Descarca Revista

Învierea Domnului

Editura Agaton Aprilie 2019
Sumar:
Emil Cioran: Notre Dame, catedrala care refuză Cerul
Vasile Bănescu: Întâlnirea Papei cu Patriarhul Daniel va fi în cheia firească a dialogului şi a ospitalităţii
Influența internetului asupra Ortodoxiei
Știri interne - aprilie 2019 (RO)
Mănăstirea Petru-Vodă cere autorităților să protejeze sănătatea publică de efectele secundare ale tehnologiei 5G
Știri externe - aprilie 2019 (EXT)
Preînchipuirea jertfei Mântuitorului Iisus Hristos în Vechiul Testament
Derogări și pogorăminte cu privire la post
Cât trebuie să postim înainte de a ne împărtăşi?
Importanţa mărturisirii credinţei în societatea contemporană
Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2019
Conferința Taina Crucii (VIDEO)
Povățuiri din Sfântul Munte Athos (Video)
Esenţa omului: a dărui - dăruind vei dobândi
Osteneala pentru suflet să nu întârzie!
Spre Înviere, un singur lucru mai trebuiește
Părintele Nicolae Steinhardt, evreul genial convertit la Ortodoxie
Cetatea Athonită Prodromu (Video)
Tăcere lașă
Cetatea Athonită Marea Lavră (Video)
Conferința Să nu ne răzbunați! (Video)
Rugăciuni ce se citesc în Săptămâna Sfintelor Pătimiri (din cântările Triodului)
Meditație la Buna-Vestire
An omagial - Satul românesc (IV)
Aspecte de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale privind rolul Parlamentului, organizarea internă şi exercitarea funcţiei legislative
Lumea între darul lui Dumnezeu şi alternativă afaceristă. Vindecarea prin etosul satului românesc
Puterea discreţionară şi abuzul de putere în activitatea instituţiilor statului
Postul și postul negru - beneficii extraordinare pentru sănătate
Noi provocări bioetice în Franța privind reproducerea asiatată
În România se va desfășura prima cercetare medicală românească privind efectele rugăciunii
Reduceri oferite de Librăria Agaton în perioada 01 Mai 2019 - 15 Mai 2019
Latinitatea răsăriteana a Românilor - Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop - Presedintele Academiei Romane (conferință, 22 mai, București)
Flavian Vol. 2 - Pr. Alexandru Torik (CARTE)
Iertarea - Marina Arhipova (CARTE)
Înainte să se întunece - Eleftherios G. Eleftheriadis (CARTE)
Lacrimi tăcute - Svetlana Morozova (CARTE)
Secularismul: un cal troian în Biserică - Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos (CARTE)
Anne. Învățătoare în Anvolea vol. 3 - L.M. Montgomery (CARTE)
Poveștile Paștelui - Maximinian Menut (CARTE)
Intrarea Domnului în Ierusalim - Marius Vasileanu (CARTE)
Să învățăm să iubim. Cugetări despre dragoste, căsătorie și viața de familie - Sf. Imparateasa Alexandra Feodorovna (CARTE)
Cuvinte către cei care vor să se mântuiască - Sfantul Ignatie Briancianinov (CARTE)
O călătorie cu Sfântul Paisie printre musulmani - Atanasie Rakovalis (CARTE)
Zdrobirea inimii. Calea către Împărăția lui Dumnezeu - Spiridon Arhimandritul (CARTE)
Dionisie Areopagitul - Nichifor Crainic (CARTE)
Transfigurarea românismului - Nichifor Crainic (CARTE)
Rețete istorice cu carne de miel - Norica Birzotescu (CARTE)



Tema lunii
Emil Cioran: Notre Dame, catedrala care refuză Cerul
 
Emil Cioran, chiar în prima parte a vieții sale pariziene, plimbându-se pe cheiurile Senei evidenția atât grandoarea, cât și decadența culturii franceze, o cultură ajunsă atât de repede la maturitate, încât își întrevedea apusul. „La France est Notre-Dame reflétée dans la Seine - une cathédrale refusant le ciel”, obișnuia să spună filosoful născut la Rășinari. O imagine-simbol, căci nu Notre-Dame refuză cerul prin faptul că e în apropierea Senei, ci Franța tocmai prin îndrăzneala și capriciul de a-și schimba comportamentul și distanța pe care și-a impus-o în relația cu Dumnezeu. - Ziarul Lumina

"Ne întristăm că a ars Notre Dame și aclamăm fiecare euro dat pentru refacerea ei, dar huiduim Catedrala Națională și zicem în bătaie de joc „doamne-ajută” la poze în care arde în Photoshop acoperișul catedralei noastre." - Cătălin Sturza

Reacția lui Cătălin Sturza, pe care o redăm mai jos, vine după ce, în urma incendiului care a devastat Catedrala Notre Dame, mulți dintre românii care până mai ieri contestau vehement construirea Catedralei Naționale, susținând că banii ar trebui dați pentru ridicarea unor spitale, deplâng acum soarta edificiului din Paris și se înghesuie să doneze euro pentru refacerea lui.

„Un afacerist român donează un milion de euro pentru refacerea Catedralei Notre Dame. Consiliul Județean Cluj donează 22.000 de euro pentru Catedrala Notre Dame (din bani publici). Primarul Bucureștiului donează 10% din salariul pe trei luni pentru Catedrala Notre Dame. În același timp, în Franța s-au strâns peste 500 de milioane de euro pentru refacerea Catedralei Notre Dame. Estimările parțiale ale autorităților arată că va fi nevoie de o sumă chiar mai mare, iar principalele lucrări vor fi pentru refacerea acoperișului prăbușit. Așadar, doar acoperișul Catedralei Notre Dame va costa probabil peste 500 de milioane de euro.

Catedrala Patriarhală a costat 110 milioane de euro până la faza „la roșu”, și va costa probabil încă pe atâta, până la terminare. Așadar, întreaga catedrală, cu o suprafață comparabilă cu Notre Dame, va costa, cu totul, 220 de milioane de euro. Populația și presa open minded salută în extaz gesturile filantropilor români – chiar dacă unii bani provin, iată, și din bani publici. Populația și presa open minded huiduia acum cinci luni, în delir, fiecare euro dat pentru Catedrala Națională – care era luat, prin definiție, „de la spitale”.

Populația și presa open minded salută și aclamă acum refacerea Catedralei Notre Dame, „inima Parisului”, un simbol cultural și spiritual al Franței și al Europei. Populația open minded ne spunea acum cinci luni că România nu are nevoie de o catedrală patriarhală – deși catedrala fusese susținută de-a lungul timpului de Carol I, Ferdinand, Eminescu, Slavici, și mulți alții, și era așteptată de români de peste 130 de ani.

Păi vrem sau nu o țară ca afară? Că acum toată lumea pare de acord că o catedrală este inima unei mari culturi și a unei mari țări „civilizate”. Și mi se pare cam auirea să ne întristăm că a ars acoperișul de la Notre Dame și să aclamăm fiecare euro dat pentru refacerea lui; în timp ce huiduim fiecare euro dat pentru catedrala din București și zicem în bătaie de joc „doamne-ajută” la poze în care arde în Photoshop acoperișul catedralei noastre”.

Incendiul de la Notre Dame şi valul de violenţe din 2019 împotriva bisericilor europene (de același autor)

Turla Catedralei Notre-Dame s-a prăbuşit şi acoperişul în formă de cruce al catedralei a ars şi a căzut în întregime, în incendiul care a izbucnit ieri după-amiază la biserica-simbol a Parisului şi a Franţei. „Oricine îşi imaginează că o catedrală se poate restaura – acea turlă care cade nu va putea niciodată să fie re-creată. Carapacea din piatră a Catedralei nu înseamnă nimic fără sculpturile ei, fără ferestre, şi fără nenumăratele ei detalii. Este ca şi cum am privi cum arde Mona Lisa." Catedrala Notre-Dame este cunoscută şi drept Catedrala Sfintei Cruci. Incendiul are loc cu puţine zile înainte de Vinerea Mare, în Săptămâna Patimilor, pentru credincioşii romano-catolici. Incendiul de la Notre Dame vine în contextul în care mai mult de 10 biserici din Franţa au fost vandalizate, de la începutul lunii februarie şi până în prezent, conform publicaţiei Crux. A doua biserică din Paris ca mărime, după Notre Dame, a fost incendiată pe 17 martie. Ancheta a confirmat, pe 18 martie, că focul a fost pus intenţionat – conform Observatorului cu privire la intoleranţa împotriva creştinilor în Europa, o organizaţie cu sediul în Viena, fondată cu ajutorul Consiliului Europei.

Newsweek a publicat, pe 21 martie, un material cu titlul: „Bisericile catolice sunt vandalizate în întreaga Franţă, iar oficialităţile nu cunosc motivele”. Materialul de pe Newsweek vorbeşte despre un val de atacuri care a pornit la începutul anului, şi care includ incendieri intenţionate şi acte de profanare a bisericilor. Conform Newsweek, „Franţa se confruntă cu un val din ce în ce mai mare de violenţe anti-creştine.” Publicaţia o citează pe Ellen Fantini, directorul Observatorului cu privire la intoleranţa împotriva creştinilor. „Cred că există o ostilitate din ce în ce mai mare, în Franţa, împotriva Bisericii şi a simbolurilor ei; dar pare să fie îndreptată, mai degrabă, împotriva creştinismului şi a simbolurilor creştinismului. (...) Atacurile au ca ţintă simboluri care sunt cu adevărat sacre pentru catolici. Profanarea Sfintelor Taine reprezintă un atac foarte personal împotriva catolicismului şi a creştinismului, ceva mult mai rău decât un slogan obscen pictat pe peretele exterior al unei biserici.” Ellen Fantini arată că deşi Franţa este o ţară laică, ea este, din punct de vedere cultural, o ţară creştină. Astfel, „un atac asupra Bsericii ca un simbol al religiei reprezintă un atac asupra autorităţii şi asupra patrimoniului cultural.”

PI-News, un site german de ştiri, scria: „În această ţară, există un război ascuns împotriva a tot ceea ce simbolizează creştinismul: atacuri împotriva unor cruci de pe vârfurile munţilor, asupra unor statui sfinte de la marginea drumului, asupra bisericilor... şi, recent, asupra cimitirelor.” „Practic, în fiecare caz în care este atacată o biserică, autorităţile şi mass-media ascund identitatea vandalilor. În rarele cazuri în care identitatea musulmană (sau „imigrantă”) a celui care a comis actul de vandalism ajunge la lumină, vandalii sunt înfăţişaţi, apoi, drept persoane care suferă de probleme mentale”, scrie Raymond Ibrahim de la Gatestone Institute. „Aproape nimeni nu scrie sau vorbeşte despre atacurile din ce în ce mai dese asupra simbolurilor creştine. Există o tăcere elocventă atât în Franţa, cât şi în Germania în ceea ce priveşte scandalul vandalismelor şi originea celor care le comit... (...) Nu făptuitorii sunt în pericol să fie ostracizaţi, ci aceia care îndrăznesc să asocieze vandalizarea unor simboluri creştine cu migraţia. Aceştia sunt acuzaţi de ură, discurs al urii şi rasism” – conform PI News, citat de Raymond Ibrahim.

În Franţa, două biserici sunt vandalizate, în medie, în fiecare zi. În 2018, s-au înregistrat în Franţa 1063 de atacuri asupra bisericilor sau simbolurilor creştine (crucifixe, icoane, statui) – o creştere cu 17% faţă de anul precedent. Printre bisericile recent vandalizate se numără Notre-Dame des Enfants Church din Nîmes (excremente umane); Biserica Sfântul Nicolae din Houilles (vandalizată de trei ori, în februarie); Catedrala Saint-Alain din Lavaur; Biserica St. Sulpice din Paris (arsă imediat după liturghie, în luna martie). În Germania, tot în luna martie, patru biserici au fost vandalizate sau arse. Un raport din 2017 arată că în Alpi şi în Bavaria, 200 de biserici fuseseră atacate doar în acel an. Vandalii sunt descrişi, într-un loc, drept „tineri islamişti” – prin aceasta înțelegându-se radicali islamici; nu este vorba, desigur, despre musulmanii paşnici sau moderaţi.

Demolarea bisericilor sau utilizarea lor în alte scopuri vine pe fondul unei participări foarte scăzute la serviciul religios – Franţa este una dintre ţările cu cea mai joasă participare la serviciul religios din întreaga lume. Conform Pew Research, deşi 64% dintre francezi se identificau drept creştini în 2018, doar 18% dintre ei participă, în mod constant, la serviciul religios. Totuşi, se pare că Franţa trece, în aceşti ani, printr-o renaştere a catolicismului. Publicaţia America Magazine arată că una dintre manifestările acestei renaşteri a catolicismului ar putea să fie reprezentată de un mai mare interes sau o mai mare implicare a laicatului catolic în problemele civice, şi chiar în problemele politice. „Reprezintă implicarea religioasă în problemele politice o ameninţare faţă de statul liberal, sau, în fapt, religia ar putea să ofere ceva pe care statul însuşi nu-l poate oferi?”, se întreabă America Magazine. Conform Getreligion, unele dintre bisericile care au fost vandalizate anul acesta sunt biserici unde prezenţa la serviciul religios este ridicată – sunt biserici în care s-ar manifesta această renaştere catolică. Va putea fi refăcută Catedrala Notre Dame? - Citește mai mult: adev.ro/pq1sqg

 




ACTUALITATEA religioasă
Vasile Bănescu: Întâlnirea Papei cu Patriarhul Daniel va fi în cheia firească a dialogului şi a ospitalităţii
 

Se împuţinează zilele până când Papa Francisc vine în România. Nu peste mult timp, Vaticanul va definitiva agenda vizitei apostolice, program care va căpăta astfel o formă completă şi mult mai detaliată. Dar reperele din program sunt deja trasate. Vizita Sanctităţii Sale începe la Bucureşti, iar în miezul zilei de 31 mai stă întâlnirea pe care o va avea cu Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. O întâlnire eveniment care, pentru susţinătorii ecumenismului şi ai dialogului, va trona în agenda călătoriei apostolice. Cu toate acestea, întrevederea va fi privată însă va fi în cheia firească a dialogului şi a ospitalităţii de care se bucură şi Biserica Ortodoxă în mijlocul catolicilor din Occident, spune, la Radio Maria, Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române.

"Este o vizită care va implica atenţia Patriarhiei Române în momentele principale care privesc Patriarhia: vizita la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, unde se va desfăşura întâlnirea dintre Papa şi îPatriarh, care va fi însoţit de Sinodul Permanent (care include prezenţa mitropoliţilor) al Bisericii Ortodoxe Române. Apoi, Părintele Patriarh îl va întâmpina la Catedrala Naţională pe Papa Francisc, care va vizita acest unic edificiu din România, dedicat memoriei tuturor eroilor români din toate timpurile. Aici se va consuma momentul numit Rugăciunea Tatăl nostru. Nu va fi o slujbă religioasă comună. (...) Va fi o întâlnire sub semnul dialogului şi al ospitalităţii. Ospitalitatea cu caracter liturgic de care se bucură milioanele de români ortodocşi în spaţiul apusean, acolo unde comunităţile romano-catolice au pus în mod frăţesc la dispoziţie foarte multe lăcaşuri de cult pentru românii ortodocşi care merg să participe la Sfânta Litughie, are acum un corespondent în ospitalitatea de care se va bucura Papa Francisc în România", spune Bănescu.

Deocamdată nu se ştie dacă şi întrevederea cu Sinodul Permanent al BOR va fi privată, cert este că e prevăzut un discurs al Sanctităţii Sale - în programul publicat de Conferinţa Episcopală Română. Dacă va fi un discurs, ne putem aştepta ca el să fie impregnat de firul roşu al pontificatului lui Francisc, îndreptat cu atenţia mereu spre cei marginalizaţi, aflaţi în suferinţă, ignoraţi. Aici, Bisericile pot trasa punţi care să unească slujirea aproapelui, prin dialog şi eforturi comune, consideră Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei care completează această idee spunând că "Biserica nu face activism filantropic, ci este izvorul liturgic din care porneşte ulterior acţiunea orientată spre celălalt. (...) Cei care se opun dialogului se situează, din păcate, în afara spiritului creştin autentic. A refuza dialogul cu cineva înseamnă a adopta o atitudine necreştinească, pentru că dialogul nu înseamnă compromis, ci înseamnă a întoarce faţa spre cineva, a-i vorbi, a-l asculta. Cei care blamează dialogul sunt oameni care, cred, nu au asimilat suficient ideea în sine de dialog şi nu-şi dau seama că noi suntem persoane, adică a fi situaţi cu faţa spre celălalt", mai spune purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Interviul complet este disponibil la sursă

 



Influența internetului asupra Ortodoxiei
 

Pornind de la realitatea omniprezenței internetului și a ceea ce numim social media în viețile noastre, agenția de știri a Patriarhiei Române, Basilica, face următoarele informări și precizări cu privire la pericolul știrilor false, manipulative, a unui studiu cu privire la influența internetului asupra ortodoxiei și a oportunității prezenței preoților în spațiul virtual.

Astfel, potrivit unui sondaj Eurobarometru de anul trecut, cetățenii europeni consideră că există multe știri false în UE, 83% dintre respondenți declarând că acest fenomen reprezintă o amenințare la adresa democrației.

Este cert că există suficiente știri false, dar cum pot fi ele identificate?

Iată câțiva pași practici pe care îi poți parcurge ca să reperezi dezinformarea.

  1. Verifică sursa. Cine se află în spatele ei?

Investighează site-ul sau profilul de pe rețeaua de socializare. Citește rubrica Despre noi, informează-te cu privire la misiunea organizației și datele ei de contact.

  1. Verifică povestea

Uneori titlurile pot fi create doar pentru a atrage mai multe click-uri. Informează-te cu privire la întreaga poveste. Caută dacă a mai scris altcineva despre subiect.

În acest sens, poți utiliza motoarele de căutare precum Google.

În contextul știrilor false s-a dezvoltat un alt demers jurnalistic, respectiv verificarea faptelor sau fact-checking. Această activitate presupune verificarea unor afirmații din texte din punct de vedere al veridicității și corectitudinii acestora. Deși răspândit în țările occidentale, fact-checking-ul a început să prindă contur și în România.

Există linkuri incluse în articol? Accesează-le și verifică dacă informațiile confirmă povestea inițială.

  1. Verifică autorul

Fă o cercetare rapidă cu privire la autorul articolului. Este credibil? Este o persoană reală?

  1. Verifică data

Uneori sunt republicate știri mai vechi, dar acest lucru nu le face relevante pentru evenimentele curente.

  1. Verifică internetul. Ești vizat?

Verifică secțiunea Info și ads de pe Facebook sau alte rețele de socializare: De ce vezi asta? Verifică setările de confidențialitate.

Expunerea cetățenilor la dezinformare pe scară largă, inclusiv informații înșelătoare sau evident false, reprezintă o provocare majoră pentru Europa. Potrivit unei comunicări a Comisiei Europene despre combaterea dezinformării online, „dezinformarea erodează încrederea în instituții, precum și în mass-media digitală și tradițională și are efecte nocive asupra democrațiilor noastre prin afectarea capacității cetățenilor de a lua decizii în cunoștință de cauză”. În acest context, Uniunea Europeană a inițiat campania „UE versus dezinformare” (EU versus Disinformation). Pe lângă eforturile de identificare a cazurilor de dezinformare la nivelul Uniunii Europene, echipa EU vs Disinformation oferă instructaj și consultanță pe tema dezinformării instituțiilor europene, guvernelor statelor membre, jurnaliștilor și cercetătorilor.

A fost demarată o cercetare privind influenţele internetului asupra Ortodoxiei

Tinerii cercetători de la Universitatea federală din Ural (UrFU) și de la Școala superioară de economie au demarat o cercetare pentru a înţelege dacă internetul a influenţat Ortodoxia şi cum reţelele de socializare şi practicile pe aceste reţele ar putea deveni condiţii în procesul mass media. Proiectul „Social Media ca factor în transformarea Ortodoxiei în Rusia Modernă” a primit sprijin din partea fundaţiei Ruse pentru cercetare fundamentală având ca perioadă de desfăşurare 2019 – 2021, informează Eurek Alert.

„Mass-media a devenit unul dintre motoarele schimbării în societatea modernă. Internetul a transformat ierarhiile existente, oferind voce majorității silenţioase. Pe de altă parte, religiile se bazează pe tradiție, transfer de cunoștințe prin intermediul cărților, ritualurilor și diverselor forme de comunicare față în față. Este interesant să vedem dacă social media a schimbat sau nu tradițiile ortodoxe”, explică Ekaterina Grishaeva, manager de proiect, profesor asociat la Departamentul de Filosofie Socială din UrFU.

Cercetătorii vor analiza mediatizarea creştinătăţii ortodoxe ca un proces bidirecțional: modul în care posibilitățile de comunicare ale internetului transformă ideologiile, practicile și ierarhia, dar şi modul în care comunitatea ortodoxă foloseşte Internetul potrivit cerinţelor lor. Pentru a face acest lucru, cercetărorii ruşi studiază blogurile oamenilor care formează imaginea Ortodoxiei pe YouTube, VKontakte, Instagram, Facebook, analizează vlogurile populare ale unor cunoscuţi preoţi ruşi precum Andrey Tkachev, Dmitri Smirnov, Evgeny Popichenko, dar şi conturile pe rețelele sociale ale eparhiilor şi parohiilor. De asemenea, diferite interviuri cu cei care participă la slujbe fac parte din planul de cercetare. Oamenii de ştiinţă de la UrFU susțin că reţelele de socializare sunt des întâlnite în misiunea eclesială, deoarece multe persoane care fac parte din cler folosesc aceste mijloace moderne de comunicare pentru lucrarea pastorală. „De exemplu, în Ekaterinburg, 21 din cele 53 de parohii au pagini în rețelele sociale”, a spus Ekaterina Grishaeva.

„O creștere a prezenței ortodoxiei în Social Media a atras atenția Patriarhiei Moscovei. În august 2018, Departamentul sinodal pentru relațiile bisericești cu societatea și mass-media a publicat un document intitulat Bloguri video ale preoților Bisericii Ortodoxe Ruse: îndrumări, menite să reglementeze acțiunile preoților bloggeri”, a afirmat Ekaterina. Este de așteptat ca, în primul an al grantului, tinerii oameni de știință să elaboreze metodologia cercetării, să stabilească specificul comunicării ortodoxe în social media, să analizeze structura ritualurilor ortodoxe și să realizeze interviuri cu preoții și membrii comunităților ortodoxe. Rezultatele vor fi prezentate în articole științifice.

Pastorație. Cât de prezenți să fie preoții în spațiul virtual?

Preoții sunt astăzi, mai mult sau mai puțin, prezenți pe social media.

Basilica.ro salută implicarea clericilor în acest mediu, dar semnalează că activitatea lor în spațiul public virtual implică responsabilitate atât față de instituția pe care o reprezintă cât și față de cei cărora li se adresează.

De ce să fie preoții online?

Deoarece credincioșii sunt online. Chiar dacă nu este cel mai bun mediu pentru sănătatea spirituală a unei persoane, clericii ar trebui să fie în lumea virtuală pentru cei pe care îi păstoresc.

”Biserica noastră are datoria de a înţelege modul de funcționare al societății informaționale din zilele noastre, pentru a folosi cu discernământ mijloacele de comunicare spre a comunica valorile Ortodoxiei şi de a intra în rețelele de socializare pentru întâlnirea cu omul de astăzi, utilizator de noi tehnologii comunicaționale în Areopagul modernității.  - Patriarhul Daniel

Cum să fie preoții pe social media?

Cum trebuie să fie și în viața reală: un exemplu pentru credincioșii păstoriți.

Păstorul de suflete ar trebui să acorde o atenție deosebită modului în care se prezintă ca preot în profilurile publice de pe rețelele de socializare. Trebuie să fie conștient că poate influența un mare număr de persoane prin ceea ce transmite și să nu aducă un deserviciu prin comportamentul său instituției divino-umane pe care o reprezintă.

Trebuie să respecte bunele practici în ceea ce privește transmiterea unui mesaj, promovarea unei idei sau a unui eveniment; să evite când este cazul sau să transmită atent și responsabil aspecte sensibile din punct de vedere pastoral sau legal, încărcate emoțional sau care necesită conversații sau explicații extinse.

Cât de prezenți să fie preoții în spațiul virtual?

Cât este nevoie.

Cel care este mai mare în parohie, „slujitorul” tuturor, cunoaște nevoile celor pe care îi păstorește. Cu cât parohia este mai tânără, mai angrenată în spațiul virtual, cu atât slujitorul ei ar trebui să fie mai prezent acolo pentru a-și îndeplini misiunea.

”Facem o mare greșeală pentru că dăm prezentul diavolului și viitorul lui Dumnezeu.” – Sfântul Grigorie Teologul

Preoții pot să le ofere credincioșilor o alternativă la cantitatea uriașă de informații dăunătoare sufletului, le pot atrage atenția asupra efectelor negative, dar și a celor pozitive care pot urma petrecerii timpului în „robia” ecranelor, dar pot folosi rețelele sociale și din motive de ordin practic, utilitar.

Face preotul misiune online?

În funcție de resursele și de nevoile comunității parohiale, preotul poate folosi rețelele de socializare atât pentru a comunica cu credincioșii și a le indica „Binele de știut” dar și pentru organiza evenimente, grupuri de cateheză sau activități sociale.

Preotul poate comunica instituțional prin intermediul paginii web sau conturilor de socializare ale parohiei, dar și într-un mod mai deschis, colocvial, în grupuri online dedicate tinerilor sau persoanelor implicate mai mult în viața parohiei.

Este important ca preotul să fie mereu conștient că el e vocea întregii Biserici în comunitatea parohială. În mod firesc și necesar, părintele spiritual ia poziții referitoare la diferite evenimente din viața socială în acord cu învățătura ortodoxă și cu instituția divino-umană pe care o reprezintă, indică surse de informații spirituale și oferă sfaturi fiilor duhovnicești.

Abuzul de social media

Preotul merge după fiii duhovnicești fiindu-le aproape în orice situație, dar trebuie să o facă responsabil. El trebuie să fie conștient de faptul că „utilizarea rețelelor sociale a devenit abuzivă pentru mulți utilizatori”, cum atenționa teologul Jean-Claude Larchet.

Potrivit aceluiași teolog, abuzul de noile media conduce la solicitare, pierderea energiei și ocuparea invazivă a timpului, la imposibilitatea menținerii păcii interne și a stării de vigilență necesară rugăciunii.

”Deconectați-vă de la noile media pentru a vă reconecta cu Dumnezeu și aproapele.” – Jean Claude Larchet

Duhovnicul trebuie să atragă atenția asupra pericolelor ce vin odată cu folosirea excesivă a rețelelor de socializare și să propună când e cazul chiar și „post de social media”.

 



Știri interne - aprilie 2019 (RO)
 

Arhiepiscopul Ioachim îndeamnă la donare de sânge pentru elevii olimpici băcăuani răniți în accidentul rutier din Cuj

Arhiepiscopul Ioachim al Romanului și Bacăului îndeamnă la participarea activă la campania de donare de sânge organizată pentru elevii olimpici băcăuani răniți în accidentul rutier care a avut loc sâmbătă, 20 aprilie 2019, pe raza localității Căpuşu Mare din judeţul Cluj. În mesajul publicat pe site-ul oficial al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, ierarhul se roagă pentru copiii răniți și familiile lor. 9 elevi din Bacău au fost răniți sâmbătă după-amiază într-un accident rutier în timp ce erau transportați cu un microbuz spre Oradea, unde urmau să participe la Olimpiada Națională de Biologie. Sursa – Basilica

Apel la rugăciune pentru victimele atacurilor teroriste din Sri Lanka
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a lansat un apel la rugăciune pentru victimele atacurilor teroriste din Sri Lanka. Peste 200 persoane și-au pierdut viața și alte 450 au fost rănite în urma atentatelor cu bombă în mai multe biserici catolice și hoteluri din Sri Lanka, informează Basilica.

Apel la rugăciune pentru victimele atacurilor teroriste din Sri Lanka

Am primit cu profundă întristare vestea despre atentatele devastatoare din Sri Lanka, tragedie în care și-au pierdut viața 185 de persoane nevinovate și au fost rănite 469. Aceste atentate petrecute în biserici și alte clădiri, în ziua în care comunităţile catolice celebrează sărbătoarea de Paști, reprezintă expresia cea mai crudă a violenței dezumanizante și a înstrăinării de Dumnezeu. Constatând cu îngrijorare că tot mai mulţi creștini în lume devin victime ale atentatelor teroriste, condamnăm aceste atacuri izvorâte din ură şi violenţă. Totodată, trebuie să ne rugăm pentru încetarea acestor violenţe şi să milităm pentru prevenirea lor. Exprimăm compasiune şi solidaritate cu toţi cei care suferă în urma acestor atacuri teroriste.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cui îi urăm „La mulți ani!” de Florii – Patriarhul Daniel

La finalul predicii rostite de Florii în Catedrala Patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a adresat „părintești doriri de sănătate și mântuire tuturor celor care poartă nume de flori”. Mai mult decât atât, Patriarhul României a exemplificat cui îi urăm „La mulți ani!” de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Preafericirea Sa a prezentat o listă bogată cu nume inspirate din frumusețea și diversitatea florilor purtate de români:

Anemona, Arina, Brânduşa, Brăduţa, Camelia, Codrina, Codruţa, Crăiţa, Crenguța, Crina, Crizantema, Dalia, Dafina, Delia, Dumitriţa, Floare, Floarea, Flora, Florenţa, Florentina,Florica, Florina, Garoafa, Garofiţa, Genţiana, Gherghina, Hortensia, Iasmina, Iolanda, Iris, Lăcrimioara, Laura, Lauriana, Margareta, Mălina, Micşunica, Melisa, Narcisa, Olivia, Ortensia, Panseluţa, Petuni, Pina, Romaniţa, Roza, Rozalia, Sânziana, Trandafira, Valeria, Valeriana, Violeta, Viorela, Viorica, Zambila, Zambilica, Bujor, Busuioc, Codrin, Codruţ, Crin, Florentin, Florin,Ghiocel, Laur, Laurenţiu, Laurian, Mugur, Mugurel, Narcis, Trandafir, Valerian şi Viorel.

Potrivit statisticilor Ministerului Afacerilor Interne, peste 1,4 milioane de români îşi celebrează onomastica în Duminica Floriilor. Peste 850.000 sunt femei și aproximativ 630.000 sunt bărbaţi. Sursa – Basilica

La TVR 3 începe o nouă serie din emisiunea „Academia Română – prezentul continuu”

Sâmbătă, 20 aprilie 2019, ora 13:30, începe o nouă serie din emisiunea „Academia Română – prezentul continuu”, realizator Daniela Mitache. Emisiunea va fi difuzată de Televiziunea Română, pe canalul TVR 3, sâmbăta, de două ori pe lună, începând cu ora 13:30. Aceasta va fi reluată în joia imediat următoare, la aceeași oră, informează Academia Română printr-un comunicat remis Agenției de știri Basilica. Noua serie a beneficiat de o avanpremieră joi, 18 aprilie 2019, când au fost difuzate două portrete aniversare: acad. Cristian Hera și acad. Nicolae Breban. Sursa - Basilica 

Patriarhia Română va demara un proiect catehetic pentru românii din Spania şi Portugalia

Patriarhia Română și Fundația World Vision România continuă proiectul catehetic educaţional pentru românii din diaspora. După ce anul trecut proiectul pilot s-a desfăşurat cu rezultate notabile în Episcopia Italiei, anul acesta va fi implementat în Episcopia Spaniei şi Portugaliei. Proiectul își propune să asigure formarea specifică a preoților și persoanelor care sunt implicate în desfășurarea activităților catehetice, în vederea dezvoltării deprinderilor de lucru cu copiii și tinerii în cadrul Școlii de Duminică. Vor fi organizate patru sesiuni de formare de formatori pentru 75% dintre parohiile Episcopiei Spaniei și Portugaliei. Sesiunile vor avea loc la Madrid (13 -14 mai), Tarragona (15-16 mai), Valencia (17-18 mai) și Sevilla (23-24 mai). Acestea vor fi susţinute de pr. Florin Marica, consilier patriarhal – Sectorul teologic-educațional al Patriarhiei Române, pr. Constantin Naclad, inspector patriarhal – Biroul de cateheză al Patriarhiei Române, și pr. Mihai Pavel, director regional pentru Credință și Dezvoltare – World Vision International. Proiectul pilot de anul trecut a avut un rol important, deoarece a oferit mai multe răspunsuri la diferite probleme întâmpinate de românii din diaspora. Sursa - Basilica

 

Linkuri la știri

Texte filocalice, maxime, cugetări despre post - Basilica 

Campania maitarecamoartea s-a încheiat, urmează Săptămâna Mare - Basilica 

Au fost anunțați câștigătorii concursului icoana ortodoxă - Lumea Credinței 

 



Mănăstirea Petru-Vodă cere autorităților să protejeze sănătatea publică de efectele secundare ale tehnologiei 5G
 

Mănăstirea Petru Vodă se întreabă care este motivația autorităților românești să implementeze tehnologia 5G, în condițiile în care alte țări nu manifestă aceeași grabă, iar orașul Bruxelles a sistat acest proces, din cauza îngrijorărilor cauzate de efectele asupra sănătății, arată un mesaj postat pe siteul mănăstirii.

Mesajul vine în contextul în care Guvernul a anunțat că România va fi printre primele țări care va adopta această tehnologie.

„Despre tehnologia 5G s-a scris suficient de mult în ultimul an astfel încât orice cititor să știe că nu e vorba doar de o creștere a vitezei de comunicare, ci și de o mărire a puterii de emisie a antenelor și o înmulțire a numărului acestor antene până la una la fiecare 100 de metri.

În ultimii 20 de ani de când telefonia mobilă a devenit a-tot-prezentă în România și în Europa, s-au constatat mii de cazuri de cancer în locuințele sau locurile de muncă aflate în imediata apropiere a antenelor de emisie GSM. În mod firesc, dincolo de binefacerile aduse de tehnologie, trebuie întotdeauna luată în calcul o limită.

Binele absolut nu există decât în Biserică. În orice alt spațiu, indiferent de cît de mari și generoase ar fi bunele intenții ale cuiva, trebuie întotdeauna luate în calcul reacțiile adverse și efectele secundare. Așadar, un organism de stat precum Ministerul Sănătății ar trebui, conform titulaturii sale, să se preocupe de niște standarde bio-etice în ceea ce privește tehnologia, cu atât mai mult cu cât tehnologia comunicațiilor wireless are la activ un număr atât de mare de victime. De aceea, orice cucerire științifică sau tehnologică impune folosirea ei cu discernământ, adică în mod obligatoriu cunoașterea limitelor folosirii sale.

În condițiile în care peste tot în lume locuințele din imediata apropiere a antenelor wireless de putere sunt cele mai puțin căutate din cauza riscurilor cancerigene, graba unui guvern de a înmulți numărul de antene și puterea lor de emisie este tot una cu graba de a îmbolnăvi și omorî cât mai mulți din propriii cetățeni.

Fără a intra în detalii, e bine de știut că, dincolo de testele 5G din România sau din alte părți, dincolo de graba unor state în care viteza internetului este mult mai mică decât cea de la noi (precum Germania și Franța) de a implementa noul standard, recent, primăria orașului Bruxelles, capitala Uniunii Europene, a interzis instalarea de antene 5G.

263 de oameni de știință, unii dintre ei adevărate somități în domeniu, au publicat anul trecut un document, bazat pe mai mult de 2000 de cazuri documentate, despre pericolele reale ale noii tehnologii wireless 5G. Indiferent de criticile ce li s-au adus de către reprezentanții concernurilor industriale și de comunicații, vorbim despre specialiști în domeniul tehnologiilor și medicinei, obișnuiți să-și documenteze propriile concluzii cu studii pertinente, iar nu despre păreri.

În Bruxelles se află și Parlamentul European, și Comisia Europeană, și sediul NATO și alte organisme de conducere politică, economică și militară continentală. Dacă liderii unei uniuni de peste 500 de milioane de locuitori au nevoie de sănătate și fac tot ce se poate ca să nu își pericliteze sănătatea cu noile standarde 5G, ar fi de dorit ca și cetățenii statelor membre să fie la fel de protejați de efectele secundare ale noului tip de tehnologie wireless. Poate ar fi cazul ca și în România să existe voci politice suficient de autoritare pentru a proteja sănătatea cetățenilor români și în special pe acei puțini din tânăra generație care vor să trăiască în această țară minunată.

Dumnezeu să lumineze mințile celor ce își iubesc țara și neamul!”, se arată în mesajul Mănăstirii.

Obștea precizează că nu este împotriva tehnologiei, ci cere doar discernământ în folosirea ei: „acest scurt material nu este dedicat ziariștilor atei, gata să ia în râs adevărul doar pentru că vine din partea Bisericii. Adevărul nu încetează să fie adevăr doar pentru că e luat în râs de către ziariștii și cititorii atei ori marxiștii de profesie. Întâia datorie a Bisericii este să afirme adevărul. Porunca Mântuitorului Iisus Hristos, Cel ce a spus "Eu sunt Adevărul” (vezi Ioan 14:6) este să propovăduim adevărul chiar și de pe case (vezi Mat. 10:27).

Nu suntem împotriva tehnologiei, cum nu putem fi împotriva aspirinei, a încălzirii centrale sau a telefonului. Cerem doar atenție la efectele adverse, adică discernământ”. - Activenews

 



Știri externe - aprilie 2019 (EXT)
 

BULGARIA: Biserica Ortodoxă anunță că refuză să participe la orice slujbă împreună cu Papa Francisc

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Bulgariei, în frunte cu Patriarhul Neofit (FOTO),  a anunțat că nu va participa la nicio slujbă în comun cu Papa Francisc și delegația sa, informează The Sofia Globe. Sfântul Sinod al țării vecine a anunțat că a decis să-i scrie lui Anselmo Guido Pecorari, nunțiul papal în Bulgaria, informându-l că ar fi cel mai bine ca vizita liderului de la Vatican să fie coordonată împreună cu autoritățile de stat, de vreme ce acestea l-au invitat pe Papa Francisc. Membrii Sfântului Sinod au anunțat că sunt dispuși să-l primească pe Papă într-o vizită privată și să-i permită acestuia să viziteze catedrala Sf. Alexandr Nevski, dar că este exclusă „orice formă de serviciu religios sau liturgic, precum și purtarea veșmintelor liturgice, pentru că Sfintele canoane nu permit așa ceva”.  De asemenea, tot din aceleași motive, este interzisă și participarea corului patriarhal. Mai mult decât atât, Sfântul Sinod nu permite niciunui cleric bulgar să ia parte la vizita Papei, inclusiv ca translator. Papa Francisc va sosi la Sofia pe 5 mai, unde va fi așteptat de premierul Bulgariei, Boiko Borisov. Pe 6 mai, liderul Vaticanului va vizita o tabără de refugiați din Bulgaria, iar pe 7 mai va ajunge în Macedonia de Nord. Sursa - Activenews

CIPRU: Comunicat în urma întâlnirii Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe din Orientul Mijlociu

Patru Întâistătători de Biserici Ortodoxe Autocefale din Orientul Mijlociu s-au întâlnit joi, 18 aprilie 2019, la sediul Arhiepiscopiei Ciprului din Nicosia, unde au discutat probleme de ordin interortodox. Concluziile întâlnirii s-au concretizat într-o declarație comună semnată de cei patru lideri religioși:

Preafericiții și Preasfințiții Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe din Orientul Mijlociu, Teodor al II-lea al Alexandriei, Ioan al X-lea al Antiohiei, Teofil al III-lea al Ierusalimului și Hrisostom al II-lea al Ciprului, s-au întâlnit în data de 18 aprilie 2019 la Sfânta Arhiepiscopie a Ciprului în Nicosia. În timpul acestei întruniri s-au rugat pentru pacea întregii lumi, pentru buna stare a Sfintelor Biserici locale, mai ales pentru Orientul Mijlociu cel încercat. Au înălțat rugăciuni pentru întărirea de către Dumnezeu a popoarelor acestei regiuni, astfel încât credincioșii Bisericilor respective să continue să ofere mărturia ortodoxă despre Domnul nostru Înviat din morți cu precădere aici în acest pământ binecuvântat pe care a pășit Hristos și preaslăviții Săi Apostoli și, în general, către întreaga lume, care dorește și așteaptă mesajul mântuitor și plin de nădejde al Evangheliei. Preafericiții și Preasfințiții Întâistătători au subliniat nevoia de a depune cele mai mari eforturi pentru asigurarea stabilității în Orientul Mijlociu și au discutat despre aspecte ecleziale importante privind consolidarea prezenței creștine în această regiune și aprofundarea cooperării între Bisericile locale pentru atingerea acestui obiectiv. De asemenea, au adresat un apel către toți actorii politici să lucreze cu multă conștiinciozitate pentru dezvoltarea acestei regiuni, pentru îndepărtarea nedreptății suferite de popoarele din zonă ca urmare a războaielor, a ocupării și a dificultăților economice care decurg din acestea.

În timpul unei întâlniri speciale pe care au avut-o Întâistătătorii Bisericilor Antiohiei și Ierusalimului, în duh de onestitate, frățietate și iubire, au făcut un schimb de opinii referitoare la problema cu care se confruntă cele două Biserici locale și și-au exprimat intenția și disponibilitatea de a depăși rapid aceste dificultăți pentru a ajunge la dorita comuniune euharistică. În plus, Preafericiții Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe din Orientul Mijlociu au discutat diversele probleme bisericești care apar ocazional în interiorul Bisericii Ortodoxe și au analizat mai ales modurile de rezolvare ale acestora. De asemenea, au discutat despre problemele generate în urma oferirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina. După o informare făcută de Preafericitul Părinte Hrisostom, Arhiepiscopul Ciprului, cu privire la inițiativa sa de mediere, cei trei Întâistătători au aderat la aceasta, astfel încât Preafericirea Sa va continua această inițiativă spre folosul unității în Hristos a Bisericii Ortodoxe. În acest duh bisericesc, Preafericiții și Preasfințiții Întâistătători și-au afirmat angajamentul față de spiritul sfintelor canoane, care au fost stabilite de Sinoadele Ecumenice și privesc toate aspectele problemelor ecleziastice, relațiile bilaterale dintre Biserici sau Biserica Ortodoxă în general. În acest context, au apelat la toate părțile implicate să lucreze, pe de o parte, la realizarea unității euharistice, care reprezintă plenitudinea Bisericii în Hristos Iisus, și, pe de altă parte, la protejarea credincioșilor și a sfintelor biserici și mănăstiri de atacuri și de orice acțiune violentă, de oriunde ar proveni acestea sau oricare ar fi cauzele și motivele care le generează.

Preafericiții Întâistătători au denunțat totala indiferență a statelor și a persoanelor puternice din lume față de soarta celor doi mitropoliți de Alep, Pavel Yazigi și Ioan Ibrahim, subliniind faptul că cea de a șasea aniversare a răpirii lor coincide anul acesta cu începutul Săptămânii Mari care urmează. În încheiere, după ce mai întâi au subliniat intenția și determinarea lor de a continua comunicarea și cooperarea aceasta pentru binele Bisericii, Întâistătătorii au atras atenția că deși pot exista păreri divergente în Ortodoxie, Biserica Ortodoxă rămâne unită și strălucitoare prin Capul ei, Domnul nostru Dumnezeu-Omul, continuând cursul ei mântuitor în lume. Încheind întâlnirea lor, Întâistătătorii au înălțat rugăciuni din inimă către Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos Care a pătimit pentru noi pentru ca, prin harul Său dumnezeiesc și făcător de viață, să vindece degrabă rănile de multe feluri ale popoarelor noastre și să lumineze, să liniștească și să strălucească inimile tuturor credincioșilor cu Lumina cea neînserată a Învierii Sale celei slăvite, să ne povățuiască pe noi pe toți la odihna cea duhovnicească și să ne păzească în unitatea credinței și a iubirii, dorind tuturor o sărbătoare binecuvântată a Învierii.

†Teodor II al Alexandriei
†Ioan X al Antiohiei
†Teofil III al Ierusalimului
†Hrisostom II al Ciprului

Traducere de Basilica.ro 

ISRAEL: Patriarhul Ierusalimului se roagă pentru pacea lumii și unitatea Bisericii Ortodoxe

Patriarhul Teofil al Ierusalimului a transmis că se roagă pentru „pacea întregii lumi și, mai ales, pentru Orientul Mijlociu cel tulburat, pentru întreruperea schismelor în Biserici și pentru unitatea Bisericii Ortodoxe întru legătura păcii”. „Biserica Ierusalimului, Maica Bisericilor, își săvârșește pelerinajul și misiunea pastorală și mântuitoare în locurile dumnezeiești, locurile care au fost sfințite de harul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cel întrupat, răstignit și înviat din morți”. Din aceste locuri sfințite de prezența Mântuitorului își înalță rugăciunile pentru pace și unitate în lume Patriarhul Ierusalimului.

Mesajul pascal de anul acesta al Patriarhului Teofil pune accent pe rolul Bisericii în lume ca „mărturie a adevărului și continuatoare a misiunii” lui Hristos cel întrupat, răstignit și înviat. „Biserica învață și predică în Duhul Sfânt că El s-a întrupat, s-a răstignit și a înviat. Ea învață prin cuvânt și manifestă învățătura prin fapte, sfințind prin Sfintele Taine. Ea transmite Harul lui Dumnezeu, transformă morala, viața și întreaga ființă umană”. Biserica devine „paradis și cer”, fiind „o oază pământească, un izvor de viață vie, de adevăr și pace, de dreptate, frățietate, reconciliere, fericire și bucurie deplină”. Biserica este cea care „îndepărtează războaiele, risipește vrăjmășia și unește popoarele”. „Biserica păstrează și ocrotește mediul înconjurător și planeta create de Dumnezeu pentru a fi locuite de oameni”. Sursa – Basilica 

TURCIA: Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și-a exprimat „oroarea” față de atacurile teroriste care au avut loc în ziua sărbătorii Paștelui apusean în biserici și hoteluri din regiunea mai largă a capitalei Colombo din Sri Lanka, „cauzând moartea a zeci de semeni ai noștri și rănind sute de persoane”.

„Sanctitatea Sa condamnă categoric orice act de terorism precum și orice faptă de ură, violență și fundamentalism, indiferent de unde provin acestea și îi îndeamnă pe toți să lucreze prin dialog și într-un spirit de respect reciproc pentru protejarea binelui coexistenței pașnice și cooperării”, se menționează în comunicatul Patriarhiei Ecumenice. Biserica Ortodoxă a Constantinopolului se roagă pentru odihna sufletelor victimelor și exprimă „calde condoleanțe” familiilor lor. De asemenea, Patriarhia Ecumenică dorește mult curaj și grabnică însănătoșire celor răniți. „În același timp, își exprimă compasiunea și solidaritatea față de Biserica romano-catolică locală, guvernul și poporul din Sri Lanka”, se menționează în comunicat.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a comunicat cu Mitropolitul Constantin de Singapore și i-a cerut să transmită acest mesaj al Patriarhiei Ecumenice comunității romano-catolice și autorităților de stat din Sri Lanka. Peste 200 de oameni au fost ucişi în mai multe atentate care au vizat biserici şi hoteluri din zona capitalei Colombo, iar peste 500 sunt răniţi. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, a transmis la rândul său un apel la rugăciune pentru victimele atentatului. Sursa - Basilica

SIRIA: 6 ani de când au fost răpiți cei doi ierarhi sirieni

Mitropoliții de Alep Paul Yazigi și Ioan Ibrahim, au fost răpiţi în data de 22 aprilie 2013, în apropierea oraşului Alep, pe când se aflau într-o misiune caritabilă în satul Kafr Dael. Maşina lor a fost atacată, şoferul ucis, iar episcopii au fost urcaţi în alt vehicul și li s-a pierdut urma. Găsirea celor doi episcopi nu a fost posibilă deoarece nicio grupare extremistă nu a anunțat că i-ar fi răpit și nici nu a cerut răscumpărare în schimbul acestora. În aceşti ani, Patriarhia Antiohiei a demarat numeroase demersuri pentru eliberarea lor. Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a făcut, de asemenea, mai multe apeluri privind eliberarea ierarhilor. În mesajul transmis marți, 16 aprilie 2019, Patriarhia Antiohiei trage un semnal de alarmă asupra faptului că „nimeni din comunitatea internaţională nu a luat atitudine” în ceea ce priveşte situaţia celor răpiţi. Patriarhia Antiohiei îndeamnă totodată la intensificarea rugăciunilor pentru ca „Duhul Sfânt să pogoare prin harul Său pacea în Orient şi în întreaga lume”. „Patriarhul Antiohiei Ioan al X lea Yazigi se roagă pentru toţi cei ce sunt răpiţi şi, mai ales, pentru mitropolitul de Alep. Fiindcă vom începe Săptămâna Mare şi vine Învierea Domnului, toţi fiii duhovniceşti şi clericii din Antiohia fac un apel către toţi să intensifice rugăciunea pentru cei ce sunt răpiţi”, se precizează într-un mesaj transmis de Centrul de Presă Ortodox Antiohian. Preafericitul Părinte Ioan, fratele Mitropolitului Paul de Alep, a militat în repetate rânduri pentru încetarea acţiunilor teroriste şi respectarea drepturilor omului. Sursa – Basilica

 

Linkuri la știri:

Canada legiferează interzicerea tuturor simbolurilor religioase în spațiul public – Activenews 

Comunicatul Bisericii Ortodoxe a Poloniei privind Ucraina – Lonews 

Moaștele Sfântului din Penza, neatinse de flăcări – Ziarul Lumina 

Mai multe Biblii și cruci de lemn au scăpat neatinse dintr-un mare incendiu – Mediafax 

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Preînchipuirea jertfei Mântuitorului Iisus Hristos în Vechiul Testament - Ierodiacon Dosoftei Jitaru
 
Jertfa, act cultic

Jertfele sunt acte cultice exterioare, izvorâte din dorinţa sinceră a omului de a‑şi exprima pe de o parte credinţa în Dumnezeu, iar pe de altă parte de a‑I mulţumi într‑un fel pentru darurile primite şi de a‑şi expia prin ele păcatele. Jertfa este o experienţă profundă şi universală a omului credincios. Ideea de jertfă se regăseşte la toate treptele de dezvoltare a gândirii religioase, la majoritatea popoarelor lumii alături de invocarea numelui divinităţii prin rugăciune. În religia revelată a israeliţilor, ca în oricare altă religie, sentimentul religios se exteriorizează prin sacrificii. „Jertfele sunt acţiuni cultice obişnuite, pornite din fiinţa umană ca o expresie a credinţei lui în Dumnezeu şi prin mijlocirea lor omul se oferă Părintelui ceresc, atât cu trupul, cât şi cu sufletul”.

Prin jertfele stabilite de Iahve, poporul ales îşi amintea permanent că poartă păcatul în fiinţa sa şi că pentru aceasta merita moartea. Scopul jertfelor se referă la latura interioară sau spirituală, iar forma la cea materială sau exterioară. De fapt, adevărata jertfă agreată de Dumnezeu era cea interioară, căci prin forma exterioară s‑a urmărit de fapt stimularea actului intern. În centrul jertfelor de ispăşire stă vărsarea sângelui. Cum „sângele este viaţă” (Deuteronom 12, 23) în concepţia veche iudaică însuşi principiul vieţii este în sângele care a fost sădit de Dumnezeu în om, deci îi aparţine lui Dumnezeu. Se presupune deci că prin vărsarea sângelui din animalul sacrificat se restituia lui Dumnezeu însuşi darul vieţii. De aceea, în toate sacrificiile, sângele, care reprezenta viaţa animalului, era vărsat în întregime pe altar, ca un fel de omagiu adus lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor celor vii. Bineînţeles că sângele ține de materie şi nu se poate ridica el însuşi la Dumnezeu, care este Duh absolut. Dacă păcatul săvârşit de om este de natură spirituală, ca ceva ce porneşte chiar din sufletul său, se cuvine ca şi el să aducă lui Dumnezeu tot ceva spiritual, adică însuşi sufletul său. Dar pentru că omul nu putea să‑I ofere lui Dumnezeu sufletul său decât prin pierderea vieţii, iar, Dumnezeu, aşa cum se exprimă profeţii „nu vrea moartea păcătosului”, pentru a nu contraveni scopul creaţiei, a acceptat jertfa unui animal crescut prin efortul omului, care să fie în schimb pentru sufletul său.

La israeliţi nu se acceptau în nici un chip ca jertfe animalele de vânat, deoarece acestea nu puteau constitui o adevărată jertfă din partea omului, căci omul ar fi renunţat în acest caz la ceva care nu‑i aparţine şi darul n‑ar fi fost primit. Tot ceea ce aducea omul înaintea lui Dumnezeu trebuia să provină din osteneala frunţii sale, câştigat în mod cinstit, deoarece jertfele exprimau ideea de substituire, în mod simbolic ele arătând că omul se substituie pedepsei cu moartea prin suprimarea vieţii animalului sacrificat, iar pe de altă parte ele sunt simbolul sentimentelor pozitive: de adorare, mulţumire, cerere, umilinţă şi căinţă, pe care jertfitorul şi le exprimă ca act exterior înaintea lui Dumnezeu. Se urmărea ca prin jertfă să se ofere lui Dumnezeu un dar cu scopul de a exprima sentimentul de adorare şi de a spera să obţină în schimb harul divin care să‑l scape de păcat şi să‑l menţină în comuniunea cu Dumnezeu. Legea lui Moise a restrâns materialul de jertfă la numai câteva animale domestice curate. Astfel, erau sacrificate pe jertfelnic doar vitele cornute, oile şi caprele, juncul sau taurul tânăr, junca, viţelul, viţeaua, berbecul, oaia, mielul, mioara, ţapul, capra, iedul şi iada. Pentru cei săraci se admitea să se jertfească turturele sau pui de porumbei. Animalele trebuiau să nu fie mai mici de opt zile şi nici să nu depăşească trei ani. Din consideraţie faţă de Dumnezeu se impunea ca animalele care se aduceau ca jertfă să fie fără de meteahnă. „Scriptura a numit daruri oile aduse de Abel, din pricină că a adus oi de preţ, alese şi neîntinate. A căutat, deci, la Abel, pentru că a adus jertfa cu gând curat; a căutat şi la darurile aduse, nu numai pentru că erau fără pată, ci şi pentru că în totul au fost cinstite; şi din pricina gândului celui care le‑a adus şi din pricină că erau întâi‑născute şi din pricină că a adus cele mai alese părţi din ele, părţile grase ale lor; şi din acestea pe cele bune”.

Amândoi aduc jertfă din roadele muncii lor, din darurile primite de la Dumnezeu şi amândoi aduc „primul rod”, în care este cuprins, de fapt, întregul rod, aşa cum într‑o sămânţă este cuprins tot arborele. Dispoziţia inimii, însă, este definită şi Dumnezeu, aşa cum ne arată textul, primeşte darul sau jertfa de la Abel a cărui inimă este dispusă spre o dăruire totală. „Cel ce aduce jertfă lui Dumnezeu ceva din cele ce are, cel care se gândeşte câtă deosebire este între ele şi Dumnezeu şi că, om fiind, este învrednicit de o aşa de mare cinste, trebuie să‑I aducă lui Dumnezeu, pe cât îi este cu putinţă, ceea ce are mai de preţ”.

Nici Abel n‑a avut dascăl, nici Cain n‑a avut sfătuitor sau povăţuitor, ci fiecare, mişcat de învăţătura conştiinţei şi de înţelepciunea dată de sus neamului omenesc, s‑a îndreptat spre o astfel de aducere de jertfă; dar deosebirea gândului cu care a adus fiecare jertfa şi trândăvia voinţei au făcut ca jertfa unuia să fie bine primită iar a celuilalt aruncată. Lui Avraam i s‑a cerut să jertfească pe fiul său, dar din faptul că a fost oprit la timp ca să nu ia viaţa copilului, se vede clar că Dumnezeu i‑a pus la încercare doar inima. „Cu ce ochi privea Avraam copilul care ducea în spate lemnele, pe copilul pe care avea să‑l jertfească nu peste multă vreme? Cum putea mâna să poarte focul şi cuţitul? Şi mâna purta focul cel material, dar focul cel dinăuntru îi ardea sufletul şi‑i mistuia cugetul, convingându‑l să biruie totul cu dragostea lui de Dumnezeu şi făcându‑l să se gândească la aceea că Cel Care i‑a dat copilul şi l‑a făcut tată mai presus de firea omenească va putea şi acum să facă cele ce depăşesc mintea omenească”.

Mielul Hristos

Jertfa lui Avraam este plină de sens. În simbolul ei este prefigurat Iisus Hristos. Mielul de care a întrebat Isaac pe tatăl său (Facerea 22, 7‑8) este Hristos Cel numit de Sfântul Evanghelist Ioan Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii. Profeţii vor folosi imaginea mielului de jertfă cu referire expresă la lucrarea viitorului Mesia. Isaia, spune: „Când a fost chinuit şi asuprit, n‑a deschis gura Sa spre a Se apăra, ca un miel nevinovat, pe care‑l duc la tăiere şi ca o oaie fără de glas împotriva celor ce o tund, nu şi‑a deschis gura sa” (cap. 53, 7). „După cum aici a fost adusă jertfă oaia în locul lui Isaac, tot aşa şi Mielul cel cuvântător a fost adus jertfă în locul lumii. Trebuia ca prin umbră să fie preînchipuit adevărul” . Sfântul Apostol Pavel arată că purificarea pe care jertfele au adus‑o n‑a fost decât rituală, exterioară şi trecătoare. Dumnezeu iartă doar provizoriu. Era un fel de arvună dată oamenilor în vederea iertării definitive, ce se va realiza pe deplin la venirea lui Mesia (Romani 3, 25‑26). Avraam a fost pus la încercare. Încrederea şi iubirea lui trec prin proba supremă. Jertfa lui Avraam ca şi credința lui de altfel şi întreaga lui viziune poartă clar un mesaj profetic. „Aşa cum Avraam primeşte a doua oară pe Isaac în dar de la Dumnezeu, şi creaţia, după prima ei naştere, va primi a doua oară pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, care o va răscumpăra prin jertfă”. Dumnezeiasca Scriptură, numind oile daruri, iar roadele pământului jertfă, ne învaţă că Stăpânul nu ne cere nici aducerea de animale, nici aducerea de roade ale pământului, ci numai dispoziţia voinţei şi gândul nostru. Jertfa e în ea însăşi creatoare, prin profetismul ei vădit. Credinciosul se zideşte şi creşte în Duhul profeţiei, creşte mai ales prin acel dialog tainic ce are loc în cugetul lui între preînchipuirea profetică şi Chipul perfect contemplat în aşteptare şi speranţă. „Toate au fost preînchipuite prin umbră. Unul‑Născut acolo, unul‑născut aici. Fiu iubit şi adevărat acolo, fiu iubit şi adevărat aici (…) De tată a fost adus Isaac jertfă, pe Acesta Tatăl L‑a dat”.

Mielul Pascal e preînchipuire a lui Hristos. Mielul Pascal e jertfit înainte de a fi eliberat poporul evreu din robia Egiptului; Hristos se jertfeşte pentru eliberarea omenirii din robia păcatului şi a morţii. Jertfa mielului pascal va înceta precis atunci când se va fi jertfit Hristos – Paştele Noului Legământ (I Cor. 5, 7). Având în vedere caracterul prefigurativ al jertfelor în Vechiul Testament, putem spune că şi sacrificiul vacii roşii, aşa cum afirmă şi Sfântul Apostol Pavel (Evr. 9, 13‑14) preînchipuie jertfa de pe Golgota. „După cum jertfa se aducea în afara taberei, la fel şi Mântuitorul Hristos a fost răstignit în afara zidurilor Ierusalimului”.

Acest sacrificiu se aducea rar şi avea drept scop colectarea cenuşii rezultate din arderea unei junice şi se folosea la „curăţirile trupeşti ale omului căruia i se permitea apoi să revină în sânul comunităţii teocratice”. Iov, va trece ca şi Avraam, prin exigenţele fidelităţii faţă de Dumnezeu şi va anticipa, prin modul prin care şi le va asuma, suferinţa şi jertfa Fiului lui Dumnezeu. Mielul Acesta cuvântător s‑a jertfit pentru întreaga lume, Mielul Acesta a curăţit întreaga lume. El a scăpat pe oameni de rătăcire şi i‑a readus la adevăr; El a făcut pământul cer, nu schimbând firea stihiilor, ci făcând pe oamenii de pe pământ să aibă vieţuirea cea din ceruri. Prin El a pierit toată slujirea idolilor, prin el oamenii nu se mai închină la pietre şi la lemne, nici nu se mai pleacă cei cinstiţi cu raţiunea în faţa lucrurilor fără de simţire, ci toată înşelăciunea a fost alungată, iar lumina adevărului a luminat lumea. O varietate bogată în aspecte a jertfei mozaice cu o tehnică rituală încărcată de sensuri, dar care prefigurau şi jertfa Mântuitorului Iisus Hristos este descrisă mai ales la Levitic. Cea mai revelatoare imagine profetică a lui Hristos în Vechiul Testament este aceea a lui „Ebed‑Iahve” din Isaia (XLII, 1‑7; XLIX, 1‑9; L,1‑9; LII, 13‑14; LIII,1‑12). Dincolo de interpretarea individuală sau colectivă după diferitele şcoli exegetice, a acestui slujitor al lui Iahve, importanţă au trăsăturile caracteristice care îl disting de întreg contextul istoric de până aici. El nu este un principiu davidic, cuceritor, care să impresioneze prin putere şi glorie, ci un bărbat sfânt, înţelept care cucereşte cu blândeţea şi bunătatea (XLII, 3). Forţa lui stă în încredere desăvârşită şi ascultare (L, 6). Misiunea lui e să elibereze şi să adune pe Israel. Iar solidaritatea în durere cu fraţii lui merge pâna la a se jertfi pentru ei (LIII, 3‑5). Chiar mai mult decât o solidaritate, suferinţa lui devine o ispăşire a fost străpuns, zdrobit, prin rănile lui noi toţi ne‑am vindecat (LIII, 5), un adevărat mijlocitor. În mod cu totul surprinzător el e dat ca legământ al popurului (XLII, 6), se identifică cu alianţa încheiată între Dumnezeu şi Israel. Întrunind asemenea însuşiri mesianice robul lui Iahve se descoperă ca un admirabil pro­log al Logosului întrupat.

Cu această profeţie pe care Sfinţii Părinţi au numit‑o Evanghelia a 5‑a, după Isaia, icoana lui Hristos, în Vechiul Testament iese din mister în lumină”. Spre deosebire de jertfele Vechiului Testament care nu au fost depline şi nici desăvârşite, jertfa creștină, împlinită prin Hristos, are un caracter de împlinire şi desăvârşire. Hristos spune că a venit în lume pentru a se jertfi, numind astfel scopul întrupării sale: Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să‑şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi (Matei 20, 28). Hristos, e în acelaşi timp şi dar şi jertfă. Darul e Dumnezeu însuşi care coboară la noi, jertfa e Dumnezeu omul, care se suie la Tatăl. Jertfa Domnului e unică pentru că Mielul junghiat potrivit Revelaţiei, este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul (Apoc. 22, 13). Jertfa Domnului reprezintă momentul de totală perfecţiune în ascultarea Sa faţă de Tatăl. E trecere de la nefiinţă la fiinţă în creaţie, de la robie la libertate în istoria lui Israel, de la patimă la adevăr în pocăinţă, de la moarte la înviere cu Hristos‑Paștele. Jertfele Legii vechi preînchipuie adevăratul sacrificiu adus o singură dată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Jertfele Vechiului Testament au avut numai un caracter tipic, prefigurând realităţile din Noul Testament. Ele sunt prin ceremonial nişte semne vizibile cu scopul de a pregăti pe oameni, în vederea jertfei adevărate a Mântuitorului Iisus Hristos.

Ierodiacon Dosoftei JITARU, Mănăstirea Cetățuia, Iași - articol apărut în numărul 48/2019 al Revistei Epifania - Iași

 

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.

2. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Corniţescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Arheologia Biblică, Bucureşti, 1994.

3. Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă şi Răscumpărare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea Întâi. Omilii la Facere (I), Bucureşti, 1987.

5. Idem, Scrieri. Partea a doua. Omilii la Facere (II), Bucureşti, 1989.

6. Popa, Pr. Gheorghe, Lege şi Iubire. Coordonate biblice şi hermeneutice pentru Teologia Morală, EdituraTrinitas, Iași, 2002.



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Derogări și pogorăminte cu privire la post
 

Canoanele referitoare la posturi nu sunt dogme, ci norme bisericești moral-disciplinare care țin cont de necesitățile timpurilor și de schimbările care au loc în viața credincioșilor.

Cum să postesc dacă sunt bolnav

 „Deci dacă sunt aici unii care, împiedicați de vreo boală trupească, nu pot sta nemișcați, pe aceștia îi sfătui să-și aline și boala trupului și să nu se lipească nici de această învățătură duhovnicească, ci acesteia să-i arate mai mare râvnă. Sunt, da, sunt căi cu mult mai bune decât calea postului, care ne pot deschide ușile îndrăznirii celei către Dumnezeu. Cel ce mănâncă și nu poate posti să facă milostenii mai bogate, să se roage cu mai multă stăruință, să fie cu mai multă râvnă la ascultarea cuvintelor dumnezeiești, la acestea boala trupului nu-i o piedică. Să se împace cu dușmanii, să alunge din sufletul său orice gând de răzbunare. De vrea să facă asta, a postit postul cel adevărat, acela care mai presus de toate îl cere de la noi Stăpânul. Că pentru aceasta poruncește și această abținere de la mâncăruri, ca înfrânându-ne săltările trupului, să-l facem plecat pentru împlinirea poruncilor. Dar dacă din pricina unei boli trupești nu vrem să avem ajutorul ce ni-l dă postul și arătăm și mai multă trândăvie pentru împlinirea faptelor bune, atunci fără să ne dăm seama ne păgubim cumplit. Dacă postul nu ne e de nici un folos de ne lipsesc faptele bune de care am vorbit mai sus, apoi vom fi și mai trândavi de nu putem folosi nici leacul postului. (...) Iar pe frații voștri, care din pricina unei slăbiciuni trupești nu pot să postească, îndemnați-i să nu lipsească de la această învățătură duhovnicească; învă­țați-i, spuneți-le cele grăite de mine, arătați-le că acela care mănâncă și bea cu măsură nu-i nevrednic să vină la biserică și să asculte predica; nevrednic e cel trândav, cel leneș. Spuneți-le cuvântul apostolic: Cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă; cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă; și mulțumește lui Dumnezeu (Romani 14, 6). Deci și cel ce postește mulțumește lui Dumnezeu, că a avut putere să ducă osteneala postului; și iarăși și cel ce mănâncă mulțumește lui Dumnezeu, pentru că aceasta cu nimic nu-i poate vătăma mântuirea sufletului, dacă vrea.” - Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia X, I-II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, pp. 116-117;  -  Ziarul Lumina

Canonul 56 al Sinodului Trulan (692) interzicea, sub pedeapsa caterisirii şi excomunicării, consumarea de hrană provenită de la animale (carne, ouă, brânză), în timpul Postului Mare, condamnând în acest fel obiceiul armenilor şi al apusenilor de a mânca lapte, ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile acestui post.

Însă, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, vechile canoane ale Bisericii, referitoare la durata, asprimea și obligativitatea posturilor au fost formulate pentru credincioșii care trăiau în vremurile respective și în condiții de viață diferite de cele de astăzi. Canoanele referitoare la posturi nu sunt dogme, ci norme bisericești moral-disciplinare care țin cont de necesitățile timpurilor și de schimbările care au loc în viața credincioșilor.

De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ținând cont de aceste principii, în ședința de lucru din ziua de 27 februarie 1956, a hotărât câteva derogări sau pogorăminte cu privire la regula respectării posturilor în vremurile de astăzi. Cele referitoare la Postul Paştelui sunt următoarele:

Această hotărâre a Sfântului Sinod este pe deplin îndreptăţită, având în vedere că postul nu urmărește șubrezirea trupului, cum se afirmă uneori, ci el este un mijloc de îngrijire a lui prin anumite restricții alimentare, pentru curățarea de patimi. A nu-i permite unui credincios care suferă de o anumită afecțiune consumul de lactate în perioada postului, deși acesta îi este recomandat din punct de vedere medical, aceasta ar fi o dovadă de absurditate și ignoranță. De aceea, important este ca fiecare creștin să apeleze la duhovnic, iar duhovnicul să aibă înţelegerea necesară pentru a acorda dezlegare de la regula postului și în alte cazuri decât cele menționate mai sus, atunci când este nevoie, urmărind zidirea sufletească a tuturor credincioşilor şi, în același timp, înlăturarea suferinţei trupești. – Doxologia

 

Foto: Biserica Buna-Vestire Cristian, agapa frățească - hram 2019

 



Cât trebuie să postim înainte de a ne împărtăşi? - Pr. Constantin Sturzu
 

A te îmbuiba cu fasole şi cartofi nu înseamnă că posteşti. Dacă nu putem ajuna (adică a ne opri total de la mâncare şi apă pentru un timp), atunci măcar să ne ridicăm de la masă înainte de limita saţiului. Aşa poţi atrage mai lesne harul Domnului şi poţi lupta cu patima lăcomiei.

Părintele Arhimandrit Vasilios Bacoianis din Grecia este unul dintre cei mai prolifici autori ortodocşi contemporani, având numeroase lucrări traduse în limba română. Personal, de cărţi precum „Taine şi descoperiri în Evangheliile duminicilor” sau „Duhovnicul şi spovedania” m-am folosit foarte mult. Zilele trecute, la îndemnul unui prieten, am citit volumul „Postim pentru Hristos” (Editura de Suflet/ Editura Tabor, Bucureşti, 2018). Am găsit extrem de multe lucruri ziditoare şi m-a bucurat accentul pe care-l pune pe o anumită asprime a postului, pe faptul că el înseamnă să flămânzim „de dragul Mântuitorului Iisus” (op. cit., p. 37). A te îmbuiba cu fasole şi cartofi nu înseamnă că posteşti. Dacă nu putem ajuna (adică a ne opri total de la mâncare şi apă pentru un timp), atunci măcar să ne ridicăm de la masă înainte de limita saţiului. Aşa poţi atrage mai lesne harul Domnului şi poţi lupta cu patima lăcomiei.

Volumul la care fac referire are însă şi unele zone cel puţin obscure. Spre exemplu, Părintele Vasilios afirmă: „Nu era permis, de asemenea, în timpul Postului Mare, să se meargă la băile publice să se spele, pe atunci neavând băi în casele lor. «M-am umplut de râie şi nu mai rezist să stau nespălat», se plângeau creştinii Sfântului Ioan Gură de Aur. Iar Sfântul tăcea. Aşa înţelegeau că Sfântul şi Marele Post era o cruce zilnică, o Golgotă care ducea la înviere – lucruri de neînţeles pentru vremea noastră” (op. cit., p. 121). După care autorul nu mai comentează nimic. Înţeleg prea bine ideea că nevoinţa postului poate îmbrăca multe forme. Dar un astfel de pasaj lasă a se înţelege că a nu te spăla este o virtute în sine. Da, sunt mulţi nevoitori care nu se spală cu anii, cum făceau şi Părinţii pustiei (asta nu înseamnă şi că trupul lor duhneşte). Dar nu poţi recomanda asta ca nevoinţă unor mireni din zilele noastre. Măcar de şi-ar dezlipi privirea de pe ecranele telefoanelor şi ale televizoarelor – Iată un canon mai adecvat.

Un alt pasaj care ridică semne de întrebare este următorul: „Argumentul că în Biserica primară se împărtăşeau zilnic fără post este pe deplin nefondat şi iată de ce: Toţi cei ce erau curaţi de păcate se împărtăşeau o dată pe săptămână, duminica dimineaţa. Alţii erau îndepărtaţi de Biserică, rămânând neîmpărtăşiţi” (op. cit., p. 66). Printr-o notă de subsol Părintele Vasilios trimite, ca să-şi întărească spusele, la Faptele Apostolilor 20, 7; 20, 11, respectiv la I Corinteni 11, 20 şi 16, 2. Cercetând aceste trimiteri, vedem că acolo se vorbeşte despre un moment de împărtăşire într-o zi de duminică (dar nu se precizează că în alte zile nu s-ar fi împărtăşit primii creştini), respectiv despre strângerea de ajutoare în „ziua întâi a săptămânii” (adică duminica). Dimpotrivă, găsim în Sfânta Scriptură limpede mărturia că cei se botezaseră după Pogorârea Sfântului Duh, „în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii” (Faptele Apostolilor 2, 46). Nu doar o dată pe săptămână, ci „în fiecare zi”! Că acest lucru nu se mai întâmplă şi în zilele noastre, asta este altă discuţie.

Dar cel mai dureros mi s-a părut faptul că invocă „hotărârea Sinodului panortodox din Creta 2016” cu privire la cum să se pregătească cel ce urmează a se cumineca cu Sfintele Taine, pe care o citează şi greşit, şi scoasă din context, astfel: „Înaintea dumnezeieştii împărtăşiri să se ţină post de trei sau mai multe zile, în funcţie de evlavia credincioşilor” (op. cit., p. 66). La o simplă verificare pe internet, pe basilica.ro putem citi că documentul „Importanţa postului şi respectarea lui astăzi” la care se face referire, precizează la punctul 9, următoarele: „Postirea pentru trei sau mai multe zile înainte de Sfânta Împărtăşanie este lăsată la evlavia credincioşilor, conform cuvintelor Sfântului Nicodim Aghioritul: «Deşi nu se rânduieşte postul înaintea Împărtăşirii de dumnezeieştile canoane; cei ce pot posti mai înainte de aceasta şi o săptămână întreagă bine fac» (Comentariu la canonul 13 al Sinodului VI Ecumenic, Pidalion, 191). Însă, mulţimea credincioşilor Bisericii trebuie să respecte sfintele posturi şi abţinerea de la mâncare începând cu miezul nopţii pentru a se apropia de Sfânta Împărtăşanie, care este expresia prin excelenţă a fiinţei Bisericii”. Sesizaţi diferenţa? Părintele Arhimandrit Vasilios Bacoianis interpretează că ar fi obligatoriu postul „de trei sau mai multe zile”, pe când acest lucru este lăsat „la evlavia credincincioşilor”, neexistând ca obligativitate decât respectarea posturilor aşa cum sunt ele trecute în calendarul bisericesc, respectiv „abţinerea de la mâncare începând cu miezul nopţii”.

Dacă ar fi obligatoriu un post de minim trei zile, acest lucru ar trebui să se aplice în primul rând clericilor, care nu pot încălca o eventuală rânduială statornicită laicilor. Canonul 5 Cartagina precizează limpede: „ceea ce este de imputat cu atât mai vârtos se cuvine a se osândi la clerici”. Or, chiar Părintele Vasilios afirmă la finalul cărţii sale că „Tipicul Bisericii îl obligă pe preot să se înfrâneze înaintea Liturghiei de cu seara, de la toate” (op. cit., p. 140). Să sperăm că este doar o scăpare, o insuficientă abordare a subiectului, iar nu încă una dintre nefericitele ridicări ale principiul „dublului standard” sau al „dublei măsuri” la rang de lege în viaţa duhovnicească. Nu putem cere credincioşilor să împlinească spre a se împărtăşi mai multe decât împlinim noi ca slujitori ai sfintelor altare. Dimpotrivă, nevoinţa noastră trebuie să fie mai mare.

Aşadar, cât trebuie să postim înainte de a ne împărtăşi? În primul rând, e clar că sunt obligatorii toate posturile rânduite de Biserică. Excepţie fac persoanele care pot primi dezlegare de la duhovnic când, spre exemplu, starea de sănătate nu le permite a ţine (tot) post(ul). Apoi, depinde foarte mult şi de frecvenţa cu care credinciosul se apropie de Sfintele Taine. Dacă vine cineva care nu s-a spovedit de ani de zile, chiar dacă ne aflăm în afara postului, i se poate rândui canon a posti şi 40 de zile, nu doar o săptămână. Dar în toate, având drept repere sfintele canoane, duhovnicul este cel care decide cât trebuie să postească omul. Personal, nu cred că ne este de folos a ne împărtăşi (în primul rând clericii) fără nici un fel de nevoinţă. Dacă în afara perioadelor de post mănânci sâmbătă seara carne până cu 10 minute înainte de miezul nopţii iar a doua zi te împărtăşeşti, formal împlinind cele rânduite, ce folos duhovnicesc poţi avea? Un pic de osteneală, de flămânzire cum zice Părintele Vasilios Bacoianis, mi se pare absolut de dorit pentru ca împărtăşirea să ne fie spre iertare de păcate şi spre sfinţire. De aceea, eu insist ca în preziua împărtăşirii omul să nu cineze – cam după ora vecerniei să nu mai mănânce nimic, nici măcar alimente vegetale. Numai flămânzind puţin trupeşte putem constata ce foame mare de Dumnezeu avem!

Sursa: Doxologia



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Importanţa mărturisirii credinţei în societatea contemporană
 

Semnul Sfintei Cruci, semnul urmării lui Hristos

Semnul Sfintei Cruci nu lipsește din gesturile credincioșilor la biserică, dar se pare că mulți dintre noi preferăm să evităm afișarea lui în alte spații publice. Fac ortodocșii cruce când iau masa la restaurant? Când trec pe lângă o biserică? Când încep lucrul?

Credința este ceva ce ține de interiorul nostru, însă nu ar trebui să fie manifestată doar în ascuns, atât timp cât ni se permite în societate. Credința trebuie exteriorizată în mod civilizat și sincer, mărturisită și împărtășită cu toți.

De aceea dacă ne rușinăm să facem semnul Sfintei Cruci în public să ne amintim rușinea pe care a suportat-o Cel ce a murit pe Cruce pentru noi. Și să nu uităm că „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Luca 9:26).

6 motive să nu te rușinezi să îți faci cruce în public

1. Mărturisești credința în Hristos cel Răstignit și Înviat
2. Rememorezi Jertfa supremă a lui Hristos pe Sfânta Cruce
3. Îți exprimi respectul față de Dumnezeu și Biserică
4. Invoci ajutorul, ocrotirea și binecuvântarea lui Hristos
5. Crucea este supranumită armă împotriva diavolului
6. Conștientizezi și îți asumi crucea personală

Importanţa mărturisirii credinţei în societatea contemporană

Într-o lume marcată de cristofobie, după cum reiese dintr-un studiu efectuat de Organizația Open Doors, considerăm că este de folos să cunoaştem câteva modalităţi prin care ne putem evidenţia apartenenţa la credinţa creştină.

Rugăciune – comunitate – slujbele Bisericii

Ne mărturisim credinţa în sufletul nostru, prin rugăciune, dar şi în comunitate când frecventăm sfintele slujbe, mai ales în timpul Sfintei Liturghii la momentul Crezului.

Tot o mărturisire a credinţei este botezul nostru creştin, consfinţirea unităţii dintre soţi prin Taina Căsătoriei, când ne spovedim, împărtăşim, precum şi respectarea tradiţiilor bisericeşti legate de pomenirile celor adormiţi şi sfinţirea periodică a locuinţelor prin slujba Sfeştaniei oficiată de preoţi, împreună cu celelalte taine şi ierurgii.

Familie

Credinţa creştină o mărturisim şi în familiile din care facem parte când le vorbim părinţilor, fraţilor, copiilor, nepoţilor şi celorlalte rudenii despre Dumnezeu Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane.

Mărturisire publică

De asemenea, credinţa trebuie declarată şi public, potrivit cuvintelor Mântuitorului:

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” – Matei 10:32-33.

Acest mod de mărturisire, cu multe ramificaţii, are o importanţă majoră în vremurile pe care le trăim.

Oriunde

Pentru ne mărturisi credinţa în public trebuie, în primul rând, să nu ne ascundem.

Fie că este vorba de însemnarea cu semnul Sfintei Cruci ori de câte ori simţim nevoia, fie că purtăm la vedere însemne religioase precum cruciuliţe, iconiţe, fie că rostim rugăciuni la momentul meselor din timpul zilei, trebuie să ne manifestăm credinţa.

Invocându-L şi recunoscându-L pe Dumnezeu ca protector al vieţii noastre trebuie să ne simţim liberi să I ne adresăm, prin rugăciune, în orice moment şi loc în care ne-am afla.

În călătorie, în mijloacele de transport în comun, la diferite evenimente la care participăm nu trebuie să uităm de Dumnezeu pe Care Îl putem face cunoscut celor din jur prin citirea, în mod discret, a unui text biblic, a unei rugăciuni sau prin lecturarea unei cărţi de folos duhovnicesc.

Exemplul personal

Îl putem prezenta pe Iisus Hristos prietenilor şi celor din jurul nostru şi printr-o serie de alte acţiuni personale care să convingă că într-adevăr urmăm învăţătura Sa şi ne dorim să moştenim Împărăţia Lui.

„Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” – Romani 10:9.

Exemplul personal este o dovadă de netăgăduit în acest sens. Creştinii trebuie să fie aceiaşi în biserică, familie şi societate şi să promoveze constant aceleaşi valori.

Faptele credinţei

Printre acestea trebuie să se numere ajutorul oferit necondiţionat celor care au nevoie, modestia, smerenia, lipsa judecăţii, sinceritatea etc., mai ales că fără de fapte credinţa este moartă (Iacov 2:26).

Oamenii au capacitatea de a aprecia şi recunoaşte în comportamentele semenilor săi „faptele cele bune” care îi pot conduce ulterior la slăvirea Tatălui cel din Ceruri (Matei 5:16).

Credincioasă închinându-se în Catedrala Patriarhală. Foto credit: Basilica.ro / Mircea Florescu

Ei trebuie să cunoască şi să înţeleagă principiile după care creştinii îşi coordonează viaţa.

Pentru a ajunge la acest lucru, trebuie să le facem cunoscute situaţiile în care am simţit efectiv ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră şi cu siguranţă situaţiile de acest gen nu sunt puţine.

Practic, avem datoria morală de a fi recunoscători pentru binele primit de la Dumnezeu şi implicit vor afla şi ceilalţi de puterea credinţei în Binefăcătorul nostru.

Spaţiul mediatic şi social-media

De asemenea, numele lui Dumnezeu trebuie rostit, adus în discuţie mai des în activităţile pe care le întreprindem în viaţa de zi cu zi, dar şi în spaţiul mediatic şi social-media şi să le oferim tuturor celor interesaţi argumente care susţin opţiunea noastră în materie de credinţă, aşa cum identificăm în 1 Petru 3:15: „Pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre şi să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră”.

Totodată, manifestarea credinţei în public îi poate ajuta şi pe cei care nu sunt încă credincioşi sau nu au auzit de numele lui Iisus Hristos.

„Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit?”, se întreabă Apostolul Pavel în Epistola către Romani 10:14.

În încheiere, readucem în atenţie un îndemn al Patriarhului Daniel transmis acum doi ani:

„Numai dacă mărturisim dreapta credință dobândim mântuirea și putem ajunge în slava Împărăției Preasfintei Treimi la care s-a înălțat Iisus Hristos şi putem primi darurile Duhului Sfânt Care S-a pogorât peste Sfinții Apostoli în ziua Rusaliilor”.

 

Surse web:

https://basilica.ro/fii-maitarecamoartea-si-nu-te-rusina-sa-faci-semnul-sfintei-cruci/

https://basilica.ro/cum-poti-sa-ti-marturisesti-credinta-in-societatea-contemporana/

Citeşte şi: Frecventarea orei de Religie este un act de mărturisire publică a credinţei

 



Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2019 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

 


† DANIEL

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veșnică,
şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” 
 (Ioan 6, 54)

Hristos a înviat!

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși şi credincioase,

Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este numită şi Paşte sau Paşti[1]. Din textele liturgice ortodoxe care vorbesc despre „Paştile cele sfinţite”„Paştile cele noi”, sau „Paştile cele frumoase”[2], se înţelege că Paşte este un substantiv de gen neutru: un Paște la singular, două Paşti la plural. Deci, articulat spunem: „Paştele creştin” la singular şi „Paştile creştine” la plural.

Înţelesul etimologic al cuvântului Paște, de origine ebraică, este acela de trecere. Sărbătoarea creștină a Paștelui are o anumită legătură cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este o sărbătoare cu un conținut nou şi o semnificație nouă (cf. Matei 26, 17-30; Marcu 14, 12-26; Luca 22, 7-30; Ioan13, 1-3).

În Paştele iudaic (cf. Ieșirea 12, 1-51 şi 13, 1-16), era celebrată eliberarea poporului evreu din robia Egiptului, trecerea prin pustie (cf. Ieșirea cap. 16-18) şi Legământul de la Sinai (cf. Ieșirea 20, 1-18).

În Paştele serbat de Iisus cu ucenicii Săi, numit şi Cina cea de pe urmă sau Cina cea de Taină (Mistică), El instituie Sfânta Euharistie, săvârșind astfel o Taină nouă, un Paşte nou, un Legământ sau un Testament nou. Mai precis, la sfârşitul Cinei, Domnul Iisus Hristos ia pâinea, o binecuvântează, o frânge şi o dă ucenicilor, zicând: „Luați, mâncațiacesta este trupul Meu! Şi luând paharul şi mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).

Deci, Taina Paștelui nou este Însuşi Hristos-Domnul, Care va trece prin jertfa Crucii şi a morții pentru a dărui lumii, prin Înviere, viață veșnică.

Jertfa mielului de Paşte şi toate celelalte jertfe din Vechiul Testament au preînchipuit sau prefigurat Taina jertfei lui Iisus Hristos pe Cruce şi trecerea Lui prin moarte la viaţa veşnică. Această Taină a fost împărtășită de Hristos ucenicilor, cu anticipație, la Cina cea de Taină din Sfânta şi Marea Joi.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel, înțelegând mai târziu că Paştele Vechiului Testament s-a încheiat cu Jertfa şi Învierea lui Hristos, afirmă că: „Paştele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7).

Faptul că ultimul Paşte serbat de Domnul Iisus Hristos cu ucenicii Săi nu a fost un Paşte iudaic obișnuit, ci un Paște nou, reiese din cuvintele Mântuitorului Însuși, pe care le-a consemnat Sfântul Evanghelist Luca: „Şi a zis (Iisus) către ei (către ucenici): Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte, mai înainte de Patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 22, 15-16), adică după Înviere.

Vedem, așadar, că acest Paște nou, instituit la Cina cea de Taină, anticipează Pătimirea, Îngroparea şi Învierea lui Hristos ca trecere a Lui la o viață nouă, la viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.

Prin Înviere, trupul omenesc al lui Hristos Cel răstignit nu mai revine la viaţa pământească, stricăcioasă şi trecătoare, cum s-a petrecut cu Lazăr din Betania, de pildă, ci trupul înviat al lui Hristos devine nemuritor, nestricăcios şi veșnic. El poartă urmele Răstignirii în palme, în picioare şi în coastă, dar nimeni şi nimic pământesc nu-L mai poate reține sau stăpâni. Hristos Cel Înviat trece prin ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19-28), Se face văzut şi nevăzut când şi unde voiește El (cf. Luca 24, 31). Trupul înviat al Domnului Hristos a intrat deja în Împărăția cerurilor, a trecut de la existenţa biologică sau pământească la existența „teologică”, cerească şi veşnică.

Iisus Cel înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu (cf. Apocalipsa 1, 8 şi 17-18; 2, 8). Prin urmare, „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 9). În Hristos Cel înviat, moartea însăşi a fost omorâtă. De aceea, cântăm „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând […]” sau „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieți, veşnice[3].

Când Domnul Iisus Hristos a săvârșit Cina cea de Taină, mai întâi S-a rugat binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I. Apoi a luat pâinea, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor Săi (cf. Luca 22, 19). Rugăciunea aceasta de mulțumire a lui Iisus se numește în limba greacă a Noului Testament: Euharistie.


Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2019 (PDF)


Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind legătura care există între sărbătoarea Paştilor şi Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie, zice: „Pentru care pricină a săvârșit (Iisus) taina aceasta în timpul Paştilor? Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament.

Ceasul de seară nu înseamnă decât că timpul s-a împlinit, şi că toate se apropie de sfârșit […]. El (Iisus) a desființat principala lor sărbătoare (a iudeilor) şi îi trece la un Paşte nou şi înfricoșător. Luați, le zice El, şi mâncați! Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi (cf. 1 Corinteni 11, 24) […]. El numește acest sânge, sângele Noului Legământ, adică făgăduința Legii noi […], şi adaugă: Faceți aceasta întru pomenirea Mea (cf. Luca 22, 19).

Prin aceste cuvinte se vede cât de mult vrea El să-i îndepărteze pe ucenici de obiceiurile iudaice. După cum altădată – zice El – făceați Paştele întru pomenirea minunilor din Egipt, tot așa faceți aceasta întru pomenirea Mea. Ieri, sângele acela nu era decât pentru a salva pe întâi născuții din Egipt, acesta însă se varsă spre iertarea păcatelor lumii întregi”[4].

Iubiți fii şi fiice duhovnicești,

Cina cea de Taină este Taina iubirii depline a lui Iisus Hristos (cf. Ioan 13, 1), ea cuprinde nu numai Taina morții Sale pe Crucea Golgotei, pentru iertarea păcatelor lumii întregi, ci şi Taina Învierii Sale şi a vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu.

Tâlcuind acest adevăr, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Dacă Hristos nu S-ar fi răstignit şi n-ar fi înviat, n-ar fi fost posibilă Cina cea de Taină şi Euharistia din Biserică. (…) Euharistia de la Cina cea de Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii. Este dovada că Hristos a trăit la Cina cea de Taină în mod tainic jertfa şi învierea Sa, așa cum le va trăi în Euharistia Bisericii, ca să le imprime şi în trupul şi sângele nostru”[5]. Așadar, prin Sfânta Euharistie ni se dăruiește iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi Înviat şi suntem îndreptați spre viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu, dăruită nouă acum, în arvună, prin Sfintele Taine ale Bisericii, iar în plinătate la Învierea cea de Obşte.

De aceea, Sfânta Euharistie este cea mai solemnă și mai intensă comuniune a Bisericii cu Hristos. Dacă prin adunarea credincioşilor în numele Lui şi prin rugăciuni adresate Lui, Domnul Iisus Hristos este prezent în mijlocul credincioşilor (cf. Matei 18, 20), prin împărtășirea euharistică a credincioşilor cu Hristos, El devine interior lor, potrivit făgăduinţei Lui: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veșnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), şi „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).

Sfânta Euharistie conține şi exprimă Taina unității Bisericii ca trup tainic al lui Hristos, constituit şi sfinţit prin lucrarea Duhului Sfânt.

Părintele Dumitru Stăniloae spune în acest sens: „Cei ce se împărtășesc împreună se află deja într-o unitate de credinţă. Pentru că mai înainte de împărtășire toţi credincioșii cântă: «Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim», şi rostesc împreună Crezul. Apoi se împărtășesc împreună spre sporirea acestei unități. În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, înainte de împărtășire, preotul cere: «Iar pe noi pe toţi, care ne împărtășim dintr-o pâine şi un potir, să ne unești pe unul cu altul prin împărtășirea aceluiași Duh».

Într-o scriere din timpul Apostolilor, «Didahia celor 12 Apostoli», se cere lui Dumnezeu ca cei ce se împărtășesc să se unească asemenea boabelor de grâu ce s-au unit în pâinea euharistică: «Precum această pâine era risipită pe dealuri, iar adunată fiind s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului, întru Împărăția Ta»”[6].

Iubiți frați şi surori,

În ziua cea dintâi a Învierii Sale, Hristos-Domnul a călătorit, ca un om necunoscut, cu doi dintre ucenicii Săi (dintre cei șaptezeci), Luca și Cleopa, către un sat numit Emaus (cf. Luca 24, 13-31). Din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca, martor direct al evenimentului, precum şi din celelalte Evanghelii unde sunt prezentate arătările Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa, vedem că unii ucenici ai Domnului Iisus s-au convins mai greu de adevărul Învierii Sale.

Pe drumul spre Emaus, Iisus le vorbește, ca un călător necunoscut, ucenicilor Luca şi Cleopa şi chiar îi mustră, zicând: „O, nepricepuților şi zăbavnicilor cu inima în a crede (…)” (Luca 24, 25), apoi le tâlcuiește prorociile Vechiului Testament care vorbesc despre El. Așadar, Iisus Cel înviat, spune părintele Stăniloae, „face totul ca să-i convingă pe ei, oameni, despre Învierea Sa, așa cum a făcut totul ca să-i convingă în timpul propovăduirii despre dumnezeirea Sa. Voia să le dea oamenilor putința să creadă în viața lor viitoare prin unirea cu El ca Fiul lui Dumnezeu venit între ei. Își face din Înviere supremul argument al dumnezeirii Sale şi al folosului coborârii Sale ca Dumnezeu în calitate de om” [7].

Cei doi călători spre Emaus au fost însă convinși de Învierea lui Iisus abia în momentul frângerii pâinii de către Iisus în casa lor de la Emaus, amintindu-le astfel de Cina cea de Taină de la Ierusalim.

În acest sens, Evanghelia spune: „Şi s-au apropiat de satul (Emaus) unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Atunci s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 28-31). Iisus S-a făcut nevăzut, dar nu era absent, ci era tainic prezent în Sfânta Euharistie, pentru a rămâne în cei ce se împărtășesc cu Trupul şi Sângele Său (cf. Ioan 6, 56), ca arvună a Învierii şi a vieții veşnice (cf. Ioan 6, 54).

Întrucât Învierea Domnului Hristos este lumina deplină a Sfintei Euharistii şi a întregii vieți creștine, ea ne cheamă astăzi să înțelegem binefacerile participării la Sfânta Liturghie şi ale împărtășirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat. Prin Sfânta Euharistie primim: „sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre, (…) tămăduirea sufletului și a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteștilor puteri, ajutor spre credință neînfruntată, dragoste nefățarnică, desăvârșirea înțelepciunii, paza poruncilor dumnezeiești, adăugirea dumnezeiescului har şi dobândirea Împărăției lui Dumnezeu”, după cum este scris în „Rugăciunea întâi de mulțumire, după Dumnezeiasca Împărtășanie”[8].

Dreptmăritori creștini

Anul 2019 este, în mod deosebit, anul omagierii satului românesc, păstrător fidel al tradiției creştine şi al culturii naționale.

Potrivit Sfintelor Evanghelii, satul, ca așezare umană specifică mediului rural, a fost adeseori binecuvântat de Domnul Iisus Hristos când propovăduia Evanghelia în cetăți şi în sate (cf. Matei 9, 35), dar în mod deosebit El a binecuvântat satul Betania, când a înviat pe prietenul Său Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44) şi satul Emaus, când a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, adevărul Învierii Sale, în timpul Cinei de la Emaus (cf. Luca 24, 13-31).

Domnul Iisus Hristos binecuvintează cu prezenţa şi lucrarea Sa sfinţitoare nu doar pe locuitorii orașelor, ci şi ai satelor, şi îi orientează spre Ierusalimul ceresc, adică spre Împărăția iubirii veșnice a lui Dumnezeu.

În satele românești care au păstrat credinţa ortodoxă, începând de la creștinarea strămoșilor noștri, prin predica Sfântului Apostol Andrei, până azi nu s-a întrerupt niciodată săvârșirea Sfintei Euharistii. Oricât ar fi fost românii ortodocși prigoniți și asupriți de străini, de religii sau confesiuni diferite, sau de promotori de ideologii totalitare, Sfânta Jertfă Euharistică a continuat să fie săvârșită, deoarece, prin ea, creştinii ortodocşi primesc puterea iubirii jertfelnice, de a fi în orice vreme mărturisitori ai  Domnului Hristos și bucuria de a rămâne uniți cu El în istorie și în eternitate.

Din iubirea pentru Hristos Cel răstignit şi înviat s-au născut filantropia sau ajutorarea aproapelui, arta religioasă ori sacră, și anume muzica, poezia și literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura și sculptura bisericească, iconografia, broderia și altele. Toate aceste creații artistice inspirate din credinţă au luminat apoi cultura poporului român de la orașe şi sate.

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie şi lumină în sufletele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, spre a spori comuniunea frățească şi spre a cultiva mai mult iubirea față de poporul român şi de România.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşte să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† D A N I E L

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

sursa: Basilica




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Conferința Taina Crucii (VIDEO) - Pr. Gheorghe Holbea
 


Povățuiri din Sfântul Munte Athos (Video) - Părinte Damaschin Grigoriatul
Părintele Damaschin Grigoriatul a fost prezent în România pe parcursul câtorva zile de la jumătatea Postului Mare 2019, susținând conferințe în mai multe localități din toată țara. Vă supunem atenției, spre folos,  conferința de mai jos:
 


Esenţa omului: a dărui - dăruind vei dobândi - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

            Despre milă ca formă a iubirii s-au scris numeroase pagini spirituale şi teologice. Despre compasiune psihologii au scris de asemenea mult. În plus, compasiunea s-a şi cuantificat cumva într-un mod statistic. Chiar dacă punctele de vedere nu pot fi peste tot perfect identice, noi vom folosi cele două forme ale iubirii – mila şi compasiunea – ca fiind sinonime.

            Cum ne manifestăm noi compasiunea faţă de cineva? Oare să o facem ca acele maimuţe care se scarpină reciproc pe spate? Sau ca lupoaica păzindu-şi şi alăptându-şi puii? Sau ca felinele care până nu se satură de carne nu permit accesul la hrană altor animale? Vom vedea în cele ce urmează dacă omul poate face atât sau mult mai mult decât atât.

            Circulă o vorbă: „Dacă vrei să hrăneşti un om dă-i un peşte, iar dacă doreşti să-l hrăneşti toată viaţa învaţă-l să pescuiască”. Probabil că de cele mai multe ori e mai simplu să dăm cuiva ceva şi să ne considerăm mulţumiţi de comportamentul nostru. Atunci mă întreb: de ce pentru mine e mai uşor să dau cuiva nevoiaş nişte bani sau o bucată de pâine şi să mă scap, decât să-i dau ceva de lucru în schimbul acelor bani? De ce nu vreau să mă complic? Oare să mă intereseze doar prezentul acelui om iar de viitorul lui să nu-mi pese? Foarte probabil. Sau poate că e vorba doar de o simplă chimie a fericirii pe care creierul meu o generează atunci când sunt mulţumit de comportamentul meu bonom (Goleman, 2007, p. 249).

Să nu fie oare posibilă şi o compasiune pe care persoana umană să şi-o asume mai adânc? Dacă vrei să dăruiești roade pe un an de zile însămânţează grâu; dacă vrei să dăruiești roade pentru mai mulţi ani cultivă o livadă de pomi; iar dacă doreşti să dăruiești roade pe toate planurile şi vreme îndelungată, atunci creşte un copil bun.

           

Poate fi compasiunea învăţată?

            Categoric omul e construit pentru compasiune. Mult hulitul spirit de turmă are şi ceva pozitiv. Oamenii se contagiază emoţional unii de la alţii şi se ajută între ei (McGonigal, 2015, p. 233). Pe lângă asta mai e şi puterea exemplului. Dacă sunt şi copiii mei de faţă când dau cuiva ceva de pomană e cu atât mai bine. Nu de vorbe frumoase despre milostenie au ei nevoie, ci de exemple. De când lumea, ochii sunt mai de crezut decât urechile. Câteodată le dau lor posibilitatea să facă milostenie. Făcând ei înşişi o învaţă mai repede: „ …în multe situaţii compasiunea tinde să intensifice comportamentul prosocial şi – reciproc – comportamentul prosocial consolidează compasiunea” (Boncu, 2015, p. 50).  

            La un moment dat, s-a realizat un protocol de colaborare între şcoala unde sunt profesor şi un centru de vârstnici. Motivul protocolului l-a constituit „Săptămâna legumelor şi a fructelor”. Adică elevii şi elevele, sub coordonarea diriginţilor, au colectat la şcoală legume şi fructe. Acestea au fost ambalate frumos în nişte cutii de carton spre a fi dăruite vârstnicilor respectivi. Bineînţeles că şi ei ne-au primit cu braţele deschise şi cu handmade-uri spre a ne cinsti. Cu vreo două zile înainte de evenimentul propriu-zis, mă sună o doamnă din partea centrului şi mă întreabă câţi suntem în total, tocmai pentru a şti cum să se pregătească. După ce mi-a spus că sala de primire are o capacitate de maxim 70 de locuri, i-am zis că tot atâţia o să fim şi noi. Motivaţia mea a fost următoarea: „Copiii aceştia au adus fiecare după puteri legume şi fructe pentru confraţii lor mai vârstnici. Însă, treaba e numai pe jumătate făcută. Dacă legumele şi fructele erau preluate de la şcoală de o maşină şi transportate la centru era un lucru, iar dacă ei înşişi vin şi le dăruiesc oamenilor este altceva. Prin această acţiune noi încercăm să-i şi formăm pe copii, nu doar să-i informăm”. Cum se şi spune că nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă.   

           

Într-o perioadă, pe la noi prin sat umbla un om cu mături şi diferite obiecte de tablă de uz domestic cum ar fi găleţi, făraşe… . A fost de câteva ori şi pe la noi şi chiar am cumpărat de la el. A continuat să mai vină, însă mie nu-mi mai trebuia nimic. Am continuat şi eu să-i dau câte ceva… . După un timp, însă, m-am gândit că mai am nevoie de o găleată şi l-am rugat să-mi aducă una. Timpul a trecut şi omul a venit din nou dar fără găleată. Nu o dată, ci de mai multe ori. Nu l-am lăsat nemiluit niciodată, însă am continuat să-mi exprim solicitarea pentru o găleată. Lucrurile s-au petrecut aşa până într-o zi când nu i-am mai dat nimic. Dacă n-a adus nimic, nu i-am mai dat nici eu nimic.

Făcând o paranteză, aş putea spune că iubirea şi mila pot fi folosite şi ca şantaj emoţional de către anumite persoane care răscolesc în tine tot ce e mai nobil şi uman cu putinţă.

Revenim. Cu proxima ocazie, omul s-a întors cu o găleată pe care bineînţeles că i-am plătit-o la „suprapreţ”. Putea să nu se mai întoarcă, dar a făcut-o. Concluzia evenimentului ar putea fi că, totuşi, mila poate fi educată. Manipularea stă la pândă tot timpul amestecând subliminal binele cu răul… . Şi nu acesta este cazul cel mai grav.

 

Când facem cel mai uşor milostenie?

Când ne exprimăm cel mai uşor compasiunea? Dacă nu stăm prea mult pe gânduri, am putea spune că suntem plini de compasiune tot timpul. Că nu suntem indiferenţi la necazurile oamenilor. Şi, totuşi, actele noastre de milostenie pot fi influenţate de starea interioară şi de situaţia în care ne aflăm (Boncu, 2015, p. 49).

Maestrul Constantin Brâncuşi avea o vorbă: „Nu lucrurile sunt grele, ci faptul de a te pune în starea de a le face”. Trăgând jar la oala noastră, am putea spune că nu întotdeauna avem dispoziţia necesară pentru a face fapte bune.

Să vă dau un exemplu. Ca tot omul şi eu merg cu maşina şi întâlnesc oameni care merg pe jos. Nu am spus că întâlnesc oameni care fac autostopul. Ci oameni care merg pe jos şi care nu-ţi fac nici un semn că ar vrea să-i duci tu cu maşina. Ba chiar odată am luat la ocazie un tânăr care mi s-a părut că s-a şi strâmbat când am oprit. Când l-am întrebat dacă vroia să meargă, totuşi, pe jos, mi-a răspuns că s-a suit de ruşine în maşină şi că îi plăcea să se plimbe şi să mai stea şi pe telefon câte un pic. Aceasta a fost pentru mine o lecţie de viaţă pe care mi-am însuşit-o şi să ştiţi că nu mai iau aşa pe oricine la ocazie. Dacă îmi dă vreun indiciu că ar avea nevoie de ocazie opresc, însă dacă nu pare interesat de asta îl las în pace.

Se întâmplă, însă, un lucru ciudat. Atunci când cu mine în maşină mai stă şi o altă persoană, tendinţa mea este de a opri instantaneu dacă văd că cineva se deplasează pe jos. De ce fac asta? Poate pentru că situaţia în care mă aflu mă influenţează mai mult decât cred eu. Cred că sunt situaţii în care dorinţa inimii mele este una şi ceea ce fac este altceva. Fac pentru că trebuie. Pentru că acestea sunt aşteptările altora… . Uneori, fără voia proprie, uit de mine însumi pentru a face pe plac altora şi, probabil, pentru a nu fi respins. Pentru a fi bine cotat. Pentru imagine.

 

Să imaginăm următoarea situaţie: cineva are nevoie urgentă de bani şi, pentru a-şi atinge scopul, se duce la o persoană recunoscută pentru mărinimia ei. Paradoxal, această persoană avută începe să se plângă şi să se justifice că nu te poate ajuta pentru că are nu ştiu ce alte priorităţi. A doua zi însă, afli din presă că exact persoana la care tu te-ai dus pentru a-i cere sprijinul, ajută nu ştiu ce organizaţie umanitară cu nu ştiu câte mii de lei (sau de euro, după caz). Adică, ţie n-a avut să-ţi împrumute 500 de lei şi în altă parte poate da cu toptanul. Nu intrăm acum în detalii de economie financiară pentru simplu motiv că nu suntem de la ANAF. Ce s-a întâmplat? Să nu aibă acest om compasiune pentru necazurile oamenilor? Aşa ceva nu putem spune deoarece a făcut, totuşi, un sacrificiu financiar consistent. Milă a avut de oameni dar a avut milă şi de sine însuşi. De imaginea lui. De felul în care este văzut şi perceput de către ceilalţi. Această percepţie îi sporeşte fericirea. De acum înainte se poate considera un om bun pentru fapta sa şi ceilalţi nu ezită să-i mulţumească pe toate canalele pentru asta. Creierul lui nu încetează să elibereze endorfine, serotonină şi dopamine, pentru a se simţi atât de fericit. Mai mult, imaginaţia lui capătă aripi la gândul că în viitor mai poate face fapte de o asemenea anvergură mediatică şi la gândul că va fi foarte mulţumit de sine pentru aceasta.

Se pare că oamenii cu atitudini şi comportamente pro-sociale pot înregistra mai des stări sufleteşti de fericire. Având în vedere că mulţumirea de sine şi satisfacţia existenţială pot fi explicate şi prin chimia creierului, e de la sine înţeles că omul poate ajunge, fără să vrea, în situaţia de a crede că este filantrop autentic, când, de fapt, deşi fapta lui nu e lipsită de valoare şi impact moral, e vorba şi de puţină satisfacţie de sine (Arimitsu & Hofmann, 2015).

 

Este vreo legătură între mila de altul şi mila de sine?

„Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Altfel spus, să-ţi fie milă de cel de lângă tine aşa cum ţi-e milă de tine însuţi. Întrebarea este dacă mie îmi e milă cu adevărat de mine însumi. Ce înseamnă mila de sine pentru o persoană care doreşte să consume alcool? Ce înseamnă mila de sine pentru un adolescent ale cărui modificări hormonale îi pretind satisfacerea anumitor nevoi? Ce înseamnă mila de sine pentru un om care suferă de depresie? Fără prea mult efort de gândire, ne putem da seama că iubirea celuilalt funcţie de iubirea de sine se poate transforma într-o armă de distrugere în masă dacă iubirea de sine este una distorsionată.

Iubeşte-te pe tine însuţi aşa cum te iubeşte Dumnezeu. Iubeşte-l pe celălalt aşa cum îl iubeşte Dumnezeu. Ceea ce eşti tu la un moment dat nu este neapărat un reper de la care să porneşti în iubirea de semeni. De aceea este de recomandat ca atunci când iubeşti pe cineva să începi de la ideal (nu de la nivelul tău din prezent), adică de la cinstea pe care Dumnezeu o dă omului. De exemplu, atunci când afirmi că „Dumnezeu S-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, să ştii şi să înţelegi că dacă Dumnezeu te consideră pe tine şi pe ceilalţi oameni atât de importanţi încât să se întrupeze pentru mântuirea ta şi a lor, atunci demnitatea ta este una conferită de Dumnezeu Însuşi. Valoarea ta ca om nu stă în ce maşină conduci sau în ce fel de locuinţă stai şi nici în valoarea ceasului pe care îl porţi. Valoarea ta este sinele tău, chipul divin după care ai fost creat de Dumnezeu. „Chipul slavei Tale sunt măcar deşi port rănile păcatelor…”, zicem într-o cântare de la Slujba Înmormântării.   

 

Ar mai fi o cale să ajungi la iubirea autentică de sine. Autocunoaşterea. Când Socrate a spus: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, a coborât de fapt filosofia din lumea abstractă a unor zeităţi ticluite după chipul şi după asemănarea omului, a nevoilor şi a patimilor lui, şi a adus această filozofie pe pământ şi, mai adânc decât atât, în inima existenţei omeneşti: cunoaşterea de sine. În zilele noastre, atenţia faţă de sine a omului este deficitară invers proporţională cu preocuparea lui de lucrurile exterioare şi de imaginea lui. El vrea să fie bogat şi să aibă o imagine bună înaintea celorlalţi. Bogăţia însă îl face pe om atent la cele din afară şi îl risipeşte de la concentrarea pe sine. Imaginea de sine la fel, aduce persoana în situaţia de a se preocupa de sine doar în măsura în care corespunde aşteptărilor celorlalţi. Ce vrea şeful, mama, soţia, colegul, copilul de la mine, este cumva mai important decât ceea ce vreau eu de la mine. Până la urmă ajung să obosesc. Ajung în situaţia în care spun: STOP! Ce se întâmplă cu mine şi în ce direcţie vreau să merg în viaţă?

Se pare că sunt trei paşi ai autocompasiunii:

  1. înţelegerea şi acceptarea de sine;
  2. recunoaşterea faptului că toţi oamenii suferă din diferite motive;
  3. conştientizarea emoţională de sine, fără a te dispreţui (Neff, 2003).

 

Pasul întâi: Cine se acceptă pe sine aşa cum este el? Cine nu doreşte să modifice ceva la el însuşi? Vă propun un exerciţiu: Aşezaţi-vă dezbrăcat în faţa oglinzii şi încercaţi să vedeţi dacă sunteţi mulţumit de felul în care arătaţi. După statistici, se pare că oamenii nu prea sunt mulţumiţi de aspectul lor fizic. Tot timpul au ceva de comentat la treaba asta. Pasul doi este să se oglindească în ceilalţi. Oamenii din viaţa noastră sunt tot atâtea oglinzi pentru noi. Poate că uneori aceste oglinzi deformează realitatea noastră până la grotesc, însă, un lucru este clar: oglinzile care mă reflectă pe mine au legătură cu mine însumi. Dacă le evit sau dacă le sparg nu fac decât să fug de mine însumi şi de anumite aspecte pe care nu le accept la mine însumi. Întotdeauna aurul s-a lămurit în foc şi rădăcinile puternice şi adânci s-au adeverit în bătaia vântului.

Pasul doi: După ce mă accept pe mine însumi aşa cum sunt, cu bune şi cu mai puţin bune, încep să te înţeleg şi pe tine. În momentul în care bârna din ochiul meu e dată la o parte, te pot vedea mai bine şi… mai corect. Comparaţia nu va mai fi „în avantajul meu”: necazul meu nu va mai fi cel mai mare şi tu nu ai nici o problemă. Privirea mea nu mai este acum una distorsionată de neacceptarea şi neînţelegerea de sine. Şi chiar dacă nu te pot vedea în lumina unei obiectivităţi totale, măcar te înţeleg mai mult şi te percep mai aproape de adevăr. Îmi dau voie să fac asta, rupându-mi chingile propriei necunoaşteri de sine. A fi orb faţă de mine însumi echivalează cu imposibilitatea de a te vedea aşa cum eşti de fapt, cu bucuriile şi neîmplinirile tale. De aici pleacă şi mila mea înţelegătoare faţă de tine. Aşadar, prin mine spre ceilalţi.

Pasul trei: Conştientizarea emoţională de sine este rezultatul acceptării de sine. Sunt mulţumit cu ceea ce sunt eu şi, în acest caz, nu mai fug de mine însumi. Nu încerc să mai scap de mine însumi. Stau mai mult cu mine, cu stările şi cu emoţiile mele. Îmi dau seama de plusurile şi de minusurile mele, pe primele încerc să le dezvolt şi pe ultimele, acceptându-le, încerc să le menţin sub control. Sigur că nu voi încerca să văd doar partea plină a paharului, în egală măsură partea goală şi care aşteaptă să fie umplută face parte din mine. Şi în nici un caz nu-mi va fi milă de mine. Fiului risipitor din Evanghelie nu i-a fost milă de el, ci şi-a venit întru sine sine ira et studio. Căinţa lui a pornit exact din locul în care l-au adus propriile alegeri. Şi-a acceptat degradarea morală şi existenţială, însă ştia că este în continuare fiul Tatălui. Şi-a conştientizat statutul, starea de fapt şi, de asemenea, posibilităţile.

 

Cum începi să te accepţi pe tine însuţi aşa cum eşti?

Răspunsul ar putea fi: cu ajutorul părinţilor. Dacă părinţii te acceptă aşa cum eşti, o vei face şi tu. Însă, dacă te vor folosi ca pe un vârf de lance pentru a străpunge dificultăţile vieţii şi a se realiza prin tine, cu greu vei ajunge să te iubeşti pe tine însuţi. Matematic vorbind, cu cât aşteptările părinţilor faţă de copii sunt mai mari şi depăşesc posibilităţile de realizare ale lor, cu atât copiii pot înregistra mai multe eşecuri şi, pentru acest motiv, se vor suporta mai greu pe ei înşişi. Un părinte care îşi mângâie copilul doar atunci când acesta ia note bune la şcoală, iar când ia note rele nu o face, nu este un părinte care îşi iubeşte copilul, ci unul care se iubeşte pe el însuşi şi care caută să-şi crească valoarea imaginii de sine lăudându-se cu propriul copil. Acest lucru poate fi un adevărat vampirism energetic. Şi dincolo de aceste eşecuri, dacă părintele nu numai că nu-i este alături copilului când nu atinge o anumită performanţă, dar îi mai şi scoate ochii cu sacrificiile pe care le-a făcut pentru el, va ajuta şi la instalarea sentimentului de vinovăţie la copil. Odată instalat sentimentul vinovăţiei la copil, orice acţiune va întreprinde acesta va fi realizată în scopul câştigării interesului părinţilor. Va căuta să şi apropie emoţional cât mai mult cu putinţă. Ataşamentul copilului nefiind unul de siguranţă, se creează posibilitatea dependenţei emoţionale a copilului faţă de părinţii lui. Fiecare gest şi fiecare acţiune a lui e supusă (des)acordului parental. Iar lucrul acesta la rândul lui va încuraja şi un anumit comportament al părinţilor faţă de copil.

E cazul unei mame a doi băieţi care s-au mutat la Timişoara şi care le cere permanent să se întoarcă la Mediaş unde au la dispoziţie încăpătoarea casă părintească. Băieţii sunt căsătoriţi şi şi-au făcut rostul lor acolo, însă mama insistă că locul lor e „acasă”. Cunosc acest caz şi pot să vă spun că poate fi o situaţie destul de dificilă, mai ales că unul dintre băieţi are şi ceva probleme de familie.

Procesul formării unor astfel de pattern-uri familiale este îndelungat şi rădăcinile adânci ale neînţelegerilor pe această temă solicită o muncă asiduă de eradicare. Iar familia, oricât de unită ar fi, nu poate reprezenta un aliat de nădejde tocmai din cauza implicării emoţionale directe. Iar copiii se pot ajuta cu atât mai puţin pe ei înşişi, de vreme ce sunt făcuţi sandwich între pretenţiile familiei lor de origine şi propria lor familie.

 

Concluzii

♦ dacă nu te accepţi pe tine însuţi/însăţi nu-i poţi accepta pe ceilalţi.
♦ dacă părinţii nu te înţeleg emoţional pe tine îţi va fi foarte greu să-i înţelegi şi tu pe ceilalţi.
♦ compasiunea faţă de ceilalţi este direct proporţională cu autocompasiunea.
♦ uneori a face milostenie cu cineva poate fi expresia unui sentiment de vinovăţie de care încerci cumva să scapi.
♦ compasiunea faţă de cineva poate fi influenţată situaţional; dacă te vede cineva poţi să te arăţi mai milostiv decât eşti în realitate.

 

Bibliografie: 

  1. ARIMITSU, K., HOFMANN, S. G: (2015). Cognitions as mediators in the relationship between self-compassion and affect. Personality and Individual Differences, 74, 41 – 48.  
  2. BONCU, Ştefan, Nastas, Ştefan, (2015). Emoţiile complexe, Iaşi: Editura Polirom. 
  3. GOLEMAN, Daniel, (2007). Inteligenţa socială, traducere de Ileana Achim, Bucureşti: Editura Curtea Veche.        
  4. McGONIGAL, Kelly. (2015). Puterea voinţei. Cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face pentru a-l îmbunătăţi, traducere de Marilena Iovu, Bucureşti: Editura Litera.
  5. NEFF, K. D. (2003). The development and validation of a scale to measure self-compassion. Self and Iidentity, 2(3), 223 – 250.     

 



Osteneala pentru suflet să nu întârzie! - Dr.conf.univ. Ana Sofroni

 

„Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”.
(Sextus)[1]
Suntem cu toţii făcuţi din trup şi suflet. Suntem o îmbinare tainică a materialului şi spiritualului, căci aşa ne-a creat Dumnezeu. Şi noi cu bună ştiinţă trebuie să ne îngrijim atât de partea materială, cât şi de cea spirituală a fiinţei noastre. Trupului, cu specificul lui material care-l face vizibil, noi de obicei îi acordăm cu mult mai multă atenţie, decât sufletului invizibil: totdeauna avem grijă să fim sănătoşi trupeşte, să nu slăbim de puteri, luăm hrana la timp. Indivizii mai generoşi adesea chiar întrec măsura, oferindu-i trupului din abundenţă bunătăţi peste bunătăţi. Dereglările fiziologice şi îmbolnăvirile ce apar destul de des din această cauză, împătimiţii caută să le pună pe seama altor pricini, într-atât de mare este „mila” lor faţă de trup. Şi iată că pasiunea exagerată pentru confortul material îl sărăceşte pe om sufleteşte din cale afară de mult: sufletul lui, nealimentat la timp, slăbeşte, se subţiază ca aţa, cade în paragină şi într-o pustiire îngrozitoare. Începe aşa zisa viaţă fără suflet, când la toate din jurul său un asemenea individ priveşte cu ochi reci, cu inima împietrită, când i se iscă diferite boli ca să-i macine trupul, căci sănătatea acestuia depinde, mai întâi de toate, anume de sănătatea sufletului, iar el iată că a ajuns să sufere; când necazurile, parcă căzute din senin, se ţin lanţ de individul neputincios. Multă lume, mai devreme sau mai târziu, se dumireşte de gravitatea unei atare situaţii. Abia atunci oamenii se întorc hotărât cu faţa înspre cele duhovniceşti, căutând scăpare la Dumnezeu. Dar câtă osteneală îţi mai trebuie ca, după un timp îndelungat de desfătări mult distrugătoare pentru sănătate, să reuşeşti a-ţi readuce sufletul la fireasca curăţenie! Bineînţeles că mai raţional ar fi să-l ţii în curăţenie permanent, nici pentru o clipă să nu-l laşi de izbelişte ca să fie stăpânit de vrăjmaşul viclean, ci să-l întăreşti sârguincios cu cele ce-i sunt lui, sufletului de viaţă dătător, folositoare. Avându-ţi sufletul bine îngrijit, îţi duci traiul mai uşor şi poţi înainta mai sigur spre desăvârşire duhovnicească.

Se cere a spori atenţia faţă de suflet îndată de cum vrăjmaşul porneşte atacurile sale insistente asupra fiinţei omeneşti. Din învăţăturile credinţei creştin-ortodoxe aflăm că aceasta, de fapt, se întâmplă cu începere de la vârsta de 7 ani. Deci şi apărarea de răutăţi trebuie să nu întârzie. Cu cât mai devreme acestora li se va da riposta cuvenită, cu atât mai lesne va fi să scape omul de ele. Măsurile adecvate luate la timp sunt chezăşia oricărui succes. Oricine ştie asta, că e învăţătură bună, însă nu oricine o aplică în mod practic, procedând aşa fie că din indiferenţă, fie că din lenevie, fie că din alte motive puţin serioase. Importanţa majoră a celor de suflet ziditoare exclude hotărât o asemenea atitudine, pentru a evita la timp adumbririle sumbre. La început, părinţii sunt aceia care îl feresc pe copilul lor de cele rele. De la părinţi pornesc sfaturile necesare şi exemplele demne de urmat în aspect moral-creştinesc. Mama, tata, adesea şi buneii, îl deprind pe copil cu Biserica, îl fac să se mărturisească cât mai des, îi vorbesc despre prezenţa lui Dumnezeu între noi. Asemenea măsuri, aplicate cu iscusinţă şi suficientă străduinţă, duc treptat la transformarea obişnuinţei în necesitate conştientizată. E anume ceea ce mai târziu le ajută tinerilor să înfrunte cu mai multă uşurinţă ispitele şi greutăţile care le ies în cale. Aceasta va fi şi situaţia când ei, tinerii, se vor simţi bine pregătiţi pentru procesul de autoinstruire moral-creştinească, pe care e necesar să-l aplice fiecare vrednic creştin pe tot parcursul vieţii sale.

Dar care ar fi punctele de sprijin în ceea ce priveşte menţinerea sufletului în curăţenie? Mai întâi de toate, aceasta este lupta contra mândriei. E bine să ştie fiecare câtă stricăciune aduce sufletului mândria. Omul mândru e iubitor de sine şi îngâmfat, nevoie mare. E egoist şi invidios şi-i socoteşte de nimic, în raport cu dânsul, pe cei din jurul său. Cu obrăznicie îndrăzneşte să creadă că el însuşi este izvorul tuturor succeselor sale. Şi astfel greşeşte grozav, fiindcă într-adevăr absolut nimic nu se face în viaţa omenească fără voia şi puterea Domnului (Ps. 126, 1-2). Prin felul său de a fi, cel mândru se pomeneşte îndepărtat şi de semeni, şi de Dumnezeu. O asemenea situaţie e foarte gravă, dar de evitat se poate. Sfatul creştinesc aici e următorul: nimeni să nu-şi atribuie merite exagerate la obţinerea succeselor frumoase, ci fiecare să recunoască că ele se datorează numai şi numai ajutorului primit de la Dumnezeu, iar persoana prin care succesele vin, să nu se creadă pe sine superioară faţă de alţii, ci cu bucurie să-i mulţumească Domnului că El a înzestrat-o cu darul de a fi lumii de folos. Avem în acest sens sfaturile atâtor părinţi duhovniceşti! Unul din ele e următorul: „…să deschizi front de luptă împotriva mândriei…, care ne desparte de Dumnezeu[2].  Sunt cuvinte sfinte, să nu le punem la îndoială pentru nimic în lume!

Adesea cei tineri se pomenesc afectaţi de dorinţa întâietăţii, se rup în fel şi chip ca să fie anume ei primii în toate celea, fie că e vorba de o evidenţiere cu fapta, sau de o menţiune oarecare, sau de a fi servit cu ceva ş.a.m.d. La unii ca aceştia foarte devreme încearcă să prindă putere simţul egoismului, care nicidecum nu poate convieţui cu sentimentul dragostei faţă de aproapele. Cel egoist are sufletul încărcat şi de invidie, şi de ură, şi de nedreptate, şi de multe alte vicii. De dânsul nu se mai prinde nici modestia, nici sfiiciunea, el nu este capabil de a gândi şi judeca în mod obiectiv, pe când Domnul pune mare preţ pe asemenea calităţi, arătându-ne prin Sfintele Scripturi că îi iubeşte mult pe oamenii smeriţi, modeşti, retraşi şi că ei sunt aceia care vor primi la a doua judecată răsplata cea mare. Iată ce le promite Dumnezeu: „Dar mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi” (Mt. 19, 27-30). Acelaşi sens îl aflăm şi în cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, redate de evanghelistul Luca: „Căci oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa” (14, 1-11). Hai, dar, să ne străduim să facem întocmai aşa, cum ne îndeamnă învăţătura creştinească, şi atunci vom trăi cu adevărat frumos, cu demnitate, vom fi creştini mărinimoşi. „Căci faptul de a trăi nu stă în puterea noastră, dar acela de a trăi frumos stă în puterea noastră”, ne povăţuieşte Părintele Sextus[3].

Totuşi, deloc nu e uşor să urmezi calea cea dreaptă, întru totul evitând poticnelile şi căderile, căci să greşeşti e lucru firesc pentru noi, păcătoşii. Piedicile de tot felul pot apărea şi pe neprins de veste, aşa încât uneori ţi s-ar părea că nu greşeşti cu nimic, dar apar diferite uneltiri din partea vrăjmaşului. Noi nicicând să nu ne lăsăm înşelaţi de cel răuvoitor şi răufăcător, ci sincer să ne căim de orice greşeală am face, oricât de neînsemnată ni s-ar părea ea să fie, cât mai des să ne mărturisim păcatele părintelui duhovnic ca să luăm dezlegare de ele şi cu conştiinţa trează să privim la tot ce se întâmplă cu noi. Acestea sunt arme puternice ale credinţei noastre, şi ne-ar sta bine să le folosim întru apărare nu doar ocazional, ci de fiecare dată când vom cădea în păcat. Ele, fiind noi căzuţi în păcate, oricând ne vor ajuta să ne ridicăm, deoarece sunt expresii ale gândirii creştineşti, bazate pe cuvântul divin. Citim în psalmii lui David: „Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale” (Ps. 118, 9). Să înţelegem, dar, bine că cuvintele dumnezeieşti ne dau putere de viaţă, ne fac să devenim tari din fire şi luminaţi la minte, adică aşa cum am fost zidiţi de Domnul. Iar acel care ne umple sufletul de beznă, adică diavolul, la auzul lor ne slăbeşte din strânsoarea lui, fiindcă nu le suferă. Şi atunci calea noastră se îndreaptă şi se luminează. Bună povaţă în acest sens avem şi de la Părintele Nil din Ancyra, care scrie într-o maximă în felul următor: „Să fie în gura ta psalm de rugăciune, căci atunci când e chemat, Dumnezeu îi pune pe fugă pe demoni[4].  E o povaţă mereu binevenită pentru toate generaţiile de creştini, ca şi multe alte maxime de acest fel, create de părinţi duhovniceşti „ca instrumente pentru a inocula în om gânduri şi sentimente menite să ducă la schimbarea vieţii sale”[5]. Aşadar, instrumente bune avem, rămâne doar ca noi să ne înarmăm la timp cu ele şi să dorim într-adevăr a ne schimba viaţa în mai bine, şi atunci Bunul Dumnezeu le va rândui pe toate în folosul nostru. Venind cu pocăinţă la Dumnezeu, după săvârşirea faptelor rele, trebuie, totodată, şi să-I făgăduim că mai mult nu vom greşi. Astfel am da dovadă că toată voinţa ne-o orientăm spre cele bune, că ne dezicem de apucăturile nedemne ce le-am avut până acum. Însă să nu uităm şi de faptul, că făgăduinţele ce le facem urmează a fi onorate de noi. Eschivările nu ar aduce la nimic bun, ci doar ne-ar îndepărta de Domnul, căci El aşteaptă ca noi să ne conducem în viaţă de poveţele din Psalmi, iar aici scrie: „…împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale” (Ps. 49, 15). De vom trece nepăsători pe lângă asemenea cuvinte, ne-am putea pomeni înafara comuniunii cu Puterea divină, şi atunci osteneala noastră pentru suflet ar fi în zadar. Bun sprijin la îmbogăţirea sufletească ne sunt şi binecuvântările Domnului asupra a tot ce noi facem. Creştinul trebuie să ceară binecuvântare de la Dumnezeu înainte de începerea oricărui lucru. Ca să devină împreună cu Dumnezeu conlucrător la ceea ce urmează să înfăptuiască. Şi atunci lucrul îi va spori, i se vor îndeplini şi toate năzuinţele, şi de viaţă îndestulată va avea parte. Învăţătură de binecuvântare ne vine încă de la proorocul şi împăratul David, care scrie cu har dumnezeiesc: „Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvântează…”  (Ps. 66,1). Apoi, repetând cerinţa, ne arată că e necesar să fim insistenţi înaintea Domnului, cerându-I binecuvântări: „Binecuvântează-ne pe noi, Dumnezeule, Dumnezeul nostru. Binecuvântează-ne pe noi, Dumnezeule, şi să se teamă de Tine toate marginile pământului” (Ps. 66,6). Aici ni se descoperă de asemenea puterea cea mare a binecuvântării dumnezeieşti – de ea se vor înfricoşa toţi vrăjmaşii noştri, din toate cele patru părţi ale lumii. Şi vai de bieţii oameni atunci, când ei nu o voiesc, fiindcă se lipsesc de sprijinul lui Dumnezeu, după cum aflăm dintr-un alt verset de psalm: „…şi n-a voit binecuvântarea şi s-a îndepărtat de la el” (Ps. 108, 16). Triste urmări mai au loc atunci când, din nechibzuinţă, omul face un asemenea pas. Ne putem încredinţa de asta din cuvintele Părintelui Arsenie Boca: „…ei silesc pe Dumnezeu să se retragă din ocrotirea lor, şi aşa apare stricătorul, cât nu mai poţi scăpa de el. Şi pe mulţi îi mănâncă de vii[6].

Pentru nespusa milostivire pe care o revarsă Dumnezeu asupra noastră, noi avem datoria să-I arătăm mare recunoştinţă. Ne obligă s-o facem morala creştină, căci trebuie să fim la nivelul fiinţelor superioare create de Domnul, după cum ne-a fost menirea de la început. De vom rămâne însă nerecunoscători, înseamnă că lăsăm loc în suflet pentru reîntoarcerea „stricătorului”, şi atunci nu vom mai fi conlucrători cu Dumnezeu la mântuirea ce ne-o dorim. Iar de vom urma pildelor ce vin de la David, ne-am pomeni în strălucirea virtuţii recunoştinţei. Că scrie psalmistul: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate binefacerile Lui” (Ps. 102, 2). Apoi, mai departe, ne face să înţelegem că e puţin doar să nu uităm de bunătatea lui Dumnezeu, ci pentru ea se cuvine şi multe laude să-I aducem Atot-creatorului: „Dumnezeul meu eşti Tu şi Te voi lăuda; Dumnezeul meu eşti Tu şi Te voi înălţa. Te voi lăuda că m-ai auzit şi ai fost mie spre mântuire” (Ps. 117, 28). Cu câtă nobleţe ar mai lumina sufletul creştinului recunoscător şi al aceluia care aduce laude lui Dumnezeu! Mai mult ca atât, şi facerile de bine ar porni ca un mănunchi de raze de la dânsul, fiindcă el ar fi gata cu toată fiinţa lui să facă voia Domnului, să facă ceea ce ne-a învăţat Mântuitorul prin pildele Sale de viaţă pământească. Ne încurajează la facerea de bine şi cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care atât de mult a fost preocupat de zidirea sufletească a lumii creştine. Iată-le: „Când facem binele, noi îl cinstim pe Dumnezeu[7]; iar El ne răsplăteşte cu iertare de grelele noastre păcate. Aflăm asta de la Sfântul Ioan Scărarul: „După cum o singură scânteie, adesea, aprinde o mulţime de materie, astfel şi un bine şterge mulţimea de păcate[8].  De aceea creştinii sunt îndemnaţi neîncetat să facă bine celor din jurul său. Toate acestea se cuvine ca fiecare creştin să le afle şi să înceapă a le urma încă din anii tinereţii, şi apoi să nu le neglijeze toată viaţa sa. Astfel, bogat în fapte bune, binecuvântate de Domnul, cu simţul recunoştinţei faţă de bunătatea lui Dumnezeu, smerit cu duhul, omul şi-ar trăi viaţa ca un adevărat creştin.

Binecuvântează-ne, Doamne, la o asemenea viaţă!

NOTE


[1] Maximele Părinţilor: sfaturi înţelepte pentru o viaţă creştină / Studiu introductiv şi traducere: Ioan I. Ică jr. – Sibiu: Deisis, 2010, p. 63.
[2] Paisie Aghioritul, cuviosul. Cuvinte duhovniceşti. Vol. V: Patimi şi virtuţi / Trad. Din limba. Greacă de Ieroschim  Ştefan Nuţescu; Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos. – Bucureşti: Evanghelismos, 2007, p. 55.
[3] Maximele… Op. Citată, p. 61.
[4] Ibidem, p. 179.
[5] Ibidem, p. 19.
[6] Arsenie Boca, protosinghel. Cuvinte vii / Părintele Arsenie Boca. – Ed. a 2-a, rev. – Deva: Charisma, 006, p. 262.
[7] Dicţionarul bubei-cuviinţe creştine: Antologie / alcătuită şi prefaţată de Pr. Dr. Gheorghe Paschia; Ediţie îngrijită, note şi indici de Pr. Al. Stănciulescu-Bârda. – Bârda: Cuget Românesc, 2010, p. 32.
[8] Ibidem, p. 32.


Spre Înviere, un singur lucru mai trebuiește - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Cu Sfântul Efrem Sirul și cu Apostolul Pavel spre Înviere

”Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii tale. Așa, Doamne, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor” (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul).

Amin, adică așa să fie! Oare, așa să fie? Oare ce este mai important pentru omul contemporan? Luminițele artificiale, cozonacii cu nucă și fața de masă cu iepurași pe ea, sau preocuparea socratică de sine conform principiului: ”Cunoaște-te pe tine însuți?” Însă, nu este vorba despre cunoașterea de sine prin comparație cu alții, așa cum facem de obicei (Boncu și Nastas, 2015, p. 178). Este vorba acum despre ochii întorși spre interiorul sufletului, ca în unle sculpturi brâncușiene. Porțile simțurilor devin închise pentru lumea din afara noastră și atenția noastră duhovnicească se concentrează spre adâncul din noi. A face astfel nu este un lucru prea accesibil pentru noi, de vreme ce emoția care plutește în aerul din jurul nostru acum în perioada pre-pascală nu este una hristosferică, ci telurică, gastronomică, vestimentară. Sigur că și aceste lucruri fac parte din viață, însă a confunda emoția legată de procurarea lor cu pregătirea intensă și profundă pentru Taina Învierii Domnului Hristos este, cel puțin, neinspirat.

Poate că o distincție făcută între doi temeni, ”patimă ” și ”pătimire”, ne ajută mai mult să înțelegem pregătirea ascetică pre-pascală pentru întâlnirea mistică a Celui Înviat. ”Patima” este un păcat repetat suficient de des astfel încât să devină ca ”a doua fire” pentru noi. Și dacă păcatul repetat devine patimă, înseamnă că de păcate scăpăm mai ușor decât de patimile adâncite în firea noastră. Ceea ce facem ne face. Celulele stem pe care creierul le generează zilnic, după ce unele regenerează disfuncționalitățile de la nivelul corpului, restul se ocupă de acțiunea de învățare a lucrurilor și activităților noi (Goleman, 2016, p. 137). Cum ar fi păcatele de exemplu, adică acele activități care ne produc plăcere și satisfacție. Și aceasta se întâmplă până când lucrurile ne devin interioare firii. Deci, putem spune că păcatele sunt făcute cu voie și, când devin prin repetare parte din noi, se transformă în patimi fără voie, în sensul că rămân în noi ca o predispoziție a noastră spre păcat.

”Pătimirea” în schimb, este o suferință asumată de bună voie. Îmi asum o suferință pentru un scop. Postesc pentru că vreau să mă pregătesc pentru Înviere. De aceea, săptămâna de dinaintea Sfintelor Paști nu este a patimilor, ci a Pătimirilor, pentru că nici Hristos n-a fost pătimaș ci a fost pătimitor. El și-a asumat vindecarea firii omenești căzute în patimi și a pătimit (nu a fost pătimaș) ”pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire” (Crezul). Suferința lui Hristos a fost o suferință asumată pentru păcatele și patimile oamenilor, ca omul să aibă un exemplu suprem de smerenie, răbdare și încercare în orice suferință și să aștepte cu nădejde dragostea izbăvitoare a lui Dumnezeu. De aceea spunem rugându-ne: ”...duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, slugii Tale”.

Și că dragostea lui Hristos față de omenire e una necondiționată de vreun interes oarecare pe care l-am putea gândi noi oamenii, ne-o arată cu asupra de măsură Sfântul Apostol Pavel: ”Deci fiind îndreptați din credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos. Prin Care am avut și apropiere, prin credință, la harul acesta, în care stăm, și ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Și nu numai atât, ci ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare. Și răbdarea încercare, și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu S-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă. Căci Hristos, încă fiind noi neputincioși, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioși. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăște cineva să moară. Dar Dumnezeu își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptați prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căci dacă, pe când eram vrăjmași ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcați fiind, ne vom mântui prin viața Lui. Și nu numai atât, ci ne și lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum împăcarea” (Romani 5, 1 – 11).

Reținem două lucruri din aceste versete:

  1. Domnul Hristos a pătimit pentru noi de bunăvoie și nesilit decât de dragostea Lui pentru noi și pentru mântuirea noastră și,

  2. Suferința Lui încununată de Înviere ne inspiră și pe noi oamenii în suferințele noastre care, asumate liber și cu gândul la Dumnezeu, duc prin răbdare, prin încercare și nădejde la ”iubirea lui Dumnezeu care s-a vărsat în inimile noastre”.

Așadar, suferința aduce cu sine răbdarea. Dacă știm că Cineva a trecut înaintea noastră prin suferință și a ajuns la Înviere, atunci suferința noastră devine una asumată în acest sens. Și bineînțeles că răbdăm suferințele cu voie. În felul acesta devenim încercați, adică, dacă răbdăm cu voie și vedem că nimic rău nu ni se poate întâmpla, atunci devenim încercați și știm din experiență că suferințele nu ne pot ucide. Doar am probat lucrul acesta prin răbdarea suferinței. Iar această victorie, chiar dacă nu este cea finală, ne umple de nădejde în Dumnezeu cu ajutorul Căruia am depășit suferințele, nădejde care, în fond, ne face să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima și cu toată vârtutea noastră.

De aceea, în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cerem de la Domnul și Stăpânul vieții noastre ”duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale”.

Mai departe, ajunși la un asemenea nivel de înțelegere spirituală a vieții, ne putem concentra acum pe singurul lucru care trebuiește, pe viața noastră interioară: ”Așa, Doamne, dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor”.

Fiind acum pe temelia sigură a nădejdii care nu rușinează pe nimeni și a dragostei care prin Duhul Sfânt s-a vărsat în inimile noastre, dispun de curajul necesar al abordării de sine, al venirii întru sine dacă vreți. Acum, inspirat și încurajat fiind de suferința și Învierea lui Hristos, Îi pot cere ”așa, Doamne, dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele...” și toate celelalte. Acum, după ce am dobândit față de Dumnezeu inimă de fiu, față de semenul meu inimă de frate, pot să am și față de mine inimă de judecător. Mă pot acum concentra pe mine însumi pentru că nu mai sunt singur în suferința mea. Cu noi este Dumnezeu.

Chipuri de lumină și... de umbră. Sau, de ce să nu-i judecăm pe alții

Pentru aceasta, adică pentru a înțelege de ce e atât de riscant să-i judeci pe ceilalți, perioada Păresimilor îmi pune dinainte o galerie întreagă de chipuri exemplare pentru viața mea duhovnicească: chipuri luminoase și chipuri întunecate. Printre exemplele de lumină îi avem pe Sfinții Grigorie Palama și Ioan Scărarul, Sfânta Maria Egipteanca, dreptul Iosif, cele cinci fecioare înțelepte, femeia păcătoasă, Iosif și cu Nicodim... Iar printre ceilalți s-ar putea enumera Iuda Iscarioteanul, cărturarii și fariseii, Anna și Caiafa, cele cinci fecioare neînțelepte, Pilat și Irod...

Întrebarea care se ridică acum este dacă toate aceste persoane pot fi acceptate sau pot fi respinse în totalitate. De exemplu, femeia păcătoasă care a uns cu mir de nard picioarele Domnului Hristos și le-a șters cu părul capului ei, înainte de a face aceasta n-a avut o viață care să întrunească exigențele sfințeniei. Sau Iuda Iscarioteanul, înainte de a-L trăda pe Domnul Hristos, oare nu a fost și el pe calea cea îngustă a sfințeniei alături de El și de ceilalți Apostoli? Când a încolțit gândul trădării în inima lui Iuda? Oare de când a fost chemat la apostolat de către Mântuitorul? Sau de Sfântul Apostol Petru ce putem zice noi? El care s-a luptat cu atâta îndârjire pentru Hristos cu sluga arhiereului în grădina Ghetsimani, cum a putut să se lepede de trei ori de El?

Am putea lua și alte exemple: ”dacă Maria partea cea bună și-a ales”, oare Marta să nu fi făcut nimic bun?; dacă fiul risipitor și pocăit, venindu-și întru sine, s-a întors în brațele părintești, oare fratele mai mare al lui nu cumva n-a ieșit și el niciodată din voia tatălui lor?; dacă vameșul este o pildă de înaltă pocăință, fariseul oare nu ne oferă nimic exemplar? Inclusiv Sfânta Evanghelie ne spune că vameșul s-a întors mai îndreptat la casa sa decât fariseul, asta însemnând că chiar dacă mai puțin, totuși, și fariseul s-a îndreptat cumva prin faptele lui; în sfârșit, cine poate face o distincție netă între cei doi fii ai stăpânului viei dintre care primul a zis că se duce să lucreze via și nu s-a dus, iar celălalt, deși a zis că nu se duce să lucreze în vie, totuși a făcut-o. Pot eu, oare, judeca toate aceste cazuri?

M-aș mai opri la un exemplu istoric de pe vremea Sfântului Ciprian episcopul Cartaginei. E vorba de mijlocul secolului al III-lea când persecuțiile împotriva creștinilor erau în toi. Când împăratul Deciu a dezlănțuit persecuția, la Cartagina – și înclin să cred că nu numai acolo – situația s-a prezentat foarte divers. Cei mai lași dintre creștini numai că au auzit de persecuție și s-au și predat persecutorilor, trădându-i uneori și pe alți frați creștini. Alții au preferat să se predea ei înșiși și atât. Până aici lucrurile sunt cumva clare.

Însă, unii creștini mai bogați au apelat la o strategie: erau dispuși să plătească persecutorilor bani frumoși pentru a obține dovada (Libellus pacis) că au jertfit idolilor lepădându-se de Hristos, fără ca ei totuși să facă aceste lucruri. În acest caz, episcopul Ciprian care se ocupa de programul penitențial al celor căzuți de la credință (lapși sau apostați), a socotit că deși ei nu au jertfit idolilor conștiința lor era totuși viciată de această strategie și că era necesară și pentru ei aplicarea penitenței. Într-un fel, deși necăzuți cu fapta, cu gândul, totuși, au făcut-o.

Lucrurile s-au complicat însă și mai mult atunci când alături de categoriile de lapși pe care tocmai le-am enumerat, s-au adăugat și acei creștini care deși s-au lepădat de credință, au luptat totuși și au răbdat chinuri dar, în cele din urmă, au cedat. Deși și aceștia îngroașă rândurile lapșilor, este totuși o mare diferență de nivel între ei și cei din prima categorie care au alergat buluc la persecutori și s-au predat fără să le fie clintit măcar un fir de păr.

Mai departe, lucrurile se amplificau și mai tare în cazul mărturisitorilor. Aceștia erau cei care îndurau suferințe și nu se lepădau de Hristos, având multe semne ale suferinței pe corp. Pentru acest sacrificiu de sine ei erau bine cotați spiritual de către comunitatea creștină. Unii dintre ei au ajuns atât de apreciați încât oamenii nu se mai duceu la episcopi și la preoți să le ceară sfatul, preferându-i pe acești confessores în problemele spirituale. Situația devenea însă din ce în ce mai perplexă cu cât unii dintre mărturisitori începeau să strângă averi frumoase și să ducă o viață destrăbălată. Cumva își dădeau arama pe față. Sfântul Ciprian era destul de drastic în astfel de situații și consideră că între acești mărturisitori și cei care s-au lepădat de Hristos după ce au suferit numeroase chinuri nu există nici o diferență decât că persecuția a fost mai lungă la unii și mai scurtă la alții. De fapt, spunea episcopul Ciprian, dacă chinurile persecuției durau mai puțin mulți lapși puteau ajunge în categoria mărturisitorilor și, invers, dacă chinurile se mai prelungeau un pic probabil că mulți mărturisitori se numărau printre cei căzuți.

Asupra ultimei categorii de pe acest continuum spiritual și penitențial, martirii propriuziși, adică cei care mureau în persecuție, nu mai insistăm acum. E clar din cele expuse până acum că lucrurile nu erau deloc simple pentru Ciprian, episcopul Cartaginei, care trebuia să examineze în mod personal fiecare dintre aceste cazuri și să decidă psihologia profundă a căderii sau a mărturisirii credinței (Bîlbă, 2015, p. 237 ș. u.).

Am dat aceste exemple biblice și istorice pentru a avea un suport în plus în înțelegerea importanței pe care o are lăsarea în mâna lui Dumnezeu a judecării păcatelor altora. Fiecare dintre noi să ne ocupăm de păcatele și patimile noastre, recunoscând în același timp că Dumnezeu este Stăpânul vieții mele și al vieții tuturor oamenilor. Mie, însă, un singur lucru îmi trebuiește ... ”să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu”.

Un singur lucru trebuiește: drumul spre Înviere trece prin mine însumi

Viața nu se trăiește și nu s-a trăit nicodată prin comparație. Viața autentică spun. Viața ca dar al lui Dumnezeu făcut nouă. Oricine și oricât s-ar strădui nu poate adăuga staturii sale un cot. De ce să compar, atunci, talanții tăi cu talanții mei? De ce să nu-i dau la zarafi – a se citi săracii pe care îi miluiesc – și să iau înapoi de la Dumnezeu (IPS Streza, 2017, p. 262)? Până la urmă, așa cum ne spune părintele Steinhardt, Dumnezeu răsplătește boierește?

Comparația cu ceilalți nu face decât să mă ducă spre invidia și furia care o însoțește invariabil (Harris și Salovey, 2008). E adevărat că mânia, agresivitatea, dorința de a avea ce are celălalt a reprezentat și încă reprezintă pentru animale un mecanism al supraviețuirii speciei... însă la om nu mai e cazul să vorbim despre supraviețuire. Supraviețuirea înseamnă hrană și reproducere, dar pentru om supraviețuirea e lăsată în urmă de preocuparea pentru Viața cea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu care este înăuntrul nostru (cf. Luca 17, 21). ”Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Hristos Domnul nu S-a întrupat, n-a pătimit și n-a înviat pentru ceea ce, oricum, aveam, ci pentru posibilitatea noastră de a alege să trăim veșnic alături de Sfânta Treime și de toți sfinții.

Ori pentru a ajunge la destinația noastră ”meta-fizică” și, cu mult mai mult decât atât, dumnezeiască și îndumnezeitoare, preocuparea de mine însumi și de ”ființele” care populează adâncimea sufletului meu este esențială.

A-l judeca pe celălalt înseamnă a te judeca pe tine însuți (Guggenbuhl-Craig, 2017, p. 101) . Tot ce vezi la altul este cumva și în tine. Chiar dacă tu n-ai făcut acel lucru pentru care îl incriminezi pe celălalt, e posibil să îl faci, însă, deocamdată, situația este în avantajul tău. Sau poate că îți dorești măcar subliminal să faci și tu ceea ce acuzi la celălalt. Ori, poate că tu, odată, ai săvârșit acest păcat pe care acum îl observi la fratele tău... iar, în urma războiului mulți viteji se arată. În fond, cel ce stă să ia seama să nu cadă (cf. I Corinteni 10, 12).

Oricum am lua lucrurile, cumva, pentru că tu ai posibilitatea să le percepi la celălalt înseamnă co-părtășie, Adică, păcat fără voie și cu neștiință, dar păcat. Să luăm un exemplu: dacă pui în fața unui cățel romanul ”În căutarea timpului pierdut” al lui Proust, probabil că îl va mirosi un pic și apoi se va îndepărta pentru că nu reprezintă nici un interes pentru el. Absolut nici unul. Cățelul nu are în dotare nimic prin care să poată percepe ceva din valoarea timpului psihologic așa cum este perceput de autor. Însă, atunci când tu acuzi o malformație comportamentală a unui semen, în mod sigur știi despre ce vorbești. Ești echipat pentru asta.

Concluzia nu poate fi decât una singură: mână la adâncul sufletului tău! Acest singur lucru îți mai trebuiește: ”Doamne, dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele și să nu-l osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor”. Amin!

Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ
  2. BÎLBĂ, Ciprian Valentin, (2015). Elemente de spiritualitate penitențială în opera Sfântului Ciprian al Cartaginei. Teză de doctorat nepublicată.
  3. BONCU, Ștefan și NASTAS, Dorin, (2015). Emoțiile complexe, Iași: Editura Polirom.
  4. GOLEMAN, Daniel, (2016). Leadership: puterea Inteligenței Emoționale, traducere de Ana-Maria Datcu, București: Curtea Veche Publishing.
  5. GUGGENBUHL-CRAIG, Adolf, (2017). Riscurile puterii celor care ajută, traducere de Violeta Bîrzescu, București: Editura Trei.
  6. HARRIS, C.R., și SALOVEY, P. (2008). Reflections on Envy. În R.H. Smith (ed.), Envy: Theory and Research (pp. 335 – 356). Oxford: Oxford University Press.
  7. STREZA, IPS Laurențiu, (2017). Din exilul păcatului la Masa Împărăției. Pelerini cu Hristos spre Înviere, prin Postul Mare, Sibiu: Editura Andreiana.


Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Părintele Nicolae Steinhardt, evreul genial convertit la Ortodoxie
 

„DEVOȚIUNEA MEA PARTICULARĂ ESTE CRUCEA”

 Motto: „Degeaba suferi, dacă eşti în afara Bisericii nu ţi-e de niciun folos. Câţi eretici n-au riscat moartea? Câţi nu au dorit-o şi care acum ard în foc? Diavolul are şi el martirii lui”.

ITINERARII BIOGRAFICE

Monahul Nicolae (Nicu-Aurelian) Steinhardt, scriitor, publicist, critic literar, eseist,  filosof și adânc trăitor creștin, de origine evreu, se naște la 12 iulie 1912, în comuna Pantelimon, lângă București. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, rănit la Mărăști și decorat cu „Virtutea militară”, pentru că a luptat în primul război mondial, conducea o fabrică de mobile și cherestea la marginea Bucureștiului. Mama excela în blândețe și bunătate, calități descrise de N. Steinhardt într-o cromatică tentă de nostalgie: „Maică-mea era poreclită «Bunătate». Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau muşteriii de-a lungul trotuarelor. Model i-am avut pe amândoi părinţii”. Urmează exclamația cu nuanțe de amărăciune a celui care, neînduplecat cu propria fire, își va face mereu o intransigentă autoanaliză: „Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei! Cum de pot fi atât de altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreuna calităţile amândurora! N-a fost să fie!”. Din scurta autobiografie pe care Nicolae Steinhardt și-a alcătuit-o la îndemnul IPS Teofil Herineanu și al părintelui duhovnic, Arhim. Serafim Man, spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia, spicuim următoarea mărturisire, semnificativă pentru lucrarea pe care pronia lui Dumnezeu a avut-o cu sufletul lui Steinhardt, adus la creștinism asemenea convertirii minunate a lui Saul: „Din copilărie m-au atras clopotele și obiceiurile creștinești. Părinții mei erau în bune relații cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers și eu”[1].

După clasele primare pe care le face în parte acasă, parte la Școala Clementa din București, urmează cursurile Liceului Spiru Haret, unde „am fost singurul dintre cei patru elevi israeliți care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învățat religia creștină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza și-mi da note mari”[2].

 „Afecțiunea mea pentru Neamul românesc s-a întărit”

Perioada anilor de liceu în care Constantin Noica, Mircea Eliade, Dinu Pillat şi Marcel Avramescu îi sunt colegi de generație, marchează începutul afirmării sale în tribuna literaților. Frecventează cu persuasiune cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu și publică sub pseudonimul Antistihus. După susținerea examenului de bacalaureat în 1929, se înscrie la cursurile Facultății de Drept și Litere, pe care o absolvă în 1934, an în care publică primul volum din În genul… tinerilor, care conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade”, carte de care avea să se dezică mai târziu. Își desăvârșește studiile, doi ani mai târziu, când își susține la București teza de doctorat în Drept constituțional cu lucrarea „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit” și se hotărăște să-și continue studiile la Paris și Londra până la declanșarea primei conflagrații mondiale.

Revenit în țară, „nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetățenit prin lege inviduală votată de Parlament și ofițer de rezervă, fiind recunoscut, «evreu de categoria a doua», care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat totuși – deși puteam fi scutiți – munca obligatorie și munca la zăpadă, însă în condiții de operetă. Ar fi cu toate acestea fățărnicie din partea mea dacă nu aș recunoaște că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul țării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel și admirând curajul și mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populației evreiești. Afecțiunea mea pentru Neamul românesc s-a întărit”.

Mă simțeam din ce în ce mai atras de creștinism

Anii 1939-1940 și 1944 conturează pregnant profilul de publicist și critic literar al lui Steinhardt prin intensa activitate publicistică pe care o prestează ca redactor al „Revistei Fundațiilor Regale”, la recomandarea lui Camil Petrescu. Perioada imediată războiului aduce schimbări majore pe scena politică a țării, a cărei agonie începe odată cu abolirea monarhiei și instalarea regimului comunist. Teroarea exercitată de noul regim își pune amprenta privațiunilor și peste destinul lui Steinhardt, circumscris de altfel parcursului tragic al întregii intelectualități interbelice: „Am suferit alături de atâția alții, am fost dat afară din casă și barou și am dus-o foarte greu din punct de vedere material și sufletesc. Am fost și foarte bolnav vreme îndelungată”.

În ciuda greutăților și a presiunilor imunde, pentru Steinhardt drumul lăuntric către centrul propriei ființe își deapănă firul către o renaștere spirituală ireversibilă: „Din punct de vedere spiritual, lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simțeam din ce în ce mai atras de creștinism. Cu o bună și și binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură și intensă trăire creștină – Virgil Cândea și Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică și de filosofia creștină. Progresam așadar, pe amândouă planurile: teoretic și practic. Eram în realitate apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul și hotărârea de a face pasul final. Șovăiam, mi-era rușine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorință și panică, prielnică lenei și tergiversării. Mi-era și teamă, mă știam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic și umblă pe căi misterioase”.

Într-un timp al haosului moral, al abrogării distincției esențiale dintre bine și rău, ori mai precis al falsificării binelui, al lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură, N. Steinhardt își câștigă prin suferință libertatea interioară.

ÎN ARESTUL SECURITĂȚII. ABSURDUL UNUI FALS PROCES

 „Curajul e taina finală; învinge acela care este dispus să moară”.

În 1959, la 46 de ani, Stein­hardt este arestat şi declarat inculpat în celebrul proces „Noica – Pillat”. La 31 decembrie, în acelaşi an, este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, cu menţiunea că dacă refuză va fi arestat şi introdus în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Ironia supremă pentru un evreu care, în ultimii ani, fusese prigonit din cauza originilor de către regimul Antonescu. Steinhardt, la îndemnul tatălui său care avea oroare de fricoși și un vădit dispreț pentru delatori, refuză compromisul. În arestul Securității, cunoaște duritatea anchetelor renumite prin cruzimea metodelor de interogatoriu: „Locotenentul-major Onea, dintre «metodele de simplă securitate», cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape – al meu şi al lui – şi cu gentileţe stingherit părintească mi le aplică pe cap, pe tălpi, după cum e cazul”.

Și pentru că declarațiile acuzatului nu corespund așteptărilor Securității, în februarie 1960, se montează procesul, trecându-se la „făurirea scenei pe care o jucăm toţi, a scenariului absurd, a părelniciilor adânc înfipte în mizerie şi spaimă”. Așezat în boxa acuzaților între Constantin Noica și Vladimir Streinu, în tribunal Steinhardt găsește tăria să se descătușeze de propriul sine, spre a fi reazemul celor apropiați, prăbușiți în genunea deznădejdii: „De îndată ce mă văd aşezat pe bancă, săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: «Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi niciunul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune». Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mainii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta”. Conștient că procesul nu este decât o „comedie” cu deznodământul prestabilit și că „ce spui la tribunal e ca şi cum ai vorbi la un post radiofonic emiţător care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut”, Nicolae Steinhardt își pregătește cu grijă, din celulă, cuvântul final pe care îl recită fără oprire:  „Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpretat ca un atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi asociat la răspândirea lui, deoarece am avut, am şi voi avea întotdeauna faţă de poporul român numai simţăminte de adânc respect şi neţărmurită dragoste”. Urmează actul final al mascaradei, sentința nr. 24/960 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare București:  „12 (doisprezece) ani muncă silnică, 7 (şapte) ani degradare civică şi confiscarea totală a averii personale pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale”.

Închisorile comuniste

PRIMA TEMNIȚĂ. JILAVA – ALTAR AL SUFERINȚEI ȘI CRISTELINIȚĂ A NAȘTERII DIN NOU

„Creștinismul e bucurie și rețetă de fericire; e și asumare a durerii”.

Sfârșitul lui februarie, 1960 îl găsește pe Steinhardt între zidurile mohorâte ale Jilavei, acolo unde avea să descopere constantele unei spiritualităţi româneşti pe care, odată ieşit din închisoare, le va cinsti cu verbul şi verva lui inimitabile. Prima zi de temniță, însă va  rămâne în memoria părintelui Nicolae, una plumbuită de spaimă și nedumerire: „Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase. Totul – ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real”. Părintele Mina Dobzeu, cel care va purcede la catehizarea lui Steinhardt, afundându-l în baia nașterii din nou a botezului creștin, își amintește de prima întâlnire cu viitorul catehumen: „Era spre sfârşitul lui februarie. Eram vreo 60 în celulă, trei rânduri de paturi etajate. Într-o noapte, uşa se deschide şi este împins un om cu bocceaua sub braţ, înspăimântat şi nedumerit. Toate paturile erau ocupate, erau şi câte doi în pat. L-am văzut şi i-am făcut semn să se urce la mine. Să mai dormim puţin, că acuşi e ziuă. A doua zi am aflat că se numeşte Nicolae Steinhardt şi că e «ovreu», cum zicea el”.

„Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie”

Regimul dur de detenție este îmblânzit de atmosfera spirituală care domnește în celula 34, astfel încât bucuria și durerea se împletesc asimptotic, în simfonia propriei deveniri: „În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocrație, poezii și sfidare – și durerea (căci domnește un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gârlă, orice observație a caraliilor e însoțită de ghionți sub fălci și pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică și înălțătoare”.

Pentru Steinhardt, închisoarea avea să se transforme în scurt timp în academie și altar. Învață cu repeziciune alfabetul Morse ca să-și mângâie sufletul cu aripa duioasă a versurilor lui Crainic și Gyr și cunoaște fericirea de a fi în preajma liniștitoare a lui Vasile Voiculescu, având totodată revelația unei alte lumi: „(…) Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra”.

Stările sufletești experiate în sarcofagul Reduitului Jilava nu sunt altceva decât proiecția unui nou început de drum, aidoma drumului lui Saul către Damasc, la capătul căruia „evreul Nicolae Steinhardt l-a găsit pe Hristos sau, mai bine spus, Hristos l-a găsit pe Nicolae Steinhardt”[3]. În temnița lugubră a Jilavei, rolului lui Anania din episodul convertirii Sf. Ap. Pavel, i se substituie figura luminoasă a părintelui Mina Dobzeu, neobosit în predarea lecțiilor de catehizare pe care „le făceam şezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte”.  Alegerea de a fi botezat creștin-ortodox pe care Steinhardt o face, în căutarea adevărului izbăvitor, nu este decât răspunsul sincer și ferm pe care înțelege să-l dea lui Hristos la tainica Lui chemare: „Mi-a spus că vrea să treacă la creştinism. Eram cu alţi doi preoţi greco-catolici, dar a ales să fie botezat ortodox. Nu aveam nici sfintele vase, nici veştminte, nu aveam nimic, doar eram în închisoare. Păstrasem nişte pâine de la masă, iar vin am făcut din două kilograme de struguri primite în pachet în coloniile de muncă”, își amintește părintele Mina.

Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid

Între filele Jurnalului fericirii, se ascunde sfioasă și evocarea zilei botezului: „Era 15 martie 1960: Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. (…) Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, cuibărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năcăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă. (…) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid”. Naşul de botez fusese ales Emanuel Vidraşcu, şeful de cabinet al ministrului de Externe Mihai Antonescu şi cel care a purtat cu maşina la tipografie celebrul ordin «Vă ordon, treceți Prutul!»”.

Este limpede că venirea lui Nicolae Steinhardt la Hristos nu a fost o bizarerie, ci o necesitate absolută, rezultatul unor teribile experiențe de viață și al unor cugetări persistente, ivite din acuitatea și profunzimea trăirilor sale creștine, după cum el însuși mărturisește adesea: „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, şi muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite”.

În Lumina harului  – „Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc”

Peste ani, după eliberare, Steinhardt își va desăvărși taina botezului prin mirungere și primirea Sf. Împărtășanii la schitul bucureștean Darvari. Flămând de iubire și de sens, greu încercat de foame, frig și teroare, Steinhardt are în celula 25 a închisorii Jilava, două vise prin care va simți adumbrirea harului trebuitor izbânzilor asupra condiției umane decăzute și a suferinței extreme: „Odată mi s-a arătat în vis mama – care mergea mereu la Capra, la biserică, și care vorbea atât de curat și de fermecător românește – și, luându-mă de mână, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaș în întregime zugrăvit cu figuri de sfinți și acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate și înspre icoane și mă îndemna să le sărut. Al doilea vis a fost mai cutremurător. Mi s-a dăruit un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriașă – albă și strălucitoare – și mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părțile, e o fericire totală, și înlătură totul; sunt scăldat în lumină orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină și exult. Știu că va dura veșnic, e un perpetuum immobileEu sunt , îmi vorbește lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: și înțeleg prin intelect și pe calea simțirii – înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci și viețuiesc în mijlocul ei, mă leagană – și-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuiește. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc”.

Sfârșitul anului 1960 îl găsește în hrubele ostile ale Reduitului Jilava, după o grevă a foamei care îi zdruncină serios sănătatea. Distrofic, etichetat ca „nesincer cu ancheta”, este proscris, nefiind scos la vreo muncă. Paradoxal, în celula 84, „în locul acela aproape ireal de sinistru, aveam să cunosc cele mai fericite zile din viața mea, arătându-mi-se că minunea face parte din viața reală ca o componentă indiscutabilă a lumii”.

GHERLA – „Devoțiunea mea particulară este crucea”.

Crucea, „singurul tipar care ne îngăduie să înțelegem taina lumii și a vieții”, este altarul de jertfă al lui Steinhardt și în perioada detenției de la Aiud și Gherla (1961-1964). Sufletul lui vibrează acum tainic în aceeași bătaie, în acelați avânt la acordurile versului lui N. Crainic din Cântecul potirului: „Și iată, potirul la gură Te-aduce/ Iisuse Hristoase, Tu, jertfa pe Cruce/ Adapă-ne, sânge de Sfânt Dumnezeu/ Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu”. În mâzga și întunericul celulei 44, Steinhardt continuă să fie martorul tăcut al îmbrățișărilor divine de har și lumină: „Noaptea, mergând spre tinetă, se întâmplă să-l văd pe firavul părinte Traian Pop în capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă; din ochii pe jumătate închiși i se preling lacrimi: fața îi este luminată extatic. Priveliștea aceasta îmi despică inima-n două și dacă în clipa aceea mi s-ar cere să-mi dau viața mi-aș da-o fără a sta pe gânduri. M-aș arunca pe fereastră în curte. Dar fereastra are gratii, e bătută în scânduri și eu nu-s decât un sentimental impresionabil, totul la mine se petrece pe planul emotivității, care-i superficialitate[4].

Simultan, lumea insidioasă a temniței se descompune în fascicule de viață chinuitoare, vecină cu supliciile infernului: „Am dobândit convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacțiune și morfogeneză spontană. Deținuții să se chinuiască unii pe alții. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puțin. Condamnații își vor crea singuri infernul”. Singurul punct de sprijin rămâne introvertirea suferinței ca cel mai neîndoielnic, dar și cel mai criptic traiect spre veșnicie: „Toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Numai suferința, nu. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da’ de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, orișicând proaspătă”.

ELIBERAREA. „Am intrat în închisoare orb şi ies cu ochii deschişi”

Intervenția proniei divine, rostuită să-i întregească corola pătimirilor prin lepădarea definitivă de lume în viața monahală, îl absolvă de închisoare înainte de termen prin Decretul de grațiere generală a deținuților politici din 1964. Eliberat în ultima zi, după îndelungi și chinuitoare așteptări care îi provocau „o stare ilogică de nerăbdare și anxietate”, nu pregetă să-și întocmească un amănuțit examen de conștiință: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi;

– am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea;

– am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul;

– ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi”.

Corolarul bilanțului rămâne un autentic testament al metanoiei creștine, întregind nimbul generozității fără umbre al profilului sufletesc steinhardtian: „Din rob și schilod, Doamne m-ai făcut om liber și senior; din fricos și mișel, om îndrăzneț; din ființă a întunecimii, un ahtiat dupa lumină; și slobod a încerca senzația că nu-mi este interzis a năzui să mă port efectiv potrivit cu învățătura și vrerea Ta”.

Anii care urmează sunt prolifici pentru viața literară în care se ancorează cu un avânt titanic la insistențele lui Constantin Noica. Publică traduceri, medalione, eseuri, cronici și semnează în publicații precum: „Secolul 20”, „Viaţa Românească”, „Steaua”, „Familia”, „Vatra”, „Orizont”, „Echinox” sau „Opinia studenţească”. În urma acestor colaborări, rezultă mai multe volume de eseuri şi critică literară, cele mai cunoscute fiind „Între viaţă şi cărţi” (1976) şi „Incertitudini literare” (1980, pentru care şi primeşte Marele Premiu al Criticii literare.

Îmbrăcat în haina desăvârșirii – monahismul

În același timp, își continuă drumul lăuntric spre desăvârșire și după moartea tatălui său, survenită în 1967, începe să-și caute o mănăstire, demers anevoios din cauza trecutului din temnițele comuniste care îl stigmatizează drept persoană preferabil de evitat. Hristos îi întinde și de această dată mâna. Este sfătuit de Constantin Noica care îl cunoscuse de puțină vreme pe IPS Justinian Chira al Maramureșului și Sătmarului, să se retragă în mănăstirea Rohia unde va și îmbrăca haina dăruirii supreme la 16 august 1980. Părintelui Nicolae i se deschid acum noi adâncimi de trăire creștină, așa cum singur mărturisește: „Am început să gândesc altfel de când am venit la Rohia. Am început să privesc lumea cu alți ochi. S-a petrecut în mine ceva ce mi-a completat harul și bucuria pe care am trăit-o după ce am primit botezul în pușcărie și am devenit creștin. Aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viață întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu.

Totodată, la călugărie primește de la IPS Justinian, cel care va înfrunta până la capăt, cu curaj și demnitate hărțuielile Securității deranjată de prezența lui Steinhardt la Rohia -, ascultarea de a scrie mereu, după cum îl va inspira harul și de a răspunde de biblioteca mănăstirii în patrimoiul căreia se găseau în neorânduială peste 23.000 de volume. Stropi de lumină și de foc cristalizați, transformați în cuvinte se aștern cuminte în filele Jurnalului fericirii. Conceput ca un „testament literar”, cartea care a fost redactată, în prima sa formă, la începutul anilor 1970, având aproximativ 570 de pagini dactilografiate, va avea până la publicare același drum sinuos pe care l-a avut în viață și autorul ei. În 1972, este confiscată de Securitate şi restituită trei ani mai tîrziu, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. O a doua variantă, mai amplă, de circa 760 de pagini, este confiscată, din nou, în 1984. Două variante sunt scoase pe ascuns din ţară şi ajung în mâinile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, la Paris, devenind subiectul unui veritabil „serial” difuzat la postul de radio „Europa liberă”, între anii 1988 şi 1989. Publicată, pentru prima dată oficial, în 1992, Jurnalul fericirii a devenit imediat o piatră de temelie a culturii românești.

La Rohia, prin bogăția de duh și de trăire creștină, părintele Nicolae devine în scurt timp mentorul spiritual al mănăstirii și un nesecat izvor de har pentru cei tineri. Părintele Pantelimon, care i-a fost ucenic,își amintește: „Ne iubea foarte mult, dar ne şi certa când greşeam. Pe atunci aveam 17-18 ani şi, bineînţeles, cum sunt tinerii, mai greşeam din când în când. Dânsul, ca şi un părinte bun şi iubitor, ne certa cu multă blândeţe şi multă dragoste şi încerca să ne facă mai conştienţi. Îl iubeam foarte mult şi ne simţeam în preajma dânsului ca şi în preajma unui tată duhovnicesc. Ne simţeam foarte aproape. Eu de multe ori îl mai şi deranjam. Veneam cu tot felul de întrebări, abia intrat în viaţa monahală, dar nu se supăra și întotdeauna își făcea timp și pentru noi”[5].

„Mai bine este să mor odată cu Hristos, decât să-L reneg”

Viața monahală, aidoma celei din detenție, îi va fi necontenit prilej de totală jertfă și înălțătoare renunțare: „Să nu ținem la viață, să fim oricând gata s-o jertfim, defăimând deșertăciunile”. Senin și cu sufletul odihnit în brațele Mirelui ceresc, își va duce răbdător bătălia finală cu frământătura de tină a trupului răpus de boală: „Contractase o tuberculoză intestinală în închisoare ale cărei efecte l-au urmărit toată viaţa, şi-a fracturat femurul, era cardiac şi avea tot felul de limitări fiziologice, dar se comporta întotdeauna ca un vajnic soldat. Adesea, nu mai putea fi hrănit decât prin perfuzii. L-am văzut de câteva ori răstignit între pungile cu glucoză, întâmpinându-mă cu acelaşi gen de discurs: «Frate Virgile, eu, când nu sunt încă pe moarte, mă simt minunat!»”, povestește profesorul Ciomoş în volumul Convorbiri despre N. Steinhardt.

În martie 1989, angina pectorală de care părintele Nicolae suferea, se agravează, motiv pentru care se hotărăște să plece de urgenţă la Bucureşti pentru a fi consultat de un medic specialist. Pe drumul spre Baia Mare, alături de părinţii Justin Hodea şi Paisie Rogojan, Steinhardt vorbește numai despre moarte și se luptă cu înverșunare să țină piept gândurilor de îndoială care îl atacă fără milă: „Tare mă supără nişte gân­duri, că nu m-a iertat Dumnezeu de pă­catele tinereţii mele”. În aerogara din Baia Mare, în aşteptarea îmbarcării pentru Bucureşti, suferă un infarct şi este dus la spitalul din localitate.

A doua zi, pe deplin conştient, şi-a orchestrat şi dirijat propria «trecere»: după redactarea ulti­melor indicaţii testamentare şi a listei persoanelor care urmau a fi invitate la în­mor­mân­tare, a cerut să i se aprindă o lu­mânare, să i se citească un psalm şi, în cele din urmă, s-a ho­tărât să ple­ce… «M-am hrănit de lu­mea asta!», îmi spusese cu câtva timp înainte. Ră­mâne însă să ne întrebăm dacă n-ar fi spus acelaşi lu­cru şi despre cea în care, foarte cu­rând, aveam să intrăm cu toţii”, relatează Virgil Ciomoş, unul dintre apro­piaţii şi discipolii părintelui Steinhardt. Pe 29 martie 1989, la 77 de ani, părintele Nicolae Steinhardt își dă obștescul sfârșit într-un spital din Baia Mare, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Rohia. „Când l-a chemat Domnul, el a răspuns cu dăruire până la jertfă, cu o mortificare întreită. Da, de trei ori a dat dovada că acceptă lepădarea de sine (mortificarea) și anume:

– când s-a hotărât să rămână fidel grupului alcătuit din oameni de cultura creștini și români, fără să-i trădeze;

– când a cerut botezul creștin, renunțând la Legea Vechiului Testament;

– când a cerut să depună votul monahal în Mănăstirea Rohia, lepădându-se întru totul de duhul lumesc” (Părintele Mina Dobzeu).

La Rohia, în cimitirul unde liniștea pământescului se confundă cu pacea celestă a  veșniciei „mormântul părintelui N. Steinhardt este o mărturie vie a desăvârșitei integrări în spiritualitatea românească autentică. În acest mormânt odihnește partea de humă, acumulată de Nicolae Steinhardt aici în lume, însă spiritul său viu se plimbă și acum prin ograda mănăstirii pe care a iubit-o așa de mult. Călătorește și acum, așa cum îi plăcea lui să călătorească pe când era în viață și bătea la porțile prietenilor, intra în casa tuturor oamenilor iubitori de o hrană spirituală bună, plângea și râdea cu noi, se distra și se însenina în fața noastră prin cărțile sale, prin expresiile lui miraculoase și unice, și sunt deplin încredințat că el contemplă acum, cu o supremă fericire, de-acolo de unde se află, pe Stăpânul nostru atotputernic, pe care în mod neîncetat L-a slujit, pe Iisus Hristos, Domnul cerului și al pământului”(IPS Justinian Chira).

 

[1] Frag. din Autobiografie în Martiri și mărturisitori români din sec. XX, de Fabian Seiche, Ed. Agaton, 2010, pag. 458-459.

[2] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000 (n.ed. toate citatele autobiografice sunt preluate din aceeași sursă).

[5] Preluat de pe http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/nicolae-steinhardt

(Articol apărut în Revista Atitudini, Nr. 40)



Cetatea Athonită Prodromu (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 


Tăcere lașă - Valeriu Tănasă
- Puncte de vedere - 

Grija creștinului ortodox este să scape de nesimțire, care este moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. Mulți istorici și scriitori bisericești au afirmat pe baze concrete că la acele popoare cărora li s-a atrofiat sufletul până la moartea sacrului, au pierit din istorie.

De ce nu se vorbește despre (Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Aspazia Oțel Petrescu…)?!

Ne aducem aminte că Eminescu nu a făcut nici un compromis și a rostit în oricare împrejurare adevărul.

Asistăm cu tristețe la această atmosferă de indiferență și  nepăsare care ne-a cuprins. Așa de insensibili am ajuns încât nu mai pomenim, nu mai venerăm și cinstim pe sfinții, martirii, geniile și eroii care au mărturisit Ortodoxia în închisorile comuniste? După ce au trecut în veșnicie și nu ne mai tulbură prezența, răstigniților de pe altarele suferinței le aruncăm cu  praful uitării pe mormintele lor.

Ne cuprinde o durere cumplită când observăm că negăm valorile care au mântuit și salvat România de o satanizare absolută…urmărită de către bolșevici.

Singură opera lui Crainic ar însenina și armoniza relațiile între stat, religie și cultură în România pe specific tradițional ortodox.

Dar nu numai îi negăm ca valori...ci îi terfelim, pedepsim și îi închidem în temnițele indiferenței și ale urii. Așa de lași și trădători am ajuns încât ne disociem de înaintașii care, cu sângele lor au scris testamentul de slujire al Ortodoxiei.

Și dacă îngăduim necinstirea lui Vulcănescu, atunci bine e să știm că aceiași atitudine o avem și față de părintele Stăniloae, de poeții Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic și mulți alții cărora le cer iertare fiindcă cu toții ar trebui să aibă loc în inimile infinite dăruite nouă de Dumnezeu.

E inacceptabil să asistăm așa de absenți la loviturile aplicate „științific” Ortodoxiei. Însăși identitatea noastră e în aer…dacă ne lepădăm de religia în care ne-am născut!

Așijderea ne purtăm și cu studenții din „mlaștina disperării”,  zidiți de vii în zidurile pușcăriei de la Pitești. E păcat mare, fiindcă Iisus ne oferă posibilitatea să-i scoatem cu rugăciunea din monstruoasele chinuri demonice la care au fost supuși!

Dacă noi, învârtoșați și orbiți de această societate de consum, nu avem lacrimi să-i plângem, atunci să știm că o fac unele icoane din altarele ortodoxe, într-o așa smerenie a dragostei încât nu află decât cei cu adevărat vrednici.

Calea aceasta de insensibilitate și depersonalizare cumplită pe care am ales-o în libertate, ne arată că suntem pe drumul abandonării Ortodoxiei. S-au atrofiat sentimentele sacre la dimensiuni naționale.

Chiar nu vrem să alungăm semnele acestea apocaliptice care le vor avea oamenii mai de pe urmă. Avem așa înfundate urechile încât nu auzim glasurile mamelor noastre care strigă la noi, când văd apucăturile noastre sălbatice, păgânești și aproape barbare.

O altă stare strigătoare la cer este că nu se spune copiilor adevărul în școli despre jertfa și suferința elitei culturale și religioase în închisorile comuniste. Deși este o literatură bogată lăsată chiar de supraviețuitorii din temnițele comuniste, foarte mulți oameni mărturisitori din cei puțini care au curaj,- spun fără ezitare că învățământul românesc este la pământ. Învățământul românesc se zbate în mediocritate, artificialitate și lipsă de sens, rupt de tradiția ortodoxă. Un învățământ mimetic care imită și copiază tot ce aduce vântul globalizării postmoderniste din occident.

Marele educator și om politic Spiru Haret ne-a lăsat scris “Cum arată azi școala, așa va arăta mâine țara”!

Adevărata putere care dă supraviețuire unui sistem educațional și care îl mișcă mai departe este religia, ne învață poetul Nichifor Crainic.

 



Cetatea Athonită Marea Lavră (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 


Conferința Să nu ne răzbunați! (Video) - Sorin Lavric
 


RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni ce se citesc în Săptămâna Sfintelor Pătimiri (din cântările Triodului)
 

ÎN SFÂNTA ŞI MAREA ZI LUNI

Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi pe carele va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui; ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.    Bucură-te şi te veseleşte, cetatea Sionului; împodobeşte-te şi te bucură Biserica lui Dumnezeu. Că iată Împăratul tău a venit întru dreptate şezând pe mânz, lăudându-se de prunci. Osana, Celui dintru înălţime ! Bine eşti cuvântat, Cel ce ai mulţime de îndurări, miluieşte-ne pe noi. 

Venit-a Mântuitorul astăzi în cetatea Ierusalimului, să plinească scriptura; şi toţi au luat în mâini stâlpări şi hainele lor le-au aşternut Lui, cunoscând că însuşi este Dumnezeul nostru. Căruia strigă heruvimii neîncetat : Osanna, Celui dintru înălţime. Bine eşti cuvântat Cela ce ai mulţime de îndurări, miluieşte-ne pe noi. Cela ce Te porţi pe heruvimi şi eşti lăudat de serafimi, ai încălecat pe mânz, Bunule; şi precum zice David, pruncii Te lăudau cu dumnezeiască cuviinţă, iar iudeii Te huleau cu fărădelege. Şederea pe mânz însemna întoarcerea păgânilor neînfrânaţi de la necredinţă la credinţă. Slavă Ţie, Hristoase, Unul cel mult-Milostiv şi iubitor de oameni. Celui ce a sfărâmat războaiele cu braţul şi a trecut pe Israil prin Marea Roşie, să-i cântăm Lui ca Mântuitorului nostru Dumnezeu, că S-a preaslăvit. Să urmăm credincioşilor curăţiei lui Iosif, celui ce a cinstit cu conştiinţă firea omenească cea cuvântătoare, vieţuind cu tot felul de pază prin fapta bună cea lucrătoare. 

Nelucrarea bunătăţilor s-a asemănat smochinului; deci, să ne ferim de aceasta, ca să nu ne uscăm ca şi acela atunci; carele mai înainte însemna sinagoga, ceea ce se acoperea cu frunze. Închipuirea Stăpânului însemnând mai-nainte Iosif, a fost băgat în groapă şi vândut de fraţii lui; toate le-a răbdat pururea lăudatul cu adevărat, spre închipuirea lui Hristos. Ferindu-ne, fraţilor, de nerodirea smochinului, să înţelegem pilda, ca să nu ne uscăm ca şi acela atunci, când întorcându-Se, Iubitorul de oameni, a venit la dânsul flămând. Mergând Iisus să pătimească de bunăvoie pentru lume, S-a dus împreună cu ucenicii Săi în cetatea Ierusalimului, spre cea de bunăvoie patimă, la care a venit ca să o pătimească. Lipindu-ne de Domnul, Carele Se sârguieşte să pătimească toate, să fim gata spre scuipare, spre ocară şi spre batjocură; ca împreună să ne preaslăvim, credincioşilor, cu preacuratele Lui patimi. 

Cu patimile Sale vindecă patimile, Cel ce a pătimit pentru noi; că voind, a pătimit, în firea omenească cea asemenea nouă, toate patimile Sale cele făcătoare de viață, ca să ne mântuim noi. Pe Domnul, Cel ce S-a preaslăvit în muntele cel sfânt, şi în rug a arătat lui Moise taina pururea Fecioarei, prin foc, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Cu curăţie împodobindu-ne viaţa şi cu înţelepciune păzind credinţa, să agonisim obiceiurile dreptăţii. Ca urmând lui Hristos vitejeşte, să ne răstignim împreună cu Dânsul. Altă Evă aflând pe egipteanca, patriarhul Iosif nu s-a furat cu mintea spre lucrarea cea necuvioasă; ci a stătut ca un diamant, neînvins de poftele păcatului. Trecând prin căile lumeşti, Mântuitorul meu, ai flămânzit de bunăvoie, poftind mântuirea tuturor; că de aceasta ai flămânzit, adică de întoarcerea la Tine a celor ce au greşit. Strămoşul gustând din lemn, dacă s-a cunoscut că este gol şi ruşinat, luând frunze de smochin s-a încins că mai înainte a însemnat adunarea, cea care s-a dezgolit de Hristos. Găteşte-te, suflete, mai înainte de ieşire, grijeşte-te spre viaţa cea de acolo şi te nevoieşte a pătimi, a muri şi a te răstigni împreună cu Hristos, Cel ce Se nevoieşte a pătimi pentru tine, ca să te preaslăvească. Cum nu se va înfricoşa moartea, Mântuitorul meu ? Cum nu se va teme iadul, întâmpinându-Te pe Tine, Cel ce Te grăbeşti spre patimă de bunăvoie şi văzându-Te pe Tine, Cel drept, că ai venit să pătimeşti pentru cei nedrepţi ? Văzând învierea lui Lazăr; iudeii, preoţii, leviţii şi din pizmă făcând jurământ, au dat pe Hristos lui Pilat cu vicleşug de vindere spre moarte. Mieluşeaua Ta, slujitoarea şi Fecioara văzându-Te pe Tine, Păstorul cel bun, mergând spre patimă şi punându-Ţi sufletul pentru noi, cu milostivire, ca o Maică, s-a tânguit pentru Tine. 

ÎN SFÂNTA ŞI MAREA ZI MARŢI
(Denia de Luni seara)

Mergând Domnul spre patima cea de bunăvoie, a zis Apostolilor pe cale : Iată, ne suim în Ierusalim şi se va da Fiul omului, precum scrie pentru Dânsul. Să venim dar şi noi cu gânduri curate, să mergem împreună cu Dânsul şi împreuna să ne răstignim şi să ne omorâm pentru Dânsul despre desfătările lumeşti; ca să şi vieţuim împreună cu Dânsul şi să-L auzim pe El zicând : De acum nu Mă voi mai sui în Ierusalimul cel pământesc, ca să pătimesc; ci Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru; şi împreună vă voi înălţa pe voi la Ierusalimul cel de sus, întru Împărăţia Cerurilor. Ajungând noi credincioşii la patima cea mântuitoare a lui Hristos, Dumnezeu, să slăvim îndelungă răbdarea Lui cea nespusă; ca prin milostivirea Lui să ne ridice împreună şi pe noi, cei omorâţi de păcat, ca un bun şi de oameni iubitor.   Doamne, venind spre patimă, întărind pe ucenicii Tăi, ai zis, deosebi luându-i pe dânşii : Cum nu vă aduceţi aminte de cuvintele Mele, care mai-nainte v-am spus vouă, că este scris, că tot proorocul nu va fi ucis într-altă parte, fără numai în Ierusalim ? Acum dar a venit vremea care am zis vouă. Că iată, mă dau în mâinile păcătoşilor să mă batjocorească; care şi pe Cruce pironindu-Mă şi dându-Mă îngropării, Mă vor socoti ca pe un mort urât. Însă îndrăzniţi că a treia zi Mă voi scula, spre bucuria credincioşilor şi spre viaţa veşnică.

Doamne, nepricepându-se mama fiilor lui Zevedei pentru taina cea nespusă a rânduielii Tale, a cerut de la Tine, ca să dăruiești fiilor ei cinstea împărăţiei celei vremelnice. Ci în locul aceleia ai făgăduit prietenilor Tăi să bea paharul morţii; care pahar mai înainte de a-l bea, însuţi ai zis că este curăţitor de păcate. Pentru aceasta strigăm Ţie : Mântuirea sufletelor noastre, slavă Ţie! Doamne, învăţând pe ucenicii Tăi să gândească cele mai desăvârşite le-ai zis : să nu se asemene păgânilor, ca să stăpânească pe cei mai mici. Că nu va fi aşa între voi, ucenicii Mei, că din voia Mea sunt sărac; ci cel mai mare dintre voi, să fie slugă tuturor şi cel ce stăpâneşte, ca cel stăpânit; şi cel ales a fi mai întâi, ca cel mai de jos. Că şi Eu, însumi, am venit, ca să slujesc lui Adam celui ce sărăcise şi să-Mi dau sufletul răscumpărare pentru mulţi, care îmi strigă: Slavă Ţie. Ia aminte cerule şi voi grăi şi voi lăuda pe Hristos, Cel ce a venit din fecioară cu trup. Să mergem împreună cu Hristos la Muntele Măslinilor şi în taină cu Apostolii să petrecem împreună cu Dânsul. Socoteşte, smerita mea inimă, ce este pilda morţii, de care mai înainte a zis Hristos, şi te trezeşte măcar acum. Găteşte-te însuţi, o, suflete al meu, spre moarte; că s-a apropiat venirea Judecătorului, Celui nemitarnic. Preacurată Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, una prealăudată, roagă pe Fiul tău pentru robii tăi. 

Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint, s-a întărâtat asupra învăţătorului, vrăjmaşul; s-a sfătuit, a gândit vânzare, a căzut din lumină, primind întunericul; a tocmit preţul şi a vândut pe Cel fără de preţ. Pentru aceasta a şi aflat răsplătire precum a făcut ticălosul : spânzurare şi moarte cu durere. Ci pe noi mântuieşte-ne, Hristoase, Dumnezeule, de soarta lui, iertare de greşale dăruind celor ce prăznuim, cu dragoste, preacuratele Tale patimi. Pentru ce te leneveşti, ticălosul meu suflet ? Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice ? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare ? Ceasul cel de apoi acum este şi ne vom despărţi de la aceste de aici. Până când ai vreme, trezeşte-te, strigând : Greşit-am Ţie, Mântuitorul meu, să nu mă tai ca pe smochinul cel neroditor; ci ca un îndurat milostiveşte-Te, Hristoase, spre mine, cel ce strigă cu frică : Să nu rămânem afară din cămara lui Hristos. Veniţi, credincioşilor, să lucrăm Stăpânului cu osârdie, că împarte slugilor bogăţie; şi fiecare din noi să înmulţim talantul darului după măsură. Unul să aducă înţelepciune prin lucruri bune; iar altul să săvârşească slujba luminării, să-şi împărtăşească credinciosului cuvântul său, celui ce nu ştie tainele, şi altul să-şi împartă bogăţia săracilor. Că aşa vom înmulţi împrumutul. Şi ca nişte economi credincioşi ai darului, ne vom învrednici bucuriei celei stăpâneşti. Căreia ne învredniceşte pe noi, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni. 

ÎN SFÂNTA ŞI MAREA ZI MIERCURI
(Denia de Marţi seara)

 Întru luminările sfinţilor Tăi, cum voi intra eu nevrednicul ? Că de voi cuteza să intru împreună în cămară, haina mă vădeşte că nu este de nuntă şi legat mă vor scoate îngerii afară. Curăţeşte-mi, Doamne, spurcăciunea sufletului meu şi mă mântuieşte, ca un iubitor de oameni. De lenea sufletului meu dormind eu, Mire Hristoase, n-am agonisit candelă aprinsă din fapte bune şi m-am asemănat fecioarelor celor nebune, trândăvind în vremea lucrării. Stăpâne, nu-mi închide milostivirile îndurărilor Tale, ci scuturând somnul meu cel întunecat, scoală-mă şi mă bagă în cămara Ta, împreună cu fecioarele cele înţelepte, unde este glasul cel curat al celor ce prăznuiesc şi strigă neîncetat: Doamne, mărire Ţie. Auzind, suflete, de osânda celui ce a ascuns talantul, nu ascunde cuvântul lui Dumnezeu, ci vesteşte minunile Lui, ca înmulţind darul, să intri întru bucuria Domnului tău. Veniţi, credincioşilor, să lucrăm Stăpânului, căci cu osârdie împarte slugilor bogăţie; şi fiecare din noi să înmulţim talantul darului după măsură. Unul să aducă înţelepciune prin lucruri bune; iar altul să săvârşească slujba luminării, să-şi împărtăşească credinciosul cuvântul său celui ce nu ştie tainele şi altul să-şi împartă bogăţia săracilor. Că aşa vom înmulţi împrumutul. Şi ca nişte economi credincioşi ai darului, ne vom învrednici bucuriei celei stăpâneşti. Căreia ne învredniceşte pe noi, Hristoase, Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.

Când vei veni întru slavă, Iisuse, cu puterile îngereşti şi vei şedea pe scaunul cel de judecată, să nu mă desparţi pe mine, Păstorule cel bun; că ştii căile cele dea-dreapta, iar cele dea-stânga sunt strâmbe. Deci, să nu mă pierzi împreună cu caprele, pe mine cel înţelenit în păcat; ci alăturându-mă cu oile cele dea-dreapta, să mă mântuieşti ca un iubitor oameni. Mire, Cela ce eşti mai frumos cu podoaba decât toţi oamenii, Carele ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii Tale, dezbracă-mă de chipul greşalelor mele cel ticălos, prin împărtăşirea patimilor Tale şi împodobindu-mă cu haina slavei Tale, celei înfrumuseţate fă-mă împreună şezător luminat la masa împărăţiei Tale, ca un milostiv. Iată, că-şi încredinţează Stăpânul talantul său ţie, suflete al meu. Primeşte darul cu frică, împrumută pe Cel ce ţi l-a dat, împarte-l la săraci şi câştigă prieten pe Domnul. Ca să stai dea-dreapta Lui, când va veni cu slavă şi vei auzi glasul cel fericit: Intră slugă întru bucuria Domnului tău căreia mă învredniceşte pe mine cel rătăcit, Mântuitorule, pentru mare mila Ta. Mintea mea cea neroditoare, arată-o aducătoare de roadă, Dumnezeule, Lucrătorul bunătăţilor şi Săritorul celor cuvioase, cu milostivirea Ta. 

Vremea sfârşitului este; deci, să ne întoarcem, Hristos învaţă; că va veni într-o clipeală; veni-va şi nu va zăbovi, ca să judece lumea Sa. Arătând Hristos, că fără de veste va fi venirea Lui, a grăit de stricăciunea cea negândită, ce s-a adus pe pământ odinioară, pe vremea lui Noe. Cămara s-a deschis şi împreună cu dânsa s-a împodobit şi dumnezeiasca nuntă; Mirele este aproape, chemându-ne pe noi; deci, să ne gătim. Casa lui Simon Te-a încăput, Împărate Iisuse, pe Tine, Cel neîncăput pretutindenea şi femeia păcătoasă Te-a uns cu mir. Umplându-se femeia de mireasma cea de taină, Mântuitorule, s-a izbăvit de împuţiciunea cea dintâi a multelor păcate; că mirul vieţii izvorăşti. Tu însuţi, Hristoase, fiind hrana cea cerească, viaţa celor flămânzi, ai mâncat cu oamenii, arătând mai-nainte smerenia Ta. Ucenicul cel nemulţumitor lepădându-se de Tine, Hristoase, şi întorcându-se spre vinderea Ta, a îndemnat asupra Ta toată adunarea gloatelor celor fărădelege. Ție, Fiului împreună şi Tatălui şi Duhului Celui drept, unei firi mă închin şi o laud despărţindu-o după feţe şi unindu-o după fiinţă.

Mieluşeaua care Te-a născut pe Tine, Păstorul şi Mielul, Iisuse Dumnezeule, pururea se roagă pentru toţi pământenii, cei ce cred întru Tine. Pe piatra credinţei întărindu-mă, lărgit-ai gura mea asupra vrăjmaşilor mei; că s-a veselit duhul meu a cânta : Nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept, afară de Tine, Doamne. În deşert şi cu minte înrăutăţită se adună adunarea celor fărădelege, ca să Te dovedească vrednic de pierzare, pe Tine, Hristoase Mântuitorule; Căruia cântăm : Tu eşti Dumnezeul nostru şi nu este sfânt afară de Tine, Doamne. Sfatul cel cumplit al celor fărădelege fiind cu suflet împotrivitor lui Dumnezeu, se sfătuieşte să ucidă ca pe un netrebnic pe Hristos cel drept; Căruia cântăm : Tu eşti Dumnezeul nostru şi nu este sfânt afară de Tine, Doamne. 

ÎN SFÂNTA ŞI MAREA ZI JOI
(Denia de Miercuri seara)

Pe Tine, Fiul Fecioarei, cunoscându-Te păcătoasa că eşti Dumnezeu, a zis cu plângere rugându-se, ca una ce făcuse lucruri vrednice de lacrimi : Dezleagă-mi datoria, precum mi-am dezlegat şi eu părul; iubeşte-mă pe mine, ceea ce Te iubesc, care după dreptate eram urâtă şi Te voi propovădui ca şi vameşii, Făcătorule de bine, Iubitorule de oameni. Mirul cel de mult preţ l-a amestecat păcătoasa cu lacrimi şi l-a turnat peste preacuratele Tale picioare, sărutându-le. Deci, precum pe aceea îndată o ai îndreptat, dăruieşte-ne şi nouă iertare, Cela ce ai pătimit pentru noi, şi ne mântuieşte. Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege. Aceea se bucura, turnând mirul cel de mult preţ; iar el se grăbea să vândă pe Cel fără de preţ; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a despărţit de Stăpânul; aceea s-a mântuit, iar Iuda s-a făcut rob vrăjmaşului. Rea este lenevirea, mare este pocăinţa, pe care dăruieşte-o mie, Mântuitorule, Cela ce ai pătimit pentru noi, şi ne mântuieşte pe noi. Vai de ticăloşia Iudei ! Văzut-a pe păcătoasa sărutând tălpile Mântuitorului şi a gândit cu vicleşug la sărutarea vânzării. Aceea şi-a dezlegat părul, iar acesta s-a legat cu mânia, aducând în loc de mir răutate împuţită; că pizma nu ştie să cinstească lucrul cel de folos. Vai de ticăloşia Iudei, de care fereşte, Dumnezeule, sufletele noastre. 

Păcătoasa a alergat la mir, să cumpere mir de mult preţ, să ungă pe Făcătorul de bine; şi a strigat către vânzătorul de mir : Dă-mi mir, ca să ung şi eu pe Cel ce a şters toate păcatele mele. Cea cufundată în păcate Te-a aflat pe Tine liman de mântuire şi îndată turnându-Ţi mirul cu lacrimi, a strigat : Iată, Cel ce aşteaptă pocăinţa păcătoşilor ! Ci mă mântuieşte, Stăpâne, din valul păcatului, pentru mare mila Ta. Astăzi a venit Hristos în casa fariseului şi apropiindu-se o femeie păcătoasă, s-a aruncat la picioarele Lui strigând : Vezi pe cea cufundată în păcate, pe cea deznădăjduită pentru fapte, pe cea nelepădată de către bunătatea Ta; şi-mi dă, Doamne, iertare de răutăţi şi mă mântuieşte. Tins-a păcătoasa părul său Ţie, Stăpânului, tins-a şi Iuda mâinile sale la cei fărădelege. Aceea să ia iertare, iar acesta să ia bani. Pentru aceasta strigăm Ţie, Celui ce Te-ai vândut şi ne-ai mântuit pe noi : Doamne, slavă Ţie. Venit-a la Tine femeia cea întinată, vărsând lacrimi pe picioarele Tale Mântuitorule, mai-nainte vestind patima Ta. Cum mă voi uita la Tine, Stăpâne ? Că ai venit să mântuieşti pe păcătoase. Ridică-mă dintru adânc pe mine cea moartă, Cel ce ai ridicat pe Lazăr din mormânt, fiind mort de patru zile. Primeşte-mă pe mine, ticăloasa, Doamne, şi mă mântuieşte.

Cea defăimată pentru viață şi cunoscută pentru întoarcere, ținând miresme s-a apropiat către Tine, strigând : Să nu mă lepezi pe mine păcătoasa, Cel ce Te-ai născut din Fecioară; să nu treci lacrimile mele, Cela ce eşti bucuria îngerilor; ci mă primeşte pe mine, ceea ce mă pocăiesc, pe care nu m-ai lepădat când păcătuiam, Doamne, pentru marea mila Ta. Naşterea zămislirii celei fără sămânţă este netâlcuită, rodul Maicii celei fără de bărbat este nestricat; că naşterea lui Dumnezeu înnoieşte firile. Pentru aceasta pe tine toate neamurile, ca pe o Maică mireasă a lui Dumnezeu, cu dreaptă credinţă te mărim. Şezând Tu la cină, Iubitorule de oameni, împreună cu ucenicii Tăi şi descoperindu-le taina cea mare a întrupării Tale, le-ai zis : Mâncaţi pâinea cea de viață cu credinţă şi beţi sângele ce s-a vărsat din junghierea dumnezeieştii coaste. Cort ceresc s-a arătat foişorul, unde a săvârşit Hristos Paștile, cina cea fără de sânge şi slujba cea cuvântătoare; iar masa tainelor ce s-au săvârşit acolo, jertfelnic înţelegător. Hristos este Paştile cele mari şi cinstite, că s-a mâncat ca pâinea şi ca o oaie s-a junghiat; pentru că însuşi El S-a adus jertfă pentru noi. Deci toţi ne cuminecăm în taină cu trupul şi cu sângele Lui prin buna-credinţă. 

Binecuvântat-ai pâinea, Cela ce eşti pâinea cerească, mulţumind Tatălui, Celui ce Te-a născut; luând şi paharul, l-ai dat ucenicilor, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu şi sângele vieţii celei nestricăcioase. Amin, a zis mlădiţelor, adică Apostolilor, viţa, Hristos adevărul; de acum nu voi mai bea băutură din viţă, până când o voi bea nouă, întru slava Tatălui Meu cu voi, moştenitorii Mei. Vinzi pe Domnul în treizeci de arginţi şi nu gândeşti, Iudo, călcătorule de lege, la taina cinei, sau la cinstita spălare? O, cum ai venit în cădere, alunecându-te de tot de la lumină şi alegându-ţi spânzurarea ! Mâinile, cu care ai luat pâinea nestricăciunii, le-ai tins de ai luat arginţi; gura ţi-ai adus spre sărutare cu înşelălăciune, cu care ai luat trupul şi sângele lui Hristos; ci, vai ţie; precum zice Hristos. Hristos, Carele este pâinea cerească şi dumnezeiască, a ospătat lumea. Veniţi dar, iubitorilor de Hristos, să primim prin credinţă, cu buze de lut şi cu inimi curate, Paștile cele ce se jertfesc şi care lucrează întru noi sfinţenie. Mai-nainte văzând profetul taina Ta cea negrăită, Hristoase, a strigat: Pus-ai tare dragoste de întărire, Părinte îndurate; că pe Fiul unul născut, Bunule, curăţire în lume L-ai trimis. 

Spre patima, ceea ce izvorăște nepătimire tuturor celor din Adam, venind Hristoase, ai zis prietenilor Tăi : Dorit-am să mănânc cu voi Paştile acestea; pentru că pe Mine, Cel Unul-Născut, curăţire în lume Tatăl M-a trimis. Bând din pahar, zis-ai ucenicilor Tăi, Cela ce eşti fără de moarte: Nu voi mai bea din rodul viţei, până când voi vieţui cu voi; pentru că pe Mine, Cel unul născut, curăţire în lume Tatăl M-a trimis. Băutură nouă, mai presus de cuvânt, voi bea întru împărăţia Mea, zis-ai Hristoase, prietenilor Tăi, căci ca un Dumnezeu cu voi, ca şi cu nişte Dumnezei, voi fi. Pentru că pe Mine, Cel unul născut, curăţire în lume Tatăl M-a trimis. Astăzi s-a adunat soborul cel viclean asupra lui Hristos şi s-au sfătuit asupra Lui cele deşarte ca să dea lui Pilat spre moarte pe Cel nevinovat. Astăzi şi-a pus asupra Iuda sugrumare pentru bani şi s-a lipsit de amândouă vieţile: de aceasta trecătoare şi de cea dumnezeiască. Astăzi Caiafa a profeţit fără de voie, zicând : Mai bine este să piară unul pentru popor. Că a venit să pătimească pentru păcatele noastre, ca să ne scape pe noi din robia vrăjmaşului; ca un bun şi iubitor de oameni. Astăzi îşi ascunde Iuda faţa cea iubitoare de săraci şi-şi descoperă chipul lăcomiei; nu se mai grijeşte de săraci, nu mai vinde încă mirul celei păcătoase, ci mirul cel ceresc şi dintr-însul dobândeşte bani. Aleargă la iudei, zicând celor fărădelege: Ce-mi veţi da mie şi eu voi da pe el vouă ? O, iubire de bani a vânzătorului ! Face vânzare lesne de cumpărat. Pe voia cumpărătorilor face neguţătoria Celui ce Se vinde; nu se scumpeşte la preţ, ci-L vinde ca pe un rob fugar. Că obiceiul furilor este să lepede cele de cinste. Acum ucenicul a aruncat câinilor cele sfinte; că turbarea iubirii de argint l-a făcut pe el a se întărâta asupra Stăpânului său; de a căruia ispită să fugim, strigând: Îndelung-răbdătorule, Doamne, slavă Ţie. Ieșea afară şi grăia împreună, asupra Mea şopteau toţi vrăjmaşii Mei. Năravul tău este plin de vicleşug, Iudo fărădelege; că bolnăvindu-te de iubirea de argint, ai câştigat uriciune de oameni. Dar dacă iubeai bogăţia, pentru ce ai mers la Cel ce învaţă pentru sărăcie ? Iar de-L iubeai pe Dânsul, pentru ce ai vândut pe Cel fără de preţ, dându-L spre ucidere? Spăimântează-te, soare, suspină pământule şi clătinându-te, strigă : Cela ce nu ţii minte răul, Doamne, slavă Ţie. 

Nimenea să nu fie neîmpărtăşit cinei Stăpânului, o, credincioşilor ! Nimenea să nu vină acum la masă cu vicleşug, ca Iuda. Că acela luând pâinea, s-a lipsit de pâinea vieţii, fiind numai chip de ucenic, iar cu fapta ucigător de faţă. Cu iudeii veselindu-se şi cu Apostolii împreună petrecând, urât a sărutat. Şi sărutând a vândut pe Cel ce ne-a răscumpărat pe noi din blestem, pe Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre. 

SLUJBA SFINTELOR ŞI MÂNTUITOARELOR PATIMI 
ALE DOMNULUI IISUS HRISTOS
(La Denia de Joi seara)

Adună-se acum soborul iudeilor, ca să dea lui Pilat pe Ziditorul şi Făcătorul tuturor. O, nelegiuiţii, o necredincioşii ! Că rânduiesc spre judecată pe Cel ce va să vină, să judece viii şi morţii; pe Cel ce vindecă patimile Îl gătesc spre patimă. Doamne, îndelung-Răbdătorule, mare este mila Ta, slavă Ţie. Iuda cel fărădelege, Doamne, care şi-a întins mâna în blid, la cină împreună cu Tine şi-a tins mâinile fărădelege ca să ia arginții; şi cel ce gândea pentru preţul  mirului, nu s-a temut a Te vinde pe Tine, Cel fără de preţ; cel ce şi-a tins picioarele să i le speli Tu, Stăpânul, Te-a sărutat cu vicleşug, ca să Te dea celor fărădelege. Şi lepădându-se din ceata Apostolilor şi aruncând cei treizeci de arginţi, n-a văzut învierea Ta cea de a treia zi, prin care miluieşte-ne pe noi. Iuda vânzătorul viclean fiind, cu sărutare vicleană a dat pe Mântuitorul, Domnul; pe Stăpânul tuturor, ca pe un rob L-a vândut iudeilor. Ca o oaie spre junghiere, aşa a urmat mielul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, unul Cel mult-Îndurat.

Iuda, sluga şi vicleanul, ucenicul şi pizmătăreţul, prieten şi diavol, din lucruri s-a arătat că urma învăţătorului, dar întru sine cugeta de vânzare. Că zicea întru sine : Să-l dau pe acesta şi voi dobândi banii ce se adună; şi cerca să vândă şi mirul şi pe Iisus să-L prindă cu vicleşug. Dat-a sărutare şi a vândut pe Hristos. Ca o oaie spre junghiere, aşa a urmat unul cel milostiv şi iubitor de oameni. Pe Carele Isaia mai-nainte miel L-a numit, vestindu-L, Acela a venit spre junghiere de bunăvoie şi şi-a dat spatele spre bătăi şi fălcile spre lovire cu palme şi faţa nu şi-a întors despre ruşinea scuipărilor şi S-a osândit cu moarte de ocară. Toate de bunăvoie le-a primit, Cel fără de păcat, ca să dăruiască tuturor învierea cea din morţi. Cinei Tale celei de taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte; că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda. Ci ca tâlharul mă mărturisesc Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta. Având să luăm mare facere de bine, credincioşii să alergăm cu bună cucernicie la cinstita spălare. Nu întinăciunea trupească spălând, ci sufletele în taină sfinţindu-ne. Că Hristos, Mântuitorul nostru, Cel ce caută pe pământ şi-l face de se cutremură, Se pleacă însuşi pe Sine şi Se atinge de tălpi de lut, dăruind tare înălţare asupra a toată puterea potrivnică. Acestuia cu bună mulţumire să-i strigăm : Cela ce ne-ai arătat nouă cale preabună înălţare, smerenia, mântuieşte-ne, Bunule, ca un iubitor de oameni. 

Petru se sfia să se spele picioarele, de preacuratele mâini, cu care Adam s-a zidit; dar a auzit : De nu te voi spăla pe tine, nu ai parte cu mine. Şi aşa de multă frică fiind cuprins, a strigat Ţie: Doamne, nu numai picioarele să-mi speli, ci şi mâinile şi capul. O, mari darurile Stăpânului ! că făgăduieşte a face părtaşi darului Său pe ucenici şi a avea parte cu dânşii întru slava cea negrăită; precum şi la paharul cel de taină a zis; că-l va bea acela nou împreună cu dânşii, întru Împărăţia Cerurilor. Cărui pahar învredniceşte-ne şi pe noi, ca un milostiv şi de oameni iubitor. Astăzi, cel neapropiat după fiinţă, lucru de rob a luat; cu ştergătorul S-a încins, Cela ce îmbracă cerul cu nori; apă a turnat în spălătoare, Cela ce a despărţit Marea Roşie; şi plecând genuncliile, a început a spăla picioarele ucenicilor şi a le şterge cu ştergătorul cu carele era încins. Şi când le-a spălat picioarele, ucenicilor Ie-a zis: Voi curaţi sunteţi, dar nu toţi; însemnând pe cel ce L-a vândut. 

Mai bine ar fi fost, Iudo, de nu te-ai fi zămislit în pântecele maicii tale; mai bine ar fi fost ţie, vânzătorule, de nu te-ai fi născut, înstrăinatule de la Fiul lui Dumnezeu. Că prin tine s-a rupt cununa ucenicilor lui Hristos şi via cea adevărată o a cules tâlharul cel ce s-a răstignit. Prin tine s-a tăiat îngrădirea şi Biserica cea nefăcută de mână o au stricat călcătorii de lege. Fie, că de mirul celei păcătoase te-ai ruşinat, că era de mult preţ; dar cum nu te-ai temut a vinde celor fărădelege sângele Celui drept ? Mai bine ar fi fost vânzătorule de nu te-ai fi născut, înstrăinatule de la Fiul lui Dumnezeu. Întunericul sufletului meu risipeşte-l Dătătorule de lumină, Hristoase Dumnezeule, Cela ce ai gonit întunericul cel mai dinainte al adâncului şi-mi dăruieşte lumina poruncilor Tale, Cuvinte; ca mânecând, să Te slăvesc pe Tine. S-a înfrumuseţat cina şi Ţi s-a gătit Pasha, precum ai zis, Hristoase; ci Iuda se învăţa spre vânzarea Ta şi fiind cu Tine, afară se unea cu iubirea de argint pentru preţul Tău. Se scoală de la cină şi cu fota îşi încinge mijlocul de voie Hristos şi-şi pleacă grumazii, dar Petru striga : Nici odinioară nu vei spăla picioarele mele, Făcătorul meu; spală-le însă! 

A primit pâine în mâini, spre vânzarea Ta, Iuda, vicleanul ucenic, carele Te-a şi vândut cu vicleşug; după ce şi el şi-a întins picioarele, pe care însuţi le-ai spălat şi le-ai şters cu fota. Cu sărutare vicleană îşi deschidea atunci gura către Tine, Iuda, sărutând trupul Tău şi strigând: Bucură-te, învăţătorule ! el, vânzătorul, sluga şi vicleanul. Petru văzând cele ce se petreceau atunci, de spaimă fiind cuprins, fiind întrebat de o slujnică, s-a lepădat de Tine, Domnul, nu numai precum ai zis, ci precum ai ştiut, Cela ce toate le ştii. Se pălmuieşte Ziditorul şi se bate zidirea prin batjocorirea Lui; se loveşte de voie cu trestie şi cele din înălţime se pleacă; se scuipă Judecătorul şi toate temeliile pământului se clătesc. Pentru învierea lui Lazăr, Doamne, pruncii iudei au strigat Ţie, Iubitorule de oameni, Osanna! Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţeleagă.  La cina Ta, Hristoase Dumnezeule, zis-ai mai-nainte ucenicilor Tăi : Unul din voi va să Mă vândă. Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţeleagă. Întrebând Ioan, Doamne, cine este cel ce va să Te vândă, l-ai dovedit pe acela prin pâine. Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţeleagă. 
Cu treizeci de arginţi şi cu sărutare vicleană Te căutau iudeii să Te ucidă, Doamne; iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţeleagă. La spălarea Ta, Hristoase Dumnezeule, ai poruncit ucenicilor Tăi : Aşa să faceţi, precum vedeţi. Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţeleagă. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită, zis-ai ucenicilor Tăi, Hristoase Dumnezeul nostru. Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţeleagă. ouă lucruri şi rele a făcut fiul meu cel întâi născut, Israil : Pe Mine, izvorul apei vieţii M-a părăsit, şi şi-a săpat luişi puţ sfărâmat. Pe Mine M-a răstignit pe lemn, iar pe Baraba l-a cerut şi l-a slobozit. Spăimânta-tu-s-a cerul de aceasta şi soarele şi-a ascuns razele; iar tu, Israile, nu te-ai ruşinat, ci morţii M-ai dat. Iartă-le lor, Părinte Sfinte, că nu ştiu ce au făcut. Fiecare parte a Sfântului Tău trup a răbdat ocară pentru noi : capul, spini; faţa, scuipări; fălcile, loviri cu palme; gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgâneşti; spatele, biciuri şi mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe Cruce; încheieturile, cuie şi coasta, suliţă. Cela ce ai pătimit pentru noi şi ne-ai mântuit pe noi din patimi; Carele Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de oameni, şi ne-ai înălţat, Atotputernice Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi. Răstignindu-Te Tu, Hristoase, toată făptura văzând s-a cutremurat; temeliile pământului s-au clintit de frica puterii Tale. Că înălţându-Te astăzi, a pierit neamul iudeu. Catapeteasma Templului s-a rupt în două şi morţii din mormânturi au înviat; sutaşul văzând minunea, s-a înfricoşat; iar Maica Ta, stând lângă Tine, a strigat, plângând ca o Maică şi zicând : Cum nu voi plânge şi nu mă voi bate în piept, văzându-Te pe Tine spânzurat pe lemn, gol ca un vinovat ? Cela ce Te-ai răstignit şi Te-ai îngropat şi ai înviat din morţi, Doamne, slavă Ţie. 

ÎN SFÂNTA ŞI MAREA ZI SÂMBĂTĂ
(Denia de Vineri seara când se cântă şi Prohodul Domnului)

Toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce, răstignit. Soarele s-a întunecat şi temeliile pământului s-au cutremurat. Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate. Cel ce ai răbdat pentru noi de voie, Doamne, slavă Ţie. Poporul cel păgânesc şi fărădelege, pentru ce a cugetat cele deşarte ? Pentru ce a judecat spre moarte pe Cela ce este viaţa tuturor ? Minune mare ! Că Făcătorul lumii S-a dat în mâinile celor fărădelege şi S-a înălţat pe lemn Iubitorul de oameni, ca să scoată din iad pe cei legaţi, care strigă: Îndelung-răbdătorule, Doamne, slavă Ţie. Astăzi văzându-Te pe Tine, Cuvinte, Fecioara cea fără prihană, spânzurat pe Cruce, tânguindu-se cu milă ca o Maică, s-a rănit la inimă cu amar şi suspinând cu durere dintru adâncul sufletului, sgâriindu-şi obrazul şi părul smulgându-şi, încă şi în piept bătându-se, a strigat cu jale : Amar mie, dumnezeiescule Fiu; vai mie ! lumina lumii ! Cum ai apus de la ochii mei, Mielul lui Dumnezeu ? Pentru Carele cetele celor fără de trupuri s-au cuprins de spaimă, strigând: Cela ce eşti necuprins, Doamne, slavă Ţie. 

Pe lemn răstignit văzându-Te, Hristoase, pe Tine, Făcătorul şi Dumnezeul tuturor, ceea ce Te-a născut fără sămânţă, a strigat cu amar : Fiul meu, unde a apus frumuseţea chipului Tău ? Nu sufăr a Te vedea fără dreptate răstignit. Însă grăbeşte de Te scoală, ca să văd şi eu învierea Ta din morţi cea de a treia zi. Astăzi Stăpânul făpturii a stătut de faţă înaintea lui Pilat şi răstignirii S-a dat Făcătorul tuturor, aducându-Se ca un miel de bunăvoia Sa; cu piroane S-a pironit, în coastă S-a împuns şi cu buretele S-a adăpat, Cel ce a plouat mană. Cu palme peste obraz S-a lovit, Mântuitorul lumii.; şi de robii Săi S-a batjocorit Făcătorul tuturor. O, iubirea de oameni a Stăpânului ! Pentru cei ce L-au răstignit S-a rugat Părintelui Său, zicând: Iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu călcătorii de lege ce lucru fără dreptate fac. O, cum adunarea cea fărădelege a osândit spre moarte pe împăratul făpturii ! Nu s-au ruşinat de binefacerile care aducându-le aminte, le-a adeverit zicând către dânşii : Poporul Meu, ce am făcut vouă ? Au n-am umplut Iudeea de minuni ? Au n-am înviat pe morţi numai cu cuvântul ? Au n-am vindecat toată boala şi neputinţa ? Dară cu ce Mi-aţi răsplătit ? Pentru ce nu vă aduceţi aminte de Mine ? În locul tămăduirilor, răni aţi pus asupra Mea. În loc de viață, M-aţi omorât, răstignindu-Mă pe lemn, ca pe un făcător de rele, pe Mine, Făcătorul de bine. Pe dătătorul de lege, ca pe un călcător de lege, pe împăratul tuturor, ca pe un vinovat, îndelung-răbdătorule, Doamne, slavă Ţie. 

Înfricoşată şi preaslăvită taină se petrece astăzi : Cel nepipăit S-a prins şi s-a legat, Cel ce a dezlegat pe Adam din blestem, Cel ce ispiteşte inimile şi rărunchii, fără dreptate S-a întrebat. În temniţă S-a închis Cel ce a închis adâncul. Stă înaintea lui Pilat Acela Căruia îi stau înainte cu frică puterile cereşti. Cu palme S-a lovit de mâna zidirii, Ziditorul. Pe lemn a Se pierde S-a judecat, Cel ce judecă viii şi morţii; în mormânt S-a închis stricătorul iadului. Cela ce toate le-ai răbdat cu milostivire şi pe toţi i-ai mântuit din blestem, îndelung-Răbdătorule, Doamne, slavă Ţie.  Pe Tine, Cela ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu un veşmânt, pogorându-Te de pe lemn Iosif cu Nicodim şi văzându-Te mort, gol, neîngropat, luând plângere cu umilinţă şi tânguindu-se au zis : Vai mie preadulce Iisuse ! pe Carele cu puţin mai înainte văzându-Te soarele pe Cruce răstignit, cu întuneric s-a îmbrăcat şi pământul de frică s-a clintit şi catapeteasma Templului s-a rupt. Ci iată, Te văd acum pe Tine, supunându-Te morţii de bunăvoie pentru mine. Cum Te voi îngropa, Dumnezeul meu ? Sau cum Te voi înfăşoară cu giulgiuri ? Sau cu ce mâini mă voi atinge de trupul Tău cel nestricat ? Sau ce cântări voi cânta ducerii Tale de aici, Îndurate ? Slăvesc patimile Tale, cu cântări laud îngroparea Ta împreună şi învierea, strigând: Doamne, slavă Ţie. Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive. 

Văzându-Te mort, Iubitorule de oameni, pe Tine Cel ce ai înviat pe cei morţi, rău mă rup şi mă rănesc cu inima; aş fi vrut să mor cu Tine, grăia Preacurata, că nu pot răbda să Te văd mort fără suflare. Văzându-Te pe Tine, prea bune Dumnezeule şi îndurate Doamne, fără slăvire, fără suflare şi fără chip, mă mir şi plâng ţinându-Te precum nu m-am nădăjduit să Te văd ! Vai mie, Fiul meu şi Dumnezeule! Nu grăieşti roabei Tale cuvânt, Fiul lui Dumnezeu ? Au, îndura-Te-vei Stăpâne, de ceea ce Te-a născut pe Tine ? grăia cea curată, suspinând şi plângând şi săruta trupul Domnului său. Mieluşeaua văzând pe Mieluşelul său tras spre junghiere, mergea pe urmă Maria cu părul despletit împreună cu alte femei, strigând aşa : Unde mergi, Fiule ? Pentru ce faci călătorie grabnică ? Au doară este şi altă nuntă în Cana Galileei şi acum Te grăbeşti a merge acolo, ca să le faci vin din apă ? Dar merge-voi cu Tine, Fiule ? Sau aştepta-Te-voi ? Dă-mi răspuns, Fiule, nu mă trece tăcând, Cela ce m-ai păzit curată. Că Tu eşti fiul şi Dumnezeul meu. Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Carele nu cutează a căuta cetele îngereşti; iar prin tine, Preacurată, s-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat; pe Carele slăvindu-L cu oştile cereşti, pe tine te fericim. 

De acum nu se va mai lipi de mine bucuria niciodată, suspinând, grăia cea fără prihană. Că lumina mea şi bucuria mea în mormânt au apus. Ci nu-L voi lăsa singur; aici voi muri şi mă voi îngropa cu Dânsul. Rana sufletului meu, vindecă-o acum fiul meu, striga Preacurata lăcrimând; înviază şi-mi potoleşte durerea şi necazul. Că poţi, Stăpâne, câte vei vrea să faci, măcar de Te-ai şi îngropat de voie. Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească; că împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor. Şi merg înaintea Lui cetele îngereşti, cu toată căpetenia şi puterea heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi cântând cântare : Aliluia, Aliluia, Aliluia. 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Meditație la Buna-Vestire
 

„Dumnezeu Fiul se întrupează ca om în cadrul unei «sarcini nedorite» – în sensul că nu era nici planificată, nici dezirabilă în afara căsătoriei”

Praznicul de Buna Vestire m-a făcut să mă gândesc la anumite aspecte. Dacă e să privim pe bune, cu onestitate, lucrurile, un creştin nu are cum să fie de acord cu avortul, pur şi simplu din motive de credinţă. Asta dacă vorbim despre un creștin care mai și știe și acceptă ceea ce spune credința pe care pretinde că o are.

A te numi creştin şi a accepta avortul în baza ideii că acolo nu este vorba despre viața unei ființe umane, ci doar despre o entitate amorfă, fără o realitate proprie, presupune nu doar negarea, ci chiar respingerea acelui moment evanghelic fundamental, pe care-l sărbătorim astăzi: Buna Vestire!

Nu este o denumire între denumiri, este chiar una definitorie: Buna Vestire nu înseamnă altceva decât Evanghelia. Căci în limba greacă, ευαγγέλιον (evangelion) chiar asta înseamnă: vestea cea bună. Cărțile fundamentale ale creștinătății și ale creștinismului se numesc Evanghelii: veștile bune! Și nu degeaba a primit acest moment crucial din istoria creștină a mântuirii o astfel de denumire.

Arhanghelul Gavriil o salută pe Fecioară:

Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. - Luca, 1, 28

Ea se înspăimântă, dar el îi spune:

Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. - Luca, 1, 30

Sigur, aici ni se poate sublinia forma de viitor: „vei lua în pântece”, „vei naște”, „vei chema”. Ni se poate atrage atenția că tot forma de viitor avem și în „Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Dar ar însemna să ignorăm în mod vinovat ceea ce ni se spune cu doar câteva versete mai departe, când ni se descrie întâlnirea dintre Elisabeta (și ea însărcinată în luna a șasea cu cel care „va fi” Ioan Botezătorul) și Maria (deja însărcinată cu Iisus). Momentul în care Maria îi vizitează pe Elisabeta și pe Zaharia (soțul acesteia) ne este prezentat astfel:

Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt. Și cu glas mare a strigat şi a zis: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu”. - Luca, 1, 40-44

Așadar, avem două femei devenite mame: Elisabeta, în a șasea lună de sarcină și Maria, care abia zămislise. Iar pruncul aflat în a șasea lună recunoaște și reacționează la prezența Celui aflat în primele zile de la concepție.

În plus – și foarte important, aș zice – avem de-a face cu două tipuri de situație: Elisabeta dorea cu ardoare să aibă un copil. Era, deja, înaintată în vârstă, șansele ei de a zămisli erau nule, ea fiind stearpă. Atât ea, cât și soțul ei se rugaseră îndelung și fierbinte să aibă un copil. Primesc, așadar, vestea că-l vor avea pe Ioan, cu bucurie, ca pe o rugăciune ascultată și împlinită. Cum s-ar zice, aici avem de-a face cu un copil dorit, apărut în cadrul unui cuplu căsătorit.

Maria e cu totul alt caz! Ea nu era măritată, era doar logodită. Și nu se rugase să aibă vreun copil, dimpotrivă, nici măcar nu-și pusese problema. Pentru ea, o sarcină era o situație de criză gravă în termeni morali și sociali, pentru că avea loc în afara căsătoriei. Dovadă că Iosif însuși trebuie lămurit de arhanghel să nu o bănuiască de infidelitate și să nu o părăsească. Avem, așadar, cazul clasic de „copil nedorit”, de femeie rămasă însărcinată în afara căsătoriei, și nu cu cel cu care urma să se căsătorească. Iisus, așadar, este „sarcina nedorită”, „accidentală”. Nu prea ne gândim la asta, nu-i așa? Dar este sarcina pe care Maria o va accepta prin acel răspuns atât de des reprezentat în artă:

Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! - Luca, 1, 38

Două femei, două sarcini diferite: una dorită cu ardoare, alta întâmplată în afara intențiilor declarate ale celei care va deveni mamă. E un aspect pe care multe predici îl ignoră: prin actul „chenozei” (smeririi) divine, Dumnezeu Fiul se întrupează ca om în cadrul unei „sarcini nedorite” – în sensul că nu era nici planificată, nici dezirabilă în afara căsătoriei. Se vorbește deseori despre smerenia lui Hristos, dar se trece prea des cu vederea peste acest detaliu cât se poate de relevant.

Evident că genul acesta de narațiune nu mai înseamnă nimic pentru omul contemporan secularizat. Ba chiar, în destule cazuri, produce amuzament. Doar că noi, aici, nu discutăm nici despre adevărul Evangheliilor (căci este un adevăr de credință), nici despre secularizarea lumii (care este evidentă), ba nici măcar despre avort, ca subiect în sine.

Aici arătăm că, prin definiție, un creștin autentic nu poate fi de acord cu avortul. Pur și simplu și-ar nega propria identitate spirituală prin acest acord. Ar respinge planul divin, alegerea Fiului de a se naște astfel. Creștinul nu are cum să vadă în avort ”un drept”, dimpotrivă, în baza textelor fondatoare și normative ale credinței pe care declară sus și tare că și-o asumă, el trebui să vadă în actul zămislirii un act real care presupune existența și prezența unor ființe umane și a unor persoane reale și, în consecință, să vadă avortul ca fiind un act de exterminare a respectivelor ființe umane aflate în stadiul lor incipient de existență.

Sunt destui care se declară creștini, dar care consideră avortul ca fiind un „câștig” al societății contemporane. Ba unii dintre ei vor aprinde azi lumânări, eventual se vor duce la Liturghie. În cazul lor avem de-a face cu o contradicție flagrantă, pornită fie dintr-o crasă lipsă de educație religioasă, fie dintr-un raționament fracturat, marcat de compromisuri care transformă ”creștinii” cu pricina în niște sincretiști care se supun mai degrabă poruncilor vremii decât celor evanghelice.

A te numi creștin, doar pentru a respinge cuvintele care stau la baza creștinismului este cel puțin discutabil. Dacă nu chiar o impostură. Și atunci nu putem nota decât că discursul pro choice este, în esență, anti-creștin sau, măcar, non-creștin. Ceea ce este acceptabil (ba chiar de preferat) într-o societate seculară, laică. O societate care să fie normată strict pe baza preceptelor unei religii nu este ”cea mai bună dintre lumile posibile” (așa cum din plin ne-o arată istoria). Așadar, sigur, acceptăm că există și discurs anti/non-creștin într-o lume în care individul are dreptul de a crede cum și ce dorește.

Dar asta nu schimbă în vreun fel faptul că discursul pro-choice rămâne, în esență, unul incompatibil cu cel creștin. Căci avortul este pentru un creștin, totuna cu respingerea Fiului și a alegerii Mariei. Care, în fața riscului de a fi supusă oprobiului public (dur!) din epocă, își asumă: „Iată roaba Domnului”.

Pro choice e alegerea care spune „fie mie după voia mea”, opusă alegerii creștine în fața solului divin: „fie mie după cuvântul tău”. Creștinismul nu cunoaște conceptul de „copil nedorit”. În fond, Întemeietorul său a fost unul dintre aceștia. Iar zămislirea Lui „nedorită” se numește Evanghelie.

 

Scriitorul Silviu Dancu pe Facebook, de praznicul Bunei Vestiri 2019

Foto: Biserica Buna-Vestire Cristian, Sibiu, Hram 2019



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
An omagial - Satul românesc (IV)

La noi satul a dat specificul națiunii - Ziarul Lumina

Ziarul Lumina și imaginea satului românesc

Sărmaș, parohia ortodoxă ca un călcâi de pâine - Ziarul Lumina 

Conferință dedicată satului românesc la Timișoara - Ziarul Lumina

Colocviu dedicat lui Dimitrie Gusti - Ziarul Lumina 

Satul vasluian salvat în fotografii document - Ziarul Lumina 

Principalele evenimente din luna aprilie 1919 - Ziarul Lumina

Amprente sacre în satul românesc - Ziarul Lumina

Dăinuirea noastră pe acest pământ e legată de țăranul român - Ziarul Lumina 

An omagial 2019, șezătoare în satul meu - Basilica 

Arhiepiscopul Casian a vizitat comunitatea din Nămoloasa Sat - Basilica

Casa Memorială Chesarie Gheorghescu - Basilica 

Satul românesc a ajuns în atenția ziarului spaniol El Pais - Basilica 

Recomandări către fotografii pasionați de satul românesc - Basilica 

Provocări și perspective ale satului românesc - Basilica 

 

 

 

 



Aspecte de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale privind rolul Parlamentului, organizarea internă şi exercitarea funcţiei legislative - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

 

      I  Noţiunea de instituţie parlamentară

În statele cu teritorii întinse şi cu populaţie numeroasă este practic imposibil ca întreg poporul să se constituie într-o adunare care să decidă şi să legifereze, de aceea a apărut necesitatea politică şi juridică pentru ca poporul să-şi exercite atribuţiile sale de deţinător al puterii – indirect – prin organe reprezentative.

Filozofii, juriştii şi politologii au rezolvat această problemă elaborând teoria „delegării exerciţiului dreptului natural şi inalienabil al poporului de a legifera” unor reprezentanţi ai săi, astfel desemnaţi încât să poată exprima juridic voinţa acestuia. Astfel, au apărut sistemele electorale, deputaţii, senatorii şi parlamentul.

Datorită atribuţiilor pe care le are şi a rolului său statal juridic, s-a impus prin­cipiul autonomiei parlamentului în sistemul autorităţilor statale, adică independenţa în exercitarea puterilor sale, puteri care să fie în acelaşi timp şi o contrapondere faţă de executiv.

Principalele garanţii privind exercitarea atribuţiilor parlamentului, în strânsă legătură cu împuternicirile date de popor şi cu principiul dreptului natural al suvera­nităţii poporului, sunt: caracteristicile sistemului electoral, în baza căruia corpul electoral desemnează reprezentanţii naţiunii, şi referendumul; procedura constitu­ţională prin care poporul îşi exprimă direct opţiunile în problemele politice, sociale, economice etc., de interes major, exercitând în acest fel atribuţiile puterii şi controlul parlamentului.

În consecinţă, aşa cum spunea şi marele constituţionalist Maurice Duverger, parlamentul apare ca o instituţie politică şi juridică, formată din una sau mai multe camere, fiecare alcătuită dintr-un număr de membrii (deputaţi şi senatori) dispunând de putere de decizie şi a cărui principală funcţie este de a legifera.

Ansamblul regulilor juridice care au ca obiect organizarea, alcătuirea, preroga­tivele şi funcţionarea adunărilor parlamentare formează Dreptul parlamentar, subra­mură a Dreptului constituţional. Izvoarele formale specifice ale Dreptului parla­mentar sunt:

1. Constituţia;

2. Legile organice – sunt cele care realizează, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Constituţie, aplicarea şi detalierea unora dintre dispoziţiile acesteia. Legile organice sunt izvoare formale ale Dreptului parlamentar, în măsura în care cuprind norme referitoare la organizarea, funcţionarea, prerogativele parlamentului sau cu referire la organizarea procedurii de reprezentare, respectiv sistemul electoral sau statutul parlamentarilor. În acest caz, legile organice fac parte din blocul de constitu­ţionalitate şi se bucură de aceeaşi protecţie juridică în raport cu legile constituţionale;

3. Legile ordinare – în măsura în care reglementează materii parlamentare, cum ar fi: indemnizaţia şi celelalte drepturi ale parlamentarilor;

4. Regulamentele parlamentare;

5. Reguli cutumiare – în activitatea parlamentară apar reguli cu privire la funcţionarea corpului legislativ, care nu sunt consacrate printr-un act normativ, dar care se impun prin repetabilitate şi acceptarea lor de către parlamentari. Cele mai frecvente reguli cu aspect cutumiar se referă la: ordinea acordării cuvântului în parlament, timpul alocat pentru o intervenţie, anumite procedee de vot etc.

Structura Parlamentului. În teoria dreptului constituţional, dar şi în realitatea politică şi parlamentară a statelor s-au impus două mari tipuri ale acestei structuri, respectiv: unicameralismul şi bicameralismul.

Unicameralismul este situaţia când parlamentul este alcătuit dintr-o singură cameră. Această formă de organizare parlamentară este specifică statelor unitare, fără a fi însă exclusivă pentru acestea. Principalele avantaje ale structurii parlamentare unicamerale constau în: se evită temporizarea procesului legislativ, se evită disputa pentru preponderenţă între cele două camere, sunt considerabil reduse costurile parlamentare.

Bicameralismul reprezintă regula în cazul statelor federative exprimând structura acestora, respectiv a unităţilor statale membre ale federaţiei, cât şi federaţia în ansamblul său. Bicameralismul este o structură parlamentară de excepţie în cazul statelor unitare şi, în acest caz, îşi găseşte legitimitatea fie pe tradiţiile constituţionale parlamentare, fie în atribuţiile speciale ale unei camere, care se constituie într-un corp parlamentar ponderator, faţă de cealaltă cameră. Bicameralismul constă din alcă­tuirea parlamentului în două camere, care au, de regulă, atribuţii comune, dar şi atribuţii diferite, mai ales în situaţia când una dintre camere este considerată supe­rioară faţă de cealaltă.

Avantajele aceste structuri parlamentare sunt următoarele: realizează diviziunea şi moderarea puterii legislative şi asigurarea calităţii muncii parlamentare, printr-o dublă analiză a deciziei parlamentare, în special în domeniul legislativ.

Principalele deficienţe sunt legate de temporizarea procesului legislativ, concu­renţa pentru supremaţie între cele două camere şi costurile ridicate de funcţionare.

Bicameralismul cunoaşte şi unele modalităţi constituţionale, respectiv:

1. Bicameralismul aristocratic este situaţia în care una dintre camere este alcă­tuită pe criteriul rangului nobiliar sau pe cel al statutului profesional al unora dintre membrii săi. Această cameră are un pronunţat caracter conservator şi, de regulă, este considerată ca fiind camera superioară în parlament;

2. Bicameralismul politic apare în cazul statelor unitare, când parlamentul are două camere, alese de regulă după aceeaşi procedură electorală şi având atribuţii relativ egale;

3. Bicameralismul sau multicameralismul economic sau social este întâlnit în unele state din America Latină; are, de regulă, un caracter discriminatoriu deoarece pre­su­pune alcătuirea camerelor parlamentare în funcţie de criterii profesionale sau sociale;

4. Bicameralismul federal este specific statelor federale şi este determinat de necesitatea de a asigura echilibrul şi armonia între statele federale şi statul unional.

    II  Funcţia legislativă

Legiferarea rămâne funcţia primordială a Parlamentului, care presupune, în principal, editarea în norme juridice. Legea are două accepţiuni, respectiv: de act juridic normativ şi o accepţiune restrânsă de act juridic al Parlamentului. Această din urmă accepţiune realizează funcţia legislativă a Parlamentului. Din acest punct de vedere, aprobarea legilor aparţine numai Parlamentului sau, aşa cum se stabileşte în art. 61 din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legislativă a ţării.

În practică, această funcţie este realizată împreună cu electoratul. Astfel, execu­tivul se implică în funcţia legislativă în special prin:

a) iniţiativă legislativă a Guvernului;

b) promulgarea legilor de către Şeful statului;

c) dreptul de veto, care aparţine în unele state Şefului de stat, în România cores­punde dreptul Preşedintelui republicii de a solicita Parlamentului reexaminarea legii, sau Curţii Constituţionale verificarea constituţionalităţii legii, înainte de promulgare. Electoratul se implică în procesul de legiferare prin dreptul la iniţiativa legislativă, iar în unele situaţii, prin referendum.

Limitele puterii legislative a Parlamentului rezultă şi din determinarea prin Consti­tuţie a domeniului rezervat legii. Astfel, unele constituţii stabilesc liste de materii, respectiv relaţii sociale, care prin natura lor trebuie să fie reglementate numai prin lege, iar celelalte domenii putând intervenii şi alte acte normative ale altor organe ale statului, în special hotărârile şi ordonanţele Guvernului.

Din dispoziţiile Constituţiei României se poate reţine că stabilirea domeniului rezervat legii se realizează în principal prin dispoziţiile art. 73, după cum urmează:

1. legi constituţionale – sunt acele acte normative adoptate după o procedură specială prin care se revizuieşte Constituţia;

2. legi ordinare – se referă la ansamblul relaţiilor sociale care sunt reglementate prin lege. Spre deosebire de alte constituţii, normele constituţionale române nu sta­bilesc un domeniu distinct al legii organice. În consecinţă, orice relaţie socială ar putea să formeze obiectul legii organice, evident, cu excepţia acelora pentru care Constituţia a stabilit o modalitate specială de reglementare. Cu toate acestea, princi­piile tehnicii legislative impun ca numai relaţiile sociale de o importanţă primordială care urmează să fie reglementate primar, trebuie să formeze obiectul legii ordinare. Celelalte relaţii sociale care intră în sfera asigurării executării în concret a legii, trebuie să formeze obiectul de reglementare a unor acte normative, inferioare ca forţă juri­dică legii, respectiv hotărârilor şi ordonanţelor de Guvern.

3. legile organice – Constituţia stabileşte un domeniu al legii organice şi o procedură deosebită parlamentară pentru adoptarea acestor acte normative, având în vedere importanţă deosebită a relaţiilor sociale reglementate. Astfel, legile organice se adoptă pentru a reglementa normativ sistemul electoral, organizarea şi funcţio­narea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului, organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de apărare al ţării, regimul stării de urgenţă şi a stării de asediu, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora acordare amnis­tiei sau a graţierii colective, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti şi a organelor Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, statutul funcţionarilor publici, contenciosul administrativ, regimul juridic general al proprietăţii şi alte moşteniri, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială, organizarea generală a învăţământului, regimul general al cultelor religioase, organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul privind autonomia locală, modul de stabilire a zonei economice exclusive şi alte domenii prevăzute de textele constituţionale.

Funcţia legislativă se înfăptuieşte după proceduri specifice, reglementate de Constituţie şi de Regulamentele camerelor. Nerespectarea acestor proceduri poate să atragă neconstituţionalitatea legii ca, de altfel, şi nerespectarea domeniului legii organice.

  III    Jurisprudenţă   relevantă

         În cele ce urmează  pe marginea unor articole din  Constituţiei  privind   funcţia  legislativă şi  organizarea  parlamentului  analizăm unele decizii ale  Curţii Constituţionale în materie

 

  1.   Art. 61. „Rolul şi structura”

Conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, competenţa de legiferare a acestei instituţii cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată. Este necesar însă ca legea astfel adoptată să respecte exigenţele de formă şi de fond impuse de Constituţie. „Prin urmare, opţiunea legiuitorului de a legifera în materia în care Curtea Constituțională a admis o sesizare de neconstituționalitate cu privire la o lege în ansamblul său, presupune parcurgerea tuturor fazelor procesului legislativ prevăzut de Constituţie şi de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.”  (Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în M.Of. nr. 309 din 9 mai 2012. În acelaşi sens a se vederea şi decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în M.Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul constituțional de a interpreta un text de lege în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti. Exercitarea acestei atribuţii nu poste însă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat. Interpretarea conferită unui text de lege trebuie să respecte unele exigenţe constituţionale şi să fie în concordanţă cu voinţa legiuitorului. „Astfel, interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,  potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituțiilor autonome mai favorabile, este de natură să înfrângă exigenţele constituționale, deoarece, în caz contrar, s-ar rupe legătura organică dintre situaţiile de drept penal, aparţinând fiecărei legi succesive, cu consecinţa directă a schimbării conţinutului şi sensului actelor normative, adoptate de către legiuitor.” (Decizia nr.265 din 6 mai 2014, publicată în M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014).

Pe de altă parte, instanţa noastră constituțională a stabilit că Parlamentul, în calitate de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, nu poate să se substituie puterii judecătoreşti, respectiv să soluţioneze prin hotărâri proprii litigii care aparţin de competenţa instanţelor judecătorești. Totodată, Parlamentul nu poate modifica, suspenda sau stinge efectele unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în M.Of. nr. 48 din 4 martie 1993, a constatat neconstituționalitatea dispoziţiilor legale cuprinse în „Legea privind măsuri premergătoare reglementării situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului, după 23 august 1944”, care prevedeau suspendarea judecării proceselor aflate pe rolul instanţelor judecătorești, privind bunurile avute în vedere de această reglementare, până la adoptarea unei noi legi. „Argumentul principal al soluţiei pronunţate de Curte a fost acela că Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei.” (a se vedea Decizia nr.972 din 21 noiembrie 2012, publicată în M.Of. nr. 800 din 28 noiembrie 2012). 

În acelaşi sens, Curtea Constituțională a constatat că norma regulamentară potrivit căreia o Cameră a Parlamentului poate să cenzureze sub orice aspect o hotărâre judecătorească definitivă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, echivalează cu transformarea acestei structuri parlamentare în putere judecătorească, ceea ce încalcă în mod evident principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. „Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane /instituţii/autorităţi cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele prevăzute de Constituţie şi de lege, deci care sunt mai presus de lege. Or, o astfel de interpretare dată dispoziţiilor referitoare la autonomia parlamentară este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituție.” (Decizia nr.972 din 21 noiembrie 2012, publicată în M.Of. nr. 800 din 28 noiembrie 2012).

Calitatea Parlamentului de „unică autoritate legiuitoare a ţării” nu îi conferă acestuia competenţa discreţionară de a adopta legi în orice condiţii şi domenii, inclusiv în domeniile care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infra-legal, administrativ. O asemenea situaţie „ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituționale ale Parlamentului consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie şi transformarea acestei instituţii în autoritate publică executivă.” (Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013, publicată în M.Of. nr. 819 din 21 decembrie 2013).

Aspecte precum întinderea şi amploarea măsurilor stabilite de Parlament prin legea adoptată constituie elemente de oportunitate care se încadrează în mod firesc în calitatea constituţională a acestei instituții, de unică autoritate legiuitoare a ţării. Curtea Constituțională nu se poate pronunţa asupra acestor aspecte şi nici asupra consecințelor practice pe care reglementările legii le presupun.  Mai mult, „Curtea Constituțională nu numai nu s-ar putea pronunţa, dar, în principiu, nu ar putea să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente devenind astfel „legislator pozitiv.” (Decizia nr.494 din 21 noiembrie 2013, publicată în M.Of. nr. 819 din 21 decembrie 2013).

Definirea domeniului de aplicare a unei legi sau crearea unui statut juridic special pe considerente obiective, şi nu subiective, este un atribut exclusiv al legiuitorului. Aceste aspecte fac parte din sfera de apreciere liberă a Parlamentului, în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare a ţării, asupra conținutului şi domeniului legiferării. Curtea Constituţională nu are competenţa legală a  controla opțiunea legiuitorului în aceste domenii, pentru că s-ar transforma într-un legiuitor pozitiv (Decizia nr. 165 din 22 martie 2005, publicată în M.Of. nr. 390 din 9 mai 2005).

Totodată, s-a statuat  în jurisprudență că instanţa constituțională nu are competenţa de a extinde dispoziţii legale criticate şi la alte situaţii neprevăzute în textul normativ, deoarece o asemenea operaţiune ar echivala „cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, lucru care ar contraveni art. 61 din Constituție, potrivit căruia „Parlamentul este (…) unica autoritate legiuitoare a ţării.” (Decizia nr. 275 din 24 iunie 2004, publicată în M.Of. nr.683 din 29 iulie 2004).

Modificarea conţinutului unei norme juridice pentru ca aceasta să fie adaptată la realităţile sociale este o prerogativă exclusivă a autorității legislative asupra cărora instanţa constituțională nu poate să intervină, având în vedere dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituție  (Decizia nr.681 din 31 mai 2011, publicată în M.Of. nr. 662 din 16 septembrie 2011).

Această speţă invocă în fapt criteriul proporţionalităţii, ca principiu constituţional, sub aspectul corectei adecvări a normei legislative adoptate la relaţiile sociale reglementate. În raport cu actualul conținut al Legii fundamentale, apreciem că în mod corect instanţa constituţională a constatat că nu are competenţa de a cenzura respectarea criteriului proporţionalităţii în activitatea de legiferare a Parlamentului. Cu toate acestea,  realitatea a demonstrat că pot exista soluţii legislative în dezacord flagrant cu realitatea la care se raportează, mai mult ar putea reprezenta şi un exces de putere din partea Parlamentului. În lipsa unui text constituțional explicit, excesul de putere, posibil a exista în activitatea legislativă a Parlamentului, nu poate fi sancționat de către Curtea Constituţională. Este şi unul dintre motivele pentru care susţinem propunerea de lege ferenda, ca într-o viitoare revizuire constituțională, la art. (1) din Legea fundamentală să se menţioneze şi faptul că „puterea statală” se exercită proporţional, în raport cu situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit, şi nediscriminatoriu.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională face referire la două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicamerismului. Aceste criterii esenţiale cumulative sunt: existenţa unor deosebiri importante de conţinut juridic între formele adoptate de către cele două Camere ale Parlamentului şi, al doilea, existenţa unei configuraţii semnificative diferită între formele adoptate pentru un proiect de lege între cele două Camere ale Parlamentului (a se vederea Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, publicată în M.Of. nr. 85 din 2 februarie 2015).

Instanţa constituţională a evidenţiat importanţa structurii bicamerale a Parlamentului, inclusiv pentru exercitarea funcţiei legislative. În primul rând, se are în vedere că structura bicamerală a forului legislativ este un aspect al tradiţiilor democratice de organizare statală a României. Pe de altă parte, există avantaje juridice importante pe care structura bicamerală a Parlamentului le are: „Astfel, se evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se vor împiedica reciproc să devină suport al unui regim autoritar. Totodată, se asigură dezbateri şi un cadru de analiză succesivă a legilor de către două corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferă o mai mare garanţie a calităţii actului legislativ. Adoptarea legilor în cadrul unui Parlament unicameral se face după mai multe „lecturi” succesive ale unui text. Fiind realizate însă de acelaşi corp legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate oficială sau pot fi suprimate din raţiuni de urgenţă. Bicamerismul determină ca a doua lectură a legii să se facă, întotdeauna, de o altă adunare, ceea ce este de natură să determine o percepţie critică accentuată. Se oferă astfel oportunitatea unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune şi colective de luare a deciziilor, conferindu-se amploare formării voinţei statului parlamentar. În plus, bicamerismul minimizează riscul dominaţiei majorităţii, favorizând dialogul între majoritățile celor două Camere, precum şi între grupurile parlamentare. Cooperarea şi supervizarea legislativă sunt extinse în acest mod, demonstrându-se astfel că sistemul bicameral este o formă importantă a separaţii puterilor, care nu funcționează doar între puterile legislative, executivă şi judecătorească, ci şi în interiorul celei legislative. Atât tradiţia care, fiind legată de fiinţa statului român, îl defineşte şi îl reprezintă, cât şi avantajele enunţate, constituie puternice motive de reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una dintre cele două formule: unicameralism sau bicameralism.” (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în M.Of. nr.440 din 23 iunie 2011).

 Principiul bicameralismului, consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituție, are un aspect instituţional, dar şi unul funcţional. Dispoziţiile art. 75 din Legea fundamentală stabilesc competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională.

Cu toate acestea, indivizibilitatea şi unicitatea Parlamentului, ca instituţie, derivă din textul constituţional mai sus amintit şi, prin urmare, nu este posibilă adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul actului normativ să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Curtea Constituţională a stabilit că: „Diferenţele de conţinut juridic dintre forma proiectului de lege adoptat de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a legii adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, sunt de natură să încalce principiul bicameralismului, în sensul că forma finală a legii, în redactarea adoptată de Camera decizională, se îndepărtează în mod substanţial de forma adoptată de Camera de reflecţie, ceea ce echivalează, practic, cu excluderea acesteia din urmă de la procesul de legiferare. Or, legea trebuie să fie rezultanta manifestării de voinţă concordante a ambelor Camere ale Parlamentului (…). Camerele au un drept propriu de decizie, dar principiul bicamerismului nu poate fi respectat decât atâta timp cât ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi la aceeaşi formă a iniţiativei legislative.” (Decizia nr.710 din 6 mai 2009, publicată în M.Of. nr. 358 din 28 mai 2009).

 

b. Art. 64. Organizarea internă

Curtea Constituţională defineşte în jurisprudenţă noţiunea de configuraţie politică a fiecărei Camere: „Prin configuraţie politică a fiecărei Camere se înţelege compunerea acesteia, rezultată din alegeri, pe baza proporţiei pe care grupurile parlamentare o deţin în totalul membrilor Camerei respective”.

 În raport cu această configuraţie, izvorâtă nemijlocit din voinţa corpului electoral, se desemnează şi preşedintele fiecărei Camere parlamentare. Posibilitatea alegerii unui nou preşedinte dintr-un alt grup parlamentar ar avea drept consecință „ca sancţiune aplicată preşedintelui Camerei Deputaţilor, respectiv a Senatului, revocat din funcţie, să se extindă asupra grupului parlamentar, care a propus alegerea sa.” (Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în M.Of. nr. 1022 din 17 noiembrie 2005).

Este importantă această soluţie a instanţei noastre constituţionale şi pentru faptul că pune în evidență legătura imediată, indisolubilă, dintre voinţa suverană a electoratului, manifestată cu ocazia alegerilor, iar pe de altă parte structura politică a fiecărei Camere, care nu poate contraveni celor rezultate din scrutinul electoral.

Autonomia parlamentară este un principiu constituţional care implică şi dreptul fiecărei Camere să îşi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor Legii fundamentale, regulile de organizare şi funcţionare, în principal cuprinse în regulamentul fiecărei Camere. Prin urmare, aceasta fiind o competenţă exclusivă a fiecărei Camere parlamentare, nicio autoritate publică nu poate dispune cu privire la regulile de organizare proprii şi, totodată, niciuna dintre Camerele Parlamentului nu poate dispune asupra acestor aspecte pentru cealaltă Cameră. „Ca urmare, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere a Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat prin hotărâre proprie a fiecărei Camere, cu votul majorităţii membrilor Camerei respective.” (Decizia nr. 1009 din 7 iulie 2009, publicată în M.Of. nr. 542 din 4 august 2009).

Curtea Constituţională face referire la poziţia preeminentă a Parlamentului în sistemul autorităţilor publice ale României, deoarece acesta exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de stat, „fiind în întregul său, expresia suveranităţii naţionale rezultată din alegerile parlamentare”. Parlamentul nu poate desfăşura în plenul său activităţile specifice atribuţiilor constituţionale, inclusiv funcţia legislativă şi funcţia de control. „Camerele nu ar putea păşi direct la dezbaterea şi adoptarea unei legi fără o pregătire prealabilă a lucrărilor ce urmează a se desfăşura în plen. Acestui rol şi acestor finalităţi le sunt consacrate organizarea şi funcţionarea comisiilor parlamentare, privite şi definite ca organe de lucru ale Camerelor, care se înfiinţează cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate tocmai în vederea pregătirii lucrărilor lor.” (Decizia nr.48 din 17 mai 1994, publicată în M.Of. nr. 125 din 21 mai 1994).

Prezintă interes faptul că instanţa constituţională recunoaşte Parlamentului o poziţie preeminentă în raport cu celelalte autorităţi ale statului, având în vedere legitimitatea acestuia în raport de care Parlamentul este însăşi expresia suveranităţii naţionale. Desigur, aceasta nu are drept consecinţă acceptarea ideii unei subordonări a celorlalte autorităţi ale statului faţă de Parlament şi nici o eventuală acceptare a ingerinţelor activităţii legislativului în atribuţiile altor autorităţi ale statului. Poziţia preeminentă a Parlamentului, rezultată din criteriul legitimităţii sale, şi anume principiul suveranităţii naţionale, instituţia parlamentară fiind organul reprezentativ suprem al poporului român, nu este contrară principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Acest principiu nu implică o egalitate funcţională şi instituţională între autorităţile statului, ci o departajare a atribuţiilor şi funcţiilor acestora, evident în condiţiile realizării unui echilibru funcţional pe criterii constituționale între acestea.

În conformitate cu principiul autonomiei parlamentare şi în temeiul dispoziţiilor art. 64 din Constituție, privind organizarea internă a fiecărei Camere a Parlamentului, prin regulamentele proprii, fiecare dintre aceste structuri poate să îşi stabilească în concret organizarea şi funcţionarea, inclusiv cele privind constituirea şi alegerea structurilor sale de conducere şi de lucru. Curtea Constituţională a arătat că: „Astfel, în virtutea principiului autonomiei regulamentare al Camerei Deputaţilor, consacrat de art. 64 alin (19 teza I din Constituţie, orice reglementare privind organizarea şi funcţionarea Camerei Deputaţilor, care nu este prevăzută de Constituţie, poate şi trebuie să fie stabilită prin regulamentul propriu.” (Decizia nr.667 din 18 mai 2011, publicată în M.Of. nr. 397 din 7 iunie 2011).

Desigur, această soluţie jurisprudenţială nu implică dreptul discreţionar al Camerei parlamentare de a contraveni, sub aspectul organizării şi funcţionării interne, normelor imperative ale Constituției sau ale legii. Regulamentele Parlamentare  sunt acte normative cu forţă juridică inferioară Constituţiei şi legilor Parlamentului.

Acest aspect este de altfel confirmat şi de jurisprudenţa instanţei noastre constituţionale, care a afirmat că autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. „Astfel, între principiul constituțional, referitor la autonomia Parlamentului de a-şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare, potrivit art. 64 alin. 1, şi principiul constituțional, referitor la rolul Parlamentului în ansamblul autorităţilor publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituţiei, atribuţii specifice democraţiei constituţionale, (…), există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat (…), precum şi reguli de organizare şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumente juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituționale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituție.” (Decizia nr.209 din 7 martie 2012, publicată în M.Of. nr. 188 din 22 martie 2012).

Curtea Constituţională s-a referit în jurisprudenţa sa şi la raporturi care există între Parlament şi organismele sale de lucru. În acest sens, s-a afirmat că Parlamentul nu poate fi înlocuit sau reprezentat de niciunul dintre organele sale interne, deoarece această instituţie, prin ea însăşi unitară şi indivizibilă, nu poate delega altei structuri sau autorităţi şi, cu atât mai puţin, unui grup de parlamentari suveranitatea naţională, rezultat nemijlocit al voinţei electoratului. „Deplasarea (…) unui centru de decizie constituțional, respectiv de la Parlament la comisiile acestuia, nu este conformă cu menirea celui dintâi, exprimată clar în prevederile art. 111 şi art. 61 din Constituţia revizuită.” (Decizia nr.209 din 7 martie 2012, publicată în M.Of. nr. 188 din 22 martie 2012).

Parlamentul şi structurile sale interne nu sunt un rezultat al dreptului de asociere. Grupurile parlamentare sunt structuri organizatorice ale Camerelor Parlamentului, constituite pe bază de activitate politică, şi nu în baza dreptului de asociere, consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituţie. Curtea Constituţională a afirmat că nu pot exista mai multe grupuri parlamentare ale aceleiaşi formaţiuni politice, deoarece apartenenţa la o anumită formaţiune politică este expresia afinităţii politice, care are un caracter bine definit şi unitar. Totodată, nu pot exista mai multe grupuri parlamentare ale parlamentarilor independenţi. „Acceptarea constituirii mai multor grupuri de parlamentari independenţi ar însemna, practic, eliminarea criteriului care defineşte ca opţiune politică şi, implicit, ca grup. Acest criteriu este „independenţa”, criteriu care nu este susceptibil de distincţii suplimentare.” (Decizia nr. 1490 din 17 noiembrie 2010, publicată în M.Of. nr. 831 din 22 decembrie 2010).

Instanţa constituţională afirmă în mod constant cu privire la rolul comisiilor permanente ale Parlamentului că acestea sunt organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului, a cărora activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ, care este Camera parlamentară, elementele necesare adoptării deciziei politice. Prin urmare, natura juridică a rapoartelor sau a vizelor adoptate de acestea este aceea a unui „act preliminar cu caracter de recomandare”, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită sub aspect decizional fiecărei Camere sau Camerelor reunite. „Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu şi din perspectiva soluțiilor pe care le propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituționale.” (Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, publicată în M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).

Se observă că rapoartele şi avizele comisiilor permanente ale Camerelor parlamentare, în ceea ce priveşte natura juridică, sunt asemănătoare avizelor consultative administrative. Cu toate acestea, documentele menţionate nu pot fi considerate nici operaţiuni şi nici acte administrative, ci sunt acte de drept constituţional cu caracter de recomandare, aşa cum a precizat şi Curtea Constituţională.

În legătură cu relaţiile dintre subiectele de drept şi comisiile parlamentare, Curtea Constituţională a arătat în jurisprudenţa sa că au obligaţia de a se prezenta în faţa acestor structuri numai subiectele de drept care se află în raporturi constituționale specifice cu Parlamentul, potrivit Titlului III, Capitolul 4 din Constituţie, intitulat „Raporturile Guvernului cu Parlamentul”. Alte subiecte de drept pot fi invitate să ia parte la lucrările comisiilor, fără însă a avea obligaţia de a se prezenta.

Totodată, instanţa constituțională a afirmat în mod clar şi constant că aceste comisii nu pot avea abilitatea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra vinovăţiei ori nevinovăţiei unei persoane. Activitatea acestora este expresia controlului parlamentar. „Scopul lor este acela de lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s-au produs evenimentele supuse cercetării. Prin urmare, aceste comisii anchetează/verifică fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca finalitate constatarea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia, fără a stabili răspunderea administrativă, materială, disciplinară ori penală a vreunei persoane. Aceste comisii nu au competenţa de a da un verdict, ci aceea de a întocmi un raport cu privire la situaţia de fapt anchetată, prin care se vor indica concluziile la care au ajuns pe baza actelor şi documentelor pe care le-au consultat şi audierilor efectuate”.

În raport cu aceste considerente, Curtea a constatat că este neconstituțională instituirea unei obligaţii pentru persoanelor de drept public, altele decât cele prevăzute de art. 111 din Constituţie, precum şi a persoanelor juridice private şi a persoanelor fizice, de a se prezenta nemijlocit sau prin reprezentant legal în faţa comisiilor parlamentare de control. O astfel de obligaţie contravine rolului şi scopului acestor comisii şi, implicit, rolului constituțional de autoritate legiuitoare a Parlamentului, încălcând totodată şi principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, publicată în M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).

 Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Constituţie, parlamentarii, separat pentru fiecare Cameră, se pot organiza în grupuri parlamentare. Prin urmare, grupurile parlamentare nu sunt structuri obligatorii ale Parlamentului. Ele rezultă din uniunea voluntară a parlamentarilor, iar crearea acestor structuri constituie un drept, şi nu o obligaţie.

 Curtea a constatat, totodată, că „eventuala migrare de la un partid la altul sau părăsirea unei formaţiuni politice, cu consecinţa dobândirii statutului de independent a parlamentarilor, nu este de natură a afecta grav interesele alegătorilor pe care îi reprezintă, ci, dimpotrivă, ar putea reflecta mai clar efectul mandatului reprezentativ pe care parlamentarii l-au primit şi pe care trebuie să-l îndeplinească”. În consecință, configuraţia politică a Parlamentului ce trebuie avută în vedere este aceea de la începutul fiecărei sesiuni parlamentare  (Decizia nr.161 din 15 decembrie 2010, publicată în M.Of. nr. 866 din 23 decembrie 2010).

În ceea ce priveşte Comitetul ordinei de zi, instanţa constituţională observă că această structură nu este nominalizată în dispoziţiile constituţionale, respectiv art. 64 din Constituţie. Cu toate acestea, instanţa constituțională are în vedere şi alte izvoare ale dreptului parlamentar,  şi nu numai Constituţia, şi, prin urmare, Comitetul ordinei de zi are legitimitate constituţională. „Astfel fiind, nominalizarea unui organism printr-un alt act normativ decât Constituţia nu vine în conflict cu litera şi spiritul Legii fundamentale, dacă această nominalizare nu înlătură structuri şi principii instituite prin Constituţie.” (Decizia nr.55 din 21 februarie 2001, publicată în M.Of. nr. 128 din 14 martie 2001).

 

c. Funcţia legislativă a Parlamentului (art. 73 – 78 din Constituţie)

În conformitate cu dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, legiuitorul are competenţa constituţională de a stabili, prin lege organică, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. Cu toate acestea, Parlamentul poate incrimina, printr-o lege specială, o anumită conduită infracţională, în raport cu relaţii sociale ocrotite. Curtea Constituțională a statuat că dispoziţiile din Legea fundamentală mai sus-menţionată nu presupun o uniformitate de reglementare (Decizia nr.859 din 23 iunie 2011, publicată în M.Of. nr. 639 din 7 septembrie 2011).

Totodată, s-a stabilit că legiuitorul are deplina libertate de a reglementa infracţiunile. Această competenţă presupune mai multe aspecte, cum ar fi: incriminarea modalităţii de comitere a acestora sau circumstanţierea subiectului activ. „Altfel spus, noţiunile de „funcţionar public” şi de „alţi funcţionari” nu sunt de rang constituţional, definirea şi reglementarea statutului acestor categorii de salariaţi fiind de domeniul legii.” (Decizia nr. 844 din 24 iunie 2010, publicată în M.Of. nr. 476 din 12 iulie 2010). De asemenea, s-a arătat în jurisprudența instanţei constituționale că legiuitorul are opţiunea liberă privind încadrarea în categorii, clase şi grade profesionale a funcţionarilor publici (Decizia nr.289 din 7 iunie 2005, publicată în M.Of. nr. 586 din 7 iulie 2005).

Reglementările privind condiţiile şi procedurile de selecţie a candidaţilor pentru a fi numiţi ca asistenţi judiciari, precum şi toate aspectele legate de statutul lor profesional, nu reprezintă, a arătat Curtea Constituţională, „o măsură de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, în sensul art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, astfel încât se pot stabili şi prin hotărâri ale Guvernului.” (Decizia nr.494 din 11 noiembrie 2004, publicată în M.Of. nr. 59 din 18 ianuarie 2005).

În acelaşi sens, Curtea a stabilit că dispoziţiile privind procedura de judecată şi cele referitoare la competenţa instanţelor judecătorești nu sunt de domeniul legilor organice, nefiind prevăzute ca atare nici de dispoziţiile constituţionale ale art. 72 alin (3) şi, respectiv, art. 73 alin. (3) sau de cele ale art. 125 alin. (3), respectiv art. 126 alin. (2) din Constituţie (Decizia nr.152 din 30 martie 2004, publicată în M.Of. nr.420 din 11 mai 2004).

Referitor la sistemul de salarizare, indiferent de categoria profesională vizată, Curtea Constituţională, interpretând în mod strict dispoziţiile art. 73 alin. (3) din Constituţie, a stabilit că nu fac obiectul de reglementare a legii organice. În consecinţă, „aprobarea prin lege ordinară a unei ordonanţe de urgenţă ce priveşte materii ce exced domeniului rezervat legii organice este în deplină concordanţă cu prevederile constituționale ale art. 73 alin. (3) şi ale art. 76 alin. (2).” (Decizia nr. 645 din 29 noiembrie 2005, publicată în M.Of. nr.1160 din 21 decembrie 2005).

Legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relaţii sociale generale, fiind un act cu aplicabilitate generală. Curtea Constituţională a considerat că, în ipoteza în care domeniul de incidență al reglementării este concret şi raportat la o anumită persoană, actul juridic ca atare are un caracter individual, deoarece nu este conceput pentru a fi aplicat unui număr nedeterminat de cazuri concrete, ci într-un singur caz, prestabilit fără echivoc. În consecință, un asemenea act juridic nu poate fi considerat ca având caracterele unei legi, ca act juridic al Parlamentului (Decizia nr.494 din 21 noiembrie 2013, publicată în M.Of. nr. 819 din 21 decembrie 2013).

Cu valoare de principiu, Curtea a statuat că ori de câte ori o lege derogă de la o lege organică, ea trebuie calificată ca fiind organică, întrucât intervine tot în domeniul rezervat legii organice. „Legiuitorul constituant a stabilit în mod indirect în cuprinsul conţinutului normativ al art. 73 alin. (3) din Constituţie că reglementările derogatorii sau speciale de la cea generală, în materie legislativă, trebuie şi ele adoptate, la rândul lor, tot printr-o lege din aceeaşi categorie. Domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, fiind de strictă interpretare.” În jurisprudenţă s-a mai stabilit că există posibilitatea ca o lege organică să cuprindă şi norme de natura legii ordinare, fără însă ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât astfel s-ar extinde în mod nepermis domeniile rezervate de Constituţie legii organice. „De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor organice sau ordinare.” (Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în M.Of. nr. 526 din 15 iulie 2015).

Se observă că în jurisprudenţa sa instanţa noastră constituțională realizează o interpretare strictă a normelor din Legea fundamentală privind distincţia dintre legile organice şi cel ordinare, iar pe de altă parte acordă preeminenţă, pentru realizarea acestei distincţii, criteriului material, respectiv a obiectului de reglementare şi nu celui formal. 

În legătură cu principiul bicameralismului, prin coroborarea dispoziţiilor art. 61 şi respectiv art. 75 din Legea fundamentală, Curtea a stabilit că acesta reflectă nu numai dualismul instituțional în cadrul Parlamentului, dar şi cel funcţional. În acest sens, prin Constituţie sunt stabilite competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazuri expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Se subliniată, totodată, că în raport cu dispoziţiile Legii fundamentale nu este posibilă ca o lege să fie adoptată numai de o singură Cameră parlamentară, deoarece în acest fel s-ar contraveni indivizibilităţii Parlamentului, ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de calitatea sa de unică autoritate legiuitoare a ţării. Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa şi principiile de bază în care pot fi rezolvate eventuale conflicte de competenţă între cele două Camere ale Parlamentului: „Totodată, alin. (4) şi (5) ale art. 75 din Constituţie prevăd modul de rezolvare a posibilelor „conflicte de competenţă” între prima Cameră sesizată şi Camera decizională, dar nu există un text în Constituţie care să permită Camerei decizionale să se îndepărteze de la „limitele sesizării”, date de soluţia adoptată de către prima Cameră sesizată.” (Decizia nr.710 din 6 mai 2009, publicată în M.Of. nr. 358 din  28 mai 2009).

În ipoteza în care proiectul de lege pentru aprobarea unei ordonanțe nu întruneşte în Camera decizională a Parlamentului, votul majorităţii membrilor pentru adoptare, conform art. 76 alin. (1) sau (2) din Constituţie, devine proiect de lege pentru respingerea ordonanţei. Este însă necesar un vot distinct şi respectarea prevederilor constituţionale mai sus-menţionate. (Decizia nr.971  din 31 octombrie 2007, publicată în M.Of. nr. 828 din 4 decembrie 2007).

Instanţa constituţională a observat în jurisprudenţa sa că numai cvorumul de vot este reglementat prin Constituţie, nu şi cvorumul de lucru. Prin urmare, prin regulament se poate institui un alt cvorum de lucru decât cvorumul de vor. „Dispoziţiile constituționale ale art. 76 alin. (2) au în vedere votul final exprimat pentru proiectul de lege în ansamblu (…). Adoptarea legii ca parte a procesului legislativ vizează votul final exercitat de către Parlament asupra ansamblului legii.” (Decizia nr.1237 din 6 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 785 din 24 noiembrie 2010).

Constituţia reglementează procedura legislativă de reexaminare a legii prin dispoziţiile cuprinse la art. 77 alin. (2) şi la art. 147 alin. (2) din Constituţie. Aceste reglementări se referă şi la reexaminarea unei legi în tot sau în parte a cărei neconstituţionalitate a fost constatată printr-o decizie a Curţii Constituţionale pronunţată cu ocazia controlului de constituţionalitate a priori. Instanţa constituţională a observat că norma din Legea fundamentală limitează reluarea procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispoziţiile constatate ca fiind neconstituționale de către Curtea Constituţională. Spre deosebire, dispoziţiile art. 77 alin. (2) din Constituţie nu stabilesc în mod expres o limită de natură să aducă vreo restrângere a competenţei Parlamentului cu privire la reluarea procesului legislativ ca urmare a celei de reexaminare formulată de Președintele României. „O interpretare contrară dispoziţiilor constituţionale anterior menţionate ar avea semnificaţia adăugării la normele Constituţiei, ceea ce este inamisibil, întrucât s-ar realiza, pe această cale, un act de revizuire a Legii fundamentale.” (Decizia nr.515 din 24 noiembrie 2004, publicată în M.Of. nr. 1195 din 14 decembrie 2004).

 

Bibliografie

 



Lumea între darul lui Dumnezeu şi alternativă afaceristă. Vindecarea prin etosul satului românesc - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

            „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute” (Crezul). Simbolul de credinţă creştin şi ortodox decalară apodictic originea lumii în Dumnezeu. Nu că lumea e Dumnezeu. Lumea are altă substanţă decât dumnezeirea. Asta nu înseamnă că lumea este mai puţin reală. Ontologia universului e de altă substanţă decât Ontologia tri-personală divină. E vorba aici de distincţia dintre creat şi necreat.

„Dar acest lucru înseamnă, în primul rând, să facem o distincţie. Raţiunile divine din sânul Sfintei Treimi, care sunt în acelaşi timp modele eterne, dar şi energii dumnezeieşti necreate, nu sunt ele însele fiinţa lui Dumnezeu; ele sunt chiar despărţite de această fiinţă prin voinţa divină. În acest fel, raţiunile preexistente lucrurilor, la care ne referim, purtate de către Logosul divin, a doua Persoană din Treime, nu determină prin simpla lor existenţă apariţia făpturii, respectiv a fiinţei create. Ca atare, pe de-o parte, se exclude orice interpretare panteistă, iar, pe de altă parte, nu se poate vorbi nici despre o realitate autonomă între Dumnezeu şi făpturi” (Moldovan, 1993, p. 128). Lumea pre-există energetic în Dumnezeu, nu substanţial.

 

Starea paradisiacă a omului a fost magistral surprinsă de poetul poemelor luminii: „Vino să şedem subt pom./ Deasupra-i încă veac ceresc./ În vântul adevărului,/ în marea umbr-a mărului,/ vreau părul să ţi-l despletesc/ să fluture ca-n vis/ către hotarul pământesc.// Ce grai în sânge am închis?/ Vino să şedem subt pom,/ unde ceasul fără vină/ cu şarpele se joacă-n doi./ Tu eşti om, eu sunt om./ Ce grea e pentru noi/ osânda de a sta-n lumină!” (Lucian Blaga, în volumul Cântecul focului).

           

            Furat de plenitudinea plenipotenţei omul a muşcat nada întinsă de cel viclean şi invidios. Sau, mai bine zis, omul a căzut în capcana proprie-i imaturităţi. De atunci încoace, istoria umanităţii s-a scris pe sângele vărsat de invidia lui Cain pe fratele său Abel, uciderea de frate fiind consecinţa ultimă a (de)căderii. Uciderea de om ca chip al Chipului ( cf. Coloseni 1, 15)  echivalează cu uciderea lui Dumnezeu. Constatarea nietzscheană că „Dumnezeu a murit” n-a făcut decât să resusciteze imposibila comă a omenirii care, sub mediatizarea demonică, a stimulat actul Răstignirii. Însă, de data aceasta, altcineva s-a înţepat; diavolul n-a putut vedea de trup dumnezeirea lui Hristos; diavolul e cel mai mare teolog dar, în acelaşi timp, şi cel mai superficial. Cred că la ceva de genul s-a referit şi Petre Ţuţea când a afirmat că „Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nici o diferenţă” (Ţuţea, 2017, p. 101) .

           

            Decăderea fără speranţă a omului a atins o asemenea cotă a adâncimii întunecate încât, deşi n-a fost destructurat fiinţial, mintea lui a început să-l mintă pierzându-şi simţul clarităţii, dorinţa lui s-a ahtiat după cele din burtă şi cele de sub ea, iar iuţimea voinţei lui s-a reprofilat pe nemulţumirea şi frustrarea că nu poate obţine în viaţă mai multă plăcere decât durere. Sufletul rătăcitor al omului s-a pierdut tot mai tare printre roşcovele porcilor insaţiabili şi iubitori de tină şi în-tinare.

 

            Fără Dumnezeu a fost însă imposibil să poată trăi. Vorba lui Voltaire: „dacă Dumnezeu n-ar exista ar trebui inventat”. În afara Raiului omul a experimentat depărtarea de sursa divină a vieţii şi a fost lăsat, parţial, pe seama lui însuşi. Dacă lepădarea omului de Dumnezeu a vizat totalitatea aspectelor vieţii, „lepădarea lui Dumnezeu” de om a fost una parţială, cam aşa cum un tată se îndepărtează puţin de copilul lui pentru a-l motiva să vină spre el. A învăţa să mergi pe calea lui Dumnezeu e puţin riscant, însă nu poţi preţui îmbrăţişarea Tatălui dacă te ţine tot timpul în braţe şi nu lasă câteodată piciorul tău să aleagă piatra ori ţepuşa. Pentru că pedagogia divină este una iubirii nu a manipulării.

            Astfel, la acest pas al (pre)istoriei omenirii, lumea a devenit ostilă omului devenit ostil lui Dumnezeu. Silogismul este simplu: din premisele 1. Dumnezeu a făcut lumea şi 2. Omul este ostil lui Dumnezeu, rezultă concluzia că Omul este ostil lumii.

Şchiopătând, omul a început să meargă spre Dumnezeu orbecăind printre făpturile lumeşti. Conform concepţiei animiste a început să însufleţească şi să îndumnezeiască totul. Din tot ce-i producea frică a făcut un dumnezeu: din apă, din cutremur, din fulger, din foc, din pământ …. Cum zice psalmistul: „…lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea. Urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor” (Psalmul 134). Pe acelaşi principiu al fricii şi supravieţuirii au divinizat chiar şi animalele ajungând să se închine ursului sau leului, şerpilor, păsărilor şi viţeilor. Religia primitivă a totemismului a încadrat şi ea efortul umanităţii de a se pune cumva bine cu forţa divinităţii asimilată confuz, panteistic, cu tot ceea ce depăşea posibilităţile fizice şi de înţelegere ale omului.              

 

            A venit apoi Platon cu lumea ideilor veşnice. Aceste idei au căzut în timp şi în spaţiu şi au îmbrăcat diferite forme fizice şi trupuri. Scopul ideilor întrupate nu este altul decât să se elibereze de materie şi să se întoarcă în infinitatea Ideii primare. Concluzia: trupul este închisoare pentru suflet, pentru idee. Materia este rea şi eliberarea de ea este singurul ţel. Cu cât mai repede se întâmplă acest lucru, cu atât mai bine. Pentru această existenţă eternă a Ideii, Platon a fost pictat în unele lăcaşuri de cult ortodoxe la intrare. Pentru intuiţia veşniciei. Animismul şi totemismul şi nu numai aceste concepţii au fost depăşite substanţial de concepţia filosofică a Ideii.

 

Socrate a făcut un pas şi mai departe şi, aşa cum se spune, a coborât filosofia pe pământ. Şi nu numai pe pământ, ci a coborât-o până în adâncurile sufleteşti şi inconştiente ale omului. Deşi conceptul de inconştient nu era cunoscut pe vremea lui Socrate, atunci când a rostit sentenţios „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” a orientat întreaga filozofie de la raportarea externă la lume şi la religie la preocuparea de abisul complex al potenţialităţilor umane. În fond, Socrate a şi fost condamnat de cei 500 de judecători atenieni pentru blasfemie adusă zeilor.

 

Suprema orientare către lume şi umanitate a fost adusă de creştinism. Hristos S-a făcut om şi a venit pe pământ „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (Crezul). El e Stăpânul universului şi lucrurile lumii ascultă de El. Umblă pe ape şi preface apa în vin. Vindecă orbi din naştere şi înmulţeşte grâul şi pâinile. Blestemă smochinul fără roade şi acesta se usucă. La Naşterea Lui, la Moartea Lui pe Cruce ca şi la Învierea lui participă tot universul pentru că El este Cel prin Care toate s-au făcut şi „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Hristos Domnul a luat înfăţişare omenească şi S-a stabilit într-un loc pe Terra, în Ţara Sfântă, unde a propovăduit învăţătura creştină acum aproape 2000 de ani. Premisele creştine ale geocentrismului au fost precizate.

Biserica în calitatea ei dublă divino-umană, Trup al lui Hristos şi instituţie perceptibilă administrativ, a preţuit atât de mult mântuirea lumii prin Hristos Dumnezeu încât a întemeiat o întreagă ierarhie a împărtăşirii harului divin şi mântuitor (Lafont, 2003, p. 97). Ierarhia dionisiană a coborât lucrarea harului dumnezeiesc şi îndumnezeitor de la Sfânta Treime prin cetele îngereşti şi rânduielile omeneşti de slujire până la ultima cuantă din universul atins integral de lucrarea mântuitoare a Făcătorului coborât la făptură. Aşadar, dacă Dumnezeu a ales pământul ca loc al desfăşurării activităţii mântuitoare rezultă că pământul se găseşte în centrul universului.

Însă atunci când polonezul Copernic şi italianul Galileo Galilei au spus altceva, anume că nu pământul se află în centrul universului, ci soarele, o anumită Weltanschauung a fost zguduită din temelii. Preţul a fost plătit şi revoluţia ştiinţifică tocmai începea să producă valuri din ce în ce mai serioase.

 

Omul a început să devină ceea ce Renaşterea a declarat despre el, anume că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Odată cu heliocentrismul venea la pachet şi antropocentrismul. Destranscendentalizarea şi-a făcut loc tot mai adânc în viaţa omului care încerca să se elibereze cumva de un medievalism ierarhic prea abrupt pentru gusturile lui în schimbare. Omul a început să reocupe locul central în tabloul existenţial cum de fapt s-a mai întâmplat odată în lumea greco-romană. O evoluţie cu iz de regresie care a sporit considerabil conştientizarea de sine a omului într-o tot mai sporită dorinţă de explorare tehnico-ştiinţifică.

 

Iluminismul a reiterat apoi invincibil rolul descoperirilor ştiinţifice care au fixat şi mai adânc ştiinţa şi antropocentrismul în uterul vieţii. Con-ştiinţa de sine a omului a crescut şi oportunitatea de autocercetare, fapt ce a adus freudismul în centrul preocupărilor culturale ale timpului. Cele două instincte bazale – erotismul şi agresivitatea – au devenit dintr-o dată cele două lentile de contact ale omului cu o lume tot mai sofisticată şi gata să-şi ofere plăcerile unor tot mai complexe modalităţi de solicitare tehnică a lor.

Până la reconfigurarea lumii ca spaţii etnice şi până la redefinirea omului ca şi comunitate naţională n-a mai fost decât un pas. Individualismul comunitar s-a coagulat în structurile puternice ale identităţii naţionale, creându-se astfel cadrul de manifestare a revendicărilor de spaţiu, cultură şi spiritualitate identitară. Cu această ocazie creştinismul şi ortodoxia, mai ales în estul Europei, au devenit părţi tot mai intrinseci ale unui naţionalism justificat religios ( Codrescu, 2013, p. 108 - 120). Din nefericire, e posibil ca ideologia să fi jucat un rol puternic chiar dacă insidios în toată această reaşezare a lucrurilor.

În sfârşit, secolul XX a apărut ca o cunună de dezvoltare umană şi ştiinţifică şi a tras ultimele concluzii ale morţii nietzscheiene a lui Dumnezeu în istorie omul rămânând pe seama lui însuşi pe traseul autodefinirii şi autoîmplinirii de sine după un sens al vieţii construit autonom. Omul doreşte acum tot mai multă plăcere şi evită cât mai mult durerea. Lumea tot mai ruptă ideologic de Dumnezeu devine apanajul unor instrumente ştiinţifice din ce în ce mai performante în obţinerea afaceristă a confortului şi plăcerii. Identitatea naţională zguduită de o supradimensionare a interesului pentru nevoile minorităţilor comunitare a fost dublată de impunerea agresivă a beneficiilor unei „open minded society”. Pe fondul degringoladei valorice şi al reconfigurării principiilor vieţii, în anumite părţi ale lumii, religia  a devenit instrument ideologic al antiumanismului. Fără a avea acces la resorturile de profunzime ale maselor religia se transformă în astfel de cazuri în constrângere exterioară şi punitivă. În spaţii mai restrânse, iubirea ca factor unificator al omenirii indiferent de rasă şi naţiune, a fost confiscată confesional şi revărsată în filantropii subvenţionate suprastatal.

Astfel, noului umanism al epocii moderne îi răspunde antiumanismul postmodern. Restricţionat şi îngustat naţionalist, religios şi revanşard, universul existenţial actual îşi caută scăparea în ecumenisme subvenţionate global şi care favorizează aglomerările democratice şi nu comunităţile rezonante. Şi, cu atât mai puţin, comuniunea între oameni.

 

„Ţăranii formează o comunitate şi orăşenii o societate. Comunitatea e de natură organică şi societatea oraşului e de natură construită. Orăşenii sunt juxtapuşi, cum sunt cartofii în sac, în timp ce sătenii stau în sat prin reguli de comportare, convieţuire, prin asigurarea sănătăţii şi echilibrului mediului ambiant. Obştea ţărănească creează doar moravuri rurale, dar nu creează norme pentru o societate ca cea modernă” (Ţuţea, 2017, p. 107).

 

Satul românesc

Spaţiul, timpul şi cauzalitatea spirituală aşa cum încă mai sunt înţelese în satul nostru românesc, definesc percepţia pe care românul autentic o are asupra relaţiei pe care lumea o are cu Dumnezeu şi cu el însuşi. 

Probabil că la întrebarea legată de spiritul autentic, direct, al comuniunii, satul românesc încă ar mai putea răspunde ceva. Nu ştiu însă pentru cât timp de aici înainte. Ochiul diabolic al banului a pătruns şi aici. Ceea ce n-a distrus colectivizarea a rămas la latitudinea unei democraţii de import. Subvenţiile agricole şi zootehnice de care ţăranii ţărani nu beneficiază, mai lasă o anumită zonă de confort copiilor şi nepoţilor care, finanţaţi european, încă se cred în descendenţa relaţiei pe care părinţii şi bunicii lor au avut-o cu pământul strămoşesc.

Economia agrară a schimbat profund structura de comunicare între oamenii satului. Ropotul cailor se aude tot mai rar printre duduitul tractoarelor. Viteza redusă şi deschiderea spre comunicare a construcţiei căruţei îi făcea pe oameni să vorbească unii cu alţii când se întâlneau. Era un răgaz care astăzi e înlocuit de eficienţa cailor putere al unui John Deer în care cântă muzica şi se ascultă ştiri. Ce să mai afli în contact direct cu oamenii când poţi asculta informaţii în fiecare minut şi care depăşesc incomensurabil aria de acoperire a radioşanţului. Între pământ şi ochi nu mai e nici o legătură. Nici între praful gliei şi talpa piciorului. Sudoarea, în cazul în care mai poate străbate prin stratul gros de unguent antiperspirant, şi lacrima de durere ori de recunoştinţă nu mai întâlnesc atât de des glia străbună. Cu pixul în mână şi pe hârtie pământul strămoşesc este arendat din două mişcări cu tot cu lacrimile şi dragostele bunicilor noştri. Uneori glia mai trimite câte un semnal prin vreo potcoavă veche şi ruginită. Copacii şi pomii pe care străbunicii noştri i-au sădit ca să marcheze marginea locului sunt astăzi dezrădăcinaţi odată cu semnificaţia lor simbolică de borne naturale şi roditoare pentru vecini. Pământul începe a mirosi tot mai tare a ulei de motor. Cărările făcute iarna între casele sătenilor şi-au pierdut şi ele sensul pentru că nici iernile nu mai sunt ca odinioară, nici oamenii nu mai percep lucrurile ca atunci. Peste toate, nici ţărani nu mai prea sunt. Multe case sunt goale şi scoase la vânzare şi unele se mai şi cumpără de câte vreun orăşean sau potentat care îşi doreşte o linişte centrată în jurul lui şi al familiei lui.

Spaţiul mioritic îşi pierde rezonanţa cu ritmul vieţii omeneşti. Dumbrăvile, miriştile şi fânaţele sunt acum doar surse de venit şi nu mai împărtăşesc nimic din magia iubirii pe care odată o adăposteau cu tot misterul ei. „Când îmi vine dor de mers,/ Mă duc pe deal ca pe şes./ Când îmi vine dor de ducă,/ Mă duc pe deal ca pe luncă” (Tudor, 2005, p. 136). În fond, progresul tehnic nu deranjează pe nimeni. Până la urmă viaţa merge înainte şi omul şi-o uşurează cum înţelege el să o facă. Problemele şi dificultăţile încep de când, odată cu veniturile crescânde ale noilor „ţărani”, se pierd valori interpersonale directe cum ar fi: comunicarea directă între oameni, comuniunea creată prin emoţii transmise direct şi nu prin interfeţe, timpul de calitate al relaţiilor interumane care era favorizat de lucrul direct cu pământul şi natura.            

Resuscitările folclorice pe care anumite persoane le întreprind pentru aducerea în lumina post-modernismului a obiceiurilor şi rânduielilor populare, echivalează cu evidenţierea unor ritualuri de demult apuse şi care pentru omul recent au impactul emoţional pe care îl are pentru un copil de doisprezece ani descoperirea unei potcoave în grădina bunicilor. Ritualul fără conţinut existenţial, deşi nu este lipsit de o anumită valoare, poate stârni în omul modern un fel de curiozitate muzeistică, admirativă, însă fără dorinţa expresă de a trăi la fel. În cazul de faţă, formalismul bate experienţialismul. Adică, poate că oamenii îşi doresc să vadă în cadrul unui Maial ritualul nunţii aşa cum se desfăşura ea odinioară, însă nu ar mai alege ca ei înşişi să se căsătorească în cadrul unui asemenea ritual.

 

Pentru mine satul înseamnă:

● locul şi timpul în care eu trăiesc fericit împreună cu soţia, copiii şi comunitatea pe care o păstoresc. Nu că n-ar fi şi aspecte de îmbunătăţit. Totuşi, în sat, impactul emoţional puternic al provocărilor este mai lesne absorbit de dealurile şi văile lui, de apa care trece prin mijlocul lui.

● locul şi timpul unde copiii mei trăiesc şi cresc liberi fără să trebuiască să ies eu cu ei la joacă de frică să nu păţească ceva.

● locul şi timpul în care oamenii se salută între ei cu „Doamne ajută!”

● locul şi timpul unde istoria şi civilizaţia satului se sărută cel mai intens cu veşnicia.

● locul şi timpul în care iarna şi primăvara trăiesc cel mai profund Întâlnirea Liturghiei universale cu  Obiceiul sau, cum ar spune Ernest Bernea, cu Rânduiala.

● locul şi timpul în care omul mai crede că „dăruind vei dobândi”.

● locul şi timpul în care pe lângă Troiţe se mai pun toamna mere, nuci şi struguri.

● locul şi timpul care se sfinţesc cu prilejul Praznicelor Împărăteşti.

● locul şi timpul în care măcar de Crăciun şi de Paşti, când lumea mai coace pâine şi cozonaci, românul mai însemnează cruciş pâinea înainte de a o tăia sau frânge celor din jurul mesei.

● locul şi timpul în care sunt cel mai mult eu însumi, ferit fiind de o civilizaţie prea agresivă uneori şi care preferă un zâmbet fals unei asprimi realiste dar condescendente.

Pentru mine şi din mine, două lucruri nu vor dispărea niciodată: satul şi Biserica din mijlocul lui. 

Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. CODRESCU, Răzvan, (2013). Eminescu şi credinţa, Bucureşti: Editura Lumea Credinţei.
  3. GHISLAIN, Lafont, (2003). O istorie teologică a Bisericii, Sibiu: Editura Deisis.
  4. TUDOR, Ioan, (2005). Toderiţa, vatră a sufletului românesc, Braşov: Editura Sigma.
  5. ŢUŢEA, Petre, (2017). 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti: Editura Humanitas.


Puterea discreţionară şi abuzul de putere în activitatea instituţiilor statului - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

 

1. Scurte consideraţii privind conceptele de „legalitate” şi „legitimitate”

Legalitatea, ca trăsătură ce trebuie să caracterizeze actele juridice ale autorităţilor publice, are ca element central conceptul de „lege”. Andre Hauriou definea legea ca o regulă generală scrisă, stabilită de către puterile publice după deliberare şi comportând acceptarea directă sau indirectă a guvernanţilor.

Ion Deleanu o defineşte drept „actul ce cuprinde reguli generale şi obligatorii sancţionate prin forţa de constrângere a statului, atunci când aplicarea ei nu se reali­zează din convingere şi care este susceptibilă de aplicare ori de câte ori se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei”.

În sens larg, noţiunea de lege include toate actele juridice care conţin norme de drept. Legea, în accepţiunea sa restrânsă, este actul juridic al Parlamentului elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi care regle­mentează regulile sociale cele mai generale şi cele mai importante. Un loc aparte în sistemul legislativ administrat îl are Constituţia – definită ca lege fundamentală, situată în vârful ierarhiei sistemului legislativ, ce cuprinde norme juridice cu forţă juridică superioară, care reglementează relaţii sociale fundamentale şi esenţiale, cu deosebire cele privind instaurarea şi exercitarea puterii de stat.

Starea de legalitate în activitatea autorităţilor publice se fundamentează pe conceptele de supremaţie a Constituţiei şi supremaţia legii.

Supremaţia Constituţiei este o calitate a legii fundamentale care, în esenţă, expri­mă forţa juridică supremă a acesteia în sistemul de drept. O consecinţă impor­tantă a supremaţiei legii fundamentale este conformitatea întregului drept cu normele consti­tuţionale. Noţiunea de supremaţie juridică a legii este definită de Tudor Drăganu ca: „acea caracteristică a ei care îşi găseşte expresia în faptul că normele pe care le stabileşte nu trebuie să corespundă niciunor altor norme în afară de cele consti­­tu­ţionale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punct de vedere al eficacităţii lor juridice”. Prin urmare, supremaţia legii în accepţiu­nea de mai sus este subsecventă principiului supremaţiei Constituţiei. Important este faptul că legalitatea, ca trăsătură a actelor juridice ale autorităţilor statului implică respectarea principiului supremaţiei Constituţiei şi a supremaţiei legii. Respectarea celor două principii este o obligaţie fundamentală de natură constituţională consa­crată de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Nerespectarea acestei obligaţii atrage, după caz, sancţiunea neconstituţionalităţii sau nelegalităţii actelor juridice.

Legalitatea actelor juridice ale autorităţilor publice implică următoarele cerinţe:

„Legitimitatea” este o categorie complexă cu multiple semnificaţii şi care for­mează obiectul de cercetare pentru teoria generală a dreptului, filozofia dreptului, sociologie şi alte discipline. Semnificaţiile acestui concept sunt multiple. Amintim câteva: legitimitatea puterii; legitimitatea regimului politic; legitimitatea unei guver­nări; legitimitatea sistemului politic etc. Referindu-se la acest concept, Jean Leca afirma: „Termenul de legitimitate desemnează calitatea care îi dă posibilitatea deţinătorului unei puteri de a ordona sau de a interzice, capacitatea de a fi ascultat fără a apela la violenţă fizică explicită sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, facultatea recunoscută ca fiind normală de a recurge cu succes la constrângere dacă este nevoie”. Conceptul de legitimitate poate fi aplicat şi în cazul actelor juridice emise de autorităţile publice fiind legat de „marja de apreciere” recunoscută acestora în exercitarea atribuţiilor.

Aplicarea şi respectarea principiului legalităţii în activitatea autorităţilor statului este o problemă complexă, deoarece exercitarea funcţiilor statale presupune şi puterea discreţionară cu care organele statului sunt învestite sau, altfel spus, dreptul de apreciere al autorităţilor privind momentul adoptării şi conţinutul măsurilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreţionară nu poate fi opusă principiului legalităţii ca dimensiune a statului de drept.

În opinia noastră, legalitatea reprezintă un aspect particular al legitimităţii actelor juridice ale autorităţilor publice. Astfel, un act juridic legitim este un act juridic legal, emis în sfera marjei de apreciere recunoscută autorităţilor publice, care nu generează discriminări, privilegii sau restrângeri nejustificate ale drepturilor subiective şi este adecvat situaţiei de fapt care îl determină şi scopului legii. Legitimitatea face distincţia dintre puterea discreţionară recunoscută autorităţilor statului, şi, pe de altă parte, excesul de putere.

Nu toate actele juridice care îndeplinesc condiţiile de legalitate sunt şi legitime. Un act juridic care respectă condiţiile formale de legalitate, dar care generează discri­mi­nări sau privilegii sau restrânge nejustificat exercitarea unor drepturi subiective sau nu, este adecvat situaţiei de fapt ori scopului urmărit de lege, este un act juridic nelegitim. Legitimitatea, ca trăsătură a actelor juridice ale autorităţilor administraţiei publice trebuie înţeleasă şi aplicată în raport cu principiul supremaţiei Constituţiei.

2. Puterea discreţionară şi excesul de putere

Antonie Iorgovan afirma că o problemă de esenţă a statului de drept este aceea de a răspunde întrebării: „unde se termină puterea discreţionară şi unde începe abuzul de drept, unde se termină comportamentul legal al administraţiei, concretizat prin dreptul acesteia de apreciere şi unde începe încălcarea unui drept subiectiv sau interes legitim al cetăţeanului?”.

Abordând aceeaşi problemă, Leon Duguit, în anul 1900, realizează o interesantă distincţie între „puterile normale şi puterile excepţionale” conferite administraţiei de către Constituţie şi legi, iar, pe de altă parte, situaţiile în care autorităţile statului acţionează în afara cadrului normativ. Aceste din urmă situaţii, autorul le împarte în trei categorii:

1. excesul de putere (atunci când autorităţile statului depăşesc limitele împu­ternicirilor legale);

2. deturnarea puterii (atunci când autoritatea statului îndepli­neşte un act care intră în competenţa sa urmărind alt scop decât cel prescris de lege);

3. abuzul de putere (atunci când autorităţile statului acţionează în afara competenţelor lor, dar prin acte care nu au caracter juridic).

Prin urmare, aplicarea şi respectarea principiului legalităţii în activitatea autori­tăţilor statului este o problemă complexă, deoarece exercitarea funcţiilor statale presu­pune şi puterea discreţionară cu care organele statului sunt învestite, sau altfel spus „dreptul de apreciere” al autorităţilor privind momentul adoptării şi conţinutul măsu­rilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreţionară nu poate fi opusă principiului legalităţii ca dimensiune a statului de drept.

În doctrina administrativă, care studiază cu precădere problematica puterii discre­ţionare, s-a subliniat că oportunitatea actelor administrative nu poate fi opusă legalităţii acestora, iar condiţiile de legalitate pot fi împărţite în: condiţii generale de legalitate şi respectiv condiţii specifice de legalitate pe considerente de oportunitate. În consecinţă, legalitatea este corolarul condiţiilor de valabilitate, iar oportunitatea este o cerinţă (o dimensiune) a legalităţii. Totuşi, dreptul de apreciere nu este recu­noscut autorităţilor statului în exercitarea tuturor atribuţiilor pe care le au. Trebuie reţinută diferenţa dintre competenţa legată a autorităţilor statale care există atunci când legea impune acestora un anumit comportament decizional strict, iar pe de altă parte competenţa discreţionară, situaţie în care autorităţile statale pot alege mijloa­cele pentru atingerea unui scop legitim sau în general, atunci când organul statal poate alege între mai multe decizii, în limitele legii şi a competenţei sale. Reţinem definiţia propusă în literatura de specialitate puterii discreţionare: „este marja de libertate lăsată la libera apreciere a unui autorităţi, astfel că în vederea atin­gerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limi­tele competenţei sale”.

Deşi problematica puterii discreţionare este studiată cu precădere de dreptul admi­nistrativ, dreptul de apreciere în exercitarea unor atribuţii reprezintă o realitate întâlnită în activitatea tuturor autorităţilor statului. Parlamentul, ca organ repre­zentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare, dispune de cele mai largi limite pentru a-şi manifesta puterea discreţionară, care se identifică din însăşi caracterizarea actului legislativ. Încă din perioada interbelică I.V. Gruia sublinia: „Necesitatea de a legifera într-o anumită materie, alegerea momentului legiferării, alegerea momentului de punere în aplicare a legii, prin fixarea de către legiuitor a datei de aplicaţiune a legii, revi­zuirea legislaţiilor anterioare, care nu pot îngrădi şi obliga activitatea Parlamen­tului viitor, restrângerea activităţilor sociale de la libera şi necontrolată lor desfăşu­rare şi supunerea lor normelor şi sancţiunilor legii, cuprinsul actului legislativ etc., dovedesc suverana şi discreţionara apreciere a funcţiunii organului legislativ”.

Aceste considerente sunt valabile şi astăzi, deoarece orice parlament are libertatea de a-şi exercita atribuţiile aproape nelimitat. Limita juridică a acestei libertăţi este conturată doar de principiile constituţionale aplicabile activităţii legislative şi mecanismul de control al constituţionalităţii legilor.

Puterea discreţionară există şi în activitatea instanţelor judecătoreşti. Judecătorul este obligat să hotărască numai atunci când este sesizat, în limita sesizării. Dincolo de aceasta se manifestă dreptul de apreciere suveran al faptelor, dreptul de a interpreta legea, dreptul de a fixa o pedeapsă minimă sau una maximă, de a acorda sau nu circumstanţe atenuante, de a stabili cuantumul despăgubirilor etc. Exercitarea acestor com­petenţe nu înseamnă altceva decât putere discreţionară.

Depăşirea limitelor puterii discreţionare semnifică încălcarea principiului legali­tăţii sau ceea ce în legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă se numeşte a fi „exces de putere”. Excesul de putere în activitatea organelor statului este echivalent cu abuzul de drept, deoarece semnifică exercitarea unei competenţe legale fără să existe o motivare rezonabilă sau fără să existe un raport adecvat între măsura dispusă, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit.

Problematica excesului de putere formează cu precădere obiectul doctrinei legislaţiei şi jurisprudenţei administrative. Astfel, jurisprudenţa instanţelor de conten­cios administrativ din alte state a delimitat libertatea de decizie a administraţiei de excesul de putere. Consiliul de Stat francez foloseşte conceptul de „eroare manifestă de apreciere”, pentru a desemna situaţiile în care administraţia depăşeşte, prin actele juridice adoptate, puterea discreţionară. Instanţele administrative germane pot anula actele administrative pentru exces de putere sau pentru „uzul greşit al puterii”. În astfel de situaţii, actele juridice ale administraţiei au aparenţă de legalitate, deoarece sunt adoptate în limitele competenţei stabilite de lege, însă excesul de putere constă în faptul că actele administrative sunt contrare scopului legii.

 Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 foloseşte conceptul de „exces de putere al autorităţilor administrative”, pe care îl defineşte ca fiind: „exercitarea drep­tului de apreciere aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie sau de lege” [art. 2 alin. (1) lit. n)]. Pentru prima dată legiuitorul român foloseşte şi defi­neşte conceptul de exces de putere şi totodată recunoaşte competenţa instanţelor de contencios administrativ de a sancţiona depăşirea limitelor puterii discreţionare prin acte administrative.

Situaţiile excepţionale reprezintă un caz particular în care autorităţile statului, şi în special cele administrative, îşi pot exercita puterea discreţionară, existând evident pericolul excesului de putere.

În doctrină nu există o opinie unanimă privind semnificaţia juridică a situaţiilor excepţionale. Astfel, în doctrina franceză mai veche, puterea discreţionară este consi­derată a fi libertatea de decizie a administraţiei în cadrul admis de lege, iar oportu­nitatea evocă o acţiune de fapt a administraţiei publice, în situaţii excepţionale, acţiune necesară (deci oportună) dar contrară legii. Jean Rivero consideră că prin situaţii excepţionale se înţeleg anumite împrejurări de fapt care au un dublu efect: suspendarea aplicării regimului juridic ordinar şi declanşarea aplicării unei legislaţii particulare căreia judecătorul îi defineşte exigenţele. Un alt autor identifică trei ele­mente caracteristice pentru situaţiile excepţionale: 1. existenţa unor situaţii anor­male şi exorbitante sau a unor evenimente grave şi neprevăzute; 2. imposi­bilitatea sau dificultatea de a acţiona în conformitate cu reglementările fireşti; 3. necesitatea de a interveni rapid pentru a ocroti un interes considerabil, grav ameninţat.

Excesul de putere se poate manifesta în aceste împrejurări cel puţin prin trei aspecte:

a) aprecierea unei situaţii de fapt ca fiind un caz excepţional, deşi nu are această semnificaţie (lipsa unei motivaţii obiective şi rezonabilă);

b) măsurile dispuse de autorităţile statului competente, în virtutea puterii discreţionare, să depăşească ceea ce este necesar pentru ocrotirea interesului public grav ameninţat;

c) dacă aceste măsuri limitează în mod excesiv, nejustificat, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor funda­mentale recunoscute constituţional.

Existenţa unor stări de criză – economice, sociale, politice sau constituţionale – nu justifică excesul de putere. În acest sens profesorul Tudor Drăganu afirma: „ideea statului de drept cere ca ele (situaţiile excepţionale n.n.) să-şi găsească reglementări adecvate în textul constituţiilor, ori de câte ori acestea au un caracter rigid. O ase­menea reglementare constituţională este necesară să determine limitativ domeniile de rapor­turi sociale, în care transferul de competenţă de la parlament la guvern poate avea loc, să sublinieze caracterul lui temporar, prin stabilirea unor termene de aplicabi­litate şi să precizeze scopurile în vederea cărora el se efectuează”.

Desigur, excesul de putere nu este un fenomen care se manifestă numai în prac­tica organelor executive, putând fi întâlnit în activitatea parlamentului sau a instan­ţelor judecătoreşti.

Apreciem că puterea discreţionară recunoscută autorităţilor statului este depăşită, iar măsurile dispuse reprezintă exces de putere, ori de câte ori se constată existenţa următoarelor situaţii:

1. măsurile dispuse nu urmăresc un scop legitim;

2. deciziile autorităţilor publice nu sunt adecvate situaţiei de fapt sau scopului legitim urmărit, în sensul că depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui scop;

3. nu există o justificare raţională a măsurilor dispuse, inclusiv în situaţiile în care se stabileşte un tratament juridic diferit pentru situaţii identice, sau un tratament juridic identic pentru situaţii diferite;

4. prin măsurile dispuse autorităţile statului limitează exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale, fără a exista o justificare raţională care să reprezinte, în special, existenţa unui raport adecvat între aceste măsuri, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit.

3 Principiul proporţionalităţii, criteriu de
delimitare a puterii discreţionare de excesul de putere

Problema esenţială rămâne aceea enunţată la începutul acestei secţiuni, respectiv de a identifica criterii prin care să se stabilească limitele puterii discreţionare a autorităţilor statului şi diferenţierea acesteia de excesul de putere, care trebuie sancţionat. Desigur, există şi problema utilizării acestor criterii în practica instanţelor judecătoreşti sau de contencios constituţional.

În legătură cu aceste aspecte, în literatura de specialitate, Rozalia Ana Lazăr a exprimat opinia potrivit căreia: „scopul legii va fi deci limita legală a dreptului de apreciere (a oportunităţii). Căci puterea discreţionară nu însemnă o libertate în afara legii, ci una permisă de lege”. Desigur, „scopul legii” reprezintă o condiţie de legalitate sau, după caz, de constituţionalitate a actelor juridice ale organelor statului şi de aceea poate fi considerat un criteriu pentru a delimita puterea discreţionară de excesul de putere.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa unor instanţe internaţionale şi interne scopul legii nu poate fi singurul criteriu pentru a delimita puterea discreţionară (sinonimă cu marja de apreciere, termen utilizat de către CEDO), pentru că un act juridic al statului poate reprezenta exces de putere nu numai în situaţia în care măsurile adoptate nu urmăresc un scop legitim, dar şi în ipoteza în care măsurile dispuse nu sunt adecvate scopului legii şi nu sunt necesare în raport cu situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit.

Adecvarea măsurilor dispuse de autorităţile statului la scopurile legitime urmărite repre­zintă un aspect particular al principiului proporţionalităţii. Semnificativă este opinia exprimată de Antonie Iorgovan, care consideră că limitele puterii discreţionare sunt stabilite de: „regulile pozitive scrise, principiile generale de drept înscrise, prin­cipiul egalităţii, principiul neretroactivităţii actelor administrative, dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, principiul proporţionalităţii” (s.n.).

Prin urmare, principiul proporţionalităţii este un criteriu esenţial care permite delimitarea puterii discreţionare de excesul de putere în activitatea autorităţilor statului.

Acest principiu este consacrat explicit sau implicit în instrumente juridice internaţionale [amintim în acest sens, art. 29 parag. 2 şi 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 4 şi 5 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale; art. 5 alin. (1), art. 12 alin. (3), art. 18, art. 19 alin. (3) şi art. 12 alin. (2) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; art. 4 din Convenţia – cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale; art. G Partea a V-a din Carta Socială Europeană – revizuită; art. 8, 9, 10, 11 şi 18 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau art. B13 din Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană], sau de majoritatea constituţiilor ţărilor democratice (de exemplu, art. 20 pct. 4, art. 31 şi art. 55 din Constituţia Spaniei; art. 11, 13, 14, 18, 19 şi 20 din Constituţia Germaniei sau dispoziţiile art. 13, 14, 15, 44 şi 53 din Constituţia Italiei). Constituţia României regle­mentează expres acest principiu în art. 53, dar există şi alte dispoziţii consti­tuţionale care îl implică. În dreptul constituţional, principiul proporţionalităţii îşi găseşte aplicarea în special în domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor funda­mentale ale omului. Este considerat ca un criteriu eficient de apreciere a legiti­mităţii intervenţiei autorităţilor statale în situaţia limitării exerciţiului unor drepturi. Mai mult, chiar dacă principiul proporţionalităţii nu este consacrat expres în constituţia unui stat, doctrina şi jurisprudenţa îl consideră ca făcând parte din noţiunea de stat de drept.

Acest principiu este aplicat în mai multe ramuri de drept. Astfel, în dreptul administrativ este o limită a puterii discreţionare, a autorităţilor publice şi reprezintă un criteriu de exercitare a controlului jurisdicţional al actelor administrative discreţionare. Aplicaţii ale principiului proporţionalităţii există şi în dreptul penal sau în dreptul civil. Principiul proporţionalităţii este regăsit şi în dreptul Uniunii Europene în sensul că legalitatea regulilor comunitare este supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului urmărit şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv.

Jurisprudenţa are un rol important în analiza principiului proporţionalităţii, aplicat în cazuri concrete. Astfel, în jurisprudenţa CEDO, proporţionalitatea este concepută ca un raport just, echitabil, între situaţia de fapt, mijloacele de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi scopul legitim urmărit sau ca un raport echitabil între interesul individual şi interesul public. Proporţionalitatea este un criteriu care determină legitimitatea imixtiunilor statelor contractante în exercitarea drepturilor protejate de Convenţie.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a României, prin mai multe decizii a stabilit că proporţionalitatea este un principiu constituţional. Instanţa noastră constituţională a afirmat necesitatea stabilirii unor criterii obiective, prin lege, pentru principiul proporţionalităţii: „este necesar ca legislativul să instituie criterii obiective care să reflecte exigenţele principiului proporţionalităţii”.

Prin urmare, principiul proporţionalităţii se impune din ce în ce mai mult ca un principiu universal, consacrat de majoritatea sistemelor de drept contemporane, regăsit explicit sau implicit în norme constituţionale şi recunoscut de jurisdicţiile naţionale şi internaţionale.

Proporţionalitatea nu este numai o chestiune de fapt, ci reprezintă un principiu al dreptului, inclusiv al dreptului constituţional, iar instanţele judecătoreşti de drept comun, de contencios administrativ sau Curtea Constituţională îl pot invoca pentru a sancţiona excesul de putere. Instanţa noastră constituţională poate invoca explicit criteriul proporţionalităţii, numai în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 53
alin. (2) din Constituţie. Prin urmare, nu există posibilitatea sancţionării excesului de putere a legislativului folosind criteriul proporţionalităţii şi în alte situaţii, în special în cazurile în care, prin măsurile dispuse legiuitorul depăşeşte ceea ce este necesar atingerii unui scop legitim.

Referitor la jurisprudenţa în materie a unor instanţe din alte state este semnificativ de amintit, Consiliul de Stat francez care a stabilit încă din anul 1950 că recursul pentru exces de putere trebuie să fie considerat ca fiind recursul deschis chiar şi în lipsa unui text legal, prin invocarea principiilor generale de drept, inclusiv a principiului proporţionalităţii.

Pornind de la constatarea că proporţionalitatea este un principiu general al dreptului, instanţele judecătoreşti îl pot invoca, chiar dacă nu este consacrat explicit într-un text legal, pentru că, aşa cum arată Dana Apostol Tofan: „încălcarea principiului proporţionalităţii nu este altceva decât depăşirea libertăţii de acţiune lăsată la dispoziţia autorităţii şi în ultimă instanţă, exces de putere”.

În literatura de specialitatea au fost identificate trei nivele de control jurisdicţional al actelor administrative:

a) controlul minim al regulilor de procedură (formă);

b) controlul normal al aprecierii juridice a faptelor;

c) controlul maximal, când jude­că­torul se pronunţă asupra necesităţii şi proporţionalităţii măsurilor administrative”.

Controlul maximal, de care face vorbire autorul citat, reprezintă corelaţia dintre legalitate şi oportunitate, altfel spus, dintre exigenţele principiul legalităţii şi a dreptului de apreciere al autorităţilor publice, proporţionalitatea neputând fi considerată ca un criteriu de supra legalitate, ci ca un principiu de drept a cărui principală finalitate o constituie delimitarea dintre puterea discreţionară şi excesul de putere în activitatea autorităţilor publice.

Am arătat anterior că principiul proporţionalităţii poate fi identificat implicit în mai multe dispoziţii din Constituţia României. Ne întrebăm dacă instanţa noastră de control constituţional ar putea invoca proporţionalitatea, în situaţiile în care acest principiu rezultă implicit din dispoziţiile constituţionale, ca principiu general al dreptului. Considerăm că răspunsul este afirmativ, deşi încercările în acest domeniu sunt încă timide, probabil şi datorită inexistenţei unei teorii moderne a principiului proporţionalităţii în drept, dar trebuie să remarcăm că există deja situaţii în care Curtea Constituţională a utilizat un „raţionament de proporţionalitate” ca instrument de interpretare a corelaţiei dintre dispoziţiile legale contestate, iar pe de altă parte dispoziţiile constituţionale, şi în situaţiile în care proporţionalitatea, ca principiu nu este exprimată expres de textele constituţionale. Edificator în acest sens sunt două aspecte: invocarea în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a jurisprudenţei CEDO, care, în materia restrângerii exerciţiului unor drepturi, analizează şi condiţia de proporţionalitate şi al doilea aspect, utilizarea acestui principiu în situaţiile în care se pune problema respectării principiului egalităţii.

Paradoxal, utilizarea criteriului proporţionalităţii ar putea reprezenta un exces de putere, în lipsa unor elemente procedurale de determinare. Principalul pericol îl reprezintă în acest caz dimensiunea concretă a principiului. Totuşi, utilizând criteriile procedurale cu semnificaţia rezultată din jurisprudenţa instanţelor internaţionale, judecătorul român, inclusiv cel constituţional, poate să confere o dimensiune obiec­tivă proporţionalităţii şi să ofere o motivare rezonabilă atunci când utilizează acest principiu. Cu toate acestea, în jurisprudenţa instanţei noastre constituţionale există puţine decizii care analizează proporţionalitatea ca principiu, chiar şi atunci când se invocă dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Constituţie.

Mai mult, jurisprudenţa instanţelor de drept comun sau de contencios administrativ din România nu cuprinde soluţii pentru a sancţiona excesul de putere folosind criteriul proporţionalităţii.

Actuala legea a contenciosului administrativ, care prevede expres sancţionarea excesului de putere, va permite fără îndoială instanţelor judecătoreşti specializate în materie să aplice principiul proporţionalităţii şi să contribuie astfel la înţelegerea şi explicarea lui.

De remarcat că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, deşi nu este analizat conceptul de exces de putere, există situaţii în care principiul proporţionalităţii este aplicat (sau un raţionament de proporţionalitate), tocmai pentru a se constata dacă dispoziţiile cuprinse în legi sau în ordonanţe ale Guvernului, prin care se restrânge exerciţiul unor drepturi, sunt adecvate scopului legitim şi situaţiei de fapt. Declararea ca neconstituţională a unei dispoziţii normative pe considerentul nerespectării principiului proporţionalităţii, aplicat în această materie, semnifică în esenţă sancţio­narea excesului de putere, manifestat în activitatea Parlamentului sau a Guvernului. Tot exces de putere, sancţionat de Curtea Constituţională folosind criteriul proporţio­nalităţii, sunt şi situaţiile în care principiul egalităţii şi nediscriminării este încălcat, dacă prin lege sau printr-o ordonanţă de Guvern se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o justificare rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

Două sunt finalităţile mai importante ale principiului constituţional al proporţio­nalităţii: controlul şi limitarea puterii discreţionare a autorităţilor publice şi respectiv garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în situaţiile în care exercitarea lor ar putea fi condiţionată sau restrânsă. Proporţionalitatea este un principiu constitu­ţional, dar în multe cazuri nu există o consacrare normativă explicită, ci principiul este dedus prin diferite metode de interpretare din textele normative. Această situaţie creează unele dificultăţi în aplicarea principiului proporţionalităţii.

Mai trebuie subliniată şi importanţa acestui principiu ca şi criteriu de legitimitate a exercitării puterii statale, în limitele marjei de apreciere, conform competenţelor constituţionale şi legale.

În raport cu aceste considerente propunem, în perspectiva unei noi revizuiri a Constituţiei României, ca la art. 1 ce are denumirea marginală „Statul român”, să se adauge un nou alineat care să prevadă că: „Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi nediscriminatorie”. În acest fel s-ar răspunde mai multor cerinţe:

  1. proporţionalitatea este consacrată expres ca principiu general constituţional şi nu numai cu aplicare restrânsă în cazul restrângerii exercitării drepturilor şi libertă­ţilor fundamentale, aşa cum s-ar putea considera în prezent, având în vedere dispo­ziţiile art. 53 din Constituţie;
  2. această nouă prevedere constituţională corespunde unor reglementări similare cuprinse în Tratatul TFUE sau în proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, ceea ce este important în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană;
  3. această nouă reglementare s-ar constitui ca o veritabilă obligaţie constitu­ţio­nală pentru toate autorităţile statului de a-şi exercita atribuţiile în aşa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreţionare recunoscute de lege şi să nu reprezinte un exces de putere;
  4. se creează posibilitatea pentru Curtea Constituţională de a sancţiona, pe calea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor, excesul de putere în activitatea Parlamentului şi Guvernului, folosind drept criteriu principiul propor­ţionalităţii;
  5. se poate realiza mai bine corelaţia dintre principiul proporţionalităţii şi princi­piul egalităţii.

4 Competenţa instanţelor judecătoreşti de
a cenzura actele juridice emise cu exces de putere

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004, instanţele de contencios admi­nistrativ au competenţa de a cenzura actele administrative pentru exces de putere.

Deşi practica judiciară nu este generoasă în această privinţă, se poate reţine că excesul de putere există în situaţia în care administraţia are recunoscut un drept de apreciere şi depăşeşte limitele acestui drept, aducând atingere drepturilor subiective ale cetăţenilor.

Libertatea de apreciere în activitatea administraţiei publice, care se materializează în conceptul de oportunitate a actelor administrative, nu poate fi înţeleasă în afara prevederii legii. Excesul de putere reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 16
alin. (2) din Constituţie, care instituie supremaţia legii.

În baza acestui text constituţional, instanţele de contencios administrativ şi, în opinia noastră, toate instanţele judecătoreşti, în raport cu competenţa recunoscută de lege, pot cenzura actele juridice emise cu exces de putere. Principiul proporţio­nalităţii, aşa cum am arătat mai sus, poate fi un criteriu pentru a delimita puterea discreţionară manifestată în limitele legii de ceea ce reprezintă excesul de putere.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că: „Într-un stat de drept, puterea discreţionară conferită autorităţii publice nu poate fi privită ca o putere absolută şi fără limite, întrucât exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege, constituie exces de putere, conform dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 554/2004”.

De asemenea, instanţa supremă a statuat că oportunitatea este un element al legalităţii. Prin urmare, puterea discreţionară a autorităţilor statului nu poate fi interpretată ca o libertate în afara legii, ci una în limitele acesteia.

Pe această linie de idei, susţinem că instanţele de drept comun, în afara celor de contencios administrativ, pot cenzura actele juridice emise cu exces de putere, bineînţeles în limita atribuţiilor stabilite de lege.

Exercitarea unei astfel de competenţe trebuie realizată cu respectarea următoa­relor condiţii:

1. Instanţa să fie sesizată, conform competenţei materiale, cu verificarea legalităţii actului juridic, precum şi în situaţia în care soluţionarea cauzei depinde de actul juridic contestat pentru exces de putere;

2. Actul juridic să nu se regăsească printre actele a căror legalitate este verificată de instanţele de contencios administrativ în conformitate cu Legea nr. 554/2004. Într-o astfel de ipoteză numai o instanţă de contencios administrativ poate constata excesul de putere;

3. Actul juridic să nu fie materializarea unei „competenţe legate” a autorităţii publice, altfel spus să exprime dreptul de apreciere recunoscut de lege unei autorităţi a statului.

4. Pentru existenţa excesului de putere, trebuie să se fi produs una dintre urmă­toarele consecinţe: încălcarea unui drept subiectiv; actul juridic a generat o discri­minare; s-a încălcat principiul proporţionalităţii, în sensul că măsura dispusă nu este adecvată situaţiei de fapt sau scopului urmărit de lege; nu au fost respectate atribuţiile constituţionale şi legale ale autorităţii publice emitente.

Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată în cazul în care constată că un act juridic este emis cu exces de putere, sunt diferite.

În situaţia în care este învestită cu examinarea legalităţii actului, constatând exis­tenţa excesului de putere, dispune anularea actului.

În cazul în care nu este învestită direct cu verificarea legalităţii unui astfel de act, dar constată că soluţionarea cauzei depinde de actul juridic emis cu depăşirea limi­telor „marjei de apreciere”, va constata excesul de putere şi nu va recunoaşte efectele juridice ale actului în cauza respectivă.

Un relativ recent exemplu de practică judiciară vine să confirme faptul că instan­ţele de drept comun, altele decât cele de contencios administrativ, se consideră competente să constate şi să cenzureze actele juridice emise cu exces de putere.

Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea recursului declarat de inculpatul R.D.M. împotriva încheierii de şedinţă
nr. 23/20.08.2008 a Tribunalului Vâlcea, prin care se respinsese inculpatului cererea de liberare provizorie sub control judiciar, ca inadmisibilă, a aplicat convingător şi justificat teoria excesului de putere.

Inculpatul este cercetat în stare de arest preventiv pentru săvârşirea mai multor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 161/2003, dar şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) coroborat cu art. 209 alin. (4) C.pen. din 1969 (speţa este în conformitate cu vechiul Cod penal – n.a.).

Potrivit dispoziţiilor art. 160² alin. (1) C.proc.pen., liberarea provizorie sub control judiciar, în cazul infracţiunilor intenţionate, se poate acorda numai atunci când legea pre­vede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. Deoarece pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) combinat cu art. 209 alin. (4) C.pen. pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 18 ani, prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă.

Curtea de Apel Piteşti a admis recursul inculpatului, a casat în întregime încheierea ata­cată, a admis în principiu cererea de liberare provizorie sub control judiciar şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea, pentru a soluţiona cererea sub aspectul temeiniciei.

Pentru tema noastră de cercetare prezintă interes motivarea instanţei de recurs.

Pentru început, curtea reţine că, potrivit legislaţiei şi practicii în materie, într-un astfel de cadru procesual nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 334 C.proc.pen., privind schimbarea încadrării juridice.

Instanţa de control judiciar precizează că: „în aplicarea şi interpretarea legii, autori­tăţile publice, inclusiv parchetele şi instanţele judecătoreşti dispun de o marjă de apre­ciere, în limitele conferite de Constituţie şi lege, precum şi de situaţia de fapt ce rezultă din probele administrate”.

În continuare, instanţa subliniază principalele aspecte ale excesului de putere în activitatea autorităţilor statale.

Cu deplin temei, Curtea de Apel Piteşti precizează că: „Excesul de putere este o cate­gorie la care se referă unele acte normative dar, mai mult decât atât, reprezintă o realitate care poate fi constatată de către o autoritate publică, inclusiv de o instanţă judecătorească”.

Această susţinere a instanţei este justificată în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, care instituie supremaţia Constituţiei şi în general a legii. Prin urmare, un act juridic care este emis cu exces de putere reprezintă, implicit, o încălcare a dispoziţiilor
art. 16 alin. (2) din Constituţie.

Curtea constată că actele juridice de urmărire penală, prin care s-a reţinut în sarcina inculpatului R.D.M. săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 raportat la art. 209
alin. (4) C.pen. reprezintă un exces de putere din partea parchetului pentru mai multe motive: nu există o motivare temeinică, suficientă şi raţională pentru a se reţine această încadrare juridică; din actele şi lucrările dosarului rezultă că infracţiunile prevăzute de Legea nr. 161/2003 sunt reglementări speciale care derogă de la dispoziţiile generale prevăzute de art. 208 raportat la art. 209 alin. (4) C.pen. şi, prin urmare, acestea din urmă nu pot fi reţinute în sarcina inculpatului; încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpat reprezintă exces de putere, deoarece este de natură să încalce în mod nejustificat exerci­tarea dreptului fundamental la libertate individuală, garantat de dispoziţiile art. 23 din Constituţie. Una dintre garanţiile constituţionale pentru liber­tatea individuală este aceea prevăzută de art. 23 alin. (10) din Constituţie, potrivit cărora: „Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune”.

În baza acestor considerente, instanţa de recurs reţine că actele de urmărire penală referitoare la încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpat sunt emise cu exces de putere şi încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie.

Prin urmare, stabileşte instanţa: „nu se vor lua în considerare la aprecierea asupra admisibilităţii cererii de liberare provizorie sub control judiciar dispoziţiile art. 208 raportat la art. 209 alin. (4) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.” Suntem întru totul de acord cu argumentarea şi concluziile instanţei.

Bibliografie



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Postul și postul negru - beneficii extraordinare pentru sănătate
 

Generalități

Postul este o perioadă de abstinență la toate produsele alimentare dacă este vorba de postul negru sau doar la anumite alimente dacă este vorba de postul obișnuit. Fluidele pot fi consumate în cantități normale pentru a satisface setea și alte cerințe fiziologice. Când organismul este privat de alimente va avea loc o curățare sistemica a acestuia, cu excepția țesuturilor vitale. Înfometarea va interveni doar atunci când organismul va fi nevoit să folosească țesut vital pentru a supraviețui. Deși proteinele sunt consumate destul de rapid în timpul postului, o persoană poate supraviețui peste 40 de zile cu apă fără să sufere vreun deficit de vitamine, minerale sau acizi grași. În procesul de descompunere a celulelor nesănătoase sunt utilizate și conservate toate substanțele esențiale din organism, într-o manieră incredibilă. Teama legată de diminuarea fibrelor musculare ca urmare a catabolismului proteinelor este nejustificată. Chiar și în urma unui post lung, numărul de fibre musculare rămâne același. Deși se poate reduce dimensiunea și rezistența celulelor sănătoase, acestea nu sunt afectate.

Beneficiile postului

Postul poate face minuni pentru sănătatea oamenilor. Din punct de vedere tehnic organismul resimte postul după primele 24 de ore, însă din punct de vedere chimic, lipsa hranei determină utilizarea rezervelor din carbohidrați ca sursă de energie. Postul va continua atâta timp cât depozitele adipoase și de carbohidrați sunt folosite pentru eliberarea energiei.

Beneficiile postului se raportează la progresia organismului privat de hrană. Din cauza lipsei surselor de energie din hrană, organismul va folosi propriile sale resurse (funcție numită autoliză). Autoliza implică solicitarea depozitelor de grăsime din organism în scopul producerii energiei. Ficatul este cel responsabil de transformarea grăsimilor într-o substanță chimică numita cetonă (substanță care rezulta în urma metabolizării acidului acetic și acidului beta-hidroxibutiric) și apoi distribuie aceste organisme în tot corpul prin intermediul fluxului sanguin. 
Atunci când grăsimea este utilizata în acest mod, acizii grași liberi sunt eliberați în fluxul de sânge și sunt folosiți de ficat ca sursă de energie. Cu cât o persoană mănâncă mai puțin, organismul solicita mai mult aceste depozite de grăsime și creează mai mulți corpi cetonici (acumularea la care se face referire în cazul cetozei).

Detoxifierea organismului

Detoxifierea organismului este cel mai important argument expus de către cei care susțin importanța postului. Detoxifierea este un proces normal de eliminarea sau neutralizare a toxinelor prin colon, ficat, rinichi, plămâni, ganglioni limfatici și piele din organism. Acest proces este accelerat de repausul alimentar întrucât atunci când o persoană nu mai mănâncă, organismul utilizează rezervele de grăsimi pentru eliberarea energiei. Grăsimea umană este evaluată la aproximativ 7.000 calorii per kilogram. Aceste rezerve de grăsime au fost formate atunci când glucoza și hidrații de carbon nu au fost folosiți pentru producerea energiei sau în perioada de creștere, astfel că nu au fost eliminați fiind convertiți în grăsime. În cazul în care rezervele de grăsime sunt folosite pentru energie în timpul unui post, acizii grași eliberează substanțe chimice în sistem, care sunt eliminate prin organele menționate anterior.

Sporirea procesului de vindecare

Un alt beneficiu al postului este că acesta stimulează procesele de vindecare din organism. Pe parcursul unui post, sistemul digestiv este mai puțin solicitat spre deosebire de metabolism și sistemul imunitar. Procesul de vindecare în timpul postului este precipitat de căutarea resurselor energetice ale organismului. Dezvoltarea formațiunilor anormale din organism sau a tumorilor este încetinită ca urmare a implicării organismului în procesul autolizei. În plus, are loc un proces mult mai eficient de înlocuire a celulelor deteriorate, deoarece sunt implicate mai puține greșeli din urma verificărilor genetice ale ARN/ADN. 

În urma unei sinteze eficiente a proteinelor rezultă celule, țesuturi și organe sănătoase. Acesta este motivul pentru care animalele atunci când sunt rănite, nu mănâncă, iar oamenii își pierd apetitul când suferă de gripă. Senzația de foame este absentă în timpul unor boli cum ar fi gastrita, amigdalita și răcelile. Ca atare, în timpul postului, are loc o redirecționare a energiei consumate în mod normal de sistemul digestiv pentru activarea sistemului imunitar. În plus, în timpul postului are loc scăderea temperaturii normale a corpului. Fenomenul este rezultatul direct al acțiunii mai lente a metabolismului și a funcțiilor corporale. Ca urmare a scăderii nivelului de zahăr din sânge și a folosirii rezervelor de glucoză găsite în glicogenul din ficat, rata metabolică bazală este redusă în scopul de a conserva cât mai multă energie este posibil, din organism, pentru a fi utilizată ulterior. De asemenea, în timpul postului crește producția de hormoni, inclusiv a celor de creștere.

Prelungirea speranței de viață

În cele din urmă, avantajul care a fost dovedit în urma celor mai multe dintre studii este sentimentul de întinerire și a speranței prelungite de viață. Parțial, acest fenomen este determinat și de beneficiile menționate anterior. O rată metabolică mai lentă, o producție intensă de proteine, un sistem imunitar îmbunătățit și stimularea producției de hormoni sunt beneficiile pe termen lung, ale postului. Alături de hormonul de creștere, pe parcursul postului mai este eliberat un hormon anti îmbătrânire. În urma unor cercetări s-a demonstrat că singura modalitate de a prelungi viața unui mamifer este subnutriția fără malnutriție.

Concluzii

În concluzie, se pare ca există destul motive pentru a considera postul un beneficiu pentru sănătate. Este accelerat procesul de detoxifiere, de vindecare și sunt prezente diverse procese care contribuie la prelungirea vieții. Cu toate acestea, medicii subliniază că nu sunt indicate pauzele alimentare prelungite, fără consult medical pe parcursul lor. De asemenea, persoanele care sunt bolnave trebuie să primească acordul medicului privind privarea alimentară. Sursa: Sfatul Medicului 

Postul negru – studiu

Medlife, unul dintre cei mai mari furnizori de servicii medicale din România, a publicat pe site-ul oficial un studiu  realizat de oamenii de știință biologi de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) din care reiese faptul că postul negru îmbunătățește considerabil capacitatea celulelor stem de a se regenera. Studiul, publicat pe site-ul MIT, citat de Medlife, indică faptul că pierderea capacității de regenerare a celulelor stem, ce are loc odată cu înaintarea în vârstă, poate fi inversată cu ținerea unui post de 24 de ore. Biserica Ortodoxă a rânduit post miercurea și vinerea, plus patru perioade mai mari de post: Postul Paștilor, Postul Sfinților Petru și Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului și Postul Nașterii Domnului. Iată articolul apărut pe site-ul MIT, în traducerea MedLife.ro.

Cum au ajuns cercetătorii la constatările privind capacitatea de regenerare a celulelor stem

În cadrul experimentelor de laborator efectuate pe șoareci supuși postului negru pentru 24 de ore, cercetătorii au observat că celulele acestora încep să consume acizii grași în schimbul glucozei din organism, o schimbare ce stimulează procesul de regenerare al celulelor stem. De asemenea, oamenii de știință au descoperit că ar putea obține același efect de regenerare la nivelul celulelor stem cu ajutorul unei molecule ce activează acest proces metabolic. O astfel de intervenție ar putea ajuta organismul persoanelor în vârstă să se regenereze mai rapid în urmă infecțiilor gastro-intestinale. De asemenea, acest proces ar putea fi benefic și pacienților ce suferă de cancer și fac chimioterapie, sunt de părere autorii studiului.

„Ținerea postului negru are multe efecte benefice asupra intestinului ce stimulează regenerarea organismului în urma infecțiilor , dar și în cazul bolilor cronice. Înțelegerea modului în care postul îmbunătățește sănătatea organismului în general și înțelegerea modului în care operează celulele stem în regenerarea intestinului sunt interesele noastre fundamentale," declară Omer Yilmaz, profesor de biologie în cadrul MIT și autorul principal al studiului. „Studiul ne oferă dovezi că postul acționează ca un comutator metabolic la nivelul celulelor stem intestinale, un proces ce stimulează arderea carbohidraților și a grăsimilor. Este interesant să observăm că transformarea acestor celule și oxidarea acizilor grași din organism îmbunătățește în mod considerabil procesul de regenerare a celulelor și funcțiile acestora. Cercetarea de față deschide, astfel, noi căi de dezvoltare a tratamentelor terapeutice de îmbunătățire a homeostaziei tisulare în cadrul patologiilor asociate vârstei," adaugă autorul principal al studiului.

Stimularea procesului de regenerare la nivel celular

În ultimii zeci de ani de studiu, cercetătorii au înțeles că aportul caloric scăzut este asociat longevității crescute în rândul oamenilor, dar și al altor organisme. Pentru studiul de față, Dr. Yilmaz și colegii săi și-au propus să afle cât de repede au loc aceste efecte la nivel molecular, în special la nivelul celulelor intestinului. Celulele stem intestinale sunt responsabile de menținerea mucoasei intestinale ce se regenerează o dată la cinci zile. Când apar leziuni sau infecții, celulele stem sunt cele responsabile pentru repararea daunelor la nivel molecular. Pe măsură ce îmbătrânim, abilitățile acestora de a se regenera se diminuează, așa încât procesul de refacere a florei intestinale se întinde pe o perioada mai lungă de cinci zile. Experimentul de laborator a arătat că, după ce șoarecii au fost supuși postului negru timp de 24 de ore, celulele stem colectate de la nivelul intestinului și-au dublat capacitatea de regenerare. „Analizele asupra culturii de celule recoltate de la șoarecii de laborator au arătat că acest efect este foarte pronunțat, indiferent de vârstă subiecților de la care au fost colectate," arată raportul cercetătorilor.

Cum funcționează comutatorul metabolic ce are ca efect stimularea procesului de regenerare la nivel celular

Studiile efectuate ulterior au arătat că secventierea ARN-ului mesager al celulelor stem colectate de la șoarecii de laborator supuși postului negru a indus o schimbare la nivel microbiologic, de la faza obișnuită a metabolismului pe parcursul căreia are loc arderea carbohidraților, la metabolizarea acizilor grași. Această schimbare are loc prin stimularea factorilor PPAR ce activează genele implicate în metabolizarea acizilor grași. Dacă acest proces este stopat, postul nu mai prezintă aceleași beneficii. Ulterior, cercetătorii au investigat alte căi de a stimula capacitatea de regenerare a celulelor stem în lipsa ținerii postului și au dscoperit că ar putea reproduce efecte benefice ale postului prin administrarea unei molecule ce imită efectele complexului de factori PPAR. "Rezultatele sunt suprinzătoare. Activarea unei căi metabolice este suficientă pentru a inversa anumite fenotipuri ce țin de vârstă," conchide Dr. Chia-Wei Cheng, unul dintre autorii studiului.

Postul cu apa – o uimitoare metodă terapeutică

Condițiile vieții moderne, cu tot ceea ce implica ea, provoacă o serie de boli care au primit numele de „maladii de civilizație”: diabet, hipertensiune, obezitate, cancer. Numărul de boli devine din ce în ce mai mare, iar consumul de medicamente explodează împreună cu efectele lor secundare în unele cazuri dezastroase.  Există însă o metodă terapeutica veche, lăudată de religii, îndelung necunoscută de știință și anume postul sau repausul alimentar în care se poate consuma doar apa.  De mai mult de jumătate de secol în Rusia, Germania, Statele Unite, medici, biologi explorează această posibilitate terapeutica urmărind efectele sale la nivel celular, biochimic, hormonal etc.

Pornind de la faptul cunoscut că restricția calorică generează un anume efect, cercetătorii și-au pus întrebarea dacă acest efect poate fi mărit prin intermediul postului. Rezultatele au fost surprinzătoare în cazul maladiei secolului – cancerul. Astfel, cercetătorii consideră că postul este o noua metoda pentru tratamentul cancerului, o metodă complementară. Rezultatele acestor studii deschid perspective noi și prefigurează o nouă abordare a bolii și a tratamentului. Oamenii sunt obișnuiți să creadă că a simți foame este o nefericire și este destul de greu de acceptat că postul poate să te vindece. Este chiar mai dificil pentru un medic decât pentru un om obișnuit. În Rusia, în mijlocul Câmpiei siberiene există un loc în care postul cu apă a devenit un element central al politicii de sănătate publică, fapt care se bazează pe experiența a peste 40 de ani de cercetări științifice pe mii de bolnavi. Aceste studii au dat naștere unei metode riguroase care este pusă în practică aici, în centrul din Koriacinsk, la câteva sute de metri de lacul Baikal, centru care există din anul 1915! Adesea ajung la acest centru oameni care au încercat alte metode terapeutice care nu i-au ajutat.

Postul – metoda de tratament universală

Postul este o metodă universală care poate fi eficace pentru mai multe maladii. Primul pas în aplicarea acestei metode este încrederea în ea, adeziunea pacientului fiind esențială. Tratamentul este extrem de simplu: se bea doar apă timp de o perioadă variabilă, funcție de gravitatea și vechimea bolii, în medie 12 zile, perioadă în care nu se mănâncă nimic altceva. Pentru afecțiunile cronice medicamentele sunt întrerupte după 2-3 zile. În aceste centre, pacienții sunt plasați sub observație medicală, iar analizele medicale arată că în timpul postului nu există o adevărată lipsă de elemente nutritive. Se poate observa o diminuare a procentajului de vitamina C, D, E și a altor componenți ai metabolismului, dar nu sunt pierderi critice. În 15 ani, peste 10 mii de persoane s-au tratat aici, iar dosarele lor medicale sunt păstrate în arhivă.

Boli tratate prin metoda postului numai cu apă sunt:

 - diabet

 - hipertensiune

 - reumatism

 - alergii, etc.

La două treimi dintre ei au dispărut simptomele după una sau mai multe cure. Toți cei care au ținut astfel de cure de post numai cu apă spun că cel mai dificil nu este să se priveze de hrană căci senzația de foame dispare după 2-3 zile. Momentul mai dificil este ceea ce se numește „criza de acidoză”, care se traduce uneori printr-o senzație de slăbiciune, de vomă sau prin migrene, reacție de adaptare a organismului la această schimbare radicală. Corpul învață să trăiască din propriile rezerve, iar din ziua a treia începe procesul de dezintoxicare, apoi organismul se curăță și funcționează din ce în ce mai bine. După medicii ruși, această criză este o etapă esențială în procesul de vindecare. Analizele de urină evidențiază această criză. Prin modificarea alimentației aciditatea sângelui crește, iar în timpul acestei crize simptomele se amplifică în cazul tuturor bolilor. Este însă foarte important de știut că aceasta criză nu durează foarte mult, de regulă 24-36 de ore și ea reprezintă semnul unei schimbări profunde în organism; corpul începe să se susțină prin propriile resurse.

Cum supraviețuiește organismul în timpul postului numai cu apă?

Organismul dispune de trei carburanți: glucidele(glucoza), lipidele și proteinele. Carburantul esențial este glucoza, cel de care organismul are absolută nevoie pentru a funcționa. Creierul nu poate fi privat de glucoză! Dar, după o zi de post stocul de glucoză este epuizat. Iar organismul începe sa transforme glucoza din proteine și va folosi rezervele de lipide pentru a crea un substitut al glucozei – corpii cetonici. Aceasta operațiune de transformare se realizează în ficat. Deci, exista trei faze:

 - prima în care se epuizează rezervele de glucide

 - a doua în care organismul începe să consume din proteine

 - a treia fază în care organismul își economisește proteinele și începe să folosească și să transforme lipidele. Această fază poate dura în funcție de rezervele de lipide.

Aceste mecanisme au fost identificat la o serie de animale care intră în mod natural în perioadele de hibernare și au fost confirmate prin studiile pe animalele de laborator. De exemplu, pinguinul imperial este capabil să supraviețuiască prin aceste mecanisme timp de 4 luni fără să se alimenteze. Postul este astfel considerat ca un mecanism al supraviețuirii. Din acest punct de vedere, organismul este mai adaptat să facă față unei astfel de perioade de post, decât situației din viața modernă care înseamnă mese regulate, hipercalorice, mișcare mult mai puțină, toate acestea determinând apariția maladiilor de civilizație. Deci, organismul este mai adaptat la lipsa de hrană decât la excesul ei. Postul ne reactivează reflexe atavice înrădăcinate în memoria corpului

Dezintoxicarea prin post

După criza de acidoză, ce survine de regulă în cea de a treia zi de post, organismul își găsește un nou echilibru și există unele îngrijiri care ajută pentru ca postul să fie mai bine suportat: spălaturi intestinale( clisme), masajul, sauna iar medicii ruși recomandă 2 sau 3 ore de exerciții fizice pe zi. Toate converg spre un singur obiectiv: stimularea organelor de eliminare. Rinichii, intestinele, ficatul, plămânii, pielea sunt solicitate, permițând corpului să elimine deșeurile metabolice. Purificându-se , corpul găsește resorturile interioare de a se reporni, de a se vindeca, eliminând astfel dependența de medicamente. Un factor important în acest demers este psihicul care influențează puternic organismul, făcându-l să creadă în nevoi pe care nu le are cu adevărat. Mulți pacienți declară că ziua cea mai grea este cea de a treia zi în care nu corpul ci mintea este cea care reclamă nevoia de mâncare. Când aceasta foame psihică dispare, simțurile se ascut și se instalează o stare de euforie, de libertate și forță interioara. Toate aceste sunt rezultatul unor transformări benefice în organism , transformări care au fost evidențiate prin numeroase teste și analize științifice și medicale.

Postul ameliorează și chiar vindecă unele tulburări psihice

Unul din pionierii acestor cercetări științifice a fost psihiatrul Iuri Nicolaev care, printr-un hazard, a descoperit puterea vindecătoare a postului și apoi a verificat-o pe numeroși pacienți cu afecțiuni psihice: schizofrenie, depresii, fobii, sindroame obsesionale. Pentru a-și susține demersurile Nicolaev a realizat un amplu program de cercetare ce cuprindea examene fiziologice, biochimice, parametri hormonali, encefalograme realizate în timpul postului și după. El a tratat peste 8000 de pacienți prin post, cu un progres net pentru 70% dintre ei. Cercetătorii au ajuns la concluzia ca postul are impact nu numai asupra bolilor mentale, dar și asupra întregii personalități, are un efect stimulant și antidepresor. Efectul stimulant are loc în prima săptămână a postului, iar efectul antidepresor în momentul realimentării. Al treilea efect este sedativ, calmant și se observa după criza de acidoză.

Alte boli ce pot fi tratate prin post

S-a constatat că nu numai maladiile mentale sunt vindecate, ci și bolile somatice- hipertensiune, poliartrita, astm, eczeme. Cercetările au luat amploare și astfel s-au putut face liste cu afecțiuni în care este indicat postul:

 -afecțiuni respiratorii

 -afecțiuni cardiovasculare

 - afecțiuni digestive,

 - afecțiuni endocrine,

 - afecțiuni osoase,

 - afecțiuni ale pielii.

Postul are, deci, capacitatea de a stimula forțele curative ale organismului.

Influența postului în astmul bronșic

Profesorul Serjei Osinin, pneumolog, specialist în astm bronșic, a evidențiat la nivel celular modul în care postul influențează evoluția în cazul acestei afecțiuni. Astfel, celulele mucoasei plămânilor care inițial erau ocupate de prezența histaminei (substanța care provoacă hipersecrețiile și spasmele bronsice) după 12 zile de post erau fără conținutul de histamină, pline de lipide și spasmele au dispărut. El concluzionează astfel că, în urma postului, dispar materiile care provoacă edemurile și inflamația. După medicina actuală, astmul bronșic este o maladie care nu poate fi vindecată, ci doar limitată, bolnavii fiind condamnați la folosirea de inhalatoare sau medicamente care le ușurează provizoriu starea. Cercetările profesorului Osinin arată însă că se poate scăpa de aceasta maladie. El a studiat și efectele pe termen lung, iar studiile arata că după 7 ani, peste 50% din pacienți au stabilizat efectele pozitive în special la cei care au adoptat un regim alimentar corespunzător. În unele cazuri a fost necesare mai multe cure de post prelungit numai cu apă.

Particularitățile metodei de post Buchinger

În Germania există, de asemeni centre speciale, de exemplu clinica Buchinger, în care se urmează aceste cure prelungite de post cu apă atât pentru a trata anumite afecțiuni cronice, cât și în scop curativ, pentru a combate factorii de risc ca diabetul, hipertensiunea și obezitatea. Particularitatea metodei pusă la punct de fondatorul clinicii, Otto Buchinger este aceea că în primele zile se servește de două ori pe zi o supă sau un pahar cu suc natural ce aduce un aport de 250 de calorii și care ușurează criza de acidoză.

Postul și „hormonul fericirii”

Profesorul Michelson, în Berlin, a condus numeroase studii științifice privind efectele postului. El propune această terapie pacienților săi cu reumatism, cu sindrom metabolic sau cu afecțiuni cardiace. Fără să cunoască cercetările ruse, el a studiat schimbările hormonale în corp constatând prezența adrenalinei, noradrenalinei, dopaminei, leptinei și a serotoninei, adică hormonii care influențează foarte mult metabolismul și care influențează de asemeni starea psihica. Concentrația de serotonină, numită adesea „hormonul fericirii” creste. Astfel se explică senzația de euforie, libertate și starea de bine pe care cei care țin post o trăiesc. Ca și psihiatri rusi, Michelson a constat îmbunătățirea stării psihice a pacienților care țin post, o scădere a durerii și o mai bună sensibilitate a receptorilor la insulină. Pacienții care au ținut post sunt mult mai dispuși să adopte după aceea un regim de viață propice sănătății.

Recomandări pentru ieșirea din post

Ieșirea din post este un moment crucial care dacă nu este realizat corespunzător poate compromite reușita acestui tratament și ar putea fi chiar foarte periculos. Corpul trebuie sa se obișnuiască treptat cu mâncarea. În astfel de clinici, atât în Germania cât și în Rusia, realimentarea este strict supravegheată. Ieșirea din post se realizează cu o supă cremă de legume, destul de diluată, astfel încât trecerea să se realizeze lent. În zilele următoare se poate opta pentru sucurile de fructe sau legume și se recomandă evitarea produselor de origine animală. O alimentație bazată pe fructe și legume este indicat să se adopte după astfel de cure prelungite de post cu apă pentru a stabiliza și menține efectele terapeutice obținute. Sursă: Postul cu apă– o uimitoare metodă terapeutică

Sănătate prin post și fitoterapie

În afara perioadelor lungi de post, stabilite prin calendarul creștin, se recomandă respectarea unor posturi de scurtă durată în tot restul anului, măcar o zi-două pe săptămână (frecvent miercurea și vinerea). În aceste zile se va reduce rația zilnică de mâncare la jumătate, fără a suferi de foame. În locul bucatelor „de dulce“ se vor consuma multe legume și fructe, alături de fulgi de porumb sau de ovăz.

Am intrat deja în cel mai mare post de peste an, cel al Paș­telui, și considerăm necesare câteva lămuriri și sugestii legate de modul în care trebuie să ne alimentăm în această perioadă. 
Considerate ca înfometări absolut necesare, bine gândite și organizate pe perioade limitate, posturile alimentare pot avea fie un caracter total (post negru - în care se acceptă numai consumul de apă), fie un caracter par­țial (în care se elimină anumite alimente „de dulce“, mai greu digerabile). Ca formă intermediară de post cu lungă durată este „postul uscat“, în care se acceptă consumul, spre seară, numai al mân­cărurilor uscate, fără untdelemn, respectiv pâine cu apă, fructe uscate și semințe uscate. Aceste posturi de lungă durată pot fi întrerupte doar la anumite sărbători religioase, prin dezlegări la pește, icre, untdelemn și vin (harți).

Suntem datori să subliniem simptomele care pot să apară la persoanele care adoptă postul alimentar total. În primele zile, simt senzații puternice de foame, eventual dureri de cap, vertij, insomnii și grețuri, mai rar întâlnite la femei decât la bărbați. În continuare apar o scădere progresivă a forței musculare, stări de somnolență, constipații, diminuarea accentuată a diurezei și reducerea substanțială a randamentului în activitatea fizică și intelectuală. Din aceste considerente sunt scutiți de post „negru“ copiii, lăuzele, convales­cenții după operații sau bolnavii cronici. În afara perioadelor lungi de post, stabilite prin calendarul creștin, se recomandă respectarea unor posturi de scurtă durată în tot restul anului, măcar o zi sau două pe săptămână (frecvent miercurea și vinerea). În aceste zile se va reduce rația zilnică de mâncare la jumătate, fără a suferi de foame. În locul bucatelor „de dulce“ se vor consuma multe legume și fructe (mere rase, de exemplu), alături de fulgi de porumb sau de ovăz. Dacă pe parcursul zilei apare senzația de foame, se vor bea ceaiuri (infuzii neîndulcite) de sânziene, gălbenele, roiniță și coada-șoricelului. În aceste zile săptămânale de post ne vom simți mult mai bine, mai mobili, sănătoși, energici și cu mintea limpede, cu condiția de a evita eforturile fizice și intelectuale exagerate.

Postul, o terapie benefică

Din punct de vedere medical, posturile vin, frecvent, după o alimentație necorespunzătoare, adesea excesiv carnară, asigurând o curățire a organismului de impuritățile, grăsimile și toxinele care se acumulează, treptat, în ficat, rinichi și mai ales în colon, unde blochează procesele de autoînnoire. Carnea consumată în exces, în timpul iernii, devine o otravă pentru organism. Cine mănâncă multă carne trăiește puțin sau se îmbolnăvește de multe afec­țiuni grave, întrucât componentele din carne se digeră greu și rămân mult timp în stomac și intestine. Efecte similare au și grăsimile animale, mezelurile (cu conservant - glutamat de sodiu), șunca, afumăturile, vânatul și untul. Această alimentație greoaie, într-o perioadă cu consum energetic redus, slăbește organismul, care devine obosit, uzat, incapabil să asimileze corect hrana. Chiar și unele margarine sunt periculoase, din cauza conținutului ridicat în grăsimi sintetice care nu pot fi „arse“ de organism. Puțini oameni cunosc, de asemenea, efectele negative ale consumului de pâine albă, adesea „albită“ de unii brutari, prin adaos de vitamine sintetice, minerale, conservanți și alte sub­stanțe cu E-uri dăunătoare. Im­plicațiile consumului permanent de pâine albă constau în declan­șarea unor afecțiuni cardiovasculare, inclusiv a unui posibil infarct cardiac și formarea de calculi biliari și ateroscleroză, deoarece glucidele rafinate din pâinea albă pot fi rapid transformate în lipide, colesterol și trigliceride. Mai indicată este pâinea intermediară, neagră sau graham care, prin tărâțe și germeni, aduc organismului multe vitamine nealterate.

Regenerează țesuturile

Posturile alimentare din tot cursul anului constituie cele mai eficiente metode de vindecare a unor boli grave declanșate, în principal, de un regim nutritiv necorespunzător, alături de alți factori de risc. În afară de purificarea și dezintoxicarea organismului, alimentația „de post“ contribuie la o autoînnoire a celulelor, o întinerire a țesuturilor, o intensificare a vitalității și o mărire a rezistenței la boli, infecții și la alți factori nefavorabili de viață. Acestea explică efectul favorabil al posturilor în remedierea principalelor boli ale civilizației, respectiv cancere, cardiopatii, artrite, scleroză în plăci și îmbătrânire prematură. De asemenea, are efecte favorabile în unele boli cronicizate ca: diabetul zaharat, ulcerul gastric și duodenal, ateroscleroza, forme de obezitate și celulită, boli alergice (astm, poliartrite) și ale sistemului nervos central, senilitate precoce, intoxicații alimentare și medicamentoase, gută, unele afecțiuni dermatologice.

Regimul alimentar în timpul postului

Pe durate de minimum 7-14 zile consecutiv se pot înlocui produsele dăunătoare (cărnuri și grăsimi animale) cu legume și fructe în stare proaspătă. Sunt de bază: soia, fasole, ciuperci, nuci, alune, ceapă, zarzavaturi, care conțin necesarul zilnic de proteine, lipide, vitamine, săruri minerale și oligoelemente, cu efecte atât nutriționale, cât și adjuvante în diabet, purificarea sângelui, convalescență, anemie, oboseală cronică și regenerarea țesuturilor intoxicate prin alimentație. Se mai recomandă consumul de sucuri naturale și salate din morcov, sfeclă roșie, țelină, pătrunjel, păstârnac, gulii, varză, spanac și salată verde, cu efecte bune pentru orice vârstă, începând cu sugarii, în cazuri de anemii, avitaminoze, intoxicații, tulburări gastrice, hepatobiliare, stomacale și cardiace. Salatele servite cu ulei nerafinat și oțet sau lămâie precum și legumele proaspete, tăiate mărunt sau rase, își păstrează conținutul în vitamine, iar celuloza, ca fibră vegetală, ușurează digestia, fiind un bun laxativ natural și stimulent al tranzitului intestinal. Având o valoare energetică mai redusă decât carnea și subprodusele animaliere, alimentația cu legume și fructe proaspete este indicată în caz de obezitate și celulită. Consumatorii de varză, conopidă și tomate reduc riscul îmbolnăvirii de cancere, la stomac, plămâni și prostată. Pe toată durata postului este binevenită o cură sistematică cu vitamine.

Tratamentul cu plante medicinale

Este un domeniu special în strategia apărării sănătății din perioadele de post. Se recomandă a se consuma, zilnic, câte 3-4 căni cu ceaiuri luate prin înghițituri rare, din care să nu lipsească florile de arnică, coada-șoricelului, gălbenele, mușețel, soc, trifoi roșu, frunze de salvie, anghinare, urzică, afin, frag, mentă, mesteacăn, herba de busuioc, coa­da-calului, rostopască, sânziene galbene și sulfină. În consum se mai includ fructe de ienupăr, afin, măceș și păducel, muguri de plop negru și rădăcini de valeriană, obligeană, păpădie, tătăneasă. În cazul bolnavilor de diabet zaharat, cu exces de zahăr în sânge și urină, precum și la hipertensivii obezi care necesită o purificare a sângelui de deșeuri metabolice (toxine, otrăvuri), este indicat un post alimentar de 7-8 zile în care, pe lângă restricția alimentară, se vor consuma numai sucuri de legume crude, sucuri de fructe proaspete și ceaiuri medicinale din speciile mențio­nate mai sus. Sursa - Prof. Univ. Dr. Constantin Milică, Ziarul Lumina.

Așadar, regula de bază pentru o viață sănătoasă ar fi – nu cumpătarea, așa cum am tot auzit -, ci abstinența alimentară. Prof. dr. Dafin Mureșanu susține că bolile au ca principală origine excesul culinar. „Fiindcă organismul uman are mai multe resurse de a gestiona problema aportului redus de calorii și nutrienți, decât de a gestiona excesul. Bolile ni se trag de la excesul de alimentație. Avem dovezi foarte clare și studii științifice în acest sens (…) Da, postul nu este periculos. Mii de studii dovedesc acest lucru. Regimul hipocaloric este într-adevăr o resursă terapeutică foarte bine studiată și postul care nu este înfometare, pentru că postul generează satisfacția pe care o obții din a te abține de la alimentație” a explicat preşedintele Societăţii de Neurologie din România (SNR) şi al Societăţii pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii (SSNN). Tratamentul prin înfometare al unor patologii foarte greu de controlat a fost inițiat, pentru prima dată, în Rusia, la începutul secolului XX, într-o clinică de la Goriacinsk de medicul Iuri Nicolaev. Apoi, în anii ’60-’70, la Spitalul Korsakov din Moscova, a fost aplicat cu foarte mult succes și la bolnavii cu depresii puternice, care nu mai răspundeau la niciun fel de tratament. Apoi, „în Germania există o clinică sofisticată specializată în tratamentul prin înfometare controlată, clinica Buchinger. Pentru această clinică, statul german rambursează serviciile medicale pentru cei care fac terapie prin înfometare. Este foarte important pentru că este o terapie de comutare”, a continuat prof. dr. Dafin Mureşanu.

Consumerismul, un lanț vicios

Specialistul a explicat că nevoia aceasta de a consuma în exces este, de fapt, un lanț vicios în care se învârte societatea modernă. „Această tendință izvorăște dintr-o proiecție iluzorie asupra vieții. Noi, de fapt, creștem acest consum, muncim ca să câștigăm bani, ca să avem multe lucruri, în speranța că vom trăi mai bine. Este conceptul împingerii continue a țintei. Trăim întotdeauna așteptând weekend-ul, trăim așteptând concediul și repetăm, an de an, și în fiecare zi, același lucru: ne pregătim pentru a trăi! Astăzi muncim mai mult, ca mâine să trăim mai bine și uităm momentul”.

Dafin Mureșanu spune că, de fapt, ar trebui să ne resetăm organismul și să ne trăim viața în momentul prezent. „Prin înfometare controlată se obţine un grafic de consum al resurselor interne care nu sunt alocate biologic corespunzător. Şi anume, în primele 24 de ore, doar cu apă, consumi glucide. Apoi, timp îndelungat până la 2-3 săptămâni, consumi rezervele de lipide, 96 la sută din consumul de energie în post se bazează pe lipide, deci pierzi lipidele şi doar 4 la sută se bazează pe pierderea capitalului de proteine. Atenție! Totul până când se ajunge într-un punct critic care nu trebuie depăşit. Acel punct critic este destul de individual şi, pentru specia umană, nu trebuie să depășească 40 de zile”.

Recomandată bolnavilor de cancer

Postul și regimul hipocaloric sunt benefice, de asemenea, pentru bolnavii cu afecțiune grave. Spre exemplu, cei cu cancer, unde ajută, practic, chimioterapia. „Prin înfometare se produce o resetare a organismului, care îţi dă un nou profil. (…) Celula tumorală nu se poate adapta la regimul hipocaloric, înfometării. (…) S-a observat că toleranţa pacientului este mult mai bună la chimioterapie în regim hipocaloric sau post. Ştiinţa ne arată că pinguinul poate să reziste fără mâncare 100 de zile, ursul hibernează, nu mănâncă, şi se trezește primăvara plin de vitalitate. Omul după post este mult mai viguros, capacitatea de reacţie mult mai bună. (…) Putem ajunge să scriem pe pâine sau pe pachetele cu carne un mesaj de genul celui de pe pachetele de țigări: „Ai grijă! dacă mănânci prea mult, ai putea avea probleme de sănătate!”. Ce-i drept, înfometarea și postul sunt și un exercițiu de voinţă.”, a conchis prof. dr. Dafin Mureşanu. - Sursa: ganduridinierusalim.com

 



Noi provocări bioetice în Franța privind reproducerea asiatată
 

Într-o societate care cunoaște diferite grade de secularizare și laicizare, anunțul făcut de Arhanghelul Gavriil Sfintei Fecioare Maria de Buna Vestire, înțeles de cele mai multe ori sub aspectul de început al mântuirii, așa cum și troparul sărbătorii o menționează, are și alte semnificații, mai ales în ceea ce privește demnitatea ființei umane și, în general, aduce o viziune coerentă din perspectivă teologică asupra darului vieții, a nașterii și a copiilor.

Una dintre promisiunile făcute în timpul campaniei electorale din 2017 de către președintele Emmanuel Macron vizează tocmai o problemă legată de etică, și anume extinderea dreptului la servicii de procreare medical-asistată (PMA) la cuplurile de femei, dar și femeilor singure (celibatare). Textul de lege va fi prezentat Consiliului de Miniștri al Republicii Franceze cel mai probabil în iunie 2019, în funcție de agenda parlamentară și de situația politică a țării. În acest moment, PMA este legală („les lois bioéthiques” din 1994 și revizuite ultima dată în 2011), dar este rezervată doar cuplurilor heterosexuale infertile, ce se află în vârstă reproductivă (adică mai puțin de 43 de ani pentru femei) sau celor care sunt susceptibile de a transmite o boală gravă nou-născutului. Sunt aprobate două tehnici: inseminarea artificială și fecundarea in vitro.

Guvernul a propus ca elaborarea noului text legislativ legat de PMA să fie precedată de o etapă de reflecție a tuturor parlamentarilor - indiferent de opțiunile politice, pentru a găsi punctele de convergență și pentru a identifica opțiunile fezabile asupra subiectelor etice și morale care vor decurge din această extindere legis­lativă a dreptului la PMA - recunoașterea filiației copiilor născuți cu ajutorul unei mame surogat (gestation pour autrui - GPA, interzisă în Franța, dar legală, spre exemplu, în Regatul Unit sau în Portugalia). Prin urmare, dacă legea va fi modificată și votată, toate femeile vor putea recurge la această tehnică de procreare.

În 2017, Comité consultatif national d’éthique (CCNE), alcătuit din specialiști în domeniul cercetării științifice, dar și din „persoane alese pentru interesul și competența lor în problemele etice”, s-a pronunțat favorabil cu privire la extinderea dreptului la PMA pentru femeile singure și pentru cuplurile de femei. În schimb, și-a menținut opinia în ceea ce privește GPA - căci „prin GPA putem asista la un posibil proces de mercantilizare a corpului uman”, după cum susținea Jean-François Delfraissy, pre­ședinte al CCNE.

Spre ce ne îndreptăm?

Conférence des évêques de France - Conferința episcopală a Bisericii Catolice din Franța, printr-un amplu material din septembrie 2017, punea accentul pe demnitatea actului pro­cre­ației, încurajând o viziune creș­tină atât asupra dorinței de a avea copii, ei fiind înțeleși ca dar și binecuvântare de la Dumnezeu, cât și asupra suferinței pe care o au cuplurile care nu pot avea copii. „Nici o suferință în legătură cu dorința de a da naș­tere unui copil nu poate legitimiza procesele de fertilizare și modelele de sarcină asemănătoare cu fabricarea, comercializarea sau instrumentalizarea unei ființe umane în slujba altor ființe umane sau, mai mult, în serviciul științei sau al societă­ții”, se afirmă în documentul citat. Totodată, problematica este văzută și într-o manieră pragmatică, dar foarte cuprinzătoare: „Suprimarea legală a tatălui, prin faptul că donatorul este anonim, ar încuraja diminuarea din punct de vedere social sau chiar evitarea responsabilităților tatălui biologic. O asemenea de­viație ar reprezenta nu numai o problemă antropologică, ci și o problemă psihologică și socială. Putem accepta colectiv faptul că oamenii sunt văzuți ca simpli furnizori de materiale genetice și că procrearea umană este astfel asemănătoare producției?”

Biserica Ortodoxă, prin Enciclica Sfântului și Marelui Sinod (Creta, 2016), a afirmat și susținut următoarele: „Dreptul la naştere este primul dintre drepturile omului. În calitate de comuniune divino-umană, în care fiecare om reprezintă o fiinţă unică, destinată pentru comuniunea personală cu Dumnezeu, Biserica se opune oricărei tentative de obiectivare a omului, de transformare a sa într-o cantitate măsurabilă. Nu este permis nici unei descoperiri ştiinţifice să atingă demnitatea omului şi scopul său divin. Omul nu este definit numai de genele sale. (...) Înţelegerea ortodoxă a omului se opune, aşadar, divinizării arogante a omului şi a drepturilor lui, precum şi înjosirii umilitoare a persoanei umane în vastele structuri economice, sociale, politice şi comunicaţionale contemporane”.

Impactul noilor tehnologii în viața omului este cunoscut atât prin numeroasele studii din reviste de specialitate, cât, mai ales, din viața de zi cu zi. Astfel, întreaga viață, de la momentul conceperii (nu trebuie uitată mărturia scripturistică legată de viața intrauterină: „Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt” - Luca 1, 41), până la moar­te este trecută prin filtrul noii viziuni asupra omului. Ca o ființă care își poate prelungi viața cu ajutorul dezvoltării tehnologice, dar cu o morală depersonalizată și mercantilă. Viziunea asupra vieții nu mai are o profundă componentă etică, ci, prin depersonalizare, adică prin anonimizarea trecutului și a moște­nirii genetice, omul poate ajunge un simplu produs comercial.

Sursa: Ziarul Lumina

Citiți și: Dr Vasile Astărăstoae despre mamele surogat - Activenews




Evenimente. Apeluri. Petitii
În România se va desfășura prima cercetare medicală românească privind efectele rugăciunii
 

În această perioadă, Centrul de Excelență în Neuroștiințe din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București, cu sprijinul Centrului de Cercetare în Medicină și Spiritualitate organizează prima cercetare medicală românească privind efectele rugăciunii, informează Activenews.

Testele și masurătorile vizează:

- EEG, EKG

- nivelul imunoglobulinei A, interleukina 6 si 8, nivelul cortizolului si oxitocinei (din mostra salivara)

- psihometrie

Echipa proiectului:

A. Universitatea de Medicina si Farmacie ”Carol Davila”:

- prof. dr. Leon Zagrean, seful Catedrei de Fiziologie si Neurostiinte fundamentale, UMF "Carol Davila" (coordonator);

- prof. dr. Ovidiu Bajenaru, directorul Departamentului Neurostiinte Clinice, UMF "Carol Davila", 

- conf. dr. Ana Maria Zagrean, Catedra de Fiziologie si Neurostiinte fundamentale

- conf. dr. Alexandra Totan, Facultatea de Medicina

- sef lucrari dr. Daniela Balan, Facultatea de Medicina Dentara, 

- asist. univ. drd. Alexandru Paslaru

- drd. Delia Aioanei

- drd. Adrian Sorin Mihalache

B. Universitatea Tehnica Gh. Asachi, Iași:

- prof. univ. dr. ing. Marian Poboroniuc

- S. l. dr. ing. Dănuț-Constantin Irimia

C. Parteneri

- Centrul de Cercetare in Medicina si Spiritualitate, Spitalul Providenta, Iași

- Universitatea Politehnica ”Gh. Asachi” Iași

Cercetarea este parte a tezei de doctorat NEUROȘTIINȚELE VIEȚII SPIRITUALE, în curs de pregătire la UMF "Carol Davila", București (drd. Adrian Sorin Mihalache, coordonator prof. dr. Leon Zagrean).

Persoanele care doresc să participe ca voluntar, în grupul de control, pot scrie email pe adresa:  eurostiintelevietiispirituale@gmail.com

 

 



Reduceri oferite de Librăria Agaton în perioada 01 Mai 2019 - 15 Mai 2019
 
(în limita stocurilor disponibile)
 
Edituri
Autori  

CĂRȚI (pe categorii)

Reducerile de mai sus nu se aplica comenzilor prin telefon sau e-mail. 
Costul transportului in Romania este gratuit pentru comenzi peste 200 lei

 

OFERTA SPECIALA

25% la cartile Ed.Agaton si 20% la cartile altor edituri, indiferent de valoarea comenzii si in aceleasi conditii ca mai sus, dar numai pentru cei cu data nașterii in perioada promotiei (dacă au data nașterii înregistrată în Contul meu) și dacă comanda este făcută în cele 7 zile de dinaintea datei nașterii.

Pentru difuzori, distribuitori, pangare discounturile sunt cele negociate sau din contract



Latinitatea răsăriteana a Românilor - Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop - Presedintele Academiei Romane (conferință, 22 mai, București)
 
Invitatie de suflet la o conferinta speciala cu un invitat deosebit!...
 
Locatia: Biserica "Serban Voda" din Bucuresti, str. Petre Tutea nr. 1, sector 4, Bucuresti.
Organizator: Parohia "Serban Voda" Bucuresti.
 
Felul manifestarii: Conferinta istorica si cultural - spirituala.
 
Subiectul/titlul sau tema conferintei: "Latinitatea rasariteana a Romanilor - cateva consideratii"
Invitat de onoare: Domnul Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop - Presedintele Academiei Romane.
 
Data si locul desfasurarii: Miercuri - 22.05.2019, orele 18,00, in cadrul Bisericii "Serban Voda" din Bucuresti.
Va asteptam, pe toti, cu multa bucurie si aleasa pretuire!...
 



CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Flavian Vol. 2 - Pr. Alexandru Torik (CARTE)
 

Prezentare Flavian Vol. 2:

Gândindu-mă la cele petrecute şi observând monahii care se apropiau de Sfântul Potir în razele luminoase ale soarelui ce răsărea, nu încetam să mă rog. Separat de lucrarea rațională a minţii, continua rugăciunea neîntreruptă, concomitent cu bătăile inimii: ­„Doamne, ­Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, ­păcătosul!”
Mi-e greu să redau senzaţiile pe care le aveam, pentru că ceea ce reproducem noi prin cuvinte legat de auzit-văzut-simţit nu este capabil să cuprindă şi să descrie mişcările nespuse ale harului dumnezeiesc din sufletul omului. Cel care a avut această experienţă va înţelege despre ce este vorba, iar cel care nu a avut-o, nici un are rost să încerce. Mai bine să se roage ca să primească de la Domnul o astfel de mângâiere. Să simtă Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul său.

CUPRINS

Paparuda
Artistul bătrân
Vasul pecetluit
Dreptatea
Gâmdăceii cu codiță
Profesorul
Soțul Tatianei
Viktoria
Soția părăsită
Rugăciunea lui Iisus
Sfântul Munte (I)
Sfântul Munte (II)
Sfântul Munte (III)
Sfântul Munte (IV)
Întoarcerea
Epilog
Detalii despre carte / COMANDA


Iertarea - Marina Arhipova (CARTE)
 

Prezentare Iertarea:

Fără iertare – aşa cum ştim din însăşi Rugăciunea Domnească – nu se poate intra în veşnicia cea fericită de dincolo.

Fără iertare nu se intră în pacea şi liniştea sufletească de aici.a
Luptându-ne cu resentimentele şi cu pornirile de răzbunare, ce tulbură de atâtea ori viaţa fiecăruia, avem nevoie, pentru a ne păstra sănătatea duhovnicească şi sufletească (să nu uităm că şi cea a trupului depinde într-o măsură însemnată de cele de mai înainte), de orice mijloc care ne poate ajuta să împlinim fundamentala poruncă a iertării.
Cartea de faţă, rod al colaborării dintre un psiholog şi un filosof, abordează dificila problematică a iertării călăuzindu-se după duhul credinţei, iar totodată vorbind limba acestui secol, ţintindu-i îngrijorările şi zbuciumurile, pentru a ne uşura calea spre bucuria iertării şi împăcării.

Detalii despre carte / COMANDA



Înainte să se întunece - Eleftherios G. Eleftheriadis (CARTE)
 

Prezentare Înainte să se întunece:

Înainte să se întunece…
Cât ai încă vreme. Să te grăbești. Să te problematizezi. Să te gândești. Să te cercetezi pe tine.

Înainte să se întunece…
Să cazi, dar să nu renunți. Să te ridici iar în picioare. Să prinzi puţin curaj şi să continui, ca să duci la bun sfârșit ziua care a rămas.

Înainte să se întunece…
Să te împaci cu oamenii apropiaţi ție. Cu soțul, cu părinții, cu frații, cu copiii tăi. Cu toţi cei care te-au rănit şi cu toți cei pe care tu i-ai supărat.

Înainte să se întunece…
Să te pocăiești pentru greșelile tale şi să-i ierți pe cei ce ţi-au greșit.

Înainte să se întunece…
Unul dintre tâlhari a pierit… Nu te lenevi.
Celălalt tâlhar s-a mântuit… Nu deznădăjdui.

Înainte să se întunece…
Fă-ţi semnul crucii şi mergi mai departe…

***
Nu ştii când a fost ultima oară când ai reuşit să te relaxezi. Nu ştii când a fost prima oară când ai avut timp pentru tine.
Muncă, plata facturilor, casă, familie, copii, bucătărie şi curăţenie, boli, şcoală, doctori… Sunt doar foarte puţine din cele pe care eşti chemat să le împlineşti în fiecare zi…
Îţi voi spune însă o povestioară, Omule…
Era odată un ulcior care îşi iubea foarte mult paharele… Şi se îngrijea mereu să le aibă pline cu apă…
Ulciorul a făcut însă o greşeală. La un moment dat a uitat să meargă el însuşi să se umple cu apă. Şi ulciorul s-a golit. S-a golit străduindu-se să scurgă şi ultima picătură în paharele lui…

Dacă nu ai timp, Omule, fă-ţi timp… Şi mai lasă unele lucruri să întârzie… Nu te simţi vinovat pentru asta, Omule. Ai nevoie de asta pentru a continua să oferi.
De altfel va veni clipa, acea clipă, Omule…, când nicio treabă nu va mai fi terminată, nicio plată nu va mai fi făcută, nicio casă nu va mai fi aranjată…
Va veni clipa când nimeni nu va fi acolo ca să aibă grijă de copiii tăi…

Detalii despre carte / COMANDA



Lacrimi tăcute - Svetlana Morozova (CARTE)
 

Prezentare Lacrimi tăcute:

Relaţia într-un cuplu, iar mai târziu în familie, poate să implice anumite dificultăți. Însă dacă persoana dragă, bărbatul, are un comportament autoritar, nesocoteşte părerile şi nevoile femeii, pretinde să i se ofere dreptul să decidă şi să controleze viaţa ei, vorbim de violenţă domestică. Aceasta poate să ia cele mai diferite forme, nefiind întotdeauna vorba de constrângere fizică. Cartea de față a luat naştere din experienţa comunicării cu femeile care apelează la ajutorul Centrului de sprijin al persoanelor abuzate. Ea ne relatează cum să nu ajungem să închegăm relaţii cu un bărbat care poate să devină tiranul casei, cum să aflăm dacă soţul nostru este un tiran, care sunt consecinţele violenţei domestice şi ce să facem dacă aceasta a intrat în viața noastră.

Vorbind despre relaţiile din interiorul căsniciei, Apostolul Pavel rosteşte următoarele cuvinte: Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia (I Corinteni 7, 4), evocând în acest fel răspunderea pe care o poartă unul faţă de celălalt ambii soţi – nu unul dintre ei, ci ambii. Într-adevăr, soţul este stăpân pe trupul soţiei, dar nu e stăpân mai mult decât este stăpână ea pe trupul lui. Şi ar fi straniu dacă cele care vizează aici trupescul nu ar fi valabile şi pentru viaţa sufletului. Dacă idealul căsniciei creştine constă în acest respect reciproc, în dragostea reciprocă a soţilor, în înfruntarea a tot ce-i desparte, ce-i împiedică cu adevărat să devină un singur trup, cum se poate justifica faptul că unul e „mai mare”, iar altul „mai mic”, unu-i „mai important”, iar altul „mai puţin important”, că unul are un set de drepturi, iar celălalt numai obligații? Cred că este evident – nicicum. Dacă însă cineva crede altfel, se găsește, fără nicio îndoială, într-o eroare serioasă.

CUPRINS

Lacrimi tăcute
Din partea autorului
Mituri despre violența domestică
Cum recunoaștem un tiran
Tipurile de violență
Violența psihologică
Ciclul violenței
La ce se gândește el?
De unde provin tiranii?
Sfaturi periculoase
Roadele violenței
Îi este plăcută lui Dumnezeu violența domestică?
Dece femeile nu pleacă?
Copiii și violența domestică
Tiranul și societatea
Prin urmare, ce-i de făcut?
Cum să ajutăm o femeie care trăiește cu un tiran
Atunci când pleci, nu te uita înapoi
Mai există viață după abuz?
Postfață. Abuzul în familie: un lucru care nu poate fi justificat
Despre autor. Svetlana Andreevna Morozova
Detalii despre carte / COMANDA


Secularismul: un cal troian în Biserică - Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos (CARTE)
 

Prezentare Secularismul: un cal troian în Biserică:

„O Biserică secularizată este complet neputincioasă şi slabă în încercarea de a transforma lumea. Iar creştinii secularizaţi au eşuat la toate nivelurile.”
O Biserică care răstigneşte în loc să se răstignească, care trăieşte în slavă lumească în loc de slava Crucii, o Biserică care cade în faţa celor trei ispite ale lui Hristos în deşert, în loc să le biruiască, este o Biserică secularizată. O asemenea Biserică este menită să se acomodeze la o societate căzută şi să rămână în această stare căzută; răspândeşte dezamăgire şi disperare printre cei care caută ceva mai profund şi mai substanţial.

CUPRINS

În loc de introducere: Un semnal de alarmă

SECULARISMUL ÎN BISERICĂ, TEOLOGIE ŞI GRIJĂ PASTORALĂ

Dubla semnificaţie a cuvântului „cosmos”
Secularismul în viaţa Bisericii
Secularismul în Biserică
Secularismul în teologie
Secularismul în grija pastorală

IMAGINEA LUMII MODERNE

Faţă în faţă cu al treilea mileniu
Hedonismul
Plăcere şi durere după Sfântul Maxim Mărturisitorul
Scopul Întrupării lui Hristos
Însuşirea personală a mântuirii
Marea contribuţie şi valoare a isihasmului ortodox
Concluzie

Detalii despre carte / COMANDA



Anne. Învățătoare în Anvolea vol. 3 - L.M. Montgomery (CARTE)
 

Prezentare Anne. Învățătoare în Anvolea vol. 3:

Vom păși din nou, alături de Anne, pe un nou tărâm al bucuriei și al imaginației, un tărâm plin de peripeții și de întâmplări neașteptate.

Cu toate că are acum șaisprezece ani și este învățătoare în Avonlea, tânăra Anne nu și-a pierdut nimic din firea ei visătoare și copilăroasă. Fără a-și nesocoti îndatoririle pe care și le împlinește cu multă dăruire, ținând seamă de idealuri de neclintit, Anne rămâne aceeași copilă sensibilă, cu suflet curat și gingaș, fascinată de cutreierarea potecilor nebătătorite ale tărâmului închipuirilor.

CUPRINS

Capitolul 1: Un vecin mânios
Capitolul 2: Graba strică treaba
Capitolul 3: Domnul Harrison acasă la el
Capitolul 4: Păreri diferite
Capitolul 5: O învățătoare pe cinste
Capitolul 6: Tot soiul și tot felul de bărbați ... și femei
Capitolul 7: Împărțirea îndatoririlor
Capitolul 8: Marilla adoptă gemenii
Capitolul 9: O problemă de culoare
Capitolul 10: Davy în căutarea palpitantului
Capitolul 11: Adevăruri și închipuiri
Capitolul 12: O zi ca a lui Iona
Capitolul 13: Un picnic de aur
Capitolul 14: O primejdie preîntâmpinată
Capitolul 15: Începutul vacanței
Detalii despre carte / COMANDA


Poveștile Paștelui - Maximinian Menut (CARTE)
 

Prezentare Poveștile Paștelui:

- Fotografii color, de Alexandru Uiuiu.

- Cuvânt înainte de Episcop Macarie Drăgoi al Europei de Nord.
- Prefață de academician Sabina Ispas.

Menuț Maximinian ne oferă, prin această carte, o frumoasă călătorie în lumea satului românesc așa cum arată el în lumina sărbătorilor pascale. Culegând povestiri despre obiceiurile de odinioară de la bătrânii vetrelor năsăudene și documentându-se din lucrări de specialitate, autorul ne aduce într-un univers în care cele de jos se întrepătrund cu cele de sus, în care reguli de viață cotidiană sunt rânduite în funcție de sărbătorile creștine, în care mirosul de tămâie se amestecă cu cel al aromelor și miresmelor cămărilor și caselor gătite de praznic. Acesta era (iar, pe alocuri, încă este) universul vechiului sat românesc, un univers în care materia este sfințită și adusă în starea de prescură pe altarul cosmic. Într-o astfel de lume întâlnim o credință trăită, o crediunță care modelează viața oamenilor și a coelctivității. Întâlnim o anumită familiaritate, plină de limină și bucurie, cu sfinții și cu Dumnezeu. Binecivintez din toată inima demersurile destoinicului etnolog și jurnalist creștin Menuț Maximinian, prin care ne aduce înainte mărturii din lumea satului năsăudean, despre cum se poate trăi armonios cu Dumenzeu, cu natura și cu oamenii.

Părintele Episcop Macarie Drăgoi al Europei de Nord

Detalii despre carte / COMANDA



Intrarea Domnului în Ierusalim - Marius Vasileanu (CARTE)
 

Prezentare Intrarea Domnului în Ierusalim:

CUPRINS

Predici:
Bartolomeu Anania
Ion Buga
Benedict Ghiuș
Vasile Gordon
Cleopa Ilie
Serafim Man
Teofil Părăian
Antonie Plămădeală
Hrisostom Rădășanu
Petroniu Tănase
Constantin Voicescu

Aici este cheia sărbătorii de astăzi: intrarea în Săptămâna morții, în Săptămâna Patimilor, este o intrarea necesară, tocmai pentru ca la sfârșitul ei să ne confrunte cu marele eveniment al Învierii. Să ne învețe prin propria Lui Înviere, nemurirea. Trimiterea lui Iisus-Fiul de către Tatăl pe pământ a avut și acest scop: să ne învețe că suntem nemuritori, că suntem de esență dumnezeiască, că avem un suflet nemuritor, că suntem veșnici. A venit să schimbe modul de gândire al oamenilor. Să-i învețe un mod de gândire diferit de cel de până atunci, și anume să facă din viața de dincolo criteriul vieții pământești. Fiindcă numai știindu-te nemuritor, știindu-te că dai socoteală dincolo, știindu-te că te întâlnești cu cei pe care i-ai nedreptățit aici, sau pe care i-si iubit aici, numai atunci îți organizezi o viață responsabilă pe pământ. Intenția lui Dumnezeu aceasta a fost așadar: să-i învețe pe oameni și să le dea puterea să trăiască pe pământ în mod responsabil.

Mitropolitul Antonie Plămădeală

Detalii despre carte / COMANDA



Să învățăm să iubim. Cugetări despre dragoste, căsătorie și viața de familie - Sf. Imparateasa Alexandra Feodorovna (CARTE)
 

Prezentare Să învățăm să iubim. Cugetări despre dragoste, căsătorie și viața de familie:

Nădejdea este corabia pe care plutim pe marea vieții, credința este cârma, iar Dragostea – cea dintâi și cea din urmă dintre virtuți – este Căpitanul sufletului nostru, fără de care, întreaga ființă se scufundă.

Să dăruim dragoste! Să privim în jur, să-i ajutăm pe toți cei alături de care am fost așezați pe drumul vieții! Să le înfrumusețăm zilele prin tot ceea ce ne stă în putință! Astfel, însăși crucea noastră se va face cu mult mai lesne de purtat. Cel care încetează să-și mai ajute aproapele, se face povară și pentru sine însuși.
Vrednică este numai acea viețuire care poartă întru sine dragostea cea jertfelnică.
Pentru a urca pe marea scară cerească a dragostei, se cuvine ca noi înșine să devenim pietre, să devenim trepte ale scării pe care să poată păși cei de aproape ai noștri, în propriul lor urcuș către Rai.
Creștinismul este dragostea cerească, dragoste care înalță sufletul omului aproape de măsurile dumnezeiești. Inima creștinului trebuie să fie o adevărat vistierie a milei și a dragostei celei dumnezeiești, să răspândească numai dragoste, și niciodată amărăciune sau mânie. Cel care dorește să aprindă în inimile altora dragostea pentru Hristos, trebuie să ardă el însuși, mistuit de această dragoste.

CUPRINS

Sa dăruim dragoste!
Despre căsătorie și viața de familie
Cuvinte de folos, pagini jurnal 1905-1915
Grădina inimii, jurnal duhovnicesc
Spinii care înfloresc
Detalii despre carte / COMANDA


Cuvinte către cei care vor să se mântuiască - Sfantul Ignatie Briancianinov (CARTE)
 

Prezentare Cuvinte către cei care vor să se mântuiască:

- Editia a 2-a.

- Cartea reprezinta capitolul 2 din cartea „Experiențe ascetice” a Sfantului Ignatie Briancianinov.

Sufletul tuturor îndeletnicirilor în Domnul este luarea‑aminte. Fără luare‑aminte toate aceste îndelet­ni­ciri sunt sterpe, moarte. Cel ce voiește să se mântuiască trebuie să‑și rânduiască viața în așa fel ca să poată păstra luarea‑aminte la sine nu numai în însingurare, ci chiar și în împrăștierea în care împrejurările îl trag uneori împotriva voinței sale. Frica de Dumnezeu să tragă în cum­păna inimii mai greu decât toate cele­lal­te simțiri: atunci va fi ușor să păs­trezi luarea‑aminte la sine atât în li­niș­tea chiliei, cât și în mijlocul zarvei care te împresoară din toate părțile.
Vin, mai cumplite decât valurile potopului care a înghiţit cândva întreaga lume pierzând tot neamul omenesc, vin valurile minciunii şi întunericului, înconjoară lumea din toate părţile gata să o înghită, stârpesc credinţa în Hristos, surpă împărăţia Lui pe pământ, înăbuşă învăţătura Lui, vatămă obiceiurile, tâmpesc şi nimicesc conştiinţa, întinzând domnia atotrăului stăpânitor al acestei lumi.
Unde este acea fericită arcă asemenea cu arca dreptului Noe, unde să putem scăpa de valurile ce năvălesc din toate părţile, unde să putem afla mântuire neîndoielnică? Arca aceasta e Sfânta Biserică, ce pluteşte peste valurile potopului duhovnicesc şi în noaptea întunecoasă, înviforată, cumplită, este călăuzită cu seninătate şi tărie în calea sa de către luminătorii cereşti: scrierile sfinţilor bineplăcuţi ai lui Dumnezeu. Strălucirea acestor luminători cereşti nu poate s‐o ascundă nici o negură, nici un nor. Arca va ajunge la limanul veşniciei fericite, aducându‐i cu bine acolo pe toţi cei ce i‐au încredinţat mântuirea lor.

Sf. Ignatie Briancianinov

Detalii despre carte / COMANDA

 



O călătorie cu Sfântul Paisie printre musulmani - Atanasie Rakovalis (CARTE)
 

Prezentare O călătorie cu Sfântul Paisie printre musulmani:

"Cui îi pasă astăzi de celălalt? Nimănui. Toți ne ocupăm de noi înșine, de celălalt, deloc, pentru aceasta vom da socoteală.
Pentru că Dumnezeu, Care este dragoste, nu ne va ierta această indiferență față de aproapele nostru."

Cuviosul Paisie Aghioritul

CUPRINS

Prolog
Surpriza
Nou-botezații
Mai întâi la Mitropolit
La prefect
Poliția
Demonizata
Prânzul
Aveți un Sfânt între voi
Soba duhovnicească
Corpul 4 armată
Rătăcirea drumului
Scenă de seară
Epilog
Detalii despre carte / COMANDA


Zdrobirea inimii. Calea către Împărăția lui Dumnezeu - Spiridon Arhimandritul (CARTE)
 

Prezentare Zdrobirea inimii. Calea către Împărăția lui Dumnezeu:

Sfinții Părinți ne spun un lucru uluitor: fără zdrobirea inimii, nevoințele ascetice sunt insuficiente. Iar asprimea pe care mulți o admiră este un defect și nu o calitate. Fără bunătate, smerenie și zdrobirea inimii nu putem spori duhovnicește și chiar mântuirea este îndoielnică. Pentru că altfel creștinul devine un fariseu care folosește credința ca să umilească și să sufoce aproapele.
În viața duhovnicească nu se aplică modelele din filme. Creștinul nu este un luptător plin de mușchi care îi pune la punct cu o privire de oțel pe vrăjmași. Eventual pe toți cei din jur, inclusiv pe cei din familia sa.
Dacă asta căutăm noi în viața duhovnicească este foarte clar. Încă nu am început să pășim nici măcar pe prima treaptă a vieții duhovnicești. Care este zdrobirea inimii.
Dar ce este aceasta, nu este chiat așa de simplu de aflat. Unele cărți pomenesc despre zdrobirea inimii, arată chiar că este foarte importantă. Dar cum ajungem la ea, ce este și cum anume să gândim ca să ne apropiem de acest dar, găsim mai puțin.
Cartea de față are ca scop să ușureze călătoria pe acest drum încântător spre zdrobirea inimii, smerenie, dobândirea profunzimii duhovnicești, păcii sufletești, harului și Împărăției lui Dumnezeu.

CUPRINS

Introducere
Îndemn la zdrobirea inimii
Plânsul și zdrobirea inimii
Zdrobirea inimii și alte cugetări la Sf. Evanghelie
Trei lucruri de care trebuie să ne ferim
Zdrobirea inimii la Sf. Simeon Noul Teolog
Detalii despre carte / COMANDA


Dionisie Areopagitul - Nichifor Crainic (CARTE)
 

Prezentare Dionisie Areopagitul:

„Dionisie Areopagitul, despre care vom vorbi, e filosoful Bisericii prin excelenţă, adică al universalei rândueli dumnezeieşti pentru salvarea omului din păcat... Acest Dionisie Areopagitul, pe care nimeni nu-l cunoaşte, s-a plimbat desigur prin cer înainte de a-şi scrie cărţile. Căci numai un om, care a privit lumea în obârşia ei divină, a fost în stare să ne-o înfăţişeze cum ne-a înfăţişat-o el.”

Academicianul Nichifor Crainic

„Crainic îşi ia locul de membru al Academiei Române, dar el nu vine singur între noi. Cu el alături intră în Academia Română şi Dionisie Areopagitul…” Lucian BLAGA, Academia Română, 22 mai 1940
„Nichifor Crainic este astăzi, fără contestare, pentru oricine îl judecă cu obiectivitate, una din figurile cele mai proeminente ale literaturii şi culturii româneşti. Poet plin de elan şi de coloare, dar păstrând tradiţia sănătoasă a clarităţii şi a expresiei naturale; prozator viguros, deopotrivă de meşter în eseuri, în consideraţii doctrinare sau polemici; îndrumător cultural cu direcţie naţionalistă şi ortodoxă; conferenţiar bogat în gânduri şi elocvent în cuvinte - faţete multiple ale unei personalităţi complexe, ale unei firi luptătoare, servită de un talent proteic, ce se ridică pe remarcabile înălţimi.” Filosoful Ion PETROVICI,1939, Raport academic despre activitatea lui Nichifor Crainic „După război, din mijlocul generaţiei noastre s-a ridicat ca purtătorul de cuvânt al tradiţei neamului pentru vremurile de azi, Nichifor Crainic. El a înălţat această tradiţie într-o nouă lumină. Sinteza de totdeauna între tradiţionalism şi ortodoxie a fost văzută de puternicul lui spirit de aprofundare, într-o formă atât de desăvârşită cum nu s-a mai văzut până la el... Iar preoţimea trebuie să poarte o nemărginită recunoştinţă apologetului de prestigiu al ortodoxiei în viaţa neamului, gânditorului care i-a dat un corp sistematic de doctrină creştină în toate problemele vieţii naţionale şi sociale. Şi fireşte trebuie să-l citească fără încetare. Nichifor Crainic a fost într-o aşa măsură purtătorul de cuvânt al adevăratelor aspiraţiuni naţionale din timpul nostru, încât când viitorul va întreba ce a gândit epoca noastră, generaţia de azi, la el se va adresa. Mitropolitul Ardealului NICOLAE BĂLAN, Nichifor Crainic și timpul nostru

Anul acesta se împlinesc 130 de ani de la nașterea academicianului Ioan Nichifor Crainic: poet creștin ortodox; ctitor al Filocaliei românești împreună cu Părinții Dumitru Stăniloae și Arsenie Boca; profesor de teologie mistică; ctitor de generații de preoți și scriitori; lider al revistei „Gândirea” (sensul artei este transfigurarea umanului în lumina dumnezeiască), gândirismul fiind cea mai fecundă mișcare literar-artistică a perioadei interbelice, bazată pe ortodoxie și mit folcloric, cu rădăcini în Schimbarea la Față a Domnului; ziarist liber; Secretar General al Ministerului Cultelor şi Artelor; Ministru al Propagandei; mărturisitor în temnițele comuniste timp de 15 ani.

Editorul

Detalii despre carte / COMANDA



Transfigurarea românismului - Nichifor Crainic (CARTE)
 

Prezentare Transfigurarea românismului:

Prin transfigurarea românismului vrem să înţelegem schimbarea la faţă a poporului nostru sub puterea luminii dumnezeieşti a creştinismului… Ortodoxia e dată pentru toată lumea, dar poporul nostru s-a realizat în lumina ei, cu conlucrarea Celui de Sus, specificându-se faţă de alte popoare, chiar de aceeaşi credinţă, prin dezvoltarea maximă a acelei trăsături fundamentale a naturii sale etnice, care e generozitatea eroismului şi a milosteniei… Această săracă ţară mică, după cum o numea cu mişcătoare gingăşie giganticul atlet al lui Hristos, Mihai Vodă, n-a pierit, ci s-a ridicat din veac în veac, ca din treaptă în treaptă, fiindcă a ştiut să facă din voinţa ei săgeată în arcul voinţei lui Dumnezeu.

Iar codrul de-o mai fi român
Pe creștetul de stâncă dac,
În hăul lui am să rămân
Din zdrențe slavă iar să-mi fac

Academicianul Nichifor Crainic (1889-1972)

CUPRINS

Academia Română în închisorile comuniste
Transfigurarea românismului
Poezii
Rugăciune
Șesuri natale
Cântecul pământului
Țara de peste veac
Nunta de la Cana
Filosoful
Strofe din pod
Înfrângere
Cântecul potirului
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Detalii despre carte / COMANDA


Rețete istorice cu carne de miel - Norica Birzotescu (CARTE)
 

Prezentare Rețete istorice cu carne de miel:

O colecție valoroasă de rețete vechi cu carne de miel.

70 de rețete autentice din perioada 1908-1971 redate exact așa cum au fost publicate la vremea respectivă.

Rețetele străbunilor pentru borș și ciorbă de miel, drob, stufat, mâncare de miel cu legume, mâncare de miel cu sos, preparate cu tocătură de miel și fripturi.

Să începem o călătorie în timp emoționantă și plină de dragoste! Garantat gusturi autentice și clipe care vor deveni de neuitat.

CUPRINS

Borș de miel
Ciorbă de miel
Drob de miel
Stufat de miel
Mâncare de miel cu legume
Mâncare de miel cu sos
Rețete cu carne de miel tocată
Friptură de miel
Detalii despre carte / COMANDA


 

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara (3500 de titluri),
icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton

 

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Preşedinte: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567