Gândirea filozofică europeană despre spaţiul slav

N. Danilevski despre Rusia şi occident;
O. Spengler despre „Apusul Europei”;
V. Shubart despre idealul slav în „Europa şi sufletul Asiei”;
N. Berdiaev despre criza culturii moderne;
I.Ilin despre fundamentele culturii creştine;
E. Cioran şi Yanko Yanev despre relaţia orient-occident.

      Lucrarea de faţă scoate în evidenţă o parte dintre concepţiile filozofilor europeni şi emigranţi despre relaţia dintre spaţiul slav şi Occident. Lucrările autorilor: N. Danilevski, O. Spengler, V. Shubart, N. Berdiaev, I. Ilin, E. Cioran, Y. Yanev, N. Crainic ne vorbesc despre rolul Rusiei, caracterul mesianic al acesteia, diferenţele dintre occidentali şi slavi, problemele omului modern şi dispariţia treptată a spiritualităţii, dezvoltarea artificială şi forţată a Rusiei, nevoia primordială a educării poporului rus în spiritul caracterului naţional spiritual.
     N. Danilevski critică intelighenţia rusă care este atrasă de Occident, nesimţind identitatea lumii slave, preocupaţi fiind de credinţele intelighenţiei europene;
     O. Spengler reliefează faptul că mult disputata criză a culturii occidentale constă în schimbarea valorilor odată cu apariţia în Occident a nihilismului;
     V. Shubart scrie despre menirea Rusiei de a recupera sufletul omului - anume Rusia deţine acele forţe pe care Europa le-a irosit sau le-a autodistrus;
     Yanko Yanev considera spaţiul slav - spaţiu ales de Dumnezeu care se deosebeşte în mod radical de Occident;
     N. Crainic accentuează că Rusia, sub influenţa curentului de occidentalizare a urmat un fenomen de preudomorfoză;
     N. Berdiaev vrea să ne aducă la cunoştinţă că Rusia este un teren nevalorificat pe care trebuie să se construiască o cultură şi o civilizaţie occidentală, iar
     I. Ilin ne enumeră căile adevărate care duc la renaşterea Rusiei.

      Scrisă în 1869, lucrarea lui N. Danilevski, „Rusia şi Europa”, a dat naştere unor discuţii aprinse în legătură cu aceasta. Autorul emite bine cunoscuta teorie a tipurilor cultural-istorice, împărţind popoarele în două categorii: popoare neistorice, care reprezintă laturi moarte pentru dezvoltarea societăţii, şi popoarele istorice, care sunt în măsură să formeze tipuri cultural-istorice originale. Conform scriitorului, din ultima categorie fac parte 13 civilizaţii din întreaga istorie (egipteană, asiro-babiloniană, evreiască, grecească, romană ş.a) care au fost create printr-o îmbinare specifică a patru elemente fundamentale (religios, cultural, politic şi social-economic). O parte dintre aceste civilizaţii şi-au încheiat existenţa, iar altele se găsesc într-una dintre etapele sale de dezvoltare. Rusia, în concepţia lui Danilevski, ar avea rolul de a forma tipul cultural-istoric al popoarelor slave. Orice tip cultural-istoric are patru etape de dezvoltare (excepţie face cazul în care nu dispare printr-o moarte violentă): etapa inconştientă sau nivelul materialului etnografic, etapa constituirii statale, etapa înfloririi civilizaţiei şi etapa degradării acestuia, semnificând în acelaşi timp stadiile apariţiei, dezvoltării şi decăderii elitei (clasei guvernamentale). Cultura slavă se află încă în perioada de formare. Danilevski scrie că nu este absolut obligatoriu ca toate statele şi popoarele să parcurgă în drumul său de dezvoltare aceleaşi etape, precum iobăgia, feudalismul, capitalismul ş.a.

       În cartea sa, Danilevski nu scrie despre criza culturii europene, acest aspect nu pare să-l preocupe. El mai degrabă suferă din cauza faptului că intelighenţia rusă este atrasă de Occident, nesimţind identitatea lumii slave preocupaţi fiind de credinţele intelighenţiei europene, care ar reprezenta, după părerea lor, forţa salvatoare a întregii culturi europene. V. Zenikovski scrie că „Danilevski luptă împotriva acestei conştiinţe bolnave; în aceasta constă patosul primordial al cărţii sale şi prin acest lucru el a fost şi va rămâne drag tuturor celor care trăiesc cu aceeaşi intuiţie şi convingere în identitatea culturii ruse”. În ceea ce constă relaţiile dintre Rusia şi Occident, Danilevski scrie că: „Europa nu numai că ne este nouă străină, dar ne este şi ostilă, interesele ei nu numai că nu pot fi şi interesele noastre, însă în majoritatea cazurilor sunt direct opuse lor… Dacă este imposibil şi dăunător să ne îndepărtăm de treburile europene, atunci destul de probabil, va fi util şi chiar necesar să privim întotdeauna şi continuu aceste chestiuni din punctul nostru de vedere specific rusesc.” Acesta este motivul pentru care Dostoievski a numit lucrarea autorului „Cartea de căpătâi a fiecărui rus” («настольной книгой каждого русского»). Prin urmare, Europa de Vest este ostilă Rusiei şi slavonismului, de aceea este necesară construirea unei solidarităţi ale popoarelor slave împotriva tendinţelor Occidentului de a distruge, supune sau de ai asimila pe slavi.

       După părerea lui I. Ilin, nu există în Occident o carte asemănătoare cu cea al lui V. Shubart despre Rusia în ceea ce priveşte simpatia sinceră pentru poporul rus. Lucrarea „Europa şi sufletul Asiei” este considerată a fi obiectivă întrucât nu a fost scrisă de un rus, ci de un străin care a văzut lucrurile detaşat, neimplicat. V. Shubart scrie despre caracterul mesianic al omului, trăsătură în care s-au regăsit ruşii citind cartea lui, prezicându-le astfel un viitor promiţător, ceea ce le conferă ruşilor o anumită emoţie şi bucurie că se scrie despre ei cu simpatie şi dragoste şi nu cu ură şi dispreţ. V. Shubart scrie că „Occidentul a dăruit omenirii cele mai sofisticate tehnologii, forme de guvernământ şi de comunicaţie, însă a lăsat-o fără de suflet. Menirea Rusiei este de a recupera sufletul omului. Anume Rusia deţine acele forţe pe care Europa le-a irosit sau le-a autodistrus… Rusia este unicul stat capabil să salveze Europa… Rusul deţine (…) acele premise spirituale care nu pot fi găsite astăzi la nici unul dintre popoarele europene…”. Shubart este de părere că „ruşii deţin cea mai profundă în esenţă şi atotcuprinzătoare idee naţională - ideea mântuirii umanităţii”.

       Într-un mod similar, Yanko Yanev considera spaţiul slav - spaţiu ales de Dumnezeu care se deosebeşte în mod radical de Occident. Ca şi V. Shubart şi I.Ilin, Yanko Yanev simte o mare dragoste şi respect pentru spaţiul rus, amintind de slavofilişti, tradiţionaliştii culturii ruseşti. El consideră că Rusia reprezintă ceva cu totul deosebit de Europa, o deosebire superioară a Rusiei faţă de Occident. La toţi cei amintiţi se remarcă iubirea faţă de slavism, faţă de rasa slavă, pasiunea pentru geniul slav. Astfel, Rusia cuprinde în sine toate posibilităţile unei dezvoltări de cultură epocală, cultură care în cele din urmă va putea prin ea însăşi să cucerească Europa întreagă.

       Kirievski, care este unul dintre întemeietorii slavofilismului, precizează câteva dintre cele mai importante deosebiri dintre Rusia şi Occident: „În Occident domină ştiinţa, în Rusia domină credinţa. În Occident domină critica, în Rusia domină tradiţia. În Occident domină Biserica romano-catolică şi protestantismul, în Rusia domină Biserica ortodoxă… Catolicismul caută să înţeleagă cu raţiunea conţinutul revelaţiei, adevărul ei absolut. Spre deosebire de catolicism, ortodoxismul caută să înţeleagă absolutul adevărului revelat nu prin raţiune, ci prin directă pătrundere mistică.” Pin aceasta s-ar rezuma una dintre marile diferenţe dintre cele două lumi. „Pentru Kirievski, cultura occidentală reprezintă ceva iremediabil corupt.” Deci, raţionalismul Bisericii occidentale se bazează pe scolastică. Iar „din scolastică, după Kirievski, se trage marele rău care zace la baza culturii europene”. Omul occidental, catolic, este condus de raţionalismul scolastic, spre deosebire de „omul ortodox, care cugetă în mod pasiv, prin mistică, prin credinţa adevărului absolut”. Se poate observa că în timp ce occidentalii privesc Răsăritul faţă de Occident sub raportul civilizaţiei materialiste, slavofilii privesc acest raport în special din punct de vedere religios. Pentru adepţii slavofilismului, Occidentul va apărea întotdeauna sub forma creştinismului alterat şi deteriorat.

       În ceea ce constă perioadele de evoluţie a unei culturi, O. Spengler se apropie de concepţiile lui N. Danilevski. O. Spengler scrie că „Fiecare cultură urmează etapele de creştere asemenea omului. Fiecare are copilăria sa, tinereţea sa, maturitatea şi bătrâneţea sa.” Însă referitor la acea criză despre care s-a vorbit şi s-a scris foarte mult, criza culturii occidentale, Spengler este de părere că aceasta constă în schimbarea valorilor odată cu apariţia în Occident a nihilismului, a negativităţii care s-a răspândit şi în rândurile maselor, contestând vechile valori, criticându-le şi respingându-le. Promotori ai acestor noi valori au fost: Jean-Jacques Rousseau, Schopenhauer, Hebbel, Wagner, Nietzsche, Ibsen, Strindberg, E. Cioran etc. În felul acesta, raţionalismul rece a luat locul spiritualităţii, teoretizarea a luat locul trăirilor, iar individualismul a luat locul colectivităţii. A avut loc o subordonare a valorilor spirituale faţă de cele materiale, o inversare a raportului firesc dintre mijloace şi scopuri. Universul uman devine exteriorizat şi nu interiorizat, axat pe autocunoaştere directă. Există o tindere vădită a omului spre domeniul tehnic, îndepărtându-se tot mai mult de aspiraţiile interioare şi trăirile autentice. Personalitatea omului, încet, încet se pierde, intrând în comun şi urmând gloata precum un robot. Atitudinile, comportamentele şi acţiunile devin standarde pentru toţi. Omul nu îşi mai pune întrebări despre sensul vieţii, nu mai are tendinţe de meditaţie. Viaţa se ocupă astfel de aparenţe şi nu de profunzimi, întrucât a rămas fără suflet. Mintea a pus stăpânire pe suflet. Acest lucru îl spune şi N. Berdiaev. Cunoaşterea ştiinţifică şi modernizarea lucrează în felul acesta împotriva omului prin efectele sale negative asupra naturalului. Francois Rabelais îl avertizează pe omul modern că „ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”.

       Făcând o analogie a culturii cu anotimpurile ciclice: primăvara, reprezentând naşterea, vara - tinereţea, toamna - maturitatea şi iarna - bătrâneţea/moartea, O. Spengler a identificat opt culturi care se deosebesc prin stilul său propriu faţă de celelalte culturi. Acestea sunt: cultura egipteană, greco-romană, chineză, babiloniană, indiană, arabă şi cea vestică, care au parcurs un ciclu de viaţă identic. Cultura este definită la Spengler ca un organism, iar istoria universală nu este altceva decât biografia ei generală.

       Nichifor Crainic scrie, făcând referire la filozofia lui O. Spengler, că toate ţările vestice dezvoltate au urmat o transformare normală. „O morfoză naturală, o morfoză adevărată se petrece în ţările în care cultura şi civilizaţia se dezvoltă organic şi simultan, cum ar fi Franţa. Dar un fenomen de preudomorfoză, de dezvoltare artificială, nu-l putem observa decât în aceste ţări înapoiate sub anumite raporturi, care totuşi, la un moment dat, vor să se pună brusc la punct, la nivel european”. Prin urmare, Rusia, sub influenţa curentului de occidentalizare a urmat un fenomen de preudomorfoză (să ne amintim de creştinarea forţată din anul 988).

       Conform filozofiei lui Ceadaev, Rusia este un teren nevalorificat pe care trebuie să se construiască o cultură şi o civilizaţie occidentală. Iar aceasta cultură şi civilizaţie occidentală „trebuie căutată în formele de viaţă universală ale occidentalismului”. Ceadaev e de părere că ortodoxismul bizantin a paralizat forţele Rusiei creatoare. „Suntem, menţionează el, un parazit şi nimic altceva, pe arborele culturii universale. Suntem copiii nelegitimi ai culturii de astăzi. Îmbrăţişând ortodoxismul bizantin, Rusia s-a despărţit de Occident şi şi-a tăiat deci vinele prin care putea să circule un sânge aducător de cultură. Creştem, dar niciodată noi, ruşii, nu ajungem la maturitate. Înaintăm, dar pieziş şi fără nici un scop”.

       P. Ceadaev poziţionează Rusia undeva la mijloc, între Orient şi Occident, astfel Rusia are propria sa dezvoltare, independentă de cele două extreme: „Noi n-am mers niciodată în pas cu celelalte popoare; noi nu aparţinem nici unuia dintre marile familii ale speciei umane; noi nu suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului şi nu avem tradiţiile nici ale unuia, nici ale altuia”.

       I. Ilin, filozof al sec XX, nu îşi poate imagina o gândire autentică care să nu pornească din inimă. El este de părere că „…trebuie să spunem întregii lumi că Rusia este vie - că înmormântarea ei ar fi un fapt neînţelept, că noi nu suntem praf şi mizerie umană, ci oameni vii, cu inimă rusească, cu gândire rusească şi talent rusesc…” De aceea este primordială educarea poporului rus în spiritul caracterului naţional spiritual. Căile adevărate care duc la renaşterea Rusiei, după părerea lui I. Ilin, sunt următoarele: credinţa, continuitatea istorică, simţul monarhic de dreptate, naţionalismul spiritual, statul rus, o elită nouă conducătoare, un nou caracter spiritual rus şi o cultură spirituală. Poporul rus are nevoie de pocăinţă şi de purificare, iar cei ce s-au curăţat trebuie să-i ajute pe ceilalţi să-şi restabilească conştiinţa vie creştină, credinţa în puterea divină, atitudinea corectă faţă de rău, sentimentul onoarei şi capacitatea de a crede. Fără acestea, Rusia nu va renaşte, iar măreţia ei nu se va crea.”

       Emil Cioran, filozoful român al secolului XX, a atins şi el tema disputată a relaţiei dintre Orient şi Occident şi cea a crizei spirituale. El aduce critici la adresa popoarelor slave care au încurcat renaşterea Daciei, considerându-şi ţara nedemnă de a avea o dezvoltare spirituală proprie. E. Cioran propune să se urmeze întru totul cultura europeană şi paşii Occidentului, convins fiind că Europa Vestică este singura care urmează un ritm sigur de evoluţie. Însă forma liberală de guvernământ a Occidentului nu îi era pe plac, sugerând în locul acesteia autoritatea şi violenţa, capabile, după părerea gânditorului, de a salva lumea. Deoarece cultura română este mică şi nesemnificativă, aflată la marginea Balcanilor, Emil Cioran credea că nu va fi niciodată capabilă de a renaşte.

       Deşi fiecare dintre filozofii menţionaţi mai sus au trăit în perioade diferite, au avut propriile idei şi au aparţinut unor grupări specifice, citind scrierile şi concepţiile acestor filozofi înţelegem şi observăm preocuparea lor comună pentru o transformare, pentru un aport de bunăstare adus omenirii şi în acelaşi timp o efervescentă căutare şi dorinţă de cunoaştere, de aflare a adevărului şi comparare a propriilor valori culturale cu valorile celorlalte popoare. Munca lor intensă ne este de ajutor astăzi să descoperim istoria, atmosfera şi preocupările înaintaşilor noştri şi să ne creăm o idee despre atributele relaţiilor dintre spaţiul slav şi cel occidental. (Climate literare nr. 87/2015)