei au încercat să mă preseze și chiar înainte de judecată și la judecată, dar am răsturnat toate lucrurile acestea la proces.

…Am un fond optimist și cred că Dumnezeu îmi spunea prin îngeri că n-am să mor. Așa cred. Dumnezeu mă păstra pentru o misiune. Sunt convins de lucrul acesta și oricât ar părea deloc comun ce vă spun, să știți că sufletul este cel care salvează trupul.

Niciunul dintre noi, dar absolut niciunul n-a știut ce se va întâmpla, adică nu și-a închipuit cât de subtilă este bestialitatea comunistă, cât de rafinați sunt în torturi, de la cele morale până la cele fizice. Nu eram pregătiți pentru această suferință. Am mers însă la închisoare, cei mai mulți fără a ne gândi la moarte. Poate unii se gândeau că vor muri. Eu, personal nu m-am gândit la moarte. Am mers la închisoare fiindcă simțeam că aceasta era datoria mea: să fac ceva împotriva comunismului. Eu am protestat la Medicină împotriva introducerii marxismului ca filosofie dominantă și am protestat cu un grup de studenți. Pe urmă am fost arestat. Bineînțeles că am fost acuzat că am ascuns un legionar, un fost coleg de liceu, că am fost în contact cu Frățiile de Cruce și toate lucrurile acestea s-au repercutat în dosarul meu. Dar nu mergeam la moarte. Adică nu aveam așa o pregătire de legionar care și-a petrecut 10, 15 ani pentru moarte: „Moartea, numai moartea legionară”. N-aveam această pregătire. Eu îmi iubeam țara, Biserica, iubeam tradiția și am găsit că la ei lucrurile acestea erau la cel mai înalt grad. Și ne-am dus la închisoare cu credința că vom ieși biruitori. Dar crimele și torturile acestea experimentate în Rusia și apoi importate la noi în țară, au depășit puterea noastră de imaginație. Era imposibil să îți închipui așa ceva! Cine și-ar fi închipuit Aiudul? Și nu mă refer la torturi, ci mă refer la această tocire a rezistenței oamenilor, încât să ajungă omul să facă declarații fără a fi bătut ca la Pitești. Dar cred, sunt convins că Dumnezeu a avut o milă și o dragoste specială pentru noi, chiar dacă ne-am simțit părăsiți, chiar dacă am strigat: „Doamne, scapă-mă!” și ni se părea că Dumnezeu nu ne-a auzit, El ne auzea. Și salvarea noastră a fost prin întoarcerea în noi înșine, prin revenirea la forța noastră morală. Pe Dumnezeu nu-L interesa trupul nostru, nu-L interesa țărâna. Îl interesa ca noi să ne întoarcem purificați prin suferință la Hristos.

Despre naționalism

Naționalismul este convingerea că neamul tău are o misiune sfântă dată de Dumnezeu. Acesta este naționalismul. Că neamul tău are o misiune în lume și că dacă își îndeplinește misiunea, se salvează. Și tu împreună cu el. Dacă nu și-o îndeplinește, piere și tu poți să pieri cu el sau în orice caz mântuirea ta nu este completă. Sf. Ap. Pavel spune că la Judecată ne prezentăm ca neamuri, nu ca indivizi. Mântuitorul spune așa: „Iar când va suna îngerul trâmbița, se vor aduna neamurile din toate părțile pământului”. „Neamurile”… putea să spună oamenii, dar n-a spus-o. Deci pentru mine neamul este înțelegerea aspectului metafizic al ființei neamului, nu adunarea de oameni, nu poporul. Acestea sunt aspecte care țin de juridic sau de social. Pentru mine, neamul are un sens absolut mistic și așa am înțeles naționalismul și așa îl practic și azi. De aceea spun cu tărie: Sunt naționalist în sensul creștin al cuvântului și înțeleg că acțiunea aceasta de desființare a neamurilor, de desființare a identității naționale, este o acțiune pusă de satana pentru dizolvarea ființei naționale a popoarelor. Este acțiune diavolească. Acolo unde încetează binele, se instalează răul fără ființă. Răul este lipsa binelui, asta este tot. Răul începe din momentul primului compromis pe care îl faci. La cel mai mic compromis se instalează rău.

…Așa cum nu uit suferința, așa nu uit pământul românesc. Dacă nu aș avea un picior spiritual pus în România, eu n-aș avea niciun echilibru, n-aș avea niciun pământ sub picioarele mele. Aș pluti absolut în neant. Poate ați constatat că am o activitate permanentă pentru România, nu pentru că doresc să fac ceva pentru România în mod special. Doresc să fac ceva pentru mine, pentru că eu mă confund cu România, mă confund cu țara, cu neamul, cu Biserica. Acolo este viața mea. Am lăsat în urmă 60 de ani de suferințe și de speranțe. Cum pot să-mi aduc comoara aceasta aici? Nu pot. Ea a rămas acolo. Acolo este inima mea.

(Material preluat din Revista Atitudini, Nr. 39)