06 Ianuarie 2019

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind decla­rarea anului 2019 ca „Anul omagial al satului româ­nesc (al preoţilor, în­vă­ţă­torilor şi primarilor gospodari) şi Anul come­morativ al patriarhilor NICODIM MUNTEANU şi IUSTIN MOISESCU şi al traducătorilor de cărţi bisericești” în Patriarhia Română, adresată ierarhilor și eparhiilor ortodoxe române din țară și străinătate

Cu dragoste în Hristos, Vă aducem la cunoştinţă că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 25 octombrie 2018, a examinat referatul Cancelariei Sfântului Sinod în legătură cu programul-cadru (teologic-educaţional, cultural şi mediatic) intitulat „2019 - Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari) şi Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericești”.

În referat s-a precizat că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2019 să fie declarat, în Patriarhia Română, ca An omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari) şi ca An comemorativ al patriarhilor NICODIM MUNTEANU şi IUSTIN MOISESCU şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti (punctul 1 al Hotărârii nr. 6294/2017). Totodată, Sfântul Sinod a aprobat ca, la Cancelaria Sfântului Sinod, să se întocmească programul-cadru (teologic-educaţional, cultural şi mediatic) intitulat „2019 - Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari) şi Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti”, urmând a fi prezentat Sfântului Sinod, spre analiză şi aprobare (punctul 2 al Hotărârii nr. 6294/2017).

Prin urmare, la Cancelaria Sfântului Sinod a fost întocmit un proiect de text al programului-cadru (teologic-educaţional, cultural şi mediatic) intitulat „2019 - Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari) şi Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti”, care, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a fost înaintat, spre avizare, Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc. În şedinţa din 18 octombrie 2018, Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc a avizat acest proiect.

PROGRAM-CADRU (liturgic, cultural şi mediatic)

„2019 - Anul omagial al satu­lui românesc (al preoţilor, învă­ţă­torilor şi primarilor gospodari) şi Anul comemorativ al pa­triarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bise­riceşti” în Patriarhia Română

I. În primul semestru al anului 2019 va fi tratată tema: „Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari)”, care va fi prezentată astfel:

1. Satul românesc: vatră a plămădirii, păstrării şi promovării conştiinţei naţionale şi eclesiale româneşti:

a. Continuitatea vieţii ca tradiţie şi transmiterea valorilor moştenite de la generaţiile trecute;
b. Statornicie geografică şi statornicie în credinţă şi viaţă creştină (mărturii istorice referitoare la apariţia satului românesc şi a primelor comunităţi eclesiale rurale);
c. Hărnicie, dărnicie şi ospitalitate: virtuţi ale poporului român cultivate în satul românesc (organizarea şi dezvoltarea satului românesc de-a lungul timpului);
d. Biserica - centrul vieţii spirituale a satului românesc. Viziunea liturgică asupra creaţiei şi a vieţii umane („veşnicia s-a născut la sat”);
e. Cooperarea dintre Biserică şi școală - contribuţie majoră în promovarea educaţiei copiilor şi tinerilor de la sate;
f. Spiritualitate şi filantropie în relaţia dintre mănăstiri şi satul românesc;
g. Valori culturale şi spirituale create şi promovate de satul românesc: cântece populare, jocuri populare, costume populare, meşteşuguri, artizanat, tradiţii, obiceiuri etc.

2. Clerici slujitori ai Bisericii strămoşeşti în satul românesc:

a. Comunitatea parohială din satul românesc, mărturii istorice şi culturale cu privire la aceasta;
b. Credinţa ca factor de unitate spirituală, coeziune socială şi înnoire culturală în comunităţile săteşti;
c. Biserica în mijlocul satului: nume de slujitori vrednici ai altarelor de la sate, care au propovăduit Evanghelia lui Hristos şi care s-au dăruit pentru credinţa ortodoxă şi pentru libertatea şi unitatea poporului român, mai ales în Războiul de Independenţă (1877-1878) şi Primul Război Mondial (1916-1918);
d. Slujitori harnici ai Altarului, care au construit biserici şi şcoli în comunităţile rurale româneşti.

3. Învăţători devotaţi în satul românesc:

a. Şcoala în tinda Bisericii: primele forme de educaţie în satul românesc;
b. Biserica şi educaţia: nume de învăţători şi dascăli vrednici ai satului românesc, prezenţi în memoria şi cultura românească;
c. Pedagogie şi formare spirituală ortodoxă în şcolile din satul românesc;
d. Programe educaţionale şi culturale dedicate satului românesc.

4. Primari harnici în satul românesc de-a lungul istoriei:

a. Forme şi manifestări de organizare administrativă a satului românesc;
b. Evocări de primari gospodari din satele româneşti, care au contribuit la promovarea şi cultivarea tradiţiei creştine, la bunăstarea sătenilor şi la solidaritate filantropică.

5. Criza actuală a satului românesc şi implicarea Bisericii Ortodoxe Române în atenuarea acesteia:

a. Probleme pastoral-misionare cu care se confruntă satul românesc de astăzi şi soluţii cu privire la rezolvarea lor;
b. Impactul distructiv al prozelitismului religios asupra satului românesc tradiţional şi soluţii pastoral-filantropice pentru diminuarea acestuia;
c. Probleme economice, sociale, culturale cu care se confruntă astăzi comunităţile româneşti de la sate. Identificarea de soluţii şi programe strategice în acest sens;
d. Cooperarea intensă dintre primar, preot, învăţător sau profesor şi alţi intelectuali, ca factori de responsabilitate pentru viaţa comunităţilor rurale azi;
e. Identitatea satului românesc şi viitorul incert al acestuia. Programe pastoral-misionare pentru revigorarea vieţii în mediul rural;
f. Preocuparea Bisericii privind situaţia satului românesc de astăzi şi viitorul lui (migraţia populaţiei, situaţia economică precară, îmbătrânirea populaţiei etc.).

II. În al doilea semestru al anului 2019 va fi tratată tema: „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti”, care va fi prezentată astfel:

1. Patriarhul Nicodim Munteanu (1939-1948):

a. 2019 - împlinirea a 80 de ani de la alegerea ca Patriarh al României (1939) - prezentare biografică;
b. Înţelept păstor şi apărător al Bisericii în timpul unei perioade tulburi din istoria ţării;
c. Iniţiator şi promotor al traducerilor în limba română a textelor biblice, patristice şi liturgice (a iniţiat împreună cu pr. prof. Gala Galaction traducerea în limba română a Sfintei Scripturi, publicată în anul 1936);
d. Iniţiator al colecţiei „Ogorul Domnului”, ce formează aproape o enciclopedie teologică;
e. Întemeietor în 1940 al Şcolii superioare de pictură bisericească din Arhiepiscopia Bucureştilor;
f. Reprezentant demn şi responsabil al Bisericii Ortodoxe Române în relaţia cu Statul român.

2. Patriarhul Iustin Moisescu (1977-1986):

a. Prezentarea biografică a celui de-al 4-lea Patriarh al României;
b. Înţelept apărător al Bisericii în timpul unui regim ostil religiei şi Bisericii;
c. Erudit teolog şi profesor dedicat teologiei;
d. Susţinător al lucrării teologice într-o perioadă dificilă;
e. Iniţiator şi promotor al colecţiei „Părinţi şi scriitori bisericeşti”;
f. Iniţiator şi promotor al colecţiei „Arta creştină în România”;
g. Ctitor şi păstrător de aşezăminte ale Bisericii.

3. Chipuri de clerici, monahi şi mireni traducători de cărţi bisericeşti:

a. Evidenţierea de chipuri de clerici, monahi şi mireni care s-au evidenţiat prin traducerea în limba română şi prin publicarea de texte biblice, patristice şi de cult;
b. Prezentarea principalelor aşezăminte bisericeşti care au susţinut traducerea în limba română şi publicarea de texte biblice, patristice şi de cult.

III. Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române (Radio Trinitas, Trinitas TV, Ziarul Lumina) va realiza programe şi emisiuni, filme documentare, materiale publicistice etc. pentru promovarea, în anul 2019, a „Anului omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari)” şi a „Anului comemorativ al patriarhilor NICODIM MUNTEANU şi IUSTIN MOISESCU şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti” în Patriarhia Română. În acest scop se va solicita colaborarea centrelor eparhiale pentru identificarea în biserici şi mănăstiri, precum şi în biblioteci, a celor mai frumoase şi ­reprezentative texte, manuscrise, declaraţii, însemnări, icoane, miniaturi, broderii şi ţesături, mozaicuri şi vitralii, reprezentative pentru satul românesc. De asemenea, pentru promovarea celor două teme, va fi valorificat prin mijloace specifice patrimoniul istoric, cultural-artistic şi religios din ţară şi străinătate.

IV. Realizarea de studii, comentarii, bibliografii şi cărţi de reflecţie cu conţinut biblico-patristic, moral, liturgic, catehetic, pastoral, social-filantropic, ecumenic, cultural-educativ şi istoric pentru prezentarea „Anului omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari)” şi „Anului comemorativ al patriarhilor NICODIM MUNTEANU şi IUSTIN MOISESCU şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti” în Patriarhia Română, în cadrele prezentate la paragrafele I şi II, precum şi tipărirea acestora în publicaţiile bisericeşti centrale şi eparhiale, în volume şi monografii editate de tipografiile Patriarhiei Române şi ale centrelor eparhiale.

V. La nivelul Patriarhiei Române se va organiza un simpozion internaţional, cu invitaţi din celelalte Biserici Ortodoxe surori, având tema: „Traducători şi traduceri în limbi verniculare de texte biblice, patristice şi liturgice în Biserica Ortodoxă”.

VI. La nivelul eparhiilor şi al instituţiilor de învăţământ teologic se vor organiza dezbateri, colocvii şi seminarii pe tema: „2019 - Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari) şi Anul comemorativ al patriarhilor NICODIM MUNTEANU şi IUSTIN MOISESCU şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti”.

VII. Patriarhia Română va organiza un simpozion naţional dedicat temei „2019 - Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari)”, precum şi dezbateri, colocvii şi seminarii în eparhii şi instituţiile de învăţământ teologic pentru valorificarea moştenirii istorice, culturale şi spirituale caracteristice satului românesc autentic.

VIII. În cursul anului 2019, în Biserica Ortodoxă Română vor fi organizate colocvii şi simpozioane, precum şi întâlniri, expoziţii, mărturii, evocări ale unor renumiţi preoţi, învăţători şi primari gospodari din satul românesc, precum şi ale patriarhilor NICODIM MUNTEANU şi IUSTIN MOISESCU şi traducătorilor de cărţi bisericeşti.

IX. Ca parte a programului-cadru, la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2019 se va trata tema „2019 - Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari)”, în cadrele prezentate la paragraful I, iar la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2019 se va trata tema „2019 - Anul comemorativ al patriarhilor NICODIM MUNTEANU şi IUSTIN MOISESCU şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti” în Patriarhia Română, în cadrele prezentate la paragraful II, cu posibilitatea aprofundării acestora şi la conferinţele preoţeşti administrative lunare, pe care le vor stabili fiecare eparhie, precum şi în cadrul cercurilor pastorale.

X. În luna octombrie din anul 2019, la Palatul Patriarhiei, se va organiza o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod cu tema „Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari)” şi „Anul comemorativ al patriarhilor NICODIM MUNTEANU şi IUSTIN MOISESCU şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti” în Patriarhia Română.

Cu binecuvântare și dragoste în Hristos,

† Daniel
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Secretarul Sfântului Sinod
† Varlaam Ploieșteanul
Episcop-vicar patriarhal

La data de 5 ianuarie 2019, la Istanbul, în Catedrala Patriarhală „Sfântul Andrei”, în prezența președintelui Ucrainei, Petro Poroșenko și a președintelui Radei Supreme a Ucrainei, Andrei Parubyi, a avut loc ceremonia de semnare, de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, a Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe ucrainene (înființată în decembrie 2017, în urma unui Sinod extins, la care nu au participat ierarhii Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Moscovei).

La ceremonie au participat mai mulți oficiali ucraineni, inclusiv prim-vice-premierul Stepan Kubiv, ministrul de externe Pavlo Klimkin, ministrul Apărării Stepan Poltorak, mitropolitul Epifanie al Kievului și întregii Ucraine, mitropolitul Alexandru (Drabinko) etc.

Tomosul a fost semnat de către Patriarhul Ecumenic în prezența președintelui ucrainean Petro Poroșenko și a lui Andrei Parubyi și contrasemnat de către cei doi oficiali ai statului ucrainean. Variante ale textului acestuia circulă deja în presa ucraineană.

Președintele Ucrainei (care este însoțit în deplasarea sa la Istanbul de către soția sa Marina) a participat la ceremonia respectivă după o întâlnire oficială cu președintele Turciei, Recep Erdogan.

La data de 6 ianuarie, după săvârșirea sfintei liturghii, Tomosul va fi înmânat, la Istanbul, întâistătătorului Bisericii Ortodoxe ucrainene autocefale, mitropolitul Epifanie al Kievului și întregii Ucraine, după care va fi adus la Kiev și expus în Biserica “Sfânta Sofia” din capitala Ucrainei.

Petro Poroșenko a declarat, în context, că “semnarea Tomosului deschide o nouă eră în istoria ortodoxiei mondiale”.

Totodată, presa de limba rusă și independentă din Ucraina menționează că acordarea Tomosului va fi exploatată maximal în scopuri electorale de către Petro Poroșenko, care va participa la alegerile prezidențiale de la 31 martie 2019 pentru un nou mandat de șef al statului.

La 11 ianuarie 2019, acesta va începe un “tur al regiunilor”, împreună cu mitropolitul Epifanie al Bisericii Ortodoxe ucrainene autocefale, pentru a recupera actualul decalaj electoral față de principalii săi candidați și pentru a încerca intrarea în turul al doilea al alegerilor prezidențiale.

Acordarea Tomosului de autocefalie va consolida noua Biserică ortodoxă ucraineană autocefală, însă până la rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă aceasta în Ucraina mai este foarte mult. Este greu de anticipat modul în care Biserica Ortodoxă Rusă, susținută intens de către administrația rusă, va răspunde acestor evoluții; înalții săi ierarhi din Ucraina (ierarhii actualei Biserici Ortodoxe Ucrainene subordonate Patriarhiei Moscovei) continuă să se opună procesului de autocefalie.

Potrivit președintelui Radei Supreme a Ucrainei, până în prezent circa 40 de parohii (n.n. nici una din localitățile cu populație predominant românească din Ucraina) care au aparținut Bisericii Ortodoxe ucrainene subordonate patriarhiei Moscovei ar fi trecut de partea Bisericii Ortodoxe ucrainene autocefale.

Experții ucraineni apreciază că “procesul recunoașterii internaționale a autocefaliei Bisericii Ortodoxe ucrainene nu va fi ușor și nici rapid”.

Timpul nu mai are răbdare, iar Biserica Ortodoxă Română trebuie să urgenteze dezbaterea internă privind pregătirea exprimării unei poziții publice față de schisma religioasă produsă in lumea ortodoxă.

Românii din Ucraina au nevoie de decizii înțelepte și curajoase din partea BOR. Tergiversarea adoptării acestor decizii provoacă îngrijorări și confuzii în rândul comunității românești din Ucraina.

Principalele variante de poziționare pe care BOR le ia (le-ar putea lua) în calcul sunt următoarele:

– Varianta curajoasă: reînființarea Mitropoliei Bucovinei, cu sediul la Suceava și crearea unui sistem eficient, funcțional, care să permită integrarea, în cadrul acestei Mitropolii, a parohiilor românești din nordul Bucovinei. Patriarhul Daniel a fost numit recent “Omul Anului” în România, însă șansele ca acesta să recurgă la varianta de mai sus sunt, în opinia mea, modeste. În acest caz, BOR nu va fi recunoscută drept biserică de tip canonic în Ucraina, preoții ei vor avea statut de misionar în Ucraina, iar preoții români din Ucraina care vor dori trecerea parohiilor lor în subordinea Mitropoliei Bucovinei vor avea de trecut foarte multe piedici și obstacole, ușor de anticipat.

– Varianta moderată: recunoașterea condiționată a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în următoarele condiții: crearea unui Vicariat românesc în cadrul acestei biserici sau în cadrul BOR, desfășurarea serviciului religios/divin în parohiile arondate Vicariatului în limba română și acordarea unor garanții privind utilizarea pe termen lung a limbii materne/române în aceste parohii (pentru a se evita producerea unor limitări de drepturi similare celor care au condus la art. 7 al Legii-cadru privind educația, adoptată în 2017 la Kiev).

– Tergiversarea recunoașterii noi Biserici autocefale ucrainene, pentru a se putea monitoriza și exploata contextul social-politic care se va crea în Ucraina după alegerile din martie 2019…

BOR poate lua în calcul și coroborarea ultimelor două variante, caz în care există, ca variantă de rezervă, și nerecunoașterea noii biserici ca fiind una canonică (a patra variantă de lucru), variantă care are (din diferite motive) puține șanse de a fi adoptată de către conducerea BOR. - Sursa: Dorin POPESCU, analist politic - BucPress/Agenție de știri din Cernăuți: Patriarhul Ecumenic a semnat Tomosul de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ucrainene

Traducerea Tomosului de Autocefalie acordat Bisericii Ucrainene, realizată de Vlad Cubreacov pentru Deschide.md.

„V-aţi apropiat de muntele Sion… și de Biserica celor întâi născuţi” (Evrei 12:22-23), le-a spus tuturor credincioșilor fericitul între neamuri Apostol Pavel; și într-adevăr, Biserica este un munte, de aceea este trainică și stabilă, neclintită și nebiruită. Cu toate că este o singură turnă și un singur trup al lui Hristos și se numește Biserica lui Dumnezeu, care mărturisește pretutindeni credința ortodoxă, are comuniunea în taine și în Sfântul Duh și neclintita succesiune apostolică și orânduire canonică, dar încă din timpurile apostolice se compune din Biserici aflate pe pământurile și în țările autoadministrate intern de propriii păstori și învățători și slujitori ai lui Hristos, adică de episcopii fiecărui loc, nu doar din cauza importanței istorice a orașelor și țărilor în lume, dar și urmare a nevoilor specifice din ele.

Așadar, întrucât de Dumnezeu păzitul și evlaviosul pământ al Ucrainei este întărit și înălțat prin lucrarea de Sus și și-a obținut deplina independență politică, conducătorii de stat și bisericești ai căruia deja de aproape treizeci de ani cer fierbinte autoconducerea lui bisericească și cot la cot cu poporul și la unison cu vechile lui rugăminți adresate la timpul respectiv preasfântului Tron Apostolic al Constantinopolului, care potrivit tradiției canonice multiseculare are obligația purtării de grijă față de Sfintele Biserici ortodoxe care întâmpină o asemenea nevoie, dar cel mai mult față de cei care sunt întotdeauna legați de el prin legături istorice, cum este Mitropolia istorică de Kiev, - Smerenia noastră dimpreună cu Preasfințiții Mitropoliți care ne sunt alături și cu preacinstiții și preaiubiții în Duhul Sfânt frați și conslujitori, având ca Mare Biserică a lui Hristos datoria de a-i purta de grijă Lumii Ortodoxe, pentru vindecarea schismelor și separărilor care amenință permanent Bisericile locale, hotărâm și proclamăm într-un cuget ca toată Biserica Ortodoxă ce se află în cuprinsul statului politic constituit și pe deplin independent al Ucrainei dimpreună cu Sfintele Mitropolii, Arhiepiscopii, Episcopii, mănăstiri, parohii și cu toate așezămintele bisericești din ele, care se află sub acoperământul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul care S-a făcut om și este Întemeietorului Bisericii, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, să fie de acum înainte autocefală, independentă și autoadministrată canonic, avându-l pe Cel dintâi în treburile bisericești și recunoscându-l pe fiecare dintre Întâistătătorii ei canonici, care poartă titlul de ”Preafericitul Mitropolit al Kievului și al întregii Ucraine”, - nefiind admisă niciun fel de completare sau prescurtare a titlului acestora fără aprobarea Bisericii Constantinopolului, - care este președinte al Sfântului Sinod, întrunind anual Arhiereii invitați pe rând după vechimea lor dintre cei care au eparhii în granițele geografice ale Ucrainei. Astfel, treburile bisericești din această țară se vor conduce, așa cum prescriu sfintele și dumnezeieștile canoane, liber și în Duhul Sfânt, neîngrădit și fără vreo intervenție dinafară.

În plus, prin acest Tomos Sinodal și Patriarhal pe care l-am semnat, recunoaștem și proclamăm drept fiică a noastră Biserica Autocefală instituită în cuprinsul teritoriului Ucrainei și chemăm toate Bisericile Ortodoxe din lume să o recunoască drept soră și să o pomenească drept ”Sfânta Biserică a Ucrainei”, ca pe una care își are catedrala în orașul istoric Kiev și care nu poate instala episcopi sau înființa parohii dincolo de hotarele statului; iar parohiile deja existente se vor subordona de acum înainte, potrivit rânduielii, Tronului Ecumenic, care dispune de prerogative canonice în Diaspora, întrucât jurisdicția acestei Biserici se limitează la teritoriul Statului Ucrainean. 12

Și îi acordăm privilegiile și toate drepturile suverane proprii Puterii bisericești autocefale, astfel încât de acum înainte Mitropolitul Kievului și al întregii Ucraine, îi va pomeni în timpul dumnezeieștilor slujbe pe ”Toți Episcopii Ortodocși”, iar ceata sfinților Arhierei conslujitori îl va pomeni pe el ca pe Primul dintre ei și ca pe Întâistătătorul Sfintei Biserici a Ucrainei. Ceea ce privește administrarea bisericească internă se va examina, judeca și hotărî exclusiv de către el și Sfântul Sinod, urmând învățătura evanghelică și alte învățături, conform Sfintei Tradiții și cinstitelor reguli canonice ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, precum și poruncilor canonului 6 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea care stabilește că ”dacă alegerii comune tuturor, fiind ea (cu temei) bine întemeiată şi după canonul bisericesc, i s-ar împotrivi doi sau trei din vrajbă (pizmă) proprie, să aibă tărie votul (hotărârea) celor mai mulţi”, păstrându-se totodată dreptul tuturor arhiereilor și al altor clerici de a formula apel în judecare de către Patriarhul Ecumenic, care dispune de responsabilitatea canonică de a primi hotărâri judecătorești inatacabile în cazul episcopilor și al altor clerici din Bisericile locale, potrivit sfintelor canoane 9 și 16 ale Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon.

Lămurim în legătură cu cele expuse mai sus că Biserica Autocefală a Ucrainei recunoaște drept cap Sfântul Tron Apostolic și Patriarhal Ecumenic, asemenea altor Patriarhi și Întâistătători, și îi revin împreună cu alte obligații și responsabilități canonice, întâi de toate cele privind păstrarea neștirbită a Credinței Ortodoxe și a unității și comuniunii canonice cu Patriarhia Ecumenică și alte Biserici Ortodoxe locale. Pentru aceasta, Mitropolitul Kievului și al întregii Ucraine, ca și Arhiereii Sfintei Biserici a Ucrainei, vor fi aleși de acum înainte potrivit prescripțiilor corespunzătoare ale sfintelor și dumnezeieștilor canoane și în conformitate cu prevederile corespunzătoare ale Statutului său, care vor corespunde obligatoriu întrutotul prevederilor acestui Tomos Sinodal și Patriarhal. Toți arhiereii sunt obligați să se îngrijească de păstorirea poporului lui Dumnezeu în mod bineplăcut Lui, aducând cu frică de Dumnezeu pace și înțelegere în țara și Biserica lor.

Iar pentru ca în toate să se afle în neslăbita legătură duhovnicească a unității și comuniunii cu sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, căci am învățat ”să păzim unitatea Duhului întru legătura păcii” (Efeseni 4:3), iar fiecare Preafericit Mitropolit al Kievului și al întregii Ucraine trebuie să-i pomenească, potrivit vechii Tradiții a sfinților Părinți, pe Patriarhul Ecumenic, pe Preafericiții Patriarhi și alți Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe locale, în ordinea Dipticelor, conform rânduielii canonice, primindu-și locul în Diptice și la întrunirile bisericești după Întâistătătorul Bisericii din Ținuturile Cehiei și Slovaciei.

Astfel, Biserica Ortodoxă a Ucrainei, prin Primul său locțiitor canonic al Tronului de Kiev, este obligată să participe la examinarea unor importante chestiuni canonice, dogmatice sau de altă natură, în cadrul consfătuirilor interortodoxe convocate din când în când potrivit unei sfinte tradiții instituite de mult timp de Sfinții Părinți. Primul care va fi instalat însă va trebui să le trimită obligatoriu cuvenitele Scrisori de pace Patriarhului Ecumenic și altor Întâistătători, iar el însuși are dreptul să primească de la aceștia asemenea scrisori și să-și înceapă, după obicei, vizitele de pace cu Tronul cel Dintâi al Bisericii Constantinopolului, primind de la ea și Sfântul Mir, pentru manifestarea unității cu ea. Pentru rezolvarea unor importante chestiuni de natură bisericească, dogmatică și canonică urmează ca Preafericitul Mitropolit al Kievului și al întregii Ucraine să se adreseze în numele Sfântului Sinod al Bisericii sale Preasfântului și Ecumenicului nostru Tron Patriarhal, așteptând de la acesta părerea lui plină de autoritate și înțelegere reciprocă fermă, pe când drepturile Tronului Ecumenic de a avea un Exarhat în Ucraina și sfinte stavropighii se păstrează neștirbite.

Și astfel, cu aceste toate condiții, Sfânta și Marea noastră Biserică a lui Hristos binecuvântează și proclamă drept Autocefală Biserica Ortodoxă a Ucrainei și cheamă bogat asupra Ierarhiei din pământul Ucrainei, asupra nepătatului cler și evlaviosului lui popor, din nesecata comoară a Duhului Sfânt, darurile cele dumnezeiești, rugându-se ca Întâiul și Marele Arhiereu Iisus Hristos, cu mijlocirea neprihănitei și preacinstitei noastre Doamne de 13

Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioare Maria, a sfântului și întocmai cu apostolii Principe Vladimir și a sfintei slăvitei Principese Olga, a preacuvioșilor și de Dumnezeu purtătorilor noștri Părinți, nevoitori și monahi din Lavra Peșterilor din Kiev și din alte mănăstiri, să o întărească pentru totdeauna în trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolicească Biserica Ortodoxă a Ucrainei astfel instituită și să-i dea ei bunăstare, unitate, pace și creștere, întru slava Sa, și a Tatălui, și a Sfântului Duh. Astfel, această hotărâre și judecată ce cu bucurie vi se vestește din onorabilul Centru al Ortodoxiei au fost confirmate sinodal, iar pentru păstrare permanentă se eliberează acest Tomos Sinodal și Patriarhal înscris și consemnat în Codexul Marii noastre Bisericii a lui Hristos din Constantinopol, fiind înmânat în copie autentică și identică Preafericitului Întâistătător al Sfintei Biserici, mitropolitul Epifanie și Excelenței Sale domnului Petru Poroșenko, Președintele Ucrainei, spre a servi drept dovadă eternă și spre permanentă prezentare.

Anul două mii nouăsprezece, luna ianuarie, ziua a 6-a, idicționul al 12-lea.

În Hristos Domnul au hotărât Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic

(urmează semnăturile a 12 mitropoliți membri ai Sinodului Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol)

Transpunere neoficială în română - Vlad Cubreaccov

5 ianuarie 2019

Idei cuprinse în document:

1. Constantinopolul își atribuie statutul de ”onorabilul Centru al Ortodoxiei”;

2. Conceptul de ”Lumea Ortodoxă” cu centrul la Constantinopol îi este opus celui de ”Lumea Rusă” cu centrul la Moscova (sau cea de a doua Romă versus cea de a treia Romă);

3. Biserica din Ucraina este autocefefală în sensul că este condusă de un Mitropolit primat (”cel dintâi”) și își alege singură ierarhia. Ea nu dispune de rangul de Patriarhie;

4. Autocefalia este limitată la ”granițele geografice” ale Ucrainei, ”la teritoriul Statului Ucrainean”, iar parohiile și episcopiile ucrainene din diaspora trec sub jurisdicția Constantinopolului;

5. Mitropolitul și Sinodul său de la Kiev nu vor putea sfinți Sfântul mir, ci îl vor primi de la Constantinopol;

6. Jurisdicția noii Biserici autocefale nu va fi singură/unică în Ucraina, aceasta fiind împărțită cu o jurisdicție directă constantinopolitană (Exarhat și stavropighii, adică mănăstiri și biserici închinate oriunde în Ucraina);

7. Patriarhul de Constantinopol, și nu Sinodul de la Kiev, va judeca apelurile ierarhilor și altor clerici din Ucraina. (Sursa: Deschide.md)

• Într-o evaluare făcută de Iulian Chifu pentru Evenimentul Zilei, citim:

"Practic, oferirea Tomosului către Întâistătătorii Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Mitropolitul primat Epifanie, canonici, care poartă titlul de „Preafericitul Mitropolit al Kievului și al întregii Ucraine”, încheie procesul de acordare a autocefaliei către Biserica Ortodoxă Ucraineană unită, rezultată – la sinodul din 15 decembrie – din fuziunea tuturor bisericilor ucrainene, inclusiv a unei părți a Mitropoliei Kievului și întregii Ucraine, sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Este un al treilea act de independență marcat de Ucraina după independența de stat, actul Maidanului și ruperii cu dominația rusă și acum eliberarea de dominația canonică rusă.

Trebuie reținut că Biserica Ortodoxă Rusă, considerată purtătoarea dominației imperiale ruse asupra Ucrainei – va continua să funcționeze, însă va fi văduvidă de monopolul său canonic. Până la momentul recunoașterii inițiale a celor două biserici schismatice, Biserica Ortodoxă Ucraineană și Mitropolia Ortodoxă ucraineană ruptă din Mitropolia ținând de Moscova, Biserica Ortodoxă Rusă era singura canonică. După crearea bisericii Ortodoxe Ucrainene unite și alegerea întâi stătătorului său, acum după oferirea Tomosului, ne aflăm în situația că balanța legitimității ortodoxe s-a schimbat fundamental în beneficiul acestei biserici a statului ucrainean, cu posibilitatea de a-și gestiona afacerile organizatorice pe teritoriul său național, recunoscută drept canonică și cu Tronul la Kiev.

În bătălia pentru independența canonică ucraineană a jucat un rol și o recentă lege care obligă Mitropolia ucraineană ce ține de Biserica Ortodoxă Rusă să își adauge în titulatură această denumire și subordonarea față de Moscova. Deja 40 de parohii din biserica rusă s-au mutat la noua Biserică Ortodoxă Ucraineană, iar după sărbătorile ortodoxe pe stil vechi se așteaptă o migrare masivă în această direcție, o migrare ce pare naturală azi. Mai ales că în Estul Ucrainei continuă războiul ruso-ucrainean, în care trupe ruse, armament rusesc și voluntari, mercenari, soldați ruși participă la un război de secesiune a regiunilor Donetsk și Luhansk, cu largul sprijin al statului rus, împotriva administrației legitime de la Kiev, declanșat după anexarea Crimeii. Eticheta Bisericii Ortodoxe Ruse va conta enorm în aceată migrație.

Importanța momentului e dată și de prezența la Istanbul, la ceremoniile de semnare și oferire a Tomosului a Mitropolitului Primat Epifanie al Kievului și Întregii Ucraine, Președintelui Petro Poroshenko, fostului președinte Viktor Yushcenko – cel care a inițiat procesul de obținere a autocefaliei, în 2005, prim-vicepremierului Stepan Kubiv, ministrului de Externe, Pavlo Klimkin, ministrului Apărării, Stepan Poltorak. Iar prezența atât de importantă e datorată și perspectivei electorale din acest an, când la 31 martie vor avea loc alegeri prezidențiale și în toamnă alegeri generale.

De altfel, procesul lung are un câștigător cert, pe actualul Președinte Petro Poroshenko, care vizează un al doilea mandat prezidențial pe baza câștigurilor de independență ale Ucrainei în perioada sa, a introducerii în Constituție a drumului european și euro-atlantic al Ucrainei, a întăririi armatei și stopării agresiunii din Estul Ucrainei – acolo unde mor zilnic oameni – și a declarării autocefaliei și ruperii de biserica Moscovei.

Tomosul marchează, în subsidiar, și o diferență majoră între Biserica Ortodoxă canonică, ținând de Constantinopol, a doua Romă, contrapusă „Lumii Ruse”, Moscovei – celei de-a treia Rome, cum se revendică, mai ales după ce a anunțat ruptura față de Patriarhia Ecumenică. Aici rezidă un conflict canonic direct pe care autoritățile canonice și mirene ruse îl asemuiesc cu Marea Schismă din creștinătate, la 1054. De altfel, toate reacțiile venite de la Biserica Ortodoxă Rusă sunt amenințări majore de război religios și baie de sânge.

Purtătorul de cuvânt al Bisericii ruse, Vasily Anisimov, a numit acțiunile Patriarhiei Ecumenice drept anti-canonice, care duc la nimic bun pentru Ucraina, doar „tulburări, separatism și păcat”. Președintele Vladimir Putin a avertizat în legătură cu o posibilă baie de sânge în Ucraina după acest pas, în timp ce Vladimir Legoida, șeful departamentului Bisericii Ortodoxe Ruse pentru relațiile cu mass media și societatea civilă, a susținut că „Tomosul e doar o bucată de hârtie, rezultat al ambițiilor politice și personale, care e necanonic și nu are nici o putere”, iar Patriarhul Kirill compară acordarea autocefaliei către ucraineni cu Marea

Oricum, urmează o perioadă grea de reechilibrare a lucrurilor, știut fiind că, după Maidan și fuga fostului președinte Yanukovici, a urmat anexarea Crimeii și agresiunea militară din Estul Ucrainei, iar după autocefalie și alegerea Mitropolitului Primar, respectiv a introducerii în Constituție a aspirațiilor de a intra în UE și NATO, a avut loc incidentul din strâmtoarea Kerci, orice nouă acțiune violentă rusă e posibilă. De partea cealaltă, drumul spre recunoaștere din partea celor 15 Biserici surori va fi unul lung și anevoios. Patriarhul Daniel a vorbit despre dialogul dintre Constantinopol și Rusia pentru conciliere, în timp ce parohiile românești din Bucovina sunt încă la Biserica Ortodoxă Rusă. Dialogul București Kiev la nivel canonic și religios, trebuie lăsat, fără presiuni, în seama Bisericii Ortodoxe Române, în ritmul său, respectând propriile canoane și interese."

• Nota Cuvântul Ortodox

Cu reținerea că pasajele sunt dintr-o traducere neoficială, este foarte interesant Tomosul de acordare a autocefaliei deoarece acesta arată, probabil, ce fel de autoritate și-ar dori Fanarul nu doar asupra ortodoxiei ex-schismaticilor din Kiev, ci asupra întregii ortodoxii: una în care Diasporele țărilor ortodoxe sunt conduse canonic de Patriarhia Ecumenică și unde aceasta are ultimul cuvânt – cu autoritate – asupra chestiunilor dogmatice și canonice mai importante cu care se confruntă, în interiorul ei, biserica autocefală.

Prin acest Tomos Patriarhia Ecumenica asumă fățiș o poziție de autoritate jurisdicțională în întreaga ortodoxie universală. Ca să ne facem o idee mai clară despre implicațiile acestei poziții, dacă ea ar fi valabilă asupra tuturor bisericilor autocefale, acestea nu ar mai avea autonomia de a decide inclusiv într-o chestiune similară cu cea de față – acordarea autocefaliei unor structuri anterior schismatice. Mai pe scurt, Mitropolia Poloniei nu ar avea libertatea de a respinge sau accepta, autonom, o asemenea decizie, așa cum a făcut-o în prezent.

Deocamdată, Mitropolia Ortodoxa a Poloniei și Patriarhia Serbiei au anunțat că nu vor da curs cererii Fanarului de a recunoaște noua structură eclezială. Mitropolitul Amfilohie a adăugat, de asemenea, că sârbii nu recunosc drept autoritate ecleziastică supremă Constantinopolul.

Între timp, noua structură eclezială din Kiev ar fi dispusă să încheie un acord, privitor la o „foaie de parcurs”, cu biserica greco-catolicilor (uniților) din Ucraina. 

De asemenea, în diverse medii pro-rusești circulă informații „pe surse”legate de demersurile administrative pe care Porosenko le-ar pregăti pentru preluarea cunoscutelor Lavre de la Poceaev și Pecerska de la BOU – Patriarhia Moscovei. Proprietarul de drept al siturilor Lavrelor amintite este, în continuare, statul ucrainean, iar mișcarea pregătită ar fi legată de acțiuni de reclamare a acestora în instanță de către administrația responsabilă cu conservarea lor.

Citiți și: Scrisoarea adresată de Patriarhul ecumenic tuturor ierarhilor Tronului ecumenic privind Ucraina - Lonews 

În prezent, se poate vorbi deja de constituirea a două „alianțe” în scenariul „războiului religios din Fanar”, citim într-o analiză disponibilă integral pe Hotnews: 

• "Axa Moscovei": Antiohia - Serbia - Bulgaria - Polonia - Republica Cehă și Slovacia
• "Înțelegerea cordială a Constantinopolului": Ierusalim - România - Georgia - Cipru – Elada - Albania.

Toți participanții, inclusiv Alexandria, care păstrează o tăcere misterioasă, insistă că "doresc pacea". Atât de insistent, încât formula legendară este amintită involuntar: "Nimeni nu a vrut acest război - războiul a fost inevitabil."

Așadar,

Patriarhul Ioan al X-lea al Bisericii din Antiohia (locul al treilea în "diptic"), și-a expus poziția clar. Încă de la 6 octombrie 2018, într-un mesaj către Patriarhul Bartolomeu de la Constantinopol, Ioan și membrii Sfântului Sinod au subliniat faptul că nu au acceptat existența bisericilor paralele în limitele naturale ale patriarhatelor și ale bisericilor autocefale. De aceea, experții se așteaptă ca, în ceea ce privește teritoriul canonic al Ucrainei, Antiohia să sprijine Moscova.

Poziția Patriarhiei Ierusalimului (locul al patrulea în "diptic") este variabilă. Pe de o parte, pe 10 septembrie 2018, Patriarhul Teofil al III-lea a declarat că se roagă "pentru fratele nostru, Mitropolitul Onufrie" și a remarcat alarmat că "tentaculele globalizării încearcă să pătrundă în corpul Bisericii și să o distrugă, așa cum se întâmplă peste tot în lume, inclusiv în Ucraina, cu intervenția politică în afacerile Bisericii". Dar, deja, la 24 octombrie, Patriarhia Ierusalimului a solicitat în mod ostentativ Sfântul Mir (ulei pentru ungere) de la Bartolomeu. Tradus din limba ritualului bisericii, aceasta înseamnă o demonstrație a sprijinului deplin al Ierusalimului față de toate afacerile Constantinopolului.

Patriarhia Sârbă (a șasea din "Diptic") a luat de la început partea Moscovei. Potrivit Patriarhului Irineu, "acum zece ani, a fost făcut apel la Patriarhul Bartolomeu pentru a-l împiedica să intervină în situația din Ucraina, deoarece aceasta ar însemna o mare tragedie în lumea ortodoxă". Și poziția actuală a Patriarhiei Sârbe este chiar izbitoare prin respingerea oricărui compromis: "Noi nu acceptăm nicio comunitate cu disidenții din Ucraina" (din decizia Sinodului sârb din 7 noiembrie 2018).

Patriarhia Română (locul al șaptelea, Patriarhul Daniel), în special după vizita lui Bartolomeu în noiembrie, arată în mod clar că susține pe deplin toate acțiunile "ucrainene" ale Patriarhului de Constantinopol. Și acest lucru nu este surprinzător, deoarece Biserica Română este a doua Biserică a Ortodoxiei Răsăritene prin numărul de parohii (15.100 parohii). Iar în cazul "plecării" Ucrainei de sub omoforul Bisericii Ortodoxe Ruse (34.700 de parohii), ea poate să ajungă și prima.

Patriarhia Bulgară (al optulea loc, patriarhul Neofit), în cadrul Sinodului său din octombrie, a respins propunerea Patriarhului rus Kirill de a convoca Consiliul Pan-ortodox asupra chestiunii ucrainene. Și scrisoarea patriarhului însuși a fost transferată la un comitet sinodal special pentru a studia situația bisericii din Ucraina. Însă evaluarea acțiunilor Fanarului în Biserica bulgară este destul de categorică: "Aceasta încalcă legea canonică a Bisericii de o mie de ani, din care unul dintre principiile de bază este principiul jurisdicției ecleziastice. Aceste restricții sunt clar definite și acceptate în general. Fiecare biserică autocefală are dreptul la autoguvernare în interiorul granițelor ei și nu are dreptul să-și extindă jurisdicția asupra altor biserici locale "(Daniel, Mitropolitul de Vidin). Adică, în confruntarea canonică în sine, Patriarhia Bulgară se va afla de partea Moscovei.

Patriarhia georgiană (locul nouă) este înclinată să susțină autocefalia ucraineană. La 27 decembrie, catolicosul Elias al II-lea a organizat un sinod, care, potrivit lui Zosima, Mitropolitul Tsilkanului și Dushetiului, a văzut "o autocefalie pozitivă în Ucraina". Deși decizia finală a fost amânată până în ianuarie.

Biserica Ciprului (al zecelea loc în "Diptic") este un alt mister în această confruntare. Arhiepiscopul Hrisostomos al II-lea și-a exprimat în repetate rânduri "îngrijorarea față de evenimentele recente din biserica ucraineană" și chiar a propus ca Biserica Ciprului să fie ca "un pod pentru normalizarea situației instabile, care fusese creată". Deși a evitat evaluările acestei situații. Cu toate acestea, istoria arată că Biserica Ciprului nu a refuzat niciodată să susțină Fanarul.

Biserica Eladei (al unsprezecelea loc). Se poate argumenta că sunt extrem de complicate relațiile dintre Patriarhul Bartolomeu și Arhiepiscopul Ieronim II, dar nu se poate face abstracție de faptul că, în bisericile grecești, comemorarea liturgică a Mitropolitului Kievului a început în biserici. Iar din moment ce Fanarul este probabil singurul suport moral pentru biserica Eladei, separată în prezent de stat, atunci cel mai probabil, Elada se află de partea Constantinopolului.

Biserica poloneză (a douăsprezecea ca pondere). Încă din mai 2018, Sinodul polonez a declarat că, "dacă sentimentele bisericești din Ucraina nu vor dispărea, ele vor afecta Ortodoxia". De atunci, polonezii au menținut cu convingere pozițiile de sprijin pentru Biserica Ortodoxă Ucraineană și pentru mitropolitul Onufrie, iar după Sinodul Unității și după constituirea Patriarhiei Ortodoxe Ucrainene, Mitropolitul Sawa, primatul Bisericii poloneze, a calificat acțiunile lui Bartolomeu drept „ilegale“ și „și-a exprimat condoleanțele... pentru credincioșii care aderă cu fidelitate normală la învățătura Bisericii Ortodoxe“ . În timp ce rămâne, cu siguranță, de partea Patriarhiei Moscovei.

Biserica albaneză (al treisprezecelea loc). Arhiepiscopul Anastasie își amintește în mod constant pericolul divizării Ortodoxiei, comparând situația actuală cu "câmpul minelor". Dar poziția sa în chestiunea ucraineană nu este clară. Deși cei mai mulți analiști politici „pe religie“ sunt înclinați să creadă că, „în ciuda faptului că, inițial, a vrut să prevină escaladarea conflictului, Arhiepiscopul Albaniei Anastasie nu se va abate probabil de la Fanar“ (Andreas Ludaros, Ortodoxia. INFO).

Biserica ținuturilor Cehiei și Slovaciei (al paisprezecelea loc în "Dipticul" Constantinopolului). Primatul Bisericii, Mitropolitul Rostislav, a declarat în repetate rânduri că "orice intervenție a oficialilor guvernamentali în chestiuni bisericești într-o societate democratică este inacceptabilă". Dar ceva s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, că, acum, Rostislav crede că „orice încercare de către autoritățile publice pentru a-i legitima pe schismaticii din Ucraina trebuie să fie condamnată fără echivoc de către toate Bisericile Ortodoxe“ (dintr-o scrisoare către Patriarhul Kirill). Deci este de partea Moscovei. 

Poziția OCA (Biserica Ortodoxă din America):

În ceea ce privește Biserica din Ucraina, Sfântul Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe din America a decis, în prezent:

   - continuă să-l recunoască și să-l sprijine pe Mitropolitul Onufrie, ca lider canonic și primat al Bisericii Ortodoxe Ucrainene;

   - refuză, așa cum fac multe dintre Bisericile noastre surori, recunoașterea Bisericii Ortodoxe Autocefale din Ucraina [noua entitate creată de Patriarhia de Constantinopol];

   - nu modifică în niciun fel dipticele, deoarece Biserica Ortodoxă din America nu a fost în mod oficial chemată să facă astfel de modificări;

   - menține comuniunea între clerul și credincioșii din toate jurisdicțiile ortodoxe canonice prezente în America de Nord și lasă în grija episcopului eparhial local chestiunile specifice cu privire la conslujirea clerului;

   - cere clerului și credincioșilor noștri să păstreze o atitudine de moderare și rezervată în orice dezbatere publică pe această temă.

Comunitatea Sfântului Munte Athos ar fi decis să refuze trimiterea unei delegații la ceremonia de întronizare a noului mitropolit al Kievului, Epifanie, primatul noii structuri ecleziastice create de Patriarhia Constantinopolului. Potrivit agenției Romfea, 13 mănăstiri din 20 ar fi votat împotriva participării la ceremonie, pe când 7 (sau 5, conform altor surse) ar fi votat pentru. Votul arata că chestiunea autocefaliei Ucrainei, așa cum este pusă în prezent, a divizat mănăstirile din Muntele Athos. Unele mănăstiri, precum Caracalu și Filoteu, au transmis ca nu-l vor primi pe mitropolitul Epifanie. Lor li se adaugă mănăstirile Hilandar (sârbeasca) și Zografu (bulgăreasca), ce au declarat ca îl recunosc doar pe Mitropolitul Onufrie (primatul BOU – Patriarhia Moscovei) drept episcop canonic. În Grecia, Mitropolitul Serafim al Pireului a cerut Sfântului Sinod al Bisericii Greciei să nu recunoască noua structură ecleziastică, acuzând, totodată, persecuțiile la care e supusă BOU-PM. IPS Serafim arată în declarația sa că Patriarhul Bartolomeu a ignorat poziția bisericii canonice din Ucraina și apelurile făcute de alți primați ortodocși pentru tranșarea chestiunii în cadrul unui sinod pan-ortodox. “Sunt scopuri politice și geostrategice în spatele deciziei de acordare a autocefaliei.” Într-o nouă declarație asupra autocefaliei Ucrainei, Patriarhul Irineu al Serbiei a afirmat că “cei care au uneltit răul împotriva ortodoxiei”, situația din Ucraina arătând ca atunci când cineva “îți arunca o bomba în casă”. – Cuvântul Ortodox

Evenimentul academic cu tema „Unitatea panortodoxă şi conciliaritatea” se desfăşoară în perioada 9-12 ianuarie 2019. Evenimentul reuneşte 300 de participanţi din 34 de ţări.

Cu prilejul conferinţei internaţionale de la Iaşi, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a adresat un mesaj intitulat „Unitatea Bisericii este dar al lui Dumnezeu şi coresponsabilitate a clerului şi credincioşilor laici”, care a fost  citit de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Patriarhul României evidenţiază în mesaj faptul că în „societatea contemporană, caracterizată prin secularizare accentuată” este „tot mai necesară o reînnoire a teologiei ortodoxe actuale, printr-o prezentare a legăturii profunde dintre adevărurile de credinţă, viața liturgică şi experienţa mistico-ascetică a Bisericii”. 

„Așadar, astăzi, reflecția teologică privind unitatea eclesială panortodoxă trebuie aprofundată și în relație cu viața concretă a comunităților eclesiale prezente. În acest sens, catedra academică și altarul Bisericii trebuie să fie în permanentă conlucrare, profesorul de teologie și păstorul de suflete sunt coresponsabili pentru apărarea, păstrarea și cultivarea unității eclesiale locale și panortodoxe", consideră patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, potrivit unui comunicat al Biroului de Presă al Patriarhiei Române.

Patriarhul a explicat că „pe lângă sublinierea adevărului că Sfânta Treime este sursa, modelul și scopul unității Bisericii, teologia ortodoxă de astăzi trebuie să sublinieze că unitatea Bisericii este dar oferit de Dumnezeu, dar și responsabilitate a episcopilor, preoților, diaconilor și credincioșilor laici, pentru menținerea unității Bisericii, pentru ca 'lumea să creadă' (cf. Ioan 17, 21-22)".

Totodată, a afirmat că „Ortodoxia are nevoie de o reflecție teologică aprofundată privind relația dintre libertatea individuală și comuniunea eclesială, dintre teologia academică și viața parohiilor și mănăstirilor, între primat (întâietate) și sinodalitate, la nivel local și panortodox, între autocefalie locală și coresponsabilitate panortodoxă, deoarece autocefalia nu trebuie confundată cu izolarea și nici unitatea cu constrângerea".

„Dialogul, consultarea reciprocă și cooperarea concretă dintre Bisericile noastre autocefale trebuie să devină o practică permanentă, bine organizată, și nu doar evenimente izolate sau de conjunctură. Trebuie să veghem permanent ca egoismul individual sau colectiv să nu submineze sfințenia comuniunii eclesiale", a spus patriarhul Daniel.

El a adăugat că „în societatea contemporană, caracterizată prin secularizare accentuată, adică prin relativizarea valorilor religioase și morale, este tot mai necesară o reînnoire a teologiei ortodoxe actuale, printr-o prezentare a legăturii profunde dintre adevărurile de credință, viața liturgică și experiența mistico-ascetică a Bisericii", iar „această prezentare relațională dinamică trebuie realizată prin aprofundarea marilor teme ale credinței și vieții Bisericii, în dialog cu nevoile pastorale și misionare prezente".

Citeşte mesajul integral.

După deschiderea evenimentului a urmat conferinţa susţinută de Mitropolitul Kallistos (Ware) de Diokleia, iar Prof. Pavel L. Gavrilyuk a spus că în spatele alegerii acronimului IOTA se află două semnificații:

1. IOTA: Smerenie 

Acronimul duce cu gândul la smerenie pentru că iota este cea mai mică literă a alfabetului grec: „Cercetători, ori oameni de profesie, dorim fiecare să contribuim cu o iotă la viața Bisericii și să o facem cu smerenia cuvenită”, a subliniat Pavel L. Gavrilyuk potrivit Doxologia.

2. IOTA: Slujire

„În al doilea rând, alegerea acronimului nostru a fost motivată și de faptul că iota este prima literă a cuvântului „Iisus” în limba greacă”, a motivat profesorul.

„Pentru a-i conduce pe alții, trebuie să urmăm modelul Celui care „n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească” (Marcu 10: 45)”, a adăugat Pavel Gavrilyuk.

Totodată, acesta le-a mulțumit comitetului științific, membrilor consiliului, conducătorilor de grupuri și membrilor comitetului de organizare pentru timpul și expertiza oferite.

„IOTA va prospera în măsura în care va beneficia de susținerea dumneavoastră devotată și de conducerea dumneavoastră jertfelnică”, a conchis Prof. Pavel Gavrilyuk, specializat în teologie patristică greacă şi gândirea religioasă rusă modernă.

Programul conferinţei „Unitatea panortodoxă şi conciliaritatea”

Joi, 10 ianuarie

după rugăciunile de dimineaţă rostite în mai multe limbi la Capela Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi, în Sala Ecclesia a Muzeului Mitropolitan şi la Catedrala Veche, vor urma sesiunile de comunicări ştiinţifice, informează Doxologia.

Seara, în intervalul 19:00-20:30, vor avea loc mai multe lansări de carte:

• „Gânditori moderni ortodocşi” a părintelui Andrew Louth la Librăria Tafrali,
• „Avva, spune-mi un cuvânt” a lect. Daniel Lemeni şi „Taina chenozei” a lect. Florin Toader Tomoioagă.

Vineri, 11 ianuarie

Vineri va fi oficiată Sfânta Liturghie la Biserica „Sf. Gheorghe” – vechea Catedrală Mitropolitană, de la ora 06:30.

La ora 14:40 va avea loc vernisajul unei expoziţii de icoane la Muzeul Mitropolitan.

După sesiunile de comunicări, de la ora 19:00, la Cartea Românească va fi lansat volumul „Pocăinţa în Antichitatea târzie” a dr. Alexis Torrance (USA), după care, de la ora 20:00, la Libăria Tafrali va fi lansat volumul „Credinţa uitată” şi „Valoarea creaţiei lui Dumnezeu” a pr. dr. Philip LeMasters (USA).

Sâmbătă, 12 ianuarie

Sâmbătă vor avea loc alte sesiuni de comunicări ştiinţifice. Seara, de la ora 19:00, la Libăria Tafrali va fi lansat volumul „Plânsul de bucurie-făcător” a dr. Hannah Hunt (UK).

Ceremonia de închidere a Conferinţei inaugurale IOTA 2019 va avea loc sâmbătă, 12 ianuarie, în Sala „Iustin Moisescu” a Ansamblului Mitropolitan Iaşi, la ora 20:00.

Duminică, 13 ianuarie

Duminică va fi oficiată de la ora 6:30 Sfânta Liturghie la Biserica „Sf. Gheorghe” – vechea Catedrală Mitropolitană, iar la ora 9:00 IPS Părinte Mitropolit Teofan va săvârşi Sfânta Liturghie la Catedrala Mitropolitană.

Luni, 14 ianuarie

Luni la ora 18:00, la Librăria Tafrali va fi lansat volumul „Cateheză şi catehumenat” a lui dr. Paul L. Gavrilyuk, preşedinte fondator IOTA.

Conferința inaugurală are loc cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, acordată în şedinţa de lucru din 29 octombrie 2016. Conferința este organizată în colaborare cu Arhiepiscopia Iașilor și cu Editura Doxologia.

Evenimentul se bucură de adeziunea a numeroase organizaţii teologice, între care: Şcoala Ortodoxă Teologică Greacă şi Institutul Patristic Pappas (Brookline, Massachusetts), Centrul de Studii Creştin-Ortodoxe al Universităţii Fordham (New York), Institutul Teologic Ortodox „Sf. Vladimir“, Institutul Ecumenic Huffington (Los Angeles), Academia Teologică „Sf. Ignatie“ (Södertälje, Suedia).

Sursa: Basilica 

BULGARIA: Biserica Ortodoxă Bulgară se exprimă pe teme bioetice

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare și-a exprimat poziția față de problema transplantului și a donării de organe, afirmând că donarea de organe și transplantul o expresie a iubirii și a grijii pentru aproapele, informează www.dobrotoliubie.com. „Biserica Ortodoxă Bulgară nu este de acord ca refuzul neexprimat să poată fi interpretat drept un consimțământ din cauza absenței unui refuz, cu excepția unui posibil consim­țământ datorat mai multor altor eventuale cauze, precum ignoranța, lipsa posibilității exprimării voinței și nu în ultimul rând a absenței unei decizii. Este necesar ca Biserica să protejeze instituția donatorului, practica ei și pe afiliații acesteia de orice distrugere, diagnostic abuziv sau încălcare a criteriilor privind declararea morții, comercializarea sau tranzacția de orice fel legată de donarea de organe, de selecția beneficiarilor pe criterii rasiale, precum și de nerespectarea listei de așteptare pentru un donator potrivit. Biserica Ortodoxă Bulgară dă binecuvântare pentru efectuarea de transplanturi sub următoarele condiții: o strictă și regulată respectare a fundamentalelor principii bioetice; stabilirea morții cerebrale conform unor criterii clinice definite strict, prin intermediul unor analize/ angiografii cu înalt instrumentar specializat, RMN și alte metode, cu ajutorul unei comisii exterioare/ independente. În prezent, legea și reglementările din Bulgaria permit diagnosticarea morții cerebrale și fără a efectua teste doveditoare cu ajutorul aparaturii medicale, lucru pe care Biserica nu-l poate accepta; acordul scris, liber consimțit și informat al donatorului cu menționarea organelor, celulelor și țesuturilor sale care urmează să fie donate în caz de moarte cerebrală, și nu o prezumție de consimțământ general asupra donației; întregul proces de transplantare clinică trebuie să fie realizat de bine cunoscute centre naționale de transplant care se bucură de încrederea societății și asigură pe cât posibil implementarea procedurii legate de moartea cerebrală și de drepturile generale ale donatorului și să asigure cele mai mari șanse de succes ale procedurii transplantului în interesul beneficiarului; Biserica Ortodoxă Bulgară își rezervă dreptul de a-și schimba poziția în cazul unei eventuale modificări a legislației și a legii privind transplantul” (Informațiile provin din decla­rația Sfântului Sinod, publicată pe site-ul oficial al Bisericii Bulgare, menționează www.dobrotoliubie.com). Sursă: ziarullumina.ro

RUSIA: Biserica Ortodoxă a Rusiei recunoaște pe siteul său oficial că moldovenii sunt români

Pastorala de Crăciun a Patriarhului Moscovei, PF Chiril, este postată în limba română pe siteul oficial al instituției. Premiera a fost remarcată de către jurnalistul Vlad Cubreacov. Mai precis, rușii au scris mesajul PF Chiril în limba moldovenească, trecând în paranteză „română”. Nuanța este foarte importantă, pentru că zeci de ani, Biserica Ortodoxă a Rusiei a preluat mesajul comuniștilor care au inventat „națiunea moldovenească”, în perioada interbelică. Conform acestei teorii nerecunoscute nicăieri pe planetă, moldovenii ar fi fost altceva decât români, aberație susținută și acum de unele voci de la Chișinău.  Patriarhia Moscovei își calcă pe inimă și recunoaște abia acum, în anul mântuirii 2019, identitatea și unitatea lingvistică moldo-română (adică a Republicii Moldova și a României), publicând pe pagina sa oficială de internet Pastorala de Crăciun a Patriarhului Kirill în limba română cu alfabet latin, specificând că este vorba despre o singură limbă, nu despre două. Aceasta după ce ani la rând ni s-a predicat de pe amvoanele moscovite că moldovenii ar fi altă nație de oameni și că nu ar fi ceea ce i-a făcut Dumnezeu, adică români. Astfel, Patriarhia Moscovei recunoaște că din punct de vedere etnolingvistic moldovenii sunt români propriu-ziși. De aici și până la a recunoaște oficial dreptul Patriarhiei Române de jurisdicție canonică în Republica Moldova nu mai rămâne decât un pas. Dacă scrii ”limba moldoveană (română)” trebuie să scrii de fiecare dată, pentru motive de consecvență logică și morală, și ”moldovenii (românii)”, nu-i așa, Moscovă iubită, mândră capitală? Aviz episcopului Marchel, piosului Dodon și bandiților de la Tiraspol, care luptă contra alfabetului latin și limbii române materne a fraților noștri din stânga Nistrului!”, a scris Vlad Cubreacov. Pe teritoriul Basarabiei există două structuri canonice bisericești: Mitropolia Basarabiei, ce ține de Patriarhia Română, condusă de Mitropolitul Petru și Mitropolia Chișinăului, ce ține de Patriarhia Moscovei, ce ține de Mitropolitul Vladimir. Sursa: Activenews

GRECIA: De Crăciun, monahii din Muntele Athos s-au bucurat de zăpadă

Cu câteva zile înainte de sărbătoarea Crăciunului (potrivit calendarului Iulian neîndreptat), Sfântul Munte Athos a fost acoperit de zăpadă. În capitala Karyes, aflată la o altitudine de 350 m, stratul de zăpadă a ajuns la 70 cm, iar la altitudini mai mari a depăşit un metru. Cu două zile înainte de Crăciun, drumurile pe Sfântul Munte erau impracticabile, iar pelerinii au rămas în interiorul mănăstirilor şi schiturilor până la eliberarea carosabilului. Pentru a vă bucura de frumuseţile Sfântului Munte, puteți viziona la sursă o galerie foto din această perioadă în care zăpada a acoperit locurile sfinte. Sursa: Basilica 

Persecuțiile împotriva creștinilor au crescut puternic în 2018

Persecuțiile asupra creștinilor în lume au crescut în 2018 pentru al șaselea an consecutiv, scrie AFP. În total, 245 de milioane de creștini – catolici, ortodocși, protestanți, baptiști, evangheliști, penticostali sunt persecutați. Numărul creștinilor uciși a crescut cu 40% între noiembrie 2017 și octombrie 2018. Indexul arată o persecuție împotriva minorităților creștine care „crește an de an”, afirmă Michel Varton, directorul ONG-ului „Porţi deschise”. Africa a devenit căminul violențelor împotriva creștinilor, cu 4.165 persoane ucise, precizează aceeași sursă. Doar în Nigeria au fost uciși 3.731 de creștini, față de 2.000 în 2017. Aceste țări se confruntă cu o dublă amenințare, cea a grupării jihadiste Boko Haram și ce a „crescătorilor Peuls, care coboară spre sud și atacă sistematic satele creștine”. Coreea de Nord figurează ca și în anii precedenți, în fruntea clasamentului anual, chiar dacă nu sunt disponibile date certe legate de numărul morților în această țară. Zeci de mii de creștini sunt închiși în lagăre de muncă forțată. Urmează Afganistan, Somalia, Libia, Pakistan, Sudan, Eritreea, Yemen, Iran, India, Siria – toate clasate în cadrul „persecuțiilor extreme” de către ONG. ONG-ul critică China care „încalcă libertatea religioasă” și unde situația s-a deteriorat puternic, numărul creștinilor deținuți în China crescând de 10 ori. Reprezentanții ONG-ului avertizează că aceste cifre sunt inferioare realității. Sursa: Stiripentruviata 

TURCIA: Prima biserică creștină din ultimii 85 de ani tocmai va fi construită

Lucrările de construcție a primei biserici care va fi ridicată în Turcia modernă, în ultimii 85 de ani, vor începe în luna februarie. Anunțul a fost făcut de Bulent Kerimoglu, primarul din Bakirkoy, districtul din Istanbul, unde va fi construită noua biserică, în urma unei întâlniri între edil și Episcopul Siro-Ortodox Yusuf Cetin, scrie hurriyetdailynews.com. Lucrările ar trebui să dureze maximum doi ani. Biserica va fi ridicată într-o zonă în apropiere de Aeroportul Internațional Ataturk și va servi aproximativ 17. 000 de credincioși siriaci ortodocși. În 2015, fostul premier Ahmet Davutoğlu a anunțat că guvernul a dat undă verde construirii unei noi biserici la Istanbul, oraș în care există o singură biserică ortodoxă siriacă. La vremea respectivă, comunitatea creștin-ortodoxă din Siria prezentă în Turcia s-a confruntat cu o creștere a numărului de credincioși, ca urmare a sosirii în această țară a refugiaților din Siria sfâșiată de război. În prezent, aproximativ 25.000 de creștini ortodocși siriaci trăiesc în Turcia, mai ales în suburbiile orașului Istanbul. Mulți dintre ei trăiesc în zonele din apropierea locului în care va fi ridicată noua biserică. Sursa: Activenews 

TURCIA: Patriarhul Ecumenic la Forumul despre sclavia modernă

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a participat în perioada 5-8 ianuarie 2019 la a treia ediţie a Forumului despre sclavia modernă care s-a desfăşurat la Istanbul, unde a susţinut că „tăcerea și acceptarea pasivă a situației actuale nu mai sunt permise”. Ca şi ediţiile anterioare, întâlnirea a avut scopul de a reuni eforturile participanţilor pentru a elimina toate formele vizibile și invizibile ale sclaviei care în prezent afectează aproximativ 46 milioane oameni de pe mapamond. La această întrunire și-au adus contribuția experți, practicanți instituționali, factori de decizie politică din mediul internațional, guvernamental și din asociații non-guvernamentale care au legătură cu Patriarhia Ecumenică. În cuvântul de deschidere, Sanctitatea Sa a atras atenția asupra faptului că deși „mesajul Evangheliei este unul al dreptății, egalității și al adevărului”, cu toate acestea „după multe secole de progres și avansare, trăim încă într-o lume în care nedreptatea și sclavia continuă să se dezvolte”, se arată în mesajul publicat pe pagina oficială de facebook a Patriarhiei Ecumenice.

Patriarhul Bartolomeu a îndemnat la unirea eforturilor „pentru eradicarea sclaviei moderne în toate formele ei, în întreaga lume și pentru totdeauna”. În acest context, Patriarhul a atenţionat că pentru atingerea ţelului de mai sus nu trebuie luptat numai în direcţia sclaviei moderne, ci şi împotriva factorilor care o menţin: deificarea profitului, consumismul, discriminarea, rasismul, sexismul și egocentrismul. Patriarhul Ecumenic şi-a exprimat convingerea că Bisericile și religiile pot avea o contribuție crucială la rezolvarea tuturor problemelor sociale contemporane și, implicit, a sclaviei. „Bisericile creștine și alte religii pot să cultive spiritul păcii, reconcilierii și solidarității nu numai prin dialog și cooperare între ele, ci și prin sprijinul la nivel socio-politic și al societății civice a tuturor inițiativelor și mișcărilor pentru protecția demnităţii umane și a drepturilor fundamentale”, a evidenţiat Sanctitatea Sa. Prima conferință de acest gen a avut loc în Istanbul în februarie 2017, fiind intitulată „Păcatele dinaintea ochilor noştri”. A doua conferință, „Probleme vechi în noua lume”, s-a desfăşurat în Buenos Aires în luna mai a anului 2018. Sursa: Basilica 

TURCIA: Un nou site web dedicat persecuțiilor împotriva creștinilor, în Patriarhia Ecumenică

Ordinul Arhonților Patriarhiei Ecumenice a lansat un nou site web dedicat persecuțiilor împotriva creștinilor. Site-ul web are în primul rând în vedere persecutarea creștinilor din Patriarhia Ecumenică, dar ia în considerare publicarea actelor anticreștine săvârșite în întreaga lume, gestionând totul la nivel de țară. Adresa web a noului site este: https://www.christianpersecution.com/ 

IORDANIA:Sodoma și Gomora au fost distruse de o ploaie de foc și pucioasă din cer

Un grup de arheologi și oameni de știință au descoperit dovezi conform cărora regiunea cunoscută sub numele Tall el-Hammam din Iordania, unde au existat orașele biblice Sodoma și Gomora, a fost distrusă, de explozia unui meteorit. Potrivit acestora, meteoritul a explodat la altitudine joasă, având forța de a șterge o civilizație pe o rază de 25 de kilometri. Explozia uriașă ar fi distrus în proporție de 100% orașele de la mijlocul Epocii Bronzului, dar și solurile agricole ale zonelor considerate până atunci fertile, mai dezvăluie cercetătorii în studiu. Unda de șoc ar fi împins apa fierbinte din Marea Moartă spre țărm. Sursă: activenews.ro

Linkuri la știri

Fotoreportaj, Nașterea Domnului în lumea ortodoxă – Basilica 

Vaticanul a recunoscut practic noua Biserică Ucraineană – Newsmaker 

Sute de deputați și senatori cer președintelui american să respingă orice lege care permite finanțarea avorturilor – Stiripentruviata 

Președinția României a confirmat că Papa Francisc va veni în România

Pe siteul administrației prezidențiale se precizează că invitația adresată Papei aparține Președintelui, autorităților statului și Bisericii Catolice. „Primind invitația Președintelui României, a Autorităților statului și a Bisericii Catolice din România, Sanctitatea Sa Papa Francisc va întreprinde o Vizită Apostolică în țară noastră în perioada 31 mai – 2 iunie 2019. Cu această ocazie, Sanctitatea Sa va vizita orașele București, Iași și Blaj și Sanctuarul marian de la Șumuleu Ciuc”, a transmis Administrația Prezidențială. Sursa: Activenews

Cuvântul anului 2018 în România: Catedrală

În fiecare an, lingviștii aleg diverse cuvinte care au atras cel mai mult interes public și care fac referire la evenimentele cheie. În 2018, pe buzele românilor s-a aflat un cuvânt de nouă litere de unii dorit, de alții blamat. Oameni de rând, jurnaliști, bloggeri, politicieni, clerici au inclus acest cuvânt în vocabularul zilnic ca reper al anului în care România a aniversat 100 de ani de la întregirea teritoriului său național, eveniment cunoscut sub numele de Marea Unire. Cuvântul este „Catedrală” și este unul dintre cele mai căutate cuvinte pe Google de pe dispozitivele inteligente localizate pe teritoriul României. Este vorba despre Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională, monument religios planificat încă din timpul regalității ca omagiu adus soldaților care și-au jertfit viața pe câmpurile de luptă pentru integritatea statală și națională a României și care se construiește în prezent în București.

Aplicația Google Trends indică un vârf al nivelului de interes în perioada noiembrie-decembrie 2018, corespunzător evenimentului sfințirii Catedralei Naționale. Alți termeni care potrivit Google Trends au înregistrat o creștere masivă au fost „Catedrala neamului”, „Catedrala Mântuirii Neamului” și „Catedrala Mântuirii”. Foarte interesant este că tema Catedralei a fost de interes și pentru locuitorii Marii Britanii, care s-au informat cu privire la acest subiect pe tot parcursul anului 2018. Termenul cheie căutat a fost Romania Cathedral. Pe Facebook a circulat un infografic intitulat „O Catedrală cât modernizarea unei țări” în care era egalată suma de 121 milioane euro aferentă Catedralei (bani publici direcționați în ultimii 10 ani) cu:

– 700 km de autostradă (care costă aproximativ 4 miliarde euro);

– 3.606 km2 de magistrală reabilitați (care potrivit capital.ro s-ar ridica la 32 miliarde euro);

– 8 spitale regionale construite (costul cărora se ridică la numărul miliardelor de euro) etc.

În final, cu tot cu Catedrală, Biserica Ortodoxă Română rămâne cel mai mare filantrop din societatea românească. Sursa: Basilica

Rugăciuni pentru România la preluarea președinției Consiliului Uniunii Europene

Membrii reprezentanței Patriarhiei Române pe lângă Uniunea Europeană se roagă pentru înțelepciunea și pacea tuturor celor care vor coordona președinția Consiliului Uniunii Europene în 2019. Într-o postare pe Twitter ei au cerut lui Dumnezeu să le insufle în inimi cele bune ca prin îndeplinirea cu credință a îndatoririlor lor să ne trăim viețile cu pace și liniște în Europa noastră iubită. Anul 2019 a poziționat România în atenția presei internaționale deoarece țara noastră a preluat președinția Consiliului Uniunii Europene, președinție pe care o va deține jumătate de an. În perioada 1 ianuarie – 30 iunie 2019, România va exercita primul său mandat la Președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Reprezentanța Patriarhiei Române pe lângă instituțiile Uniunii Europene a fost înființată în 2005 și a devenit operațională în 2007. Obiectivele principale ale reprezentanței sunt: – să monitorizeze politicile și activitățile instituțiilor europene în domenii de interes deosebit pentru Biserica Ortodoxă Română politici sociale, educaționale, de mediu, drepturile omului, bioetică etc); – să informeze Biserica Ortodoxă Română și cetățenii cu privire la activitățile, politicile și proiectele UE; – să asigure o comunicare eficientă, precum și promovarea și dezvoltarea dialogului dintre Biserica noastră și instituțiile europene; – să aducă o contribuție deosebită la construcția europeană. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, este președintele reprezentanței, iar vice președinte este Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale și Meridionale. Pr. Sorin Șelaru este directorul instituției, iar pr. George Vâlcu îndeplinește funcția de secretar. Sursa: Basilica

Patriarhul Ecumenic se roagă ca România să aibă proiecte de succes în timpul exercitării preşedinţiei Consiliului UE

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a adresat un mesaj Patriarhului Daniel în contextul preluării de către România a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene. Sanctitatea Sa şi-a manifestat „elogiul pentru această mare onoare și responsabilitate” şi a transmis că se roagă ca factorii implicați „să primească putere de sus” pentru împlinirea proiectelor care să conducă la „binele Europei și bunăstarea tuturor cetățenilor săi”. România a preluat președinția Consiliului Uniunii Europene, pe o perioadă de șase luni, de la 1 ianuarie 2019. Ceremonia oficială de lansare a avut loc în 10 ianuarie la Ateneul Român, unde au participat înalți reprezentanți ai Uniunii Europene, Patriarhul Daniel și alte sute de invitați.

Mesajul integral:

Preafericirea Voastră,

Cu prilejul preluării de către România a președinției Consiliului Uniunii Europene, profităm de această ocazie exprimându-ne din toată inima elogiul pentru această mare onoare și responsabilitate acordate țării iubite a Preafericirii Voastre.

Ne rugăm ca nobilul conducător și autoritățile guvernamentale ale țării Voastre să primească putere de sus în îndeplinirea, în numele poporului român, a sarcinilor lor, iar toate eforturile lor de a consolida un spirit european de unitate și de solidaritate mai coerent să fie încununate de succes, pentru binele Europei și bunăstarea tuturor cetățenilor săi.

Asigurându-Vă de sprijinul nostru, Vă transmitem încă o dată, iubitul Nostru frate, felicitări din inimă și urările noastre cele mai călduroase pentru un an nou, binecuvântat de Domnul nostru, şi îmbrățișăm pe Preafericirea Voastră cu „sărutare sfântă” rămânând, cu multă dragoste fraternă și cinstire,

Al Venerabilei Voastre Preafericiri, iubit frate întru Hristos,

† Bartholomeu,
Arhiepiscopul Constantinopolului – Noua Roma și Patriarh Ecumenic

La Patriarhia Ecumenică, 12 ianuarie 2019, Sursa: Basilica 

Soția Părintelui Galeriu a plecat la cele veșnice

Prezbitera Argentina Cristina Galeriu, soția renumitului duhovnic Constantin Galeriu a plecat la cele veșnice duminică după-amiază, la vârsta de 93 ani. „Bunica Argentina” – aşa cum o numesc mulţi dintre cei care vin la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Capitală a locuit în ultimii ani în „chilia” ei din curtea lăcașului de cult în care a slujit Părintele Galeriu. Argentina Galeriu a avut o viață plină de încercări. După 9 ani de la căsătorie, în 1952, soțul ei avea să fie arestat și trimis în ancheta Securității din Ploiești. Începând cu 16 ianuarie 1953, Pr. Galeriu a prestat muncă obligatorie la colonia Peninsula-Valea Neagră de la canal, apoi din 13 octombrie același an a fost mutat la centrul de triere Văcărești de la București. A fost eliberat la 23 octombrie același an, revenind în mijlocul familiei și al păstoriților săi. Pe lângă trecerea la cele veșnice a părintelui Constantin Galeriu, în 10 august 2003, „Bunica Argentina” a trăit și durerea de a-și conduce pe ultimul drum pe trei dintre cei patru copii: Narcis, Rodion și Serafim. „Am învăţat mereu din suferinţă. Mult învaţă omul din suferinţă. Dacă omul nu pătimeşte, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu”, mărturisea Argentina Galeriu potrivit site-ului Cuvântul Ortodox. Slujba de înmormântare a avut loc miercuri, 9 ianuarie 2019. Dumnezeu să o odihnească! Sursa: Basilica

De Ziua Culturii Naționale a fost lansată aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă”

Academia Română a lansat marți, 15 ianuarie 2019, de Ziua Culturii Naționale, la Ateneul Român, aplicația digitală „Mihai Eminescu, întreaga operă”. Opera eminesciană va fi disponibilă, în regim gratuit și într-un format compatibil cu telefoanele inteligente, în magazinele App Store și Google Play, informează Biroul de Presă al Academiei Române. Aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă” a fost realizată pe parcursul a doi ani de o echipă interdisciplinară alcătuită din cercetători de la Centrul European de Studii în Probleme etnice al Academiei Române, membri ai Asociației Române de Geopolitică, Geoeconomie și Geocultură și tineri informaticieni, cu sprijinul financiar al Asociației NeamUnit. Academia Română subliniază că prin acest proiect și-a asumat „urgența refacerii punților dintre marii întemeietori ai culturii române moderne și societate”. Astfel, aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă” pentru telefoanele inteligente reprezintă a doua mare relansare a Operei eminesciene după seria tipărită de-a lungul ultimului secol de către Academia Română. Aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă” pentru telefoanele cu sisteme de operare Android și iOS are ca scop apropierea tineretului de „omul deplin al culturii române” prin intermediul tehnicilor de comunicare moderne. În același timp, opera este utilă și persoanelor de specialitate, punând la dispoziția acestora un bogat instrumentar bio-bibliografic. Sursa: Basilica

Cea mai veche ctitorie voievodală atestată documentar de pe teritoriul României şi-a serbat hramul

Mănăstirea Vodiţa, cea mai veche ctitorie voievodală atestată documentar de pe teritoriul României, şi-a serbat joi ocrotitorul, pe Sfântul Antonie cel Mare. Mănăstirea a fost construită între anii 1370-1372 de Sfântul Nicodim pe cheltuiala voievodului Vladislav I. În ziua sărbătorii Sfântului Antonie, Sfânta Liturghie a fost oficiată de Preasfinţitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, informează eparhia. Ierarhul a reamintit de hrisovul domnesc emis de Vladislav I care făcea referire la aşezământul monahal de la Vodiţa şi amintea de faptul că îl are ca ocrotitor pe Sfântul Antonie cel Mare. De asemenea, Preasfinţia Sa a vorbit virtuţile sfântului Antonie, însă a evidenţiat că „virtuţile de bază, pe lângă celelalte mari nevoinţe, rămân smerenia şi smerita cugetare. În ziua hramului, la Sfânta Liturghie arhierească răspunsurile liturgice au fost oferite de grupul psaltic Sf. Nicodim de la Tismana al Catedralei Episcopale din Drobeta Turnu Severin. Mănăstirea Vodiţa a fost refăcută de Radu cel Mare în jurul anului 1500 şi de Cornea Brăiloiu în 1689, dar a cunoscut o perioadă de decădere după războiul austro-turc din 1718. Mănăstirea Vodiţa a fost reînfiinţată în anul 1990, când a fost începută restaurarea ctitoriei voievodale şi a fost construit un corp de chilii pentru desfăşurarea vieţii de obşte. Sursa: Basilica

Linkuri la știri

Retrospectiva lunară Basilica este online 

180 de ani de la apariția publicației Vestitorul bisericesc - Ziarul Lumina

Papa, Opus Dei, Dumnezeu, editorial de Florian Bichir - Evenimentul Zilei 

Când cineva caută să-şi lumineze înţelegerea prin cuvântul inspirat al Noului Testament despre sensul căsătoriei şi al tainei care o iniţiază, nu are prea mult de ales. Locurile consacrate, şi fixate ca atare ca pericopă evanghelică, respectiv apostolică în slujba cununiei, sunt Ioan 2, 1-11 şi Efeseni 5, 20-33. Dacă cuvintele Sf. Ap. Pavel sunt cel mai adesea preferate, deopotrivă de predicatori şi de nuntaşi, de teologi şi de laici, pentru măreţia pe care o descoperă căsătoriei ca taină „în Hristos şi în Biserică” şi pentru îndemnurile la o iubire între soţi după chipul şi asemănarea dintre Mire şi Plinirea Sa, pericopa evanghelică rămâne oarecum în umbră, mai mult ca relatare a prezenţei şi a minunii Mântuitorului care demonstrează instituirea divină a tainei, ilustrând astfel demnitatea la care este ridicată căsătoria în creştinism.

Dar despre sensul minunii de la nunta din Cana Sfinţii noştri Părinţi au de spus, dacă nu mai multe, oricum ceva mai mult. Dar primul lucru pe care ar trebui să-l reamintim este că Biserica primară prăznuia cum se cuvine această minune, odată cu sărbătoarea Epifaniei, Arătarea Domnului, din care s-au desprins ulterior sărbătorile Naşterii şi Botezului.[1]

Legătura teologică dintre aceste trei evenimente ale iconomiei după trup a Mântuitorului, Naşterea, Botezul şi Nunta din Cana, care explică împreuna lor prăznuire, e tocmai aceea a întreitei Sale arătări sub chip ipostatic („Cerul şi pământul s-a unit astăzi, născându-se Hristos… Astăzi este văzut cu trup pentru om Cel din fire nevăzut…”, stihire la Litie, 25 dec.), cosmic („Lumina cea adevărată s-a arătat şi tuturor luminare se dăruieşte. Se botează Hristos cu noi… Pune sfinţenie în ape şi aceasta se face curăţire sufletelor. Pământesc lucru este cel ce se arată, şi mai presus de ceruri Cel ce se cunoaşte…”, stihire la Laude, 6 ian.) şi euharistic („Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa…”, Ioan 2,11). Apa era atunci prefăcută în vin pentru ca, la sosirea ceasului, vinul să se prefacă în sângele mărturiei Noului Legământ (cf. 1Ioan 5,8).[2]

Explicând neofiţilor cu ocazia botezului tainele iniţierii creştine, Sf. Chiril al Ierusalimului remarca această iconomie treptată, de la anticipare la împlinire, astfel:

„Prin propria încuviinţare a prefăcut oarecând în Cana Galileii apa în vin, şi oare nu-i vrednic de crezare când preface vinul în sânge? La o nuntă trupească fiind chemat a săvârşit această minune străină, oare nu va fi mărturisit cu atât mai mult când dăruieşte fiilor Mirelui îndulcirea trupului şi sângelui Său?” (Cateheze mistagogice, IV, 2) [3]

Relevarea conţinutului fundamental al minunii din Cana, cel mistagogic – care ne iniţiază în taina lui Hristos – ce ne-o prilejuieşte ziua prăznuirii sale, ne arată că nu e vorba de o minune de circumstanţă, ca să zicem aşa – s-ar fi întâmplat ca Domnul să se afle prin preajmă, să fie chemat şi, dacă tot a venit, ar fi găsit ocazia să reconfirme binecuvântarea originară a căsătoriei. Aceasta ar lăsa căsătoriei înseşi un loc de circumstanţă în creştinism, cum s-ar putea crede, mai ales raportând-o la fecioria consacrată. Faptul că Hristos s-a arătat pe Sine atât la Botez, cât şi la Nuntă şi acestea se prăznuiesc împreună, ne arată botezul creştin ca o însoţire nupţială cu Hristos-Mirele, iar nunta ca îmbrăcare în haina baptismală a sfinţeniei fecioriei Sale, aşa încât cununia şi fecioria, asumate de Hristos, îşi comunică una alteia calităţile, fără confuzie şi fără separare. [4]

Sf. Efrem Sirul lăuda cu astfel de cuvinte Arătarea Domnului şi pecetluirea casnicilor Săi, cu ocazia praznicului:

„Din apă a făcut vin şi a dat de băut oamenilor la nunta Sa. Pentru voi care aţi postit/v-aţi înfrânat, untdelemnul este mai bun decât băutura. Prin vinul Lui mirii s-au însoţit, prin untdelemnul Său soţii s-au făcut feciorelnici: cu vinul Lui se face căsătoria, iar cu untdelemnul Său sfinţirea/fecioria.” [5]

De câte ori plasăm fecioria consacrată la înălţimea idealului prin contrapunerea ei unei banalităţi conjugale prea lesne de la sine înţeleasă, îi impunem un nimb nu doar pe cât de sublim, pe atât de inaccesibil, ci şi străin de finalitatea comună a ambelor vocaţii de altfel atât de specifice, unirea cu şi în Hristos a fiecăruia şi a umanităţii deopotrivă. Nunta din Cana ar trebui să şteargă imaginea de „cenuşăreasă” a căsătoriei, [6] de vreme ce, după cum ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, fecioria însăşi cinsteşte nunta oferindu-i totodată conţinutul şi prestigiul ei:

„Dar Hristos? Deşi din fecioară, s-a înfăţişat la nuntă şi a adus un dar: „Nu au vin”, zice, şi apa vin a făcut-o, cinstind nunta cu fecioria, minunând lucrul cu darul, ca să nu dispreţuieşti nunta, ci să urăşti desfrânarea…” (Omilii la Ozia, IV, 3)

Fecioria proprie căsătoriei este integritatea ei, fidelitatea deplină în acelaşi timp faţă de soţ şi faţă de Hristos şi de aceea, în preocuparea sa neobosită pentru reaşezarea moravurilor credincioşilor săi pe temeiul acestei integrităţii, Sf. Ioan apelează frecvent, pe lângă învăţătura paulină, la sensul exemplar al Nunţii din Cana:

„Pavel dă legi pentru căsătorie şi nu se ruşinează, nici nu roşeşte. Şi pe bună dreptate. Dacă Stăpânul lui a cinstit nunta şi nu s-a ruşinat, ci a împodobit-o cu venirea Sa şi cu darul Său – că a adus nunţii din Cana Galileii un dar mai mare decât toţi prefăcând apa în vin – pentru ce s-ar fi ruşinat robul să dea legi pentru căsătorie? Căsătoria nu e un lucru rău; rău e adulterul, rea e desfrânarea. Căsătoria, însă, e leac ce stârpeşte desfrânarea. Să nu necinstim, dar, căsătoria cu alaiuri drăceşti, ci cei ce se căsătoresc acum să facă ce au făcut atunci cei din Cana Galileii. Să aibă pe Hristos în mijlocul lor.

– Dar cum pot face aceasta? – Prin preoţi! „Cel ce vă primeşte pe voi, zice, pe Mine Mă primeşte”. Aşadar dacă alungi pe diavol, dacă îndepărtezi cântecele desfrânate, cuvintele neruşinate, dansurile deşănţate, alaiul drăcesc, tărăboiul, râsul nebunesc şi restul schimonoselii şi aduci pe sfinţii slujitori ai lui Hristos, atunci negreşit va fi acolo şi Hristos cu Maica Lui şi cu fraţii Lui. „Că oricine face voia Tatălui Meu, zice, acela este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea”. Ştiu că unora le par greoi şi împovărător, când dau sfatul acesta, când caut să curm un obicei vechi. Dar nu-mi pasă de asta; că n-am trebuinţă de mulţumirile voastre, ci de folosul vostru; nu de aplauzele şi laudele voastre, ci de câştigul vostru, de filosofia voastră. Să nu-mi spună nimeni: „Aşa e obiceiul la nuntă”! Când se săvârşeşte păcatul, să nu-mi pomeneşti de obicei, ci dacă cele ce se fac sunt rele, chiar dacă e un obicei vechi, stârpeşte-le! Dar dacă cele ce se fac nu-s rele, chiar dacă nu-s obicei, fă-le, sădeşte-le!” (Omilia la cuvântul apostolic „Dar din pricina desfrânării fiecare să-şi aibă femeia sa”, 1) [7]

N-ar trebui să credem că vorba aici o simplă predică moralizatoare împotriva obiceiurilor licenţioase specifice nunţii păgâneşti, degradări ale vechilor ritualuri pentru fecunditate ce însoţeau nunta. [8] Între „alaiul drăcesc” – oare câte dintre ospeţele nunţilor de azi nu le-ar califica marele ierarh astfel! şi alaiul lui Hristos nu este nimic comun, căci prezenţa Mântuitorului nu înseamnă oarecare sobrietate sau cuminţenie (pe care destui le confundă cu posomorârea şi plictisul), ci iniţiază, liturgic şi sacramental, în arta dobândirii desăvârşirii creştine, adică a „filosofiei” cum o numeşte Sf. Ioan. Tocmai aceasta o pretinde integritatea iubirii şi a căsătoriei, ceea ce presupune o adevărată prefacere a dorinţei factor major al orientării vieţii – soţii devenind din căutători ai bucuriei unei însoţiri trupeşti şi sociale, părtaşi ai Nunţii Împărăţiei celei neînserate:

„Nu auziţi pe proorocul care zice: «Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi întru El cu cutremur» (Ps. 2,11)? Voi însă vă revărsaţi. Oare nu se poate şi să te bucuri şi să fi potolit? Voieşti să asculţi melodii frumoase? Cel mai bine ar fi să nu asculţi; totuşi îngădui dacă voieşti: nu asculta cele sataniceşti, ci cele duhovniceşti. Voieşti să vezi coruri de dansatori? Priveşte corul îngerilor. Dar, zice, cum poate fi văzut? Dacă le înlături pe acestea, şi Hristos va veni la astfel de nuntă, şi fiind Hristos prezent, este şi corul îngerilor. De voieşti, şi acum săvârşeşte minuni ca şi atunci; va face şi acum apa vin. Şi ceea ce e cu mult mai minunat, va preface această poftă rece ce se revarsă şi se risipeşte, şi o va schimba în cea duhovnicească. Aceasta înseamnă a face apa vin!” (Omilii la Coloseni, XII,6)

N-ar trebui să credem nici că vorba aici numai de o prefacere „spirituală”, cuvânt folosit să desemneze adesea realităţi pe care le atribuim doar sferei intelectuale a vieţii noastre. După Sf. Chiril al Alexandriei, prezenţa şi minunea Mântuitorului la nuntă e cuprinsă în însuşi rostul Întrupării, acela de-a schimba prin moartea şi învierea Sa condiţia tragică a existenţei noastre supuse legăturii fatale dintre naştere şi stricăciune [9]:

„Dar nu pentru că ar fi fost necesară pentru propria Sa natură naşterea cea în timp şi în vremurile din urmă ale veacului, ci pentru ca să binecuvinteze şi însuşi începutul existenţei noastre şi pentru ca născându-L femeia unit cu trup să înceteze blestemul cel împotriva a tot neamul, care trimite la moarte trupurile noastre cele din pământ şi pentru ca să fie nimicit prin El şi acel „Întru dureri vei naşte fii” şi să se adeverească ce s-a zis prin gura profetului „A înghiţit moartea biruind” şi iarăşi „A şters Dumnezeu lacrima de la toată faţa”. Din pricina aceasta, zicem că El a binecuvântat nunta şi fiind chemat a venit în Cana Galileii împreună cu sfinţii apostoli.” (Epistola sinodului alexandrin din anul 413 către Nestorie) [10]

Este un adevăr atât de important încât Sf. Chiril revine adesea pentru a-l explica. Locul unde face una dintre cele mai frumoase şi pătrunzătoare tâlcuiri a Nunţii, este tocmai cel din marele său comentariu la Evanghelia după Ioan:

„Şi în ziua a treia s-a făcut nuntă în Cana Galileii, şi era şi Mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Lui la nuntă. Şi isprăvindu-se vinul, zise Mama lui Iisus către El: Nu au vin. Şi-i zise ei Iisus.” (Ioan 2, 1-3)

În chip folositor vine la începutul semnelor, deşi părea ca e chemat întâmplător la el. Căci sărbătorindu-se nunta, desigur în chip cu totul cuviincios, era de faţă şi Mama Mântuitorului. Şi fiind chemat şi El, soseşte împreună cu ucenicii Săi, nu atât ca să se aşeze la masă, cât să săvârşească minunea, dar şi ca să sfinţească începutul naşterii omului, atât cât ţine de trup vreau să zic. [11] Căci trebuia ca Cel ce recapitula în El însăşi firea omului şi o ridica întreagă la o treaptă mai bună, să nu le dăruiască binecuvântarea numai celor deja chemaţi la existenţă, ci să le dăruiască de mai înainte harul şi celor ce se vor naşte mai pe urmă, şi să le facă sfântă trecerea la existenţă.

Iar a treia zi (ziua învierii, n. trad.) socoteşte că are acest înţeles. [12] S-a spus undeva de către Dumnezeu femeii: „În dureri vei naşte prunci” (Gen. 3, 10). Oare cum trebuia să scăpam noi şi de acest blestem? Sau cum altfel să scăpăm de nunta osândită? A dezlegat şi aceasta Mântuitorul ca un iubitor de oameni. A cinstit nunta cu prezenţa Sa, Cel ce e veselia şi bucuria tuturor, ca să elibereze naşterea de prunci de vechea tristeţe. Precum zice Pavel, „De este cineva in Hristos, e făptură nouă”, şi „Cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi” (2 Cor. 5, 17).

[…] Multe lucruri preafrumoase a săvârşit deodată prin acest prim semn. Căci s-au sfinţit nunţile cele cinstite şi s-a desfiinţat blestemul femeilor. Fiindcă nu vor mai naşte prunci în dureri şi Hristos a binecuvântat însuşi începutul naşterii noastre. Iar slava Mântuitorului nostru a strălucit ca o raza a soarelui […]” [13]

Ce vrea să spună de fapt Sf. Chiril? Dispar durerile naşterii? Sau, din punct de vedere moral, îşi pierd actualitatea tulburătoarele cuvinte ale Psalmului 50 privitoare la zămislire şi naştere? Nu putem răspunde aici aşa cum s-ar cuveni la aceste întrebări deosebit de importante. [14] Pe scurt, e vorba de vindecarea stricăciunii firii căzute a cărei imagine elocventă este nunta însăşi prin întreita ei osândă: întinăciunea poftei trupeşti, durerile copleşitoare ale naşterii şi condamnarea la moarte a progeniturii. Durerile naşterii apar ele însele ca imagine a stricăciunii nunţii, imagine a stricăciunii noastre, întrucât Sf. Chiril le are în vedere nu doar ca dureri fizice care însoţesc naşterea, ci mai degrabă ca dureri ale inutilităţii absolute ale acestor dureri, atâta vreme cât la originea lor stă o patimă morală, iar la capătul lor aşteaptă patima ontologică, adică moartea. Dar întrucât Domnul nostru ne eliberează de moarte şi ne dă harul sfinţeniei, naşterea şi nunta sunt ele însele eliberate de străvechea osândă, aşa cum afirmă Sf. Chiril:

„Căci Domnul tuturor era Dumnezeu în forma noastră, [15] ca să dezlege blestemul cel asupra primei femei; fiindcă s-a zis ei „Întru dureri vei naşte fii”. Căci (femeile) au purtat boldul întristării, ca unele care năşteau spre moarte. Însă după ce o femeie l-a născut după trup pe Emanuel, care este Viaţă, s-a dezlegat puterea blestemului şi s-a stins odată cu moartea şi naşterea întru dureri a mamelor de pe pământ.” (Comentariu la Luca, în catene, PG 72, 489)

Iar în altă parte:

„Aşadar unirea (trupească) este osândită dacă nu-l are ca lege pe Cel ce încununează şi ca început cu adevărat al lucrului dorinţa naşterii de prunci. Prin urmare, cel puţin referitor la apetiturile singure şi la mişcarea carnală, zămislirea noastră e întru fărădelegi şi mamele concep întru păcate. Dacă naşterea are iubirea de carne a trupurilor ca rădăcină, bolnavă e şi ea şi cele născute din ea. […] Mulţumesc însă lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul nostru, prin Care şi legea păcatului a fost îmblânzită, şi momeala mişcărilor trupeşti […] prin încuviinţări, şi nu o mai cuprinde cu voia.” [16] (Comentariu la Psalmi, în catene, PG 69, 1090-1091)

Aşadar, putem înţelege acum mai cu adevărat de ce şi cum e nunta mare taină, şi anume taină a făpturii celei noi „în Hristos şi în Biserică”, cu un nou început, sfânt, şi un nou sfârşit, viaţa veşnică. E adevărat, însă, există uneori o dorinţă de a nu înţelege despre căsătorie lucruri atât de sublime, poate din teama de-a nu deveni prin aceasta la fel de inaccesibilă precum fecioria consacrată. În acest caz, binecuvântarea nunţii din Cana rămâne nu mai mult – desigur, nici mai puţin decât semnul îngăduinţei divine faţă de prea-omeneasca noastră bucurie pentru plăcerile nevinovate ale acestei vieţi şi aşa trecătoare. Pentru menţinerea ei la acest sens mai degrabă profan, constată unii că nuntaşii mai întâi s-au îmbătat şi apoi i-a binecuvântat Domnul şi le-a dat vinul cel bun.

Întradevăr, celor ce se îmbată şi cu apă de ploaie la ce le-ar mai folosi vinul Domnului?! Fiindcă nu putem să nu constatăm în general lipsa de vin a elogiilor de azi la adresa căsătoriei. Adesea o ebrietatea apatică, resemnată („beau ca să uit de ruşinea că beau!” [17]) este preferată unei sobrietăţi pline de fervoare pentru netrecătoarea beţie a iubirii curate. Hristos dă nunţii să bea din vinul cel nou al Împărăţiei [18] ca să ne câştige dorinţa şi s-o atragă spre dragostea Sa, ca prin unirea aceasta să zămislească o altă viaţă, de sus, neîntinată, eliberată de păcat şi de moarte (cf. 1Ioan 3,9).

În această prefacere căsătoria nu este doar beneficiara unui alt înţeles, mai curat, al rostul ei pe acest pământ. Ea este în primul rând, ca instituţie a dăinuirii istorice, un laborator al acestei prefaceri, loc unde se frământă, se plămădeşte, se împărtăşeşte şi se consumă pâinea cea de toate zilele a iniţierii în taina credinţei. Fermentul ei este, evident, fecioria, şi mai precis fecioria minţii, a cunoaşterii. Iar mintea, contemplaţia, sau fecioria, împreună cu virtutea, activitatea sau căsătoria fac omul deplin, omul cel nou, care se înnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit. Este ceea ce ne învaţă, cu minunata lui înţelepciune duhovnicească, Sf. Maxim Mărturisitorul:

„Iar mirele e, în chip vădit, mintea omenească, care îşi ia drept mireasă, spre împreună vieţuire, virtutea. Cuvântul, fiind chemat, vine bucuros, cinstind însoţirea lor, şi întăreşte învoiala nunţii lor duhovniceşti şi încălzeşte duhovniceşte, prin vinul Său, dorinţa lor după multă rodire de prunci. […] Fie ca o asemenea nuntă să încheiem şi noi totdeauna şi fie ca Iisus şi Maica Sa să vină la ea ca să readune conştiinţa noastră care curge afară din pricina păcatului şi să o prefacă în îndumnezeire.” (Răspunsuri către Talasie, 40) [19].

Articol apărut în Cultura Vieții 

_____________________
Note bibliografice

[1] Pentru amănunte privind Epifania, vezi prezentarea la Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, trad. şi prez. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis: Sibiu, 2000, p. 5-11.
[2] Cf. Pr. Prof. Ilie Moldovan, Încadrare liturgică la săptămâna I-a după Bobotează, în Teologie Morală Ortodoxă (note de curs 1992-1993).
[3] Acolo unde nu se specifică altfel, traducerea îmi aparţine. De asemenea, am intervenit minor în traducerile citate.
[4] Mai pe larg despre relaţia căsătorie-botez la Pr. Prof. Ilie Moldovan, „În Hristos şi în Biserică”. Adevărul şi frumuseţea căsătoriei (Teologia iubirii II), Alba Iulia, 1996, p. 13-19.
[5] Imnele Arătării, III, 22, op. cit., p. 140. Pentru edificare se poate consulta frumoasa introducere a lui Sebastian Brock, Efrem Sirul, trad. pr. Mircea Ielciu, diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis: Sibiu, 1998, mai ales cap. 5, 7 şi 8.
[6] După expresia lui Mihail Neamţu dintr-un eseu de remarcat, O fenomenologie a iubirii între cenzura idolatră şi perspectiva iconică, Altarul Banatului, nr. 1-3, 2000, p. 31-61, aici p. 31.
[7] Trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 1-2, 1978, p. 86-95, aici p. 88-89.
[8] Zorica Laţcu (Maica Teodosia) ne-a dat o încântătoare versiune contemporană în poemul Epitalam; vezi Poezii, ediţie şi postfaţă Pr. Cornel Toma, cuvânt înainte Arhim. Teofil Părăian, Ed. Sofia: Bucureşti, 2000, p. 49-50.
[9] Cf. Pr. Prof. Ilie Moldovan: „Hristos prin Înviere a schimbat condiţiile ontologice ale existenţei”, afirmaţia fundamentală a întregului Curs de Teologie Morală.
[10] După Pr. Olimp Căciulă, Anatematismele Sf. Ciril al Alexandriei, Bucureşti, Tip. Cărţilor Bisericeşti, 1937, p. 32-33.
[11] Pasajul poate fi înţeles fie ca referire la scopul venirii lui Hristos la nuntă, adică vindecarea şi sfinţirea aspectului trupesc al naşterii, fie la modul în care, prin recapitularea întregii umanităţi în Întrupare, Hristos îi asumă şi pe membrii viitori ai umanităţii. În acest caz, traducerea mai limpede ar fi „în măsura în care a venit în trup” şi pregăteşte fraza ce urmează. Ambele sensuri sunt prezente în gândirea Sf. Chiril.
[12] După altă traducere „Iată totodată şi un al treilea motiv”, cu alte cuvinte, pe lângă prefacerea apei în vin şi sfinţirea procreaţiei, prezenţa lui Hristos vesteşte şi eliberarea femeii de blestemul ancestral.
[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a 4-a: Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. şi note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 41, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 156-157, 159. În textul volumului tocmai citat, omiterea prezenţei Maicii Domnului – ceea ce creează o repetiţie inutilă – pare a fi o greşeală de dactilografie.
[14] Sf. Chiril, alături de Sf. Ioan Gură de Aur, este unul dintre cei mai importanţi Părinţi la care se poate apela pentru a discuta în duh ortodox problemele atât de delicate ale moralei conjugale. Din nefericire, opera sa – masivă, e adevărat – este puţin tradusă şi aproape de loc citită.
[15] Întrupat, cu alte cuvinte.
[16] Din păcate, textul original este corupt în câteva locuri. Îi mulţumesc Părintelui diac. Ioan Ică Jr. pentru amabilitatea de a mă ajuta să lămuresc pasajul.
[17] Cum ar suspina beţivul din „Micul Prinţ” de Antoine de Saint-Exupery.
[18] Nietzsche era de altă părere: „Creştinismul i-a dat lui Eros, zeul iubirii, să bea otravă; e adevărat, n-a murit din asta, dar a degenerat în viciu”.
[19] Filocalia III, trad. Pr. Dumitru Staniloae, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 140-141.

Bucuria sărbătorilor de iarnă continuă prin sărbătoarea Bobotezei și a Sfântului Ioan, iarăși momente de referință pentru obștea credincioșilor, care, odinioară, dar și astăzi, marchează cele două zile de praznic prin tradiții deosebite, pline de simțire și trăire creștinească.

Sfințirea cea Mare a apei, sau Aghiasma Mare, este o slujbă săvârşită numai de Bobotează. Potrivit rânduielii din Minei, cu prilejul Arătării Domnului, slujba de sfințire a apei se poate săvârși de trei ori: la finalul Sfintei Liturghii din ajunul praznicului, după terminarea slujbei Utreniei Bobotezei și, desigur, după săvârșirea dumnezeieștii Liturghii din ziua sărbătorii Epifaniei. Dacă primele două slujbe se oficiază cu precădere la catedralele chiriarhale și mănăstiri, în parohii mulțimea credincioșilor participă și se împărtășește cu Aghiasma Mare după Sfânta Liturghie din ziua Bobotezei. Obiceiurile atât de frumoase și diverse ar merita un studiu amplu, însă acum mă voi limita doar la câteva lămuriri privind folosirea Aghismei Mari în decursul celor opt zile de praznic, dar și pe parcursul întregului an bisericesc.

După tradiție, vom gusta de opt ori din această apă sfințită; cifra opt ne amintește de veșnicie, de viața de veci, căci în Cartea Apocalipsei se vorbește despre ziua a opta, ce va urma după Judecata universală. Aghiasma Mare se ia pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viaţa şi bucuria veşnică în iubirea Preasfintei Treimi. Nu mâncăm nimic înainte de împărtășirea cu Aghiasma Mare pentru a arăta că nimic din cele lumești, trecătoare nu este mai important decât hrana cea spirituală. După Sfânta Liturghie, întâi gustăm din Aghiasma Mare, apoi luăm sfânta anaforă. Chiar atunci când ne împărtășim putem gusta din ea, bineînțeles după ce am primit dumnezeiasca Euharistie.

Însăși rânduiala slujbei de sfințire a apei din cadrul praznicului Epifaniei ne lămurește de ce este necesar să ne împărtășim din apa sfințită la Bobotează: rugăciunile şi cântările reliefează iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate, arătată concret prin Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Botezul Său în Iordan, făcând legătura între Crăciun și Bobotează, dar şi între Botezul Mântuitorului şi botezul nostru.

De vom asculta cu atenție rânduiala sfințirii celei mari a apei, vom afla beneficiile împărtășirii cu ea: ne sfințește sufletele şi trupurile, casele, gospodăriile, pământurile, întreg spațiul în care ne desfășurăm activitatea, munca, învățătura. Prin această sfințire a naturii, a tot ce-l înconjoară pe om, Sfânta noastră Biserică ne arată că Dumnezeu trebuie mărturisit şi lăudat nu numai în biserică, ci şi în afara ei. De aceea, prevederile tipiconale îndeamnă preotul să săvârșească slujba în exteriorul bisericii, lângă un râu, fântână, izvor sau într-un loc frumos amenajat, uneori împodobit cu cruci de gheață, unde se pregătesc şi se împodobesc numeroase vase cu apă. Nu de foarte mult timp, în satele din Moldova îndeosebi, credincioșii sculptează din apele înghețate ale lacurilor cruci și mese de gheață, așezându-le în locurile unde se va sfinți Aghiasma Mare. Tradiția nu pare prea veche, fiind legată de pelerinajul obștii credincioșilor către o apă unde se oficia slujba de sfinţire. Astăzi, în puține locuri se mai fac asemenea pelerinaje, dar, dacă creștinii nu au mai mers la râu ori la lac să sfințească apa, au adus râurile sau lacurile,  prin aceste cruci cioplite în gheață, pentru a fi binecuvântate.

Revenind la modul de folosire a Aghismei Mari de la Bobotează, din rugăciunile rostite de preot aflăm că ne aduce vindecare de boli sufleteşti şi trupeşti. Trăim vremuri în care omul înfruntă felurite boli ale trupului ori sufletului, adeseori cele fizice fiind generate de suferințele sufletești, de păcate și patimi. Să nutrim convingerea că apa sfințită ne vindecă, întrucât ne sporește credința, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Tot din cuprinsul rugăciunilor din rânduiala sfințirii Aghismei Mari aflăm că ea se arată izbăvitoare de patimi și izgonitoare a duhurilor celor rele. Avem nevoie de ea, căci adesea diavolul caută cu orice chip să ne piardă, îndemnându-ne la păcat; apa sfințită la Bobotează ne dă putere să biruim ispitele, să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, izvorul sfințeniei și al iubirii.

Se cade, aşadar, ca fiecare creștin să aibă în casă un vas cu Aghiasmă Mare, să-l țină la loc curat, după cum ne învăță bătrânii noștri, să guste cu evlavie din ea în zilele de post, în vreme de necazuri, ispite, nevoi sau grele suferințe, dar numai după ce primește dezlegare de la duhovnic. Unii preoți rânduiesc celor pe care-i spovedesc Aghiasmă Mare înainte de a primi Sfânta Împărtășanie. Sunt credincioși, care în Postul Mare, se nevoiesc postind aspru sau negru, primind dezlegare de la povățuitorul lor spiritual să guste spre seară  câteva guri de Aghiasmă Mare. Cei pe care duhovnicul îi oprește de la dumnezeiasca Euharistie din pricina unor păcate grave, pot lua Aghiasmă Mare, cu încuviințarea duhovnicului ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, ca leac spre tămăduire și îndreptare în vederea apropierii de potir. - Sursa: Doxologia

Arhim. Dimitrie Irimia, precizează, citat de Trinitas TV, și că:

„Această apă sfințită o singură dată pe an are o rânduială specială în sensul că se folosește doar în aceste opt zile de către credincioși dimineața în special înainte de mâncare după ce credincioșii și-au făcut rugăciunea iau puțină din această agheazmă. Sigur că în această perioadă se cere din partea credincioșilor ca să aibă o cuviință deosebită din punct de vedere spiritual pentru că această agheasmă este ca un medicament foarte puternic, dar trebuie ca omul să fie și pregătit ca să-l primească pentru că altfel nu-și are efectul dorit.

Față de Agheazma mică, care poate fi consumată în fiecare zi a anului, agheasma mare nu poate fi consumată în celelalte zile, după Odovania praznicului Botezului Domnului, decât cu binecuvântarea duhovnicului.

Tot referitor la Agheazma mare, este greșită concepția că 8 zile după Bobotează nu se spală întrucât sunt sfințite toate apele și nu are legătură cu creștinismul.

O altă concepție greșită și care nu are legătură cu tradiția Bisericii este cea legată de punerea, în Ajunul Bobotezei, de către fetele necăsătorite, a unui fir de busuioc sub pernă pentru a-și visa ursitul.”

În prezent, vedem o descompunere morală fără precedent în istoria omenirii, care a preluat caracterul unei catastrofe umane universale. Omul, ca persoană morală, este aproape distrus. Există încă fragmente ale fostelor concepții de bine și de onoare, dar în curând vor fi doar amintiri din ele, ca urme pe nisip. Puterea care se opune decăderii și descompunerii lumii este harul lui Dumnezeu. Dar condițiile pentru percepția harului sunt dragostea oamenilor pentru Dumnezeu și a unuia pentru altul. Când iubirea se epuizează, harul se îndepărtează și începe o cădere în abis: de la om – la fiară, de la fiară – la demon. Acolo unde dispare asemănarea cu Dumnezeu, începe asemănarea cu diavolul. Dragostea caută frumusețea. Sentimentul iubirii este inseparabil de conceptul de frumusețe. Creștinismul dezvăluie frumusețea veșnică a sufletului uman ca chip și asemănare a lui Dumnezeu. Sufletul creștinului, îndreptat spre Dumnezeu, vede în fiecare persoană o lumină divină. Sacrificiul fără iubire este imposibil… Iubirea este dorința de ideal și dorința de unitate cu acest ideal.

Aceasta e sursa romantismului sufletesc, a iubirii trupești, a demnității civice etc. Prin aceasta, obiectul iubirii nu este perceput în mod real, ci prin prisma unei bogate imaginații… Iar această dragoste romantică între oameni, între prieteni… și mai ales iubirea dintre un bărbat și o femeie, a fost în măsură să ia forma unui devotament, a unui sacrificiu de sine și eroism, deși aceste manifestări au fost variabile… Dragostea, chiar și într-o formă pământească și plictisitoare, a contribuit la coeziunea oamenilor și la solidaritatea lor, la un sentiment de datorie și respect reciproc, numit generozitate. Omul nu poate să iubească urâtul, chiar și atunci când acesta se înfățișează înaintea lui sub formă de păcat ispititor. Pentru a distruge solidaritatea oamenilor, pentru a face ca eroismul și sacrificiul de sine să fie inutile și neîntemeiate, este necesar să distrugem frumusețea și să ridiculizăm însăși noțiunea de ideal.

Omul este o creatură complexă și contradictorie. Este asemenea aurului aruncat în noroi. Strălucirea acestui aur încă amintește de frumusețea omului; diavolul vrea ca omul să fie înecat în murdărie, atunci iubirea însăși devine imposibilă. Omul este o creatură asemănătoare lui Dumnezeu, dar păcatul este înrădăcinat în el și omul trebuie să-l suprime prin forța voinței. La urma urmei, decența este, de asemenea, o idee clară chiar și în rândul persoanelor nereligioase. Această idee se referă la demnitatea unei persoane, deși chiar cuvântul „demnitate” este de neînțeles pentru ele. Dacă persoana iubită dintr-o dată, ca într-un basm, se transformă într-un animal sau o reptilă, atunci nu vom fi în măsură să menținem un sentiment de dragoste pentru porcul care se bălăcește în noroi, pentru un păianjen gigant sau pentru un șarpe cu clopoței. Chiar dacă se transformă într-o maimuță – murdară și plină de pofte – nici unul dintre noi nu va dori să-și sacrifice viața pentru ca ea să mănânce banane și să-și satisfacă doar poftele.

Astăzi, forțele demonice, în numele liberalismului, vor să distrugă ce a mai rămas din frumusețea omului. Omul depravat este condamnat la degenerare. Cu el e ușor să intri într-un parteneriat pentru păcat, dar este imposibil să-l iubești cu dragoste dedicată, altruistă … Într-o lume depravată, dragostea dispare. Această răceală și goliciune spirituală fac viața gri și fără rost. Omul a devenit indiferent față de om; în plus, el este ostil față de el însuși în sufletul său. Dacă cineva se îneacă, celălalt nu riscă să întindă  o mână spre el, pentru că cel care se îneacă nu mai are nici o valoare pentru el, nu este perceput ca un prieten, ca un aproape…

În fiecare zi la televizor ni se „țin lecții” despre un om care se transformă într-un porc sau într-un tigru, iar oamenii se adaptează treptat la ideea că scopul vieții umane este să sapi permanent în noroi, că omul are voie să facă orice, că puritatea este o superstiție medievală. Chiar și dragostea pură dintre mire și mireasă, celebrată în poezia tuturor popoarelor, încetează să mai existe.

Creștinismul revigorează persoana umană. Dă puterea de a rezista păcatului, de aceea creștinismul a fost persecutat și va fi persecutat. Păcatul a divizat, a zdrobit omenirea, ea s-a dezintegrat, ca verigile unui lanț. Există încă un factor al păcatului, ce nu e psihologic, ci metafizic. Starea sufletului uman radiază emanații subtile care sunt greu accesibile simțurilor noastre senzoriale, dar percepute de spiritul nostru. Păcătosul emană o duhoare deosebită, de la care spiritul unui om, chiar a aceluiași păcătos, se întoarce. Păcatul are o greutate metafizică constantă, mai ales în cazul păcatelor perverse, de aceea din animal ne transformăm în demon, drept urmare, nenorocirea altuia ne dă un sentiment secret de bucurie, ca și cum ar fi o răzbunare pentru ceva pierdut și sfidat de oameni.

Creștinismul este religia iubirii bazate pe sacrificiu. Creștinismul a salvat omul de la cea mai groaznică sclavie, iar acum omul a devenit benevol sclavul celui mai rău stăpân – păcatul și demonul. Omul și-a pierdut frumusețea sufletului și, odată cu aceasta, a pierdut capacitatea de a iubi. El a vrut sclavia și a obținut-o. Împreună cu frumusețea, dragostea a dispărut și a sosit bezna metafizică.

Cultul sexului

De ce este sexul distructiv? El îl privează pe om de comuniunea cu Dumnezeu, prin urmare, de Împărăția lui Dumnezeu, care, potrivit Mântuitorului, „este în noi”. În Vechiul Testament este dată o poruncă – să nu comiți adulter. În Noul Testament, Domnul cere mai mult – castitate nu numai în fapte, ci și în gânduri; cel care privește cu patimă, din câte se pare, comite adulter. În Fericiri, Domnul spune: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei, 5,8). Prin urmare, condiția indispensabilă pentru comuniunea cu Dumnezeu este puritatea inimii. Cei care nu au inima curată nu vor putea să-L vadă pe Dumnezeu, să-L vadă nu vizual, ci printr-un sentiment special al inimii, luminate de har. A vedea pe Dumnezeu înseamnă să ai o lumină divină în sufletul tău. Sfinții Părinți au considerat că lupta cu desfrânarea este una dintre cele mai dificile lupte pentru o persoană. Ei au numit adulterul „moartea spiritului”. Sf. Ioan Scărarul a spus că desfrâul este cel mai grav păcat, după omor. Omul care cedează unor patimi, păcătuiește, iar desfrânarea înseamnă căderea lui, înseamnă că a fost dat la pământ de demon și a rămas acolo, neajutorat. Sunt necesari ani de pocăință ca desfrânatul să primească nu numai iertarea, ci și harul pierdut prin păcat. Sfinții Părinți ne învață să ne controlam simțurile: vederea, auzul etc., astfel încât prin ele să nu pătrundă nici o murdărie, în special mizeria depravării, altfel cele cinci simțuri devin, după cuviosul Simeon Teologul, „cele cinci ferestre ale morții”.

Chiar dacă desfrânatul ar merge la biserică, până la pocăința și corectare, viața interioară a Bisericii ar rămâne închisă pentru el, ca și cum ar fi un orb care, stând la soare, nu poate vedea lumina. Apostolul Pavel scrie: „Nu vă amăgiți, desfrânații … nu moștenesc Împărăția lui Dumnezeu”… (I Corinteni, 6,9).

Deci, trebuie să spunem că sexul, în toate manifestările sale, privează omul de viața veșnică. De aceea, partea interioară a Bisericii, adică inimile celor care se află în câmpul luminos al harului se diminuează catastrofal. Sexul deformează persoana umană; el relaxează voința omului, îl face un sclav al pasiunilor sale, ca o barcă în largul mării, în timpul unei furtuni, care a pierdut controlul și s-a predat puterii valurilor. Sexul zdruncină și distruge moralitatea.

Pentru un creștin, moralitatea este, mai presus de toate, starea interioară a sufletului. Pentru omul modern, aceasta nu e decât o anumită normă a unei vieți în comun. De aceea omul modern este dual, pentru că moralitatea pentru el înseamnă să pari moral. Urmarea „sexului liber” nu este procreația, ci infanticidul. Prin urmare, sexul este în mod inerent nefiresc și crud. El distruge respectul dintre oameni și respectul față de ei înșiși. Sexul și desfrâul îngustează viața umană spre satisfacția instinctelor celor mai  întunecate care trăiesc undeva în partea inferioară a subconștientului, de altfel, deformate artificial, pervertite și distorsionate. Omul se obișnuiește să se uite arogant și cinic la el însuși, la alții și la viață în sine. Dacă omul este doar o bucată de carne, atunci unde este locul loialității și adevărului, cui să-i fii credincios, cui să-i spui adevărul, și, mă rog, cine are nevoie de el? Prin urmare, în vremurile noastre, minciuna și ipocrizia devin principiul universal de comunicare umană. Adevărul și onestitatea, loialitatea și constanța sunt cuvinte cu care se speculează. Dacă un om trăiește după principii morale, atunci provoacă o iritare surdă celor din jur; în cel mai bun caz, îl vor privi ca pe un ciudat, ca pe un Don Quijote, iar cel mai des ca pe un dușman al armoniei și păcii sociale.

Sexul … face de fapt viața unei persoane lipsită de sens, gri și plictisitoare. Dacă un om depășește teroarea opiniei publice și hipnoza în masă a mass-media, atunci trebuie să recunoască, cu mâna pe inimă, că, în sexul „civilizat”, ce se derulează pe toate canalele de televiziune și care pătrunde ca o mizerie în viața noastră, nu este cu nimic nobil și nici un fel de bucurie, ci doar umilință și vulgaritate. În sex, are loc deconectarea conștiinței, ca atunci când folosești droguri și alcool, iar apoi persoana trece prin perioade de devastare internă și de respingere a sinelui. Iar aici, ca și în cazul unui alcoolic, există o dependență de otravă și există o degradare constantă a personalității în plan spiritual, mental și chiar fizic…

Sexul și desfrâul sunt atributele magiei negre, iar sărbătorile din sectele satanice se termină cu un mare păcat. Vechii apologeți creștini au scris că duhoarea desfrâului și a sângelui uman atrage demonii, așa că aceștia se află la ei acasă în templele păgâne. Demonii se adună la această duhoare precum corbii deasupra unui hoit… Prin urmare, sexul și desfrânarea sunt o forță care demonizează lumea, acesta este pericolul teribil pe care oamenii l-au uitat sau la care au închis intenționat ochii pentru a nu-i vedea fața hâdă…

Reabilitarea Sodomei și Gomorei

În anii ’60 și ’80 ai secolului trecut, comuniștii supuși represiunii au fost reabilitați. În anii ’90, au fost reabilitați soldații din Garda Albă iar, până la sfârșitul celui de-al doilea mileniu, a început reabilitarea locuitorilor din Sodoma și Gomora. Din câte se pare, problema sodomiților nu avea caracterul unei crime, prin urmare, ei n-au meritat acea pedeapsă, iar Marea Moartă este un monument nu al pedepsei divine a desfrânaților, ci al unui proces nedrept. Opinia publică trebuie pregătită treptat și în mod consecvent pentru această reabilitare, ceea ce și fac televiziunea și presa.

Deocamdată, nu avem căsătorii între persoane de același sex, ca în unele țări europene, dar acest tip de depravare fără rușine este considerat nevinovat și complet legal, mai mult decât atât, este declarat parte a drepturilor și libertăților omului.Acest tip de depravare nu este un fenomen fizic, ci unul psihologic sau, mai degrabă, psihopatologic. Omul care a pierdut percepția emoțională corectă a lumii nu poate gândi corect, fiind un renegat moral, nu poate apăra moralitatea, iar între timp, unor astfel de oameni li se încredințează diferite poziții și posturi. O societate în care depravarea nu este condamnată nu mai poate fi numită creștină. Depravații fac ceea ce apostolul interzicea chiar să amintești, ca o mare rușine a omenirii. Un om depravat se lipsește de dreptul de a fi membru al Bisericii și chiar de a participa la închinare, înainte de pocăința sinceră. Iar acum suntem asigurați că acestea sunt doar „noi culori” în paleta sentimentelor. Unii artiști avangardiști susțin că și bălegarul este o nouă vopsea cu care poți picta…

Patologia sexuală este o boală gravă care poate distruge o națiune, poate distruge un popor. Părinții întruniți la Soborul bisericesc din Georgia, numit Ruiso-Urbnis (secolul al XII-lea), denunțând păcatul Sodomei, au scris că acest tip de desfrânare josnică a fost cauza principală a căderii Persiei și apoi a Bizanțului. Acum, Sodoma și Gomora se află în proces de reabilitare în țările ortodoxe. În Grecia, unul dintre centrele ortodoxiei, există clădiri cu denumirea „Sodoma”. Unele forțe vor să corupă chiar inima omului și să o transforme în Sodoma. Dumnezeu i-a promis lui Avraam că va cruța orașul păcătos, dacă ar exista zece oameni nevinovați, dar aceștia nu au fost găsiți. Ce se va întâmpla când nu se vor găsi zece drepți printre noi, păstrați în afara murdăriei și mizeriei spirituale? Despre asta ne dă mărturie tăcută Marea Moartă…”

Influența păcatului asupra istoriei umane

Este imposibil să explici istoria în mod logic. Mintea umană, bazându-se chiar pe memoria enormă a computerelor, nu poate identifica și determina acei factori care alcătuiesc procesele istorice. Există supra-legi în istorie – fenomene inexplicabile ce nu fac obiectul unei relații de cauzalitate. Ele pot apărea în perioadele cele mai critice și pot schimba cursul evenimentelor.

Însă cel mai semnificativ și mai important factor este planul spiritual al istoriei; este atitudinea omenirii față de Dumnezeu, este starea morală a lumii, este partea interioară a vieții umane, nevăzută pentru ochiul uman. În plan spiritual se conțin și se adună faptele întregii omeniri și se determină viitorul său. Înainte de potop, în acest plan metafizic, omenirea s-a epuizat. Figurativ vorbind, această sferă a existenței s-a golit, oamenii s-au transformat în trup, adică acționau în funcție de atracția trupului orb și corupt. Providența divină a condamnat omenirea la moarte tocmai pentru că nu avea puterea și oportunitatea de a renaște. Starea actuală a lumii nu poate fi redusă doar la condițiile economice, politice și de altă natură. Acești factori au un impact, dar totuși sunt secundari. Turnurile istoriei nu sunt previzibile pentru cei implicați în economie și sociologie; futurismul lor ieftin n-a fost justificat niciodată. Viața a rupt toate previziunile de hârtie ale economiștilor și sociologilor, care doreau să prezică istoria, așa cum prognozează vremea …

În istoria omenirii există forțe cosmice luminoase și întunecate. Păcatul a lovit cu putere în însăși natura omului, ca un viciu grav; el, la fel ca sângele infectat, a pătruns în toate celulele organismului uman. Păcatul e inerent umanității de la tragedia din Eden. Iar secolul al XX-lea este marcat în mod deosebit de dimensiunea fără precedent a păcatului…

În prezent, păcatul infanticidului a devenit aproape global. În țările din fosta Uniune Sovietică, 70% din sarcini se încheie printr-un avort și, dacă adăugăm aici contraceptivele ce provoacă un mini-avort, adică moartea embrionului de câteva zile, sângele morților ar putea umple nisipurile Saharei, iar cadavrele lor ar putea înconjura Pământul de mai multe ori.

Cum se explică această escaladare continuă a cruzimii, această orgie numită progres? Ni se pare că principalul motiv este degradarea morală a omului, răceala lui emoțională și lipsa iubirii. Iubirea deschide ființa unui om ce include cercul oamenilor pe care îi iubește… Iubirea face viața unei persoane mai profundă. Acum vedem altceva – închiderea în sine și autismul. Omul devine pentru sine unica valoare, ca și cum întreaga lume a fost creată numai pentru el. Aceasta dă naștere unei atitudini pragmatice față de alți oameni: sunt ei folositori sau nu? Aceasta devine condiția principală a relației reciproce.

În opinia noastră, două păcate majore duc la un astfel de egoism: mândria și desfrâul, și apoi „rudele” acestora, lenea și iubirea de plăceri. Egoismul usucă dragostea în om, mai întâi pe cea spirituala, apoi pe cea sufletească, care este înlocuită de izbucniri sporadice de patimi. Patima și mândria formează în suflet un fel de îngheț permanent. Omul pierde sentimentul de compasiune,  de care nu sunt lipsite nici chiar animalele. El nu se întristează de durerea altcuiva, pe el nu-l bucură, ci mai degrabă îl amărăște fericirea altuia, fie ea și sub forma unui succes temporar. Forțele întunecate iau în stăpânire din ce în ce mai mult sufletul omului. Cuviosul Serafim scrie: „Diavolul este rece”…

De ce le trebuie oamenilor moderni copii? Copiii devin o piedică pentru ei. În copii omul nu-si vede chipul, nu vede reluarea propriei sale vieți, nu retrăiește propria sa copilărie cu ei, el și-a murdărit deja viața cu desfrânarea, încât sentimentele copilului nu-l mai ating.

Familia rezolvă mai multe probleme: 1) nașterea de copii; 2) satisfacerea instinctelor, care la om sunt legate de o serie întreagă de sentimente; 3) ajutorul reciproc. Familia creștină rezolvă, de asemenea, sarcini spirituale: este o asistență reciprocă în materie de mântuire, este comunitate în timp și veșnicie, comunitate materială și spirituală, comunitate în rugăciune, ceea ce face ca familia să fie o mică biserică de acasă. Acum totul este ruinat. Sexul liber ucide nașterea de copii; mândria omoară iubirea reciprocă; egoismul ucide grija unuia față de  celălalt …

Cine suntem? (Despre educația sexuală)

Problema predării educației sexuale în instituțiile de învățământ și evaluarea acestui subiect (dacă se poate numi știință, în general, și nu un simptom sinistru al degradării societății umane) ar trebui să fie cercetate și abordate din punctul de vedere al moralității creștine. Să nu uităm că populația Gruziei, în majoritatea ei, se consideră creștină, în ciuda nivelului diferit de implicare în viața spirituală și în biserică. Acest lucru trebuie amintit domnilor sexologi, care tratează poporul gruzin ca și cum nu ar avea nici vechile sale tradiții, nici înțelepciunea lumii, nici valori morale, ca și cum ar fi o mulțime fără chip, și nu un popor cu o veche cultură, care a adoptat creștinismul cu 17 secole în urmă – o vârstă rar întâlnită la alte state și popoare …

Acum, tradițiile oamenilor sunt făcute de rușine, pentru că Freud a dus familia și căsătoria în dizgrație, iar castitatea  se prezintă nu ca o chestiune de onoare, ci drept un complex patologic, un fel de fobie dureroasă. În fața oamenilor se află o întrebare în toată acuitatea ei: vor ei să fie popor creștin sau să se dezică de Hristos în numele unei zeități noi, al cărei nume este desfrânarea și patima?…

Până de curând, Anglia era un model de moravuri patriarhale; cuvântul „puritan” a devenit un apelativ, similar unui ascet care trăiește în lume. În America, a existat o „poliție a moralității”. Maxim Gorki nu a fost acceptat de publicul american, mai exact, a fost expulzat din țară pentru că venise în America cu o soție cu care nu era căsătorit legal… Schimbarea morală a avut loc în mod neașteptat și rapid. În anii ‘20-’30 ai secolului al XX-lea, când aceste țări au atins deja bunăstarea materială și progresul tehnic. Cel mai probabil, desfrânarea a devenit rezultatul abundenței, mai degrabă, și nu abundența un rezultat al promiscuității. Dar un astfel de salt nu se putea întâmpla în mod natural.

Acele forțe care creează programe de educație sau mai degrabă de propagandă a sexului liber au corupt deja opinia publică și au eliminat cenzura în aceste țări. Totuși,  să nu uităm că America a devenit un gigant industrial datorită complexului său industrial bine construit, și nu datorită spectacolelor de striptease public. Deja în țările Europei, tot mai des se aude exprimată dorința de revenire la tradițiile morale. Fie acesta măcar instinctul supraviețuirii…

Cine are nevoie de coruperea mentală a copiilor sub masca iluminării sexuale? Cine are nevoie de pornografie sub masca informațiilor și reclamelor frumuseții trupurilor dezgolite? Cine are nevoie de racolarea tinerilor și tinerelor, sub masca luptei împotriva fobiilor? Mai întâi de toate, de asta au nevoie forțele care vor să distrugă creștinismul, să transforme omul într-un porc, care să grohăie pe lângă troacă.

Nu poate exista nici un Dumnezeu în inima depravată – Biblia a vorbit deja despre acest lucru. Prin vocea sexologilor, anumite forțe spun: „Dumnezeu este dușmanul nostru, de aceea, trăiască vrăjmașul lui Dumnezeu – desfrâul!” Ceea ce nu au reușit să facă persecuțiile și torturile armatei de urmași ai lui Nero, vechi și moderni, va face desfrâul. În biserica creștină există martiri pentru castitate care sunt venerați ca martiri pentru Hristos.

Desfrâul înseamnă paralizia inimii omului și, dacă a fost indus încă din copilărie, resuscitarea morală poate fi neputincioasă. Când un păcat se transformă într-un obicei, obiceiul devine natură… Sexologii spun: „trebuie să știți tot ceea ce este legat de intimitate, ca să vă protejați intimitatea”, altfel oamenii rău-intenționați pot profita de voi. Nu este clar de ce cunoașterea patologiei sexuale ar trebui să protejeze un copil de o „influență rea”, ca și cum ar fi la o luptă de sambo sau judo. În acest caz, sfaturile le-ar înțelege mai bine o doamnă cu o anumită experiență, dacă ar mai avea ceva de protejat și de păstrat. Dar protejarea cea mai mare a copiilor înseamnă să-l înveți pe copil să nu aibă un anturaj prost, să nu permită libertăți în prietenie, să evite situațiile și locurile în care poate să apară violența. Pentru cunoașterea unor astfel de reguli nu este nevoie de multe ore de prelegeri despre sexologie. Dimpotrivă, a vorbi mult și bine pe acest subiect îi creează copilului nu aversiune, ci interes, trezește și stimulează instinctul său mai înainte de vreme.

Căderea începe de multe ori în discuții pe tema sexului. Vedem aici metoda infamă, care se numește ipocrizie. Sexologii vor să le arate copiilor ce înseamnă erotismul, se pare, cu scopul ca aceștia să știe de ce să se protejeze, ca și cum sexologii ar uită de sfera emoțională și sexuală a copilului; și, de fapt, îi excită artificial. Nu, acești ipocriți nu sunt deloc naivi, pentru că, după curs, ei distribuie cu prudență contraceptive ca daruri. Domnii sexologi sunt foarte conștienți și de altceva: viața sexuală timpurie contribuie la impotența prematură, care este și o cauză a traumelor emoționale și a distrugerii familiei și, în același timp, a alcoolismului și dependenței de droguri.

De cele mai multe ori, sexul timpuriu se transformă într-un desfrâu patologic, pe care sexologii doresc acum să-l legitimeze. În aceasta constă problema distrugerii persoanei umane. Avortul și contraceptivele sunt strict interzise de Biserica Ortodoxă. Ei doresc să ridiculizeze aceste reguli și să le prezinte ca fobii ce apar la un copil după ce a citit cine știe ce povești.

Timp de câte secole, popoarele ortodoxe, care și-au creat familii în conformitate cu principiile moralității creștine, au crescut copiii, inspirându-le decența și modestia, ca începuturi firești și sănătoase ale vieții. Oare se dorește cu adevărat să se prezinte experiența de sute de ani a poporului drept una greșită? Istoricii pot spune ce a creat creștinismul, iar despre ceea ce au creat sexologii vorbesc faptele jalnice: sarcini la școlărițe, boli cu transmitere sexuală, creșterea cărora e constantă în ultimii ani.Nașterea de copii nu este o știință, ci un instinct biologic care nu trebuie învățat. Desfrâul în sine pervertește acest instinct. Iată un alt factor: nașterea unui copil este un transfer de informații enorme către un alt organism viu, prin urmare e necesară o anumită vârstă și dezvoltare completă a ambilor soți pentru a transfera proprietățile lor psihofizice copilului…

Dar, cel mai important lucru, așa-zisul sex „rafinat” este contrar ideii și legilor căsătoriei creștine ca biserică de acasă, transformând căsătoria într-un cult al trupului, contrar structurii căsătoriei ca monogamie strictă. Omul nu este doar un cheag de sânge și carne, ci, mai presus de toate, proprietarul unui suflet nemuritor. Desfrânatul își vinde sufletul pentru plăceri trecătoare, ca și Isav din Biblie, care și-a vândut dreptul de întâi-născut pentru un blid de linte.

Apelam la creștini: este vorba despre viața veșnică și moartea veșnică a copiilor voștri. Apelăm la credincioși și necredincioși. Chestiunea principală care e în joc este existența istorică a poporului nostru. Programele de planning familial și programul asociat de educație sexuală conduc la o reducere sistematică a populației, adică la o catastrofă națională. Hitler spunea: „Am dreptul să distrug rasele inferioare în numele rasei ariene, ca să-i ofer un spațiu de viață”.

Să ne gândim la ceea ce facem în legătură cu popoarele noastre. Sexologii moderni, finanțați de companii străine și patroni misterioși, își pun masca „prietenilor copiilor”. Dar dacă sunt prieteni, de ce nu-și ridică vocea, mai presus de toate, împotriva avortului, de ce se raportează la pornografie cu loialitate, pornografie care corupe copiii de pe ecranele de televiziune, din paginile revistelor și din afișele plasate pe stradă în cele mai populate locuri din orașele noastre? Rezultatul unei astfel de educații va fi întotdeauna același: o atitudine cinică față de viață, o atitudine cinică față de trupul uman, o atitudine cinică față de prieteni și părinți și, desigur, cel mai groaznic lucru este o atitudine cinică față de credință și valorile creștine… Experiența de veacuri a omenirii mărturisește că modestia și castitatea, precum și moralitatea înaltă și monogamia nu sunt deloc fobii și prejudecăți, ci o auto-protecție vitală și spirituală a omenirii în fața auto-distrugerii și dezintegrării. De aceea, discuțiile despre intimitate și imaginile trupului gol, care provoacă patimi la un copil, nu sunt acceptate nu numai în familiile creștine, ci și într-o societate, chiar dacă indiferentă față de religie, dar, totuși, păstrând încă o idee de moralitate.Sexologii, care mint că educația sexuală a copiilor îi va proteja de pericolele neprevăzute și de influențele rele, nu diferă mult de cei care îi obișnuiesc pe copii cu alcoolul, pretinzând „beneficiile” acestuia, precum că, învățând în practică răul alcoolului, copiii nu vor deveni alcoolici în viitor. Oare chiar experiența de secole din țările ortodoxe de a crește copiii să fie doar o sumă de greșeli și derive, de care trebuie să scăpăm cât mai curând posibil? Dacă ar fi așa, atunci popoarele ortodoxe ar fi dispărut demult, dar ele trăiesc și sperăm că vor trăi în ciuda celor care încearcă să înlocuiască căsătoria cu sexul „rafinat” și desfrâul, pentru a reduce gradual și sistematic rata natalității.

Partea II din III. Va urma...

 „Faceți făgăduințe și le împliniți Domnului Dumnezeului vostru!” (Ps. 75, 11)

Făgăduința, o promisiune care încălcată, devine blestem

Făgăduința - sau votul - este aproape de jurământ și este o îndatorire cu care creștinul se leagă de bună voie în fața lui Dumnezeu să facă o faptă deosebită, de vrednicie morală, ca recunoștință pentru binefacerile primite. Făgăduința nu poate cuprinde faptele la care omul este îndatorat prin poruncă și nici fapte lipsite de preț moral. Făgăduința poate fi făcută de orice om credincios și este un mijloc pentru întărirea voinței în virtuți, pentru arătarea evlaviei adevărate și înaintarea spre desăvârșirea morală. Făgăduința înseamnă promisiune. Făgăduințele făcute lui Dumnezeu pot avea un caracter divers, de exemplu pelerinaj la locurile sfinte, milostenie către cei în nevoi, îngrijirea bolnavilor, împodobirea bisericii, pravila de rugăciune, și ele trebuie neapărat împlinite. Făgăduinţele trebuie date cu binecuvântarea sau la sfatul preotului duhovnic. Încălcarea făgăduinţelor din propria neglijenţă este asemenea unui blestem asupra ta însuţi: "Iar de te vei lega cu făgăduință Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii a plini, căci curând va cere Domnul Dumnezeul tău de la tine și va fi ție păcat" (Deut., 23, 21-22).

Făgăduinţa poate fi ridicată de către preot din următoarele motive: 1. dacă nu poate fi împlinită din punct de vedere fizic; 2. dacă este periculoasă pentru om, de exemplu făgăduinţa unui post aspru în cazul unor boli anume. Chiar şi în aceste situaţii făgăduinţele trebuie să fie înlocuite cu altele, corespunzătoare situaţiei omului. De obicei, se face făgăduinţă în împrejurări grele de viaţă, când este nevoie de ajutor deosebit de la Dumnezeu. Făgăduinţele de asemenea, pot fi făcute fără o pricină văzută: din dragoste de Dumnezeu şi din sentimentul recunoştinţei faţă de El. Un loc deosebit îl ocupă făgăduinţa monahală, care are în vedere întreaga viaţă de mai apoi a omului. - Arhim. Rafail Karelin, Trecând cu bine marea vieții. Răspunsuri la dilemele lumii de astăzi, Editura Sophia

Făgăduința fără binecuvântare este primejdioasă

Mânați de o stare emoțională puternică, fie ea de fericire sau dimpotrivă, de deznădejde, simțim imboldul ne a ne asuma promisiunea față de Dumnezeu de a împlini un anumit lucru. Cu alte cuvinte, trăim uneori împrejurări ale vieții care ne determină să facem făgăduințe lui Dumnezeu cu speranța că odată îndeplinite, vom primi și răspunsul sau ajutorul dorit, sau dimpotrivă, ca mulțumire și recunoștință pentru binefacerile deja revărsate asupra noastră. "Dacă lui Dumnezeu ai făcut vreo făgăduință să nu zăbovești a o împlini căci lui Dumnezeu nu-i plac oamenii ușori la minte, de aceea să împlinești tot ce făgăduiești. Mai bine să nu făgăduiești decât s-o faci și să n-o împlinești" (Ecles. 5,4-5). Sfântul Nicolae Velimirovici explică și exemplifică legământul drept făgăduinţa pe care cineva o dă lui Dumnezeu din recunoştinţă sau pentru un păcat... Este un lucru cu totul obişnuit ca mama să facă legământul de a posti în zilele de dulce, când copilul îi e bolnav. Acesta este un lucru cu totul biblic. Şi împăratul David a postit cât i-a fost copilul bolnav. Când face legământ înaintea lui Dumnezeu, fie pentru sine, fie pentru altul, fie pentru vreun păcat, fie din recunoştinţă, omul trebuie să se păzească a nu întrece măsura şi a nu se lega să facă vreun lucru nechibzuit sau mai presus de puterea sa.  - Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul I, Editura Sophia

Entuziasmul momentului umbrește câteodată conștientizarea realității că ducerea la bun sfârșit a celor promise cere efort, jertfă, perseverență, dar și omiterea faptului că nu putem pleca la drum fără rugăciune și fără binecuvântarea și ajutorul lui Dumnezeu. "Este primejdios pentru om să facă o făgăduință sfântă și abia după ce a făcut-o să se gândească" (Prov. 20,25). Este bine de știut la ce ne înhămăm, dar și care sunt consecințele nerespectării cuvântului dat, drept care, indiferent ce ne-am propune și cât de corectă, justificată sau ușor de dus ni s-ar părea această cruce suplimentară pe care ne-o sumăm de bunăvoie, să cerem sfatul și binecuvântarea părintelui duhovnic. Sfântul Paisie Aghioritul insistă asupra primirii dezlegării părintelui duhovnic înainte de asumarea oricărei făgăduințe, astfel ca ea să nu rămână neroditoare: "Văd însă şi o nouă tehnică a diavolului. Bagă în minţile oamenilor gândul că, dacă fac o oarecare făgăduinţă şi o împlinesc, dacă mai merg şi la vreun loc de închinare, sunt în regulă duhovniceşte. Şi vezi pe mulţi mergând cu lumânări şi cu alte obiecte făgăduite la mănăstiri, la locuri de închinare şi le atârnă acolo, mai fac şi cruci mari, mai plâng puţin şi se limitează la acestea. Nu se pocăiesc, nu se spovedesc, nu se îndreaptă, iar aghiuţă se bucură."

Făgăduințele în fața Sfântului Altar, jurăminte fără dezlegare

Pravila bisericească ortodoxă definește făgăduințele drept legăminte care pornesc de la Dumnezeu către om și ale omului către Dumnezeu, întemeiate pe adevărul de credință, morală și cult. Astfel, omul colaborează cu Dumnezeu prin făgăduințele sale, adică legămintele sau jurămintele sale față de El, făcute cu vorba simplă sau acte de închinare intimă sau publică față de semenii noștri sau de autoritățile bisericești precum și acte cultice sau voturi. Făgăduințele simple, dacă izvorăsc din convingerea credinței, ele sunt acte de cult (Num. 30,2; Deut. 23,21; Ps. 66,13-14). Dacă ele sunt făcute public cu martori, și mai ales în fața Sfântului Altar (n.n. precum la Taina Hirotoniei, la Taina Cununiei, la tunderea în monahism), ele devin jurăminte fără dezlegare (Fac. 15,6-18; 24,7; Ex. 4,14-21; 30,46; 31, 17; Lev. 27, 1-30; Deut. 30, 1-30; Matei 4, 19).

Făgăduințele trebuie făcute cu mare atenție și precauție, după avertismentul Scripturii: "Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit."  (Matei 12, 36-37). În pericolul de a face promisiuni deșarte sunt adeseori persoanele care au dezvoltat anumite dependențe, ca cea de alcool, tutun, jocuri de noroc, ori mai nou, dependența de pornografie și cea de socializarea virtuală. Acestea își pot dori sincer părăsirea păcatului și vindecarea, dar sunt cele mai expuse riscului de recidivă. Lor, la moment de cumpănă, Maica Siluana Vlad le adresează următorul sfat: "Nu pot! Gata! Ai să auzi continuarea: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” Atunci nu te vei mai ruga: „Doamne, ajută-mă să mă las de fumat!”, că asta înseamnă: „Eu pot, dar cu oleacă de ajutor, aşa… Dacă Tu mă ajuţi, eu pot”. Nu așa, ci „Doamne, nu pot, lasă-mă Tu!” La fiecare ţigară zi: „Lasă-mă Tu de fumat, Doamne!” Şi pune-o la loc în pachet. Ai să suferi, vei face febră. Sevraj se numeşte suferinţa pe care o înduri când nu mai dai organismului drogul cu care este învăţat. Dar vei birui, că eşti născut pentru bucuria Biruitorului." - Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, volumul 2, Editura Doxologia, Iaşi

Să nu vă făgăduiți unul pe altul celui rău! Blestemele

Când starea noastră de spirit este furtunoasă și mânia ne ia mințile, făgăduințele sunt sub forma unor cuvinte grele, blesteme și înjurături, ale căror efecte dezastruoase se resimt nu numai imediat, ci ele pot să răzbată până în veșnicie, mai ales dacă nu ne pocăim, de exemplu: O să te bată Dumnezeu!; Lasă că vede El, Dumnezeu!; Să fii al celui rău!; Dar-ar boala în tine!, și altele asemenea răutăți. Orbiți fiind de sentimentul că am suportat o nedreptate sau o agresiune, aceste reacții vin ca o amenințare cu răzbunarea și cu suportarea consecințelor de către cel pe care îl considerăm vinovat. "Deci, de vreme ce acestea sunt așa, și nicio greșeală nu se poate ascunde de Dumnezeu, pentru aceasta voi toți, bine-cinstitorilor de Dumnezeu, făgăduiți-vă Lui ca să vă pocăiți și ca o datorie plătiți făgăduința cea dată în acest fel... Zice însă Atanasie: De vreme ce cele zise vor să fie la dumnezeiasca judecată, pentru aceasta, până ce sunteți în viața aceasta, făgăduiți Domnului că veți fi sârguitori de fapte bune și nu zăboviți cu împlinirea acestora." - Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, Ed Egumenița 

Una din rugăciunile citite de preotul duhovnic în cadrul Moliftei de la Taina Sfintei Spovedanii, insistă asupra dezlegării blestemelor și jurămintelor, tocmai din cauza gravității efectelor lor negative:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu celui viu, Păstorule şi Mielule, Cel ce ridici păcatele lumii, Care ai iertat datoria celor doi datornici şi păcătoasei i‑ai dăruit iertarea păcatelor ei, Însuţi Stăpâne, slăbeşte, lasă, iartă păcatele, fărădelegile, greşealele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă, cele prin călcare de poruncă şi prin neascultare, care s‑au făcut de robul Tău acesta (N). Şi în orice chip, ca un om, purtând trup şi vieţuind în lume, a fost înşelat de diavolul: sau în cuvânt, sau în faptă, sau cu ştiinţă, sau cu neştiinţă; sau cuvântul preotului a călcat, sau sub blestemul preoţesc este, sau sub blestemul său a căzut, sau jurământului s‑a supus, Însuţi ca un bun Stăpân care nu ţii minte răul, binevoieşte să se dezlege robul Tău acesta (N) prin cuvânt, iertându‑i lui şi blestemul şi jurământul după mare mila Ta. Aşa, Stăpâne iubitorule de oameni, Doamne, auzi‑mă pe mine, care mă rog bunătăţii Tale pentru robul Tău acesta (N), şi treci cu vederea ca un milostiv toate păcatele lui. Izbăveşte‑l pe el de chinurile cele veşnice. Că Tu ai zis, Stăpâne: oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer. Că Tu singur eşti fără de păcat şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Părintelui Tău celui fără de început şi Preasfântului şi bunului şi de‑viaţă‑făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Învățătura de credință creștină ortodoxă întărește cele afirmate mai sus: "Jurământul drept, luând ca martor numele lui Dumnezeu nu este una cu a pomeni numele Lui blestemând, căci cine oare se va împăca cu un asemenea înțeles nebun? Înjurăturile și blestemele nu se fac spre slava si cinstirea lui Dumnezeu, nici din evlavie și prețuire a dreptății și a atotștiinței Lui, spre a se stabili prin ele vreun adevăr, ci ele se fac spre a se necinsti numele lui Dumnezeu și al sfinților Lui sau al vreunui lucru sfânt. Ele nu caută altceva decât pedepsirea aproapelui nostru, care de multe ori este fără vină. Jurământul drept se face din frica lui Dumnezeu și din marea considerație față de dreptatea și atotștiința Lui, iar înjurăturile se fac din mândrie, din răutatea și din ura noastră față de aproapele nostru. Așa fiind, blestemul nu este act de cinstire a lui Dumnezeu, ci un act doveditor al răutății sufletului nostru, al urii și al dorinței noastre de răzbunare asupra acelora pe care îi urâm. Totodată, înjurătura este o luare în deșert a numelui lui Dumnezeu, prin care îl chemăm ca pedepsitor al lucrărilor părute nouă nedrepte și, prin aceasta - în nebunia noastră - noi am voit sa facem pe Dumnezeu oarecum părtaș al răutății noastre pedepsind pe acela pe care noi îl urâm, lucru care este cu totul spre necinstirea dreptății lui Dumnezeu."

Exemple de făgăduințe asumate în biserică

Jurământul/votul solemn are multe temeiuri scripturistice, între care sunt şi acestea: Fac. 14, 22–23; Ieş. 6, 8; III Regi 8, 31–32; Apoc. 10, 5–6 ş.a. Noi îl facem în biserică, pentru că aşa se făcea şi în Legea Veche (vezi Num. 5, 11–22 ş.a.). Îl facem la nevoie şi în afară de biserică, dar mai ales în faţa Sfintei Evanghelii, a Sfintei Cruci, cu lumânări aprinse şi în faţa preotului, fiindcă fără biserică, fără Evanghelie şi mai ales fără Sfânta Cruce, este ca şi fără Dumnezeu. Şi deci, fără acestea el rămâne ca o simplă formă pompoasă şi o paradă omenească, care impresionează numai la suprafaţă, iar nu în fond şi hotărâtor. Despre puterea şi adeverirea jurământului drept, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă, sunt edificatoare şi alte numeroase texte (Fac. 22, 16–17; 24, 2–9; Ieş. 22, 9–10; Num. 14, 23; I Regi 24, 22–23; Isaia 45, 23; 65, 15–16; Ier. 7, 8–9; Amos 6, 8; Matei 26, 63–64; II Cor. 1, 23; Gal. 1, 20; Filip. 1, 8; II Tim. 2, 14; 4, 1–2; Evrei 6, 13–17). - “Călăuză în credinţa ortodoxă”, Editura Episcopiei Romanului 2003

Căsătoria, legământ sfânt. Fragment din slujba Sfintei Cununii: "Iată, fiilor duhovniceşti, prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, aţi săvârşit jurământ înaintea sfântului altar că veţi păzi legătura dragostei şi a unirii între voi până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită, şi că nu vă veţi abate de la datoriile voastre nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor." Arhimandritul Gheórghios Kapsánis afirmă: „Este un fapt bine cunoscut că astăzi căsătoria trece printr-o criză. Acest lucru este adeverit de numărul mare de divorțuri, dar și de mulțimea de perechi care, fără să mai ajungă la divorț, trăiesc în concubinaj și nu găsesc nici o fericire și nici o bucurie în legăturile lor. O cauză serioasă a acestei crize este faptul că creștinii care se însoțesc prin unirea nunții nu trăiesc această unire ca taină”.

Taina Hirotoniei

Taina hirotoniei sau a preoției este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului și prin rugăciune, se împărtășește persoanei anume pregătite, în Biserică și pentru Biserică, harul dumnezeiesc într-una dintre treptele preoției, dându-i-se puterea de a învăța cuvântul lui  Dumnezeu, a săvârși sfintele Taine și a conduce pe credincioși spre mântuire. În cadrul ceremoniei de hirotonie, noul preot depune în mod public un jurământ solemn, în fața episcopului și a credincioșilor prezenți, asumat sub semnătură, jurământ din care spicuim: "... Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi a Chiriarhului meu că voi împlini cu râvnă tot ceea ce este spre binele şi mântuirea credincioşilor încredinţaţi mie spre păstorire. În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli, după Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Mă voi strădui să împlinesc în viața și activitatea mea îndemnul Sfântului Apostol Pavel care cere ca preotul „să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii; nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (I Timotei 3, 2-5). Voi purta totdeauna cu demnitate ținuta preoţească şi  voi locui împreună cu familia mea în parohia încredinţată mie spre păstorire, păstrând şi sporind toate bunurile parohiei. Nu mă voi ocupa cu activităţi contrare chemării preoţeşti şi nu mă voi face părtaş la adunări și lucrări potrivnice Bisericii. Prin întreaga mea slujire învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală, precum şi prin armonia vieții de familie, mă voi strădui să apăr Sfânta Biserică, păzind-o de defăimare şi de dezbinare, stând permanent în ascultare față de Chiriarhul meu și în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă. Mărturisesc, de asemenea, că voi fi întru toate supus și fidel Chiriarhului meu, şi succesorilor săi în scaunul chiriarhal, voi respecta Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, celelalte legiuiri bisericeşti, hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale organismelor eparhiale deliberative și executive. În caz contrar, voi suporta consecințele canonice, statutare și regulamentare bisericești ce decurg din nerespectarea în vița și activitatea mea a prevederilor acestei Mărturisiri. Aşa să-mi ajute Dumnezeu, în toată viaţa şi lucrarea mea preoţească!"

Tunderea în călugarie

"... mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi a Chiriarhului meu că voi împlini cu râvnă tot ceea ce este spre mântuirea obştii sfintei mânăstiri și spre binele lucrării ei duhovnicești. În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli, după Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Mă voi strădui să împlinesc în viața și activitatea mea îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, Care zice: „oricine doreşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Că cine voieşte să-şi scape sufletul său îl va pierde, iar cine îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce va putea să dea în schimb omul pentru sufletul său?” (Marcu 8, 34-37). Voi vieţui în mănăstirea rânduită mie spre slujire de Chiriarhul locului, împlinind cele trei voturi ale chipului îngeresc: ascultarea, fecioria şi sărăcia de bună voie, păstrând şi sporind bunurile sfintei mănăstiri. Nu mă voi ocupa cu activităţi contrare chemării preoţeşti şi nu mă voi face părtaş la adunări şi lucrări potrivnice Bisericii. Prin întreaga mea slujire învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală, mă voi strădui, necontenit, să apăr Sfânta Biserică, păzind-o de defăimare şi de rătăciri, stând permanent în ascultare față de Chiriarhul meu și în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă. Mărturisesc, așadar, că voi fi întru toate supus şi ascultător Chiriarhului meu, stareţului meu şi succesorilor acestora în scaunul chiriarhal şi stăreţesc. Voi respecta Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mânăstirilor şi celelalte legiuiri bisericeşti, hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale organismelor eparhiale deliberative și executive. În caz contrar, voi suporta consecințele canonice, statutare și regulamentare bisericești ce decurg din nerespectarea în viața și activitatea mea a prevederilor acestei Mărturisiri. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" - Sursa: Patriarhia.ro

La evrei, poporul ales, în vremea Vechiului Testament, trădătorii şi prădătorii, alături de mulţi alţi păcătoşi erau alungaţi, scoşi din cetate şi ucişi cu pietre. În timpul Noului Testament, adică sub Legea Creştină, a Harului, Iisus Hristos îi amenda şi sancţiona drastic pe unii ca aceştia, numindu-i pui de năpârci, vicleni, faţarnici şi ipocriţi, întâlnindu-se şi confruntându-se cu această maladie chiar în interiorul corpului Său apostolic, prin trădarea lui Iuda. De ce spun toate acestea, fiindcă la noi, românii, popor şi neam eminamente creştin, acest flagel, păcat şi patimă, al trădării şi delaţiunii a fost mereu ca un sport naţional, ca o practică predilectă, exersată cu zel şi devotement din generaţie în generaţie. Altfel spus, predispoziţia de a ne „turna“ semenii pare să fie o trăsătură naţională de caracter. Căci, din nefericire, ne vindem unii pe alţii cu mare bucurie şi, dacă se poate să fie cineva din imediata noastră apropiere, este cu atât mai bine. Din perspectiva cronologică şi istorică există din păcate, nenumărate exemple de delaţiuni ticăloase în istoria acestui popor. Iată doar câteva dintre cele mai sinistre: Horea a fost prins cu ajutorul „fraţilor de sânge”, turnat pentru 300 de galbeni de către vărul lui, Gheorghe Nicula. Tudor Vladimirescu a fost acuzat de proprii lui căpitani, învinuit pe nedrept că ar fi făcut o înţelegere cu turcii, ucis şi aruncat într-o fântână. Alexandru Ioan Cuza a fost scos din domnie cu ajutorul oamenilor săi de încredere.

În altă ordine de idei, să nu uităm că la noi epoca de aur a delatorilor a coincis cu perioada ceauşistă când, conform informaţiilor fragmentare pe care le avem, la fiecare trei români era câte un turnător. Acum turnătoria a (re)devenit o activitate pozitivă, din punct de vedere social. Mai mult decât atât, dosarele făcute publice de CNAS demonstrează că delaţiunea se practica pe scară amplă chiar în familie. Soţi şi soţii care „dădeau cu subsemnatul” despre activităţile consorţilor lor, fii şi fiice care îşi făceau temele de casă raportând ce fac părinţii, prieteni care îşi vindeau colegii. Această înclinaţie malignă o întâlnim astăzi de la scriitori la politicieni, de la oamenii de afaceri la universitari. Multora se pare că le place că există un cadru legal în care delaţiunea poate să fie pusă în scenă. Că putem să ne eliminăm „competiţia” de la locul de muncă printr-o pâră bine plasată. Că putem să scăpăm de oamenii care ne deranjează printr-o delaţiune efectuată subtil.

O altă dovadă pentru prezenţa acestei gene a pârei găsim în multitudinea de expresii prin care apreciem această activitate murdară. Ea are (şi) un puternic caracter etnic. Zicem cu admiraţie că „l-am dat în gât“şi ne bucurăm că putem să „dăm pe goarnă” - ca şi când ar fi o acţiune estetică, o funcţie aproape muzicală, cu conţinut artistic. Ne place să afirmăm despre semenii noştri că „le-am pus gând rău“, ca şi când aceasta ar fi o calitate şi turnătorul este văzut ca o făptură simpatică, el fiind „ciripitor“. Uneori activitatea aceasta nocivă este chiar ironizată şi luată în uşor, delatorul de fapt „sifonează“, lasă să „scape“ ceva nevinovat. Fără a face o analiză lingvistică a plăcerii strămoşeşti a „datului în gât”, este relevant că vinderea cuiva prin cuvinte, datul din gură pentru a face rău altuia este minimalizată. Turnătorul este papiţoiul, cel care scapă din papiţ nişte lucruri. Aşa cum am văzut într-un caz recent, în care o doamnă, supărată pe socrul ei, a început să toarne o mulţime de figuri publice, cu cât aberaţiile sunt mai mari, cu atât plăcerea devine tot mai mare.

Acest tip de delator se naşte dintr-o încrucişare între mitoman şi monstrul lipsit de morală, iar la români, unde moralitatea şi etica private sunt luate în uşor sau derizoriu, turnătoria ticăloasă se face cu mare nonşalanţă. Acest gen de delator nu are nicio remuşcare, el nu simte că face ceva rău, dimpotrivă, se consideră un fel de apărător al eticii, un soi de erou de benzi desenate care aduce dreptatea socială. Însă pretutindeni în lume există un principiu juridic care împiedică delaţiunea mincinoasă, de la porunca veterotestamentară cu numărul trei, care avertizează împotriva mărturiei mincinoase, până la prevederile legislative internaţionale care pedepsesc sperjurul. În practica internaţională mărturia mincinoasă este o ofensă extrem de gravă, iar exemplul cel mai bun este acţiunea de suspendare a preşedintelui Clinton care nu a fost adus în pragul destituirii pentru activităţile sale sexuale, ci pentru că a minţit în faţa comitetului senatorial.

„Pârâşul” însă, este un animal milenar care vieţuieşte în munţii Carpaţi şi care a evoluat în mod natural de câteva milenii şi nu are condiţionări etice. El pare că se hrăneşte numai cu plăcerea de a face rău - de la reclamagiii din epoca ceauşistă care au devenit astăzi denunţătorii DNA, de la turnătorii care îngroşau voluntar rândurile informatorilor Securităţii, până la mincinoşii care fac astăzi coadă la DNA. Aceasta şi deoarece Codul nostru Penal este încă extrem de îngăduitor cu mărturia mincinoasă, dacă poţi să scapi numai cu o amendă, atunci de ce n-ai spune vrute şi nevrute despre te miri cine şi despre te miri ce?! Altminteri, delatorul trăieşte în mâlul murdăriei morale ca şi când aceasta ar fi a doua sa natură. Pentru că la noi acuzarea falsă şi lansarea de minciuni sfruntate sunt forme predilecte pentru „asasinatul de caracter”. Vedem, aşadar, pretutindeni dorinţa gratuită de a-i distruge pe cei care ne displac. Iar când minciuna coexistă cu bucuria de a vedea răul altcuiva, atunci răul social are consecinţe catastrofale. La fel de grav este faptul că nu ni se pare nimic grav în această activitate.

Avem chiar expresii speciale pentru a ne găsi scuze: „am zis într-o doară”, „am zis şi eu, n-am dat cu parul”, sau varianta malignă, „a venit vine”. Vedem adeseori cum delaţiunea mioritică este trecută drept o simplă (nevinovată) bârfă. Este cazul unui fost politician şi delator pocăit care spunea public că a uitat ce a spus în faţa procurorilor, că erau nişte lucruri doar aşa, că nici nu-şi mai aduce aminte ce a scris şi că a fost „la nivel de bârfă”. Nu mai contează că viaţa unui om este pusă în cumpănă prin aceste „vorbe goale”. 

Despre aspectul universal şi specificul naţional al delaţiunii

Şi totuşi, cei care critică des "specificul naţional" se referă practic, în primele puncte, la înclinaţia românilor spre "turnătorie". S-ar zice că vocaţia lor este aceea de delatori şi trădători. Totuşi, delaţiunea nu a fost, bineînţeles, inventată de către români, ci doar instituţionalizată la noi într-o formă mai aparte, cu veritabilă nuanţă malignă. Tocmai din acest motiv vreau să reiterez faptul că ea îmbracă uneori forma unui complex istoric autohton sau original. Cu alte cuvinte, partizanii teoriei de mai sus găsesc destule argumente în trecutul nostru, după cum am şi arătat deja. Dacă este să luam, de pildă, toate cronicile Evului Mediu Românesc, la fiecare pagină aproape dăm de trădare şi "zavistie" iscate de câte o "pâră". Şi totuşi, nu cred însă că trebuie să exagerăm, chiar dacă acest fapt nu schimbă cu nimic situaţia dată sau, chiar dacă am fi tentaţi să credem că, sub zodia Mioriţei, a dacului Bicilis şi a scrisorii lui Neacşu - probe mitico-istorice ale formei şi fondului delaţiunii pe aceste meleaguri, avem păcatul în sânge, în fibra noastră etno-genetică. Eu totuşi nu cred că "turnăm" neaparat mai mult decât alte neamuri; ceea ce însă ne poate singulariza şi particularize este modul în care delaţiunea s-a stratificat în societatea noastră, de-a lungul timpului şi cu precădere în a doua jumătate a veacului trecut, după cum am şi exemplificat deja, ajungând, nu o data, factor decident în momente istorice precum şi un fel de "practică socială".

Altfel spus, la nivelul cel mai de jos, în forma ei benignă, s-a purtat bârfa la gard (mutată la bloc, în anii "construirii socialismului"). Pe măsura avansării pe scara ierarhiilor lumii noastre, se schimbă şi motivaţiile actului - de la pălăvrăgeala (uneori nu chiar nevinovată) peste care se presăra ranchiuna, amestecată cu o doză de invidie şi, de laşitate, se ajunge la reclamaţie, semnată sau anonimă, după caz (în funcţie de puterea reclamatului şi de curajul reclamantului.

În schimb, în sferele înalte, bârfa se transformă în "raport", "referat", "informare" s.a., cu un rol fundamental în conservarea propriei noastre puteri şi (în) avansarea noastră în funcţie. A şti să-ţi dozezi turnătoria, să o plasezi, când şi cui trebuie, a fost pe aceste meleaguri o cheie a reuşitei, depline chiar. Din nefericire, practica a avut şi are o aderenţă de masă şi un rol distructiv pe măsură. Exploatată, cultivată, fructificată şi ridicată la rang de practică instituţională, cum am (şi) văzut, de către regimul comunist, delaţiunea a făcut posibilă nu numai instaurarea cu uşurinţă a acestuia în România, ci a şi dat nota lui caracteristică, apropiind comunismul românesc de despotiile orientale, unde cei câţiva din vârful piramidei au cunoscut şi controlat, cu o mână de fier, întreaga societate, care se mişca numai după voinţa conducătorului: trăiam, parca, în subconştientul unui nebun, care ne alimenta viaţa reală cu propriile sale himere. Aşa ceva nu putea să se nască fără un control riguros al tuturor nivelelor sociale, pe al căror consens tacit, impus ori benevol, s-a bazat. Comunismul, deci, s-a hranit din şi s-a clădit pe slăbiciunile noastre.

Prin urmare, înclinaţia noastră spre trădare şi delaţiune a devenit arma cu care am fost supuşi. S-ar putea spune că turnătoria din "elan patriotic" era la fel de rară ca şi autodelaţiunea: pe câţi români i-aţi auzit spunând: "da, asta este vina mea!"? Societatea românească trăieşte în continuare sub spectrul fantomei acestui cadavru neîngropat. Acum avem doar mai multe situaţii, posibilităţi sau locuri unde putem turna. O facem democratic chiar, aşa cum se vede pe ecranele televizoarelor, care etalează toată panoplia genului de "bârfă la gard". Tocmai de aceea, pe mine unul, nu mă sperie legi redundante care încearcă sa readucă delaţiunea în matca de odinioară, adică să o re-instituţionalizeze. Dar nu se mai poate: Revoluţia din urma cu treizeci de ani, ne-a eliberat. Acum putem turna oriunde şi oricui, nu numai la Securitate.

Într-un mod paradoxal, cred că acesta este şi sfârşitul delaţiunii: în zilele noastre, când nici reclamaţiile semnate nu mai sunt luate prea în serios fără documentaţii, note de fundamentare şi recomandări, o anonimă are aceeaşi putere ca o găleată cu apă turnată în Deşertul Sahara. Astăzi, am evoluat, fraţilor, delaţiunea se cheamă "referinţa" ori “recomandare”. Altminteri, constatăm cu îndreptăţită stupoare că delatorul modern s-a adaptat vremurilor mai mult ca niciodată. Noilor mijloace de comunicare, noilor abordări, noilor pretenţii ale conducătorilor. El nu se mai mulţumeşte să trădeze, să spună neadevăruri ucigătoare (în schimbul unor avantaje sau, pur şi simplu pentru că face pe el de frică), ci se şi erijează în propovăduitor al delaţiunii ca virtute.  Chiar dacă se bâlbâie înfricoşător, chiar dacă n-are pic de demnitate, chiar dacă se ţine de fusta (ori pantalonii) altora, el încearcă să pretindă că, matematic vorbind, numărul trădătorilor ar trebui să crească în progresie geometrică. Numai astfel i-ar fi bine acestei ţări!...

Cu alte cuvinte, de azi înainte ar trebui să introducem în şcoli, ca materie obligatorie, „arta lucrării pe la spate” şi să-i învăţăm pe copiii noştri cum să-şi înşele aproapele şi cum să spurce ideea de prietenie. Să-i pervertim într-atât încât să zâmbească în faţă, să pretindă că sunt alături de oamenii de onoare, să facă gesturi repetate care să-i convingă, iar apoi, neavând curajul să suporte superioritatea semenilor, să-şi rezolve multiplele complexe printr-o delaţiune. Aceasta este măreaţa pledoarie a trădătorului. Şansa noastră este că, încă, această ţară nu-i atât de pregătită să accepte a ridica delaţiunea la rang de virtute. Grupurile de lichele care încearcă s-o acrediteze sunt, din fericire, minoritare. Ele se străduiesc, disperat, să salveze imaginea delatorului. Să-l prezinte ca om de treabă. (De treaba cui?) Dar, nici măcar membrii lor nu dau doi bani pe el, în realitatea, şi n-ar avea încredere în el nici măcar cinci minute.  Aş vrea să vă văd, oameni buni, că dincolo de frazele sale declarative, vă lăsaţi cu totul soarta şi destinul în mâna lui!...

Într-o societate ce se respectă, el nu şi-ar mai avea locul. De fapt, nici nu şi-l mai are, în pofida aparenţelor. Chiar şi umbra locului său poartă stigmatul trădării şi al delaţiunii. Iar această pecete nu se poate şterge. Face parte din acelea pe care timpul nu le atenuează. Stigmatul delaţiunii marchează profund sufletul şi fruntea tuturor membrilor familiei sale. Care dintre oamenii demni ar accepta să aibă de-a face cu vreunul dintre ei? Aceasta este marea necunoscută omisă de trădătorul care se chinuie să formuleze ecuaţia nemerniciei sale: efectul de bumerang ce va dura generaţii. Singura consolare este că, poate, prenumele ori numele le vor fi pomenite într-o carte de istorie… în rând cu marii nereuşiţi sau rataţi ai planetei.

Epilog - Egoismul dar, mai ales, invidia – sursa şi resursa trădării şi a delaţiunii. Abordare şi soluţionare spiritual – duhovnicească

 În altă ordine de dei, mare parte din afecţiunile care, timp de multe secole, au curmat milioane de vieţi sunt astăzi tratabile, graţie evoluţiei ştiinţelor medicale. Aşa încât sintagma „boală incurabilă“ este astăzi limitată la un număr relativ restrâns de afecţiuni. În plan spiritual - duhovnicesc, orice suferinţă a sufletului este tratabilă, cu condiţia ca „pacientul“ să fie conştient de ea şi să îşi dorească în mod real vindecarea.

Sfântul Ciprian de Cartagina - Episcop şi apologet creştin din secolul al III-lea, trecând în revistă bolile spiritului, găseşte un tip de suferinţă aparent incurabilă. Motivaţia acestei sumbre trăsături nu ar sta în lipsa tratamentelor, nici a specialiştilor terapeuţi, ci în esenţa însăşi a bolii.

Invidia, spre deosebire de celelalte patimi care ajung de obicei într-o formă sau alta la saţietate, nu se poate linişti, pentru că obiectul ei este practic nelimitat. Mereu vor fi oameni mai buni, mai fericiţi, mai culţi, mai pricepuţi etc. Cine vrea să se vindece, ne învaţă Sfântul Ciprian în fragmentul ce urmează, trebuie să caute stăruitor leacul potrivit suferinţei sale. Cu alte cuvinte, invidia, care este generatoare, între multe alte boli, pacate şi patimi, şi a trădării şi delaţiunii, este o boală a minţii şi o rugină a inimii ce se manifestă, se concretizează în faptul de a invidia cineva pe altul din cauza virtuţilor şi fericirii lui, adică de a urî la acesta meritele proprii sau darurile divine, de a transforma în rău propriu binele altuia, de a fi chinuit de prosperitatea celor mai norocoşi, de a-şi face sieşi necaz din gloria altora, de a-şi simţi inima sfâşiată ca de cârligele călăului, de a face din propriile lui gânduri şi simţiri un fel de instrumente de tortură, care să-i sfâşie inima, care să-l chinuie în toate măruntaiele.

Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găseşte nici o plăcere nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme şi suferă, zi şi noapte se chinuie şi nu găseşte alinare. Celelalte rele au un sfârşit şi se termină odată cu consumarea lor. În adulter ticăloşia se încheie prin săvârşirea faptului, tâlharul ajunge la omucidere şi se opreşte aici, rapacitatea prădătorului se potoleşte prin luarea prăzii, falsificatorul are ca măsură îndeplinirea falsificării, numai invidia n-are limită, este un rău permanent, un păcat fără sfârşit şi, cu cât cineva a avut un succes mai mare, cu atât invidiosul arde mai mult în flăcările propriei invidii. Invidiosul are înfăţişarea ameninţătoare, privirea piezişă, faţa palidă, buzele îi tremură, dinţii îi scrâşnesc, cuvintele îi sunt furioase, ocările fără frâu, mâna chiar fără pumnal este gata de violenţă şi asasinat, fiind înarmată cu ura, care scoate din minţi. De aceea, Sfântul Duh zice în psalmi: „Nu pizmui pe cel ce merge bine pe drumul său“ (Ps. 36, 7) şi iarăşi: „Cel păcătos urmăreşte pe cel drept şi dinţii îi scrâşnesc împotriva lui“ (Ps. 36, 12).

Acelaşi lucru arată şi notează Fericitul Apostol Pavel zicând: „Venin de viperă au pe buzele lor şi gura lor este plină de blestem şi de amărăciune; picioarele lor sunt iuţi la vărsarea de sânge, pustiu şi nenorocire este pe căile celor ce n-au cunoscut calea păcii şi nu există teamă de Dumnezeu în ochii lor“ (Rom, 3, 13).

Câtă vreme „porţi duşmanul în inimă, ai flagelul în tine!“

Este cu mult mai neînsemnat răul şi cu mult mai mică primejdia când trupul este rănit de sabie, îngrijirea este uşoară când rana se vede şi cu ajutorul doctoriilor se vindecă mai uşor. Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi nu se lecuiesc cu medicamente, căci durerea lor este interioară în suflet. O, tu cel invidios, pizmaş şi rău, dă-ţi seama cât eşti de rău, de duşmănos şi de primejdios pentru cei pe cere-i urăşti. Cel pe care-l urmăreşti cu invidia ta va putea să fugă şi să te evite, dar tu nu poţi să fugi de tine însuţi. Oriunde vei fi, potrivnicul tău este cu tine, căci porţi duşmanul în inimă, ai flagelul în tine, eşti legat în cătuşe care nu se descuie, eşti rob al invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi va alina durerea. A prigoni pe cel ajutat de harul lui Dumnezeu este perseverare în rău, a urî pe cel fericit este o boală fără leac, vindecare sau tămătuire. De aceea Domnul, prea fericiţi fraţi, gândindu-se la acest pericol, ca nu cumva din invidie cineva să întindă fratelui său laţul morţii, când discipolii l-au întrebat care dintre ei este mai mare, el a răspuns: „Cine va fi cel mai mic printre voi toţi, va fi mare“ (Lc. 9, 48).

Prin răspunsul său a retezat orice rivalitate, a scos din rădăcină şi a aruncat orice cauză sau prilej în care invidia să-şi arate colţii. Discipolul, ucenicul sau urmaşul lui Iisus Hristos n-are voie să fie invidios şi rău. La noi nu este permisă lupta pentru a trece înaintea altuia. Umilinţa, modestia şi smerenia ne înalţă, căci ştim cui să plăcem. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, învăţându-ne şi sfătuindu-ne ca după ce cu ajutorul luminii lui Iisus Hristos am scăpat de întunericul în care ne găseam, să umblăm în faptele şi în lucrarea luminii, scrie şi zice; „A trecut noaptea şi s-a apropiat ziua. Să lepădăm, aşadar, uneltele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. Ca în timpul zilei cu cuviinţă să umblăm nu în ospeţe şi beţii, nu în pofte şi neruşinări, nu în scandaluri şi pizmă. Dacă s-a retras din inima ta întunericul, dacă noaptea s-a împrăştiat, dacă funinginea a fost ştearsă, dacă strălucirea zilei şi-a luminat simţirea, dacă ai început să fii om al luminii, săvârşeşte cele ce sunt ale lui Iisus Hristos, fiindcă el este lumina şi ziua“ (Rom. 13, 12).

Dragostea pentru aproapele nostru - cel mai potrivit tratament şi remediu

De ce să te prăbuşeşti în întunecimile invidiei, de ce să te acoperi cu norul răutăţii, de ce cu orbirea pizmei să stingi orice lumină a păcii şi a dragostei, de ce să te întorci la diavolul după ce te-ai despărţit de el, de ce să fii asemenea lui Cain sau Iuda? Căci despre faptul că este împins la omucidere cel ce pizmuieşte, şi-şi urăşte fratele, vorbeşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan într-o epistolă a sa zicând; „Cine-şi urăşte fratele este un ucigaş. Şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţă veşnică, întunericul rămânând în el“ (I In. 3, 15). Şi iarăşi; „Cel ce spune că este în lumină şi urăşte pe fratele său este încă în întuneric şi în întunecare umblă şi nu ştie unde se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii“ (I In. 2, 9-11). Cine urăşte pe fratele său, zice el, umblă în întuneric şi nu ştie unde merge. Căci mergând fără să ştie, un orb se prăbuşeşte în focul gheenei, pierzând lumina lui Iisus Hristos care-l sfătuieşte şi zice: „Eu sunt Lumina lumii, cine Mă va urma nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii“ (In. 8, 12).

Dar urmează pe Iisus Hristos cine stă în învăţătura Lui, cine merge pe drumul arătat de învăţătorul său, cine păşeşte pe urmele Lui, cine imită ceea ce a învăţat şi a făcut Iisus Hristos, după cum şi Sfântul Apostol Petru îndeamnă şi sfătuieşte zicând; „Iisus Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă exemplu să mergeţi pe urmele Lui“. Trebuie să ne aducem aminte cu ce cuvânt numeşte el pe poporul său, cum îi spune turmei sale. El numeşte pe ascultătorii Săi oi, pentru a asemăna nevinovăţia creştină cu aceea a oilor. Le spune miei, ca să le compare simplitatea cu firea simplă a mieilor. De ce se ascunde lupul sub pielea oilor, de ce defăimează turma lui Iisus Hristos cel ce minte că este creştin? A lua numele lui Iisus Hristos şi a nu merge pe calea lui Iisus Hristos ce este altceva decât trădarea numelui divin, părăsirea drumului mântuitor? De vreme ce El însuşi învaţă şi spune că are viaţa veşnică acela care-I respectă poruncile, că este înţelept acela care le ascultă şi le îndeplineşte şi că în împărăţia cerurilor este numit cel mai mare învăţat acela care i-a propovăduit învăţătura şi a făcut ce spune ea, atunci va ajuta propovăduitorului ceea ce s-a propovăduit bine şi cu folos, dacă ceea ce s-a spus cu gura se îndeplineşte cu fapta. Ce a spus Domnul Iisus Hristos mai des discipolilor Săi, ce a recomandat să fie mai mult păzit şi respectat dintre învăţăturile mântuitoare şi preceptele cereşti, decât ca să ne iubim unii pe alţii cu aceeaşi dragoste cu care El şi-a iubit discipolii, urmaşii şi ucenicii? Dar cum păzeşte pacea şi dragostea Domnului cel ce din cauza invidiei din el nu poate fi nici paşnic, nici iubitor?

De aceea şi Sfântul Apostol Pavel, când arată binefacerile păcii şi ale dragostei creştine, când învăţa şi asigură cu tărie că nici credinţa, nici milostenia, nici chiar martiriul nu vor fi de vreun folos, dacă nu vor fi păstrate întregi şi neatinse legăturile dragostei, a adăugat şi a zis; „Dragostea este generoasă, dragostea este milostivă, dragostea nu pizmuieşte“ (I Cor. 13, 4), învăţând desigur şi arătând că acela poate avea dragoste creştină, care a fost generos şi milostiv, neatins de pizmă şi răutate!... (Texte selectate din Sfântul Ciprian, Despre gelozie şi invidie, în vol. Apologeţi de limbă latină, colecţia PSB, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981).

Din seria “Pro Memoria”, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – Dr. Iustin Moisescu – între rigoarea academică, eleganţa sacerdotală şi exigenţa administrativă

            Introducere şi prezentare biografică

Ne aflăm acum, între altele, în anul declarat de către Patriarhia Română drept „Anul comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești”. Referindu-ne, deci, în rândurile de mai jos, la cel de-al patrulea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, vom spune că Patriarhul Dr. Iustin Moisescu s-a născut pe 5 martie 1910 în satul Cândești din fostul județ Muscel. A rămas orfan de tată la o vârstă fragedă, tatăl său jertfindu-se în Războiul pentru întregirea țării. Iustin Moisescu a urmat Seminarul, Facultatea de Teologie din București, cu rezultate excepționale, iar la mijlocul anilor 1930 a fost trimis de Patriarhul Miron Cristea să își continue studiile în Grecia.

În anul 1937, la vârsta de 27 de ani, Iustin Moisescu obținea titlul de Doctor în Teologie al Universității din Atena cu o teză, redactată în limba greacă, despre Evagrie din Pont, care avea să rămână până astăzi un punct de referință bibliografică.  Această lucrare trebuie așezată în contextul epocii, în care teologia noastră începea să se impună prin contribuții de valoare, menite să reziste probei timpului, cum sunt cele datorate Părintelui Dumitru Stăniloae (Viața și opera Sf. Grigorie Palama - 1938), Liviu Stan (Mirenii în Biserică, teză de doctorat) sau viitorul Arhiepiscop Antim Nica, care publica, în anul 1939, în revista „Biserica Ortodoxă Română“ - primul studiu românesc despre rugăciunea lui Iisus. A fost Profesor de Limba latină la Seminarul „Nifon“ din București (1937-1938), profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Varșovia (1938-1939), înlocuindu-l pe celebrul profesor Nicolae Arseniev. În anul 1940 este numit ca profesor agregat. În anul 1942 este numit, prin concurs, profesor titular de Exegeza Noului Testament la Facultatea de Teologie din Cernăuți - Suceava. În anul 1946 este transferat ca profesor la aceeași catedră la Facultatea de Teologie din București, apoi din anul 1948 la Institutul Teologic Universitar din București. Profesor de Teologie a publicat mai multe articole, studii şi lucrări de specialitate.

La 23 februarie 1956, Episcopul Vicar Patriarhal Teoctist Arăpașu Botoşăneanul îl hirotonește ca diacon; a doua zi, celălalt Episcop Vicar Patriarhal - Antim Nica Ploieşteanul, îl hirotonește preot, iar a patra zi, la 26 februarie 1956, Adunarea Națională Bisericească, potrivit Statutului constituită în Colegiul electoral, îl alege Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului, în locul marelui şi vrednicului său predecesor trecut la Domnul – Mitropolitul Nicolae Bălan. Ales deja Mitropolit, la 15 martie 1956 Patriarhul Justinian, MitropolituI Firmilian Marin al Olteniei și Episcopul Nicolae Colan al Clujului îl vor hirotoni Arhiereu, și i se va încredința de îndată cârja lui Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna al Transilvaniei, la 18 martie 1956, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Iustin Moisescu păstorește o scurtă perioadă ca Mitropolit al Ardealului. La 10 ianuarie 1957 este ales Mitropolit al Moldovei și Sucevei, iar peste trei zile este instalat pe scaunul cinstit odinioară de Sfinţii Mitropoliţi Moldavi Dosoftei, Varlaam și Veniamin Costachi. Ca Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a desfășurat o activitate prodigioasă. Au fost ridicate noi clădiri - adevărate monumente de arhitectură - în incinta Centrului Eparhial (Arhiepiscopal şi Mitropolitan) din Iași, iar Catedrala și Reședința Mitropolitană au fost refăcute.

Au fost restaurate numeroase mănăstiri și biserici - monumente istorice din Eparhie. Tot în această perioadă s-au pus bazele unor muzee sau colecții muzeale. S-au construit clădiri noi la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamț, iar cele vechi au fost modernizate. La 12 iunie 1977 este ales ca Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (al patrulea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române), fiind înscăunat în Catedrala Patriarhală din București la 19 iunie 1977 și păstorind ca Patriarh, vreme de nouă ani, până la moarte. A trecut la cele veșnice în data de 31 iulie 1986, fiind înmormântat în Catedrala Patriarhală din București. -     (Cf. https://doxologia.ro/108-ani-de-la-nasterea-patriarhului-iustin-moisescu)

            Iustin Moisescu şi vocaţia lui de cercetător, traducător şi professor

După ce şi-a obţinut doctoratul la Atena, Iustin Moisescu a trecut pe la Universitatea de la Strasbourg, apoi a fost profesor în Varşovia. Revenit în ţară a predat la Iaşi, Suceava şi în cele din urmă la Institutul de Teologie din Bucureşti adică la fosta Facultate de Teologie, pe care, în anul 1948, regimul comunist o desprinsese de Universitate. Ca formaţie, Iustin Moisescu a fost un teolog de studiu concentrat şi un profesor, având ca specialitate Noul Testament. După ce a funcţionat o scurtă perioadă de timp ca profesor la Seminarul Nifon din Bucureşti, a predat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Varşovia (1938-1939). După război, în anul 1946, Iustin Moisescu a dat la iveală o altă lucrare importantă, Activitatea Sf. Apostol Pavel la Atena, iar peste un deceniu va publica Ierarhia bisericească în epoca apostolică. De asemenea, va traduce, din limba greacă Simbolica lui Hristos Andrutsos. Acestei bibliografii referenţiale i se vor adăuga numeroase studii şi articole, pentru că Iustin Moisescu a fost un intelectual sclipitor, plin de acribie.

Teologul Iustin Moisescu a fost înlăturat de către comunişti din învăţământ

La începutul anilor 50, distinsul profesor, cercetător, traducător şi teolog Iustin Moisescu a fost înlăturat din învăţământ de către autorităţile comuniste. S-ar putea pune întrebarea: cum s-a întâmplat că, peste câţiva ani, va ajunge Mitropolitul Ardealului? Răspunsul credem este următorul: la vremea respectivă, ministrul Cultelor era Petre Constantinescu - Iaşi, care a predat şi el la Facultatea de Teologie din Iaşi Chişinău. Acest fost coleg şi-a amintit că Profesorul Dr. Iustin Moisescu, la un moment dat, a avut o poziţie favorabilă unor studenţi cu simpatii politice de stânga cărora li s-a intentat un se proces. A făcut acest gest nu pentru că ar fi avut el însuşi vederi de stânga, ci dintr-un sentiment de compasiune şi solidaritate omenească, trăsături de caracter ce îl vor caracteriza şi mai târziu ca Mitropolit şi Patriarh.

Iustin Moisescu - Mitropolit al Ardealului iar apoi al Moldovei şi Sucevei

Aşa se face că în anul 1956, după moartea Mitropolitului Nicolae Bălan, Profesorul Dr. Iustin Moisescu intră în monahism şi este ales Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului. Nu va păstori la Sibiu decât zece luni, pentru că, după trecerea la cele veşnice al Mitropolitului Sebastian Rusan, Iustin Moisescu devine Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Va rămâne în această demnitate sacerdotală şi arhierească timp de douăzeci de ani. Perioada era una cât se poate de grea pentru Biserică. Regimul comunist se afla în plină ofensivă, iar funestul Decret nr. 410 din 28 octombrie 1959 avea să decimeze mănăstirile: din aproape zece mii de călugări şi călugăriţe, după aplicarea acestui sinistru decret cu urmări tragice pentru monahismul nostru, nu mai rămâneau în chinovii decât un număr foarte mic de monahi şi monahii. Îndată ce urgia se atenuează cât de cât, mai ales după amnistia deţinuţilor politici din anul 1964, Mitropolitul Iustin Moisescu începe să restaureze mănăstirile şi să reintegreze o serie de călugări în viaţa monahală. Este vremea în care Părintele Ilie Cleopa, care a trăit ascuns în munţii Moldovei (Neamţului), revenea la Mănăstirea Secu şi ulterior la Sihăstria şi acelaşi lucru se întâmpla şi cu alţi mari şi vestiţi/renumiţi duhovnici. Dar este şi vremea în care Mitropolitul, provenit dintr-un profesor şi teolog strălucit, îşi dezvăluie marile calităţi de chivernisitor, organizator şi administrator care i-au surprins pe mulţi.

Odată instalat în Scaunul/Tronul Arhiepiscopal şi Mitropolitan, Moldav, de la Iaşi, Părintele Iustin Moisescu, cunoscător neîntrecut de limbă greacă şi neogreacă, încât îi uimea pe ierarhii eleni cu care vorbea în limba lor, spera că va avea răgazul să dea o versiune proprie Noului Testament. Asprimea vremurilor şi sarcinile, numeroase şi dificile, ale eparhiei nu i-au îngăduit să ducă la bun sfârşit acest proiect. În schimb, a reuşit să reînfiinţeze şi să restaureze numeroase mănăstiri şi să pună ordine în eparhia sa. Acest om deprins cu studiul şi cu meditaţia s-a dovedit, spre surprinderea multora, un virtuoz al administraţiei. Încă de la sfârşitul anilor '50 a încredinţat restaurarea Catedralei şi a Centrului eparhial, mitropolitan, marelui arhitect G.M. Cantacuzino - os de familie domnească, indezirabil regimului şi fost deţinut la Canal.

Cu toate că Arhiereul Iustin Moisescu a intrat târziu în monahism, n-a avut experienţa stăreţiei, atât de necesară unui ierarh şi nu avea nici comportamentul unui călugăr, totuşi el a fost nespus de iubit de călugării şi stareţii din Moldova care şi astăzi îşi amintesc cu dragoste, admiraţie şi recunoştinţă, de chiriarhul lor şi-l numesc cu afecţiune "Iustin". Ei nu uită ce a făcut Mitropolitul Iustin pentru mănăstiri şi pentru monahism, după cum nu uită felul său demn chiar impozant, în care trata cu stăpânirea comunistă. A numit stareţi destoinici cărora le-a transmis câte ceva din eleganţa lui înnăscută. În aceiaşi ani, acest mare mitropolit ne reprezenta cu strălucire Biserica la reuniunile pentru pregătirea Marelui Sinod Ortodox care se desfăşurau la Rhodos sau la Chambesy, în Elveţia. Putem afirma, fără teama de a greşi, că Mitropolitul Iustin Moisescu a fost primul nostru mare diplomat bisericesc. Ca Mitropolit şi, mai târziu, ca Patriarh, prestanţa, conversaţia lui (căci ştia să poarte o discuţie cu un om simplu, dar şi cu un şef de stat sau cu un cap încoronat) raporturile sale cu misiunile diplomatice din Bucureşti, sunt o dovadă în acest sens. Un episod, din multe altele, vine să sublinieze calităţile sale diplomatice, arta sa de a obţine de la interlocutor ceea ce dorea. Astfel, când în luna iulie 1975, Jacques Chirac, fostul Preşedinte al Franţei, în cadrul unei vizite oficiale în România, a sosit la Iaşi, înaltul oficial francez a luat parte la o Sfântă Liturghie şi, apoi, a dejunat cu Mitropolitul Iustin Moisescu. Convorbirea care a avut loc cu acest prilej s-a desfăşurat în limba franceză, Mitropolitul Iustin vorbind o franceză fluentă şi elegantă.

Premier al Franţei, pe atunci, Chirac a plecat de la Iaşi cu o listă ce cuprindea numele unor tineri teologi români: erau viitori bursieri în Franţa, cărora ulterior le-au fost trimise invitaţiile şi bursele promise. De altfel, prestanţa ierarhului Iustin Moisescu se impunea şi unor oameni politici comunişti, precum Corneliu Mănescu, fost ministru de Externe, sau Gogu Rădulescu, vicepreşedinte al Consiliului de Stat. Om sobru şi frământat, străin de satisfacţiile formale pe care le aduce uneori pompa chiriarhală, Mitropolitul Iustin Moisescu era un om drept şi, totodată, unul care înţelegea neajunsurile şi poticnirile naturii umane. Simţul dreptăţii îl determina să promoveze ca stareţi sau ca parohi la bisericile mai importante numai elemente cu vocaţie şi bine pregătite. Iar înţelegerea neputinţelor îl făcea să fie blând şi iertător. Când a părăsit Iaşiul, în cuvântul său de rămas bun, Mitropolitul Iustin Moisescu şi-a mărturisit una din satisfacţiile legate de cele două decenii în care a condus şi păstorit Mitropolia Moldovei şi Sucevei: în tot acest timp nu a caterisit nici un preot!

Altfel spus, “Mitropolitul Iustin Moisescu, marele teolog şi tălmăcitor al Noului Testament, cărturar neîntrecut, pedagog iscusit şi profesor de o mare ţinută academică, nu era prea bucuros să mai plece din Moldova. Deseori repeta, cu regrete pentru plecare şi fără bucurie de avansare: „Mda! Am 67 de ani. N-ar mai fi cazul să plec din Moldova. Sunt deja bătrân. N-are rost să mai iau lucrurile de la capăt. Aici am pus totul la punct!” Cei care îl auzeau se repezeau de îndată cu îndemnuri şi felicitări, deja văzându-l pe Iustin Moisescu Patriarhul incontestabil al Bisericii străbune. Aşadar, alegătorii au pus în fruntea Bisericii pe Iustin Moisescu, harnicul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Şi la întronizare a ţinut un discurs - program care vorbea despre superba sa pregătire cărturărească.” -             (Cf. † Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului - http://ziarullumina.ro/patriarhului-iustin-moisescu-intru-nemurire-dum-140319.html)

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Părintele Iustin Moisescu a devenit Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în vremuri grele, când stăpânirea, mai ales în deceniul al nouălea al secolului trecut, şi-a reluat atitudinea ateistă şi de prigonire a Bisericii. Să ne amintim că îndată după cutremurul din martie 1977 a fost demolată biserica Enei din Bucureşti, fapt consternant şi rău prevestitor. Da, într-adevăr, “Cea mai mare durere a lui a fost dărâmarea Bisericii Enei din Bucureşti, din martie 1977. N-a putut face nimic. O grindă mare de beton, ridicată de o macara la o înălţime oarecare şi slobozită cu bună ştiinţă, a distrus biserica cea veche. În cei nouă ani de patriarhat va avea durerea mărită prin dărâmarea bisericilor din Bucureştiul supus unei modernizări forţate şi translarea altora după blocuri, că aşa porunceau Ceauşescu și soția sa, Elena.” În altă ordine de idei, “Acolo unde participa Patriarhul Iustin, cuvântul său exprima maximă competență! Mi-e imposibil să trec cu vederea un detaliu definitoriu pentru Patriarhul Iustin Moisescu. Sosise în vizită oficială în România Konstantin Karamanlis, preşedinte al Greciei vreme de două legislaturi şi covârşitoare personalitate politică, cel care a reinstaurat democraţia în ţara sa, în 1974, după regimul de dictatură militară.

La sfârşitul dialogului cu Patriarhul Iustin, Konstantin Karamanlis i-a spus: „Aşa ar trebui să vorbim noi greceşte - cum vorbeşte Preafericirea Voastră!” Tot aşa a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la toate consiliile şi comitetele mondiale, creştine şi interreligioase timp de aproape un sfert de veac. Pe acolo, prin străinătăţi, la congrese şi alte întruniri, cuvântul său era hotărâtor şi definitiv. Nimeni nu mai îndrăznea să adauge un cuvânt, o virgulă sau un punct…” (Cf. † Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului - http://ziarullumina.ro/patriarhului-iustin-moisescu-intru-nemurire-dum-140319.html.)

Mai trebuie reţinut, afirmat şi subliniat că Patriarhul Iustin a îmbunătăţit învăţământul teologic, susţinând oameni de valoare, a înfiinţat strălucita serie editorială "Părinţi şi Scriitori Bisericeşti" (PSB), a numit o serie de stareţi tineri şi destoinici la mănăstirile din eparhia sa, care au reuşit cu multă abilitate să realizeze mai mult pe ascuns lucrări de restaurare şi consolidare. Regimul, însă, era pornit asupra Bisericii. Se zvonea despre o posibilă mutare a reşedinţei Patriarhiei fie la Radu Vodă, fie la Popeşti Leordeni, adică în afara Bucureştiului. Erau"translatate"unele lăcaşuri de cult şi începea să se simtă ameninţarea buldozerelor. Chiar şi în aceste împrejurări, Patriarhul Iustin Moisescu, a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să împiedice un mare sacrilegiu: demolarea bisericii Sf. Gheorghe Nou de la kilometrul 0 al capitalei, concepută de Constantin Brâncoveanu ca necropolă pentru sine şi familia sa. Atunci Patriarhul Iustin Moisescu i-a spus limpede lui Nicolae Ceauşescu, în decursul unei audienţe, că necropola brâncovenească şi biserica în care a fost prohodit Ion Luca Caragiale nu pot fi şterse de pe faţa pământului.

Un Patriarh ecumenic în plin regim communist

Dinolo şi în afară de toate acestea, Patriarhul Iustin Moisescu şi-a înscris numele printre marii ecumenişti contemporani, făcând cunoscută în întreaga lume Biserica românească, cu istoria ei, cu problemele ei actuale; a fost delegat de Sfântul Sinod al BOR să reprezinte Biserica noastră la zeci de congrese şi întruniri intercreştine. Ca Mitropolit, a fost membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi în prezidiul Conferinţei Bisericilor Europene; a condus delegaţiile Bisericii noastre româneşti la Adunările generale ale acestor două mari organizaţii inter-creştine, la Conferinţele panortodoxe de la Rhodos şi Chambesy; a condus sau a făcut parte din multe delegaţii ale Bisericii noastre care au vizitat alte Biserici. În chip deosebit trebuie remarcată acţiunea de restaurare a zeci de monumente istorice şi de artă pe întreg cuprinsul Arhiepiscopiei, ca şi construcţia unor clădiri moderne la centrul mitropolitan Iaşi. A îndrumat tipărirea mai multor lucrări privind arta bisericească, precum şi a revistei "Mitropolia Moldovei şi Sucevei".

Concluzii

Iată cum caracteriza perioada de păstorire a Patriarhului Iustin Moisescu în comparaţie cu predecesorul său, patriarhul Justinian Marina, un renumit teolog al timpului, Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria: "Perioada Patriarhului Justinian Marina a avut coerenţa ei de nezdruncinat, şi aceasta din cauză că el însuşi ţinuse mâna fermă pe mecanismul complex al unei administraţii patriarhale de mari proporţii. Patriarhul Iustin Moisescu a optat, însă, pentru instaurarea unei ordini morale în viaţa preotului, pentru o spiritualitate sacerdotală, bisericească şi parohială disciplinată. Desigur, pentru acei preoţi care socoteau existenţa consistoriilor ca ceva normal, metoda pastorală a Patriarhului Iustin devenea prea urgentă. Sacerdoţiul şi etica merg împreună, sunt valori reciproce. Patriarhul Iustin a refuzat să creadă că ar putea să existe slujitori nedemni care uzurpă preoţia. De aceea, a spus odată, că instanţele de judecată pentru preoţi constituie o contradicţie, chiar o injurie pentru numele unei Biserici Ortodoxe". Drept urmare, prin bogata sa activitate culturală, ecumenică și pastorală, Patriarhul Iustin Moisescu, care a trecut la cele veșnice în data de 31 iulie 1986, fiind înmormântat în Catedrala Patriarhală din București, își înscrie numele în rândul ierarhilor de mare prestigiu ai întregii Ortodoxii!

Surse: Adrian Ignat - https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/iustin-moisescu-patriarhul-care-s-a-opus-ideilor-marete-ale-lui-ceausescu. 

http://150.uaic.ro/personalitati/teologie-ortodoxa/iustin-moisescu/;            

ttps://www.crestinortodox.ro/biserica-ortodoxa/patriarhi/patriarhul-iustin-moisescu-71039.html. 

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe 7 ianuarie Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul. În cursul anului bisericesc, care începe la 1 septembrie, avem următoarele zile de serbare a Sfântului Ioan Botezătorul: 23 septembrie (Zămislirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul); 7 ianuarie (Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul); 24 februarie (Întâia și a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul); 25 mai (A treia aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul); 24 iunie (Nașterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, sărbătoare care în popor poartă numele de Sânziene sau Drăgaică) şi 29 august (Tăierea capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, zi de post). Cei care poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul îşi sărbătoresc astăzi onomastica. În România, 1.957.468 de cetățeni, dintre care 1.429.887 bărbați și 527.581 femei, poartă numele Ioan sau derivate ale lui.

Conform Sinaxarului, sărbătorim în a doua zi după Sfânta şi Dumnezeiasca Arătare (Botezul Domnului), Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, deoarece Biserica a rânduit încă de la început a se cinsti cu praznic pe cel care a slujit la taina Botezului dumnezeiesc, punând mâna sa pe creştetul Stăpânului. Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prorocii Vechiului Testament şi în Noul Testament este Înaintemergător și Botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11, 11; Luca 7, 28), așa cum îl numeşte Mântuitorul. El este primul vestitor al lui Iisus ca Mesia. Sfântul Ioan face legătura între Vechiul şi Noul Testament. Este „pecetea prorocilor”, cel mai mare proroc pentru că a anunţat nu numai venirea lui Mesia, pregătind poporul pentru a-L primi ca Izbăvitor al neamului omenesc - precum ceilalţi proroci -, ci, mai mult, el L-a prezentat şi arătat poporului pe Mesia - Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29).

Viaţa şi predica Sfântului Ioan Botezătorul constituie un bogat şi însemnat izvor de învăţătură, de pildă şi chemare la urmarea lui Hristos. De aceea, Biserica l-a numit „mărturia Domnului”, pentru că menirea întregii sale vieţi a fost să mărturisească oamenilor pe Iisus Hristos ca Mesia cel aşteptat. Pentru împlinirea acestui scop a trăit, a predicat, a lucrat şi s-a jertfit. Pentru noi, el este modelul de vestire a lui Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii. - Pr. Ciprian Florin Apetrei

Icoană a pocăinţei şi vestitor al Cuvântului

În vremea stăpânirii cezarului Tiberiu al Romei, sub guvernarea lui Ponțiu Pilat în Iudea, când arhierei erau Anna și Caiafa (Luca 3, 1-3), Sfântul Ioan Botezătorul iese la propovăduire, pregătind calea Mântuitorului Hristos prin botezul pocăinţei. Apariţia sa în mijlocul poporului iudeu a avut rostul de a reaprinde în suflete vechea credință într-un Mesia cu misiune religios-spirituală.

Sfântul Ioan Botezătorul fusese trimis să-și pregătească semenii pentru primirea lui Mesia, a Mântuitorului Hristos. Pentru ca cineva să fie îndrumătorul cuiva era necesar însă să fie el însuşi pregătit pentru o asemenea misiune. De mic a avut o predilecţie spre cele duhovnicești, săltând în pântecele maicii sale când aceasta a primit vizita Maicii Domnului (Lc. 1, 41-46). Retras într-un ținut aparent pustiu, spre apus de Marea Moartă și gurile Iordanului, Sfântul Ioan și-a continuat pregătirea sub călăuzirea tainică, dar reală a lui Dumnezeu. Aici el s-a îndeletnicit cu studiul Sfintelor Scripturi, cu rugăciunea și cu meditația în susurul vântului și sub sclipirea misterioasă a stelelor. Viața în locuri retrase, în permanent dialog cu Dumnezeu și într-o oarecare măsură și cu semenii, l-a ajutat să se lămurească deplin asupra misiunii ce o avea de îndeplinit, l-a ajutat să-și dobândească echilibrul interior și o perspectivă clară.

„Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor”

La porunca de sus (Lc. 3, 2), Sfântul Ioan își începe activitatea în slujba semenilor. Toată lumina, toată agonisirea virtu­ților, toată tăria sufletească le împărtășește cu generozitate și cu dragoste semenilor săi. Ca proroc chemat să facă trecerea de la Vechiul la Noul Legământ, el a slujit semenilor în primul rând în sfera religios-morală. A lucrat pentru ridicarea ascultătorilor prin propovăduirea pocăinței, prin administrarea botezului și prin exemplul personal. „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Mt. 3, 2). Aceasta e tema centrală a predicii Sfântului Ioan. Pocăința înseamnă schimbarea fundamentală a orientării gândirii, simțirii și voinței de la păcat la virtute. Înseamnă negarea egoismului și acceptarea slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor. Căința este premisa fără de care nu poate fi afirmată și înfăptuită o nouă viață, o viață în acord cu cerințele fundamentale ale firii umane și cu cele ale poruncilor lui Dumnezeu. Împărăția cerurilor despre care vorbește prorocul este Mesia Însuși. Este Împărăția Acestuia, Care era pe punctul de a-Și începe public activitatea menită să-I asigure stăpânirea spirituală asupra credincioșilor, asupra întregii lumi.

Botezul pocăinţei

În strânsă legătură cu chemarea la pocăință, Sfântul Ioan administra botezul prin care cei care-l primeau se recunoșteau angajați pe calea schimbării fundamentale de orientare și viață. Botezul lui Ioan nu conferea harul sfințitor, pentru că nu avusese încă loc Jertfa Mântuitorului Hristos. Botezul Sfântului Ioan avea doar un caracter pregătitor. Când Evanghelistul spune că botezul lui Ioan era un „botez al pocăinței spre iertarea păcatelor” (Mc. 1, 4), el vrea să exprime că prorocul urmărea să determine pe ascultători la căință pentru a le deschide sufletele în vederea primirii lui Mesia, Singurul Care le putea da iertare păcatelor. Căința înseamnă stingerea orgoliului și asigurarea accesului liber la Hristos, Vistiernicul tuturor harurilor. Se cuvine să ne amintim că Botezătorul însuși a făcut clară distincție între botezul său și botezul Mântuitorului. „Eu vă botez cu apă..., iar cel ce va veni după mine... vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Mt. 3,11; Mc. 1, 8). Botezul lui Ioan, care, deși proroc, e totuși numai om, e un botez cu apă, adică un botez care simbolizează numai harul fără să-l confere, fără să-l transmită. Botezul Mântuitorului Hristos, Care e nu numai Om, ci și Dumnezeu, simbolizează și în același timp conferă harul, care ca un foc purifică ființa primitorului. Cei care primeau botezul Sfântului Ioan mărturiseau că sunt angajați în procesul căinței, doritori de primirea Mântuitorului, a Celui Ce perfecta căința celor credincioși prin acordarea harului sfințitor.

Chip al nevoinţelor duhovniceşti

De fiecare dată, Sfântul Ioan își pregătea ascultătorii rapor­tându-se la exemplul personal. Prorocul contura un chip care lăsa impresia de neșters a unui om de o neobișnuită tărie și măreție sufletească. Trup subțiat de asceză, față suptă, ochii limpezi și adânci, degete lungi diafanizate vădeau pe omul al cărui centru de gravi­tație era mutat din afară spre zona adâncă a vieții duhovnicești. Întreaga făptură a sfântului respira liniște, stăpânire de sine, un cadru deplin și radia unda învățătoare a celui deprins să trăiască în vecinătatea lui Dumnezeu. Cuvântul său era blând, dar și energic, mustrător, dar și încurajator, aspru, dar și plin de căldură și înțelegere, răscolitor, dar și liniștitor. Mai mult, Sfântul Ioan era totdeauna subordonat unui înalt ideal, acela de a înlătura din suflete pre­judecăți religioase și obstacole de ordin moral și de a le deschide pentru primirea lui Mesia.

Predica Botezătorului

Sfântul Ioan predica nu numai cu cuvântul, ci cu întreaga ființă. El cerea pocăința. O făcea însă ca unul care-și trecuse propria persoană prin flacăra purificatoare a căinței. Mulțimii care-l întreba ce să facă, el îi răspundea: „Cel ce are două haine să dea celui ce n-are și cel ce are bucate asemenea să facă” (Lc. 3, 11). El însuși a pus în practică aceste cuvinte și îndemnuri, renunțând la traiul comod, alegându-și drept locuință un ținut nepopulat și necultivat, unde a purtat îmbrăcăminte aspră, sărăcăcioasă și s-a hrănit ani de-a rândul cu lăcustră și miere sălbatică (Mc. 1, 6). Vameșilor le cerea să nu ia nimic mai mult decât ceea ce le era rânduit (Luca 3, 13). În aplicarea acestei învățături, prorocul a mers și mai departe. Nu numai că n-a primit nimic peste ce era drept, dar nu a primit nici ceea ce credincioșii îi vor fi adus ca o plată dreaptă pentru activitatea și cuvântul său. Soldaților le atrăgea atenția să nu asuprească pe nimeni, să nu pârască pe nedrept și să se rezume la ceea ce li se plătește (Lc. 3, 14).

Se cuvine să amintim, fie și numai în treacăt, și despre atitudinea prorocului față de farisei și saduchei. Deși le-a adresat cuvinte de aspră mustrare, denunţându-le duplicitatea și arătându-i ca pe unii care voiau să pară evlavioși fără să fie în realitate, le-a lăsat totuși și lor o portiță de salvare, îndemnându-i să facă „roade vrednice de pocăință” (Matei 3, 8). Asprimea și-a temperat-o cu îndemnul încurajator ca aceia, fariseii și saducheii, să facă efortul de a ieși din ipocrizia și minciuna în care se complăceau și să intre în rândul celor care se căiesc, pregătindu-se și ei pentru venirea și primirea lui Mesia. Așa procedează cei drepți. Ei sunt aspri față de păcat, dar plini de înțelegere și dragoste față de săvârșirea lui. Ei suferă pentru cei care îndură nedreptatea, dar suferă și mai mult pentru cei care săvârșesc nedreptatea. - Pr. Cristian Cojocaru

Sărbătoarea Bobotezei este o actualizare a Botezului Domnului, dar și o înnoire a propriului botez, precum ne învață Sfântul Simeon al Tesalonicului. „Noi ne-am botezat în numele Prea­sfintei Treimi, am primit iubirea Preasfintei Treimi, ne-am îndepărtat de satana și ne-am unit cu Hristos. Botezul creștin, bazat pe credința în Iisus Hristos, este temelia vieții creștine. Fără botez nu putem primi celelalte Sfinte Taine ale Bisericii. Așadar, Evanghelia de astăzi ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos a fost mărturisit ca fiind Fiul veșnic al Tatălui, confirmat de către Duhul Sfânt în chip de porumbel. De ce în chip de porumbel S-a arătat Duhul Sfânt? În general, Duhul Sfânt nu are chip, Se arată sub forme diferite pentru a nu concura chipul lui Hristos. El nu ia chip de om pentru că Fiul a luat chip de om, dar El stă tainic prezent și lucrător în fiecare creștin și lucrează modelarea chipului fiecărui creștin pentru a ajunge la asemănarea cu Hristos. De aceea, Duhul Sfânt nu apare ca un vizavi, ci El este interior omului, începând cu botezul. El nu concurează, nici nu înlocu­ieș­te pe Hristos și de aceea El nu apare în chip de om, ci sub forma limbilor ca de foc. [...] O singură dată Duhul Sfânt apare în chip de porumbel, și anume, la Botezul Domnului, pentru că prin această arătare de chip de porumbel ne aduce aminte că atunci când a încetat potopul lui Noe, care prefigura botezul, o porum­biță din corabie s-a întors cu o ramură de măslin. Măslinul, prin uleiul său, simbolizează binecuvântarea harului lui Dumnezeu, arătând prin aceasta micșorarea apelor, iar acum Botezul Domnului ne arată micșorarea păcatelor, pentru că încep să fie iertate păcatele pentru cei care se vor boteza cu botezul creștin prin credința în Iisus Hristos. Duhul Sfânt a arătat în Vechiul Testament împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii după potop, iar aici, la Botezul Domnului, arată iubirea milostivă și împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii prin Iisus Hristos”.

Porumbelul nu este numai simbolul păcii și al blândeții, ci și al iubirii smerite a Preasfintei Treimi. „Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Duhul Sfânt S-a arătat în chip de porumbel, nu în trup de porumbel, pentru că nu era un porumbel adevărat, ci în chip. Aceasta ca să anunțe iubirea blândă, smerită a lui Dumnezeu pentru oameni, care se arată în Iisus Hristos, și dorința lui Dumnezeu de împăcare cu oamenii, prin iertarea păcatelor lor, dacă se pocăiesc și se botează” – Preafericitul Părinte Patriarh Daniel

Sursa: Ziarul Lumina

Preotul spune cu voce tare:

Domnului să ne rugăm

Treime mai presus de fire, preabună, preadumnezeiască, atotputernică, a toate văzătoare, nevăzută, nepătrunsă, făcătoarea fiinţelor celor înţelegătoare şi a firilor celor cuvântătoare; bunătatea cea firească, lumina cea neapropiată, Care luminezi pe tot omul care vine în lume, străluceşte şi întru mine, nevrednicul slujitorul Tău! Luminează‑mi ochii minţii mele, ca să îndrăznesc a lăuda binefacerea şi puterea Ta cea nemăsurată. Fie bineprimită rugăciunea ce se aduce de mine pentru poporul ce stă înainte. Să nu oprească păcatele mele venirea aici a Sfântului Tău Duh. Ci mă iartă, Ceea ce eşti preabună, ca să strig către Tine fără de osândă şi să grăiesc şi acum: Te slăvim pe Tine, Stăpâne, Iubitorule de oameni, atotţiitorule Împărate, Cel ce eşti mai înainte de veci. Te slăvim pe Tine, Ziditorule şi Făcătorule a toate. Te slăvim pe Tine, Fiule al lui Dumnezeu, Unule‑Născut, Cel ce eşti fără tată din mamă şi fără mamă din Tată. Că la praznicul ce a trecut Prunc Te‑am văzut, iar la acesta de acum desăvârşit Te vedem pe Tine, Cel ce Te‑ai arătat desăvârşit, Dumnezeul nostru, din Cel desăvârşit.

Că astăzi ne‑a sosit nouă tuturor vreme de praznic şi ceata sfinţilor cu noi se adună, şi îngerii cu oamenii împreună‑prăznuiesc. Astăzi, harul Sfântului Duh, în chip de porumbel, peste ape se pogoară. Astăzi, Soarele cel neapus a răsărit, şi lumea cu lumina Domnului se luminează. Astăzi, luna cu raze luminoase luminează pământul. Astăzi, stelele cele luminoase, cu lumina strălucirii lor, lumea înfrumuseţează. Astăzi, norii rourează din cer omenirii ploaia dreptăţii. Astăzi, Cel nefăcut, de bunăvoia Sa, este atins cu mâna de către făptura Sa. Astăzi, Proorocul şi Înaintemergătorul se apropie de Stăpânul, şi cu frică stă înaintea Lui văzând pogorârea lui Dumnezeu la noi. Astăzi, apele Iordanului se prefac în vindecări, cu venirea Domnului. Astăzi, toată făptura se adapă cu curgeri tainice. Astăzi, păcatele oamenilor se curăţesc în apele Iordanului. Astăzi, raiul s‑a deschis oamenilor şi Soarele dreptăţii ne luminează nouă. Astăzi, apa cea amară, care era în vremea lui Moise, se preface în dulceaţă poporului, cu venirea Domnului. Astăzi, ne‑am izbăvit de plânsul cel vechi şi ca un Israel nou ne‑am mântuit. Astăzi, ne‑am izbăvit de întuneric şi cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu ne‑am luminat. Astăzi, întunericul lumii se risipeşte cu arătarea Dumnezeului nostru. Astăzi, toată făptura se luminează de sus ca o făclie. Astăzi, înşelăciunea se surpă şi cale de mântuire ne lucrează nouă venirea Stăpânului. Astăzi, cele de sus cu cele de jos împreună‑prăznuiesc, şi cele de jos cu cele de sus împreună‑vorbesc. Astăzi, obştea cea sfinţită şi mult vestită a ortodocşilor se bucură. Astăzi, Stăpânul merge la Botez, ca să ridice firea omenească la înălţime. Astăzi, Cel neplecat Se pleacă robului Său, ca să ne libereze pe noi din robie. Astăzi, împărăţia cerurilor am dobândit, iar împărăţia Domnului nu are sfârşit. Astăzi, pământul şi marea şi‑au împărţit bucuria lumii, şi lumea s‑a umplut de veselie.

Te‑au văzut apele, Dumnezeule, Te‑au văzut apele şi s‑au temut. Iordanul s‑a întors înapoi, văzând Focul Dumnezeirii pogorându‑Se trupeşte şi intrând într‑însul. Iordanul s‑a întors înapoi, văzând pe Sfântul Duh în chip de porumbel pogorându‑Se şi zburând împrejurul Tău. Iordanul s‑a întors înapoi, văzând pe Cel nevăzut în chip văzut, pe Făcătorul întrupat, pe Stăpânul în chip de rob. Iordanul s‑a întors înapoi şi munţii au săltat văzând pe Dumnezeu întrupat; iar norii au dat glas, mirându‑se de Cel ce a venit, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, prăznuire stăpânească văzând astăzi în Iordan şi pe Cel ce moartea neascultării şi boldul înşelăciunii şi legătura iadului în Iordan a afundat şi a dăruit lumii Botezul mântuirii. Pentru aceasta şi eu păcătosul şi nevrednicul slujitorul Tău, mărturisind slăvitele Tale minuni, de frică fiind cuprins, cu umilinţă strig către Tine:

Şi îndată preotul zice de trei ori cu glas mare:

Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.

Apoi continuă:

Că Tu, cu voia Ta, pe toate le‑ai adus dintru nefiinţă întru fiinţă. Cu puterea Ta ţii făptura şi cu purtarea Ta de grijă chiverniseşti lumea. Tu din patru stihii ai întocmit făptura şi cu patru vremi ai încununat curgerea anului. De Tine se cutremură toate puterile îngereşti. Pe Tine Te laudă soarele. Pe Tine Te slăveşte luna. Ţie se supun stelele. Pe Tine Te ascultă lumina, De Tine se îngrozesc adâncurile. Ţie slujesc izvoarele. Tu ai întins cerul ca un cort. Tu ai întărit pământul peste ape. Tu ai îngrădit marea cu nisip. Tu ai revărsat aerul spre răsuflare. Puterile îngereşti Ţie slujesc şi cetele arhanghelilor Ţie se închină. Heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, împrejur stând şi zburând, de frica slavei Tale celei neapropiate se acopăr. Că Tu, Dumnezeu fiind, necuprins de gând şi de cuvânt şi fără de început, ai venit pe pământ, chip de rob luând, întru asemănarea omenească făcându‑Te. Că n‑ai suferit, Stăpâne, pentru îndurările milei Tale, să vezi că neamul omenesc era chinuit de diavolul; ci ai venit şi ne‑ai mântuit pe noi. Mărturisim harul Tău, vestim mila Ta, nu tăinuim facerea Ta de bine. Toată firea omenească ai izbăvit‑o; pântecele Fecioarei l‑ai sfinţit cu naşterea Ta. Toată făptura Te laudă pe Tine, Cel ce Te‑ai arătat. Că Tu, Dumnezeul nostru, pe pământ Te‑ai arătat şi cu oamenii împreună ai petrecut. Tu, trimiţând din cer Duhul Tău cel Sfânt, ai sfinţit apele Iordanului, şi capetele balaurului care se încuibaseră acolo le‑ai zdrobit.

Şi preotul binecuvintează de trei ori apa, afundând în chipul crucii mâna în apă şi, de fiecare dată, zice:

Tu Însuţi, dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum, prin pogorârea Sfântului Tău Duh, Care sfinţeşte toate, şi sfinţeşte apa aceasta.

Apoi continuă:

Şi‑i dă ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Fă‑o pe dânsa izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr‑însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă. Căci Tu eşti Dumnezeul nostru, Cel ce ai înnoit prin apă şi prin Duh firea noastră cea învechită de păcat. Tu eşti Dumnezeul nostru, Care, pe vremea lui Noe, cu apă ai înecat păcatul. Tu eşti Dumnezeul nostru, Care prin mare şi prin Moise ai liberat neamul evreiesc din robia lui Faraon. Tu eşti Dumnezeul nostru, Care ai despicat piatra în pustiu şi au curs ape şi râurile s‑au umplut de apă, şi pe poporul Tău cel însetat l‑ai adăpat. Tu eşti Dumnezeul nostru Care, cu apă şi cu foc, prin Ilie, ai izbăvit pe Israel din rătăcirea lui Baal.

Preotul binecuvintează de trei ori apa cruciş şi, de fiecare dată, zice:

Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta, cu Duhul Tău cel Sfânt.

Apoi continuă:

Dă tuturor celor ce se vor atinge de dânsa şi se vor stropi şi o vor gusta: sfinţire, sănătate, curăţire şi binecuvântare.

Şi miluieşte, Doamne pe binecredinciosul popor român de pretutindeni, pe cârmuitorii ţării noastre, pe mai marii oraşelor şi satelor şi pe iubitoarea de Hristos oaste.

Adu‑Ţi aminte, Doamne, de Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, [de (Înalt‑) Prea Sfinţitul (Arhi‑) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N)] şi de cinstita preoţime şi întru Hristos diaconime şi de tot clerul şi de poporul ce stă înainte şi de fraţii noştri care din binecuvântate pricini nu sunt printre noi, şi‑i miluieşte pe dânşii şi pe noi, după mare mila Ta, pentru ca şi de stihii şi de oameni şi de îngeri şi de cele văzute şi de cele nevăzute să fie slăvit numele Tău cel preasfânt, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Molitfelnic

În haloul invernal se vede cum viața răsare și învie din mormântul morții. Aidoma unui bob de grâu ce se află sub brazdă și moare, condiție primordială pentru a răsări de sub pământ , urmând a învia și a se ridica planta pentru a se înălța mai târziu cu spicul înflorit și plin de rod spre soarele dumnezeiesc.

Privesc pe geam și sunt impresionat că orice mișcare a încetat. Gerul și vântul rece a amorțit toate ale naturii: copacii, păsările, pământul și…la urmă și pe oameni.

Oile sunt singurele care domolesc asprimea iernii cu blândețea lor.  Mai mult, îmi pare că încălzesc cu tremurul inimii lor răceala anotimpului rece. Din altă parte a ogrăzii cocoșul strigă, prin glasul unic, la iarnă, să-și potolească furia. Un câine, din răsăritul satului, trezit de lemnele ce crapă în gerul și întunericul nopții -, începe să latre în liniștea cosmică a naturii.

Ninge peste veșnicia satului în tăcerea plină de taină a fulgilor. O pasăre din adâncul pădurii vine în așezarea umană pentru hrană și pentru a se împărtăși din comuniunea veche a Raiului.  Câteva veverițe „vizitează” beciurile gospodarilor de unde își amintesc că și anul trecut au primit nuci de Praznicul Nașterii Domnului.

Pe ulițele dosnice ale satului, Tradiția Sfântă plânge fiindcă din cauza lipsei copiilor… aude în întuneric pașii groparilor ce se apropie să-i sape mormântul.

Peștera în care se naște în fiecare an Fiul Omului e pe cale de a fi cucerită de uriașii amenințători ai urgiei fărădelegilor.

În orașe, trompetele regimentelor nu mai sună deșteptarea și stingerea cum se întâmpla când fiii satelor serveau patria sub Drapel.

Doar câte un colonel bătrân de la “Cultul eroilor” se precipită în fiecare seară pe lângă monumentul „Eroului Necunoscut”.

Din țările occidentului Europei și ale lumii întregi, românii  plecați în jertfa bejeniei, trimit lacrimi fierbinți prin “clopotul dorului” pentru copiii lăsați de izbeliște pe Crucea țintuită a dragostei Domnului nostru Iisus Hristos.

De aceea plâng apele României în fiecare an La Nașterea Domnului și la Bobotează, fiindcă suferința copiilor și a părinților „Daciei edenice”, nu o poate stinge nimeni. Nimeni… decât noi înșine, prin întoarcerea la pocăință, având în avangardă…credința și dragostea. Așa să ne ajute Domnul Dumnezeu!            

Scrisorile lui Moș Crăciun

Poezie de Maria Gabor

Acunsă-n somn de mine, în vise mă adun.

Parcă eram eu pusă de bunul Moș Crăciun,

Să îi sortez bilete, scrisori și rugăminți,

Venite  de la oameni, nepoți, bunici, părinți.
Nici gând să le fac față, dar vreau totuși să pot.

Dar câte cereri, Doamne, de unde le mai scot ?!

La jucării, la dulciuri, la brazi este ușor.

Săracii vor avere, bogații mai mult vor.

Bolnavii sănătate, mulți dintre sănătoși

Vor drepturi, alte ordini sunt chiar pretențioși.

Cei mici doresc putere, cei mari mai mari să fie,

O parte însemnată vrea pace, bucurie.

În fine, tot ce are Pământul cu-a lui fire

Se cere și se cere, vin cereri în neștire!

Sortez, sortez întruna, nu mă opresc un pic.

Îmi spun în gând: ”Iisuse, nu-mi mai doresc nimic!”

Nu-mi termin bine gândul, când ușa de perete

Trântită e de vântul adus de două ghete.

Și zboară-afară totul, scrisori și scrisorele,

Îmi mai rămân pe masă doar două bilețele...

Mă uit în jur speriată, n-am ce să mai adun.

Aștept să fiu certată de blândul Moș Crăciun,

Dar înțeleg deodată, cu vântul ce-a venit,

Că cererile toate s-au și îndeplinit.

Își scoate haina Moșul și își dă barba jos.

Cad la pământ cu frică: era Iisus Hristos!

Când mă trezesc, pe masă, pomelnicele mele

Sunt pline de dorințe și cereri bune, rele.

Iar Viii sunt cu morții și Morții-s printe vii...

Îmi iartă, Bun Iisuse, ce cer!  Dă-mi Tu ce știi!

Cu ocazia preluării preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, aflat la Bucureşti, a ţinut un discurs în limba română, inteligent redactat ( şi completat), cu ingrediente marca made in Romania ( autoturismul Dacia, sportivii Nadia, Simona Halep, portarul Duckadam, intelectualii Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco,Tristan Tzara, Nechita Stanescu, Andrei Pleşu). Poate ar fi trebuit să spună ceva şi despre cârnaţii de Pleşcoi, ţuica de prune…

 Dar de ce Helmuth Duckadam? Cheia acestei alegeri ne-o dă Cristian Pârvulescu, pro-democrat, pro-Soros, pro-societate deschisă etc.” De ce a vorbit despre Helmuth Duckadam?  A vorbit despre el pentru că el este un etnic german din România care a apărat poarta echipei Steaua, aşa cum un alt etnic german din România, Klaus Iohannis, va trebui să apere statul de drept.” De trei ori în dreapta și o data în stânga… Ṣi constituţia! Poate să se facă România ţăndări, dar să rămână statul de drept şi constituţia! Care vor avea tot mai puţin sens, devreme ce averm un stat de drept european şi o constituţie europeană.

Uşor impresionabili,  am căzut toţi pe spate auzind româneasca  lui Donald Tusk şi văzând patriotismul lui românesc. Un tur de forţă, aplaudat călduros, pentru a revigora credinţa românilor în  UE, singura speranţa și cale spre un adevărat paradis …

Ṣmecheria s-a lamurit ulterior. Discursul a fost tradus în româneşte de Dan Mărăşescu, şeful Unităţii de Traducere în Limba Română de la Consiliul Uniunii Europene. “N-a avut nici măcar o zi la dispoziție să învețe să-l citească. Dacă avea mai mult, lumea ar fi crezut că știe românește.”, declara dl. Dan Mărăşescu. Dar Donald Tusk a învăţat să-l citească foarte bine, aşa că toată românimea a rămas convinsă că ştie româneşte!

Cât despre patriotismul românesc al lui Tusk, acesta este tot atât de autentic, pe cât este patriotismul lui polonez. Din poziţia europeană în care se află, promovează şi dă girul sodomizării Europei şi nu se sfieşte să-şi pună ţara la punct, avertizându-i pe guvernanţii polonezi ( conservatori) asupra pericolelor unui Polexit. Brexitul nu afectează UE, ci Marea Britanie şi pe europenii aflaţi la muncă, dar un Polexit ar însemna o lovitură serioasă. 

Polonezii mai, catolici decât Papa polonez,  Karol Wojtyla, alias Papa Ioan Paul al II-lea, au intrat cu entuziasm în UE, descoperind curând că aceasta este primitoare de orice dumnezeu în afară de Hristos. În momentul redactării și adoptării constituţiei europene, fără vreo menţiune la rădăcinile creștine ale continentului, numai polonezii au organizat acţiuni de protest în cadrul UE, acţiuni trecute sub tăcere. Euparlamentarii românii s-au afirmat în promovarea diversităţii…

Ca toţi funcţionarii Uniunii Europene, și Donald Tusk are cel putin două feţe. Pentru că-i afecta campania prezidenţială în 2005, după 27 de ani de parteneriat civil ( pentru un catolic polonez?!) cu soţia Malgorzata,  a  aranjat și o ceremonie religioasă, evident nu din convingere catolică peste noapte, ci din oportunism.

Urmează vizita Papei Francisc,  un alt fel de poverello, care ne va ameţi cu povești, bazaconii spirituale, bineînteles  tot în limba română!

Citiți mai jos și: Mesajele lui Donald Tusk pentru români, Mihai Șomănescu - Activenews

Aseară în cadrul Ceremoniei de preluare a Președinției Consiliului UE, polonezul Donald Tusk a ținut un discurs care a devenit deja, istorie. Ținut în limba română, discursul lui Donald Tusk a conținut niște mesaje ascunse. Voi încerca să le descifrez.

Primul lucru care iese în evidență este faptul că autorul acestui mesaj este un PR-ist din Estul Europei, nu un occidental. Donald Tusk folosește din plin avantajul că a fost și el, ca și noi, de partea cealaltă a Zidului Berlinului pentru a ne spune, parcă „vedeți, sunt solidar cu voi. Am fost și eu lângă voi și știu cum e”. Deși folosește simboluri românești - Dacia, Steaua București, Nadia, Simona Halep -, Tusk le uzitează pentru a promova supra-statul european și globalismul.

Trebuie reținut că Dacia, Steaua București și Nadia Comăneci sunt produsele unui sistem care punea naționalismul economic pe primul plan, adică tocmai ceea ce critică azi Domnul Tusk și eurocrații săi! Dacă am avut o Dacie, e pentru că liderii României de-atunci au dorit să arate că putem și „prin noi înșine”, nu doar cu voie de la altcineva. Azi, în „era libertății”, nu mai avem nici mașină națională, nici Steaua (avem două mai mici), iar echipa de gimnastică feminină nici nu se mai califică la marile competiții, darămite să le câștige ca pe vremea Nadiei.

Înainte de a pomeni aceste simboluri, Tusk a spus că „depinde numai de dvs. dacă politica românească va fi pentru Europa un exemplu bun sau avertisment sever”. Ca să înțelegem ce înseamnă „exemplu bun” și „avertisment sever”, e suficient să vedem pe cine a calificat astfel Comisia Europeană. Păi „copiii răi” ai Uniunii sunt de departe Polonia și Ungaria și mai recent Italia. Ce-au aceste țări în comun? Se încăpățânează să-și pună interesele proprii pe primul plan în dauna utopicelor idealuri ale globalismului. 

Deci, mesajul său domnului Tusk sună așa: dacă politica dvs se va îndrepta spre realizarea nobilelor idealuri ale globalismului (parafrâzându-l pe domnul Ion Iliescu, 22 decembrie 1989), România va fi un exemplu bun. Dacă va face precum Polonia și/sau Ungaria, va fi un „avertisment sever” despre ce se poate întâmpla când ajung ăștia mici, din Est, la putere.

Și acum partea cea mai interesantă. În opinia domnului Tusk, „Duckadam”-ul politicii de azi este nimeni alta decât mișcarea „rezist”, iar Barcelona, forța dominantă, adică majoritatea PSD - ALDE. Să nu uităm că în finala pomenită de Tusk, loviturile de departajare au fost la finalul meciului pentru a departaja câștigătorii. Mesajul este clar: ne apropiem de alegeri, de momentul în care se va stabili câștigătorului, iar Tusk îi îndeamnă pe cei din „rezist” să creadă în victorie, chiar dacă sondajele le par nefavorabile. Să mai precizăm că „apărătorul statului de drept” de azi este este etnic german, ca și apărătorul celor 4 penaltiuri din 1986?

Că veni vorba despre statul de drept, dl Tusk nu e chiar cel mai indicat să vorbească despre așa ceva. În Polonia, numele său a fost asociat scandalului „Amber Gold”. Mai precis, fiul său, Michal, a lucrat pentru o companie deținută de patronul companiei „Amber Gold”, un tip condamnat penal. Nimic blamabil, doar că Amber Gold folosea un fel de sistem piramidal și evident, a dat faliment, mii de oameni fiind păgubiți. Michal Tusk a declarat că nu cunoștea trecutul patronului său, iar premierul de-atunci, Donald Tusk, a spus că n-a fost informat despre pericolul reprezentat de Amber Gold decât cu câteva luni înainte de prăbușirea sa. Ulterior, un agent al Serviciului de Securitate Polonez a declarat sub jurământ că a primit ordin să nu-l mai urmărească pe fiul lui Donald Tusk în legătură cu acest scandal. Stat de drept, nu?

Închei cu citatul „lumina nu vine din lumină, ci din întuneric”, atribuit lui Mircea Eliade. Face parte din „Isabel și Apele Diavolului”, carte apărută în 1930.  Citatul duce cu gândul un pasaj din Crezul creștin. Hristos este „Lumină din Lumină”, iar în Geneză află că „întunericul nu a cuprins lumina”. Având în vedere că mesajul creștin este că Lumina vine la Dumnezeu, El însuși fiind Lumina, Tusk pare să sugereze că salvarea poate veni de la Întuneric (La Apus, lumina lasă locul întunericului) și nu de la sursa Luminii( Soarele începe să lumineze de la Răsărit. Bisericii Ortodoxe i se mai spune și Biserica Răsăritului).

Un subtil mesaj, la fel ca și strofa lipsă din imn. Pentru cine are urechi de auzit.

„Ceea ce pe mine mă îngrozește, pe rețelele de socializare, dar mai ales în blogurile astea care permit anonimatul, este această revărsare de ură. Critică fără rost. Dacă nu-mi convine opinia cuiva, atac persoana respectivă, îndrăznesc să vărs epitete pe care nu le merită nicio ființă, nu numai umană. Nu are rost să mă dezlănțui așa pentru că nu mă aflu în postura de judecător universal, ca să-i fac pe unii mișei, iar pe alții drepți și sfinți. Societatea suferă foarte mult din acest punct de vedere. Cred că o urmare a acestei dezlănțuiri a urii este și retragerea din spațiul public și politic a multor intelectuali de bun simț. Pentru că oamenii aceștia devin dezgustați de ceea ce se întâmplă în spațiul public și se închid în sine, în universul lor intelectual. Unii se duc și găsesc alinare la Biserică, în comunicarea cu Dumnezeu, Căruia Îi mărturisesc aceste dezamăgiri, își recunosc și ei slăbiciunile și nu se mai pun în spațiul public să își exhibe punctele de vedere pentru că riscă să fie catalogați în forme suburbane, grobiene, care, repet, ne fac rău...

Aici, în primul rând familia, iar mai apoi școala trebuie să intervină prin programe educative care să cultive echilibrul, cumpătarea, buna-cuviință. Pe vremuri, în școală, elevii de 7 ani începeau cu reguli de bună purtare în public. Familia a pierdut legătura cu tânăra generație, școala tratează elevii ca pe niște obiecte, nu ca pe niște elemente fundamentale, protagoniste ale vieții. Toate astea se pot repara. Dacă ne revenim ca societate ar trebui să ne revenim pornind de pepiniera asta care înseamnă o educație serioasă pentru cei pe care îi pregătim pentru viață”

Dacă ieri omul a ieșit în spațiu, apropiindu-se tot mai mult de tainele universului în care locuiește, astăzi el vrea cu precădere să pătrundă universul care locuiește în el însuși, încercând demiurgic să-și controleze până și propria evoluție ca om. Ideologie veche prin ambiții și nouă totodată prin recentele ei manifestări, transumanismul, mânat de optimism tehnologic, modifică sau suprimă vieți, ignorând orice morală. Interviul cu părintele profesor dr. Jean Boboc, bine-cunoscut bioetician ortodox român și decan al Centrului Ortodox de Studii și Cercetare „Dumitru Stăniloae” din Paris, ne lămurește aspecte legate de eugenie și miza controlului nașterilor pe glob.

Părinte profesor, cum a apărut și s-a dezvoltat ideologia transumanismului?

Ideologia aceasta nu este nouă, ea își găsește rădăcinile deja în filosofia luminilor, care este anti­creștină, care se bazează pe o cu­noaștere a omului, fundamentându-se totodată și pe scientism, mai precis pe cel britanic, pe biologia britanică. Nu este deloc de mirare că cei dintâi transumaniști moderni sunt cei anglo-saxoni. Dacă însă ne întoarcem în istorie, am putea spune că Adam însuși a deschis într-un fel era transumanismului, căci făcea parte dintr-o umanitate creată, care din cauza păcatului originar a căzut într-o stare care se cerea restaurată. Iată tocmai lucrul pe care vor să-l facă transumaniștii: să restaureze omul prin mijloace tehnice, să-l refabrice, jucându-se de-a Dumnezeu. Lor li se oferă acum numeroase moda­li­tăți: tehnica, biotehnologia, știin­țele cognitive și genetica, precum și inteligența artificială, care evoluează într-un mod foarte rapid.

Obiectivul ideologiei transumanismului, căci nu este o filosofie, este să-l transforme pe om, modificându-l fizic, fiziologic, chiar și mental. Știm că astăzi, grație biotehnologiei și geneticii, putem face mari modificări. Iată unul dintre riscurile majore ale societății actuale.

În cuvântul „transumanism” avem prefixul „trans”, care indică trecerea dinamică de la o stare la alta. Transumanismul nu este decât un moment care ne trimite către postumanism, iar acesta din urmă este era roboților, era cyborgilor, epoca în care omul, fabricat „hors sol” (fără pământ), adică fără rădăcini, fără părinți, fabricat într-un laborator, tocmai pentru că nu mai are nici o istorie, devine gata să accepte ceea ce i se va propune. Iar prin sistemul de cipuri intradermice (care deja a început în diferite țări, mai ales în cele nordice) și intracraniene, folosite inițial într-un scop terapeutic, omul va putea fi controlat, va fi pus să facă, să spună, să citească, să mănânce ceea ce s-a decis mai înainte pentru el. Va merge unde s-a decis deja de către alții că trebuie să meargă. I se va modifica conștiința atât prin tehnologiile „big-data”, prin care sunt strânse tot mai multe informații cu fiecare zi ce trece, cât și prin sistemele de algoritmii utilizate de guverne. Spre exemplu, fiecare dintre noi, când utilizează un calculator și folosește un motor de căutare, dă sistematic informații despre viața sa. Dacă folosesc un motor de căutare pentru a căuta lucruri legate de astronomie, foarte rapid voi primi oferte comerciale privind cărți de astronomie. Același lucru este valabil cu toate disciplinele. Vreau să spun prin aceasta că suntem foarte repede conectați la un sistem tip „cloud” și toate aceste informații sunt colectate. Acest lucru merge foarte departe, pentru că informațiile care sunt colectate pot fi și informații despre sănătatea mea, care până acum era acoperită prin secretul medical. Or, trebuie să înțelegeți bine că din momentul în care o companie de asigurări ar putea avea acces la aceste informații, individul ar putea să nu mai fie asigurat, sau să vadă cum cotizațiile sale se măresc neașteptat, pentru că riscul este mare. Însă problema aceasta a riscului reprezintă demarajul unei schimbări de paradigmă medicală. De la medicina terapeutică actuală ne vom îndrepta către o medicină de prevenție.

Care este limita până unde se poate extinde latura preventivă a medicinei?

De când se poate face segmentarea genomului uman, putem ști foarte devreme, nu doar în cadrul diagnosticului preimplantaţional, ci chiar în diagnosticul preconcep­țional, care sunt indivizii care pot sau nu să se reproducă. Am folosit intenționat aici cuvântul „reproducere”, căci nu mai este vorba de procreare. Toată această reproducere este prevăzută să se întâmple în laborator. Și, cum spune medicul Laurent Alexandre, care este un transumanist, în câteva decenii cei care se reproduc în mod natural vor fi arătați cu degetul, căci buna reproducere va fi cea care va fi făcută în laborator, cu gameți se­lec­ționați, asupra cărora se va fi aplicat principiul precauției, conform căruia va putea fi distrusă orice ființă care ar putea să prezinte o tară. Or, acest principiu al pre­cauției implică de exemplu și distrugerea unor embrioni normali. Nu putem fi însă siguri că ei poartă o tară. Știm aceasta grație stadiului cunoștințelor actuale despre epigenetism. Nu este însă deloc sigur faptul că una sau alta dintre genele negative se vor exprima de-a lungul vieții. Iată motivul pentru care în Anglia sunt suprimate deja din stadiul fetal fetițele care poartă gena BRCA, adică acelea care sunt susceptibile de a dezvolta vreodată un cancer de sân. În acest sens aș putea să vă dau un exemplu concret. Una dintre credincioasele din parohia mea a venit într-o zi cu un băiețel să-l boteze. Eu i-am spus: „Băiețelul acesta este superb! Iată un copil hrănit la sân!” Ea mi-a răspuns însă: „Nu, nu! Eu n-am sâni. Mi-au fost extirpați ambii sâni, căci sora mea a murit de un cancer de sân. Avea acea faimoasă genă, pe care și eu o am. Însă, după cum mă vedeți, sunt în viață, m-am căsătorit, am acum acest copil, și sunt fericită că trăiesc. Dacă aș fi fost un fetus de origine engleză m-ar fi suprimat deja. Cum știu că aș putea să am un astfel de cancer, mă verific regulat”. Medicina de astăzi poate nu face minuni, însă ea este capabilă să trateze multe tipuri de cancer cu un procent de reușită ridicat, dacă-l depistăm la timp. Așadar, după cum vedeți, suntem pe cale să schimbăm paradigma medicală. Nu mai suntem într-un demers terapeutic al bolii, ci în prevenția a ceea ce ar putea să se întâmple, nu a ceea ce este sigur că o să se întâmple. Prin acest exemplu concret vreau să subliniez ceea ce este abominabil în modul prin care ne folosim de principiul de precauție, totul plecând de la transumanism.

Care credeți că sunt originile ideologice ale acestui marș forțat de „îmbună­tă­țire” a omului și de creare a „omului nou” prezent în a­numite curente ale cercetării științifice actuale? Vorbiți-ne despre principiile și idealurile utilitarismului.

Utilitarismul are origine britanică, căci filosofii britanici au fost utilitariști, urmați de către anumiți bioeticieni, precum Peter Singer, profesor de bioetică la Princeton și la Universitatea din Melbourne, Australia, pe care l-ați primit și în România și i s-a acordat chiar titlul de Doctor Honoris Causa, persoană mai mult decât controversată, care pledează pentru infanticid. El pledează pentru avort și chiar pentru infanticidul pentru motive personale. Am ajuns astăzi să vorbim chiar despre avort postnatal, adică: cineva voia poate să avorteze, însă până la urmă copilul s-a născut, însă i se găsesc scuze pentru a omorî copilul după aceea. Ordinea nouă se instaurează cu o nouă morală, iar aceasta din urmă începe cu ceea ce spun transumaniștii: „prima datorie a stilului nostru de viață este să alegem cele mai bune gene pentru copiii noștri”, adică să facem copii în laborator cu statistici care ne permit să fim siguri că ne îndreptăm către copilul perfect.

Ne aflăm în interiorul unui demers mondial. Nu împiedicăm știința să avanseze, nu-i punem nici o limită, dar ne precipităm în același timp către inteligența artificială investind enorm în această direcție. Aceasta din urmă constituie însă un risc major pentru umanitate. Văd persoane care sunt deja hiperconectate, însă își pierd capacitatea de concentrare. Lucrurile acestea mărunte, ­precum telefonul mobil, ecranul, căștile... Vedeți astăzi persoane care merg pe stradă, citind un text și în același timp ascultând o melodie, fiind totalmente deconectați de lumea socială, dar totodată în întregime co­nectați la mașină. Și acesta este doar începutul. Atunci când vor fi conectați într-un mod intracranian totul se va sfârși, căci ei vor fi total manipulați, manipulați pentru a merge într-un anume magazin, pentru a cumpăra o anume ­prostie. Ei vor fi con­diționați.

Care sunt consecințele morale și teologice ale ten­dinței de a vedea omul drept un produs sofisticat care poate fi reparat folosind „piese de schimb” uma­ne sau chiar îmbu­nă­tățit prin modificarea tehnologică a parametrilor săi genetici?

Întrebarea dumneavoastră cuprinde și toate răspunsurile.

Este vorba despre riscul genetic, riscul tehnologic, riscul de a fabrica un om „hors sol” (fără pământ), așa cum se fabrică puii în industrie, fără să fi văzut vreodată lumina zilei și hrăniți cu grăunțe modificate genetic. Este major riscul de a face oameni „hors sol”, fără istorie, fără rădăcini, fără religie, dar idolatri, idolatria lor fiind îndreptată către inteligența artificială.

Toți copilașii noștri se joacă jocuri tehnice. Îi obișnuim să atribuie sentimente mașinilor, fabricăm roboți pe care îi prezentăm acestora ca fiind simpatici sau antipatici, ei luând partea unuia sau altuia dintre roboți, vedem cum le curg lacrimi când un robot umanoid este omorât sau suferă. Este marele risc al unei tehnologii care depășește omul.

Poate omul să dispară? Personal eu nu cred acest lucru. Omul este creația lui Dumnezeu, și aceasta nu dispare, numai dacă nu vrem noi să o facem să dispară. Aici este problema. Pe plan ecologic general suntem pe cale să punem în primejdie întreaga planetă. Nu este doar un fel de a vorbi. Conse­cințele acțiunilor omului de acum 10-20 de ani până astăzi au adus mai multe prejudicii naturii decât cele de 10.000 de ani încoace. Acțiunea actuală a omului distruge masiv natura. Știm că în următorii ani între 25% și 50% dintre speciile vii vor dispărea. Același lucru este valabil și cu suprafața terenurilor cultivabile. O să asistăm la teribile mutări masive de populații...

Care este legătura dintre viziunea dualistă și încercările științifice actuale de a transfera spiritul uman pe servere?

Dualismul este ideea potrivit căreia materia este rea, pentru că a fost făcută de un Demiurg. Gnoza și toate teoriile neognostice, printre care este și transumanismul, preiau acest lucru, vrând să separe mentalul de rest. Există totuși două școli în cadrul transumanismului: sunt transu­ma­niștii care vor să schimbe corpul și să-l îmbună­tățească, și cea de-a doua școală, apropiată de Raymond Kurzweil din Silicon Valley. Acesta din urmă vrea să salveze sufletul studiind creierul și devenind capabil să-i transfere sinapsele într-un calculator, iar de acolo să-l introducă într-un robot sau într-un cyborg.

Pentru noi cei din Biserică, dualismul este responsabil de multe erori. De aceea luptăm la fel ca Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Irineu și alții, pentru a demonstra că adevărata antropologie creștină este o antropologie tripartită, omul fiind făcut dintr-un trup, un suflet și un duh, unirea celor trei generând unicitatea omului. Acest lucru a fost spus deja foarte clar de către Sfântul Apostol Pavel: „...şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 5, 23), idee afirmată într-un mod și mai elaborat de către Sfântul Irineu.

Dualismul este tatăl gnozei, gnoza este mama neo-gnozei actuale care este cea a transumanismului, iar acțiunile neo-gnostice conduc la această separare definitivă a trupului de suflet, cel din urmă fiind singurul lucru care va putea fi nu salvat, ci doar conservat. Însă, din punct de vedere calitativ, o conservare nu poate fi decât inferioară originalului, îndreptându-se către o tehno-umanitate inferioară modelului. Și iată că tocmai transumanismul care își propune să amelioreze omul se dovedește în final reductor.

De ce se vrea separarea definitivă a sexualității de procreare? Care este legătura acestei separări cu procrearea medical asistată?

Prin separarea definitivă a sexualității de procreare se urmărește de fapt distrugerea familiei, căci acesta este obiectivul. Când vă spuneam mai devreme că se dorește fabricarea de oameni „hors sol”, aceasta înseamnă oameni fără familie, indivizi care vor avea, aș spune, libertatea supravegheată de a trăi izolați, fără căsătorie, fără responsabilitatea familială. Știți, circulă acum un slogan: „No kids, no problem!” Într-una din aceste zile atrăgeam atenția asupra faptului că mulți din prim-miniștrii marilor țări europene nu au copii. Luați Germania, Franța și lista poate con­tinua... Unii sunt căsătoriți, alții nu, sau sunt într-o manieră bizară, dar nu au copii. Este foarte interesant de constatat...

Din punct de vedere filozofic, distrugerea familiei a început cu Simone de Beauvoir, cu cel de-al treilea sex. Ne îndreptăm spre separarea dintre procreare și sexualitate. Vom păstra bineînțeles sexualitatea, căci trebuie neapărat amuzat poporul, însă ea va fi păstrată mai ales în afara familiei. Este așadar o invitație la pierderea responsabilității, la dezicerea de prima celulă familială creată de Dumnezeu.

Consider că fiecare credincios are datoria de a răspunde susți­nătorilor acestor teorii, arătând absurditatea acestor afirmații revo­luționare și subversive.

Ce ar trebui să facă Biserica Ortodoxă la nivel insti­tuțional pentru a contracara ideologii precum transumanismul sau teoria genului?

Nu sunt în măsură să vorbesc în locul ierarhilor, însă consider că poziția Bisericii Ortodoxe trebuie să fie extrem de fermă asupra a ceea ce noi apărăm. Noi apărăm înainte de toate demnitatea ființei umane. Demnitatea omului trece prin ceea ce Sinodul din Creta a decretat, adică faptul că primul dintre drepturile omului este acela de a se naște, lucru care implică interzicerea absolută a oricărui avort, a oricărei manipulări exercitate asupra fetusului și asupra embrionului pentru ca acel copil, așa cum este el, să se nască.

În al doilea rând, avem nevoie de o campanie pentru a veni în sprijinul familiei, și mai ales a celei numeroase. În parohia mea eu pledez pentru un ajutor financiar acordat familiilor numeroase. Este important să avem familii numeroase și credincioase, și să ne ajutăm în educarea copiilor lor. Este important să-i dăm femeii toată demnitatea pe care o merită, căci demnitatea ființei umane înseamnă demnitatea femeii. Or, ce se încearcă astăzi prin toată panoplia de fecundații artificiale, de mame-surogat, nu este altceva decât transformarea femeii într-un organ, care în plus se comercializează: „Eu împrumut uterul meu timp de nouă luni, dar câștig ceva pentru acest lucru!”, sau „Mi-am scos uterul, căci sunt și vreau să fiu transsexual, și îl ofer altuia”. Transplantul de uter există, se face la Paris. În altă ordine de idei trebuie să avem în vedere demnitatea trupului omenesc, să nu uităm faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, de unde toată noblețea trupului. Așadar, după cum vedeți, o întreagă educație trebuie făcută în acest sens, și cred că ea se poate realiza prin femeie. Trebuie responsabilizați și bărbații, însă această educație se va face prin femeie, căci ea ține casa, ea este centrul căminului, prin ea se transmit atât limba, cât și credința. Femeia este indispensabilă.

Consider că în Ortodoxie mai avem de lucru în acest sens. Nu spun că acest efort nu este făcut, ci că trebuie îmbunătățit. Trebuie să-i dăm femeii toată demnitatea ei.

Să știți că fără Maica Domnului Cuvântul lui Dumnezeu nu S-ar fi întrupat. Cui S-a arătat Hristos prima dată după Învierea Sa? Mariei Magdalena. Cine era la picioarele Crucii? Femeile miro­nosițe. Rolul femeii este unul capital în lume. Femeia trebuie să-și recapete toată importanța în Bise­rică, dar, atenție, nu în modul pe care l-au ales catolicii și pro­testanții. Nu este vorba aici de sacerdoțiu. Ea exercită deja un sacerdoțiu prin botez, o preoție universală. Trebuie să-i acordăm însă un loc aparte, un loc extraordinar, căci ea este mama uma­nității. Dorința fabricării unei umanități noi atentează la demnitatea femeii, privând-o de ceea ce constituie apanajul ei, adică de sarcină. Se dorește să se facă totul pe cale artificială: o să fabricăm artificial copii în eprubetă, o să încercăm să-i facem să supra­viețuiască într-un uter artificial sau în uterul unei mame-surogat, pentru ca să terminăm în final într-un incubator. Mergem în această direcție! Cercetările americane arată acest lucru.

Astăzi, lucru valabil cu precădere în Franța, atunci când muriți nu mai sunteți proprietarii trupului dumneavoastră. Are loc o extrapatrimonialitate a trupului. Statul poate așadar să facă aproape ce dorește cu acest trup, adică prelevare de organe. Însă prelevarea organelor se face atunci când a fost decretată moartea cerebrală, care este o moarte falsă, căci este vorba aici de o moarte socială, nu de o moarte biologică. După mine, expresia ar trebui schimbată; ar trebui să se vorbească despre moartea trunchiului cerebral. Astăzi, organele sunt prelevate de la indivizi care nu sunt donatori, însă statul a decis ca ei să fie donatori. Această extra­patrimonialitate a trupului este pusă în aplicare în Franța. Iar când Franța face ceva, acest lucru are în general o anumită in­fluență în lume, ceea ce este îngrijorător. Astfel, părți ale trupului devin produse comerciale. Dacă avem legi care interzic de exemplu comercializarea materialului seminal, ele nu sunt valabile peste tot. Există locuri în care cei care donează acest material sunt plătiți pentru asta. De asemenea, vedeți ce comerț se face cu rinichii, precum și criminalitatea care este în jurul acestui fenomen, copii care sunt răpiți și pe care îi găsim câteva zile mai târziu cu o cicatrice și cu un rinichi lipsă. Aici se ajunge! Când omul își pierde demnitatea, când caracterul sacru al vieții este negat, când femeia este redusă la nivelul de organ, atunci lumea se îndreaptă către pieire. Toate acestea îi convin transumanismului, căci el este căpitanul acestui curent general. El vrea să-l recreeze pe om după bunul ­plac, jucându-se de-a Dumnezeu, ­cu alte cuvinte să fabrice oameni-sclavi. Totul a fost spus de George Orwell în romanul său 1984, totul a fost menționat de Aldous Huxley în Minunata lume nouă, în aceste utopii care sunt de fapt niște distopii, care sunt astăzi puse în aplicare. Trebuie să luptăm împotriva acestor monstruozități, iar pentru a lupta trebuie să vorbim, trebuie să propovăduim, opunându-ne oricărui lucru inacceptabil. Trebuie să valorizăm demnitatea omului și să-i dăm femeii locul pe care îl merită în Biserică.

Interviu realizat de Diac. Ioan-Aurelian Marinescu, apărut în Ziarul Lumina, ediția din 23 Decembrie 2018

Citiți și: Omul zeu și lumea de mâine  

Biserica Ortodoxă Română este „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului.”

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)

„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)

„Noi, românii, nu voim să trăim într-un stat unde patria să fie deasupra naționalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune. Iubirea de patrie e una cu iubirea naționalității. Singura rațiune de a fi a acestui stat pentru noi este naționalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui” (Opere, vol. XI, p. 275).

 „Peste noapte și prin surprindere, am admis legiuiri străine, care substituie pretutindenea și pururea în locul noțiunilor «țară», «român», «nație», noțiunea «om», cetățean al universului, fie din Berber, China sau Galiția. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice din cauza cărora planta autohtonă moare. Nu mai există acum în societatea noastră o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabilește banul, oricum ar fi câștigat.”

„Secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului. (...) Fiecărui drept îi corespunde o datorie. Altfel, atunci când virtutea e considerată nerozie, iar inteligența și știința privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităților și batjocorii caracterelor ușoare, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă în care înclină a crede că în asemenea vreme și-n așa generație însușirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandație” (Opere, vol. XI, p. 451).

 „A fi un bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România) care este moștenirea, în exclusivitate și istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de la sine” (Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, p. 121).

Editura „Andreiana” a Arhiepiscopiei Sibiului a publicat la începutul acestui an cartea „Gândirea religioasă a lui Mihai Eminescu”, semnată de regretatul profesor și preot de la Sibiu, Aurel Jivi. Cartea apărută acum la Sibiu are la bază teza de licență a studentului teolog Aurel Jivi și a fost lansată de Ziua Culturii Naționale. Teza de licență a tânărului teolog Aurel Jivi, cel care avea să devină profesor de Istoria Bisericească Universală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andei Șa­guna” din Sibiu, a fost susținută în iunie 1967 și avea să fie apreciată pentru tema aleasă, una interdisciplinară și de noutate pentru mediul teologic și academic din țara noastră. Dragostea sa față de opera eminesciană a fost atât de mare, încât a depășit orice dificultate întâmpinată de-a lungul acestui demers de cercetare mai puțin întâlnit la acea vreme și chiar în vremea noastră la absolvenții de teologie, ci mai degrabă regăsit în rândul filologilor, a celor care se pregătesc să devină critici literari sau să se specializeze în opera eminesciană.

Așa cum menționează părintele profesor Ovidiu Moceanu de la Universitatea „Transilvania” din Brașov în prefața lucrării, intitulată „O lectură teologică a operei lui M. Eminescu”, tema gândirii religioase în opera marelui poet Mihai Eminescu a mai fost abordată în cercetarea românească din perioada interbelică. Mai mult decât atât, în aceeași perioadă în care teologul Aurel Jivi avea să scrie această teză de licență despre gândirea religioasă a poetului Mihai Eminescu, apărea în Italia o monografie cu mai multe capitole care tratau această temă a spiritua­lității în opera marelui poet. Este vorba despre lucrarea „Eminescu sau despre Absolut” semnată de Rosa del Conte și apărută în 1961, tradusă în românește abia în 1990 de Mihai Papahagi. Această lucrare avea să fie inedită tocmai prin faptul că deschidea noi perspective de cercetare a operei lui Mihai Eminescu între care și cea legată de gândirea sa creștină.

„Ce reprezintă cercetarea tânărului Aurel Jivi în acest context? Nu se poate pretinde de la o lucrare de licență prea mult, dar e de notat din capul locului că l-a condus un simț special printre meandrele dificultăților de diferite tipuri ale textelor. Caracterul contradictoriu al unora (pe care îl remarcă, și în legătură cu care se exprimă la un moment dat), puținătatea textelor antume cu teme creștine (ceea ce ar lăsa falsa impresie că Eminescu nu a acordat atenție textelor care îl reprezintă mai bine în ce privește credința, adică postumelor), absența unei ediții integrale accesibile (la vremea aceea, ediția Perpessicius nu era decât la volumul VI) ș.a. Fără îndoială că au avut un rol important Părintele Prof. Dr. Corneliu Sîrbu, conducătorul științific, și Părintele rector de atunci Isidor Todoran, care au recomandat publicarea. Au sesizat notele deosebite ale lecturii absolventului Aurel Jivi. Temele cercetării, ordonarea materialului și soluțiile propuse de Aurel Jivi rămân, cu toate că de atunci încoace s-au publicat mai multe lucrări asemănătoare ca abordare, repere ale orientării lecturii critice”, spune părintele profesor Ovidiu Moceanu.

În introducerea lucrării, autorul prezintă cele mai importante date despre viața și activitatea lui Mihai Eminescu, cu referiri speciale la relațiile sale cu Biserica și credința, sau prieteniile sale cu teologi. Aflăm de aici că, venit în Transilvania, Mihai Eminescu își face prieteni la Sibiu, între care și studentul teolog Ioan Mihu. Drumul spre Blaj de mai târziu, avea să-l facă în căruța teologilor blăjeni Ioan Cotta și Teodor Cojocariu, iar ajuns în orașul transilvănean va lega prietenie cu teologul Filimon Ilia și va locui chiar la seminarul din Blaj. Întors la Sibiu, poetul avea să poposească în casa preotului Bratu din Rășinari.

Participarea lui Mihai Eminescu la serbarea de la Putna din 1871 demonstrează încă o dată legăturile sale cu mediul bisericesc. Întors de la studiile de la Viena și Berlin, poetul avea să locuiască la Iași în chilii din curtea Bisericii „Sfinții Trei Ierarhi”. Ca revizor școlar avea să călătorească mult prin satele moldovenești unde a cunoscut printre alții și numeroși preoți nedemni de această slujire, satirizați apoi în schița „Părintele Ermolachie Chisăliță” și în poezia „Viața”, iar în poezia „Învierea” avea să contureze figura preotului vrednic. Nu lipsesc din activitatea sa de gazetar nici preocupările pentru tematica religioasă.

„În cele de până aici am căutat ca, din documentele păstrate, să subliniez unele aspecte din viața poetului Mihai Eminescu, în special raporturile lui cu religia și cu Biserica, deși am convingerea că acestea sunt numai o parte infimă din cele care vor fi fost și poate că altele mult mai esențiale au scăpat de remarca biografilor și exe­geților eminescieni, pentru ca prin ele să fie pusă mai mult în lumină și în adevăratul ei sens gândirea religioasă a lui M. Eminescu, pe care încearcă a o înfățișa în linii generale această teză de licență”, arăta Aurel Jivi.

Divinitate, rugăciune, viață veșnică

În primul capitol al cărții, intitulat „Dumnezeu în gândirea eminesciană”, autorul analizează părțile din opera marelui poet în care vorbește despre divinitate. „Poetul Mihai Eminescu a privit problema cunoașterii lui Dumnezeu nu ca pe un mijloc prin care să îmbogățească tematica operei sale, ci ca pe o problemă de viață, dureros de frământată în conștiința sa, frământare care se răsfrânge încă din perioada primelor creații”, spune Aurel Jivi. Despre teme precum crearea lumii, îngerii și Dumnezeu Mântuitorul sunt prezente în opera eminesciană, iar Aurel Jivi le prezintă succint în acest capitol, cu mai multe comentarii și analize pe text.

Al doilea capitol al cărții este „Rugăciunea”, despre care Aurel Jivi arată că „această înălțare a sufletului la Dumnezeu, până la starea de a convorbi cu El, este prezentă pe toată întinderea operei eminesciene, atât sub forma rugăciunii particulare, cât și a celei colective, poetul însuși înălțându-și sufletul spre Dumnezeu în rugăciuni de o deosebită gingășie și frumusețe. La gingășia acestui act, poetul asociază foarte adesea imaginea tinerei fete, pentru care s-ar părea că cea mai proprie poziție este aceea de rugătoare, poziție care o transfigurează până la confundarea ei cu imaginea unui înger, ca în cazul fiicei de rege din poezia «Înger și demon», îngenunchiată și cufundată în rugăciune de noapte la icoana Maicii Domnului din «Doma întristată», imagine care revine, fie că fata «veghia în rugă la candela de-argint» („De-aș muri ori de-ai muri”), fie că adoarme îngenunchiată  «sub candela smerită» („Ursitorile”), sau că acompaniază la clavir o rugăciune și închizând ochii vedem împreună cu Ioan, în înaltul cerului, pe un nor de argint, un înger alb îngenuncheat, cu mâinile împreunate și care cântă o rugăciune adâncă, tremurătoare, acestei imagini suprapunându-i-se apoi din nou imaginea tinerei fete îngenuncheată în rugăciune”.

Al treilea capitol al lucrării este intitulat „Moartea și viața viitoare în gândirea eminesciană”. Aici, autorul prezintă părțile din opera marelui poet unde frământările legate de această temă a morții și a vieții de după moarte au cuprins gândirea sa. Concepția sa despre moarte nu este unitară și este contradictorie. Sufletul are să meargă după moartea trupului fie într-o zonă cerească, fie într-o mirifică regiune terestră. Este întâlnită în opera sa și teoria metempsihozei, a migrării eterne a sufletului, dar și con­cepția despre strigoi.

Ultimul capitol al cărții prezintă „Zeități dacice și ale altor popoare” în opera lui Mihai Eminescu. Autorul prezintă preocuparea constantă a marelui poet față de studiul religiilor și culturii antice, de aici și apariția zeităților în creațiile sale. Între acestea, desigur, Zamolxe ocupă un loc aparte. „Figuri din panteonul altor religii apar, de asemenea, în poeziile eminesciene, de cele mai multe ori însă pomenite doar cu numele. Astfel, gândul poetului călătorind pe meridianele istoriei, oprit pe una din piramide, privește falnica antichitate a Egiptului, reînviind pentru o clipă mărețele temple prin care: «noapte zeii se preîmblă în veșmintele lor dale» („Egi­petul”), cu numele pomenind pe zeița Isis („Avatarii faraonului Tla”)”. Altă dată, cheamă în somn pe zeul indic Kamadeva pentru a-i vindeca sufletul de „durerile iubirii” („Kamadeva”). Zeitățile indiene pe care le mai pomenește Eminescu sunt Brahma și Buddha”, spune autorul.

Lucrarea conține și un scurt capitol de încheiere, unde sunt prezentate concluziile acestui demers de cercetaare, urmat apoi de notele de referință și bibliografia.

Sursa: Mitropolia Ardealului

Platforma Împreună a organizat, marți, 18 decembrie, o conferință de presă cu tema „Apără copiii României!Spune NU ideologiei de gen în educația din România!”, la eveniment participând și deputații Daniel Gheorghe și Matei Dobrovie, a informat Platforma Împreună.

„Campania "Apără copiii României!” își propune ca, prin demersuri de conștientizare și de alertare a opiniei publice, să exprime clar si fără niciun echivoc faptul că trebuie să apărăm copiii României de efectele negative ale unei societăți din ce în ce mai anomice, mai dominate de fracturi sociale, de ură și de un individualism care ține deja de o anumită patologie socială, o societate care distruge vechi modele de umanitate pentru a le înlocui cu fantoșe antropomorfice. Ar trebui să reușim să găsim calea dialogului și mijloacele de soluționare la nivelul întregii societăți a celor mai mari suferințe ale copiilor României: sărăcia, violența, abandonul școlar, singurătatea celor care duc dorul părinților plecați la muncă în străinătate, abuzul introducerii ideologiei de gen în educație, care este o intruziune nepermisă în psihicul copiilor”, se arată în comunicatul de presă. 

Totodată, deputatul Matei Dobrovie a subliniat că „școala românească trebuie să formeze, nu să deformeze caractere”.

„Strategia de educație parentală lansată de Ministerul Educației a fost o încercare profund nocivă de a impune părinților și copiilor o agendă ideologică, potrivit căreia familia tradițională și morala creștină sunt perimate și trebuie înlocuite cu ideologia de gen. Aceasta este o formă de corupție morală care încearcă să bulverseze copiii care încă nu au discernământ, prin propagarea ideii că sexul este un construct socio-cultural, și nu o realitate obiectivă biologică, iar fiecare poate fi ce vrea. Denaturarea libertății duce însă la o înrobire a omului, a persoanei, creație unică a lui Dumnezeu, față de simțuri. Reducerea la instinctele primare, eliminarea moralei creștine, a memoriei, a oricăror repere identitare legate de strămoși, slăbirea familiei duc toate la diluarea persoanei, care devine controlabilă, exact ce-și doresc pro-regresiștii neo-marxiști”, a menționat Matei Dobrovie într-o postare pe Facebook. 

Platforma Împreună a strâns în această toamnă 170 000 de semnături ale cetățenilor români împotriva introducerii ideologiei de gen în educația copiilor. Campania va dura până la 15 martie 2019 și se va finaliza prin notificări juridice adresate tuturor factorilor guvernamentali și parlamentari cu atribuții în garantarea drepturilor constituționale ale părinților și copiilor din România. 

Potrivit sursei citate, Articolul 29 din Constituția României prevede dreptul părinților de a asigura potrivit propriilor convingeri educația copiilor minori a căror răspundere le revine. Acest drept este prevăzut nu doar în Constituția României, ci și în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, unde se statuează foarte clar dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice și pedagogice. 

„Copiii României nu pot deveni subiectul unui experiment ideologic, școala nu poate redeveni, după 30 de ani, instrument de îndoctrinare ideologică, instituție a controlului minții și de deformare a caracterului copilului”, se arată în comunicatul transmis de Platforma Împreună. - Sursa: Activenews

Citiți și: Educația sexuală în școli, obiectiv al Ministerului Muncii pentru 2019

Prezentare Rugul aprins al inimii noastre:

Este important pentru noi astăzi, când lumea exterioară exercită asupra simțurilor noastre o putere fantastică de împrăștiere în cele din afară, să încercăm să ne interiorizăm, să ne adunăm mintea din împrăștierea ei pentru a o ajuta să coboare în inimă. Cum să-ți cobori mintea în inimă?! Este aceasta o figură de stil, o metaforă? Da, însă o metaforă care exprimă o mare realitate. Mintea, după cum ne învață Părinții ascetici, este o energie a inimii, își are sediul în inimă. Omul se concentrează în inima sa, se recapitulează pe sine, cu toată ființa, în inimă. Dar nu numai ființa noastră, ci toată creația, întreg Universul se concentrează în inimă. Când reușim, prin rugăciune, să pătrundem în inimă, atunci trăim sentimentul că nu mai suntem despărțiți de nimeni și de nimic, că totul trăiește în noi, că suntem una cu toată creația.

CUPRINS

Prezentare Trăirea ortodoxă în contextul provocărilor de astăzi:

Lumea aceasta se deosebește de lumea lui Dumnezeu prin faptul că are ca preocupare centrală supraviețuirea. Lumea lui Dumnezeu, [adică] omul lui Dumnezeu avea ca preocupare centrală viața. Noi suntem morți din punctul acesta de vedere în sensul că nu știm să trăim; nici nu dorim viața − noi dorim [doar] să supraviețuim! Și nu eu, care sunt o biată făptură născută în comuna Vâlcelele, din România, ci chiar Sfântul Apostol Petru, fiind în preajma Mântuitorului când Domnul i-a spus că urma să sufere și să moară pentru el, I-a spus: „Să nu faci asta, să nu mergi, să nu faci asta, să nu-ți fie Ție rău”, adică din dragoste zicea, ca să nu sufere, și Mântuitorul i-a zis: „Piei înapoia mea, Satano!”, în sensul că nu tu zici, nu tu faci asta, ci duhul Satanei care te stăpânește prin frica de moarte și de suferință.

Prezentare Scurte cuvinte de învățătură:

Toată virtutea şi iubirea trebuie să le avem în inimă! Atunci când în inimă nu le avem pe acestea, nu le avem nici în realitate. Dumnezeu nu S-a adresat gurii noastre, spunându-i: iubeşte, smereşte-te, fii milostivă, roagă-te, cere, cheamă-Mă în ajutor ş.a., ci inimii noastre!

De aceea, trebuie să avem iubire, smerenie, milă, rugăciune şi celelalte virtuţi în inimă. Iar atunci când acestea vor petrece în inimă, neapărat se vor face văzute, căci focul ascuns se face cunoscut prin căldura sa, iar balsamul plăcut mirositor prin aroma sa.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe:

Părinte Sofian, dacă ar fi să enumerați principalele însușiri ale Ortodoxiei, pe care dintre ele le-ați pune primele?

Prezentare Părintele Iustin Pârvu – File de Pateric:

Părintele Iustin nu formulează adevăruri ultime, sentințe, ci dă, din preaplinul experienței sale de viață și de trăire „îngropată în mulțime”, răspunsuri directe sau indirecte la întrebări formulate sau încă neformulate de creștinii care trec, mai departe, pragul Mănăstirii „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, de la Petru Vodă.

Prezentare Cum să devii o prezență vindecătoare:

Cum să devii o prezență vindecătoare ne vorbeşte despre cum să intri în inima unui om pentru a-L găsi pe Hristos, și apoi cum să ieși din inima lui pentru a-I permite lui Hristos să îi vindece și pe ceilalți prin noi. Modul în care interacționăm cu aproapele nostru, atât cel de lângă noi, cât și cel mai îndepărtat, este modul în care interacționăm cu Hristos, Dumnezeul cel Viu.
Hristos este totul. Hristos este doctorul nostru, vindecătorul nostru desăvârșit. El dorește ca noi să fim reprezentanți ai firii Sale omenești pe pământ, să fim prezența Lui vindecătoare pentru alții. Suntem o prezență vindecătoare pentru alții atunci când le dăm putere și nădejde.
*
Dr. Albert S. Rossi este psiholog clinician și profesor de teologie pastorală. A scris și a ținut multe discursuri despre subiectele tratate în această carte: probleme sociale și morale contemporane. Este în prezent director al Departamentului de Educație practică și psiholog clinician la Institutul „Sfântul Vladimir” (New York). Este moderatorul emisiunii Becoming a Healing Presence, la postul de radio „Ancient Faith”.

CUPRINS

Prezentare ÷ Set pix și semn de carte pentru tată: (disponibil și pentru fiu, fiică, mamă, soție, prieten)

Text inscriptionat pe pix: Iubitului meu tată.

Culoare text semn de carte: Argintiu.

Text semn de carte: Unitatea cea mai puternică a unei nații este credința.  Părintele Justin Pârvu

Detalii / COMANDA

Prezentare ÷ Set pix și semn de carte pentru mamă:

Text inscriptionat pe pix: Minunatei mele mame.

Culoare text semn de carte: roșu metalizat.

Text semn de carte: Educația mamei în duhul credinței și al dragostei de neam face mai mult decât instrucția unei armate.  Părintele Justin Pârvu

Detalii / COMANDA

Prezentare Teologia creaţiei în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae şi concepţiile cosmologice moderne:

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae s-a preocupat întreaga sa viaţă cu studierea teologiei şi ne-a lăsat o operă vastă, bogată şi profundă. Opera sa este o sinteză neopatristică creatoare, în care dogmele credinţei, viaţa liturgică şi experinţa mistică ale Bisericii se întrepătrund şi se evidenţiază reciproc.
În ciuda unei mari diversităţi de teme tratate şi de aspecte evidenţiate, teologia Părintelui Stăniloaeare o constantă esenţială care ne ajută să vedem întregul concentrat în fiecare parte a teologiei sale. Această constantă esenţială a gândirii sale este înţelegerea teologiei ca ştiinţă a mântuirii şi a vieţii veşnice.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Viața Sfântului Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei:

Cu adevărat drepții vor fi vii în veac și la Domnul este răsplata lor și purtarea de grijă de la Cel Preaînalt (Înț. Sol. 5, 15), după pilda de la Înțelepciune. Dar eu, sfinte Ierarh al lui Dumnezeu și mare făcătorule de minuni Nicolae, alegând acestea puține din izvorul dumnezeiesc al multelor tale minuni, le-am adunat pe scurt, ca unul care nici nu am putut să găsesc mai multe și să scot din izvorul de care am vorbit, nici nu am fost în stare să vorbesc despre ele într-un mod mai strălucit și mai plăcut. Dar tu, ca un părinte cu adevărat iubitor de fii și bun, primește fapta mea, ca pe cel mai bun dar, chiar dacă tu nu ai nevoie de ea. Căci știm că nu ai nevoie de nimic de la noi, bogat fiind și având drept sălaș Împărăția cerurilor. Pentru aceea, primind voia noastră cea bună, minunează-te că, deși tu nu ai nevoie, noi am preferat să-ți aducem ție, după putere, cele ale sărăciei noastre, o, preasfinte.

Sf. Neofit Zăvorâtul din Cipru, Viața Sfântului Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, 89

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Casa de la Ierihon. Omilii şi cuvântări bisericeşti:

O carte, recomandată ca model de elocvență bisericească de profesorii mei, Părintele Ică Ioan senior și Părintele Mircea Păcurariu, nu am aflat-o în anii studenției în Biblioteca Mitropoliei, bibliotecă aflată în spațiul Facultății. Au trecut ceva ani până când, reluând cercetarea pe linia propovăduitorilor Catedralei, în zecile de depozite ale Bibliotecii ASTRA din Sibiu, în depozitul central, am descoperit volumul ce-l căutam. Dr. I. Broșu, Casa de la Ierihon. Omilii și Cuvântări Bisericești (Arad, 1917, Tiparul Tipografiei Diecezane Gr.-Or. Române, 272 p.). Una dintre cele mai frumoase cărți de predică în limba română. De aici și impulsul republicării ei la 100 de ani, semn al rezistenței prin teologie la moarte și dictaturi, la răutatea unei lumi ucigașe și la dramatica destrămare a lumii.

Revenind la volumul de predici publicat sub titlul Casa de la Ierihon reținem că dispunem, inclusiv pentru reeditare, de alt exemplar decât cel amintit de Părintele Păcurariu în medalionul său, care se găsea la un moment dat în posesia sa, bucurându-ne de ajutorul Bibliotecii ASTRA, exemplarul fiind unul dedicat „Lui nenea Andreiu – cu toată dragostea și recunoștința” (semnat I. Broșu). Pagina de gardă păstrează ștampila ovală, cu cerneală violet, care consemnează că volumul aparține Bibliotecii Andrei Bârseanu-Sibiu, ceea ce ne duce cu gândul că niciodată biblioteca acestuia nu a rămas în ethosul unei Case de Cultură la Dârste. Mai ales că următoarea ștampilă, dreptunghiulară, cu semnele heraldice ale ASTREI, consemnează Biblioteca „ASTREI” (Asociațiunea pentru Lit. rom. și cultura poporului român), Centrala Sibiu, nr. 24247[1]. Merită, atenți la o teză de doctorat a actualului director al Bibliotecii ASTRA, Dl Silviu Borș, să amintim un episod care arată modul în care se constituiau astfel de fonduri de carte, cum este cel din care ne-a parvenit volumul. Iată episodul prezentat de către Silviu Borș, cu bogate note de subsol din documentele ASTRA: „Din categoria donațiilor reținem atenția cu episodul donației bibliotecii lui Andrei Bârseanu, fostul președinte al Asociațiunii (1911-1922): printr-o scrisoare din august 1922 (la scurt timp după moartea soțului său) Catinca Bârseanu anunță că va pune la dispoziția Asociațiunii biblioteca lui Andrei Bârseanu „la o dată ulterioară…, după ce familia își va reserva acele cărți spre amintire care va crede de cuviință”. În ședința din 1 septembrie 1922, Comitetul central ia act de înființarea fundației Andrei Bârseanu și „primește cu mulțumită și biblioteca defunctului cu a căreia primire se încredințează pe domnul bibliotecar”. Un an mai târziu, Ioan Broșu, preot paroh în Brașov Dârste, cumnatul Catincăi Bârseanu, somează Asociațiunea să nu întreprindă nici un demers în privința bibliotecii lui Andrei Bârseanu până când nu primește un aviz favorabil în acest sens; vicepreședintele Octavian Russu (în ședința din 6 oct. 1923) face cunoscut Comitetului Central faptul că, în urma discuțiilor cu Broșu pe această temă din data de 7 septembrie 1923 (data scrisorii), biblioteca va fi integral donată Asociațiunii, pentru ca după încă un an, în ședința din 16 octombrie 1924, bibliotecarul să prezinte un inventar (catalog în p.v manuscris al ședinței din 16 august 1924) al bibliotecii donate (se specifică numărul de 2295 opere donate); se specifică de asemenea, că bibliotecarul va organiza fondul conform dispozițiilor donatorului”[2]. Să menționăm poate faptul că bibliotecarul este Ioan Banciu, el însuși o personalitate[3]. În astfel de context, exprimat și mai amplu de notele de subsol aferente textului redat, volumul dedicat de Dr. I. Broșu unchiului său se va înscrie în patrimoniul ASTREI.

În ce privește conținutul volumului consemnăm că el are următorul cuprins:

I. Tâlcuind „Tatăl Nostru”

II. Propoveduind pe Hristos…

III. Din lumea celor ce sunt și au fost…

Prezentare Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru noi:

Iubirea lui Dumnezeu pentru om se revelează mai ales în jertfă, prin aceasta ea făcându-se mai evidentă: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El şi-a dat viaţa pentru noi” (1 Ioan 3, 16); Este uimitor să vedem că Domnul Hristos a acceptat să ne iubească până la un astfel de sacrificiu, chiar și până la astfel de suferințe, când noi înșine am respins – și poate încă respingem – această iubire. Hristos a murit pentru a-și mântui dușmanii! El S-a răstignit chiar și pentru cei care nu vor accepta niciodată mântuirea! Chiar dacă unii nu Îl acceptă niciodată pe Hristos ca Mântuitorul lor, Dumnezeu îi iubește până la punctul în care El L-a dat pe Fiul Său pentru ei. Dumnezeu a lăsat și va lăsa, în continuare, nu doar o șansă, ci o multitudine de șanse de mântuire tuturor oamenilor!

Din cuprins:

Prezentare Binecuvântată ești tu între femei” (Luca 1, 42):

A treia carte din colecţia „Scriptură, Tradiție, Liturghie” este dedicată Fecioarei Maria și urmăreşte un dublu obiectiv: să o situeze pe Maica Domnului printre femeile din perioada primului secol creştin şi, plecând de la mărturiile oferite în Noul Testament, să distingă câteva aspecte referitoare la modul în care primii creştini o cinsteau.

În prima parte, autorul, referindu-se la Fecioara Maria, încearcă să răspundă la întrebările: cine este această persoană distinsă? Prin ce se deosebea de celelalte femei din vremea sa?
În celelalte trei părți ale lucrării ne este prezentat un studiu de ansamblu al informaţiilor referitoare la Fecioara Maria în Noul Testament, unde autorul arată și demonstrează evoluția cinstirii aduse Maicii Domnului în Biserica primară. După ce accentuează discreția Apostolului Pavel și a Evanghelistului Marcu atunci când este evocată figura Fecioarei Mariei, Charles Perrot examinează alte trei mari corpuri de scrieri neotestamentare: Evanghelia după Matei, Evanghelia şi Faptele Sfinţilor Apostoli scrise de Evanghelistul Luca și respectiv Evanghelia, Epistolele şi Apocalipsa scrise de Evanghelistul Ioan, unde vedem cum se dezvoltă progresiv tradiţiile referitoare la cinstirea Maicii Domnului, cu accente diferite.
Bazându-se pe o documentație solidă și mai ales pe multe dintre lucrările sale anterioare, autorul face o analiză meticuloasă a textului biblic introducându-l pas cu pas pe cititor în exegeza numeroaselor pasaje referitoare la Maica Domnului. Ca un adevărat exeget al textului biblic, atent la tradițiile apocrife și patristice, nerăbdător să verifice și să aprecieze documentația istorică cerută, Charles Perrot îl face pe cititor să se întrebe, să se cultive, să-și verifice cunoștințele și mai ales să distingă acele aspecte ale modului în care primii creştini se refereau la Maica Domnului.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Botezul Domnului:

CUPRINS

Părintele Teofil Părăian

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Caut Fața Domnului:

Prezentare Drumul independenţei. Internetul, relaţiile, munca, alimentaţia, jocurile, alcoolul:

Omul este o fiinţă foarte contradictorie. Pe de o parte, noi suntem predispuşi spre tihnă, echilibru: un om flămând vrea să mănânce şi să se sature, unul obosit – să se odihnească şi să se refacă. Pe de altă parte, tindem, dimpotrivă, spre pierderea echilibrului, spre creaţie, spre experimentare. Omul se naşte în această lume cu aptitudini şi talente proprii. El simte bucurie atunci când este suficient de sensibil pentru a le descoperi, dar şi destul de curajos pentru a le dezvolta şi exprima. În acest sens, noi ne realizăm asemănarea cu Dumnezeu. Conform teologiei ortodoxe, Dumnezeu a creat lumea din dragoste. Probabil că şi noi, asemenea Creatorului, avem un surplus de putere, de energie. Această putere lucrează în copii sub forma curiozităţii nestăpânite pentru felul în care este alcătuită lumea.
Aceeaşi putere îi alimentează pe oamenii ştiinţei în cercetările lor a lumii pământeşti. Există oameni care o realizează prin slujire şi artă. Dacă ne obişnuim să ne oprim în năzuinţa noastră spre cunoaştere, creaţie sau slujire, energia neconsumată nu dispare, ci poate să înceapă să lucreze împotriva noastră, bunăoară, prin depresie sau dependenţe.

CUPRINS

Prezentare Pavel, apostolul neamurilor:

Apostolul Pavel este cea mai de vază personalitate care a pus nespus de mult în lumină relaţia noastră cu Hristos. De aceea, învăţătura sa către tineri nu este doar importantă, ba merită chiar să fie studiată! El însuşi a avut o experienţă personală unică, pentru că, prin mijlocirea dumnezeiescului har, Iisus S-a descoperit în chip minunat în viaţa sa
ca Stăpân al Vieţii, şi din prigonitor al Său, Pavel a devenit apostolul neamurilor şi al Iubirii Sale. Chiar el însuşi prezintă cu o deosebită claritate psihologică şi religioasă elementele deplinătăţii firii umane, relaţia omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu aproapele, precum şi modurile prin carea ceastă relaţie poate asigura echilibrul psihologic
în împlinirea personalităţii tinerilor. Este deosebit de sever în ce priveşte problemele teologice, dar, în acelaşi timp, este prietenul de încredere, lucrătorul devotat al lui Hristos, care îşi doreşte cu ardoare să-i iniţieze pe toţi cu simplitate, mai ales pe tineri, pe calea virtuţii şi a dragostei. Ceea ce fasonează personalitatea creştină, viaţa creştină personală, nu mai este legea, ci Însuşi Hristos, Care vine să locuiască în noi, în chip tainic, prin Duhul Sfânt.

CUPRINS

Prezentare Carte despre feminitate:

„În această lume confuză, care încearcă să găsească sensul vieţii, eu am simţit nevoia de a mă întoarce la izvoare, de a cerceta Scriptura şi a mă strădui să înţeleg ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre sensul vieţii, despre suferinţă şi moarte. Şi atunci am simţit toată măreţia rolului femeii, am înţeles câtă nevoie are omenirea ca femeia să îşi dobândească din nou propriul «eu» şi locul său în planul lui Dumnezeu, ajutându-l pe bărbat să le dobândească pe ale sale, ca împreună să lucreze în aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu”.

Calea către o astfel de înţelegere de sine trece prin conştiinţa chemării tale, care se descoperă pas cu pas. Şi vorba nu este despre a te socoti pe tine drept un om de sex feminin sau, cum scrie mereu în sens peiorativ ideologul feminismului, filozoful Simone de Beauvoir, a te simţi pe tine ca om, în timp ce cei din jur spun mereu că tu nu eşti decât femeia omului. Important este să conştientizezi că tu nu eşti un simplu om, ci fiica lui Dumnezeu şi odată cu aceasta să înţelegi ce înseamnă acest lucru.

CUPRINS