Esenţa omului: a dărui - dăruind vei dobândi

            Despre milă ca formă a iubirii s-au scris numeroase pagini spirituale şi teologice. Despre compasiune psihologii au scris de asemenea mult. În plus, compasiunea s-a şi cuantificat cumva într-un mod statistic. Chiar dacă punctele de vedere nu pot fi peste tot perfect identice, noi vom folosi cele două forme ale iubirii – mila şi compasiunea – ca fiind sinonime.

            Cum ne manifestăm noi compasiunea faţă de cineva? Oare să o facem ca acele maimuţe care se scarpină reciproc pe spate? Sau ca lupoaica păzindu-şi şi alăptându-şi puii? Sau ca felinele care până nu se satură de carne nu permit accesul la hrană altor animale? Vom vedea în cele ce urmează dacă omul poate face atât sau mult mai mult decât atât.

            Circulă o vorbă: „Dacă vrei să hrăneşti un om dă-i un peşte, iar dacă doreşti să-l hrăneşti toată viaţa învaţă-l să pescuiască”. Probabil că de cele mai multe ori e mai simplu să dăm cuiva ceva şi să ne considerăm mulţumiţi de comportamentul nostru. Atunci mă întreb: de ce pentru mine e mai uşor să dau cuiva nevoiaş nişte bani sau o bucată de pâine şi să mă scap, decât să-i dau ceva de lucru în schimbul acelor bani? De ce nu vreau să mă complic? Oare să mă intereseze doar prezentul acelui om iar de viitorul lui să nu-mi pese? Foarte probabil. Sau poate că e vorba doar de o simplă chimie a fericirii pe care creierul meu o generează atunci când sunt mulţumit de comportamentul meu bonom (Goleman, 2007, p. 249).

Să nu fie oare posibilă şi o compasiune pe care persoana umană să şi-o asume mai adânc? Dacă vrei să dăruiești roade pe un an de zile însămânţează grâu; dacă vrei să dăruiești roade pentru mai mulţi ani cultivă o livadă de pomi; iar dacă doreşti să dăruiești roade pe toate planurile şi vreme îndelungată, atunci creşte un copil bun.

Poate fi compasiunea învăţată?

            Categoric omul e construit pentru compasiune. Mult hulitul spirit de turmă are şi ceva pozitiv. Oamenii se contagiază emoţional unii de la alţii şi se ajută între ei (McGonigal, 2015, p. 233). Pe lângă asta mai e şi puterea exemplului. Dacă sunt şi copiii mei de faţă când dau cuiva ceva de pomană e cu atât mai bine. Nu de vorbe frumoase despre milostenie au ei nevoie, ci de exemple. De când lumea, ochii sunt mai de crezut decât urechile. Câteodată le dau lor posibilitatea să facă milostenie. Făcând ei înşişi o învaţă mai repede: „ …în multe situaţii compasiunea tinde să intensifice comportamentul prosocial şi – reciproc – comportamentul prosocial consolidează compasiunea” (Boncu, 2015, p. 50).  

            La un moment dat, s-a realizat un protocol de colaborare între şcoala unde sunt profesor şi un centru de vârstnici. Motivul protocolului l-a constituit „Săptămâna legumelor şi a fructelor”. Adică elevii şi elevele, sub coordonarea diriginţilor, au colectat la şcoală legume şi fructe. Acestea au fost ambalate frumos în nişte cutii de carton spre a fi dăruite vârstnicilor respectivi. Bineînţeles că şi ei ne-au primit cu braţele deschise şi cu handmade-uri spre a ne cinsti. Cu vreo două zile înainte de evenimentul propriu-zis, mă sună o doamnă din partea centrului şi mă întreabă câţi suntem în total, tocmai pentru a şti cum să se pregătească. După ce mi-a spus că sala de primire are o capacitate de maxim 70 de locuri, i-am zis că tot atâţia o să fim şi noi. Motivaţia mea a fost următoarea: „Copiii aceştia au adus fiecare după puteri legume şi fructe pentru confraţii lor mai vârstnici. Însă, treaba e numai pe jumătate făcută. Dacă legumele şi fructele erau preluate de la şcoală de o maşină şi transportate la centru era un lucru, iar dacă ei înşişi vin şi le dăruiesc oamenilor este altceva. Prin această acţiune noi încercăm să-i şi formăm pe copii, nu doar să-i informăm”. Cum se şi spune că nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă.   

Într-o perioadă, pe la noi prin sat umbla un om cu mături şi diferite obiecte de tablă de uz domestic cum ar fi găleţi, făraşe… . A fost de câteva ori şi pe la noi şi chiar am cumpărat de la el. A continuat să mai vină, însă mie nu-mi mai trebuia nimic. Am continuat şi eu să-i dau câte ceva… . După un timp, însă, m-am gândit că mai am nevoie de o găleată şi l-am rugat să-mi aducă una. Timpul a trecut şi omul a venit din nou dar fără găleată. Nu o dată, ci de mai multe ori. Nu l-am lăsat nemiluit niciodată, însă am continuat să-mi exprim solicitarea pentru o găleată. Lucrurile s-au petrecut aşa până într-o zi când nu i-am mai dat nimic. Dacă n-a adus nimic, nu i-am mai dat nici eu nimic.

Făcând o paranteză, aş putea spune că iubirea şi mila pot fi folosite şi ca şantaj emoţional de către anumite persoane care răscolesc în tine tot ce e mai nobil şi uman cu putinţă.

Revenim. Cu proxima ocazie, omul s-a întors cu o găleată pe care bineînţeles că i-am plătit-o la „suprapreţ”. Putea să nu se mai întoarcă, dar a făcut-o. Concluzia evenimentului ar putea fi că, totuşi, mila poate fi educată. Manipularea stă la pândă tot timpul amestecând subliminal binele cu răul… . Şi nu acesta este cazul cel mai grav.

Când facem cel mai uşor milostenie?

Când ne exprimăm cel mai uşor compasiunea? Dacă nu stăm prea mult pe gânduri, am putea spune că suntem plini de compasiune tot timpul. Că nu suntem indiferenţi la necazurile oamenilor. Şi, totuşi, actele noastre de milostenie pot fi influenţate de starea interioară şi de situaţia în care ne aflăm (Boncu, 2015, p. 49).

Maestrul Constantin Brâncuşi avea o vorbă: „Nu lucrurile sunt grele, ci faptul de a te pune în starea de a le face”. Trăgând jar la oala noastră, am putea spune că nu întotdeauna avem dispoziţia necesară pentru a face fapte bune.

Să vă dau un exemplu. Ca tot omul şi eu merg cu maşina şi întâlnesc oameni care merg pe jos. Nu am spus că întâlnesc oameni care fac autostopul. Ci oameni care merg pe jos şi care nu-ţi fac nici un semn că ar vrea să-i duci tu cu maşina. Ba chiar odată am luat la ocazie un tânăr care mi s-a părut că s-a şi strâmbat când am oprit. Când l-am întrebat dacă vroia să meargă, totuşi, pe jos, mi-a răspuns că s-a suit de ruşine în maşină şi că îi plăcea să se plimbe şi să mai stea şi pe telefon câte un pic. Aceasta a fost pentru mine o lecţie de viaţă pe care mi-am însuşit-o şi să ştiţi că nu mai iau aşa pe oricine la ocazie. Dacă îmi dă vreun indiciu că ar avea nevoie de ocazie opresc, însă dacă nu pare interesat de asta îl las în pace.

Se întâmplă, însă, un lucru ciudat. Atunci când cu mine în maşină mai stă şi o altă persoană, tendinţa mea este de a opri instantaneu dacă văd că cineva se deplasează pe jos. De ce fac asta? Poate pentru că situaţia în care mă aflu mă influenţează mai mult decât cred eu. Cred că sunt situaţii în care dorinţa inimii mele este una şi ceea ce fac este altceva. Fac pentru că trebuie. Pentru că acestea sunt aşteptările altora… . Uneori, fără voia proprie, uit de mine însumi pentru a face pe plac altora şi, probabil, pentru a nu fi respins. Pentru a fi bine cotat. Pentru imagine.

Să imaginăm următoarea situaţie: cineva are nevoie urgentă de bani şi, pentru a-şi atinge scopul, se duce la o persoană recunoscută pentru mărinimia ei. Paradoxal, această persoană avută începe să se plângă şi să se justifice că nu te poate ajuta pentru că are nu ştiu ce alte priorităţi. A doua zi însă, afli din presă că exact persoana la care tu te-ai dus pentru a-i cere sprijinul, ajută nu ştiu ce organizaţie umanitară cu nu ştiu câte mii de lei (sau de euro, după caz). Adică, ţie n-a avut să-ţi împrumute 500 de lei şi în altă parte poate da cu toptanul. Nu intrăm acum în detalii de economie financiară pentru simplu motiv că nu suntem de la ANAF. Ce s-a întâmplat? Să nu aibă acest om compasiune pentru necazurile oamenilor? Aşa ceva nu putem spune deoarece a făcut, totuşi, un sacrificiu financiar consistent. Milă a avut de oameni dar a avut milă şi de sine însuşi. De imaginea lui. De felul în care este văzut şi perceput de către ceilalţi. Această percepţie îi sporeşte fericirea. De acum înainte se poate considera un om bun pentru fapta sa şi ceilalţi nu ezită să-i mulţumească pe toate canalele pentru asta. Creierul lui nu încetează să elibereze endorfine, serotonină şi dopamine, pentru a se simţi atât de fericit. Mai mult, imaginaţia lui capătă aripi la gândul că în viitor mai poate face fapte de o asemenea anvergură mediatică şi la gândul că va fi foarte mulţumit de sine pentru aceasta.

Se pare că oamenii cu atitudini şi comportamente pro-sociale pot înregistra mai des stări sufleteşti de fericire. Având în vedere că mulţumirea de sine şi satisfacţia existenţială pot fi explicate şi prin chimia creierului, e de la sine înţeles că omul poate ajunge, fără să vrea, în situaţia de a crede că este filantrop autentic, când, de fapt, deşi fapta lui nu e lipsită de valoare şi impact moral, e vorba şi de puţină satisfacţie de sine (Arimitsu & Hofmann, 2015).

Este vreo legătură între mila de altul şi mila de sine?

„Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Altfel spus, să-ţi fie milă de cel de lângă tine aşa cum ţi-e milă de tine însuţi. Întrebarea este dacă mie îmi e milă cu adevărat de mine însumi. Ce înseamnă mila de sine pentru o persoană care doreşte să consume alcool? Ce înseamnă mila de sine pentru un adolescent ale cărui modificări hormonale îi pretind satisfacerea anumitor nevoi? Ce înseamnă mila de sine pentru un om care suferă de depresie? Fără prea mult efort de gândire, ne putem da seama că iubirea celuilalt funcţie de iubirea de sine se poate transforma într-o armă de distrugere în masă dacă iubirea de sine este una distorsionată.

Iubeşte-te pe tine însuţi aşa cum te iubeşte Dumnezeu. Iubeşte-l pe celălalt aşa cum îl iubeşte Dumnezeu. Ceea ce eşti tu la un moment dat nu este neapărat un reper de la care să porneşti în iubirea de semeni. De aceea este de recomandat ca atunci când iubeşti pe cineva să începi de la ideal (nu de la nivelul tău din prezent), adică de la cinstea pe care Dumnezeu o dă omului. De exemplu, atunci când afirmi că „Dumnezeu S-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, să ştii şi să înţelegi că dacă Dumnezeu te consideră pe tine şi pe ceilalţi oameni atât de importanţi încât să se întrupeze pentru mântuirea ta şi a lor, atunci demnitatea ta este una conferită de Dumnezeu Însuşi. Valoarea ta ca om nu stă în ce maşină conduci sau în ce fel de locuinţă stai şi nici în valoarea ceasului pe care îl porţi. Valoarea ta este sinele tău, chipul divin după care ai fost creat de Dumnezeu. „Chipul slavei Tale sunt măcar deşi port rănile păcatelor…”, zicem într-o cântare de la Slujba Înmormântării.   

Ar mai fi o cale să ajungi la iubirea autentică de sine. Autocunoaşterea. Când Socrate a spus: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, a coborât de fapt filosofia din lumea abstractă a unor zeităţi ticluite după chipul şi după asemănarea omului, a nevoilor şi a patimilor lui, şi a adus această filozofie pe pământ şi, mai adânc decât atât, în inima existenţei omeneşti: cunoaşterea de sine. În zilele noastre, atenţia faţă de sine a omului este deficitară invers proporţională cu preocuparea lui de lucrurile exterioare şi de imaginea lui. El vrea să fie bogat şi să aibă o imagine bună înaintea celorlalţi. Bogăţia însă îl face pe om atent la cele din afară şi îl risipeşte de la concentrarea pe sine. Imaginea de sine la fel, aduce persoana în situaţia de a se preocupa de sine doar în măsura în care corespunde aşteptărilor celorlalţi. Ce vrea şeful, mama, soţia, colegul, copilul de la mine, este cumva mai important decât ceea ce vreau eu de la mine. Până la urmă ajung să obosesc. Ajung în situaţia în care spun: STOP! Ce se întâmplă cu mine şi în ce direcţie vreau să merg în viaţă?

Se pare că sunt trei paşi ai autocompasiunii:

1. înţelegerea şi acceptarea de sine;
2. recunoaşterea faptului că toţi oamenii suferă din diferite motive;
3. conştientizarea emoţională de sine, fără a te dispreţui (Neff, 2003).

Pasul întâi: Cine se acceptă pe sine aşa cum este el? Cine nu doreşte să modifice ceva la el însuşi? Vă propun un exerciţiu: Aşezaţi-vă dezbrăcat în faţa oglinzii şi încercaţi să vedeţi dacă sunteţi mulţumit de felul în care arătaţi. După statistici, se pare că oamenii nu prea sunt mulţumiţi de aspectul lor fizic. Tot timpul au ceva de comentat la treaba asta. Pasul doi este să se oglindească în ceilalţi. Oamenii din viaţa noastră sunt tot atâtea oglinzi pentru noi. Poate că uneori aceste oglinzi deformează realitatea noastră până la grotesc, însă, un lucru este clar: oglinzile care mă reflectă pe mine au legătură cu mine însumi. Dacă le evit sau dacă le sparg nu fac decât să fug de mine însumi şi de anumite aspecte pe care nu le accept la mine însumi. Întotdeauna aurul s-a lămurit în foc şi rădăcinile puternice şi adânci s-au adeverit în bătaia vântului.

Pasul doi: După ce mă accept pe mine însumi aşa cum sunt, cu bune şi cu mai puţin bune, încep să te înţeleg şi pe tine. În momentul în care bârna din ochiul meu e dată la o parte, te pot vedea mai bine şi… mai corect. Comparaţia nu va mai fi „în avantajul meu”: necazul meu nu va mai fi cel mai mare şi tu nu ai nici o problemă. Privirea mea nu mai este acum una distorsionată de neacceptarea şi neînţelegerea de sine. Şi chiar dacă nu te pot vedea în lumina unei obiectivităţi totale, măcar te înţeleg mai mult şi te percep mai aproape de adevăr. Îmi dau voie să fac asta, rupându-mi chingile propriei necunoaşteri de sine. A fi orb faţă de mine însumi echivalează cu imposibilitatea de a te vedea aşa cum eşti de fapt, cu bucuriile şi neîmplinirile tale. De aici pleacă şi mila mea înţelegătoare faţă de tine. Aşadar, prin mine spre ceilalţi.

Pasul trei: Conştientizarea emoţională de sine este rezultatul acceptării de sine. Sunt mulţumit cu ceea ce sunt eu şi, în acest caz, nu mai fug de mine însumi. Nu încerc să mai scap de mine însumi. Stau mai mult cu mine, cu stările şi cu emoţiile mele. Îmi dau seama de plusurile şi de minusurile mele, pe primele încerc să le dezvolt şi pe ultimele, acceptându-le, încerc să le menţin sub control. Sigur că nu voi încerca să văd doar partea plină a paharului, în egală măsură partea goală şi care aşteaptă să fie umplută face parte din mine. Şi în nici un caz nu-mi va fi milă de mine. Fiului risipitor din Evanghelie nu i-a fost milă de el, ci şi-a venit întru sine sine ira et studio. Căinţa lui a pornit exact din locul în care l-au adus propriile alegeri. Şi-a acceptat degradarea morală şi existenţială, însă ştia că este în continuare fiul Tatălui. Şi-a conştientizat statutul, starea de fapt şi, de asemenea, posibilităţile.

Cum începi să te accepţi pe tine însuţi aşa cum eşti?

Răspunsul ar putea fi: cu ajutorul părinţilor. Dacă părinţii te acceptă aşa cum eşti, o vei face şi tu. Însă, dacă te vor folosi ca pe un vârf de lance pentru a străpunge dificultăţile vieţii şi a se realiza prin tine, cu greu vei ajunge să te iubeşti pe tine însuţi. Matematic vorbind, cu cât aşteptările părinţilor faţă de copii sunt mai mari şi depăşesc posibilităţile de realizare ale lor, cu atât copiii pot înregistra mai multe eşecuri şi, pentru acest motiv, se vor suporta mai greu pe ei înşişi. Un părinte care îşi mângâie copilul doar atunci când acesta ia note bune la şcoală, iar când ia note rele nu o face, nu este un părinte care îşi iubeşte copilul, ci unul care se iubeşte pe el însuşi şi care caută să-şi crească valoarea imaginii de sine lăudându-se cu propriul copil. Acest lucru poate fi un adevărat vampirism energetic. Şi dincolo de aceste eşecuri, dacă părintele nu numai că nu-i este alături copilului când nu atinge o anumită performanţă, dar îi mai şi scoate ochii cu sacrificiile pe care le-a făcut pentru el, va ajuta şi la instalarea sentimentului de vinovăţie la copil. Odată instalat sentimentul vinovăţiei la copil, orice acţiune va întreprinde acesta va fi realizată în scopul câştigării interesului părinţilor. Va căuta să şi apropie emoţional cât mai mult cu putinţă. Ataşamentul copilului nefiind unul de siguranţă, se creează posibilitatea dependenţei emoţionale a copilului faţă de părinţii lui. Fiecare gest şi fiecare acţiune a lui e supusă (des)acordului parental. Iar lucrul acesta la rândul lui va încuraja şi un anumit comportament al părinţilor faţă de copil.

E cazul unei mame a doi băieţi care s-au mutat la Timişoara şi care le cere permanent să se întoarcă la Mediaş unde au la dispoziţie încăpătoarea casă părintească. Băieţii sunt căsătoriţi şi şi-au făcut rostul lor acolo, însă mama insistă că locul lor e „acasă”. Cunosc acest caz şi pot să vă spun că poate fi o situaţie destul de dificilă, mai ales că unul dintre băieţi are şi ceva probleme de familie.

Procesul formării unor astfel de pattern-uri familiale este îndelungat şi rădăcinile adânci ale neînţelegerilor pe această temă solicită o muncă asiduă de eradicare. Iar familia, oricât de unită ar fi, nu poate reprezenta un aliat de nădejde tocmai din cauza implicării emoţionale directe. Iar copiii se pot ajuta cu atât mai puţin pe ei înşişi, de vreme ce sunt făcuţi sandwich între pretenţiile familiei lor de origine şi propria lor familie.

Concluzii

Bibliografie: 

1. ARIMITSU, K., HOFMANN, S. G: (2015). Cognitions as mediators in the relationship between self-compassion and affect. Personality and Individual Differences, 74, 41 – 48.  
2. BONCU, Ştefan, Nastas, Ştefan, (2015). Emoţiile complexe, Iaşi: Editura Polirom. 
3. GOLEMAN, Daniel, (2007). Inteligenţa socială, traducere de Ileana Achim, Bucureşti: Editura Curtea Veche.        
4. McGONIGAL, Kelly. (2015). Puterea voinţei. Cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face pentru a-l îmbunătăţi, traducere de Marilena Iovu, Bucureşti: Editura Litera.
5. NEFF, K. D. (2003). The development and validation of a scale to measure self-compassion. Self and Iidentity, 2(3), 223 – 250.