Cazul Colectiv: o interpretare din perspectiva relaţiei Stat-Biserică

Va reuşi BOR, dar şi celelalte culte să profite de acest val antisecular la nivelul unei categorii de persoane cărora cu greu i se poate adresa un mesaj convingător şi totodată în acord deplin cu normele canonice? Este un pariu dificil, însă, odată înţelese premisele, este mult mai uşor a formula un plan de acţiune.

Cazul Colectiv a fost o nouă ocazie pentru a lansa în spaţiul public o campanie îm­potriva BOR. Precedenta ocazie a fost pri­le­juită de decizia Curţii Constituţionale nr. 669/2014 care modifica statutul dis­ci­plinei religie în şcolile publice. Pattern-ul mediatic a fost acelaşi: s-a pornit de la un caz specific pentru a se discuta despre re­laţia stat-biserică în general, deşi acel caz se referea la circumstanţe, şi nu la un în­treg sistem. De fapt, nu a existat o dis­cu­ţie, ci poziţii extrem de diverse au fost ve­hiculate de către protestatari, de la res­pin­gerea totală a religiei la invocarea religiei pentru amintirea victimelor. Presa nu a con­siderat acest episod drept un bun pre­text pentru a discuta din punct de vedere profesionist această relaţie, ci s-a preferat a se accentua derizoriul în care întreaga dis­cuţie publică a fost purtată. Experţii nu au fost chemaţi să explice cum s-a po­zi­ţionat biserica, cum ar trebui să se po­zi­ţioneze ori care este semnificaţia teologică a accidentului.

 Incă din primele ore ale tragediei, nu s-a comentat nimic despre prezenţa la faţa locului a preotului ISU din Dea­lul Spirii, Vasile Bârleanu, decorat ul­terior cu Crucea Patriarhală, un pre­ot care a acordat asistenţă nu numai spi­rituală, dar şi imediată victimelor. Raed Arafat şi Gabriel Oprea trebuiau să fie în prim-plan atunci când şi-au făcut apa­riţia, nu cei care s-au ocupat efectiv cu salvarea de vieţi omeneşti.

A urmat apoi episodul în care Patriarhul Daniel şi purtătorul de cuvânt al Pa­triar­hiei, părintele Stoica, au explicat absenţa Bisericii Ortodoxe exclusiv din perspectivă teologică. Într-adevăr, nu poţi cere unei biserici să organizeze slujbe religioase în ori­ce loc, în afara lăcaşelor de cult. Bise­ri­ca înseamnă nu ierarhia, ci comuniunea ce­lor prezenţi la slujbă, or, o astfel de co­muniune nu se poate realiza decât într-un cadru organizat, prestabilit. Desigur, ni­mic nu împiedică biserica să organizeze slujbe în afara lăcaşelor de cult, însă doar pe baza unor solicitări în acest sens. Răs­punsul exclusiv teologic a iritat. Ar fi fost poate indicat ca Patriarhul Daniel, în ca­li­ta­te de persoană privată, să se reculeagă la locul tragediei, mai ales că de ne­nu­mă­ra­te ori tinerii s-au rugat împreună în acest loc. Gestul arhiepiscopului romano-ca­to­lic Robu de a veni la Colectiv pentru a se autoînvinui a fost mai degrabă retoric: de ce nu a existat această atitudine a ace­leiaşi persoane şi în decembrie 1989?

 Puţini dintre cei care au comentat poziţia BOR faţă de cazul Colectiv ştiu că, în duminica de după petrecerea tragediei, în multe biserici ortodoxe s-a vorbit despre semnificaţia teologică a acestei tragedii şi mai ales despre jertfa creştinilor pentru semenii lor, cu referire la soarta dramatică a celor care au preferat să salveze vieţi chiar cu preţul vieţii lor. Nu a existat vreo „directivă“ a Patriarhiei. A fost vorba de un sentiment mai larg, împărtăşit deo­po­trivă de clerici şi laici.

 Ceea ce a determinat schimbarea atitudinii oficiale a BOR a fost scrisoarea de condoleanţe adre­sa­tă de Papa Francisc. Această le­gătură de cauzalitate nu a fost se­sizată în general, televiziunile fiind pre­ocupate mai degrabă să descrie ne­mul­ţu­mirea unor protestatari la adresa bisericii. Cum competiţia simbolică inter­con­fe­sio­nală fusese declanşată, gesturile nu au în­târziat să apară: slujba pentru familia ce­lor cinci copii rămaşi fără mamă, slujba din dealul Patriarhiei de vineri seara, me­sajul Patriarhului, slujbele din a doua du­minică de după producerea tragediei. Pe măsură ce biserica s-a întrecut în a arăta compasiune, manifestanţii au dorit să ara­te şi mai multă compasiune, prin ru­găciuni colective la locul producerii tra­ge­diei. A existat, aşadar, şi o competiţie in­ternă în cadrul bisericii, între clerici şi la­ici, pentru a demonstra cine este mai aproape de Dumnezeu. Această competiţie simbolică, la fel ca şi cea dintâi, nu a fost observată de pretinşii comentatori ai si­tuaţiei din punct de vedere religios. A fost mult mai facil să se arate că manifestanţii doresc să meargă la Patriarhie decât să se meargă la Patriarhie pentru a-i intervieva pe miile de credincioşi adunaţi să se roage pentru iertarea păcatelor celor decedaţi şi pentru unitatea bisericii. Majoritatea tă­cu­tă a devenit, fără temei, majoritatea ab­sentă în percepţia publică.

 Unii manifestanţi au scandat „vrem spi­ta­le, nu catedrale“. Sloganul nu a fost nou, ci împrumutat din recuzita Asociaţiei Se­cu­lar-Umaniste din România (ASUR). Mem­brii ASUR au scandat acest slogan, con­taminând şi alţi manifestanţi care nu ştiau exact dacă sloganul se referă la o realitate sau la o ficţiune.

 Câteva cifre sunt relevante, dar, în mod evi­dent, ele nu erau cu­noscute pro­tes­ta­ta­rilor: în Ro­mânia există un spital la 43.000 de locuitori, în SUA la 56.000, iar în Suedia la 106.000 de locuitori. Cât des­pre biserici, în România există un spi­tal la 40 de biserici, în Suedia la 41 de bi­serici, iar în SUA la 62 de biserici. Aceste ci­fre arată că, de fapt, raportarea biserică-spi­tal este una cu totul arbitrară. De ce nu s-a folosit în spaţiul public o altă com­pa­ra­ţie, poate mai relevantă: în România exis­tă în total 425 de spitale la 1.243 de cluburi?

 Se alocă în România mai mulţi bani pen­tru sănătate sau pentru religie? Iată ce ne spun cifrele bugetare referitoare la să­nă­tate (cifrele sunt în miliarde lei):

Prin comparaţie, bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte a fost în aceeaşi pe­ri­oadă (mii lei):

Pentru a avea o imagine şi mai exactă, din bugetul Secretariatului de Stat pentru Cul­te pe anul 2013, 72,79% a fost alocat pentru salarizarea personalului cle­rical şi doar 25,95% pentru repararea şi cons­trui­rea de lăcaşuri de cult. Într-un an, apro­ximativ 88.000 mii lei reprezintă bu­getul total alocat tuturor cultelor re­li^­gi­oase din România pentru construirea şi re­pararea lăcaşelor de cult. Ponderea bu­getului SSC în PIB al României a fost pen­tru anul 2013 de 0,167% (Secretariatul de Stat pentru Culte, Statul şi cultele re­li­gi­oase, Litera, Bucureşti, 2014, pp. 55-56).

 S-ar mai fi scandat în stradă sloganul „vrem spitale, nu catedrale“ dacă aceste cifre ar fi fost cunoscute?

 A fost vorba doar de erori de comunicare din partea BOR în intervalul de timp ime­diat următor tragediei din Colectiv? Apa­rent, s-ar spune că biserica a in­ter­pretat doar în această cheie evenimentele: adu­cerea unui nou purtător de cuvânt în per­soana lui Vasile Bănescu, o persoană care a dovedit excelente abilităţi de co­mu­nicare în slujba presei scrise şi au­dio­vizuale a Patriarhiei, se înscrie în răs­punsul BOR la provocările cu care a fost confruntată. Biserica a înţeles însă şi că nu este vorba doar de comunicare, ci de un mesaj mai profund: religiozitatea care s-a manifestat cu această ocazie poate fi canalizată instituţional, şi nu negată în numele canoanelor.

 Demonstraţiile ocazionate de tragedia din Colectiv scot la suprafaţă o faţetă mai puţin cunoscută a României: o po­pu­laţie tânără, care nu a cunoscut deloc perioada comunistă şi care ma­nifestă un grad intens de religiozitate, dar nu neapărat de participare la viaţa bi­sericii - fenomenul cunoscut în literatura de specialitate sub titlul de believing without belonging [n.red.: crezând fără apartenenţă]. Va reuşi BOR, dar şi celelalte culte să profite de acest val antisecular la nivelul unei categorii de persoane cărora cu greu i se poate adresa un mesaj convingător şi totodată în acord deplin cu normele canonice? Este un pariu dificil, însă, odată înţelese pre­mi­sele, este mult mai uşor a formula un plan de acţiune. (sursa: www.revista22.ro)