Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 1154

Disoluţia memoriei identităţii ca program educaţional

Adrian Lemeni
Tags: identitate; educaţie;

În contextul actual, în mod insistent s‑a accentuat necesitatea dezvoltării unui învăţământ eficient şi performant, articulat la nevoile societăţii informatizate de astăzi şi răspunzând exigenţelor pieţei muncii. Miza educaţiei este uriaşă şi ea nu se epuizează în capacitatea de a conferi competenţe în plan informaţional şi abilităţi pragmatice de integrare într‑un sistem structurat prin eficienţă tehnocratică. Adevărata educaţie presupune cultivarea unor repere edificatoare pentru viaţă, asumarea unui mod de a gândi şi de a fi pecetluite de o identitate specifică. Nu poate exista un dialog veritabil şi un spirit cuprinzător (aşa cum se preconizează prin invocata interdisciplinaritate din perioada actuală) în absenţa unei identităţi întrupate şi asumate.

Universalismul ab­stract, relativismul, sincretismul, multiculturalismul sunt coordonate ideologice ale corectitudinii politice care, în numele democraţiei, drepturilor omului şi al altor sintagme generoase, promovează o propagandă ideologică, specifică unei mentalităţi totalitare. Din păcate, există riscul semnificativ ca sistemul educaţional să fie impregnat de tipare ideologice. Astfel, se doreşte ca formarea unor caractere puternice, pregătite pentru rigorile şi încercările vieţii, dublate de o temeinică şi cuprinzătoare formare în plan ştiinţific şi cultural, să fie substituită de o formatare a viitorilor absolvenţi, reduşi la o masă de manevră, incapabili să mai gândească şi să acţioneze în conformitate cu puternice convingeri, înrădăcinate într‑o educaţie bazată pe tradiţie, identitate şi valori.

Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (ISE) a propus trei variante de plan‑cadru pentru învăţământul gimnazial. Au fost supuse dezbaterii publice şi a fost formulat un raport sintetic cu observaţiile centralizate, primite în perioada respectivă. În cele trei variante se observă intruziuni ideologice. De exemplu, în aria curriculară Om şi societate sunt introduse discipline noi precum Drepturile copilului, Cetăţenie democratică, Educaţie interculturală, Educaţie economică. Totodată, pe lângă Educaţia tehnologică a fost introdusă suplimentar TIC (Tehnologia Informaţiei şi Comunicării), care integrează elevul în societatea tehnologiei informaţionale de astăzi, insistându‑se pe o pregătire care să favorizeze accesul la utilizarea serviciilor digitale.

Totodată, Ministrul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice a propus un grup de lucru alcătuit din 11 persoane, care să asigure „coordonarea eforturilor şi proiectelor privind elaborarea arhitecturii curriculare în învăţământul preuniversitar”. Acest grup şi‑a manifestat opţiunea nu pentru anumite observaţii şi propuneri, plecând de la variantele propuse de ISE (instituţia abilitată să propună planurile‑cadru în învăţământul preuniversitar românesc), ci a propus propria variantă de plan‑cadru pentru învăţământul preuniversitar. Această variantă reprezintă o schimbare radicală faţă de ceea ce există în învăţământul românesc din prezent. Practic este o schimbare de paradigmă, o nouă viziune şi filosofie aplicată în domeniul educaţional. Şase membri ai grupului au exprimat programatic noile direcţii prin publicarea concluziilor asumate „pentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare şi a inovării în curricula pentru învăţământul preuniversitar”.

Întrucât consider că ar fi o capcană dezvoltarea unei critici tehnice şi detaliate a variantei propuse de grupul de lucru, în materialul de faţă intenţionez să prezint succint doar substratul ideologic al noii abordări corelative formării „omului nou” de mâine (inclusiv în trecutul recent am fost familiarizaţi cu pretenţiile de formare a „omului nou” - cetăţeanul înregimentat la comandamentele ideologice ale stăpânilor vremelnici).

Din punct de vedere tactic, susţinătorii noii abordări, precum şi documentele corespunzătoare noilor politici educaţionale folosesc excesiv un limbaj tehnicizat, sintagme pretenţioase şi sonore, menite a impresiona şi a intimida pe eventualii opozanţi, consideraţi retrograzi, incapabili să înţeleagă mersul vremurilor şi să se alinieze la „minunata lume nouă” (sugestiv descrisă în distopia lui Aldous Huxley). Este surprinzător din punct de vedere logic a critica un sistem de învăţământ în termeni duri, considerându‑l anchilozat şi ina­daptat la nevoile actuale, atâta vreme cât absolvenţi ai acestui sistem au obţinut performanţe semnificative în diferite domenii, fiind căutaţi şi valorificaţi de instituţii de prestigiu din lumea întreagă. Au existat multe deficienţe în România, în plan economic, social sau politic, însă putem afirma, fără să ne ruşinăm, că am avut parte de un învăţământ solid. În condiţiile actuale, prin presiunile ideologice existente, orice încercare de înnoire riscă să fie deturnată printr‑un demers care să compromită calitatea sistemului educaţional. Bineînţeles, totul este perfectibil (inclusiv învăţământul românesc). Sunt multe lucruri care ar putea fi îndreptate. Însă, într‑o manieră manipulatoare, plecându‑se de la anumite situaţii punctuale, se afirmă verdicte generalizatoare, cu scopul propagandistic de a pregăti opinia publică pentru o schimbare structurală şi de perspectivă a învăţământului preuniversitar românesc.

În cele ce urmează voi evidenţia sumar două coordonate ale sub­stratului ideologic prezent în varianta planului‑cadru pentru învăţământul preuniversitar românesc, propusă de grupul de experţi. Şi anume, este vorba de:

a) disoluţia memoriei identităţii;

b) infantilizarea printr‑o educaţie asumată ca o rezultantă dintre spiritul antreprenorial şi managerial, combinat cu o digitalizare excesivă, având ca finalitate o eficienţă de tip tehnocratic.


Disoluţia memoriei identităţii

În concluziile publicate, cei şase experţi precizează că „…şcoala actuală nu răspunde contextului în care ne aflăm: economic, social, tehnologic, geopolitic, informaţional, şi nici provocărilor cărora trebuie să le facem faţă: globalizarea pieţelor, mobilitatea forţei de muncă, digitalizarea activităţilor, protecţia mediului, interacţiunea zilnică cu tehnica înaltă, crizele economice şi financiare care se succed periodic etc.”.

Astfel, în varianta de plan propusă apar disciplinele agregat (invocate ca o necesitate, plecând de la transdisciplinaritate - o sintagmă adesea folosită în documentele pedagogiei actuale, fără a fi cunoscute premisele şi mizele ei ideologice). Aceste discipline sunt: ştiinţele vieţii, ştiinţele mediului, educaţie pentru societate, educaţie pentru sănătate. Dispar discipline consacrate (fizică, chimie, geografie, istorie), matematica este unită cu informatica.

Cea mai revoltătoare modificare din aria curriculară Om şi societate o reprezintă înlocuirea Istoriei cu Educaţie pentru societate (cu o serie de module, evident impregnate de iz ideologic: Educaţie civică, norme de comportament; Legislaţie uzuală; Istoria sistemelor economice; Educaţie financiară; Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi ale copilului; Integrarea în piaţa muncii; Sensibilitate culturală şi toleranţă la multiculturalism; Managementul vieţii personale şi al evoluţiei în carieră; Competenţe anteprenoriale; Selecţia şi procesarea informaţiei etc.).

Totodată, în aria curriculară Limbă şi comunicare se mută accentul de la o formare clasică, în care lectura avea o relevanţă deosebită, pe reducerea limbii şi literaturii la un instrument digital pragmatic şi birocratic, menit să‑l pregătească pe absolvent pentru a deveni o rotiţă perfect integrată într‑un sistem tot mai impersonal, având ca scop absolut eficienţa de tip tehnocratic.

Experţii consemnează: „Lectura este o chestiune de opţiune personală. Fiecare elev alege să citească ce‑l interesează, ce‑l pasionează, ce răspunde structurii personalităţii sale… înţelegerea şi explicare unor texte, literare şi nonliterare, trebuie să fie preocuparea de bază a curriculei de la această disciplină. De asemenea, redactarea unor documente oficiale, cereri, CV‑uri, scrisori de intenţie, memorii de activitate şi multe altele. Toate acestea sunt infinit mai importante decât cunoaşterea unui număr impresionant de lucrări din istoria literaturii române”. Eliminarea limbii latine (o prezenţă care indică un anumit tip de identitate culturală şi istorică) contribuie la completarea unei abordări prin care se încearcă resetarea memoriei elevului (pentru a folosi un limbaj informatic, agreat de experţi).

Ceea ce mi se pare de o gravitate deosebită nu ține doar de încercarea de a dilua sau de a deforma o anumită identitate structurată prin limbă, istorie, cultură și tradiție, ci cu mult mai profund se pregătește disoluția memoriei unei identități specifice. Viața nu doar că trebuie înlocuită cu surogate ideologice, ci devine incomodă inclusiv memoria unei anumite vieți, memoria unei identități specifice întrupate în existența concretă a unui neam de‑a lungul vremii. Repere educaționale care au constituit realități de referință, promovate atât în cadrul familiei, cât și al școlii în interiorul unei tradiții vii structurate prin identitate și valori sunt contestate și substituite de ficțiuni ideologice. Conștiința continuității cu cei dinaintea noastră, cu cei adormiți din neamul nostru, cu cei care au crezut și au trăit conform unei anumite credințe pe acest pământ, marcat concret de coordonate istorice și geografice, amintirea unei existențe trăite prin bucuria vieții și comuniunea personală sunt realități de care ar trebui să ne debarasăm cu jenă pentru a ne integra în insignifiantul unei societăți structurate prin globalizarea nimicului (în expresia sociologului american George Ritzer).

Sunt mai multe cazuri de părinți care, plecați din România și realizați în mod deosebit din punct de vedere profesional și social în străinătate, din cauza „binefacerilor” unui sistem de învățământ bazat pe aceleași principii şi obiective, preconizate de grupul experților, s‑au întors în țară pentru a‑și educa aici copiii, renunțând la pozițiile deosebite din străinătate. Mircea Platon, într‑o analiză lucidă și percutantă, dezvoltă în articolul publicat în Cotidianul și intitulat Tactica sistemului de învățământ pârjolit mărturisește în acest sens: „Datorită copiilor mei - născuți în SUA și Canada, unde au și mers la școală atunci când nu am făcut cu ei homeschooling -, am putut să cunosc din interior un sistem de învățământ public dezastruos, care produce analfabeți pe bandă rulantă, din care a dispărut și cea mai vagă amintire a educației adevărate. Pe de altă parte, predând Istoria mai bine de un deceniu în diferite universități nord‑americane... am văzut, ani de zile, inteligențe native stâlcite de un sistem de învățământ croit după principiul că e posibil ca un elev să se exprime pe sine înainte de a învăța ceva, înainte de a i se oferi niște puncte cardinale și mai apoi o hartă tridimensională a lumii, pe longitudinea tradiției culturale și pe latitudinea științelor. Un sistem care neglijează sau disprețuiește valorile perene, care nu încurajează familiaritatea cu sistemele axiologice stabile, cu performanțele, nu creează altceva decât consumatori tâmpi și mărunți birocrați corporați...”

Disoluția memoriei identității ca program educațional în mod brutal evidențiată prin eliminarea Istoriei românilor, dar nu numai, maschează punctul de cotitură prin care să ne desprindem de trecutul nostru care este perceput ca un balast în integrarea eficientă la societatea de consum de astăzi. Rezumarea reducționistă la prezentarea și înțelegerea Istoriei într‑o manieră birocratică prin evidențierea de tip statistic a unor date și nume exprimă o interpretare tendențioasă a semnificației disciplinei Istorie.

Închei evidențierea coordonatei ideologice referitoare la disoluția memoriei identitare cu aprecierile academicianului Dinu C. Giurescu care în articolul său, intitulat Pe cine supără Istoria românilor?, afirmă: „În zilele noastre a‑ți iubi țara este aproape un delict! Cu cât uiți mai repede și mai ireversibil trecutul care‑ți aparține, cu atât mai ușor îți pierzi identitatea. Cine vrea să devenim ca popor o masă informă, cenușie, fără trecut, deci fără viitor? Stupida trufie de a șterge din memoria oamenilor trecutul va duce mai devreme sau mai târziu la dispariția noastră ca neam. Asta vrem?”


Infantilizarea dobândită printr‑o educație asumată ca divertisment digitalizat asociat cu pragmatismul antreprenorial

Dincolo de reperele fundamentale în domeniul formării și al edificării pentru viață, educația autentică are vocația cultivării și dezvoltării unei gândiri vii, a unei reflecții critice prin care să fie depășită o atitudine de conformism pasiv și de autosuficiență. Digitalizarea excesivă în domeniul educației nu conduce doar la diminuarea unor abilități practice, la reducerea vitezei de reacție în fața unor situații de viață imprevizibile, ci și la o lene a minții, la inhibarea unor procese neuronale menite să stimuleze creativitatea și gândirea inovativă. Mai multe cercetări din aria neuroștiințelor au demonstrat această situație mai ales în cazul copiilor și adolescenților.

Planul‑cadru propus de experți este elaborat într‑o perspectivă în care spiritul antreprenorial și managerial este asociat cu tendințe pronunțate înspre digitalizare. Astfel, în documentul referitor la concluziile grupului de experți, profilul absolventului de gimnaziu, printre altele, vizează următoarele com­petențe: „...să posede cunoș­tințe tehnologice suficiente pentru utilizarea aparaturii din spațiul casnic și abilități practice suficiente pentru viața de zi cu zi; să utilizeze calculatorul și internetul pentru activități curente; să posede abilități de selectare și procesare a informației; să cunoască regulile de conviețuire socială și democratică; să cunoască aspecte juridice, financiare, economice esențiale; să aibă capacitatea să‑și managerieze propria carieră profesională și socială; să posede abilități de construc­ție a unui proiect, sub aspect financiar, al resurselor umane și materiale, al profitabilității; să fie tolerant la multiculturalitate; să aibă capacitatea de a‑și schimba domeniul de activitate de câteva ori pe parcursul vieții active”.

Se poate observa o abundență de parametri economici, financiari, o linie programatică în orientarea elevilor către aspirații circumcise eficienței și profitului. Viața unui copil este transformată într‑o carieră profesională care trebuie managerizată, elevul trebuind să dezvolte un proiect sub aspect financiar, având ca țintă profitul. Bucuriile simple ale vieții sunt substituite de tiparele unei gândiri birocratice pentru care eficiența este realitatea ultimă. În această perspectivă a fi înseamnă a face ceva eficient. Eficiența de tip tehnocratic specifică sistemului tehnologic impersonal îl reduce pe om la un sclav specializat, secvențializat în el însuși și integrat în fluxul tehnologic al rețelei informatizate.

Acest tip de educație prin care viața unui copil este asimilată cu o carieră și unde școala devine un spațiu de prelungire a divertismentului, unde atractivitatea este înțeleasă ca o capacitate de a transforma totul în joc și spectacol, conduce la infantilizare. În condițiile în care educația renunță la o atitudine de a identifica și de a cultiva adevăratele vocații ale elevilor, la un demers de întindere (nu de destindere și relaxare totală) a minții, de încurajare a dăruirii pentru ceea ce se învață, viitorii absolvenți vor fi reduși la o masă informă, ușor de manevrat și incapabili să dezvolte o gândire și o atitudine pro‑activă. Vor fi obișnuiți doar la reacții pasive, acțiuni reactive și o atitudine perfect conformistă.

Mircea Platon arată că „...toată această combinație de pragmatism financiar și joc/distracție nu duce decât la consumerism civic. Un sistem de educaţie nu poate exista fără structură, fără disciplina pe care o antrenează nişte obiecte de studiu bine definite. Răciturile pedagogice - bucăţile de matematică în gelatină de silicon informatizat - şi ghiveciurile în care o istorie dezosată e tocată mărunt şi amestecată cu barabulele ideologice curente nu vor da naştere la cetăţeni responsabili, ci la sclavi dezorientaţi, învăţaţi să gândească în clişeele stăpânilor zilei. Digitalizarea curriculei nu va face decât să‑i arunce pe copii şi mai mult în direcţia noianului de informaţii şi de impulsuri care le macină capacitatea de concentrare şi le tocesc discernământul. Omul liber nu se naşte la capătul unui terminal de calculator. Şi nici nu se naşte ignorându‑şi istoria - literară, socială, culturală, politică, diplomatică, economică. Doar sclavii nu îşi cunosc istoria, oamenii liberi au rădăcini”.

În concluzie, cred că propunerea planului‑cadru pentru învăță­mântul preuniversitar din partea grupului de experți reprezintă o ruptură radicală față de ceea ce există în sistemul educațional românesc, o schimbare brutală de paradigmă și ar fi o mare deturnare ca dezbaterea să se focalizeze pe amendarea sau „ameliorarea” respectivei variante. Sunt convins că o educație autentică nu se poate face prin impunerea unor documente (oricât de importante ar fi acestea) în cadrul unor politici educaționale. O educație veritabilă pleacă de la oameni. Este esențial să investim în oameni, nu în proiecte aliniate la agende ideologice. A investi în profesori nu înseamnă doar aspectul financiar, ci ține și de un proces deloc facil în societatea de consum de astăzi, de a restaura ceea ce ține de demnitatea specifică a profesorului. Fiecare dintre noi, cei care ne‑am format în școlile unui sistem de învățământ contestat astăzi, să ne amintim de acei profesori care prin slujirea lor jertfelnică și‑au asumat cu dăruire vocația, schimbându‑ne, uneori semnificativ, destinele în viață. (Lumina, 25 feb.2016) (sublinierile aparţin redacţiei)

01-03-2016
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu