Rostul unei alegeri impuse (pronia)

- Să facă liceul sanitar, că iese de acolo cu o meserie bună pentru fete! decretă bunica mea, cu glasul ei autoritar, pe care mai nimeni nu reuşea să îl înfrunte.

Nu era o variantă de neglijat, ce e drept, pentru că liceul sanitar, pe vremea aceea (în anii 80), era una dintre şcolile cu pretenţii mari, la care se intra destul de greu. Concurenţa era mare, cam 6 - 8 – 10 pe un loc, iar şcoala era destul de solicitantă, cu ore de specialitate multe şi cu practică la patul bolnavului perioade mari de timp.

Contactul unei adolescente cu lupta acerbă dintre viaţă şi moarte sau chiar cu moartea în condiţii de durere şi chin dintre cele mai de neimaginat era un şoc pentru unele suflete mai slabe de îngeri, cum e vorba din popor, dar şi un mijloc de maturizare rapidă, de asumare a suferinţei altora ca pe propria ta suferinţă, din dorinţa de a-i uşura bolnavului, cu un zâmbet, cu o vorbă blândă, cu o mişcare lină a pleoapelor, cu tinereţea ei … măcar minutele petrecute în preajmă-i, la vremea schimbării pansamentului sau a unei banale injecţii.

- Meserie curată, halat alb, bonetă pe cap … ce-i mai trebuie unei fete în ziua de azi ? Şi-apoi, o să ne îngrijească şi pe noi la bătrâneţe … continuă bunica, văzând că nimeni nu o contrazice.

Nici mama, nici tata (care îşi doreau mai mult un liceu teoretic pentru mine, în ideea că de acolo aveam mai multe şanse de a învăţa pentru facultate), nu au găsit argumente sau nu au mai fost în stare să caute unele care să o facă pe bunica să se răzgândească. Inutil.

- Dacă aşa a zis Colonelu`, ne supunem, tată, că altfel ia foc, spunea bunicul în orice situaţii mai mult sau mai puţin similare, cu o umilă îngăduinţă învăţată în anii lor de lungă vieţuire împreună sau poate, mai de departe, din alţi ani ai lui, de tristă şi mai multă îndurare. Erau şi zile când o numea, şugubeţ, Hitler (că doar trecuse peste două războaie mondiale, iar la ultimul s-a strecurat printre gloanţe şi obuze, timp de câţiva ani, fentându-l pe Iuda de Hitler, numai Bunul Dumnezeu ştie cum ?!... Şi, din firea lui, bunicul, un om înalt, uscăţiv, cu ochi blânzi ca verdele adânc al mării, era foarte ordonat cu mult bun simţ şi cu grijă faţă de tot ce era în jur. Şofer de meserie, dacă întâlnea un bolovan, un cui sau un lemn pe stradă, trăgea pe dreapta şi le dădea la o parte sau le urca în maşină, că … vine unul mai grăbit, nu vede şi se nenoroceşte .

Multe am învăţat de la el …

La 9 ani, părinţii lui, deşi era singurul lor băiat (mai avea două surori), l-au dat să fie argat în casa unui inginer neamţ. Copil de casă, lipsit de dragostea părinţilor, tânjind după o îmbrăţişare a mamei sau după o povaţă a tatălui, a primit educaţie în stil nemţesc, a învăţat rigoarea şi răceala regulilor, corectitudinea şi ordinea în treburi, frica de stăpânire, dar sufleul lui bun şi ascultător nu i l-a putut schimba nimeni, pentru că aşa i-l pusese Dumnezeu.

- Bine, mamă, dacă zici dumneata, să facă liceul sanitar, a acceptat mama ştiind că nesocoteşte oarecum dorinţa soţului ei.

Bunica, o femeie înaltă, zveltă, cu ochi albaştri pătrunzători ca cerul senin, cu faţa albă, ferită de riduri până la anii târzii ai bătrâneţii şi părul lung şi ondulat, făcea cei mai buni tăiţei din lume şi cele mai delicioase plăcinte creţe cu brânză şi cu dovleac. Muncitoare din cale-afară, legată de glie, de pământul neamului său pe care aproape că l-a sărutat când şi l-a văzut înapoiat în proprietate după 89, ne-a fost un model de râvnă şi devotament faţă de familie şi faţă de toată munca ei de o viaţă. Nu te interesează de nimeni ce face, cum face, de ce le face. Tu îţi vezi de drumul tău şi cauţi să fie cel bun.

Iernile lungi şi geroase mi le amintesc la gura sobei, cu ceainicul aburind pe plită cu miros de izmă, cu pâinea dospită în cuptor pe care bunica făcea nelipsitul semn al Sfintei Cruci şi cu zgomotul ciudat de melodios, prin interesul pe care ni-l trezea, al pedalelor şi suveicilor de la războiul de ţesut, care ocupa toată odaia până la răsăritul ghioceilor.

Deşi ne iubea din cale-afară, nu ne arăta prea mult şi căuta mereu să ne instruiască într-un stil unic al ei, pe care nu prea puteai să îl contrazici. Astăzi înţeleg altfel toată dulcea ei severitate şi mi-a rămas doar portretul de la nunta lor, veche de ani şi imaginea ei de Ileana Cosânzeana, cum tot bunicul o dezmierda când vroia să îi scoată în evidenţă frumuseţea părului său bogat şi ondulat.

Au trecut anii … şi am ajuns să înţeleg care a fost rânduiala lui Dumnezeu de a îndreptat viaţa mea în felul acesta, de a pus în gura bunicii mele atâta hotărâre în alegerea drumului meu în viaţă sau cel puţin a unei părţi a lui. A avut El, Drăguţul, mai multe socoteli cu mine de a îngăduit să merg pe această cale o parte o parte din drumul meu.

Am îndrăgit meseria aceasta şi m-am identificat cu ea, cu durerile şi bucuriile oamenilor, cu rugăciunile şi nădejdile lor, cu spectacolul naşterii vieţii ca într-un miracol veşnic repetitiv şi nicicând acelaşi, cum întâlneşti în secţia de nou-născuţi unde m-am format în primii 6 ani de după terminarea liceului şi cu nesfârşitele bătălii dintre viaţă şi moarte, dintre speranţă şi deznădejde care-şi revendică justificat dreptul de supremaţie pe holurile şi paturile înfricoşătoarei secţii de terapie intensivă, unde am lucrat în următorul deceniu.

Aici, într-o după amiază obişnuită de toamnă timpurie (în anul 2002), în orăşelul nostru de provincie, într-o zi de vineri, o tânără de 19 ani, studentă, se operează de apendicită cronică perforată cu peritonită, la urgenţă, pentru că în oraşul de unde venea a fost refuzată. Destul de îngrijorător diagnosticul, mai ales din prisma imprevizibilului pe care îl poate genera. Dar nimeni nu a pornit de la un astfel de scenariu … Era tânără, frumoasă şi cu dorinţă de viaţă evidentă.

Operaţia a decurs bine, singurele manevre îngăduite – spălături din abundenţă cu litri întregi de ser fiziologic, pentru a curăţa infecţia din interiorul abdomenului şi a ajuta intestinul să îşi repare mucoasa şi să îşi reia funcţiile fireşti, au fost efectuate cu multă atenţie de către medicul chirurg, un om blând şi bun despre care îmi amintesc cu drag cum ştia să arate compasiune faţă de cei nevoiaşi: Dom` doctor, îl operaţi pe cutare fără bani? E vai de mama lui şi nu are de niciunele. - Sigur că da, sora. Să vină mâine să-l văd, când sunt de gardă.

Domnişoara operată nu era din această categorie … era prietena băiatului unei şefe de farmacie din oraş, destul de cunoscută doamna, prin lumea cea bună a vremii, motiv pentru care, după operaţie, tânăra a rămas într-o rezervă de trei paturi din reanimare, cu mămica ei alături. În mod obişnuit, astfel de cazuri, după câteva ore de preambul în terapie intensivă, pleacă pe secţia chirurgie, la medicul care a efectuat operaţia.

Bolnavii de la rezerve, pe vremea aceea, erau, oarecum, mai pe picioarele lor, rămânând în reanimare mai mult pentru că erau cunoscuţi de-ai unuia sau de-ai altuia, iar secţia era, cât de cât, mai arătoasă şi mai curăţică.

Trezirea din anestezie s-a făcut în termeni normali, domnişoara părând că reacţionează bine la toţi stimulii, cu funcţiile vitale în parametri buni. Având şi supraveghetor permanent pe mama sa, a fost lăsată în grija acesteia, asistenta de sector verificând starea pacientei la intervale de timp mai relaxate. Totuşi, din a doua zi, fata a început să acuze furnicături în picioare, amorţeli în diferite părţi ale corpului, senzaţie de greaţă şi o stare generală de slăbiciune, simptome care, la început au fost trecute cu vederea, pe motivul năzărit al cuiva că e cam alintată domnişoara aceasta, dar pe măsură ce timpul trecea, ele au atras atenţia, devenind din ce în ce mai evidente.

Duminică dimineaţa, pacienta acuza imposibilitatea de mişcare a picioarelor (nu-şi le mai simţea), apoi amorţeli ale membrelor superioare până când nici pe acestea nu a mai putut să şi le mişte, simptomatologia urcând, spre orele serii, până la nivelul feţei când, într-un final nu a mai reuşit să îşi folosească muşchii faciali şi nici să articuleze cuvinte. Încerca să transmită mesaje prin mişcări ale pleoapelor, până când, nici pe acestea nu a mai reuşit să le folosească… Tabloul se înnegura anunţând o mare furtună pe care nimeni nu a putut s-o anticipeze. Urma afectarea musculaturii netede a inimii şi, în scurtă vreme, fibrilaţia şi stopul cardiac.

Evident, că semnele prezentate de dimineaţă ne-au determinat, pe noi, asistentele, să o monitorizăm permanent atât fizic, cât şi prin conectarea la aparatura existentă, să îi urmărim funcţiile vitale şi, bineînţeles, să alertăm întreaga echipă de medici (chirurg, anestezist, neurolog, internist …).

Era acolo, în rezerva aceea înghesuită cu trei paturi, un vacarm de nedescris de medici, asistente, aparținători care începuseră să se agite, să se alarmeze între ei ascultând şi observând panica din salon şi să se cheme unii pe alţii pe holurile înguste speriaţi, disperaţi şi îngroziţi de un scenariu inacceptabil pentru ei şi dornici să acuze, să găsească vinovaţi, încurcând peste măsură toate acţiunile medicale, care şi aşa erau îngreunate de spaţiul îngust de manevră.

Urmăream îngroziţi, medici şi asistente, bătăile inimii aceleia tinere, care creşteau, creşteau peste o sută… peste două sute … în câteva minute au depăşit trei sute cinzeci pe minut … intrase deja în fibrilaţie. Era intubată şi în fibrilaţie. În câteva minute urma stopul cardiac.

- Cardiologia! URGENT, să vină doctorul în reanimare. Tânără, 19 ani, în fibrilaţie! Urgenţă mare! am răcnit la telefonul din camera de gardă, vecină cu salonul bolnavei.

A urmat linia izoelectrică. Stopul cardiac se instalase. Ne uitam stupefiaţi la inimioara aceea redată pe ecranul monitorului şi aşteptam să îşi reia ascuţişurile şi coborâşurile, dar nimic … linie dreaptă … groază … disperare. După o aşteptare de câteva minute care a părut ore interminabile, doctorul cardiolog a ajuns în salon pregătit să defibrileze. DAR, culmea! Nu a reuşit cu niciunul dintre cele trei aparate de ultimă generaţie pe care le avea secţia de reanimare. A fost adus un altul de la sala de operaţie … NIMIC. Disperarea creştea şi mai mult, mai ales în sufletul nostru, al asistentelor, care ne-am trezit acuzate, chiar în acele clipe, că defibrilatoarele nu au bateriile încărcate şi nu sunt pregătite corespunzător ca să fie utilizate în situaţii de urgenţă. Directoarea spitalului a înnebunit pe loc!

- Incompetentelor! Nu sunteţi bune de nimic! De mâine vă trimit la Fundeni la reciclare, o lună de zile, fără bani de salariu, fără nimic. Habar n-aveţi cu ce se mănâncă reanimarea !…. Vă distrug!

Cel mai prost moment să te disculpi era acela, acela în care luptam pentru o viaţă, o viaţă de doar 19 ani.

Pe holuri, plânsetele şi ţipetele familiei năvăleau ca puhoaiele greu de stăvilit. Cum să-i dai afară, cum să le spui plecaţi că ne încurcaţi ?! Cum să te ocupi cu grijă de durerea lor, când groaza noastră se năştea dintr-o altă durere, aceea că un doctor cardiolog nu a fost capabil să defibrileze cu aparate noi şi performante, perfect întreţinute şi pregătite de intervenţie. Şi doar noi ştiam asta, pentru că ei, doctorii, nu vroiau să vadă, iar cel în cauză a mai avut îndrăzneala să ne acuze că nu am anunţat urgenţa mare, ci doar a dat careva un telefon să îl cheme pe el să vine să vadă o pacientă … eventual să o invite la o cafea, gândea mintea mea revoltată de toată perversitatea umană care se etala în situaţia dată.

- Nu plecăm! Ne omorâţi copilul!

I-am lăsat acolo. Doamne nu ne lăsa! striga neîncetat sufletul meu şi poate al multora dintre noi … Dar pe ei i-am lăsat acolo, actori şi spectatori la propria piesă de teatru pe care o scriam cu toţii într-un tăvălug de fapte, acte, gesturi şi cuvinte.

Şi linia izoelectrică era mai apăsătoare. Însoţită de ţiuitul acela înfiorător al morţii îşi anunţa victorioasă izbânda iminentă pe ecranul monitorului.

Într-un final de alte câteva puţine, dar interminabile minute, a fost adus un defibrilator, de la etajul trei, din cardiologie, vechi de ani, de-o vârstă cu doctorul, dar era aparatul pe care acesta ştia să lucreze. Singurul?!

A început defibrilarea … fără niciun gel protector, direct cu padelele pe piele. Nu mai conta că o va arde. Important era să facă inima aia să repornească … dar NIMIC. Nici de data aceasta. Doamne, unde eşti?

Anestezistul, chirurgul erau stupefiaţi, puşi la colţ, la zid de directoare, medic internist, care preluase conducerea operaţiunii cu furia impotenţei dată de situaţia fără ieşire în care ne aflam. Murea un copil, un copil frumos de doar 19 ani!

- Potasiu! Pe lipsă de potasiu! strigă deodată doctoriţa neurolog. A pierdut potasiu prin peritonită … trebuie să fi avut dinainte o lipsă de potasiu, pentru că altfel nu se explică evoluţia simptomelor.

Potasiul asigură funcţiile muşchilor şi ultimul care a căzut a fost muşchiul cardiac.

- Acum! 10 ml clorură de potasiu pe venă ! Urgent! urlă directoarea la noi

Groaza mea a crescut şi mai mult.

- Nu este clorură de potasiu.

- Cum nu este? şi disperarea ei părea că nu mai are limite. Deja depăşisem orice imaginaţie în mintea ei. Defibrilatoarele nu erau în ordine şi nu ne îngrijisem nici să avem clorură de potasiu pentru trusa de urgenţă.

- Nu avem pentru că nu are farmacia spitalului de o lună! Nu aţi adus clorură de potasiu de o lună de zile, i-am spus eu cu tonul mai jos, dar destul de răspicat, atât cât să înţeleagă că răspunderea nu este la noi.

În acea vreme, mă aflam pe ultima sută de metri a acestui drum din viaţa mea. Urma să plec la un alt serviciu, să îmi schimb profilul. Dădusem un concurs şi îl luasem. Eram în perioada de dinainte de plecare şi asistenta şefă a considerat că e mai bine să vin zi de zi la program de 8 ore şi să mă ocup de partea administrativă. Aşa că, de o lună, zi de zi, scriam condica de medicamente şi ceream, în mod obsesiv, clorură de potasiu, deşi ştiam de la farmacie că nu este. Era inadmisibil să nu se aducă cu maximă urgenţă această soluţie ştiind cât de importantă este în urgenţe. Tocmai de aceea o tot scriam, ca să îi determin să facă ceva şi solicitam, în fiecare zi, când mă duceam la farmacie să ridic medicamentele, să spună la cei din conducere s-o aducă mai repede. În plus, tocmai pentru că urma să plec, mă simţeam liberă să acţionez altfel de cât cu capul plecat … aşa că devenisem un pic mai îndrăzneaţă, inclusiv în relaţia cu directoarea şi chiar în acele clipe.

Colegele mele tremurau şi de necaz pentru fetiţa aceasta şi de frică pentru ce urma să se întâmple cu ele.

- Ce bine de tine! Tu pleci, dar noi rămânem şi va fi vai de viaţa noastră!

Doamne nu ne lăsa! Doamne … Doamne … în mintea mea, în inima mea, în sufletul meu ardeau cuvintele acestea şi printre ele soluţia salvatoare … clorura de potasiu …

Deodată mi-am amintit! Bunul de Sus mi-a pus în minte o informaţie veche de peste 10 ani, de pe vremea când lucram la nou-născuţi. Acolo era o regulă atât de bine înrădăcinată în existenţa secţiei, încât toată lumea o respecta cu stricteţe: grija de a avea în permanenţă, mai ales sau cu atât mai mult în perioadele de lipsă din farmacia spitalului, rezerve de bicarbonat de sodiu şi clorură de potasiu, câte 10-20 de flacoane de fiecare. Nu conta că nu se foloseau. Ori de câte ori avea farmacia, se reînnoiau rezervele, se aruncau flacoanele nedeschise, expirate, dar mereu trebuia să existe aceste două soluţii, vitale pentru viaţa bebeluşilor născuţi cu diferite suferinţe fetale.

Am înlemnit! I-am spus directoarei, cu glasul gâtuit, ca şi cum m-aş fi agăţat de un fir de ceapă ca să trec un hău fără fund :

- Nou-născuţii trebuie să aibă. Ei au rezerve…. Aşa ştiam eu de pe vremea când lucram la ei.

Linia izoelectrică era tot acolo. Nesimţitoare, ironică, învingătoare … Nici nu îndrăzneam să ne uităm careva la ceas. Nu ştiu cât timp trecuse de când se declanşase toată nebunia … cu fibrilaţia şi stopul cardiac … 10 – 12 minute, poate două-trei mai multe … Oricum ar fi fost, păreau interminabile.

Am spus la o colegă să sune de urgenţă la nou-născuţi şi să iasă careva pe hol cu un flacon de clorură de potasiu… ca să scurtăm drumul.

Am plecat alergând … am pornit într-o cursă pe care nu m-aş fi gândit c-aş putea să o duc vreodată. Un concurs cu moartea … Fugeam şi plângeam şi îl rugam pe Dumnezeu să găsească clorură de potasiu la nou-născuţi … îl rugam cu tot sufletul meu, cu strigăte înăbuşite şi cu lacrimile şiroind … Distanţa de la rezerva cu pricina până la secţia de nou-născuţi era cam de vreo 70 -80 de metri, pe acelaşi etaj … Simţeam că nu mai ajung. Linia izoelectrică era în faţa mea, ca o barieră, ca un punct terminus, ca un ştreang care se tot strângea… dar eu alergam.

În lumina aceea semiobscură, la capătul holului, am văzut o asistentă cu ceva în mână, alergând şi ea spre mine … nu îndrăzneam, nu mai îndrăzneam nimic. Doar speram şi mă agăţam de Sus.

Când am luat flaconul în mână şi am făcut cale întoarsă spre reanimare, inima mea a început să mă lovească în gât, în piept, în ochi, în creier, într-un ritm haotic de parc-ar fi fost un baros acţionat de un uriaş robot industrial.

Aveam soluţia salvatoare. În acea soluţie era viaţa, viaţa unei fete de 19 ani! Am început să plâng în hohote; mă simţeam gâtuită de linia aia păcătoasă … eram singură pe holul care părea interminabil şi alergam înapoi. La intrare în secţie, ceva din interiorul meu s-a descătuşat şi am urlat. Am urlat la Dumnezeu. Am strigat, cu toată puterea mea: Doamne, adu copilul acesta înapoi! cu toată fiinţa mea… Apoi, aceste cuvinte se spuneau singure în mintea mea, în inima mea, în sufletul meu, peste tot în mine cu o tărie tăcută, intensă, pas cu pas, respiraţie cu respiraţie, până am ajuns în salon.

Linia era acolo. La fel … ţiuitoare, albastră, dreaptă.

Nu mai vorbea nimeni. Directoarea a făcut ochii mari la mine şi am putut să îi simt emoţia. Sufletele noastre, ale celor dinăuntru, doctori şi asistente erau singurele care mai vibrau şi se agăţau de speranţă, de Dumnezeu, de soluţia aceea care acum părea mai mult decât miraculoasă.

Am tras în seringă puţin din lichidul acela … Fă-i direct, nedizolvată, mi-a şoptit medicul. Ce mai conta? Arsă cu defibrilatorul era, sărmana fată… ce dacă îi mai ardeam şi venele cu puţină clorură de potasiu?

Tremuram toată, dar nu şi mâna care a înfipt acul în cauciucul moale al perfuzorului … plângând, am început să injectez uşor … în următoarele secunde, soluţia a intrat pe venă, s-a amestecat în sângele fetei, în sângele acela pe care inimioara ei nu mai vroia să îl împingă … şi a plecat … primele picături, primul mililitru şi apoi încă unul şi jetul de perfuzie curgea cu repeziciune împingând soluţia spre inimă, ca şi cum toate inimile noastre contribuiau la efortul acesta … Cât era distanţa de la mânuţa ei stângă până la inimă? …O secundă, două … inimile noastre s-au oprit şi deodată, pe ecranul acela nesuferit al monitorului, linia albastră s-a întrerupt şi a descris firav un impuls scurt cât o fracţiune de secundă…

- Dă-i mai departe, şopteşte directoarea gâtuită de emoţie cu ochii în ochii mei, plini de lacrimi şi speranţă. Am continuat cu încă vreo 3-4 mililitri, trimiţând în vena ei, în sângele ei şi pe Doamne … Doamne ….

După câţiva centimetri de linie dreaptă a apărut al doilea impuls, la fel de timid … şi apoi altul … Am început să forfotim cu toţii, nătâng, lăsând lacrimile să curgă, fără să fim conştienţi de ele, fără să le vedem deşi ne încurcau vederea … Şi încă unul … inimioara aceea începea să bată! Dumnezeu o pornea. Pusese suflare de viaţă în soluţia aceea, în cei câţiva mililitri El suflase viaţă încă o dată şi o pornea … o repornea, El, Creatorul, Atoatefăcătorul … El.

Monitorul începuse să afişeze frecvenţa cardiacă … 20 de bătăi pe minut … 27 … 36 … 42 … 37 … 45 … ritmul era instabil, dar era!

Directoarea se uita în ochii mei recunoscătoare … Eu nu puteam să mă uit în Ochii Domnului, dar îi strigam cu o muţenie uluitoare a unei inimi umilite:

Doamne, ai adus copilul acesta înapoi! … Doamne, ai adus copilul acesta înapoi! … Doamne, ai adus copilul acesta înapoi! Numai TU, Doamne, puteai să faci asta!

Şi m-a ales pe mine pentru asta ?! Doar la mine … dintre toţi câţi erau acolo, doar la mine se găsea informaţia aceea, că la nou-născuţi trebuie să fie clorură de potasiu… şi Domnul a scos-o din beciul meu prăfuit şi înţesat de … bube, mucegaiuri şi noroi şi câte şi mai câte… a scos-o la lumină.

Revenirea la viaţă se făcea încet, sigur şi, în chip uimitor, invers decât se instalase toată simptomatologia descrisă. Domnişoara s-a trezit după vreo câteva zeci de minute, a deschis ochii, dar nu putea să-şi folosească decât pleoapele … uşor, uşor a început să mişte obrajii, să ne audă, să ne răspundă cu privirea şi cu mişcări ale pleoapelor. Apoi, după detubare, a început să vorbească, deşi celelalte părţi ale corpului erau încă inerte. Cu răbdare, a aşteptat ca potasiul Divin să îi hrănească şi ceilalţi muşchi, ai membrelor şi, după vreo 6-7 ore, părea întreagă, simţitoare, nedumerită, la fel de tânără, dar mult mai iubită.

Lacrimi, îmbrăţişări, mulţumiri, Slavă Lui Dumnezeu … toate se amestecau într-un frumos cocteil de bucurie, pe holurile târzii ale unei secţii oarecare, dintr-un spital de provincie …

- Tu pleci, dar pe noi … ne trimite la Fundeni, am răsunat deodată, în mintea mea eliberată de furtună, deznădejdea de mai devreme a colegelor mele.

Am făcut câţiva paşi spre camera de gardă. Directoarea, care acum era fericită şi mă chema să îmi arate fotografii cu fiul ei, absolvent al facultăţii de drept, care reuşise la un examen dificil pentru nu mai ştiu ce post, părea că a uitat cu totul de Acţiunea Fundeni.

Urmărindu-i buna dispoziţie şi garda lăsată complet jos, o întreb:

     - Cu Operaţiunea Fundeni cum facem, doamna doctor?

Mi-a aruncat o privire, în care, bucuria din secunda numai ce trecută, părea că se luptă din răsputeri cu furia din clipele de groază ale acelei zile, încercând disperat să nu o reactiveze. Dar, flerul de manager a învins:

     - Da! N-am uitat. Mâine vorbesc cu Irinel Popescu şi fac programări.

O privesc zâmbind, blând şi întârzii intenţionat să îi răspund.

     - Ce? Nu mă crezi? Tu pleci, dar pe ele trebuie să le fac să zbârnâie.

Am luat-o de braţ. Ştiam că are un suflet bun şi momentul era mai mult decât potrivit. Mai ştiam şi că mă iubeşte, pentru că a iubit-o pe mama mea, o angajată de la contabilitate, cuminte, devotată, iubitoare, tăcută, dar cu multă îndrăzneală în a-i apăra pe cei nedreptăţiţi. Aşa s-a apropiat de ea, în momentele în care prietenii din jur au dispărut şi a văzut că mama rămăsese acolo, alături. A suferit enorm când a pierdut lupta cu viaţa, în urmă cu vreo 7 luni şi când toate eforturile ei de medic cu mulţi şi geniali colegi de breaslă, nu au mai putut face nimic pentru ea, pentru mama mea. Altul era planul Lui Dumnezeu cu ea, dar asta este o altă poveste.

O strâng de braţ şi o apropii de mine şi mai mult:

     - Doamna doctor, haideţi cu mine pe secţie, că vreau să vă arăt ceva.

Mă privea curioasă. Nu a ripostat. M-a urmat cuminte dar sceptică. Am trecut mai întâi pe la cea mai iubită dintre pământeni, să ne asigurăm că este bine.

Am ajuns în salonul de femei.

- Vreau să vă arăt cam cum procedăm noi, asistentele din reanimare, cu TOATĂ aparatura pe care o avem şi cum ne-a organizat şefa să învăţăm TOT despre TOATE aparatele.

Mă priveşte sceptică, trecând deodată în cealaltă parte a baricadei, în gaşca corbilor, cum se spune. Dar eu nădăjduiam în calităţile ei de om bun, pe care i le ştiam.

A rămas uimită, consternată să constate câtă rigoare era în pregătirea şi menţinerea în stare de maximă funcţionare a tuturor defibrilatoarelor, EKG-urilor, picurătoarelor, analizoarelor, instalaţiilor de oxigen sau a oricăror alte aparate pe care i le mai arătam, cum fiecare aparat cu baterie şi fir electric avea lipită o bucată de leucoplast care se schimba la fiecare tură şi pe care erau trecute ora de punere a bateriei la încărcat, timpul în ore şi minute cât trebuie să stea, ora de scoatere de la încărcat şi asistenta care a făcut manevrele. I-am arătat graficul de ture şi nişte steluţe cu roşu la fiecare dintre asistente, traducându-i că acel semn echivala cu o zi pe săptămână în care asistenta cu steluţă era de serviciu la … aparate. Nu făcea nimic altceva toată ziua, decât aparate: le ştergea de praf, le mângâia, le lua în braţe, dar le citea din scoarţă în scoarţă cartea tehnică şi învăţa tot despre ele şi se asigura să fie funcţionale, în felul descris mai sus. Răspundea cu capul dacă nu se întâmpla aşa. Ordinul era foarte strict, iar meritul asistentei şefe de necontestat.

Privea, asculta şi tăcea. A rămas uimită şi îndurerată totodată. A încercat să verifice ea singură, inclusiv defibrilatoarele despre care colegul ei, cardiologul, a spus că nu erau încărcate, în speranţa că poate realitatea care i se descoperea nu era chiar aşa de dureroasă. Dar nu. În faţa dovezilor certe, a amuţit. M-a privit până în străfunduri de parcă aş fi fost Cuţul şchiop.

Am îndrăznit mai mult şi i-am spus.

- Aţi înţeles acum? Nu pe colegele mele trebuie să le trimiteţi la Fundeni … !!

A închis pleoapele şi a aprobat în şoaptă: Ai dreptate. Îmi pare rău.

Ne-am îmbrăţişat. Eram mulţumită, bucuroasă că a înţeles că asistentele de la reanimare sunt pregătite, foarte pregătite, cele mai pregătite.

Acum puteam să plec. Şi acasă, după o tură de peste 20 de ore, dar şi pe altă cale în viaţă.

La un alt acum, după ce şi bunica mea a plecat printre vii, am înţeles că fermitatea din glasul ei, la alegerea liceului pentru nepoată, nu era a ei, ci a Bunului Dumnezeu, care, neştiut şi tainic, îşi arăta dragostea faţă de o fetiţă ce abia se năştea, când eu îmi alegeam liceul.

Februarie 2016