Ortodoxia romantică - Pr. Cristian Muntean (CARTE)

În jurnalul său, „Biografia unui destin misionar”, părintele Alexander Schmemann folosea această expresie (Ortodoxia romantică) pentru a defini mai multe tendinţe ale Ortodoxiei contemporane care o transformă într-un ghetou lăuntric şi nu într-o chemare, o luptă şi, în definitiv, o viaţă. Aceste manifestări ar fi: nominalismul (de exemplu, patriarhatele inexistente), conservatorismul liturgic orb, cultul trecutului, preocuparea teologică aproape exclusivă pentru Sfinţii Părinţi, „apocalipticismul”, dispreţuirea lumii contemporane (cea a acestei lumi, în general), sentimentalism și cultul exteriorului (bărbi, sutane, mătănii, stil). Părintele explică mai departe că romantismul, în viaţă şi cultură, este, înainte de toate, un vis, primatul inimii asupra discernământului şi al adevărului. Dă la o parte realitatea de dragul unei realităţi imaginare, este credința în iluzii.

Aceste menifestări „romantice” întăresc şi întreţin percepţia mediocră asupra Bisericii ce este confundată fie cu activismul secular, fie cu falsitatea. De aceea, prima dimensiune a crizei din viaţa Bisericii este definită de părintele Schmemann prin sintagma: „o teologie înstrăinată faţă de Biserică şi o Biserică îndepărtată de teologie”.

Părintele Schmemann are o întreagă pledoarie legată de diferența între teologia academică şi cea pastorală pe care o dezvoltă în lucrarea: „Biserică, lume, misiune”, invitându-ne la reflexie şi acţiune. O referinţă marginală la această carte s-ar impune: ea apare în anul 1979 şi temele dezbătute sunt mai actuale azi ca niciodată.

***

Prefața de Protosinghelul Policarp Stoian - Mănăstirea Bran:
                     Elogiu desfățărnicirii tămăduitoare

De la o vreme încoace, a încetat să mai fie marginală tentația „pontărilor” editoriale de circumstanță prin felurite gazete, motivată exclusiv de obsesia generării cât mai  multor articole publicate care, compilate periodic, să îngroașe numărul cărților de natură a împodobi C.V.-uri bibliografice lipsite de consistență onorabilă. Fructe ale complexelor neasumate, vanității supraponderale sau oportunismului carieristic, multe asemenea volume își trăiesc tragi-comedia condiției de maculatură profitabilă doar meschinăriei unor calcule de imagine și profit profesional fără acoperire.
Ei bine, tocmai acestei tendințe impostoare (care nu cruță pe alocuri nici mediul bisericesc) i se sustrage vivace noua carte a Părintelui Cristian Muntean, adunând întru sine articole găzduite de-a lungul vremii de paginile publicațiilor Telegraful Român și Lumina. Tributare preponderent impactului unor lecturi precise asupra cugetului și inimii autorului, articolele în speță evidențiază accente, dezvoltă nuanțe, îmbogățesc perspective de interes deopotrivă teologic, filosofic și artistic.
Fără să supraliciteze uzanța limbajului academic ori a unui aparat scrupulos de note infrapaginale (artificii care adesea doar camuflează mai ingenios platitudini, stereotipii si chiar plagiate copioase), Părintele Cristian se mărturisește pe sine și între aceste coperți drept un nedezmințit pledant pentru spontaneitatea simplă și proaspătă a comunicării. Într-un stil ferit de ispita șabloanelor sau farafastâcurilor, frizând nu de puține dăți oralitatea pură, el exploatează salutar idei întâlnite în cărțile recent consumate – pentru că este realmente un devorator de orice literatură – , lansând provocări deloc comode acelei conștiințe bisericești (clericale sau nu) viciate de autosuficiență, inflexibiliate ori incultură.
Așa, de pildă, autorul se slujește de evocarea vieții Episcopului Vasile Coman ca pretext ideal pentru reflecția asupra caracterului eminamente pastoral și prea puțin academic al teologiei autentice. Aici e locul cel mai potrivit să remarcăm grija-manifest a Părintelui Muntean de a nu-și împovăra vreodată liber consmțit iscălitura cu adaosuri de tipul „Prof.” sau „Dr.”, convins că măsura cărturarului ori a dascălului de vocație se evidențiază în cu totul alte maniere.
Memoria aceluiași Vlădică Vasile îi mijlocește autorului și ocazia de a sublinia însemnătatea mărinimiei sufletești, duioșiei cuvântătoare, seninătății la chip, lipsei de aroganță, răceală și sfidare în caracterul unui adevărat arhipăstor, a cărui viață de fiece zi constituie o predică infinit mai grăitoare decât opera scrisă, discursurile sau rangurile.
Până și o potențial ternă înșiruire de date biografice cu privire la Protoiereul Bartolomeu Baiulescu al Brașovului devine fertilă meditării la faptul că Împărăția lui Dumnezeu este sensul istoriei și că această Împărăție este deja în mijocul nostru, ceea ce face din creștinism un eveniment unic și desăvârșitor al întregii istorii.
Referirile la activitatea protopopului Baiulescu sunt totodată construite în așa fel încât să sugereze unor parohii (pe cât de înstărite, pe atât de vegetative) ale momentului moduri cu adevărat ziditoare de a-și investi evanghelic surplusurile de energii sau finanțe: în cercuri catehetice, reviste misionare, asociații ortodoxe, școli confesionale, clinici de tratament, case de ajutor reciproc.
În fapt, fiecare articol alcătuitor al cărții subminează destule simptome ale încremenirii mentalității și acțiunii ortodoxe în prejudecăți confortabile psiho-fizic sau toxice teologic. Aflăm, bunăoară, că smerenia „dreptslăvitoare” se preface de la un timp în paravan al ignoranței ipocrite cu aere de „cool” tradiționalist, că ea a cam încetat să mai însemne „uitarea atentă” a propriilor virtuți și focalizarea pe gradul în care acestea ne transfigurează caracterul (Smerenia faptelor noastre).
Duhovnicilor li se reamintește apăsat că prima lor grijă se cuvine să fie aceea de a nu-și fi pierdut ei înșiși calitatea de ucenici, că meschinăriile unei paternități duhovnicești lipsite de experiență și discernământ rezidă într-un aplomb al curiozității față de amănunte irelevante și al aplicării decontextualizate a canoanelor penitențiale, că autoritatea duhovnicească este efectul recunoașterii unui model de viață care și-a asumat adevărul ideilor pe care le trăiește (Spovedania unui duhovnic).
Pretențioșii în a se etala găunos drept erudiți descoperă că cititul fragmentar și citatul obsesiv nu reușesc să mascheze absența formării temeinice care trece proba timpului prin aptitudinea de a construi ansamblul. Dascălii sunt invitați să conștientizeze absurditatea sistemului școlar în care profesorul nu învață și el alături de elevi. Contextul ar impune cum nu se poate mai bine recursul la criteriile unei veritabile estetici a evaluării școlare, fundamentate pe relația personală a profesorului cu elevii săi (Nevoia de educație).
Superficializării interacțiunii oamenilor până și în cadrele propriilor familii, Părintele Muntean îi găsește printre cauze „unghiul mort” din care-l abordăm pe celălalt, încăpățânându-ne să nu-l cunoaștem cu inima; cărți elementare ale literaturii pe care nimeni nu și-o mai însușește –  Micul Prinț – ne învață că în primul rând timpul dedicat aproapelui conferă valoare relației noastre cu el (Misiunea creștinei azi, Despre orbire).
Atrăgând atenția fără perdaf asupra spiritului pronunțat anticreștin al noilor legislații din zone geografice pretins democratice (SUA, Europa occidentală), autorul trăiește satisfacția de a regăsi până și la scriitori hrăniți din izvoarele altor spiritualități – Elif Shafak, de pildă – intuiția soluțiilor de rezistență lăuntrică față de ostilitatea veacului pe care ni le îmbie stăruitor Evanghelia: înmuierea și lărgirea inimii până la a cuprinde în pocăință și iubire întreaga umanitate (Merită să fiu creștin?).
Împrumutată din jurnalul preotului Alexander Schmemann, sintagma care dă titlul cărții de față (Ortodoxia romantică) vine să însumeze definitoriu reflexele păguboase ale unei „ortodoxii” contemporane decojite de viață și ghetoizate în manifestări precum disprețul superior față de lumea contemporană, pietismul cu accente magice, confundarea inovațiilor liturgice din ultimele secole cu tradiția Bisericii, idolatrizarea formelor exterioare, frica de a aplica îmbogățitor nuanțele teologiei patristice problemelor specifice veacului acesta. Exorcizarea credincioșilor de superstiții și fatalisme nu poate izvorî decât dintr-o readecvare a vieții Bisericii la propria ei învățătură.
Plecând de la pilda evanghelică a îngropării talanților, Părintele Cristian deplânge caracterul dizolvant al noilor ideologii care contestă existența adevărului obiectiv și pulverizează teoria valorilor, instituind un relativism subiectivist care aruncă în derizoriu cultura, moralitatea și spiritualitatea. Tipul uman pe care-l naște o asemenea paradigmă este non-creativul, fundamental incapabil de a-și înmulți vreun talant (Prețuirea talanților).
Astfel se deschide inevitabil tema educației, căreia un curent actual îi propune ca temelie absența oricărui fel de constrângere. Dimpotrivă, experiența dovedește de absolut fiecare dată că în comunitățile familiale sau școlare unde nu funcționează ierarhia și autoritatea, copilul nu învață niciodată de la sine să-și controleze pulsiunile, să-și decanteze dorințele, să-și ordoneze valoric criteriile. Sfârșește invariabil într-un egolatru capricios, solitar și profund debusolat, prizonier al viciilor și realității virtuale (Corectitudinea morală).
Fără ca familia și școala tradiționale să-i stimuleze exercițiul gândirii care-i dezvoltă personalitatea și discernământul, tânărul se transformă vertiginos într-o marionetă a globalizării, convins că viața se reduce la tehnologie, comuniunea – la socializare, fericirea – la consum. Or, Biserica îi semnalează tocmai aceste derapaje catastrofice care-i pun în pericol însăși integritatea și libertatea persoanei. De aici repulsia viscerală, devenită luptă fățișă, a „corectitudinii politice” neomarxiste față de creștinism (Haina de nuntă).
Practic, postmodernitatea tolerează Biserica exclusiv ca fapt istoric și social, refuzând-o însă violent ca fapt etern și metafizic. În logica perfidă a deconstructivismului, ea mimează dialogul cu Biserica doar pentru a-i negocia permanent adevărurile. Incompatibilitatea esențială între Biserică și postmodernism transpare însă deplin din caracterul totalmente opus al finalității lor: în vreme ce Biserica își asumă o lucrare destructivă în raport cu păcatul și reconstructivă în raport cu omul, postmodernismul parcurge programatic exact drumul „pe dos” (Școala și Biserica în viața comunității). Cu atât mai stringentă se învederează chemarea Bisericii de a oferi tânărului asaltat de această anticultură suicidală alternativa evanghelică a adevărului, unității, autenticității și frumuseții (Arta icoanei – o teologie a frumuseții).
Omul de azi, care arareori mai depășește emoțional și psihologic stadiul adolescenței, fluctuând între identități provizorii și efemere (Educație religioasă și educator), e limpede că va rezona cu teologia ortodoxă doar în măsura în care Biserica reușește să i-o împărtășească nu ca pe o filosofie academică, ci ca pe un sistem terapeutic complet, predat de oameni care s-au vindecat deja ei înșiși de patimi. Teolog prin excelență, duhovnicul este cel dintâi care lucrează ca medic duhovnicesc hrănit din propria experiență a harului, iar nu ca sfătuitor juridic, legislator moral sau teoretician al feluritor abstracțiuni (Sfânta Taină a Spovedaniei – terapia sufletului).
Gravitatea inconsecvențelor în modul cum Biserica își asumă lucrarea teologiei și duhovniciei determină deplasarea centrului său de greutate dinspre comunitatea euharistică vie și învietoare către un mecanism organizatoric și administrativ care le oferă membrilor cadrul satisfacerii unor nevoi religioase având drept unic ax propriul eu (Parohia, con-locuirea cu Hristos). Transformarea în religiozitate osificată și individualistă a evenimentului comuniunii cu Hristos este cel mai cumplit kitsch spiritual pe care-l trăiește Biserica, atrăgând după sine o sumedenie de alte contrafaceri, inclusiv liturgice și artistice (Kitschul religios).
Vitalitatea Bisericii depinde covârșitor de însănătoșirea parohiei prin recuperarea conștiinței unității euharistice a membrilor ei. Un pas deloc neînsemnat l-ar constitui restrângerea numerică drastică a fiecărei comunități, pornind de la înmulțirea generoasă a parohiilor. Dificultatea concretizării acestui ideal se leagă totuși de rutina nepăsării credincioșilor și de vanitățile arghirofile ce frământă un anumit segment al preoțimii. Oarecum paradoxal, exemplul concret al eradicării acestor două mari plăgi parohiale este de găsit cu supramăsură în... comunitățile ortodoxe din diaspora, mult mai bine închegate la toate capitolele (Preot și parohie azi).
În fond, contextul esențialmente secular de astăzi deschide Bisericii șansa providențială a reasumării condiției de diasporă duhovnicească, morală și culturală în spiritul creștinismului primar, unul profund maximalist sub aspect ascetic și misionar (Fenomenul migrației în parohii...). Astfel, răul aparent al societății tehnocrate refractare la transcendență poate responsabiliza mai acut ca niciodată Biserica spre a-și veni grabnic în fire, părăsind fascinația instituționalismului birocratizant care-i tarează dramatic viața și propovăduirea.
Creionările fugare de mai sus nu epuizează nici pe departe pleiada temelor incitante care fac din Ortodoxia romantică un admirabil prinos adus dezvrăjirii cugetului bisericesc de triumfalisme inepte. Iar soluțiile eclesial-curative cu care paginile sale ne ademenesc sunt semnificativ mai cuprinzătoare decât ar putea răzbate din această umilă uvertură, așezată dintru început sub pecetea rugăminții pline de umorul și modestia cu care Părintele Cristian își copleșește mereu interlocutorii: „Te rog, ai mare grijă ca nu cumva prefața să iasă mai bine decât volumul!”.
La drept vorbind, anevoie s-ar fi putut aștepta din partea unui poet-sacerdot, deopotrivă sincer și sensibil, o carte altcumva decât subversivă în cel mai binefăcător sens evanghelic. Tocmai de aceea se cuvin remarcate reverențios curajul pătrunzător al editorului și dezinvoltul gir părintesc al Arhipăstorului.

Septembrie 2016,                                                Protosinghelul Policarp Stoian
Mănăstirea Bran

Detalii despre carte / COMANDA