Viața Sfântului Iacob Putneanul - 15 mai

Sfântul Iacob s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din Bucovina. Crescând în duhul adevăratei evlavii, la numai 12 ani a intrat în viața monahală la Mănăstirea Putna. În atmosfera duhovnicească a mănăstirii, o adevărată școală mo­nahală cu părinți duhovnicești care transmiteau arta și responsabilitatea viețuirii în Dumnezeu de la o generație la alta, s-a format părintele duhovnicesc pe care îl arată faptele și scrierile sale de mai târziu. Acest tânăr cu înțelepciune de bătrân și viață aleasă a fost hirotonit întru preot la numai 17 ani, a fost ales egumen al Mănăstirii Putna la 25 de ani și episcop de Rădăuți la 26 de ani. După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei de la Iași.

Între anii 1750 și 1760, desfășoară o intensă activitate pastorală și socială, promovează cultura și tiparul românesc și se veghează la traducerea de cărți folositoare de suflet. Reușește să deschidă și aici tipografie și în 10 ani a tipărit mai bine de 15 cărți de slujbă și învățătură în limba română. Ele s-au folosit în bisericile și mănăstirile din toate zonele locuite de români și au fost de un deosebit folos în apărarea identității ortodoxe a românilor din Transilvania. Suflet din sufletul poporului, Sfântul Iacob s-a îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriții săi, deoarece „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toate viața curge”. De aceea înființează școli, tipărește cărți de învățătură sau de slujbă. Astfel, în 1775 tipărește Bucvarul, primul Abecedar tipărit în Moldova. La propunerea sa, se înființează pentru copiii satului Putna prima școală elementară rurală din Moldova atestată documentar, care funcționează fără întrerupere până în ziua de astăzi. Ajuns cel dintâi ierarh al țării, mitropolitul a pus în practică cuvântul Mântuitorului Hristos: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor” (Marcu 9, 35). Nu numai că a zidit sufletește poporul, dar, când a fost nevoie, s-a luptat fără cruțare de sine pentru apărarea lui. În perioada foarte dificilă a domniilor fanariote, a intervenit împreună cu ceilalți ierarhi ai țării pentru eliminarea mai multor impozite foarte împovărătoare, în primul rând a văcăritului, legând cu blestem pe domnii țării să nu revină asupra acestora. Mitropolitul Iacob a intrat astfel în conflict direct cu unii conducători politici din acei ani.

Pentru aceasta Sfântul mitropolit nu a pregetat să-și pună sufletul pentru turma sa cuvântătoare, renunțând în cele din urmă la scaunul mitropolitan în anul 1760. Cuvintele spuse atunci reprezintă crezul vieții sale: „și-au luat ziua bună de la domn și de la toți boierii pământului, zicându-le: iată că m-am lepădat și de mitropolie, și de cinste, și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-1 iau în cap și în suflet, și socotiți că suntem musafiri acestei lumi, și în ceea lume avem a trăi și a răspunde de toate faptele noastre și fiți sănătoși”. Tot poporul, boieri și oameni simpli, au plâns amarnic la plecarea sa de la Mitropolie, căci știau că un mare păstor pleca de la ei. Petrecând ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Mitropolitul Iacob continuă aici actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, devenind astfel al doilea mare ctitor al ei, refacându-o aproape în întregime. Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna și așezămintele ei, Mitropolitul Iacob a ajutat, până la a fi considerat al doilea ctitor, și alte mănăstiri și biserici, cum ar fi Mănăstirea Doljești, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava și Catedrala mitropolitană din Iași, Mănăstirea și spitalul Sfântul Spiridon din Iași. Prin sprijinul și sfatul pe care le-a acordat negustorilor români din Suceava, a ajutat să renască acest oraș în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Retragerea la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare de păcate și luminătoare de suflet.

El a spus acest cuvânt despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-1 vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”. Acum avea liniște și răgaz mai mult decât în scaunul mitropolitan. A râvnit întreaga viață la frumusețea și adâncurile vieții sihăstrești, dar nu a putut să o îmbrățișeze cu totul căci Dumnezeu i-a rânduit slujirea arhierească, iar după retragere a fost nevoie să fie în continuare păstor de suflete în toate privințele. Acest dor adânc l-a exprimat tuturor și l-a împlinit cu cinci zile înainte de a trece la cele veșnice. Pe 11 mai 1778, a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în schima mare prin duhovnicul și colaboratorul său de decenii, Cuviosul Natan, ­pri­mind numele de Eftimie, după Sfântul Eftimie cel Mare, marele îndrumător al călugărilor pe care l-a cinstit în mod deosebit toată viața sa și în a cărui zi de pomenire, 20 ianuarie, se născuse.

Pe 15 mai 1778 a trecut cu pace la Hristos Domnul. Purtându-și cu râvnă și cu demnitate crucea slujirii arhierești și cu blândețe și smerenie pe acea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu-se pe sine pentru popor, Mitropolitul Iacob și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin Sfintele Taine, rugăciune, educație și cateheză, apărării celor nedreptățiți și promovării culturii și spiritului românesc. Multa lui osteneală și slujirea jertfelnică de păstor l-au adus cu suflet curat în brațele lui Hristos. A fost înmormântat în pridvorul mănăstirii sale de la Putna, ca nou ctitor al ei. De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

Sursa: obiectivdesuceava