Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 1460

Fiecare îmbucătură de post este un strigăt de bucurie: Hristos a înviat!

Tags: Postul Mare; post; milostenie; Taina Spovedaniei;
Fiecare îmbucătură de post este un strigăt de bucurie: Hristos a înviat!
 
Înfierbântarea este reprimată prin post. Mânia este potolită prin post. Fapta bună este stimulată prin post. Gândurile viclene sunt evacuate prin post. Nu îl putem contrazice pe Sfântul Simeon Noul Teolog. Ochii nu se mai rotesc încolo şi încoace. Şi fiecare dintre noi nu mai osândim păcatele altora, ci ne vedem mai degrabă propriile neputinţe şi scăderi. De fiecare dată când ne abţinem de la rău, postim. Ne folosim de post ca de un medicament, nu postim de dragul postului, ci de dragul unirii cu Dumnezeu prin despătimire. Creştinismul înseamnă cumpătare în toate, normalitate, lipsa oricărui exces. Ortodoxia este modul natural de a fi, de a trăi în regăsire. Moise s-a urcat pe munte pentru a intra în dialog cu Dumnezeu prin post. Teribilă armă, care zguduiec demonii! Care alungă lăcomia şi desfrâul. Dar, fără smerenie, postul nu are valoare, sfătuieşte părintele Sofian Boghiu:
„Poţi să mori de foame, dar, dacă nu ai smerenie, postul nu îţi este de nici un folos”.
Încet-încet, ne deprindem şi copilaşii cu postul, fără să îi forţăm, fără să exagerăm, fără să îi îndoctrinăm. Cumpătarea este norma. Dreapta măsură în toate înseamnă şi bun simţ, nu doar discernământ. Orice dezechilibru este o obrăznicie. Postul nu face decât să recompună echilibrul. Părintele Calinic Berger are o cateheză uimitoare în această privinţă. Iar Paul Siladi ne oferă mici editoriale despre nevoinţa pustnicilor. Un creştin imită postul Domnului Hristos. El nu avea nevoie de post – aşa cum noi avem – şi, totuşi, a postit. Cu atât mai mult noi… Chiar Domnul Iisus ne învaţă rugăciunea: modelul Tatăl nostru. Dar ne învaţă şi să ne rugăm discret, fără surle şi trâmbiţe, fără camere de luat vederi, fără publicitate. El posteşte şi Se roagă. Se oferă drept model. Şi îi mustră pe apostoli, atunci când aceştia nu reuşesc să vindece un demonizat, avertizându-i că demonii ies, dar numai cu rugăciune şi cu post.
Postim pentru că vrem să iasă patimile din noi
Cea mai importantă este motivaţia. De ce postim, aşadar? Doar pentru a mai da jos trei kilograme sau pentru că e la modă? Postul este o obişnuinţă, până la urmă, dar este, în acelaşi timp, o necesitate. Nici un aliment nu este necurat, doar ne antrenăm, ca – la nevoie – să fim bine instruiţi în teologia alegerii. Să fim atenţi la calmul nostru şi nu doar în zilele de post. Să fim vigilenţi cu corectitudinea noastră zilnică. Iată postul biblic:
Câştigăm corect şi facem milostenie.
Lipsa postului înseamnă că putem câştiga oricum şi putem cheltui pe orice. Postul nu este o interdicţie, ci o binecuvântare, pentru că ne elimină toxinele egoismului. Intrăm în ritmul ortodoxiei, pentru a căuta sensul profund. Altfel, rămânem aceiaşi superficiali, nepregătiţi pentru pocăinţă. Singura vindecătoare este credinţa, dar aceasta trebuie mărturisită şi practicată. Aceasta este propovăduirea nestânjenitoare a iertării. A împăcării cu cei ce ne enervează la culme. A renunţării la ambiţii şi orgolii. A revenirii la simplitate şi – până la urmă – la fericire.
Mintea golită de patimi, iată un obiectiv realist pentru acest post. Singura cale care atrage lumina. Unica dezîntunecire. Ne amintim cine suntem! Câtă valoare avem în faţa lui Dumnezeu! Cât de mult preţuieşte Dumnezeu sufletul nostru. Nimic din exterior nu ne poate constrânge sau convinge să postim sau să nu postim. Ţine de noi, de hotărârea noastră, de angajamentul nostru ferm de a Îl urma pe Domnul Hristos în toate împrejurările vieţii. Nu mai suntem sclavii biologicului, deci, avem mult mai puţine frustrări, mult mai puţine frici şi suntem din ce în ce mai fericiţi. Funcţionează!
Nu devenim fără de păcat, dar căderile sunt mult-mult mai rare şi de o insitate mult mai redusă
Până la urmă, păcatul este o boală. O boală care atrage moartea. Dar nu este o boală incurabilă. Credinţa în Hristos ne curăţă de orice păcat şi ne izbăveşte din orice moarte! Cât de frumos spune asta Sfântul Nicolae Velimirovici. Postul şi rugăciunea sunt medicamentele noastre pregătitoare. Nu sunt scopuri în sine, nu postim de dragul postului, ci pentru că vrem să devenim mai buni, mai iertători, mai aproape de Dumnezeu. Ele ne introduc în atmosfera de pocăinţă. Ele ne ghidează spre noi înşine, spre lăcaşul sălăşluirii lui Dumnezeu din noi.
Să postim fiecare zi de vineri ca în Vinerea Mare şi să ne împărtăşim mai des duminica ca în Duminica Paştilor
Ştim ce avem de făcut şi facem, dar prea puţin. Dacă doza e prea mică şi nu se ia regulat, ieşi din programul de recuperare duhovnicească. Pocăinţa este un proces de durată, ţine toată viaţa, nu doar câteva zile pe an, când ne amintim de lumânări şi colivă. De Dumnezeu să ne amintim şi să nu Îl uităm niciodată, pentru că fără El nu putem fi fericiţi, nu putem face absolut nimic. Există Leacul Nemuririi (Împărtăşania) şi noi vrem să inventăm altul… De ce? Pentru că nu vrem să ne rupem de rău. Împărtăşania necesită smerenie, pregătire, virtute, părăsirea patimilor.
Cei ce nu postesc nu vor să îşi schimbe stilul de viaţă, mentalitatea, traiectoria
Postind, nu doar ne rugăm mai mult, dar şi nu mai furăm, nu mai desfrânăm, nu mai bârfim, nu mai frecventăm anturajele dubioase, ne modelăm după sfinţi, nu după derbedei. Ne împrietenim cu sfinţii, postim ca ei, ne mântuim împreună cu ei. Ne îmbătăm cu derbedeii, vom fi osândiţi împreună cu ei. La fiecare Liturghie, cinăm cu Hristos şi cu sfinţii, anticipând bucuria veşniciei. Ce alegem? Eu vă recomand o carte: La masă cu sfinţii, de Mariangela Rinaldi.
Sigur, este cu neputinţă să nu fie pricini de păcat (Luca 17, 1), dar sminteala să nu vină prin noi! Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate spirituală pe care vrem să o experimentăm, deşi – clar – nu merităm. Dar să nu oprim măcar pe alţii să intre în ea. Să nu smintim prin nerâvna noastră, prin nepostirea noastră, prin alte mese şi măsuţe fără rost în această perioadă. Am observat că foarte multe botezuri se fac în post. Acum e liber la cantină, că nu se fac nunţi.
Sigur, poţi să îţi botezi copilul oricând, dar cine te pune să chemi manelişti în post şi să consumi hălci de carne?
Nu ştii să te bucuri altfel de încreştinarea copilului tău, de a cărui mântuire răspunzi direct în faţa lui Dumnezeu? Oricât de uşor sau de greu este să fii creştin şi să posteşti, să te smereşti şi să îţi ierţi duşmanii, este singura cale de a obţine fericirea. Pentru totdeauna. Pentru că postul este asigurarea că suntem pe drumul corect, cel către Ierusalim, către Golgota şi Înviere (Luca 17, 11), nu către Babilon, Sodoma sau Gomora.
Împărăţia lui Dumnezeu a şi venit, este printre noi, dar cei ce nu postesc nu au cum să o găsească. Ea se lasă ascunsă.
Şi se lasă descoperită pentru cei ce renunţă la patimi. Pentru cei ce îşi pun nădejdea în Dumnezeu şi conlucrează cu El pentru mântuirea altora. Fiecare rugăciune este deja îndeplinită. Nu este un apel în aşteptare, chiar dacă aşa îl percepem uneori şi ne pierdem răbdarea. Nu postim ca o cerere obligatorie. Nu ţinem un post pentru ca Dumnezeu să ne fie dator, să fie obligat să îndeplinească o cerere, poate dăunătoare. Nu ţinem post pentru răul altora, Doamne fereşte! Ţinem post pentru că recunoaştem că voia Lui înseamnă binele nostru. Nu postim ca să reuşim profesional sau sentimental, ci ca să ne apropiem de mântuire. Iar Dumnezeu ne va ajuta să ne găsim şi profesia şi familia, în drumul către mântuire.
Faceţi o probă: cât de bună este marmelada, după o catismă
Sunt convins că cei mai mari postitori sunt copii. Au ingredientul necesar: inocenţa. Se lasă îngrjiţi de părinţi, au puţine griji şi îndoieli. Şi sunt fericiţi. Rugăciunile lor sunt cele mai ascultate. Domnul Hristos este totdeauna limpede în exprimare: de nu vom fi ca ei, nu vom vedea Raiul. În capitolul XXII, evanghelistul Luca vorbeşte despre o pregătire pentru Paşte. Uitaţi-vă din nou la copii, cum îşi fac ei temele. Chiar dacă au unele reţineri iniţiale, devin conştiincioşi şi luptă pentru recompensele celor ce fac muncă suplimentară. Postul este tema noastră, pregătirea noastră pentru Înviere. Acel post care presupune dezlegarea lanţurilor răutăţii (Isaia 58).
Fiecare îmbucătură de post este un strigăt de bucurie: Hristos a înviat!
Mai ales în post, îl căutăm pe duhovnic. Nu există un „mari” duhovnici, este un pleonasm, un fel de cocoş galic. Dacă e duhovnic, e mare, automat, Dacă nu e mare, nu e duhovnic defel. Nu căutaţi duhovnici „cu nume”, nu vă schimbaţi duhovnicul pentru motive derizorii. Căutaţi acel „stomatolog” duhovnicesc capabil să vă scape de durere. Dacă doi-trei stomatologi te smintesc, nu stai cu durerea, ci cauţi acel salvator, care te salvează. Asta dacă îţi pasă. Dacă nu vrei ca infecţia să se extindă în tot corpul. Dacă îi veţi căuta, îi veţi găsi negreşit. Slavă Domnului, sunt atât de mulţi!
Cei ce cred – toţi aceştia – devin copii ai lui Dumnezeu. Devin liberi. Fericiţi. Luptă, având sigranţa victoriei, doar sunt de partea Invincibilului Dumnezeu. Veniţi creştini, veniţi la Liturghie! (- Post şi de la capăt – Lumea credinței, 28 februarie 2017 (Marius Matei)Sursa foto: pemptousia.ro)
 
Citiți și Sfaturi pentru o postire înțeleaptă - Ziarul Lumina
 
Epuizaţi de goana după o împlinire percepută în cheie materialistă, unii oameni încearcă să adopte o viziune mai spirituală asupra vieţii. Totuşi, din cauza unei cunoaşteri superficiale şi dintr-o lipsă de exemple autentice aflate în imediata apropiere, mulţi evită să se îndrepte spre practica ascetică şi mistică a Bisericii, alergând spre tot felul de spiritualităţi „neconvenţionale”. La început de Post Mare, aflaţi în nevoia rememorării, ori chiar a descoperirii adevăratelor repere ale ascezei ortodoxe, departe de orice bigotism sau relativism, găsim la Sfântul Ioan Casian (sec. IV-V) o viziune echilibrată şi bine ancorată în trăirea evanghelică asupra postirii.
 
Parcurgând scrierile Sfântului Ioan Casian, se poate observa că acesta priveşte viaţa spirituală ca pe o luptă supusă unei „discipline” şi unei „ordini” anume, de respectarea cărora ţine succesul ori eşecul. În acest sens, frecvent repetă cuvintele Sfântului Pavel: „Când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului” (2 Tim. 2, 5). Astfel, pentru Ioan Casian, nevoitorul este „atletul lui Hristos” care luptă pentru „cununa nestricăcioasă” (1 Cor. 9, 25), pe „trepte de triumfuri”, folosindu-se de „exerciţii duhovniceşti” ca de „antrenamentele atletice din palestre”.
Conform acestei ordini a lucrurilor, „fără să-şi biruie propria carne, nimeni nu va putea lupta «după regulă». […] Dacă vom fi biruiţi în această luptă, vom dovedi că suntem robi ai poftelor trupului. Neînfăţişând din această cauză nici un semn de libertate şi de forţă, vom fi respinşi îndată de la luptele duhului, ca nişte nevrednici şi robi, cu ocara ruşinii. Căci «oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului» (Ioan 8, 34)”. Pe aceste considerente cuviosul sprijină faptul că orice străduinţă în plan duhovnicesc e necesar să înceapă cu exerciţiul postirii: „Negreşit este cu neputinţă ca un pântec sătul să încerce luptele omului lăuntric şi, de altfel, nici nu este vrednic să fie împins la lupte mai tari cel ce poate fi uşor doborât”.
 
Este important de observat că Sfântul Ioan Casian înţelege încordările ascetice ca pe nişte exercitări ale libertăţii şi forţelor persoanei. Prin urmare, aparenta restricţionare, sugerată, poate, de noţiunea de „regulă” asociată vieţii spirituale, este, de fapt, un criteriu al căpătării libertăţii de mişcare. E paradoxal, fiindcă oricine, când aude cuvântul „libertate”, se gândeşte la lipsa oricăror constrângeri exterioare ale eu-lui, pe când Sfântul Ioan Casian aşază dobândirea libertăţii pe supunerea sinelui, începând cu trupul: „Nu vom avea duşman de temut în afară, dacă cele din lăuntrul nostru se supun biruite duhului”. Libertatea interioară primează.
 
Posturile sunt pentru virtuţi, nu virtuţile pentru posturi
Sfântul ţine să precizeze, înainte de toate, care este natura postului şi locul lui între lucrările traiului după Evanghelie. În acest sens, el remarcă faptul că există lucruri bune sau rele prin esenţa lor şi care, în orice împrejurări, nu îşi schimbă caracterul. Aşa sunt virtuţile şi viciile. Pe acestea le numeşte bunuri sau rele „principale”. Pe de altă parte, dacă totuşi există lucruri care pot fi când bune, când rele, înseamnă că nu din natura lor sunt astfel, ci după cum dictează împrejurările (Eccl. 3, 1). Pe acestea din urmă cuviosul le numeşte lucruri „mijlocii”, care sunt „prin natura lor astfel, încât săvârşite sfinţesc, dar nu ne pătează dacă nu le luăm în seamă”. Postul face parte din ultima categorie şi el nu e bun sau necesar prin sine şi pentru sine, ci „numai atunci este potrivit pentru noi, dacă i se respectă condiţiile de timp, calitate, măsură, fără să fixăm în el termenul speranţelor noastre, ci doar să ajungem prin el la curăţia inimii şi la dragostea apostolică”. De altfel, subliniază Cuviosul Ioan Casian, virtuţile nu trebuie păzite pentru posturi, ci posturile pentru virtuţi, după cum nu meşteşugurile ori artele sunt pentru unelte, ci uneltele sau instrumentele pentru cele dintâi. Aici atinge un punct nevralgic pentru modul cum se practică, de multe ori, de către credincioşi lucrarea postului. Trebuie recunoscut că habotnicia, una dintre acuzele principale ale necredincioşilor la adresa vieţii ascetice bisericeşti, este o mare ispită pentru omul care, deşi a realizat necesitatea postului, nu i-a înţeles şi locul, rostul lui în viaţa spirituală. De aceea precizările Sfântului Ioan Casian sunt de mare importanţă. Posturile se practică „pentru a dobândi curăţia inimii şi a trupului, pentru ca mintea, tocite fiind imboldurile trupului, să se unească în pace cu Autorul ei, şi nu sunt întotdeauna şi fără schimbare bune”. Prin urmare, se cere o distincţie clară între scop şi mijloc. Orice înlocuire a unuia de către celălalt duce la ruină pe plan sufletesc şi trupesc. Postul, ca lucru „mijlociu”, nu trebuie niciodată să fie un scop în sine, ci o unealtă pentru câştigarea bunurilor „principale”, care sunt virtuţile, dar care, la rândul lor, îşi găsesc împlinirea numai în comuniunea cu Binele în persoană, Care este Dumnezeu. Asemenea, „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui”, ci împotriva răului (Ef. 6, 12) şi orice deviere nu e doar nefolositoare, ci chiar un „sacrilegiu”, fiindcă „orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat” (1 Tim. 4, 4).
 
Nimic fără moderaţie
Sfântul Ioan Casian subliniază că darurile sunt împărţite (1 Cor. 12) şi fiecare om are propria alcătuire, iar înfrânarea de la mâncare se sprijină şi pe tăria sufletului, dar şi pe puterea trupului, astfel că, în privinţa condiţiilor postului „nu poate fi uşor păstrată aceeaşi regulă”. Cu toate acestea, principiul ce rezolvă problema diferenţelor este „nimic fără moderaţie”, păstrând un post „egal şi măsurat”, adică fără excese, nici în plus, nici în minus, deoarece „odată cu schimbarea hranei se schimbă de la sine şi calitatea curăţiei noastre”. Pornind de la această bază, sfântul poate afirma că „şubrezenia trupului nu-i o piedică pentru curăţia duhului, dacă îşi îngăduie doar atâta hrană câtă cere corpul plăpând şi nu plăcerea”.
 
Cuviosul Casian nu se limitează la îndrumări generale, ci, pornind de la ispitele lăcomiei pântecelui (a mânca des, mult şi bun), el recomandă ca hrana să se primească la timpul stabilit, fără a mai gusta nimic înainte ori după, iar aceasta să fie luată în chip cumpătat, fără a ajunge la saţietate, după cum aflăm şi în recomandările Sfântului Vasile cel Mare.
În al treilea rând, se cuvine să ne mulţumim cu orice mâncare, chiar din cea mai simplă şi ieftină, căci, zice şi Cuviosul Ioan Scărarul, „lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase” (Scara XIV, 2). De altfel, precizează Sfântul Casian, înfrânarea trebuie să fie egală şi în ce priveşte mâncărurile uşoare, ca pâinea şi apa. Prin urmare, trebuie aleasă o hrană care să fie uşoară la gătit, iar avantajul unui preţ mai redus să o facă uşor de procurat. La toate acestea, cuviosul ţine să adauge, subliniind: „Să nu credem că poate fi îndestulător pentru desăvârşirea inimii şi neprihănirea trupului numai acest post de mâncări văzute, dacă nu se va uni acestuia postul sufletului”, despre care Duhul Sfânt, prin gura prorocului Isaia, spune că e postul care Îi place (Isaia, cap. 58).
 
În cele din urmă, ca şi Sfântul Ioan Casian în cuvântul „Despre duhul lăcomiei”, e de folos să amintim sfatul lui Avva Macarie: fiecare aşa să-şi orânduiască posturile, ca şi cum ar avea de trăit 100 de ani, şi aşa să-şi înfrâneze pornirile sufletului, ca şi când ar muri în fiecare zi, fiindcă, făcând aşa, va da dovadă de înţeleaptă judecată şi de un suflet măreţ.
 
 
01-03-2017
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu