Adormirea Maicii Domnului		August 2017

Sumar:
Până când ne veți batjocori credința cu Untold-ul închinat lui satan?
Ebook | Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod din Creta
Catedrala Naţională – inima spirituală a României
Patriarhia Română: Biserica susține programele publice de vaccinare COMUNICAT/APEL
Proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul
Noi descoperiri privind Giulgiul din Torino: Pânza ar fi pătată de sângele unei victime torturate
Hotărâri ale Sfântului Sinod privind situația Episcopiei Hușilor
VATICAN: BLAISE PASCAL, beatificat de Papa. Sfântul matematician al erei digitale?
Știri externe - august 2017 (RO)
Știri interne - august 2017 (RO)
Să răbdăm cu Hristos, în tăcere! Martiriul smerit al noului creştinism
Pastorala ÎPS Laurențiu: ”Biserica își ia răniții din linia întâi a frontului, îi așează pe targă și îi duce în spatele frontului pentru a-i îngriji”
Schimbarea la Faţă
Adormirea Maicii Domnului
Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul
Despre răbdare şi nădejde în Ortodoxie
Învinovăţirea de sine sau asumarea responsabilităţii? - abordare psihopatristică
Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut
Frankenstein - tatăl aurolacilor din catacombele Bacăului
LARICS - Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică
Tristeţi britanice. Brexitul din credința în Hristos
Einstein: Forța nevăzută care guvernează totul
Patriarhia Română: îndemn stăruitor la donare de sânge
Pregătirea pentru Dumnezeiasca Cuminicare sub îndrumarea Părinților Bisericii - Ieromonah Benedict Aghioritul (CĂRTI)
Ortodoxia ca stil de viaţă - Prof. univ. dr. Pavel Chirila (CĂRTI)
Reflecţii IV. Din caietele Arhiepiscopului Justinian. Caietele 191, 192 şi 195 - *** (CĂRTI)
Misiunea în Ardeal - Parintele Arsenie Boca (CĂRTI)
Mama ortodoxă - Vladimir Zobern (CĂRTI)
Părintele Justin Pârvu - Mărturii ale sfinţeniei - *** (CĂRTI)
O viaţă în har. Psalmii lui David – experienţe duhovniceşti - Sandu Florea (CĂRTI)
Iisus în ţara mea - Nichifor Crainic (CĂRTI)
Memoriile unui Isihast: Filocalie carpatină - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CĂRTI)
Mângâietorul celor întristaţi, bolnavi şi bătrâni - Arhim. Dionisie Romano (CĂRTI)
Rugăciuni și sfaturi privind LOCUL DE MUNCĂ și găsirea unui rost în viață - *** (CĂRTI)



Tema lunii
Până când ne veți batjocori credința cu Untold-ul închinat lui satan?

 

Joi,3 august, la Cluj Napoca a început a treia ediție a Festivalului Muzical cunoscut sub numele de „Untold”. Anul trecut, în aceeași perioadă, fostul președinte al Consiliului Județean Cluj, Mihai Seplecan, făcea acuzații senzaționale, afirmând că respectivul festival este „poarta Antihristului", prin tot ce reprezintă. Am căutat să vedem dacă afirmațiile fostului lider PNL Cluj sunt bazate pe adevăr, informează redactorii Activenews.ro. Astfel, chiar numele festivalului, „Untold”, care înseamnă „nespus”, „nerostit”, ar trebui să ridice semne de întrebare.

Teologul greco-catolic Bogdan Duca spune că în tradiția creștină, diavolului nu i se spune pe nume, pentru a nu fi invocat. „E o tradiție orientală foarte veche, o găsim și la egipteni, conform căreia atunci când chemi numele unui zeu sau duh, acela va veni. Numele său real e echivalent cu invocarea”, ne-a declarat Bogdan Duca.

În ceea ce privește povestea din spatele festivalului, se pot observa foarte multe referințe la magie. După cum se știe, în creștinism, magia este asemuită cu adorarea diavolului. Sfântul Nicodim Aghioritul atrăgea atenția că nu există magie bună sau magie rea: „Deci, nu te amăgi, creștine, îți spun că nici lupul nu devine vreodată oaie, conform zicătorii, nici diavolul nu devine vreodată doctor și mai ușor ar putea să înghețe focul și să ardă zăpada decât să vindece cu adevărat diavolul, deoarece este întotdeauna neputincios; și dacă am presupune că ar putea să te vindece trebuie să cunoști că nu vrea aceasta deoarece sănătatea omului este un lucru bun, ori diavolul urăște întotdeauna cele bune, de aceea se numește urâtor de bine.”

În prezentarea de pe siteul oficial, vremurile în care „oamenii încă mai credeau în magie” sunt prezentate luminos. În videoclipul oficial de promovare al festivalului, patru tineri aleargă prin pădure, iar o fată găsește o carte - CARTEA (Biblie înseamnă literal, Cartea) - la baza unui copac.  De asemenea, povestea îl are în centru pe Marele Vrăjitor, care are „o forță supranaturală absolută, fiind singurul care poate controla poarta dintre cele două lumi, lumea reală și cea a imaginației. În 2017, Vrăjitorul aduce un simbol al protecției în lumea noastră, Dragonul, un personaj care s-a arătat prima oară oamenilor acum mii de ani, când oamenii încă mai credea în magie”.

Caracterul religios al narațiunii este evident: Vrăjitorul - simbol al răului în creștinism - este asemuit cu Dumnezeu. Iar acesta re-aduce, în 2017, pe cel pe care l-a arătat lumii acum „mulți, mulți ani”. Povestea seamănă leit cu revelarea lui Iisus Hristos de către Dumnezeu Tatăl. După cum se știe, porumbelul este forma în care s-a arătat Duhul Sfânt la Botezul lui Hristos, semnul prin care ceilalți l-au cunoscut că este Mântuitorul. În cazul Untold, porumbelul este înlocuit de Dragon, simbol negativ în creștinism, fiind faimoasă icoana Sfântului Gheorghe biruind diavolul sub formă de balaur. Tot pe dragon îl ucide și Sfântul Dimitrie.

Conform organizatorilor, în cazul Untold, Dragonul reprezintă speranța, chemată chiar din ceruri de către Vrăjitor, într-o noapte de august „cu lună plină”, într-o pădure „fermecată”. Dragonul este „simbolul luminii, purtătorul adevărului și protectorul vieții. Singurul care știe adevăratul nume al lucrurilor”. În Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetul 12, Iisus Hristos spune: „Eu sunt lumina lumii”. Iar la Capitolul 14, versetul 6, Hristos zice: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. Asemănările sunt izbitoare și nu mai necesită comentarii. Ca și Hristos și dragonul Untold își alege ucenici, cărora „le-a dăruit pietre puternice pentru a le folosi cu înțelepciune în bătălie”.

În continuare, prezentatorul spune că împreună - cei care vor veni la festival - vor dezlănțui puterile din pietrele dăruite de Dragon ucenicilor săi și „vom activa magia”. „Acum, și tu poți primi darurile Dragonului. Tot ce trebuie să faci este să crezi!”, clamează prezentatorul, AICI. Este greu de crezut că atâtea detalii s-au strâns întâmplător, într-un singur concert. În prezentarea ediției din 2016, se vorbește despre „comuniunea dintre oamenii nerostiți și binecuvântările lunii și energia lumii nevăzute”. Din 2016 s-a adoptat și sloganul, „Untold, capitala nopții și a magiei”, în 2015 festivalul fiind pus sub semnul mult mai blândei povești populare despre Prâslea cel Voinic, personaj pozitiv al mitologiei românești.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea într-una dintre omiliile sale: „Firea demonului este să facă zarvă și să pricinuiască nebunie și mult întuneric,  în timp ce lui Dumnezeu îi e propriu a ne lumina și a ne învăța cu înțelepciune: toate câte se cuvine să le facem”. Festivalul s-a încheiat pe 6 august, deloc întîmplător atunci fiind și fenomenul de lună plină... (Sursa: Activenews.ro)

Până când ne veți batjocori credința cu Untold-ul închinat lui satan?

Un preot clujean, Claudiu Melean, afirmă, pe pagina lui de Facebook, că Untold este "închinat lui satan" și că lumea s-a săturat de "festivalurile drăcești pline de alcool, tutun, droguri, sex si zgomot în care vă închinați nenumitului":

"Până când ne veți batjocori credința cu Untold-ul închinat lui satan? Pana când o tot jigniți pe Maica Domnului și credincioșii care-i cinstesc Adormirea? De ce ne întunecați cu o sărbătoare a întunericului tocmai în sărbătoarea luminii taborice? Dacă nu vă e rușine de mulțimea de oameni pe care îi obligați să ia parte la zgomotul vostru, măcar de Dumnezeu să vă temeți. Ne-am săturat de festivalurile drăcești pline de alcool, tutun, droguri, sex și zgomot în care vă închinați nenumitului aducând-i ofranda energiile voastre. Da. Nu putea lipsi ochiul dracului cu care ați întunecat pe toți care puteau opri această blasfemie.  Înțelegeți odată că noi avem alt Dumnezeu. Până când noi să tot tăcem și voi să ne tot insultați? Noi n-avem ținte și dorinți ce pun pe alții suferinți. Voi de ce aveți? De ce stresați populația Clujului? De ce nu vă e milă de copiii din Spitalul de lângă parc? De ce râdeți de bătrânii care nu pot dormi în tot Clujul din cauza voastră? De ce trebuie să fugim din fața voastră ca să fie bine? Oare paguba spirituală, socială, psihică, energetică, s.a. nu e mult mai mare chiar decât câștigul financiar al celor puțini? Ați spurcat orașul nostru cu poluarea fonică și spirituală din aceste zile de POST. Va trebui să facem sfeștanie în parcul mare ca să ne mai putem duce copiii!". Contul de pe Facebook al preotului a fost închis la cecerea celor cărora le-a plăcut ”la nebunie” festivalul!

Într-un alt articol complex din Cotidianul, Radu Hadârcă dezvăluie și demască simbolurile oculte a ceea ce numește: Untold, megashow dedicat forțelor malefice.

Ce înseamnă și cum traducem Untold?

Denumirea Untold în traducere desemnează nenumitul, nerostitul pe care mulţi ar putea să-l traducă ca de nepovestit, însă sensul conferit este cel desemnat de noi iniţial. Se ştie foarte clar faptul că, în tradiţia românească, această sferă de forţă ale nenumitului, nerostitului (Untold) se identifică cu Satana, Lucifer, necuratul, nenumitul, nespusul. În tradiţia spirituală (populară) românească este prezentă această regulă, de a nu rosti în mod explicit numele unei entităţi malefice, pentru că acestă precizare explicită a numelui invocat, atrage în mod inexorabil acea prezenţă. Cu alte cuvinte, rostirea efectivă a numelui implică invocarea acelei entităţi şi implicit manifestarea ei. De aceea, în ethosul românesc există termeni care desemnează această entitate purtătoare de rău doar sub o formă exorcizatoare: ucigă-l toaca, ducă-se pe pustii, ucigă-l crucea...

Consacrarea către forțe malefice

Astfel, prin consacrarea care s-a realizat la început în cadrul acestui festival, acesta a fost plasat clar sub incidenţa unei anumite entităţi distincte desemnată ocultat (ascuns) sub numele de Untold. Cu alte cuvinte, entităţii căreia îi consacri (dedici, afieroseşti) acţiunea, în cazul nostru Untold, cuvânt explicat anterior, devine destinatarul final, adică este cel căruia îi sunt puse la dispoziţie energiile participanţilor: spectatori şi artişti deopotrivă. Cei care au realizat consacrarea în calitate de organizatori, împreună cu cei care au coordonat din background toată această operaţiune extrem de complexă, au subordonat prin aceasta evenimentul sferei malefice de forţă dorite.

Simbolul oglinzii

Un alt element care apare frecvent în afişele festivalului „Untold” este oglinda. Utilizarea acestui element nu este deloc întâmplătoare. Fiecare dintre dumneavoastră puteţi consulta semnificaţiile simbolisticii asociate oglinzii.

Ritual de magie neagră

Toate aspectele imagistice (poze şi sloganuri) şi faptice efective indică fără nici un dubiu că toate acestea au fost alese cu parte dintr-un ansamblu bine articulat care desemnează pentru orice iniţiat existenţa şi prin urmare performarea (efectuarea) unui ritual de magie neagră. Toate tradiţiile spirituale autentice fac referire clară şi distinctă la cele două categorii aflate în tabere diferite şi care îşi dispută întâietatea asupra fiinţei umane. Fiinţa umană, poate alege în baza liberului arbitru pe cine să deservească: tabăra entităţilor eminamente benefice cunoscute ca îngeri sau devaşi (sanskrit: , devá, fiinţe de lumină) sau tabăra entităţilor malefice: demoni sau rakshsaşi (sanskrit: , rākṣasa)

Manipulare energetică la nivel național prin rețeaua donatorilor de sânge

Pentru a pecetlui acest legământ făcut cu entitatea desemnată sub numele Untold s-a făcut, unii bineînţeles ar spune spune că este doar coincidenţă, o donare de sânge sub emblema sugestivă a lui Dracula (din nou o coincidenţă) vampir care consumă sângele astfel oferit (consacrat), acţiune care a dat posibilitatea donatorilor de participa la acest festival-ritual. Deci, cu alte cuvinte, s-a donat, în esenţă s-a consacrat (oferit, încredinţat) sângele entităţii Untold, sânge care, se ştie din ocultism, că este suportul fizic al unor energii de natură subtilă (vitală) şi constituie cadru de manifestare a unor entităţi necorporale, care leagă persoana respectivă (şi dacă aceasta ştie şi dacă nu ştie) de fiinţa căreia i-a fost consacrat respectivul ritual. Deci, anul trecut, sub aparenţa benignă a donării de sânge centrelor de transfuzii din ţară, a existat o caravană „Untold” care a făcut acest demers.

Este profund semnificativ, extrem de relevant şi deloc întâmplător inserarea unei hărţi cu centrele de donaţii din întreaga ţară. Prin această modalitate a donării de sânge s-a reuşit să se acopere întreg arealul României, creându-se astfel o veritabilă reţea umană, cu noduri active în fiecare oraş, reprezentate de cei care au donat sânge. Această legătură aurică individuală indusă în timpul festivalului, putând fi activată şi ulterior derulării acestuia, în baza energiilor specifice induse în fiecare aură individuală în timpul ritualului, prin intermediul fenomenului de rezonanţă. Astfel s-a reuşit ca impactul să fie remanent la nivelul întregului teritoriu al României prin intermediul donatorilor de sânge proveniţi din fiecare oraş, care vor deveni sui-generis vehicule de tranzitare a unor energii negative induse iniţial la performarea (efectuarea) ritualului. Evident că, în anii care vor urma, dacă acest veritabil pattern comportamental va continua şi nu va fi stopat ferm, aceste rezonanţe negative reprezentate de către aceste energii demoniace vor fi întărite.

Concluzie și întrebări retorice

Esoterismul care este în esenţă o ştiinţă spirituală aplicată, are nişte reguli precise şi exacte şi este departe de a fi o simplă joacă. De altfel toate cele descrise până acum nu s-au constituit deloc într-o simplă joacă pentru cei care le-au conceput. Toate elementele utilizate au avut o semnificaţie precisă şi exactă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre poza a cărui gest este şi el elocvent corelat şi cu brăţara inscripţionată cu numele Untold.

Îmi exprim şi eu nedumerirea; expresia sinceră a unei naivităţi ingenue: toate personajele este strict necesar (trebuie musai) să aparţină părţii malefice? Nu se poate să fie personaje şi fiinţe care să aparţină categoriei personajelor benefice, eroilor pozitivi care dispun de curaj în lumina adevărului?

Cam cu ce ne-am ales de fapt?

Cu anumiţi artişti care au prestat o muzică mai mult sau mai puţin inspirată. Amintesc că acest gen de muzică este benign în sine fără să aibă o conotaţie incriminabilă sub aspectul rezonanţelor pe care le poate induce în public. Cineva s-a jucat de-a magia neagră sau chiar a fost vorba de un ritual performat (efectuat) deliberat în acest sens?

(...) Am avut de-a face cu un veritabil, din plin recognoscibil, ritual de magie neagră care a implicat un număr uriaş de participanţi, a căror energie a fost folosită (utilizată) şi modulată specific în vederea anumitor scopuri ascunse şi chiar prin acestea dubioase. Aproximativ 300.000 de oameni a căror energie vitală, sexuală, volitivă şi afectivă a fost utilizată, folosită într-un sens numai de iniţiatorii din umbră ştiut, şi care evident a dus la poluarea atmosferei subtile energetic-informaţionale în Cluj-Napoca.

Încurajarea fenomenului de crimă organizată

Există şi un alt element care este de reţinut. Mi s-a relatat că în 2016 în perioada festivalului, ofiţerii de la crimă organizată au fost trimişi în concediu în masă, în timp ce oraşul colcăia de droguri. Cu alte cuvinte psihismul individual al participanţilor trebuia fluidizat prin consumul de droguri pentru ca energiile acestora să devină apte de utilizare. Nu ştiu ce s-a petrecut în anul în curs, dar presupun că nimeni nu s-a sesizat vis-a-vis de consumul de droguri şi de cel de alcool în exces.

Așadar...

Anul acesta, după dezvăluirile făcute în anul precedent, lucrurile nu s-au derulat chiar pe față, aspectele s-au deghizat ceva mai bine, substratul rămânând același. Personajul cu coarne, având aparențe binefăcătoare, cu o lună plină plasată în spate se găsește în preajma magicianului care citește ritualul (de magie neagră, pentru că personajele din poză nu par îngerași) de invocare dintr-o carte. Mesajul transpare la fel de clar și limpede, ca și în anul anterior. În cazul de față lupul nu-și schimbă nici părul, nici năravul.

Încheiem sinteza noastră cu un comentariu semnat Stan, postat pe Ortodoxinfo la articolul UNTOLD, adica SATANISM din nou la Cluj (3 – 6 august).:

„Festivalul” este un fenomen care merita un studiu mai aprofundat (nu pot scrie fără ghilimele pentru că în realitate este o adevărată operă de demonizare). Au reușit să facă o întreagă lume a lor, în duhul lor. Nu este vorba doar de o scenă pe care se dă un concert de la o anumită oră ci un întreg fenomen. Au tot ce si-ar pofti cineva care caută să trăiască la maxim, să se „bucure” spasmodic de toate plăcerile cârnii: mâncare, băutură, locuri de relaxare etc. etc. etc., la care au acces pe baza brățării și a banilor pe care-i conține. Scena principală este impresionantă (peste 100 m lungime și peste 30 lățime) deasupra căreia plutește, evident, …. un dragon. Cei mai tari artiști apar, când oare …, la miezul nopții. „Distracția” maximă este, desigur …, noaptea (clar pentru toata lumea, nu?). Total „întâmplător” bine-nțeles se încheie odată cu ivirea zorilor.

Părinții sunt total depășiți și cu siguranță nu înțeleg nimic dar în curând vor descoperi ca nu mai au copiii pe care i-au crescut cu sacrificii, ci niște persoane care au cu totul și cu totul alte valori și alt mod de gândire. Parșivitatea organizatorilor este maximă (cum altfel daca sursa de inspirație este atât de întunecată). Au un program de comunicare foarte bine pus la punct și totul este aranjat pana in cel mai mic detaliu. Au și acțiuni de legitimare. Lansează tot felul de idei generoase (ex. fac nu știu ce camere sterile pentru copiii bolnavi din spitalul de copii) și împachetează astfel încât totul să pară pus la punct și controlat sub toate aspectele. Adică părinții să doarmă liniștiți pentru că ei au idei nobile, fac lucruri bune și, firesc, veghează pentru siguranța copiilor lor.

Deci nu numai conceptul este demonic ci și întreaga organizare este străbătută de duhul lumii satanice pe care vor s-o implementeze la nivel global (fericire maximă, bunăstare, fără cash dar într-o atmosferă plină de ezoteric, de împreună-lucrare a oamenilor cu personaje fantastice care acum, iată, au venit din alte lumi și sunt printre ei. Tinerii participanți sunt de fapt soldații de mâine care vor fi în stare să-și dea și viața pentru ea crezând că aceasta reprezintă viitorul luminos al omenirii. Recunoașteți, întâmplător, cele descrise despre vremurile din urmă de oamenii cu viată sfântă luminați de Dumnezeu pentru a ne preveni? Peste 400.000 de bilete vândute!!! adică peste 400.000 de victime din rândul tinerilor. Și numai acum la Cluj. Cu câteva „festivaluri” organizate de-a lungul și de-a latul țării ăștia pervertesc o întreagă generație.

Doamne apăra, păzește și ne miluiește!

 

 

ACTUALITATEA religioasă
Ebook | Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod din Creta

 

Cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la Editura Basilica a Patriarhiei Române este în curs de publicare broșura intitulată Despre Sfântul și Marele Sinod din Creta. Întrebări și răspunsuri.

Broșura, alcătuită din 53 de întrebări şi răspunsuri, se adresează tuturor credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta a fost editată cu scopul de a oferi membrilor Bisericii noastre un răspuns la întrebările, nelămuririle sau neliniștile care se ridică în legătură cu Sfântul și Marele Sinod și documentele aprobate.

Cei care doresc să lectureze materialul integral, Agenția de Știri Basilica pune la dispoziția utilizatorilor săi broșura în format PDF la finalul acestui articol.

Sinodul din Creta a fost un prilej de întâlnire și comuniune a episcopilor delegați din zece Biserici Ortodoxe Autocefale, pentru ca, împreună, să confirme conștiința de sine a Bisericii lui Hristos celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

Sfântul şi Marele Sinod al Bisericilor Ortodoxe este, în acelaşi timp, un eveniment rar şi începutul unei normalități, deoarece sinodalitatea este o regulă canonică a vieții Bisericilor locale, pentru a exprima unitatea credinței ortodoxe, a vieții sacramentale şi a disciplinei canonice a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească – Patriarhul Daniel.

După cum se menţionează în Cuvântul înainte, evenimentul care a avut loc în insula Creta nu a formulat dogme sau canoane noi și nu a adus modificări în viața liturgică. Ierarhii participanți la Sinod s-au aplecat asupra unor teme de actualitate și au căutat soluții la problemele pe care le întâmpină omul contemporan.

Printre temele abordate în broşură se numără:

• Înțelesul și denumirea Sinodului ca fiind Sfânt și Mare;
• Problema căsătoriilor între persoanele de același sex;
• Poziția Sinodului față de parteneriatele civile;
• Iconomia în cazul căsătoriilor creștine mixte;
• Iconomia cu privire la post;
• Participarea Bisericii Ortodoxe la dialogurile interconfesionale;
• Ecumenismul;
• Problema nepomenirii episcopului la sfintele slujbe;
• Poziția Sfintei Chinotite din Muntele Athos față de documentele Sfântului și Marelui Sinod și față de ierarhii care au participat la acesta.

În încheirea lucrării se face un apel către toţi cei care din prea mult zel sau din alte motive au întrerupt comuniunea cu ierarhul lor canonic să cultive pacea şi bucuria refacerii comuniunii în Biserica lui Hristos.

Descarcă Broşura: Despre Sfântul şi Marele Sinod din Creta

Toate drepturile sunt rezervate Editurii Basilica a Patriarhiei Române. Pentru reproducerea parţială sau integrală a conţinutului broşurii Despre Sfântul şi Marele Sinod din Creta. Întrebări şi Răspunsuri, se vor respecta normele deontologice.

Sursa: Basilica.ro

 

Catedrala Naţională – inima spirituală a României

 

În Capitala României, la începutul mileniului al III-lea, a început construcţia noii Catedrale Patriarhală, viitoarea Catedrală Naţională. Acest deziderat al românilor a apărut încă din vremea Regelui Carol I, adică de peste 130 ani.

Slujba de punere a pietrei de temelie şi a sfinţirii locului destinat construirii Catedralei Naționale, pe terenul din Calea 13 Septembrie din Bucureşti, a avut loc în 29 noiembrie 2007, fiind oficiată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

La sfârşitul anului 2010 lucrările de construcţie ale Catedralei Mântuirii Neamului au intrat în linie dreaptă, începând organizarea de şantier şi execuţia pereţilor mulaţi pe incinta clădirii. În această perioadă se lucrează între cotele +45 şi +52 m.

„Eminescu dorea o catedrală a mântuirii neamului“

Un alt aspect important care merită notat este că viitoarea Catedrală Naţională va dispune şi de o instituţie medicală.

În apropierea noii catedrale este prevăzută construirea unui centru de diagnostic şi tratament, pentru ca pelerinii bolnavi care vin la Bucureşti să fie consultaţi gratuit, să se stabilească diagnosticul lor, iar celor care au nevoie de îngrijiri imediate să li se ofere, a spus Patriarhul Daniel  în data de 1 ianuarie 2012, în Catedrala Patriarhală.

Biserica Ortodoxă Română se îngrijeşte atât de zidirea duhovnicească a păstoriţilor ei, dar şi de proiectul atât de necesar care vizează construirea Catedralei Naţionale.

Fără a neglija activitatea filantropică (anul trecut a cheltuit 21.37 milioane euro în acest sens), dar nici grija pentru susţinerea vieţii (vezi Campaniile Donează sânge, salvează o viaţă! şi Sănătate pentru sate) Biserica noastră are în vedere şi activitatea misionară, întărirea sufletească a credincioşilor ei fiind un obiectiv prioritar. Un rol esenţial în îndeplinirea acestui scop îl are şi Centrul de Presă Basilica care contribuie la zidirea duhovnicească a credincioşilor, fiind un mijloc de informare, dar şi de formare.

În paralel cu acest efort de construire a Catedralei Mântuirii Neamului se desfăşoară o activitate intensă de zidire a Bisericii din suflete, spune Patriarhul României.

Zidirea noii catedrale este o necesitate, dar paralel cu aceasta şi înainte de începerea ei am intensificat zidirea duhovnicească a Bisericii din suflete. De aceea, Centrul de Presă al Patriarhiei Române poartă numele de Basilica, ce înseamnă o biserică mare, cu trei nave, în numele Sfintei Treimi.

Noi am intensificat zidirea duhovnicească prin mijloace media contemporane ca pregătire şi lucrare paralelă cu zidirea Basilicii – Catedrala Înălţarea Domnului şi Sfântul Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României. Deci, nu a fost întâmplătoare alegerea numelui acestei zidiri duhovniceşti prin ştirile pe care noi le transmitem pentru a face cunoscută lucrarea bisericii şi Basilica nouă  – Catedrala Neamului, explică Preafericirea Sa.

În Patriarhia Română funcţionează 45 de instituţii medicale şi farmaceutice

Dată fiind responsabilitatea omagierii eroilor neamului, Catedrala Naţională va avea hramul principal Înălţarea Domnului, zi în care sunt pomeniţi eroii români din toate timpurile.

Omagiul de recunoştinţă adus memoriei eroilor români din timpul Primului Război Mondial (1916-1919), care au luptat pentru libertate, unitate şi demnitate naţională, trebuie să fie izvor de inspiraţie şi înnoire pentru viaţa noastră ca români patrioţi. Tocmai de aceea, hramul principal al Catedralei Mântuirii Neamului este sărbătoarea Înălțării Domnului, când serbăm Ziua Eroilor.

Astfel, pe lângă necesitatea practică pe care o are viitoarea Catedrala Naţională, aceasta este şi un simbol spiritual naţional, fiind închinată cinstirii celor care s-au jertfit, de-a lungul istoriei noastre, pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoșești, pentru libertatea şi demnitatea poporului român, a spus Patriarhul României.

Al doilea ocrotitor este Sfântul Apostol Andrei, datorită evlaviei pe care o au credincioșii ortodocși români față de încreştinătorul românilor şi ocrotitorul românilor de pretutindeni.

De ce este necesară o Catedrală nouă în Bucureşti?

Simbolismul teologic şi motivele pentru care este construir lăcaşul sacru sunt prezentate în mod detaliat pe site-ul catedralaneamului.ro.

Duminică, 4 septembrie 2016, mii de tineri ortodocşi din lumea întreagă prezenţi la #ITO2016, dar şi credincioşi din Bucureşti şi din ţară, au participat, la prima Sfântă Liturghie oficiată de Patriarhul României la Catedrala Naţională. În cadrul evenimentului, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române şi-a exprimat speranţa că lăcaşul de cult va fi sfinţit la 1 decembrie 2018, la aniversarea a 100 ani de la Marea Unire.

În 11 noiembrie 2016 a fost turnat primul clopot care va răsuna din turla Catedralei Naţionale.

Pentru o mai bună informare cu privire la Catedrala Mântuirii Neamului puteţi consulta date corecte şi semnificative. De asemenea, pentru a contribui la construirea în continuare a lăcaşului de cult aveţi posibilitatea de a alege una din metodele de donare.

În contextul ridicării acestei Biserici, a fost amenajat încă din anul 2011, în apropierea şantierului, un Paraclis cu hramurile Învierea Domnului, Maica Domnului Prodromiţa şi Sfântul Ioan Gură de Aur, unde există o puternică activitate misionară, pastorală şi liturgică.

Sursa: Basilica.ro

Patriarhia Română: Biserica susține programele publice de vaccinare COMUNICAT/APEL - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Apel la protejarea vieții și a sănătății copiilor

Descoperirea vaccinului ca metodă de prevenţie şi tratament medical a reprezentat un pas foarte important în medicina modernă. Astfel au fost eradicate boli foarte grave, au fost salvate milioane de vieți și s-a îmbunătățit semnificativ calitatea vieții oamenilor. Vaccinurile sunt de o importanță deosebită în prevenirea unor boli și epidemii care pot amenința viața unor segmente foarte largi de populație, contribuind astfel la apărarea darului sacru al vieții umane. În acest sens, părinții au responsabilitatea de a preveni îmbolnăvirea copiilor şi de-a salva viaţa acestora în caz de boală, vaccinarea copiilor având un rol important în apărarea vieții și a sănătății acestora.

Biserica susține programele publice de vaccinare care urmăresc scopuri terapeutice. Efectele secundare menționate în prospectele medicamentelor, inclusiv vaccinuri, pot genera ezitări şi rezerve ale unor părinți față de administrarea acestor medicamente propriilor copii. Aceste ezitări sunt fireşti şi trebuie adresate şi discutate în detaliu cu personalul medical, cel mai în măsură să ofere sfaturi competente şi recomandări părinţilor.

            De aceea, părinții copiilor trebuie să primească asigurări din partea autorităților competente și a companiilor farmaceutice asupra faptului că vaccinurile provin din surse sigure și că sunt stabilite responsabilitățile producătorilor și ale autorităților publice pentru erorile medicale și efectele secundare ale vaccinurilor, în cazul în care acestea apar. Este în beneficiul copiilor şi al familiilor din România să existe o informare precisă, detaliată şi transparentă cu privire la toate activităţile cuprinse în procesul de vaccinare. Cunoaşterea normelor de siguranţă şi de calitate care sunt respectate în fabricarea, transportarea şi administrarea vaccinurilor va convinge pe mai mulţi părinţi să ia decizia vaccinării copiilor.

Comisia etico-juridică a Patriarhiei Române

 

 

Proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul

 

Mii de credincioși au participat duminică, 6 august 2017, la ceremonia de proclamare a canonizării Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul la Mănăstirea Robaia din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului.

În această dimineață la așezământul argeșean a fost oficiată Sfânta Liturghie de IPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, împreună cu: IPS Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, PS Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, PS Siluan, Episcopul Român Ortodox din Ungaria.

În cadrul Sfintei Liturghii, IPS Casian a rostit un cuvânt de învățătură privitor la semnificațiile praznicului Schimbării la Față a Domnului, informează  site-ul oficial  al Eparhiei.

După ceremonialul liturgic, PS Siluan a citit Tomosul de Canonizare. A urmat prezentarea icoanei Sfântului Cuvios Pafnutie și a troparului noului său în interpretarea corului Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului.

În continuare, IPS Laurențiu, delegatul Patriarhului României la acest eveniment, a vorbit credincioșilor despre starea de sfințenie la care suntem chemați, având ca model pe noul Cuvios de la Mănăstirea Robaia.

IPS Calinic s-a adresat celor prezenți, vorbind despre argumentele principale care au condus la această canonizare.

Primăria comunei Mușătești pe raza căreia se află Mănăstirea Robaia a oferit titlul de cetățean de onoare Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Patriarhul României și Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului. De asemenea, maica stavroforă Siluana, stareța așezământului, a primit o diplomă de vrednicie.

Viața Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul

Aseară, PS Galaction, a oficiat în altarul de vară al Mănăstirii slujba de priveghere spre praznicul Schimbării la Față și slujba ultimului parastas pentru Sfântul Cuvios Pafnutie, iconarul de la Robaia.

Hotărârea canonizării Cuviosului Pafnutie a fost adoptată în cadrul şedinţei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române întrunit în perioada 4-5 iulie 2017, la Reşedinţa Patriarhală.

Pictorul Pârvu Mutu, reprezentant de seamă al stilului brâncovenesc, a trăit în perioada 1657-1735, fiind născut în Câmpulung Muscel. Spre sfârșitul vieții a fost tuns în monahism, primind numele de Pafnutie.

Sursa: basilica.ro 

Noi descoperiri privind Giulgiul din Torino: Pânza ar fi pătată de sângele unei victime torturate

 

TEORIA vine în sprijinul ideii privind autenticitatea ţesăturii. Giulgiul din Torino ar fi pătat de sângele unei victime torturate, potrivit datelor unor noi cercetări, care contravin teoriei că chipul lui Iisus ar fi fost pictat pe pânză de către falsificatorii din Evul Mediu, informează Daily Mail.

Experţii pretind că există sânge pe giulgiu care nu ar aparţine unei persoane sănătoase. Aceştia argumentează că respectivele urme de sânge conţin creatinină şi feritină, substanţe ce se găsesc în sângele victimelor anumitor traume. Experţii susţin că giulgiul ar fi pătat de sângele unei victime torturate, care susţine teoria că pânza funerară a fost utilizată la învelirea lui Iisus. Descoperirile contrazic astfel teoria conform căreia giulgiul ar fi fost pictat de falsificatorii medievali. 

Giulgiul se află în prezent în Catedrala Sf.Ioan Botezătorul din Torino, Italia, unde este şi expus. Elvio Carlino, un cercetător de la Institutul de Cristalografie din Bari, Italia, a spus că micile particule dezvăluie „mare suferinţă” a unei victime 'înfăşurate în pânza funerară'.

Respectivele particule au 'o structură, dimensiune şi distribuţie', a spus profesorul de la Universitatea din Padova, Giulio Fanti. Acesta a declarat că sângele conţine niveluri înalte de substanţe precum creatinină ţi feritină, găsite la pacienţii care suferă traume puternice, precum tortura.

Profesorul Fanti a declarat: 'Astfel, prezenţa acestor nanoparticule biologice găsite în timpul experimentelor desfăşurate de noi demonstrează că omul înfăşurat în Giuliul din Torină a suferit o moarte violentă.'

Giulgiul din Torino măsoară în jur de tei metri pe un metru şi conţine ceea ce pare a fi imaginea unui bărbat despre care creştinii cred că îl înfăţişează pe Iisus.

Giulgiu a fost subiectul unor studii ştiinţifice extensive pentru a-i verifica autenticitatea. Noile descoperiri au fost publicate în ziarul ştiinţific american PlosOne într-un articol intitulat 'New Biological Evidence from Atomic Resolution Studies on the Turin Shroud.' Fanti a precizat că aceste caracteristici 'nu pot fi contrafăcute de-a lungul secolelor pe ţesătura Giulgiului.' Cercetătorii s-au bazat şi pe studiile medicale conduse pe pacienţii care au suferit traume şi torturi multiple.

Elvio a adăugat: 'Aceste descoperiri au putut fi dezvăluite numai prin metodele recent dezvoltate din câmpul microscopiei la nivelul electronilor'. Cercetătorul a mai spus că descoperirea marchează primul studiu efectuat  la nivel de nano-particule asupra unei fibre ce provin din  Giulgiul din Torino.

Studiul a fost efectuat de Instituo Officia dei Materiali in Trieste şi de Institutul de Cristalografie din Bari, ambele aflate sub egia Consiliului Naţional de Cercetare al Italiei, precum şi de Departamentul de Inginerie Industrială al Universităţii din Padova.

Sursa: Mediafax.ro

 

Hotărâri ale Sfântului Sinod privind situația Episcopiei Hușilor - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

În duh de rugăciune şi cu multă responsabilitate pentru pacea şi unitatea Bisericii, în zilele de 17 şi 18 august 2017, Sfântul Sinod şi Sinodul Permanent ale Bisericii Ortodoxe Române s-au întrunit în şedinţe de lucru şi au aprobat cu unanimitate de voturi o serie de completări şi amendamente la Statul de organizare şi funcționare a Bisericii Ortodoxe Române şi la Regulamentul autorităților canonice disciplinare şi al instanțelor de judecată, mai ales privitoare la examinarea acuzaţiilor (sesizărilor), cercetarea şi judecarea ierarhilor.

Totuşi, s-a constat că parcurgerea tuturor etapelor statutare şi regulamentare noi privind desfăşurarea unui proces canonic bisericesc poate dura mai multe luni, fapt care ar prelungi foarte mult situaţia de incertitudine din eparhia Huşilor.

În acest context, Preasfinţitul Părinte Episcop Corneliu, deşi se consideră nevinovat, totuşi, pentru pacea şi binele Bisericii, a hotărât să se retragă din slujirea de Episcop al Huşilor şi să rămână în ascultare deplină faţă de Sfântul Sinod.

Sfântul Sinod a aprobat această solicitare şi a decis vacantarea scaunului de Episcop al Huşilor, în vederea alegerii unui nou episcop pentru această eparhie, în cel mult 60 de zile, conform prevederilor statutare.

În timpul ședinței de lucru a Sfântului Sinod s-a luat act cu mâhnire de campania agresivă a unor posturi şi rețele media îndreptată împotriva slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române, adesea în complicitate cu unii clerici răzvrătiți, campanie care produce multă întristare în rândul clerului şi credincioșilor. Desigur, această atitudine negativă faţă de slujitorii Bisericii trebuie să ne apropie şi mai mult de Iisus Hristos, Arhiereul veşnic şi Capul Bisericii, Cel ce ne îndeamnă, zicând: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33) şi ne asigură că nici porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (cf. Matei 16, 18). În acelaşi timp, toţi slujitorii Bisericii trebuie să respecte disciplina Bisericii şi să-şi înnoiască permanent viaţa spirituală, pentru o slujire pastorală cât mai corectă şi responsabilă faţă de credincioşii pe care-i păstoresc.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

VATICAN: BLAISE PASCAL, beatificat de Papa. Sfântul matematician al erei digitale?


Știri externe - august 2017 (RO)

 

MOLDOVA: IPS Petru: vom fi puși să dăm răspuns în fața strămoșilor noștri, cum am slujit si apărat Biserica Neamului nostru

„Anii care au trecut de la reactivarea Mitropoliei Basarabiei și până la recunoașterea de către autoritățile statului au fost cu multe încercări, cu multe evenimente pe care nu am vrea să le amintim pentru că nu sunt amintiri din cele mai plăcute. Încă și astăzi, chiar dacă recunoscuți de către stat, cu părere de rău, clericii și enoriașii Mitropoliei Basarabiei sunt asupriți și desconsiderați de către mulți adepți ai mitropoliei subordonate Patriarhiei Moscovei. Noi Mulțumim Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, revărsate asupra noastră a tuturor și Îl rugăm să ne întrarmeze cu putere pentru a sluji în continuare Biserica Neamului și a strămoșilor noștri.

Toate eforturile noastre ar fi fost în zadar dacă nu am fi avut susținerea Bisericii-Mame Ortodoxe Române. Vorbind despre aceste evenimente, trebuie să nu uităm în primul rând de vrednicul de pomenire, Părintele Patriarh Teoctist, să nu uităm să mulțumim Preafericitului Părinte Patriarh Daniel (care pe atunci era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei) și tuturor membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru suportul și aportul considerabil la înfăptuirea acestei dreptăți făcute enoriașilor din teritoriul Basarabiei.
Cel mai important lucru este că toți slujitorii sfântului altar din această țărișoară mică și frumoasă ar trebui să conștientizăm că la un moment dat vom fi puși să dăm răspuns în fața strămoșilor noștri cum am slujit și apărat Biserica Neamului nostru” - a declarat  ÎPS Petru, ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane, care are în păstorire arhierească Mitropolia Basarabiei și Exarhatul Plaiurilor, după cum amintește un articol publicat în pagina oficială eparhială web.  

UCRAINA: Episcopul Longhin Jar de Bănceni a fost ridicat la rangul de arhiepiscop

Joi, 17 august, cu ocazia împlinirii a trei ani de la întronizarea lui Onufrie Berezovski ca Mitropolit al Kievului și a toată Ucraina, Episcopul Longhin Jar de Banceni a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. Ceremonia de ridicare în rang a avut loc la sfârșitul sfintei Liturghii oficiate în Catedrala Adormirii Maicii Domnului (Uspenskiy Sobor) din capitală. De asemenea, potrivit portalului news.church.ua, la rangul de mitropolit a fost ridicat arhiepiscopul Kirovogradului și Novomyrgorodului Ioasaf, iar în rang de arhiepiscop – episcopii Ioan de Obuhiv și Roman de Konotop și Gluhiv. Sursa - Apărătorul Ortodox (pliantul mişcării juriştilor ortodocşi din Moldova), 19 august 2017 

SERBIA: PS Siluan al Ungariei – locţiitor al Episcopiei Dacia Felix

Mitropolitul Banatului și Episcopul Ortodox Român al Ungariei au efectuat recent o vizită de lucru în cadrul Episcopiei Daciei Felix, Serbia, informează Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria. Vizita a fost prilejuită de preluarea temporară, pentru o perioadă de un an, începând cu 1 august 2017, a conducerii Eparhiei Daciei Felix de Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei. Acest fapt are loc în urma cererii de retragere, pe motive de sănătate, înaintată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de Preasfințitul Părinte Daniil Stoenescu.

Marți, 1 august 2017, Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria și Locțiitor al Episcopiei Daciei Felix, a oficiat Sfânta Liturghie și o slujbă de Te Deum în Catedrala Ortodoxă Românească cu hramul „Înălțarea Domnului”, din Vârșeț. La finalul slujbei, Preasfințitul Părinte Siluan a prezidat ședința de lucru cu preoții din cadrul Episcopiei Daciei Felix, prezentându-le acestora hotărârea Sfântului Sinod și aducând mulțumiri Preasfințitului Părinte Daniil pentru prodigioasa activitate teologică, culturală și arhierească depusă vreme de 16 ani în fruntea Episcopiei Daciei Felix. Ierarhul i-a urat acestuia multă sănătate și spor în lucrarea teologică pe care o va desfășura și în continuare. Sursa - Basilica

SUA: Sute de credincioși au participat la proclamarea locală a canonizării Sfântului Mardarie

Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul Serbiei, a participat duminică, 16 iulie 2017, la proclamarea locală a canonizării Sfântului Mardarie. Slujba a fost oficiată la Mănăstirea Sfântul Sava din Libertyville (SUA), unde se află sfintele sale moaște. La eveniment, Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de IPS Nicolae, Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi. Manifestările dedicate canonizării au debutat vineri, 13 iulie 2017, cu un simpozion despre Sfântul Mardarie. Evenimentul a avut loc la catedrala ortodoxă sârbă din Chicago. În data 15 iulie 2017 la Mănăstirea din Lake Villa, Illinois, un sobor de ierarhi a oficiat Sfânta Liturghie. Programul liturgic a continuat în cursul serii. În ziua proclamării, Sfânta Liturghie a fost oficiată de Patriarhul Serbiei în coliturghisire cu un sobor de ierarhi. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, în şedinţa sa de lucru din perioada 14-29 mai 2015, a hotărât trecerea Ierarhului Mardarie de Liberyville în rândul sfinţilor şi înscrierea sa în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe. Sursa – Basilica 

SUA: Casa Albă organizează un Studiu Biblic săptămânal, pentru liderii administrației de vârf

Rețeaua CBN  a raportat că de acum, pentru prima dată de cel puțin 100 de ani, Casa Albă va organiza un studiu Biblic destinat membrilor oficiali ai Cabinetului executiv. Conform unui articol al publicației Washington Post liderii creștini se bucură mai nou de accesul în Casa Albă, datorită Președintelui Donald J. Trump. Cabinetul politic republican se angajează, astfel, într-un studiu săptămânal al Bibliei, la care urmeaza sa participe lideri ai administrației de vârf, cum ar fi Procurorul General Jeff Sessions și Vicepreședintele Mike Pence. Potrivit rețelei CBN, lista participanților obișnuiți la studiul biblic inițiat la Casa Alba îi include pe Mike Pompeo, directorul CIA, Rick Perry, secretarul pentru sănătate și servicii umane, și Tom Price, secretarul serviciilor umane. Președintele Trump se află și el pe lista invitaților. Acestuia îi este trimisă în mod regulat o copie a lecției biblice, din fiecare săptămână. Sursa – LoNews 

UNGARIA: Guvernul ungar a donat 1,7 milioane de dolari pentru restaurarea bisericilor din Liban

Guvernul ungar a donat 1,7 milioane de dolari pentru a ajuta la restaurarea bisericilor creștine din Liban. Această donație se va îndrepta către 31 de biserici si constituie o parte din eforturile Guvernului maghiar de a sprijini comunitatea creștină din Liban, astfel încât ea să poată continua să trăiască în propria țară și sa ajute la păstrarea identității și a prezenței creștine in Orientul Mijlociu. În plus față de aceasta contribuție la proiect, Ungaria va fi, de asemenea, implicată în coordonarea restaurării bisericilor. Proiectul va fi supravegheat de către Ambasada Ungariei în Beirut, precum și de către membri ai Universității Catolice Pázmány Péter și specialiști ai Universitatii "Sfântul Duh" Kaslikot. Ziarul conservator „Magyar Nemzet“ a sugerat că sprijinul guvernamental pentru Biserica Ortodoxă Rusă ar avea la baza alianța politică derulata cu Președintele rus Vladimir Putin, care urmărește îndeaproape soarta comunităților ortodoxe din afara Rusiei. Ungaria și-a manifestat dorința de a sprijini creștinii din Orientul Mijlociu și este prima țară din lume care înființează un birou guvernamental pentru sprijinirea creștinilor persecutați în regiune. Sursa – Lonews https://lonews.ro/economie-finante/23817-guvernul-ungariei-restaureaza-bisericile-din-liban.html

GERMANIA: Preafericitul Părinte Ioan, Patriarhul Antiohiei şi al întregului Orient, va vizita Germania în perioada 8-14 septembrie 2017

Această vizită are loc ca urmare a invitaţiei Bisericii romano-catolice de a participa la un congres pentru pace organizat în oraşele Münster şi Osnabrück, unde Patriarhul Antiohiei va lua parte în calitate de invitat de onoare. Potrivit site-ului Mitropoliei Ortodoxe Antiohiene a Germaniei şi Europei Centrale, Patriarhul Ioan nu va putea vizita multe comunităţi antiohiene din cauza programului prestabilit. Cu toate acestea, este programată oficierea Sfintei Liturghii duminică, 10 septembrie, la Parohia din Osnabrück. Patriarhul va sluji şi miercuri, 13 septembrie, la Parohia Sfântul Dimitrie din Köln, în ajunul sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci. În zilele de 11-12 septembrie, Preafericitul Părinte Ioan va participa la Congresul Internaţional intitulat Căile păcii: Religii şi culturi în dialog, organizat de Comunitatea Sant’ Egidio. Potrivit programului, tot miercuri, 13 septembrie, este prevăzută şi o întâlnire în Düsseldorf cu prim-ministrul Landului Nordrhein-Westfalen, Armin Laschet. Este notabil faptul că înainte de alegerea sa ca Patriarh al Antiohiei (2013), Preafericitul Părinte Ioan X a păstorit Mitropolia Ortodoxă Antiohiană a Europei Occidentale şi Centrale. Sursa – Basilica 

REPUBLICA CEHĂ: O biserică gotică din lemn, distrusă de un incendiu

O biserică gotico-renascentistă din lemn, construită în secolul al XVI-lea în localitatea Trinec, din estul Republicii Cehe, a fost distrusă marţi de un incendiu care nu a provocat victime, relatează EFE. Cauzele izbucnirii focului încă nu se cunosc. Această bijuterie arhitectonică şi obiectele din interior, precum icoane sau podoabe de cult, originale din epoca în care a fost construită, au fost distruse de flăcări, potrivit declaraţiilor acordate de brigada de pompieri ziarului 'Právo'. Biserica, care la originea sa a fost luterană iar apoi a devenit catolică, a fost restaurată între 2012 şi 2014 şi împodobită cu opere ale unor autori locali din secolele XVII şi XVIII. Sursa – Agerpres, 2 august 2017

 

Linkuri la stiri

Un primar englez a impus o rugăciune musulmană la fiecare ședință de Consiliul Local – Activenews 

Copii exmatriculați de la grădiniță, efect al educației sexuale la vârste fragede– Evenimentul Zilei 

Cum a ajuns Mișcarea Legionară vinovată pentru confruntările violente din SUA – Activenews 

 

Știri interne - august 2017 (RO)

Patriarhul ecumenic Bartolomeu va participa la sfințirea catedralei Mântuirii Neamului

Sanctitatea Sa Bartolomeu a anunțat că va sosi la București pentru inaugurarea Catedralei Naționale. Patriarhul Constantinopolului este „primul dintre egalii” Bisericii Ortodoxe, fiind, prin tradiție, liderul simbolic a celor peste 300 de milioane de ortodocși. Acesta a anunțat săptămâna trecută că a fost invitat de PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la sfințirea noii Catedrale.

„Transmit salutarea și îmbrățișarea mea frățească tuturor Fraților Arhierei ai Bisericii Ortodoxe Române și vă doresc să terminați împreună, cât mai repede cu putință, Catedrala Patriarhală de mare cuviință care se construiește acum în București. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, încă de anul trecut, după Sfântul și Marele Sinod din Creta, m-a chemat să iau parte la târnosirea acestei Catedrale, în luna decembrie din anul 2018. De fiecare dată, când revin în România, este pentru mine un prilej special de bucurie, veselie și cinstire, cu atât mai mult atunci când voi veni, dacă mă voi învrednici să vin, la un eveniment atât de mare și istoric, cum va fi inaugurarea noii Catedrale Patriarhale în inima Bucureștilor. Urmărim din Fanar, de la Patriarhia Ecumenică, marea și diversificata activitate pe care o desfășoară Sfânta Biserică Ortodoxă Română, ierarhii ei, mănăstirile ei, preoții și toată turma ei cea cuvântătoare, și toate se fac spre slava lui Dumnezeu. Suntem mândri de Biserica altădată Fiică, iar acum Soră, a României, către care trimit, din Budapesta, o salutare specială, în această zi istorică în care am preluat de la autoritățile ungare, o clădire importantă și istorică, în centrul Budapestei, ca să fie sediul Exarhatului nostru”, a declarat Patriarhul Ecumenic pentru Trinitas TV. Sursa - Activenews 

Cinstire şi recunoştinţă mărturisitorilor credinţei ortodoxe

Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Duminica românilor migranţi, 20 august 2017 (prima duminică după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului) - spicuiri:

Iubiţi români din străinătate, ... Anul acesta, 2017, împreună cu apărătorii cinstirii sfintelor icoane în faţa prigoanei iconoclaste (726-843), comemorăm şi pe apărătorii şi mărturisitorii Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste. Această comemorare este o datorie morală faţă de înaintaşii noştri, care, în vremuri ostile Bisericii şi religiei în general, au mărturisit credinţa lor în Hristos Cel răstignit şi înviat cu preţul pierderii libertăţii, sau chiar cu pierderea vieţii lor. Evocăm, îndeosebi, curajul, înţelepciunea şi lucrarea misionară a Patriarhului Justinian în timpul prigoanei comuniste, acum, la împlinirea a 40 de ani de la trecerea sa la cele veşnice (1977-2017), precum şi jertfelnicia ierarhilor, profesorilor de teologie, studenţilor, monahilor, intelectualilor creştini mireni, dar mai ales suferinţele şi jertfelnicia celor peste 1800 de preoţi ortodocşi români, care au fost arestaţi, anchetaţi şi aruncaţi în închisorile comuniste, pentru că au mărturisit şi apărat credinţa creştină ortodoxă în timpul regimului ateu.

Există numeroase mărturii că mulţi dintre aceşti apărători şi mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste au trăit, prin credinţă vie şi prin rugăciune, schimbarea suferinţei lor fizice într-o pace şi o bucurie spirituală, care veneau tainic în sufletul lor de la Hristos Cel răstignit şi înviat... În acest sens, îndemnăm pe toţi preoţii ortodocşi români şi pe toţi românii ortodocşi dinafara României ca, în duhul tradiţiei noastre ortodoxe româneşti, să cinstească sfintele icoane şi să cultive permanent în suflete recunoştinţa faţă de toţi cei care au mărturisit credinţa ortodoxă în vremuri grele. Ne rugăm Milostivului Dumnezeu să vă dăruiască tuturor sănătate şi pace, bucurie şi mântuire, să vă ocrotească şi să vă întărească în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre şi a poporului român de pretutindeni! Cu preţuire, binecuvântare şi dragoste în Hristos Domnul, † DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Sursa  – Agerpres  

Decizii promiţătoare

Recentele tulburări din Biserica noastră majoritară provocate de acuzaţiile aduse episcopului de Huşi au avut, ca mereu în istoria eclesială, şi partea lor constructivă. Vechii greci ştiau: crizele sunt şanse de a gândi altminteri. În cazul nostru concret, un prim şi foarte important pas a fost clarificarea structurii justiţiei bisericeşti. Până acum, din păcate, Statutul Bisericii Ortodoxe din România nu prevedea nimic clar despre ce trebuie făcut în situaţiile de abateri disciplinare ale înaltului cler. Instituţia consistorială se limita la clerul inferior şi la monahi. Potrivit Statutului, episcopii nu păreau să fie niciodată în situaţia de a da socoteală. Să recunoaştem: o abordare abuzivă, arogantă, sfidătoare nu doar teologic, ci mai ales antropologic. Un alt pas: instituirea cadrului instituţional privind adresarea de sesizări din teritoriu către o comisie sinodală permanentă. Gestul nu are în vedere un plus de centralism şi cu atât mai puţin relativizarea autonomiei eparhiale. Decizia Sfântului Sinod îşi propune altceva: posibilitatea informării din vreme asupra unor situaţii înainte ca acestea să degenereze. În plină epocă a comunicării în masă, a mijloacelor de transmitere instantanee a datelor, nu ne mai putem scuza credibil cu formule de genul nu am ştiut, abia acum am aflat etc.

Mai departe, retragerea din scaun a fostului episcop de Huşi este un moment menit să pună în evidenţă un adevăr pe cât de simplu, pe atât de anevoios şi de dureros de pus în practică: nu Biserica îi slujeşte pe cei care o conduc, ci aceştia sunt în slujba comunităţii de credinţă. De unde şi obligaţia de a ţine departe orice umbră de îndoială şi sminteală, inclusiv cu preţul amar al renunţării, al recunoaşterii de a nu fi la înălţimea aşteptărilor. Altfel spus, nu putem ţine Biserica lui Hristos în captivitatea propriilor noastre slăbiciuni. Una peste alta, ultimele decizii ale Sfântului Sinod pot fi considerate promiţătoare. Ele promit înţelegerea organică a faptului bisericesc tradusă printr-un dialog mai empatic între ierarhie şi cler, între slujitorii altarelor şi laici, pentru a ajunge la o nouă paradigmă a felului în care Biserica se raportează în general la societate. Faptul că am avut nevoie de o criză pentru redescoperirea tuturor acestor evidenţe reprezintă, în esenţă, modul lui Dumnezeu de a ne certa, învăţându-ne. Sursa – Adevărul (Radu Preda), 22 august 2017

Blogul unui liberal de stânga scrie despre „Campania SRI împotriva Bisericii Ortodoxe

O opinie intersantă are Constantin Gheorghe, un jurnalist care se descrie drept „liberal de stânga”. Acesta a scris un articol pe blogul său în care afirmă că recentele scandaluri sunt opera Serviciului Român de Informații, care urmărește eșecul Referendumului pentru Familie. „Acum problema BOR este Alianța pentru Familie. Mai precis, Referendumul. Campania împotriva Bisericii Ortodoxe are un obiectiv clar: eșecul Referendumului. Cu orice preț! Și dacă mai pot slăbi încrederea românilor în Biserică, e bașca! Campania împotriva ei este profesionist condusă. Are scopuri clare, cum spuneam, și mijloace pe măsură. Iar informațiile despre popi și scârbavnicele lor obiceiuri, sexual-financiare, provin, evident, de la SRI, la fel și logistica media. Să nu ne ascundem după deget: și BOR, ca ABSOLUT toate instituțiile, de stat sau civile-inclusiv ”societatea civilă”-sunt infectate cu ”acoperiții” acestei instituții ticăloase, scoasă de sub orice fel de control! Dezvăluirile vor veni în cascadă. Ce-or avea hienele alea prin sertare, numai Dumnezeu știe. Dar se pare că și El e acum ofițer de informații! Cei 27 de înalți prelați despre care scrie ”presa” SRI chiar sunt câți zic ei. Li s-a dat un avertisment. Dar sigur nu se vor opri la avertismente”, scrie Gheorghe.

Acesta continuă, afirmând că Referendumul ar putea trezi o reacție identitară și acest lucru se dorește a fi înăbușit. „Nici măcar miza introducerii prevederii despre ”familia tradițională” nu mai există. S-a mărit enorm. Este vorba despre înăbușirea unei reacții identitare naționaliste, reacție care poate fi structurată și amplificată de dezbaterile legate de Referendum. Unora le ajunge ce se întâmplă în 22 Ungaria și Polonia. România lipsea din acest ghiveci, să fie masa bogată! Deci gata cu distracția! Reacția identitară e inevitabilă. Și nu compromiterea BOR o va opri!”, a notat el. În martie 2016, președintele Comitetului de Inițiativă al Coaliției pentru Familie, organizatoarea referendumului național, afirma că există structuri ale statului care sunt împotriva acestui demers contituțional: „Nu am primit amenințări directe, dar există un climat general de intoleranță, de agresivitate la nivelul presei și chiar al unor structuri ale statului român referitor la această campanie, care transformă exercitarea unui drept constituțional într-o acțiune cvasi-criminală”, spunea el într-un interviu acordat revistei Lumea Credinței. Sursa – Active News, 20 august 2017 

Servicii caritabile pentru 30.000 copii. Patriarhia Română a investit în 535 de instituţii sociale destinate copiilor

Cele 535 de instituţii care oferă servicii sociale copiilor stau mărturie faptului că Biserica Ortodoxă Română are ca lumină călăuzitoare iubirea milostivă a lui Hristos şi nu rămâne indiferentă faţă de cei mai tineri membri ai ei. Dintre aceste instituţii, 230 sunt destinate exclusiv copiilor, iar 305 oferă servicii şi altor categorii de vârstă. Casele pentru copii orfani, centrele de zi pentru copii ale Bisericii au ca lumină călăuzitoare iubirea milostivă a lui Hristos arătată față de copii și tineri, așa cum a arătat-o față de fiica bolnavă a femeii cananeence – Patriarhul Daniel. În anul 2016, aproximativ 30.000 copii au beneficiat de servicii caritabile în instituţiile sociale din cuprinsul Patriarhiei Române. Pentru o informare completă asupra instituţiilor sociale ale Bisericii noastre accesaţi map.patriarhia.ro! Sursa - Basilica

Aparutură medicală oferită de Biserică Spitalului „Grigore Alexandrescu”

La începutul acestei luni, voluntarii Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului au oferit Spitalului „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti, Secţia Clinică Anestezie şi Terapie Intensivă (ATI) Nou Născuţi, aparatură medicală în valoare de 23465,58 lei. Donaţia constă în două Seringi Automate Alaris, dedicate pentru neonatologie, o pompă Volumetrică Alaris, precum şi consumabile. Nu este prima donaţie de acest fel pe care voluntarii o fac la iniţiativa şi sub coordonarea părintelui Arhimandrit Ciprian Grădinaru. Activitatea misionară a grupului de voluntari pe care îi coordonează părintele Arhimandrit Ciprian Grădinaru  cuprinde şi alte activităţi umanitare, toate fiind realizate cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Dintre acestea cele mai complexe sunt campaniile „Donează Sânge! Salvează o viaţă!”, prin care au fost colectate peste 7 tone de sânge, şi „Sănătate pentru sate”, în urma căreia au fost oferite consultaţii medicale gratuite pentru peste 2.000 de pacienţi din mediul rural. Sursa - Activenews

Hunedoara: Două asociaţii şi-au propus să salveze cea mai veche biserică din Ţinutul Pădurenilor

Două asociaţii neguvernamentale şi-au propus să salveze de la distrugere biserica de lemn din satul hunedorean Alun, apreciată de specialiştii etnografi ca fiind cea mai veche de acest fel din Ţinutul Pădurenilor, monumentul istoric fiind vechi de aproape 300 de ani. Cele două organizaţii se vor implica într-o stângere de fonduri dedicată reparării acoperişului bisericii din lemn şi restaurării picturii, primii bani urmând să fie adunaţi în cadrul Festivalului de blues 'Panorama', care va avea loc în localitatea Ghelari, în perioada 4-5 august. Biserica din lemn din satul Alun este închinată praznicului "Adormirii Maicii Domnului" şi figurează pe lista monumentelor istorice. O inscripţie de pe o icoană a Maicii Domnului dezvăluie vechimea acesteia şi numele autorului: "Ion Zugrav din Ardeu, să le fie pomană sufletelor, 1731". Lăcaşul de cult mai este menţionat în scrieri din anii 1733, 1750, 1805 şi 1828-1831, precum şi pe harta iosefină a Transilvaniei (1769-1733). Pictura se mai păstrează pe pereţii din lemn, dar se află într-o stare precară. Potrivit celor două asociaţii, biserica de lemn din satul Alun a fost consolidată în anul 1782 şi apoi în perioada 1967-1968. – Agerpres, 2 august 2017

Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților a inaugurat Spitalul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” în localitatea Dolhasca, județul Suceava

Așa cum ActiveNews a anunțat în premieră, Unitatea medico-socială „Sfântul Gheorghe” a fost sfințită, în data de 20 august 2017, de Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților. În continuare, Ierarhul a oficiat Sfânta Liturghie, scrie Basilica.ro. Unitatea va funcționa în vechiul spital - modernizat și extins-, va avea 35 de paturi și va angaja doi medici, șase asistenți medicali și infirmiere. Pe lângă spitalul în sine, au mai fost construite încăperi în care poate funcționa un laborator de analize și locuințe pentru medici. Interiorul este realizat după ultimile standarde, mobilat complet, băile sunt moderne, iar traseele privind alimentația sau cele legate de curățenie sunt respectate conform reglementărilor în vigoare

Proiectul Spitalului din Dolhasca a fost inițiat în anul 2004 și a fost realizat în mare parte prin efortul părintelui Gheorghe Saftiuc de la Parohia „Învierea Domnului” din Dolhasca. Acest spital va fi un spațiu al vindecării trupești și sufletești, a evidențiat părintele. În ultimii 5 ani, Biserica Ortodoxă Română a cheltuit peste 100 de milioane de euro pentru acțiuni sociale și filantropice, anunța la începutul anului,  agenția Basilica. Numai în 2016, Biserica a sprijinit românii în nevoie cu aproape 22 de milioane de euro, după cum a arătat raportul prezentat în luna ianuarie 2017. De asemenea, pe tot cuprinsul eparhiilor Patriarhiei Române se desfășoară activități social-filantropice și medicale în 718 instituții și servicii sociale. În prezent se află în derulare 617 proiecte și programe sociale. Sursa - Activenews 

 

Linkuri la stiri

Sărbătoarea Schimbării la Față pe Muntele Ceahlău – Doxologia 

Fără preoți lumea și țara nu ar fi decât un mare mall – Stiri pentru Viață 

La Iași, Biserica obține cei mai mulţi bani europeni – Adevărul 

Dr. Pavel Chirilă, scisoare deschisă către Mircea Cărtărescu – Activenews 

Homosexualitatea și Ortodoxia românească – Cotidianul

 

 

ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Să răbdăm cu Hristos, în tăcere! Martiriul smerit al noului creştinism - Părintele Ioan de la Pârâul Alb

Interviu

 

- Părinte Ioan, din pustia munţilor în care locuiţi, cum aţi receptat hotărârile luate de sinodalii de la Kolimbari din Creta, anul trecut, în iunie? Cum vedeţi frământările apărute în B. O. R., mai ales între credincioşi şi ierarhi, după participarea lor la aşa-zisul Sinod cretan?

- În primul rând, în Creta, nu a fost un adevărat Sinod Panortodox, aşa cum cunoaştem sinoadele din istoria Bisericii, după criteriile ortodoxe ale Sfinţilor Părinţi. Pe ordinea de zi a Sinoadelor Ecumenice, fără excepţie, se aflau probleme legate de abateri canonice, dogmatice, erezii, schisme şi altele asemenea. În Creta a avut loc o adunare în care, dimpotrivă, s-a urmărit consfinţirea unor greşeli, rătăciri, căderi de la dreapta credinţă, străine de duhul ortodox al Bisericii. Ca atare, dacă acolo s-au hotărât nişte lucruri, ele rămân la nivel teoretic, de cancelarie, neavând putere de lege în viaţa practică a creştinului responsabil, deprins cu trăirea şi învăţătura ortodoxă. Acest fenomen poate clătina pe cei neîntăriţi în credinţă, căldicei, formalişti, temători de schimbările trecătoare, însă neputincioase asupra celui care are lucrare duhovnicească lăuntrică. Atâta timp cât eu, cu vieţuirea proprie, nu subscriu la acţiuni mai mult sau mai puţin oficiale ale ierarhilor iresponsabili, nu există „riscul” vreunei vinovăţii indirecte în faţa lui Dumnezeu, prin „contaminare” duhovnicească, fiindcă fiecare va fi judecat potrivit cu starea în care va fi aflat tezaurul inimii, al conştiinţei nepătate de implicări personale, „urâte”, păcătoase.

- Şi totuşi, creştinii din ţară se tem de urmările evenimentelor din Creta. Unii s-au izolat, se agită în fel şi chip, alţii protestează formând grupări de rezistenţă în faţa măsurilor luate la Sinodul ierarhilor din Creta?

- Pentru păzirea conştiinţei ortodoxe şi râvnei curate, nevătămată de prea multe impresii din jur, o izolare relativă e bună, dar nu în afara Bisericii, prin ruperea comuniunii. O astfel de atitudine poate fi benefică atunci când e făcută cu dreaptă socoteală şi împreună sfătuire şi povaţa duhovnicului. În atmosfera creştină călduţă de astăzi e bine să stăm deoparte pentru a ne feri de smintelile care răcesc duhul osârduitor. Când această separare se face în grup organizat, pe temeiuri zelotist-puritaniste, pricinuite de nereguli bisericeşti reale sau închipuite, atunci e dizidenţă cu semne de schismă. Idealizarea rânduielilor văzute ale Bisericii, accentuarea obsesivă a neştirbirii lor, chiar şi atunci când, prin iconomie, prevăzută în canoanele Bisericii, omul câştigă duhovniceşte, devenind mai atent, mai sensibil în trăirea credinţei, ne apropie de farisei, pentru care păstrarea întocmai a legilor exterioare ale credinţei devenise ideologie. Întrebuinţarea nepotrivită a legilor bisericeşti, ignorând folosul ori păgubirea duhovnicească prin ele, în practică, poate aduce multe deservicii lui Hristos, născând în Biserică snobismul, făţărnicia, mediocritatea, necredinţa, reaua credinţă, mulţumirea de sine etc. Au fost cazuri în istoria Bisericii când unii oameni au suferit cumplit din partea altora, care, prevalându-se de faptul că formal aveau dreptate, neîncălcând explicit vreun canon, încălcau senin cele mai elementare reguli de omenie, umileau, prigoneau, în numele credinţei, pe cei socotiţi potrivnici. Corectitudinea exterioară ipocrită nu ştie de dragoste, milă, iertare, sacrificând în dispute religioase „creştine” duhul învăţăturilor lui Hristos în numele lui Hristos.

- Bine, şi atunci care este calea de a acţiona şi a reacţiona, fiindcă totuşi ecumenismul este o erezie vădită şi cei care l-au adus au produs răni grave în sufletele unor creştini?

- Adesea, lupta noastră, a antiecumeniştilor, se poartă în duh de suporter şi asta fiindcă avem minte şi inimă de suporter. E o luptă ideologică izvorâtă din aprinderea pătimaşă a sângelui, asemenea aceleia care, în antichitate, alimenta conflictele între statele greceşti iar mai târziu, în Rusia, în războaiele fratricide între cnezate. Acelaşi duh astăzi înfierbântă partidele politice şi grupările sportive, dar şi taberele religioase din afara Bisericii, cât şi pe cele ortodoxe, una mai „creştină”, mai „duhovnicească”, mai „teologică” decât alta, potrivit înţelesului şi interpretării pe care le dau fiecare. În aceste lupte nu este duhul lui Hristos, ci duhul omenesc al orgoliului, încrederii de sine şi dispreţului pentru celălalt, catalogat ca fiind mai prost, mai simplu, mai neinformat, mai necredincios, adică mai puţin creştin, comparativ cu noi, cei „corecţi”, fiindcă pe toate le „ştim” şi le „facem” întotdeauna sau adesea „mai bine”. Unul dintre marii trăitori ai vremurilor noastre, un sfânt complet, să zicem - pentru că unii ortodocşi, îndeosebi din partida antiecumenistă, consideră că, de pildă Sfântul Siluan, Sfântul Porfirie, Stareţul Sofronie Saharov, fiind prea „mistici”, ar fi interpretat  mai „dulce” problemele de credinţă, în speţă, ecumenismul – a fost Sfântul Ioan Maximovici. Cercetând viaţa acestui drept al lui Dumnezeu, vedem foarte bine ce ne lipseşte nouă, antiecumeniştilor, şi ce fel de „antiecumenism” trăia el sub toate aspectele. Mai clar, vedem cum putem stăvili succesul ecumenismului în lume, nu cu vorbe şi programe, ci cu faptele antiecumeniste în vieţuirea zilnică, cu personalitatea noastră antiecumenistă mai presus de orice îndoieli. În primul rând, acest om nu se credea drept, corect, nepătat, ireproşabil. Din faptele şi cuvintele lui nu răzbate duhul corectitudinii şi al dreptăţii personale: „Sunt mai bun, luaţi aminte de la mine, faceţi ca mine!”. Nu era un elitist cu inima rece, ci un om cu suflet cald, înţelegător, apropiat de nevoile oamenilor, dincolo de orice accese ideologice şi dispute doctrinar sterile. Seminariştii şi studenţii cărora el le fusese profesor şi-l amintesc cu mare emoţie, fiindcă îi iubea pe toţi aşa cum erau, cu patimi şi neputinţe şi, de aceea, toţi îl iubeau considerându-l model. Era atât de preocupat de ei, încât noaptea, în timp ce ei dormeau, el, intrând în internat, umbla printre paturile lor învelindu-i atent pe cei dezveliţi, vorbind şi încurajându-i pe cei întristaţi, aducându-le de mâncare. Pentru comportamentul său neprotocolar, atât de apropiat sufleteşte de ei, îl simţeau ca pe un frate mai mare, foarte iubit şi respectat, mărturiseşte un fost student. Un altul declara că, mult mai târziu, ajungând el însuşi profesor, a înţeles cum de Sfântul Ioan avusese asemenea succes ca profesor la seminar: nu era doar un excelent pedagog, ci îşi iubea cu adevărat elevii care îi răspundeau cu aceeaşi dragoste. Atunci când Sfântul Ioan trecea prin Belgrad era „literalmente asediat de studenţii sârbi”, fascinaţi de viaţa sa de ascet şi drept, ca şi de asprimea, neobişnuită în lume, pe care o arăta faţă de el însuşi şi de dragostea care îi umplea inima, îşi aminteşte un preot belgrădean. 

- Ei bine, şi ce legătură au toate acestea cu ecumenismul actual?, se vor întreba fraţii antiecumenişti. Acestea sunt probleme de ordin moral, ţin de viaţa personală, n-au nici un amestec cu ecumenismul. Noi ştim că Sfântul Ioan era un antiecumenist convins, aşadar nu putem îndreptăţi prin aceste exemple erezia ecumenismului!

- Noi, teoreticienii antiecumenişti ai Ortodoxiei, uităm un lucru: oamenii nu pot fi aduşi în Biserică cu programe de partid; nu te pot urma pentru discursurile reuşite, drepte, corect-„ortodoxe”. Acolo unde nu este viaţă, trăire creştină, chiar dacă ai dreptate şi învăţătura ta e ortodoxă, antiecumenistă, nu-i poţi convinge, văzând în străduinţele tale „pentru credinţă” o simplă „politică” de care e… „sătul până peste cap”. El vrea „fapte, nu teorii”. Adică discursurile noastre să fie pecetluite de o viaţă curată, exemplară, nu strict moral, în duh de jandarm, ci în Hristos: sărăcie, „modestie”, smerenie, îngăduinţă, dragoste, milă etc. Oamenii vor să vadă la antiecumenişti multă înfrânare trupească şi sufletească, renunţarea ascetică la ideile, apucăturile, faptele lumeşti pe care le văd la creştinii ecumenişti şi în care ei înşişi se complac. Or, Sfântul Ioan Maximovici, care potrivit Mitropolitului Antonie Hrapoviţki, ierarhul său superior, se distingea printr-o extremă simplitate, ascultare şi o profundă smerenie şi, deşi, dispunea de o vastă erudiţie, citind mult şi încontinuu, „nu-şi dădea importanţă”, ci, având un suflet curat şi blând, „iubea enorm”, este, în felul acesta, o „predică” antiecumenistă vie, cea mai bună predică antiecumenistă. Impresiona atât de mult, încât se zice că la toţi elevii săi se resimţea amprenta ascetismului său. Aceeaşi „prezenţă antiecumenistă” se putea ghici în personalitatea altor corifei  ai epocii, precum Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Iustin Popovici, buni prieteni ai Sfântului Ioan, Cuviosul Serafim Rose sau Sfântul Paisie Aghioritul, dincolo de predicile, scrierile şi învăţăturile explicit antiecumeniste; iubiţi şi urmaţi de popor tocmai pentru „moralitatea” cu adevărat antiecumenistă, însă, tragicomic, bagatelizată de antiecumeniştii firoscoşi ca fiind ceva simplu, pentru oamenii de jos. Fiindcă, aşa cum arată Sfântul Ioan Maximovici, creştinismul adevărat nu constă în reflecţii şi doctrine speculative, ci se transformă în viaţă: Hristos a coborât pe pământ nu pentru a aduce oamenilor cunoştinţe noi, ci pentru a-i chema la viaţă nouă. Cât timp oamenii văd în rânduielile antiecumeniştilor militanţi pentru Ortodoxie aceleaşi patimi, păcate, deprinderi pe care le au ecumeniştii, acelaşi interes pentru plăceri şi confort, aceeaşi mentalitate cazuistică, răzbunătoare, izvorâtă dintr-un suflet mort, rece, împietrit  de „dreptate”, inimile lor nu vor putea fi atinse de harul lui Hristos, rămânând străini interesului pentru credinţă. În ochii lor, toate acestea vor părea simple „ciondăneli popeşti”, bune pentru „specialişti”. Practicând un antiecumenism de castă, „sectar”, nu vom ajunge departe. Antiecumenismul de ghetou, învechit, bun doar „pentru noi şi cei ai noştri”, nu merge la suflet, nu are căutare, căci nu are „viaţă”.

 

[Mai presus de corectitudine, de acrivie și de rațiune este dragostea, pe care,
atât ecumeniștii cât și antiecumeniștii doar o mimează]

 

- În acest caz, cum trebuie să fie, Părinte Ioane, mărturisirea noastră antiecumenistă?

- Trebuie să ne orientăm spre un alt gen de antiecumenism, pe înţelesul omului, mai cald, mai uman, fiindcă vedem, ecumeniştii au succes în poporul neştiutor, mizând pe nevoia de căldură, de dragoste, de afecţiune a omului simplu şi nu numai. Mai presus de dogme şi de canoane, omul are nevoie să fie iubit, înţeles, iertat, ca, apoi, din dragoste şi recunoştinţă, să primească dogmele şi canoanele, uneori nici ţinând seama cât sunt acestea de drepte, curate, adevărate. Spre deosebire de antiecumeniştii fanatici, preocupaţi aproape exclusiv de dogmă şi canon, ecumeniştii câştigă teren, arătându-se foarte buni şi blânzi în acţiunile sociale, dezvoltând o iubire siropoasă, lipsită de onestitate patristică, una care, iată, îi pune pe antiecumenişti în dificultate. Dacă, alături de adevărul învăţăturilor credinţei, noi, aniecumeniştii, am fi dobândit dragostea creştină, adevărata dragoste pe care oamenii n-o cunosc, iar ecumeniştii o ascund, imitând-o slugarnic, făţarnic, ecumenismul ar fi dispărut de mult din istorie. Poate rezistenţa ecumenismului în timp şi, simptomatic, apariţia acestuia în epoca modernă, lipsită de inimă, cum zice Cuviosul Serafim Rose, e cea mai clară dovadă că dragostea s-a răcit, putând fi mimată atât de uşor. Aceasta e marea problemă a tuturor categoriilor sociale, de care dacă nu ţinem seama, ecumeniştii vor profita la maxim, antiecumeniştii murind cu adevărul în mână. Odată, stareţul Mânăstirii Dochiaru din Sfântul Munte, arhimandritul Grigorie, l-a întrebat pe Cuviosul Dionisie Ignat de la schitul athonit Colciu, ce părere are despre tinerii de astăzi. Bătrânul i-a răspuns: „Nu aveţi dragoste şi nu sunteţi serioşi”. Cuvânt care m-a impresionat, întrucât niciodată nu asociasem dragostea cu seriozitatea. Pe acest considerent, putem înţelege că, lipsită de dragoste, lupta antiecumenistă nu poate fi, deci nu este o luptă serioasă, adică înţeleasă matur, percepută în toate subtilităţile existenţei umane, dincolo de politica „sătească”. Până nu vom ieşi din „dreptatea noastră”, la care ţinem cu patimă, afirmată cu o încredere de sine copilărească, antiecumeensimul „nostru” nu va fi luat în serios, fiind sortiţi să „triumfăm” naiv, singuri, izolaţi în „bucuria noastră mărturisitoare”, nerealist, lipsită de ecou.

- Ce ne lipseşte, Părinte?

- Astăzi Ortodoxia nu are nevoie de „eroi”, ci de oameni care să „împărtăşească suferinţa celor din jur pentru a-i vindeca”, observă Sfântul Ioan Maximovici, referindu-se la păstorul ortodox autentic. În cuvântarea ţinută la întronizarea Sfântului Ioan în treapta episcopală, Mitropolitul Antonie arată că, dacă episcopul îşi va face din rugăciune o prioritate, „tot ce îl încojoară va merge mereu bine”. Altfel spus, rugăciunea şi suferinţa prin harul Sfântului Duh îl va preschimba duhovniceşte într-atâta, încât înrâurirea lui duhovnicească „antiecumenistă” asupra celor din jur îi va îndepărta de ecumenism blând, liniştit, în chip firesc, fără a mai fi nevoie de polemici şi argumente. Ba, mai mult, înşişi ecumeniştii convinşi vor intra în îndoială, vieţuirea lui punându-i pe gânduri, stârnind în sufletul lor „neliniştea cea bună”, potrivit Sfântului Paisie Aghioritul. Dobândind aşezare sufletească „antiecumenistă”, duh antiecumenist, va face misiune antiecumenistă desăvârşită, punând în umbră chiar şi antiecumenismul organizat misionar. Înmulţindu-se antiecumeniştii trăitori, duhovniceşti, ecumenismul piere de la sine, iar antiecumeniştii „vorbitori” vor rămâne fără „obiectul muncii”. Obligaţi să se reorienteze, s-ar preschimba duhovniceşte, luptând cu propriile patimi, descoperind un creştinism mai puţin abstract. Soarta creştinilor iubitori de tradiţie, astăzi, nu e separarea netă de cei „răi”, despărţirea fizică de ecumenişti; cel puţin în stadiul actual al ecumenismului „ortodox”. Încetarea exterioară a comuniunii ortodocşilor antiecumenişti cu ortodocşii ecumenişti nu va schimba, în esenţă, nimic duhovniceşte, nu-i va face mai „ortodocşi” decât ceilalţi. Antiecumeniştii pot fi mai „buni” ortodocşi decât ortodocşii ecumenişti rămânând în Biserica oficială, păzindu-se pe cât pot, dar, atenţie, nu foarte puritan, fiindcă o opoziţie totală nu e cu putinţă, de duhul oficial din Biserică, întrucât din acesta izvorăşte duhul ecumenist, atitudinea ecumenistă, faptele ecumeniste. Spre deosebire de ecumenişti, care generic vorbind, înţeleg lumeşte lucrurile şi vieţuiesc lumeşte căpătând duh lumesc, fiindcă, în esenţă, la asta se reduce ecumenismul, asta e vinovăţia lui, antiecumeniştii, pe lângă asumarea militantă a dogmelor, trebuie să devină trăitori ai duhului Sfinţilor Părinţi. Prin trăirea după poruncile Evangheliei, cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov, creştinii antiecumenişti trebuie să urce de la nivelul moral şi moralist al simţirii realităţii, la un nivel ascetic-duhovnicesc, căpătând duh ascetic-duhovnicesc, dincolo de răfuielile „electorale” cu ecumeniştii. În Biserică, având Sfintele Taine valide, lucrătoare şi trăitori ascunşi, liniştiţi, prezenţi duhovniceşte în actuala agonie a creştinătăţii, chiar dacă nu se arată, nu fac „zgomot”, încă se mai poate dobândi duh ortodox autentic, fiindcă se mai poate trăi după Evanghelie, în duh evanghelic. Interpretând simplist împlinirea poruncilor Scripturii în vieţuirea particulară drept vieţuire morală care nu are nimic de a face cu ecumenismul, împotriva acestuia pregătind doar „acţiuni”, antiecumeniştii greşesc profund, subestimând naşterea din nou a firii creştine prin porunci; căpătarea unui duh nou, nelumesc, duhul lui Hristos, prin păzirea poruncilor. Neglijarea vieţuirii după poruncile lui Hristos, duhovniceşte, ne lasă goi în încleştarea cu ecumenismul. De aici se trage antiecumenismul lipsit de vlagă, neputinţa funciară a antiecumeniştilor de a stârpi această hidră cu multe capete. Râvnind după un creştinism potrivit celor „înţelepţi şi pricepuţi”, uşor de practicat, omeneşte pierdem ceea ce Iisus a dat Apostolilor: creştinismul „pruncesc”, al pruncilor, fiindcă e pe „înţelesul” lor, nu al nostru.

- Ce înţelegeţi prin „creştinismul pruncilor”? Ce înseamnă acesta? Cum îl putem practica astăzi? Cum ne poate acesta ajuta în disputa cu ecumeniştii?

- Creştinismul acesta nu e nici ecumenist, nici antiecumenist, neputând fi înţeles şi, cu atât mai puţin, folosit „prozelitist”. Pentru a trăi copilăreşte acest creştinism trebuie să îl simţi copilăreşte, să ai inimă de copil, minte de copil care nu e în stare să vrea ceva împotriva cuiva. Creştinismul pruncilor e creştinismul lipsit de înverşunare, „neofensiv”; e vieţuirea în simplitate, cum spun Sfinţii Părinţi. Întrucât nu e „activist”, creştinismul în duh copilăresc trece nebăgat în seamă de „revoluţionarii” antiecumenişti, cât şi de ecumenişti, diplomaţia fiind în mediul ecumenist „asul din mânecă”. Împotriva ecumenismului, creştinismul în duh pruncesc ne poate ajuta mai mult decât credem, fiindcă înseamnă a te aşeza sufleteşte în duhul lui Hristos, în nerăutatea lui Hristos, căpătând nevinovăţia lui Hristos. Ştim, Hristos nu a „luptat” cu nimeni pentru ceva, pentru vreo „cauză” în favoarea căreia să fi recurs la arme ideologice. El a venit în lume pentru a-i învăţa pe oameni să trăiască altfel, nelumeşte, nu pentru un creştinism al „Lui”, înţeles egoist. Pentru aceasta mulţumea El Tatălui că toate cele propovăduite  nu sunt pe înţelesul omului, al celor instruiţi, ci al pruncilor care, la propriu, nu ştiu şi nu înţeleg nimic.

- Un creştinsim simplu, deschis spre propria suferinţă şi spre durerea celor din jur…

- E vorba aici de un creştinism pentru care trebuie să ai inimă de poet, de om care nu se împacă sufleteşte cu nimic din cele văzute, fie ele şi creştineşti, tânjind permanent după alte tărâmuri. Acesta e „noul creştinism” de care avem nevoie cu toţii, ecumenişti şi antiecumenişti, creştinismul simplităţii pruncilor, fireşte, rămânând fideli învăţăturilor de credinţă, nu atât în păstrarea rigorii canoanelor când ele primejduiesc vieţuirea în duh. Astăzi, adesea, calea spre acest creştinism pierdut presupune ieşirea din corectitudinea proprie, egoistă, prin asumarea unui paradox: vinovăţia izbăvitoare de sine, „pătarea” dreptăţii personale pentru a intra în duhul nevinovăţiei lui Hristos, totuna cu smerenia. Ce a făcut iconomul necredincios când a aflat că stăpânul urma să-i ceară socoteală pentru risipirea avuţiilor? A recurs la falsificarea registrelor, schimbând cifrele ca „deficitul” să pară mai mic. Sfârşind parabola, Iisus nu vede în incorectitudinea iconomului un păcat, de pildă minciuna, ci laudă pe iconom, spunând că „a lucrat înţelepţeşte”, îndemnând pe ucenici să se facă „prieteni cu bogăţia nedreaptă”, ca astfel să „intre în corturile cele veşnice” (Luca 16, 1- 9). Care e aici înţelepciunea iconomului lăudat de stăpân? Faptul că s-a smerit, acceptând să păcătuiască puţin, păstrând astfel pacea cu stăpânul, dar şi privilegiile anterioare cercetării şi, nu în ultimul rând, preţuirea datornicilor. Bogăţia nedreaptă presupune dobândirea smereniei, „sunt vinovat”, prin săvârşirea unui păcat mic, „secundar” în lucrarea mântuirii (atenţie, nu ne mântuieşte corectitudinea!). Adusă la zi, parabola sugerează credincioşilor antiecumenişti raportarea cumpătată la perspectiva ecumenistă, „risipitoare de avuţii”. Renunţând la manierea exclusiv scrupuloasă  în înfruntarea ortodocşilor ecumenişti, puşi în postura „ingrată” a iconomului puţin credincios, creştinii „de dreapta” trebuie să se mulţumească deocamdată cu „bogăţia nedreaptă”, credinţa alterată de ecumenism, căruia datorită păcatelor lor nu-i pot face faţă cu propria corectitudine. Pe scurt, pentru a rămâne în unitatea Bisericii, antiecumenştii trebuie să-şi îngăduie „păcatul” vieţuirii într-un mediu poluat spiritual de cancerul ecumenist, păstrând în conştiinţă  o oarecare vinovăţie legată de „întinarea prin comuniune”, decât să iasă din Biserică. Smerenia gestului de a fi laolaltă cu Tainele Bisericii, amândouă însumând „bogăţie nedreaptă”, întrucât nu sunt câştigate prin vreo dreptate personală, nu ne vor lipsi de lauda Stăpânului Hristos, nici de mântuire, cunoscând că nu din laşitate, indiferenţă, trădare, procedăm astfel, ci fiindcă, în condiţiile date, nu avem de ales. Nu e vorba de îndreptăţirea ecumenismului, ci de conştientizarea neputinţei de a schimba situaţia. Poate aşa trebuie înţeles sfatul Părintelui Arsenie Papacioc: „Mulţumiţi-vă cu daruri mici”, ca o acceptare, silită de împrejurările potrivnice normalităţii, a unui creştinism „peticit”, „de mâna a doua”. O „bogăţie nedreaptă” pentru noi, care nu am fi meritat nici atât, datorită nevredniciei noastre. „Bogăţie”, deşi „ştirbită”, întinată, dar prin mila lui Dumnezeu încă mântuitoare, dacă ne gândim că ereticii şi păgânii nu se împărătăşesc de harul credinţei ortodoxe nici măcar cât noi, molipsiţii de ecumenism. Dacă generaţiile actuale ar fi meritat o credinţă neviciată ecumenistic, precum cei din vechime, Dumnezeu ne-ar fi dat-o iar bucuria noastră ar fi fost deplină. Însă darurile mari se dau sufletelor mari, iar noi împuţinaţi la inimă, se cuvine să ne mulţumim doar cu „firimiturile de la masa Stăpânului”, hrănindu-ne duhovniceşte cu ceea ce a mai rămas din vechea trăire creştină.

- Aşadar, duhul lumesc a pătruns şi în credinţa noastră şi în sufletele noastre…

- Duhul lumesc legist, în care totul pare simplu, uşor de rezolvat („e destul să gândeşti şi să ai iniţiativă”), acest duh al argumentelor şi explicaţiilor în logică de miliţian care „pe toate le ştie”, înaintea căruia nu există neputinţă, ezitări, dubii, nu este duhul ortodox al Bisericii. Sfântul Ioan Maximovici, Cuviosul Serafim Rose, Arhiepiscopul Averchie Tauşev, Episcopul Nectarie Konţevici, deşi antiecumenişti moderaţi, au avut mult de suferit din partea antiecumeniştilor fanantici, înverşunaţi. Oamenii aceştia, care pentru poziţia lor echilibrată, refuzul de a-i socoti eretici, înşelaţi, căzuţi din har pe cei din patriarhia Constantinopololui, Greciei, Rusiei, României, Biserici „întinate” politic de comunism sau/şi religios de papistăşism: schimbarea calendarului, pomenirea patriarhului Ecumenic, vinovat de ridicarea anatemei asupra „Bisericii” Romei, vinovat de ecumenism, erau socotiţi deopotrivă cu ecumeniştii, catalogaţi drept înşelaţi, chiar eretici. Consemnând aceste crude realităţi din sânul ROCOR-ului, Cuviosul Serafim avertizează că, în viitor, duhul autentic al mărturisirii ortodoxe se va pierde tot mai mult, antiecumeniştii luptând pentru Ortodoxie într-un duh lumesc, prin dispute, certuri, argumente, explicaţii, asemănându-se aproape până la identificare cu ecumeniştii care înţeleg şi fac totul în mod raţional. Şi, într-adevăr, s-ar părea că, în viitor, Biserica va avea necazuri la fel de mari, dacă nu mai mari, cu fanaticii „de dreapta”, antiecumeniştii hiperortodocşi, decât cu fanaticii „de stânga”, ecumeniştii fundamnetalişti. Se aseamănă cu perioada primară, când Biserica era luptată dinafară de păgânii idolatri, iar dinăuntru de gnosticii extremişti, care, grupaţi în două tabere adverse privitor la primirea celor căzuţi din credinţă, creştini aflaţi sub tortură, aşa-numiţii „lapsi”, nu se puteau cu nici un chip împăca.

 

[Suntem în pragul unui nou tip de creștinism,
al unui martiriu smerit, ascuns celor din jur]

 

- Părinte, credeţi că acţiunile creştinilor conservatori în favoarea păstrării neştirbite a rânduielilor Bisericii sunt de prisos, lipsite de ecou, nepotrivite sau neplăcute lui Dumnezeu? Totuşi, răul ecumenist e foarte vătămător. Ce se poate face pentru stăvilirea lui? Cum, cât, în ce fel putem şi trebuie să ne opunem înnoirilor ecumeniste?

- Cercetând cu atenţie scrierile Cuviosului Serafim Rose, vedem că împărţiri jurisdicţionale ale ortodocşilor antiecumenişti în „buni” şi „răi”, şi unii şi alţii având aceeaşi platformă antiecumenistă mai mult sau mai puţin diluată în „nuanţe” proprii, secundare însă, în ansamblu comună teologic, nu sunt o soluţie. Separarea radicală a ortodocşilor antiecumenişti de ortodocşii ecumenişti, în condiţiile actuale, nu pare o soluţie realistă, fiind aproape imposibilă. O astfel de încercare, tragi-comic, îi bagă pe toţi în aceeaşi fundătură, cu atât mai condamnabilă pentru antiecumenişti care nu suportă abaterile canonice nici măcar sau mai ales în latura lor formală: încălcarea canoanelor. Ortodocşii ecumenişti, călcători ai canoanelor, dar hârşiţi în păstrarea nealterată a aparenţelor, golite de duh autentic, teoretic nu vor pierde prea mult în cazul separării hiper-ortodocşilor antiecumenişti de Biserica oficială, conştiinţa lor ortodoxă fiind deja tocită îndestul; ba mai mult, îşi vor revendica liniştiţi statutul de păstrători „autentici” ai Bisericii lui Hristos, arătându-i cu degetul pe „căuzaşii” antiecumenişti. Practic, aşa cum bine arată Părintele Serafim, desigur, fără a fi neapărat fatalist, în viitor, în sânul Bisericii, din punct de vedere canonic lucrurile nu vor mai putea fi împărţite clar în „alb” sau „negru”. Datorită împrejurărilor cu totul neobişnuite şi „necanonice”, adică neprevăzute în canoane, aşa cum le avem şi le interpretăm  în mod normal, toţi vor fi în neregulă. Vieţuirea canonică „absolută”, după care tânjesc naiv, îndeosebi ortodocşii antiecumenişti, va fi imposibilă. Desigur, în spiritul înţelegerii şi aplicării formale, exterioare a canoanelor, fiecare se va crede superior celuilalt, mai „corect” decât ceilalţi, însă dreptatea va fi de partea celui care, constrâns de împrejurări nefavorabile, îşi va asuma cu inima strânsă, îndurerat, anumite încălcări formale, nestârnite, nedorite, neaşteptate.

- Concret, când se va simţi creştinul antiecumenist în contrasens, călcător, fără să vrea, al unor forme corect-ortodoxe?

 - Atunci când se va socoti, cu înţelepciune, vinovat în faţa lui Dumnezeu, răbdându-şi bărbăteşte, matur, situaţia, nepierzându-şi nădejdea în mila şi iertarea lui Dumnezeu. Împăcat smerit cu împrejurările necanonice, el va dobândi duh „canonic” şi pace sufletească în Hristos, acolo unde antiecumeniştii super-corecţi, scandalizaţi, vor vedea doar cădere, păcat, erezie şi moarte veşnică. Dacă pentru unii pierderea condiţiilor ortodoxe exterioare, rânduite de canoane, presupune automat pierderea mântuirii, împrejurările fiind socotite inconştient deopotrivă cu harul şi mila lui Dumnezeu, chiar mai mult, pentru creştinul chibzuit, călăuzit de o conştiinţă curată, duhovnicească, nu întotdeauna „canonică”, circumstanţele nu au atâta putere deznădăjduitoare, interpretându-le ca făcând parte din neştiinţa şi nepătrunsa de mintea omenească pronie a lui Dumnezeu. Pronie care, iată, pentru mândria lui „ortodoxă”, „mărturisitoare”, îl smereşte pe om într-atâta, încât îi ia şansa de a vieţui şi de a  nădăjdui că se mântuieşte „canonic”. Se pare că, pentru a se preda cu totul voii lui Dumnezeu, El îi va dezbrăca pe creştini de orice posibilităţi fireşti de mântuire, „canonice” şi necanonice, chemându-i la mântuire nebunească, dincolo de orice logică a binelui înţeles omeneşte. Ca atare, împărţirea „ultraortodoxă” a ortodocşilor antiecumenişti în facţiuni supercorecte, formal nu izbăveşte de „necanonicitate” şi nici nu face pe careva mai merituos canonic înaintea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, „multiplicând” vieţuirea cea una ortodoxă în mai multe „ortodoxii” va da naştere unor secte ortodoxe în sânul Bisericii, după calapodul protestant, care, mâncându-se între ele, vor adânci confuzia în popor, înstrăinându-l de duhul şi simţirea ortodoxă a credinţei Sfinţilor Părinţi şi a Bisericii. Aceasta o vor păţi toţi cei ce caută soluţii radicale la criza din Biserică, tradiţionalişti sau modernişti. Dacă astfel de soluţii ar fi fost potrivite vremurilor în care trăim, Dumnezeu ni le-ar fi arătat, ni le-ar fi dat cu mulţi ani în urmă şi ne-am fi izbăvit.

- Totuşi o soluţie trebuie să existe, Dumnezeu n-ar fi îngăduit plăgile acestea duhovniceşti, fără să lase o portiţă de scăpare pentru cei chemaţi ai Lui…

- Chemarea vremii noastre nu e îndreptarea instituţiei Bisericeşti, oricât ne-am strădui, depăşeşte puterile noastre, ci să răbdăm neputincioşi, striviţi, vinovaţi că nu o putem îndrepta. Desigur, este o perspectivă sumbră, „urâtă”, neplăcută creştinului militant, activ, încrezător în dragostea lui jertfelnică pentru Dumnezeu. O postură incomodă, umilitoare, care,  pentru a fi asumată „chenotic” cere un oarecare curaj şi ceva „nebunie” greu de îndurat. Problema creştinilor conştiincioşi astăzi e căutarea şabloanelor tipiconale, încrederea în soluţii unice şi reţete universale în rezolvarea crizelor bisericeşti, precum decretele şi ordonanţele de guvern. Ca şi cum tuturor bolnavilor de ficat sau de rinichi li s-ar prescrie un tratament unic, valabil universal, ignorând particularităţile clinice ale bolnavilor/bolilor. Întrucât „bolile” de care suferă astăzi Biserica, în latura ei administrativă, formală, nu sunt generate de un construct omenesc, îndărătul lor ascunzându-se forţe şi strategii demonice, greu accesibile judecăţii comune, împotriva acestora nu se poate acţiona omeneşte, orice demers exclusiv raţional fiind sortit eşecului. Faptul că, spre deosebire de vremurile de odinioară, cât de cât normale, astăzi Biserica este copleşită efectiv de un duh nou, neînţeles omeneşte, greu de explicat şi imposibil de înlăturat, apăsând, sufocând necurmat suflarea creştină până la deznădăjduire, e un indiciu că ne aflăm în faţa unei situaţii fără precedent, prevestind nevoia schimbării mijloacelor de apărare a credinţei, a unei noi maniere de abordare a credinţei, dincolo de zelotismul convenţional, înveşmântat în aura romantică a mărturisirii. Prevăzând eşecul mărturisirii creştinismului autentic în foma misionarismului social, încununat de succese remarcabile demne de stima şi lauda publică, Sfântul Serafim de Sarov profeţea pentru vremurile noastre ivirea uni „nou” tip de creştinism care, dacă e trăit autentic, condamnă pe creştinul mărturisitor la o singurătate sfâşietoare, acesta simţindu-se părăsit  şi neînţeles de ai săi, „asemenea Fiului lui Dumnezeu de pe Cruce”, când nimeni nu mai era alături de El. Oare nu cu această cruce a părăsirii de laurii recunoaşterii şi recunoştinţei umane îi ameninţau deznădăjduitor anchetatorii şi torţionarii comunişti pe mărturisitorii lui Hristos în temniţe, ridiculizând „încăpăţânarea” lor („mori ca un prost, nimeni nu va mai şti de tine”), „proorocindu-le” că nu vor avea parte de cinstea de a fi socotiţi martiri în conştiinţa Bisericii („Crezi că vei fi sfânt? Noi nu facem martiri. Veţi muri ca nişte bandiţi, duşmani ai poporului proletar”). Realitate care, iată, se împlineşte sub ochii noştri, mucenicii anticomunişti din temniţe „neîncăpând” în sinaxarele Bisericii. Despre această singurătate în propria comunitate creştină dau mărturie pătimitorii lui Hristos Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide în cele două volume Întoarcerea la Hristos şi Deţinutul profet şi tot la aceasta făcea referire, îndurerat, Stareţul Nectarie de la Optina, mărturisind că, în viitor, soarta creştinilor în lume este aceasta: „Tăcere, tăcere, tăcere…”. Şi nu e vorba de acea tăcere condamnabilă, socotită trădare a lui Hristos, ci de impregnarea temeiurilor  societăţii şi a vieţii în ansamblu cu acest duh de moarte care, asemenea cancerului, desfiinţează în om capacitatea de a trăi, prefăcându-i existenţa într-o fiinţare amorfă, vâscoasă, greu de explicat, și obligându-l pe creştinul conştient de neputinţele proprii la o suferinţă tăcută, la un martiriu ascuns celor din jur, ei înşişi doborâţi, devoraţi de duhul nimicului nimicitor în discernerea corectă a lucrurilor. Pentru creştinii din lume şi, în bună măsură, chiar şi pentru monahii din mânăstiri, care vieţuiesc creştineşte mai mult prin ei înşişi, bizuindu-se mai mult pe elementul uman, decât pe înscrierea tainică în rânduiala harului proniator, aceste adevăruri de neînţeles par fanteziste, închipuite, mincinoase, raţiunea „bunului simţ” împiedicându-i să primească smerit, dureros, realitatea dezgustătoare, întrebându-se dezamăgiţi: „Chiar nu se mai poate face nimic? Nu există nici o cale de a ieşi la liman?” Există, însă e una cu totul neplăcută firii omeneşti, pierdută chiar şi de creştini: rezistenţa tăcută, discretă, anonimă, lipsită de fastul şi de strălucirea eroică, spectaculoasă a marilor fapte, aşa cum vedem în vieţile Sfinţilor Herman de Alaska, Siluan Athonitul, Ioan Iacob Hozevitul, cvasinecunoscuţi în timpul vieţii de cei din imediata apropiere şi nu numai [Nota red.: nu sângele martirilor va fi sămânţa creştinilor, ca până acum, ci smerenia martirilor]. Spre deosebire de Sfântul Paisie Aghioritul sau, în spaţiul românesc, de Părinţii Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, celebri încă din viaţă. Dacă nu ar fi existat o mână de entuziaşti care să-i popularizeze, peste sfinţenia unui Arsenie Capadocianul, Antipa de la Valaam sau chiar Ioan Maximovici, ca să nu mai vorbim de Sfânta Maria Egipteanca sau Sfânta Teodora de la Sihla, s-ar fi aşternut praful uitării, nimeni amintindu-i vreodată.  De pildă, câţi dintre români îşi mai amintesc că, pe vremea lui Barbu Lăutaru, putea fi văzut pe străzile Iaşului un „homless” al epocii, sărac, amărât, ponosit, lipsit de adăpost, „celebrul” cerşetor Lumânărică, suflet milostiv, foarte iubit şi, în egală măsură, popular în mahalalele târgului, cât şi pe la curţile boiereşti. Un „nebun pentru Hristos” al vremii, bănuit a fi monah datorită chipului sau uscat, ascetic, contemplativ, cu origini pierdute în Tutova Bârladului; un pribeag care, asemenea Moşului Gheorghe Lazăr, împărţea binefaceri tuturor, mici şi mari, buni şi răi, avuţi şi săraci, aprinzând lumânări pentru adormiţi, plângând şi rugându-se pentru sufletul lor, el însuşi un „taciturn” mai mult „mort” decât viu printre cei din jur. Deşi „canonizat” de contemporani pentru virtuţile lui, socotit sfânt în viaţă, nu s-a aflat nici un hagiograf  care să-i cinstească memoria. Despre acest mare trăitor, pomenit ici-colo în literatura profană, nu se mai ştie aproape nimic. Să nu ne închipuim că, deşi perceput ca un sfânt, acest cerşetor al lui Hristos era cinstit cu „flori şi busuioc”  de comunitate, într-un duh lumesc precum celebrităţile de la Cannes, noroadele îmbulzindu-se la uşa lui pentru cuvânt de folos. Rapida familiarizare cu prezenţa nevinovatului Lumânărică făcea din el un personaj relativ comun, faţă de care contemporanii nutreau oarecare vagi sentimente pioase, fără transformări majore în conştiinţa lor religioasă. Lumânărică poate fi o „parabolă” a rezistenţei creştine în lumea de astăzi, dincolo de idealurile nerealiste ale doritorilor de succese misionare.

- Dacă bolile sunt de natură duhovnicească în Biserică, atunci şi leacurile ar trebui să fie tot duhovniceşti.

- Vrem, nu vrem, în societatea actuală, creştinului neoportunist i se oferă un singur loc serios: cel de paria, de care creştinii „optimişti” nu vor să audă, nădăjduind într-o intifadă izbăvitoare, întemeiată pe analize şi strategii raţionale, omeneşti. Mânaţi de duh lumesc, creştinii vor să apere lumeşte credinţa căutând pretutindeni, chiar în Biserică, modele lumeşti: oameni instruiţi, spirite întreprinzătoare, predicatori renumiţi, scriitori consacraţi, patrioţi, conferenţiari, politicieni, patroni influenţi şi tot felul de „experţi” şi „specialişti” care să-i organizeze pentru a reuşi. Religiozitatea vremii noastre, deplânsă de Sfântul Ignatie Briancianinov care, întristat, vedea cum oamenii vor să stăvilească valurile pornite asupra Bisericii, „împrumutând unelte din văzduhul acestei lumi”. Fireşte, la nevoile practice ale Bisericii, pot şi trebuie să participe toţi oamenii, indiferent de poziţia lor pe scara socială, însă problemele de natură duhovnicească, din care îşi trage seva actuala criză bisericească, nu pot fi rezolvate de aceştia. Ei, şi noi toţi, purtăm vinovăţia „infestării” duhului creştin, nu doar simplu vorbind cu păcate, ci cu plămădirea şi introducerea în Biserică a duhului lumesc, a apucăturilor şi simţirilor omeneşti antievanghelice. Nebunie şi orbire duhovnicească în care nu se poate lupta nici „ecumenist”, nici „antiecumensit”, întrucât rânduielile dinafară în care vrem să facem ordine nu pot alunga vătămarea lăuntrică, oricât le-am schimba şi înnoi. E ca în experimentele genetice, unde odată ce omul a intervenit în structura chimică nu se mai poate face nimic, dacă nu intervine harul lui Dumnezeu. În acest sens, antiecumeniştii sunt obligaţi ca, în demersurile pentru credinţă, pentru păstrarea ortodoxă a acesteia, să „depăşească percepţia tradiţional maniheistă a moralei creştine, care pentru mulţi se reduce la iubirea de Dumnezeu şi ura şi lupta împotriva vrăjmaşilor Lui. Este vorba de o perspectivă vechi-testamentară ce apare în unii psalmi - 138, 21, 22  - şi ţinând de o viziune angelică şi militantă în sens războinic a vieţii spirituale” (Diacon Ioan I. Ică, jr.). Acest duh revoluţionar în sprijinul Bisericii, nu însă şi în spiritul ei, l-au avut Apostolii înainte de Cincizecime, când, precum ştim, Petru a scos sabia pentru a-L apăra pe Iisus de evrei. Pentru noi, românii, un model de trăire şi mărturisire ortodoxă autentică este Părintele Rafail Noica, pustnic în Munţii Apuseni. Unii vor zice: „Păi, ce fel de model e acesta că mai mult tace, nu zice nimic, nu face nimic!?” Tocmai, pentru că nu face nimic la vedere, ţinându-se deoparte de izbucnirile pătimaşe, potrivnice din Biserică, purtând în tăcere crucea propriilor neputinţe în faţa duhului vremii, „face” tot ce trebuie, mai mult decât noi toţi. Vulturul, şezând liniştit în cuibul situat la înălţime pe marginea stâncii, vede şi cunoaşte schimbările vremii mai bine decât cocoşul amestecat în zarva păsărilor de curte. Chiar dacă acestea, nevăzându-l  alături, vor crede că el nu ştie nimic ori că a murit, el va sta neliniştit acolo, chibzuind înţelept peste cele de jos. Şi capra neagră dacă ar coborî prea des la poienile înverzite, părăsind crestele munţilor, ar mânca-o lupii. Deşi beneficiază de faima unui nume consacrat în cultura română, Părintele Rafail preferă anonimatul vieţuirii ascunse, retrase, neştiute. Nu este ctitor de locaşuri sfinte, nici protopsalt sau „mare duhovnic contemporan”, nici stareţ al vreunei mânăstiri prospere, nici nu râvneşte la treapta de episcop. Probabil, dacă le-ar fi voit, le-ar fi dobândit. El însă a ales smerita cale a tăcerii întru rugăciune, numită şi isihie. Cel ce se roagă tăcând, nefăcând nimic, se roagă mai mult decât cel ce se roagă vorbind şi făcând multe. „Antiecumenismul” isihast al neparticipării active la bâlciul din biserică, în care, desfăşurându-te prin felurite acţiuni energice te mai eliberezi sufleteşte de acumulări şi frustrări, căpătând chiar sentimentul că, totuşi, eşti „mai bun” decât alţii care „tac”, în timp ce tu „lupţi pentru Hristos”, este crucea vremii noastre, purtată de Sfântul Siluan Atonitul, regăsită în îndemnul: „Ține mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Răbdarea smerită, deznădăjduită sau, cum spune Părintele Rafail, „fără de nădejde”, a acestui iad – neputinţa de a mai face ceva cu rezultate vizibile, concrete, durabile – e tot ce se mai poate face serios în duhul credinţei ortodoxe. E lupta în duh, de care pomeneşte adesea Părintele Rafail, lupta de a nu te lăsa vătămat duhovniceşte în dispute sterile, păzirea duhului tău de risipirea în mărunţişuri secundare, oricât ar părea acestea de „importante”, „grave”, „mântuitoare”!

- Cu alte cuvinte, e mai important să-ţi păzeşti aşezarea ortodoxă lăuntrică decât să vociferezi inutil în exterior?

- Cei ce şi-au închinat vieţuirea creştină zidirii împărăţiei lăuntrice a lui Hristos, operă care nu stă în puterile omeneşti, ştiu din experienţă că nepăzirea cu scumpătate a acestei împărăţii, pentru care vor da socoteală, e mai gravă înaintea lui Dumnezeu decât nepăzirea legilor exterioare în funcţionarea Bisericii. Ei nu vor da niciodată aurul pe aramă sunătoare, jertfind totul pentru păstrarea mărgăritarului ascuns în ţarina desţelenită cu trudă. Ei ştiu „din lucrare” că dreptatea credinţei şi mântuirea vin şi se păstrează prin har, nu prin lege, nu prin încrederea nemărginită în puterea corectitudinii morale exterioare. Lupta pentru puritatea Ortodoxiei, dusă doar cu neputincioasele arme ale desăvârşirii morale, până nu va recurge la un armament duhovnicesc, mânuit de oameni duhovniceşti, nu va fi mântuitoare, înţepenindu-se în mlaştina discursurilor „ştiutoare”, totdeauna aceleaşi, fără a ieşi vreodată la liman. În mod paradoxal, pentru ca lupta antiecumeniştilor să fie încununată de slava lui Dumnezeu, trebuie, omeneşte vorbind, să fie biruitori ecumeniştii. Precum în bătălia de la Kosovo, unde sârbii au fost învinşi, iar cneazul Lazăr mucenicit. Acesta e preţul victoriei creştineşti, al sfinţeniei autentice: biruinţa în har, nu în trup. Ceva peste mintea omenească în care lucrează legile firii… (C. O.)  (Sursa: rev. Credința Ortodoxă)

 

Părintele Rafail Noica - Despre Sinodul din Creta

 

Predici. Cateheze. Pastoraţie
Pastorala ÎPS Laurențiu: ”Biserica își ia răniții din linia întâi a frontului, îi așează pe targă și îi duce în spatele frontului pentru a-i îngriji”

 

Cuvinte despre familie și adevărata criză ce se abate asupra românilor și pilde legate de cei care clevetesc împotriva preoților se regăsesc în Pastorala pe care ÎPS Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, a scris-o cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului. Reprezentanții Bisericii spun că după ce a redactat textul ÎPS Laurențiu încă mai avea lacrimi în ochi, iar pe foile Pastoralei se văd urme de lacrimi.

Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului face referire în Pastorala sa la ultimele evenimente din cadrul Bisericii Ortodoxe, în care preoți au fost acuzați de homosexualitate, șantaj, pedofilie și furt din bani europeni.

”Observăm (și) astăzi atitudini de felul acesta, care încearcă să pună Biserica la probe. Suntem gata să dăm probele credinței pentru că noi le-am dat, nu cei care judecă astăzi Biserica. (…) Dumneavoastră, credincioșii, vă cunoașteți preoții, vă bucurați de lucrarea care se săvârșește prin mâinile lor, deși nu ei săvârșesc lucrările sfinte, ci Hristos. (…) Noi, vă rugăm să fiți înțelegători, să înțelegeți și să judecați cum știți dvs., în credința în care v-ați născut și care ați crescut. Dar în momentul în care este în pericol credința noastră, în momentul în care este în pericol moralitatea și spiritualitatea moșilor și strămoșilor noștri, pe care am primit-o ca dar de la Dumnezeu, trebuie să reacționăm. Cu tact pastoral Biserica, așa cum afirma Întâistătătorul Mitropoliei Olteniei, Mitropolitul Irineu, își ia răniții din linia întâi a frontului, îi așează pe targă și îi duce în spatele frontului pentru a-i îngriji, indiferent de slujirea pe care o au în Biserică. E un mare dar că ne-am născut ortodocși, nu ne lăudăm că suntem numai noi singurii pe pământ, dar Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-am născut ortodocși și vrem să apărăm credința ortodoxă”, spune ÎPS Streza în Pastorală.

În a doua parte a Pastoralei, ÎPS Laurențiu vorbește despre tinerii care nu se căsătoresc ”curați” și despre divorțurile tot mai numeroase. ”Tinerii care-și păstrează curăția fecioriei lor până în clipa în care primesc binecuvântarea lui Dumnezeu prin Taina Căsătoriei dau naștere la copii binecuvântați și Dumnezeu totdeauna îi va ocroti, pentru că Dumnezeu nu Se va lăsa dator niciodată. Și a doua chemare sfântă o adresez mamelor, îndemnându-le să-și cinstească statutul binecuvântat hărăzit de Dumnezeu la creație, și anume nașterea de fii. Dacă pe toate căile astăzi sunt promovate plăcerile trecătoare, provocatoare spre desfrânare, dacă frica de sărăcie face ca oamenii de astăzi să se ferească de nașterea de prunci, apelând uneori și la cel mai greu păcat înaintea lui Dumnezeu care este avortul, pruncuciderea, și dacă gândim că totul este permis, vai, nouă, ce va fi în ziua judecății, în care fiecare dintre noi, nu numai mamele, ci și tații, vom da socoteală în fața lui Dumnezeu, ce-am făcut cu tinerețea noastră, ce-am făcut cu familia noastră.

Cu toții trebuie să ne îngrijorăm astăzi văzând că familia creștină este într-o stare de criză. Vreau să vă mărturisesc că semnez zilnic, cu durere în suflet, cereri pentru divorțuri pronunțate deja în instanța civilă. Cei ce sunt într-o astfel de situație cer binecuvântare pentru a doua căsătorie și noi le-o dăm pentru că ei sunt deja împreună și pentru ca păcatul să nu continue și cu voia noastră le dăm binecuvântare. Se înregistrează tot mai puține cununii și foarte multe divorțuri. Unde vom ajunge? Vom vedea noi”, scrie ÎPS Streza.

 

Pastorala:

Maica Domnului — pururea-mijlocitoare pentru sufletele noastre

Dr. Laurențiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului

Praznicul Adormirii Maicii Domnului, de care ne apropiem, este pentru noi nu numai un moment de bucurie, dar și un moment de examen, de examen duhovnicesc. Prima probă este cea a curăției inimii noastre, proba întâi a credinței noastre, a cinstirii pe care noi o datorăm Maicii Preacurate.

Noi o cinstim pe Maica Domnului mai presus decât toți sfinții și știm că sfinții sunt casnicii lui Dumnezeu, sunt aleșii Lui, sunt prietenii Lui, sunt cei care au îndrăznire către Dumnezeu, dar Maica Preacurată, mai presus decât aceștia, este cea care este mai apropiată de Fiul Său pentru că L-a purtat în pântece, pentru că L-a purtat în brațe, de aceea icoana pe care noi o preamărim și în fața căreia noi ne închinăm și ne rugăm Maicii Preacurate o reprezintă totdeauna având pe pruncul Iisus în brațe.

O cinstim pentru că ea este cea mai apropiată mijlocitoare pentru noi, pentru că dragostea pe care Dumnezeu a lăsat-o în ființa sa ca femeie, ca mamă a fost întărită de dragostea nemărginită a Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Maica Domnului este cel mai de preț dar pe care omenirea l-a făcut lui Dumnezeu pentru că ea este pârga creaturilor. Ea a fost aleasă dintre ființele umane ca să fie cea din care Fiul lui Dumnezeu ia un trup asemănător cu al tuturor oamenilor, și tot ea este în același timp și cel mai de preț dar pe care Dumnezeu ni-l face nouă oamenilor, încredințați fiind că în ceruri o inimă de mamă bate pentru noi, știm că o avem ocrotitoare.

De aceea, o și pomenim în fiecare zi, și nu doar în cele patru praznice sau în sărbătorile închinate Maicii Domnului, ci fiecare rugăciune, fiecare alcătuire liturgică se încheie cu o formulă adresată Maicii Domnului, Maicii Preacurate. Niciun sfânt nu are atâtea rugăciuni, niciunui sfânt noi nu-i cerem atâtea câte îi cerem Maicii Preacurate și știm că într-adevăr avem de la ea mijlocirea cea mai de preț.

Icoana acestei sărbători, a urcării ei spre Dumnezeu, este icoana care completează de fapt icoana obișnuită a Maicii Domnului. O vedem aici pe Maica Preacurată cu trupul așezat pe năsălie, dar vedem deasupra pe Fiul său Care ține acum în brațe sufletul Maicii Preacurate. Dacă Maica Domnului L-a ținut pe Fiul său în brațe, acum Fiul său îi ține sufletul în brațe, arătând lucrarea deosebită pe care a lăsat-o Bisericii, pentru că Maica Domnului este chipul Bisericii.

Cinstirea cu adevărat a Maicii Domnului

Dacă Maica Preacurată este pentru noi cea mai apropiată și mai puternică mijlocitoare, dacă avem atâtea și atâtea rugăciuni, examenul pe care-l trecem este cel al cinstirii ei cu adevărat. Ea a fost Născătoare de Dumnezeu și a rămas Pururea Fecioară. Sunt lucruri pe care noi nu le putem înțelege cu mintea omenească, dar sunt lucruri pe care dacă le înlăturăm din cinstire nu suntem adevărați credincioși.

Cinstirea ei ne duce spre cinstirea Fiului său pentru că de fiecare dată, în fiecare duminică, noi ne îmbogățim spiritual pășind spre Sf. Împărtășanie. Observăm însă la acest eveniment și-o atitudine contrară. Au vrut mulți să strice sărbătoarea. Întâi prin gândurile lor au încercat să tulbure această sfântă atmosferă și în momentul acela Dumnezeu i-a pedepsit cu orbirea.

Ba mai mult, unul prea îndrăzneț a vrut să răstoarne masa unde se afla sicriul unde era pusă Maica Preacurată și în momentul acela Îngerul Domnului cu sabia de foc i-a retezat mâinile și i-au rămas mâinile prinse de sicriul Maicii Domnului, lucru pe care îl putem vedea în icoană.

”Probele” Bisericii

Observăm (și) astăzi atitudini de felul acesta, care încearcă să pună Biserica la probe. Suntem gata să dăm probele credinței pentru că noi le-am dat, nu cei care judecă astăzi Biserica. Dumneavoastră, credincioșii, vă cunoașteți preoții, vă bucurați de lucrarea care se săvârșește prin mâinile lor, deși nu ei săvârșesc lucrările sfinte, ci Hristos. Noi suntem nevrednici, și o spunem la Sf. Liturghie: ”Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie și să-Ți slujească Ție, Împăratul slavei, căci a sluji Ție este lucru mare și înfricoșat chiar și pentru cetele îngerești, dar, totuși, din iubirea Ta de oameni te-ai făcut om…”, deci din iubire de oameni a acceptat și ne-a dăruit nouă posibilitatea de a sluji o lucrare pe care El o împlinește, nu noi.

Decăt dacă noi ca persoane suntem cu păcatele noastre fiecare, la fiecare Sf. Liturghie preotul vine în fața celorlalți preoți și cere iertare și ne îndeamnă pe toți să-i cerem iertare lui Dumnezeu pentru ca să putem primi iertarea adevărată, să ne iertăm unii pe alții, dar să ne ierte și Dumnezeu pe noi. Există însă o limită! Într-o istorioară din Pateric un părinte care era smerit întru toate a primit toate batjocurile care au venit asupra lui și a acceptat totul, dar în momentul în care i s-a spus ‘ești eretic’, a spus, asta nu, până aici.

Noi, să rugăm să fiți înțelegători, să înțelegeți și să judecați cum știți dvs., în credința în care v-ați născut și care ați crescut. Dar în momentul în care este în pericol credința noastră, în momentul în care este în pericol moralitatea și spiritualitatea moșilor și strămoșilor noștri, pe care am primit-o ca dar de la Dumnezeu, trebuie să reacționăm.

Cu tact pastoral Biserica, așa cum afirma Întâistătătorul Mitropoliei Olteniei, Mitropolitul Irineu, își ia răniții din linia întâi a frontului, îi așează pe targă și îi duce în spatele frontului pentru a-i îngriji, indiferent de slujirea pe care o au în Biserică. E un mare dar că ne-am născut ortodocși, nu ne lăudăm că suntem numai noi singurii pe pământ, dar Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-am născut ortodocși și vrem să apărăm credința ortodoxă.

Are Dumnezeu o judecată mai presus de orice altă judecată

Sf. Apostol Petru a luat ramura de finic din mâna Maicii Preacurate și i-a atins pe toți cei care erau orbi, cei care au orbit datorită necredinței lor. Și l-a atins și pe cel căruia i-au rămas mâinile agățate de sicriul Maicii Domnului și s-a vindecat.

Astfel a rămas atmosferă de bucurie, toți preamărindu-L pe Hristos, mulțumindu-I lui Hristos pentru Maica Preacurată și pentru mijlocirile ei. Tot așa trebuie să facem și noi. Să ne rugăm pentru cei ce ne ocărăsc, să ne rugăm ca Dumnezeu să-i întoarcă, pentru că nu vom încerca să facem nicio acțiune, să judecăm noi sau să ne lăsăm în seama judecătorilor acestei lumii.

Are Dumnezeu o judecată mai presus de orice altă judecată și totuși ne rugăm ca Dumnezeu să aibă milă de noi, să ierte nedreptățile noastre, ale fiecăruia, începând de la cel mai mare și până la cel mai mic credincios al Bisericii. Suntem, într-adevăr, în stare să spunem că ‘păcatul meu și frica mea este pururi’, după cum spune Psalmistul, iar în fața Sf. Altar mărturisim că ‘dintre păcătoși cel dintâi sunt eu’. Deci nu te poți apropia de Sf. Împărtășanie dacă nu spui că dintre păcătoși tu ești cel dintâi. Pentru că altfel te mândrești și mândria te îndepărtează de Dumnezeu.

Maica Domnului este modelul curăției și al vieții de familie

Maica Domnului, pe lângă faptul că este mijlocitoarea noastră la tronul ceresc, este și modelul curăției și al vieții de familie. Ea este și maica mamelor noastre. Curăția fecioriei a fost dublată, în cazul ei, de darul sfânt al maternității, cu care Dumnezeu a învrednicit această ființă, care se numește femeie. Dumnezeu i-a dat femeii, de când a creat-o, această menire, pentru ca prin ea să se continue lucrarea aceasta sfântă, perpetuarea ființei umane. Noi știm cu toții, și simțim lucrul acesta, că existența noastră, prin rânduiala lui Dumnezeu, se datorează acestei ființe din familie, care este mama ce ne-a născut în lumea aceasta.

Rețineți, vă rog, două lucruri, două chemări sfinte: Fiți apărătorii curăției și ai sfințeniei vieții de familie. Învățați pe copiii Dvs. să înțeleagă și să păstreze în curăție ceea ce Dumnezeu a rânduit, anume ca tinerețea să fie o perioadă de puritate. Tinerii care-și păstrează curăția fecioriei lor până în clipa în care primesc binecuvântarea lui Dumnezeu prin Taina Căsătoriei dau naștere la copii binecuvântați și Dumnezeu totdeauna îi va ocroti, pentru că Dumnezeu nu Se va lăsa dator niciodată.

Și a doua chemare sfântă o adresez mamelor, îndemnându-le să-și cinstească statutul binecuvântat hărăzit de Dumnezeu la creație, și anume nașterea de fii. Dacă pe toate căile astăzi sunt promovate plăcerile trecătoare, provocatoare spre desfrânare, dacă frica de sărăcie face ca oamenii de astăzi să se ferească de nașterea de prunci, apelând uneori și la cel mai greu păcat înaintea lui Dumnezeu care este avortul, pruncuciderea, și dacă gândim că totul este permis, vai, nouă, ce va fi în ziua judecății, în care fiecare dintre noi, nu numai mamele, ci și tații, vom da socoteală în fața lui Dumnezeu, ce-am făcut cu tinerețea noastră, ce-am făcut cu familia noastră.

Cu toții trebuie să ne îngrijorăm astăzi văzând că familia creștină este într-o stare de criză. Vreau să vă mărturisesc că semnez zilnic, cu durere în suflet, cereri pentru divorțuri pronunțate deja în instanța civilă. Cei ce sunt într-o astfel de situație cer binecuvântare pentru a doua căsătorie și noi le-o dăm pentru că ei sunt deja împreună și pentru ca păcatul să nu continue și cu voia noastră le dăm binecuvântare. Se înregistrează tot mai puține cununii și foarte multe divorțuri. Unde vom ajunge? Vom vedea noi. Dacă cei în vârstă credem că nu vom ajunge să vedem sau să primim pedeapsa, ne înșelăm. Dacă cei tineri credeți că veți scăpa să nu treceți prin momente deosebit de grele, iarăși vă înșelați. Nu criza economică, nu criza financiară sau alte crize prin care trece lumea sunt greutățile cele mai mari, ci greutățile care cu adevărat apasă asupra neamului și amenință existența lui sunt păcatele pe care noi le săvârșim, le îngăduim și le acceptăm uneori cu nepăsare.

În momentul în care într-o familie, chiar tacit sau cu îngăduință, tinerii trăiesc împreună fără să primească binecuvântarea lui Dumnezeu prin Taina Cununiei, de unde să ne așteptăm noi la prunci sănătoși, de unde să ne așteptăm la nepoți și copii care să ne binecuvânteze bătrânețile noastre? Toți suntem în mod egal responsabili pentru tot ceea ce se întâmplă împrejurul nostru.

Dacă noi am fi mai buni, dacă noi am încerca prin tot ceea ce facem să-i sfătuim pe copiii noștri să se ferească de păcat și să ne împotrivim noi înșine până la sânge păcatului, lumea noastră ar fi mai bună și speranța de mântuire mai sigură. Trebuie să ne implicăm într-o lucrare de stăvilire a oricăror stări și păcate contrare moralei creștine, să ne împotrivim și să acționăm împreună prin iubire, prin solidarizare împotriva păcatelor care bântuie astăzi, a stării acesteia de indiferență față de tot scandalul și imoralitatea ce sfidează bunul-simț. Este păcat să ne retragem, să nu ne implicăm în ceea ce se întâmplă rău în jurul nostru. Dacă nu ne interesează ce se întâmplă cu vecinul nostru, vom ajunge cu timpul să nu ne mai pese nici de cele ce se întâmplă în familia noastră.

Suntem cu toții o familie binecuvântată de Dumnezeu și familia aceasta se numește Sfânta Biserică. Maica Domnului este chipul Bisericii, este imaginea vie a Sfintei Bisericii. Dacă ea L-a purtat în pântece pe Mântuitorul lumii, Biserica ni-l oferă pe Hristos, Mântuitorul lumii, în Taina Euharistiei și ne bucurăm când veniți să vă împărtășiți.

Ne bucurăm că încercați să vă pregătiți pentru lucrul acesta, pregătindu-i și pe prunci, aducându-i de mici să se împărtășească, pentru că ei nu au păcate responsabile. Obligându-ne noi să-i aducem la Împărtășanie pe prunci, să ne pregătim pe noi înșine pentru acest moment. Când observăm că unii copii se sperie de Împărtășanie, ne dăm seama că părinții i-au adus mai rar pe la biserică. Se sperie copiii și de medicament, dar în cazul Împărtășaniei se sperie de ‘Pâinea vieții’. Dar dacă mama se împărtășește ea mai întâi, atunci și copilul îi va urma pilda.

Să spunem, așadar, cu toții: ‘Întru Naștere, fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare, mutatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții, și cu rugăciunile Tale izbăvești din moarte sufletele noastre’. Deci Maica Domnului, cea care nu a murit, ci s-a mutat din moarte la viață, care a rămas cu noi, este mijlocitoarea noastră și ne poate mântui din moarte sufletele, adică nu ne scutește pe noi de a muri, de a trece dincolo în ceea ce este rânduit pentru fiecare dintre noi, ci ne scoate pe noi din moartea păcatului, din îndepărtarea de Dumnezeu, din moartea spirituală. Maica Preacurată este Maica Vieții. Chemați-o în rugăciuni, faceți mijlociri către ea, luați-o ca pildă de mamă! Sursa – Turnul Sfatului, 12 august 2017

 

Schimbarea la Faţă - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 

Adormirea Maicii Domnului - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 

ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Despre răbdare şi nădejde în Ortodoxie - Dr. Stelian Gomboş

 

             Am considerat ca fiind bine venită abordarea unei asemenea teme, deşi ea a fost tratată îndelung şi minuţios de mulţi Părinţi ai Bisericii şi de către vestiţi teologi, deoarece constat faptul că ne aflăm într-o perioadă de mari frământări şi permanente crize – care, multe dintre ele se datorează (şi) faptului că nu avem răbdare şi nădejde, că nu avem, mulţi dintre noi, o viziune corectă asupra virtuţii şi nădejdii – care sunt două virtuţi foarte importante, de-a dreptul indispensabile, pentru realizarea unui progres duhovnicesc în viaţa noastră spirituală. Cunoaştem faptul că pentru spiritualitatea ortodoxă viaţa duhovnicească este o permanentă mergere înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii – care trebuie abordată existenţial şi trebuie trăită până la ţinta ei supremă care este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un urcuş, treptat şi uniform, ci poartă permanent în sine caracterul unei lupte încordate în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu, prin har şi lucrare. Viaţa duhovnicească, după cum o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhovniceşti, se desfăşoară între adâncurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece, obligatoriu şi inevitabil, prin podoaba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor şi necazurilor, a „supărărilor fără de voie” (1), a „pătimirilor fără de voie” (2). „Pentru aceea, ascetica ortodoxă face din răbdarea acestora o adevărată virtute – fiind socotită a şasea în lista tradiţională a virtuţilor, şi este pusă în legătură cu smerenia şi iubirea, căci scopul lor fundamental este dobândirea smereniei sau a smeritei cugetări – care duce la adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni. Înţelegerea adevăratelor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine, încercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc, împovărându-ne înaintarea” – mărturiseşte Părintele Ioan Cristinel Teşu în lucrarea sa: „Virtuţile creştine, cărări spre fericirea veşnică” apărută la Editura „Trinitas” – Iaşi, 2001. În justificarea acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură duhovnicească de o deosebită profunzime – pe care, pe câteva, vom încerca să le scoatem în evidenţă în rândurile următoare.

            O primă idee ar fi aceea a necesităţii lor. Aceste încercări, ne spune Sfântul Isaac Sirul, sunt „neapărat folositoare oamenilor” (3), indiferent de treapta lor duhovnicească. Ele sunt necesare atât celor păcătoşi, pentru a-i întoarce la adevărata viaţă spirituală, cât şi celor îmbunătăţiţi duhovniceşte, pentru a-i cosolida şi ajuta să progreseze, în continuare, în asemănarea cu Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că „acela care fuge de ispite sau de încercări, fuge, de fapt, de virtute” (4). Vorbind despre încercările sau necazurile trupeşti şi despre cele sufleteşti, el ne îndeamnă să ne pregătim cu toată puterea pentru cele trupeşti, căci fără de acestea nu putem înainta spre desăvârşire, nu putem ajunge la lumina cea dumnezeiască. Însă faţă de cele sufleteşti ne îndeamnă să ne ferim a le trăi, cerând ajutorul şi paza lui Dumnezeu.

            Necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, „cel ce le primeşte fiind scutit de necazurile veşnice” (5). Există o alternanţă regulată, un echilibru, între bucurii şi necazuri în lumea aceasta. De multe ori, lucrurile care ne-au adus, cândva, bucurii mai târziu ne pricinuiesc necazuri şi dureri precum şi invers. În lucrurile care ne-au produs tristeţe şi necaz, se arată mila şi răsplata lui Dumnezeu care devin prilejuri de bucurie duhovnicească. Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a proba dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră încercările ca fiind „mijlocul cel mai eficient de probare a prezenţei sau a lipsei iubirii faţă de Creator, căci prin ele Dumnezeu urmăreşte să vadă aplecarea sufletului nostru, spre cine se înclină şi cui se dăruieşte el: Creatorului sau ispitelor lumii acesteia” (6). Aşadar, răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu. „La început cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar, pe măsura răbdării lor se apropie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevărat” (7). Calea apropierii de Dumnezeu nu poate fi alta, pentru Părinţii filocalici, decât cea a încercărilor, a luptei, a lepădării şi biruirii vrăşmaşului.

            Referindu-ne la cauzele încercărilor trebuie să menţionăm faptul că există o pedagogie divină, în baza căreia încercările sunt necesare tuturor, pentru exerciţiul duhovnicesc. „Încercarea – spune Sfântul Isaac Sirul – este de folos oricărui om... Cei ce se nevoiesc sunt încercaţi, ca să sporească în bogăţia lor, cei leneşi, ca să se păzească de cele ce-i vatămă...” (8).

Cu privire la cauza acestor necazuri sau încercări fără de voie, Părinţii filocaliei ne dau detalii foarte importante. Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca de altfel întreaga literatură ascetică, consideră toate aceste pătimiri fără de voie ca fiind pedeapsă pentru păcat. Cauza lor primă o constituie, desigur, păcatul strămoşesc. Prin aceasta, ne spune acelaşi Sfânt Părinte, omul a ajuns într-o cu totul altă direcţie, în loc să acorde cinstea cuvenită Creatorului sau Ziditorului său, adică să îndumnezeiască lumea, creaţia. Aceasta corespunde, de fapt, definiţiei sau consistenţei răului, care constă în „necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor” (9). Aceasta, ne relatează Sfântul Maxim, orbind mintea omenească dar deschizând larg simţirea, l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor care cad sub simţuri. În aceste condiţii protopărinţii noştri au părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lor spirituală şi au socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeindu-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru simţirea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-au iubit cu toată plăcerea. Şi aşa, prin grija exclusivă de trup, au slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor” (10).

În acest mod, ajungem la una dintre cele mai importante învăţături ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, cea referitoare la cercul vicios plăcere – durere, începutul lui, modul de declanşare şi activare a lui, ca resort sau cauză iniţială a durerii. Autorul acestei dureri ca şi a plăcerii de care se leagă, nu este Dumnezeu ci omul. Zidind firea omenească, Dumnezeu – aflăm de la acelaşi Sfânt Părinte – nu a creat împreună cu ea nici plăcerea, nici durerea din nesimţire, ci a dat minţii o anumită capacitate de plăcere, ca dorinţă naturală a ei, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Plăcerea şi durerea provin din călcarea poruncii date de Dumnezeu primilor oameni. Plăcerea lucrează coruperea voinţei, durerea – osânda spre destrămarea firii. Plăcerea duce la moartea de bunăvoie a sufletului, durerea – la nimicirea formei trupului (11).

Spre deosebire de plăcerea naturală, zidită în om, care se orientează spre Dumnezeu, această plăcere este „o formă a senzaţiei modelate în organul simţului, prin vreun lucru sensibil, sau un mod al lucrării simţurilor determinat de o poftă neraţională” (12). Prin păcat, plăcerea naturală s-a alterat mişcându-se împotriva firii spre împlinirea ei prin simţuri. De aceea, Dumnezeu, dorind mântuirea noastră, a înfipt – spune Sfântul Maxim – providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea şi moartea, ca să limiteze nebunia minţii” (13). Nici în urma căderii, omul nu a realizat gravitatea ei, ci a adâncit şi mai mult acest cerc vicios. El a ajuns să aibă „toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere” (14). Pentru obţinerea celei dintâi el luptă cu toată puterea, de cea de-a doua fuge cu toată sârguinţa, crezând că poate să despartă plăcerea de durere şi să se bucure numai de ea. Însă, în plăcere, este amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii (15). Încercând să-şi provoace o plăcere mai mare, omul ajunge, de fapt, să-şi intensifice durerea.

Aşadar, durerea, înţelegându-se prin aceasta suferinţa care însoţeşte orice necaz sau încercare, şi moartea au fost aşezate providenţial de Dumnezeu, în firea omului, ca o piedică în calea păcatului şi a răului. Durerea conformă cu raţiunea – spune Sfântul Maxim -  este un „antidot”, iar moartea – „o consecinţă cuvenită”. Durerea fără de voie şi moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie (16). Chiar şi după cădere, Dumnezeu, din iubire nemărginită faţă de creaţia Sa, a rânduit un „plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea” (17), restaurarea ontoligică şi îndumnezeirea omului prin har. Calea ruperii acestui cerc vicios al plăcerii de bunăvoie şi al durerii fără de voie l-a constituit înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Prin Întrupare şi Jertfă, Mântuitorul a primit de bunăvoie pedeapsa pentru plăcerea voluntară a firii şi durerea ce o însoţeşte (18). Omul, pentru a se îndrepta, pentru a-şi reveni din această stare vicioasă, trebuia să fie zguduit stihial, să fie cutremurat în temeliile fiinţei sale, ori încercările sunt astfel de zguduiri ale fiinţei noastre (19). Prin Întruparea Sa şi viaţa Sa de iubire şi jertfă, Mântuitorul a dat un temei ontologic încercărilor noastre. Pilda Sa ne este exemplu deplin de răbdare şi smerenie. Jertfa Sa pentru noi şi pentru a noastră mântuire trebuie să ne devină un permanent îndemn de a ne lua fiecare crucea şi de a ne o purta pe calea cea strâmtă, dar fericită, a vieţuirii noastre.

Prin Întruparea Sa, Mântuitorul a venit în maximă apropiere de omul pe care a vrut să-l conducă spre culmile sfinţeniei. Spre aceasta – spune Sfântul Maxim – Dumnezeu ne conduce pe două căi: - prin Providenţă sau pe cale pozitivă şi prin Judecată sau pe cale negativă. Pe calea pozitivă Dumnezeu îl cheamă pe om la desăvârşire, la sfinţenie, prin darurile cu care îi binecuvintează viaţa duhovnicească, prin săvârşirea binelui şi sezizarea raţionalităţii creaţiei. Pe cale negativă sau prin judecată, omul Îl cunoaţte pe Dumnezeu prin privarea pedagogică, iconomică, de aceste daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile, suferinţele personale sau ale celor apropiaţi, care trezesc în fiinţa noastră responsabilitatea şi încălzesc rugăciunea către Dumnezeu (20). Această cunoaştere este palpitantă, apăsătoare, dureroasă, este o cale mai dramatică de cunoaştere a lui Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul nostru – spune Părintele I.C. Teşu în aceeaşi lucrare.

Însă, ceea ce subliniază permanent scrierile duhovniceşti ortodoxe este faptul că, spre deosebire de calea pozitivă de cunoaştere a lui Dumnezeu, în care omul, aşa cum spunea şi Părintele Dumitru Stăniloae, se angajează benevol, din propie iniţiativă, dintr-o dorinţă de desăvârşire, calea negativă o străbate fără să vrea, involuntar, din pedagogie divină şi din necesitate duhovnicească. Cele două căi, după cum vom vedea, se îmbină. La cunoaşterea lui Dumnezeu prin darurile Sale, deci la plăcerea în suflet sau la bucuria duhovnicească se ajunge prin îndelungi osteneli şi încercări. Tot aşa, în judecata lui Dumnezeu se întrezăreşte speranţa în dragostea şi bunătatea Sa nemărginită. Dacă Dumnezeu ne face să trecem prin aceste încercări, o face pentru că vrea şi aşteaptă să ne întoarcem la viaţa duhovnicească cea fericită, pe care o aduce virtutea. În primul caz, Dumnezeu ne dă bunurile netrecătoare, invitându-ne să ne unim cu El şi cu alţii în iubire. În al doilea caz, ne mustră pentru că nu am făcut aceasta mai înainte şi de bunăvoie şi ne cheamă la pocăinţă, prin săvârşirea în viitor a ceea ce nu am făcut în trecut (21). Însă, ambele situaţii sunt existenţiale, în care Dumnezeu ne cheamă la dialog şi ne îndeamnă la iubire, aşteptând, din partea noastră răspunsul la această iubire. Pronia şi Judecata sunt prezente şi oarecum devin constante ale vieţii noastre duhovniceşti, împletindu-se, deoarece am văzut că Sfântul Maxim spune clar că nu se poate despărţi plăcerea de durere. Nimeni nu poate să aibă parte numai de plăcere, cu atât mai mult duhovnicească, după cum şi în durerea, de cele mai multe ori trupească, se ascunde nădejdea şi speranţa în bucuria ce va urma acesteia. Precum Pronia este o activitate permanentă a lui Dumnezeu, tot aşa şi Judecata Sa se exercită permanent. Prin cea dintâi, ne cheamă spre cele bune, arătându-ne frumuseţea lor, prin cealaltă, ne îngrozeşte cu cele contrare. Însă, în ambele, El ne conduce, precum un tată bun îşi educă şi îndrumă copilul pe calea cea dreaptă, atât prin îndemnuri pozitive, cât şi prin privare de daruri şi chiar prin pedepse (22).

Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă pe larg această alternanţă între bucurii şi necazuri, între Pronie şi Judecată, spunând că „există o regulă şi o lege a Providenţei aşezată în făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite, sunt povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele potrivnice, trebuind să facă experienţa celor contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiască care le-a dăruit bunurile. Şi s-a rânduit aşa, ca nu cumva, îngăduindu-ni-se de Providenţă să ne păstrăm neclintită părerea de noi înşine pentru faptele cele bune, să ne rostogolim în dispoziţia opusă mândriei, socotind virtutea şi cunoştinţa ca izbânzi fireşti ale noastre, nu ca daruri dobândite prin har (23). Aşadar, încercările sau necazurile fără de voie sunt cauzate de abaterea noastră de la calea cea dreaptă a vieţii virtuoase. Cauza generală a încercărilor, a suferinţei şi durerii duhovniceşti o constituie păcatul, ca stare paranaturală, paranormală a vieţii duhovniceşti. Ele se produc atunci când omul face lucruri potrivnice firii lui (24). De aceea, ele urmăresc restaurarea firii umane. Sfântul Marcu Ascetul afirmă că „necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii” (25). La rândul lui, Sfântul Maxim susţine că omul trebuie „să bea paharul judecăţii dumnezeieşti” (26) cu un întreit scop: - stingerea păcatelor trecute, îndreptarea neatenţiei prezente şi ocolirea păcatelor viitoare. Sfântul Maxim dezvoltă această idee, arătând că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi pentru cinci pricini sau din cinci cauze. Cea dintâi, pentru ca fiind încercaţi, să dobândim discernământul duhovnicesc, care distinge limpede virtutea de păcat. A doua, pentru ca dobândind virtutea prin luptă şi durere, să „o avem sigură şi nestrămutată” – zice Păr. I.C. Teşu. A treia, pentru ca înaintând în practicarea virtuţii, să nu ne îngâmfăm, ci să ne smerim. A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, am luptat cu el şi l-am biruit, să-l urâm cu „ură desăvărşită” – susţine tot Păr. Teşu. A cincea, considerată mai presus de toate, este ca, eliberându-ne de păcat şi de patimă şi înaintând în viaţa de virtute, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat (27).

Sfântul Maxim Mărturisitorul lărgeşte şi mai mult numărul cauzelor pentru care omul este încercat, spunând că „omul rabdă pătimiri pentru una din acestea: sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nădejdea răsplătirii, sau de frica muncilor, sau de frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru plăcere, sau pentru câştig, sau pentru slavă deşartă, sau de nevoie” (28). La aceste cauze, pentru care Dumnezeu permite să fim ispitţi sau pentru care părăseşte pe cel păcătos, Cuviosul Nichita Stithatul adaugă slava deşartă, osândirea aproapelui şi fălirea cu virtuţile. Cei păcătoşi sunt încercaţi datorită păcatelor lor, pentru a le părăsi şi a se întoarce pe calea virtuţii. Harul îngăduie ca încercările şi necazurile să se întărească asupra omului, spune Sfântul Isaac Sirul, atunci când vede că în el a început să răsară mândria sau slava deşartă, până când omul îşi va da seama de slăbiciunea şi neputinţa sa şi va căuta să-l dobândească pe Dumnezeu, cu smerenie (29). Acelea sunt, aşadar, încercările generale prin care trece omul căzut din starea harică dobândită în Taina Sfântului Botez, până la restaurarea ontologică a firii sale, până la redobândirea conştiinţei prezenţei şi lucrării harului sfinţitor în el. Însă nu doar cei căzuţi în păcat sunt încercaţi, ci şi cei înaintaţi în viaţa duhovnicească. La aceştia, încercările sunt urmări ale râvnei şi stăruinţei pe calea desăvârşirii. Pentru aceştia, ne spune Sfântul Isaac, necazurile sunt mai aspre şi mai tari şi izvorăsc din toate părţile (30). Lucrarea virtuţii este grea şi însoţită de necazuri, de aceea drumul vieţii este considerat „drumul răstignirii” (31), ale cărui căi sunt aspre şi valuri înfricoşătoare. Pentru cei înaintaţi spiritual, „reaua pătimire” şi suferinţele duhovniceşti devin o cale a crucii, a apostolatului, a muceniciei – spune Păr. I.C. Teşu.

Oricât ar încerca cineva să evite şi să se ferească de aceste încercări, ele sunt absolut necesare şi prezente în viaţa aceasta. Ele constituie o încercare de fiecare zi şi de fiecare ceas a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Lupta cu ispitele de voie şi fără de voie face parte din iconomia divină. Întreaga viaţă duhovnicească este o luptă pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, care ia forme variate, uneori dramatice. Viaţa, atât a celui drept, cât şi a celui păcătos, este presărată cu necazuri. De aceste încercări nu se poate eschiva nimeni. Este foarte important, însă, modul în care cel încercat le înţelege, le valorifică spiritual şi le depăşeşte: - prin pocăinţă şi spre mântuire sau prin desnădejde şi spre osânda sa. Celui dintâi, ele îi sunt mântuitoare, celui din urmă stricătoare şi pierzătoare. Aceste încercări au un caracter dramatic şi paradoxal şi de aceea fiecare şi le face sprijin sau piedică în calea apropierii sale de Dumnezeu. În ele sunt amestecate „mângâierea şi strâmtorările, lumina şi întunericul, îngustarea şi lărgimea” (32). Dacă sunt înţelese în adevărata lor raţiune, duhovniceşte, ele sunt semn al urcuşului duhovnicesc al credinciosului. Dacă sunt acceptate cu revoltă sau chiar cu învinovăţirea altora – Dumnezeu, semeni şi diavoli, atunci ele sunt prilej de îndoită suferinţă şi de osândă. Înţelese duhovniceşte, ele sunt spre creşterea şi înaintarea noastră spre unire în lumină cu Dumnezeu. Acuzate, ele ne devin cale spre o şi mai accentuată cădere spirituală. Evenimentele vieţii au un profund caracter şi rost pedagogic: - cele bune sunt mărturie, cele rele sunt mustrare spre îndreptare.

Vorbind despre scopul încercărilor  trebuie să subliniem faptul că cele mai frumoase sentinţe sau exprimări despre rolul duhovnicesc al încercărilor şi suferinţelor din această viaţă ni le-au lăsat Sfinţii Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul şi îndeosebi Sfântul Isaac Sirul – care vorbeşte depre o adevărată teologie a necazurilor sau a încercărilor. Necazurile, în viziunea acestor Părinţi duhovniceşti au mai multe dimensiuni şi urmăresc mai multe scopuri, în planul iconomiei divine, cu privire la fiecare om. Mai întâi, prin necazuri, Dumnezeu ne îndepărtează de păcate şi de patimi. Fiind o consecinţă a păcatelor noastre sau ale altora, încercările pot fi evitate prin ura păcatului. Pe de altă parte, el ne îndeamnă la o tot mai accentuată pocănţă, prin care se restabileşte transparenţa firii noastre în plan duhovnicesc. Prin urmare, încercările au la bază „o judecată dreaptă a lui Dumnezeu” (33). Scopul lor general este dobândirea vieţii virtuoase întru smerită cugetare. Sfântul Isaac Sirul spune că virtutea este maica întristării iar aceasta naşte smerenia, care aduce harul Sfântului Duh (34). Ele sunt un mijloc de verificare a ataşamentului ostenitorului faţă de Dumnzeu sau faţă de lume şi ispitele ei. Celor dintâi, spune Cuviosul Nichita Stithatul, adică celor ce sporesc în dragostea faţă de Dumnezeu, El le dăruieşte har îndoit, în timp ce pe cei robiţi lumii şi amăgirilor ei, Dumnezeu îi biciueşte cu ispite şi necazuri şi mai mari, până când vor ajunge şi ei, prin lacrimi, să câştige neplăcerea faţă de lucrurile văzute şi nestatornice, îndreptându-se spre Dumnezeu, sensul şi raţiunea lor supremă (35). Prin osteneli şi necazuri, spune Sfântul Maxim, sufletul se curăţă de „murdăria plăcerii şi smulge cu totul afecţiunea faţă de lucrurile materiale, descoperindu-i paguba ce o are din iubirea faţă de ele” (36). Scopul lor este, aşadar, profund duhovnicesc: - evitarea mândriei şi dobândirea smeritei cugetări. Ele au scopul de a dobândi conştiinţa neputinţei noastre şi conştiinţa puterii dumnezeieşti, de a dobândi simţirea curată, duhovnicească a harului Duhului Sfânt (37). Sfântul Isaac Sirul spune că răsplata nu se dă virtuţii, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei ce se naşte din ele. Dacă aceasta lipseşte, dacă încercările sau necazurile nu îl conduc pe pătimitor la smerenia adevărată, în deşert se fac cele dintâi (38). Necazurile ce vin asupra noastră au scopul de a ne proba, de a ne încerca tăria credinţei şi puterii noastre duhovniceşti, dar, în acelaşi timp, ele dau firii umane tărie, răbdare, înţelepciune şi nădejde.

Referindu-ne la limitele încercărilor, o învăţătură constantă a Părinţilor filocalici este că încercările vin asupra noastră, în limitele rezistenţei noastre duhovniceşti, a puterii noastre de a le suporta şi proporţional cu păcatele sau virtuţile personale. Ava Dorotei ne spune că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste puterea noastră (39), iar Sfântul Isaac Sirul ne spune acelaşi lucru, într-o exprimare pozitivă: - Dumnezeu îngăduie să se trimită omului încercări pe măsura lui, ca să poată purta greutatea lor.Aşadar ele sunt în limitele firii, suportabile. La fel, după răbdarea de care dăm dovadă, ni se uşurează greutatea acestora şi ni se dă mângâiere. Iar după mângâiere, se măreşte şi dragostea noastră către Dumnezeu (40). Virtuţile au împletite cu ele întristările, ostenelile, necazurile, însă pe măsura acestora este şi mângâierea din partea lui Dumnezeu.

Cuviosul Nichita Stithatul ne arată că ostenelile sunt la început sau începătorilor, pricinuitoare de durere. Cei de pe treapta de mijloc, deprinşi fiind cu nevoinţa, descoperă în răbdarea lor o anumită plăcere şi o linişte neînţeleasă. Iar pe cei în care s-a sălăşluit, prin lucrarea deplină a virtuţilor în Duhul Sfânt, ele îi umplu de o bucurie şi o veselie negrăită, deschizându-li-se un izvor de lacrimi, ca un efect al pocăinţei (41). Tot cuviosul Nichita Stithatul, referindu-se la bolile trupeşti şi la semnificaţia lor duhovnicească, ne spune că: „Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul, de poate spune după dumnezeiescul apostol: <>(2Cor.XII,10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi au ajuns la vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le îngroaşă prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor” (42).

Gradul de încercare este proporţional cu patimile noastre sau cu treapta de- săvârşirii noastre duhovniceşti. În general, există o simetrie între acestea. Cel mai greu încercaţi sunt cei mai împătimiţi, mai robiţi patimilor trupeşti şi sufleteşti şi cei mai înaintaţi în lucrarea virtuţilor. Cei învârtoşaţi trec prin „probe înfricoşătoare”, până se întorc la pocăinţă. Cei înaintaţi sunt şi mai greu încercaţi, pentru a se arăta tăria lor în virtute. Întristările pe care Dumnezeu le îngăduie asupra noastră au mai multe nuanţe sau etape. Părinţii duhovniceşti vorbesc despre întristare, mânie, retragere şi părăsire din partea lui Dumnezeu. Întristarea pe care sufletul o simte în încercări este de două feluri: - în legătură cu afectele de plăcere, sau cu cele de durere, depre care am văzut că vorbeşte Sfântul Maxim. Cea dintâi – întristarea lumii –  sau, mai degrabă, după plăcerile şi ispitele lumii, este o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup şi izvorăşte din neliniştea faţă de cele vremelnice, trecătoare. Cea de-a doua – întristarea după Dumnezeu -  este folositoare, mântuitoare, lucrând răbdarea ostenelilor şi ispitelor şi ducănd sufletul către pocăinţă. Ea subţiază prin lacrimi iarna patimilor şi norii păcatului, linişteşte marea cugetării şi duce, în final, la restabilirea stării noastre harice naturale, iniţiale, de transparenţă faţă de lucrarea şi conlucrarea cu el.

Sfântul Maxim Mărturisitorul mai vorbeşte depre o întristare interioară şi o întristare exterioară sau despre ascunsă în suflet şi altaarătată prin simţire. Cea dintâi este urmarea bucuriei din suflet, iar cea de-a doua este urmarea plăcerii trăită cu simţurile. Cea din simţuri este urmare a patimilor de bună voie ale simţurilor, cealaltă a celor fără de voie sau a încercărilor, a necazurilor ce vin asupra noastră din iconomie (43). Această îndoită întristare este urmare a celor două feluri de ispite. Întristarea simţirii se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti, pe care omul nu şi le mai poate procura. Cea din suflet sau din minte se produce din lipsa bunurilor sufletului. Spre deosebire de întristarea din simţuri, pe care o provoacă patima, întristarea cea după Dumnezeu, ce îsoţeşte încercările şi pătimirile cele fără de voie e împreunată cu bucuria duhovnicească. Dintre roadele acesteia, Sfântul Casian spune că „face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce este cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: - bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea potrivnică, însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune...” (44). Tot Sfântul Maxim împarte întristarea în supărare, necaz, pizmă şi milă, arătând că „întristarea mântuitoare”, cea după Dumnezeu este „stăpână neîndurată a patimilor” şi „maica cuvioasă şi slăvită a virtuţilor” (45). Această întristare este hrănită de cugetarea la judecată şi este suţinută de nădejdea învierii. Arma ei de luptă este blândeţea, rodul ei este iubirea, iar sfârşitul spre care conduce ea este Împărăţia cerurilor şi bucuria în bunătăţile viitoare. Rodul ei este virtutea cea mai înaltă – smerita cugetare. Această întristare produce în sufletul credinciosului teama sau temerea. Aceasta este şi ea de două feluri: - una curată, a celor drepţi, însemnând teama de Dumnezeu. Ea rămâne în veacul veacului şi se manifestă prin grija faţă de curăţia şi neprihănirea conştiinţei. Cea de-a doua, necurată, este a celor păcătoşi, care aşteaptă de la Dumnezeu pedepse pentru grşeli. Aceasta din urmă se stinge şi trece prin pocăinţă (46). Tot în legătură cu încercările sau necazurile fără de voie, scrierile ascetice vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Aceasta este întotdeauna o „mânie mântuitoare”, sub forma îngăduinţei ce o acordă Dumnezeu duhurilor rele să războiască sufletul şi mintea ostenitorului. Scopul acestei mânii mântuitoare este ca mintea „pătimind cele de necinste, după ce s-a lăudat cu virtuţile, să cunoască cine este dătătorul lor sau ca să se vadă dezbrăcată de bunurile străine, pe care a socotit că le are de la sine, fără să le fi primit” (47).

Dacă nici acum credinciosul nu înţelege rostul încercărilor şi stăruie mai departe în păcat sau în patimă, el este părăsit de harul Duhului Sfânt şi de Dumnezeu Însuşi. Harul Duhului Sfânt, primit la botez, se retrage, aşteptând ca, prin încercările mai mari, ce vor urma sufletul să se întoarcă, prin pocăinţă, spre virtute. Acest har, spun Sfinţii Calist şi Ignatie, este primit prin Taina Sfântului Botez, „cu totul desăvârşit” (48). Lucrarea patimilor, grija exclusivă de cele vremelnice şi reaua lor întrebuinţare fac ca patimile să întunece şi să acopere harul. Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte despre două trepte ale acestei lepădări harice: - una în sensul de lepădare propriu-zisă, datorită stăruinţei în săvârşirea patimilor. Această învârtoşare a sufletului şi insensibilitate la lucrarea sfinţitoare a harului duce la lipsirea desăvârşită de el, prin care omul se face sălaş al patimilor, „acum şi în veacul viitor”. Depărtarea harului este echivalată de către Patriarhul Calist cu pirderea chipului dumnezeiesc al vieţii şi introducerea celui al fiarei sau dobitocului. Celor ce vieţuiesc, însă, curat, Duhul Sfânt se face „suflet sufletului”, iar roadele împărtăşirii şi revărsării lui sunt: - „dorirea Lui întru smerenia sărăciei, lacrima fără durere, pururea curgătoare, iubirea întreagă şi nemincinoasă faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, bucuria din inimă şi veselia de Dumnezeu, îndelunga răbdare în cele ce suntem datori să le răbdăm, blândeţea faţă de toţi, bunătatea, unirea minţii, vederea şi lumina, puterea fierbinte pururea mişcătoare a rugăciunii, negrija de cele trecătoare, prin ţinerea de minte a celor veşnice” (49). Părăsirea din partea lui Dumnezeu se întâmplă atunci când omul face lucruri potrivnice stării lui naturale, harice.

Această părăsire îmbracă şi ea două forme: - una în sens de povăţuire, ca o îngăduinţă, iar alta de lepădare. Cea în sens de îngăduinţă sau povăţuire, aflăm de la Sfântul Marcu Ascetul, nu lipseşte sufletul de lumina dumnezeiască, ci harul îşi ascunde prezenţa sa, cu scopul ca sufletul lipsit de harurile sale duhovniceşti şi fiind ispitit de diavoli, să caute cu frică şi mai multă ajutorul lui Dumnezeu. Spre deosebire de cea dintâi, părăsirea în sens de lepădare lipseşte cu totul sufletul de ajutorul lui Dumnezeu şi îl predă „legat dracilor” (50). Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că sunt patru feluri generale ale părăsirii din partea lui Dumnezeu: - din iconomie, ca prin păruta părăsire cei încercaţi să se mântuiască; spre dovedire, ca la Iov şi Iosif, spre întărire în credinţă; spre povăţuire duhovnicească, ca la Apostolul, ca smerindu-se în cugetare, să păstreze covârşirea harului; spre pedeapsă, spre pocăinţă (51). Notele specifice, povăţuitoare sunt: - ea aduce sufletului întristare multă, o anumită smerenie şi desnădejde măsurată. Ea produce în inimă frica de Dumnezeu şi lacrimi de mărturisire, îsoţite de dorinţa de tăcere. Părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de desnădejde, de necredinţă, de fumul mândriei şi al mâniei. Când suntem cuprinşi de părăsirea cea povăţuitoare sau mântuitoare, trebuie să-i aducem lui Dumnezeu mulţumire însoţită de rugăciuni de iertare. În cazul celei de-a  doua, trebuie să-i aducem mărturisirea pentru păcatele săvârşite şi lacrimi de pocăinţă (52). Părinţii duhovniceşti subliniază faptul că şi atunci când suntem încercaţi fără de voie, în aceste necazuri sau pătimiri se ascunde harul Sfântului Duh şi mila lui Dumnezeu. Ele exprimă paradoxul iubirii lui Dumnezeu: - în toate durerile fără de voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi îl păzeşte de muncile veşnice (53). De aceea, şi Sfântul Maxim consideră că toate felurile de părăsire sunt mântuitoare şi pline de iubirea de oameni a lui Dumnezeu (54). Întristările ne sensibilizează la lucrarea harului. Acesta, spune Sfântul Isaac, vine în minte înainte de încercări şi ne ajută, însă în simţire, după acestea. Simţirea încercărilor vine înaintea simţirii harului, pentru dobândirea libertăţii noastre, căci harul nu forţează niciodată. Tot aşa, el nu se arată niciodată în cineva înainte de a gusta încercările (55). Tot el ne spune că acelora încercaţi, Dumnezeu le dă răsplata sau darul simţirii păcatelor proprii, ca nu cumva să plece de aici împovăraţi de aceste necazuri (56).

Încercările trupeşti iau, adeseori, forma infirmităţilor, slăbiciunilor, neputinţelor şi a bolilor trupeşti, care afectează întreg echilibrul omenesc, zdruncină persoana umană în totalitate. Mesajul Mântuitorului, transmis nouă în mod fidel de către Sfinţii Părinţi, este unul optimist, încrezător în izbăvirea noastră din aceste încercări şi din păcat, spre viaţa şi fericirea veşnică. <<În lume necazuri veţi avea dar îndrazniţi, Eu am biruit lumea>>(Ioan 16,33). Vorbind despre boala trupului şi cea a sufletului, Nil Ascetul o defineşte pe cea dintâi a fi „o stare contrară firii, cumpăna elementelor din trup stricându-se din pricina covârşirii unuia, ceea ce aduce o stare potrivnică firii” (57), în timp ce boala sufletului este „abaterea lui de la judecata dreaptă” (58), datorată „patimilor aducătoare de boală” (59). Bolile, în special cele trupeşti, sunt considerate o formă a „certării pedagogice” (60) din partea lui Dumnezeu, „cercarea spre îndreptare a noastră” (61). Ele sunt, cu adevărat, o a doua formă de asceză, un post şi o înfrânare mai grea, nu doar de la mâncare şi băutură, ci şi de la plăceri şi de la tot ceea ce procură bunăstarea trupului. Această o a doua formă de asceză suplineşte lipsa sau insuficienţa celei dintâi, adică trupească, împlinând şi copletând slabele eforturi ascetice cele dintâi.

Boala, spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan, i se socoteşte de către Dumnezeu, celui ce o suportă cu răbdare şi mulţumire, „în loc de nevoinţă (asceză) sau chiar mai mult” (62). Un astfel de creştin „culege din răbdarea aceasta rodul mântuirii” (63). De aceea, aceşti Sfinţi Părinţi ne dau următorul sfat: - „Rabdă, mulţumind, şi vei fi miluit degrabă de Dumnezeu” (64). Prin pocăinţă creştinul se împărtăşeşte de „harul doctorului” (65). Din punct de vedere al originii lor, bolile sunt de două feluri: - „bolile din negrijă şi din neorânduiala vieţii” şi „bolile trimise spre îndreptare, pentru neascultare” (66). Cele dintâi sunt de la fire, cele din urmă sunt de la Dumnezeu. De primele, omul scapă trăind cu grijă şi după o rânduială ascetică foarte strictă; de celelalte, prin pocăinţă (67). Încetarea sau prelungirea bolii ţine de „preştiinţa lui Dumnezeu” (68). Sfântul Ioan Scărarul ne încredinţează că există două feluri de boli, în ceea ce priveşte rostul sau finalitatea lor: - boala pentru curăţirea de păcate şi cea venită pentru smerirea cugetului. Dumnezeu smereşte trupul celui trândav la nevoinţă, printr-o nevoinţă mai dureroasă – boala (69). Prin aceasta se arată că adevăratul scop al bolilor trupului este sănatatea sufletului. Cu cât sufletul este mai afundat în patimi, cu atât sunt mai intense nevoinţele şi încercările sale, până când va ajunge să-şi redobândească subţirimea şi pacea sa, ascultarea faţă de suflet. Un suflet revoltat, tiranizat de patimi care doar aparent procură plăcere, este „domesticit” şi supus prin încercări grele, proporţionale cu grosimea şi consistenţa lucrărilor sale pătimaşe. Bolile echilibrază lucrarea exacerbată a trupului, robia sau moartea sufletească. Cel care nu slujeşte lui Dumnezeu în chip voit dimpotrivă, se poartă cu trândăvie şi nesupunere faţă de acesta, ne spune Sfântul Isaac Sirul, „e lăsat, fără îndoială, de Dumnezeu, să cadă în încercări ca să nu rămână virtutea nelucrată şi din multă nelucrare, să se aplece spre altele şi mai rele” (70). Un semn al răbdării bolii şi al culegerii foloaselor ei este acela că, simţind boala şi purtându-o, nu mai simţim din partea ei „tulburarea pătimirii” (71), adică o suportăm cu nădejde şi răbdare, ca venind de la Dumnezeu, Cel care ne iubeşte şi Care vrea să ne folosim de viaţa aceasta, pentru câştigarea celeilalte vieţi. Între lupta pentru virtute şi durerea simţurilor, percepută ca o suferinţă trupească, există o legătură intrinsecă. Lupta pentru virtute înseamnă strâmtorarea trupului, înfrânarea lui, strunirea acestuia, după cum lipsa virtuţilor înseamnă dezechilibrul trupului. Mersul pe cărarea virtuţilor, spune Sfântul Isaac Sirul, este tulburat de mâhnire pentru trup, boli şi dureri (72). Atunci când, însă, sufletul ajunge să le dobândească pe acestea, durerea trupului, oricât de mare ar fi, nu mai are puterea asupra bucuriei şi fericirii sufletului, procurate de roadele virtuţilor.

Gândindu-ne la răbdarea necazurilor şi nădejdea pe care trebuie să o cultivăm vom spune că încercările sunt considerate „toiagul Judecătorului” şi de aceea omul trebuie să le primească pe acestea, ca de la Dumnezeu şi spre folosul său duhovnicesc, cu smerenie şi nădejde. Sfântul Isaac Sirul ne spune că dacă le primim cu răbdare, cu smerenie şi cu nădejde, dacă ne aducem aminte de nedreptăţile săvârşite şi le mărturisim cu pocăinţă lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne va încerca prin necazuri scurte şi mai mici. Dacă, însă, nu dovedim smerenie şi pocăinţă, ci, în loc de a ne recunoaşte păcatele pentru care suntem pedepsiţi, ne învârtoşăm în necazurile noastre şi învinovăţim pe Dumnezeu pentru ele, pe oameni sau pe diavoli, considerându-ne pe noi înşine nevinovaţi, atunci toate acestea ne pricinuiesc „o mâhnire neîncetată şi necazurile noastre se fac cumplite” (74). Dacă ne vom aminti necontenit – spune Sfântul Antonie cel Mare – că în viaţă trebuie să răbdăm mici şi scurte necazuri, după moarte ne vom bucura de cea mai mare plăcere şi de fericirea veşnică. Împrejurările dificile din viaţa noastră, care se înfing ca nişte cuie în fiinţa noastră, ne îndeamnă la rugăciune mai simţită, iar în cursul acestei rugăciuni, prezenţa lui Dumnezeu ni se face şi mai evidentă (75). Este o prezenţă iubitoare, asemenea unui tată bun ce îşi iubeşte copilul şi, cu durere în suflet, este nevoit să recurgă la o pedeapsă, din perspectiva îndreptării copilului său şi a înaitării lui pe calea cea bună. Isihie Sinaitul ne învaţă că atunci când am fost cuprinşi de necazuri, descurajări şi desnădăjduiri, să facem ceea ce a făcut David: „să ne vărsăm inima noastră înaintea lui Dumnezeu şi rugăciunea şi necazul nostru să le vestim Domnului. Şi El, care ne cunoaşte starea sufletului nostru, ne va cârmui cu înţelepciune, uşurând necazul nostru şi înălţându-ne din întristare” (76). Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne dau următorul sfat, în răbdarea încercărilor şi înţelegerea lor duhovnicească: „Iar despre celelalte gânduri, pune în seama lui Dumnezeu tot gândul, zicând: <>” (77). Calea ieşirii sau a izbăvirii din aceste necazuri este întoarcerea spre Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă, răbdarea lor prin rugăciune. Dumnezeu, văzând smerenia noastră, uşurează greutatea necazurilor noastre. Stăruinţa în rău face, însă, ca necazurile şi durerile noastre să se înmulţească şi să se amplifice. Ava Dorotei arată că purtarea cu răbdare, smerenie şi nădejde a încercărilor îl ajută pe cel încercat să treacă prin ele nevătămat. Iar dacă acesta se necăjeşte şi se tulbură, se chinuie pe sine însuşi şi se vatămă, îgreunându-şi suferinţa. Mai mult chiar. Potrivit Sfântului Isaac Sirul „toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate, au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea micşorează apăsarea lor” (78). În toate pătimirile fără de voie trebuie să privim la sensul lor, profund duhovnicesc, să le privim ca pe lucrări de întărire a noastră. Calea de a scăpa de ele nu este revolta faţă de lucrarea iconomică a lui Dumnezeu, ci răbdarea lor întru smerită cugetare, cu nădejdea că Dumnezeu ştie ceea ce ne este de folos şi ne va scăpa de ele, neîncercându-ne peste puterile noastre slăbite de păcat. Ca principiu, ni se recomandă, în necazuri, întoarcerea imediat spre Dumnezeu, cerându-i-se ajutorul Său. Stăruinţa în păcat înseamnă, de fapt, o amplificare a suferinţei. Sau, cum rezumă Cuviosul Nichita Stithatul, modul de a ne comporta sau conduita noastră morală în suferinţe, constă în lepădarea pricinii care a provocat părăsirea şi alergarea spre înălţimea smeritei cugetări (79). Orice încercare, care vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă meditaţie la regresul nostru duhovnicesc, căruia i se datorează şi la progresul nostru spiritual pe care îl poate aduce. Tocmai pentru acest motiv, Părinţii filocalici, precum Sfântul Isaac Sirul, vorbesc alături de Sfânta Taină a Spovedaniei de o pocăinţă permanentă, de fiecare clipă şi de o meditare neîncetată la judecată, dublate, însă, de o cugetare continuă, prin rugăciune, la ajutorul şi mila lui Dumnezeu.

De teologia încercărilor sunt legate răbdarea şi nădejdea, ca virtuţi duhovniceşti. Pe acest motiv, Talasie Libianul defineşte răbdarea ca fiind „iubirea de osteneli a sufletului”, ce constă în „osteneli de bunăvoie şi din încercări fără de voie” (80). Semnul răbdării este dragostea de osteneli, din care izvorăşte o nădejde, ce devine apoi o certitudine în dragostea şi răsplata lui Dumnezeu. Această nădejde este un plus de cunoaştere. Cu ajutorul ei, descoperim adevăratele raţiuni sau adevărata semnificaţie a necazurilor. Nădejdea aceasta este „o vedere cu inima, cu partea cea mai adâncă a spiritului nostru, deci este o convingere intimă, tainică, o stare de transparenţă a fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea aceasta” (81). Ea ne dă certitudinea răsplatei, căci aşa cum spune Sfântul Antonie cel Mare „omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită, va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea” (82). Şi, ca o treaptă supremă de despătimire, Părinţii ne învaţă că cei desăvârşiţi ajung să privească necazurile ce vin asupra lor cu un râs interior, cu un râs duhovnicesc, rod al „plânsului de bucurie făcător”, un râs superior, dar nu în sensul mândriei, ci al tăriei, al rezistenţei în faţa valurilor agitate şi tulburi ale vieţii. Este surâsul celui întărit în cercuri şi care a întrezărit în acestea adevăratul lor sens, de cale spre Dumnezeu. Necazul care este suportat cu răbdare – ne spune Petru Damaschinul – este bun şi folositor, iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepădării de la Dumnezeu şi este fără de folos (83). Necazurile trebuie răbdate cu smerenie şi nădejde, căci Dumnezeu a rânduit după încercări şi darurile. În necazurile ce vin asupra noastră trebuie să vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cinstea pe care o primeşte sufletul nostru din partea Slavei Sale, căci „pe măsura întristării este şi mângâierea” – spune Sfântul Isaac Sirul.

Aşadar, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg: - din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului în faţa valurilor lumii” (85). Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese duhovniceşte, ne-o înjumătăţesc. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine tot ajutorul. Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: - împreuna pătimire cu Hristos, cu nădejdea învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului: - Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră.

Viaţa este, aşadar, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea încercărilor şi necazurilor. Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei, ar putea înclina să creadă că aceasta este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim în lume plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii fiecăruia dintre noi, privită dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul unei drame cu un sfârşit tragic, un fiasco. Privită din punctul de vedere al credinţei, ea este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Hristos. Necazurile noastre fac rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, o spală cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Hristos să ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El „Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mîntuitorul sufletelor noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă şi nevoinţă. Vom conchide, împreună cu Sfântul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.”

  

Note Bibliografice:

Învinovăţirea de sine sau asumarea responsabilităţii? - abordare psihopatristică - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Ceea ce ne spune astăzi inteligenţa emoţională – concept folosit pentru prima dată în 1985 – despre asumarea responsabilităţii, se ştia cu mult tip înainte. În secolul VI, de pildă, Ava Dorotei de Gaza, medic la bolniţa mănăstirii lui Serid, se remarca „prin analizele fine ale unor virtuţi, patimi şi stări sufleteşti”, distingându-se faţă de Sfântul Ioan Scărarul „prin analize amănunţite şi mai stăruitoare ale stărilor sufleteşti, spre deosebire de „Scara”, care preferă stilul lapidar şi formulările paradoxale” (STĂNILOAE, 1980, pp. 466 – 467).

Aceste analize fine şi adânci pe care ava Dorotei le face demonstrând că are nu numai cunoştinţe medicale trupeşti, ci şi ştiinţa sufletului, anticipează ceea ce mult mai târziu inteligenţa emoţională conceptualizează în termenii autocunoaşterii şi conştientizării de sine, autocontrolului şi asertivităţii şi, mai ales, în termenul asumării responsabilităţii.

 

Conştiinţa de sine este sinonimă cu autocunoaşterea şi se referă la un grad de trezvie care nu lasă să scape necercetat nici un gând sau impuls care ne vine din interior. Îndrăznesc să cred că scopul mărturisirii gândurilor pe care îl practicau şi încă îl mai practică ucenicii cu părinţii lor duhovniceşti, este tocmai această conştientizare de sine.

Ceea ce trebuie să acceptăm dacă dorim să înţelegem importanţa duhovnicească a conştientizării de sine este că orice om înainte de a gândi şi a face ceva, simte. Aşa cum ştiinţa neurobiologică afirmă, noi avem un creier emoţional – paleocortexul şi un creier raţional – neocortexul. Orice informaţie pe care persoana o primeşte din afară sau din propriul ei organism, trece întâi şi întâi prin nucleul amigdalian responsabil de ceea ce simţim şi abia după aceea (e vorba de câteva microsecunde) informaţia respectivă ajunge la instanţa decizională a neocortexului, adică la lobii prefrontali (GOLEMAN, 2016, p. 36 ş.u.). Prin urmare, absolut tot ceea ce face obiectul gândirii noastre, toate gândurile noastre indiferent la ce le raportăm, implică o doză de emoţionalitate. Ori mărturisirea gândurilor ucenicului în faţa părintelui duhovnic, chiar dacă nu este tot una cu Sfânta Taină a Spovedaniei, are rolul de a-l lămuri pe ucenic cu privire la originea şi motivaţia profundă, am putea zice emoţională şi inconştientă, a gândurilor pe care le are, sau, poate mai precis, a gândurilor care îi vin.

Conştiinţa de sine emoţională şi care stă la baza universului nostru cognitiv, „nu înseamnă doar aptitudinea unei persoane de a fi conştientă de propriile sentimente şi emoţii, ci şi de a diferenţia între ele, de a şti ce simte şi de ce, precum şi de a şti ce anume a cauzat respectivele trăiri” (BAR-ON, 2009, p. 22). Conform acestei definiţii care coboară în adâncime, prima dată avem nişte cauze ale trăirilor noastre, abia apoi simţim şi, în cele din urmă, gândim.

Fac acum o paranteză explicativă: preotul care se ispiteşte în vis trebuie să rostească o rugăciune, deoarece înainte de a visa, un lucru pe care nimeni nu şi-l poate propune, s-ar putea ca nişte cauze mai adânci, dedesubtul conştientului, nişte imagini pe care le-a văzut, nişte cuvinte pe care  le-a auzit, poate o situaţie în care a fost odată, au fost cenzurate moral şi trimise în inconştient. Deşi acum când a visat preotul nu e responsabil  propriu-zis cu nimic, cauzele mai vechi care au dus la apariţia visului şi care sunt deja în inconştient, se folosesc de poarta visului pentru a ieşi la suprafaţă. Aceste lucruri sunt valabile pentru oricine visează.

Deci, întâi avem nişte experienţe de viaţă mai mult sau mai puţin morale. Aceste experienţe generează sentimente care în funcţie de nivelul cenzurii noastre morale sunt urmate până la capăt sau sunt trecute în inconştient. În cele din urmă, elemente din universul emoţional profund şi, deci neconştientizat, îşi fac apariţia atunci când nu te aştepţi şi-ţi creează gânduri, stări emoţionale de a căror cauză profundă, pe loc, nu ai habar. Repet: de aceea e foarte importantă mărturisirea gândurilor şi, poate că şi din aceste pricini preotul duhovnic este apreciat ca fiind şi un bun psiholog. 

Acum cred că ar trebui să ne întrebăm la ce nivel se înscriu cuvintele avei Dorotei:

„Să căutăm, fraţilor, să aflăm de ce uneori, auzind cineva un cuvânt supărător, trece peste el netulburat, aproape ca şi când nu l-ar fi auzit, iar alteori, auzindu-l, îndată se tulbură? Care e pricina acestei deosebiri?” (SFÂNTUL DOROTEI DE GAZA, 1980, p. 549).

La nivelul gândurilor, la cel al sentimentelor sau la nivelul trăirilor şi experienţelor de viaţă?

            La nivelul gândurilor, în nici un caz, pentru că dacă ar fi aşa atunci logica argumentaţiei ar trebui să-l scape pe om de tulburare şi într-o situaţie şi în cealaltă. Uneori gândurile rele pot fi biruite prin gândurile bune, poate chiar scripturistice, contrare.

Acest lucru, adică lupta cu gândurile prin gânduri, îl recomandă şi psihologia vorbind despre contextualizare: „Acest tip nu este întotdeauna un nesimţit. Îmi amintesc momente când el a fost, de fapt, foarte atent şi chiar bun, şi poate că ar trebui să-i dau încă o şansă” (GOLEMAN, 2016, p. 41).

        La nivelul sentimentelor şi, poate, al experienţei de viaţă, cu siguranţă că da.

Aici este nivelul pe care ava Dorotei îl vizează cu precădere. Pentru că acesta este nivelul patimii.

Apropos de nivelul patimii, nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată de ce cineva care fumează – poate fi chiar un medic pneumolog – oricât de mult i-ai explica efectele nocive ale fumatului, el continuă să o facă. Răspunsul ar putea fi pentru că pur şi simplu problema fumatului nu este una de cogniţie simplă, ci angajează resorturi mai profunde ale existenţei personale vizând anumite simţăminte şi trăiri ca tot atâtea beneficii lăuntrice şi nu numai lăuntrice ale persoanei respective. De pildă, un astfel de beneficiu ar putea fi dorinţa de a fi acceptat într-un grup social unde este de bon ton să se fumeze. Nu să înţeleagă că fumatul este nociv este problema, ci dorinţa şi plăcerea de a fuma. Ori ştim că raţiunea de multe ori merge ca un căţeluş de companie servind poftelor şi dorinţelor.

Revenind la cuvintele avei Dorotei ”de ce unele cuvinte supărătoare spuse de cineva ne tulbură şi alteori, cuvintele supărătoare, ne lasă indiferenţi?”, să luăm un exemplu: să zicem că cineva a auzit destul de des de la mama sau de la tatăl lui că nu este bun de nimic. Mesajul acestor cuvinte pe care copilul îl aude des de la părinţii lui este că nu este capabil să facă un anumit lucru şi, prin extinderea acestui reproş în multiple situaţii când copilul n-a reuşit să satisfacă exigenţele parentale, acest copil ajunge să creadă că el este capabil doar „să nu fie capabil”. Şi pentru că aceste cuvinte au o încărcătură negativă foarte mare pentru copil – mai ales că ele sunt rostite de persoane semnificative din viaţa lui – psihicul lui, pentru a se conserva ferindu-se de această durere sufletească mare, începe să „uite” aceste lucruri. Adică, le refulează în inconştient. Numai că, poate peste mulţi ani de zile, dacă cineva îi spune într-un anumit context social cuvintele „nu eşti în stare de nimic”, s-ar putea ca cel devenit acum adult să reacţioneze extrem de energic uimindu-se pe el însuşi, dar, mai ales, uimindu-i pe ceilalţi prin comportamentul său. Sau poate că nu explodează comportamental dar simte că îl inundă o stare interioară plină de energie negativă şi foarte greu de ţinut sub control.

            Iată de ce unele cuvinte supărătoare sunt pentru noi adevărate pumnale îndreptate spre inima noastră. Iar alte cuvinte, care în mod normal sunt purtătoare ale unui mesaj posibil jignitor, ne lasă pur şi simplu indiferenţi. Cam pe aici pe undeva s-ar situa şi însemnătatea cuvintelor avei Dorotei.

            Dar, bineînţeles, noi nu suntem conştienţi de astfel de lucruri care se petrec în profunzimile noastre emoţionale. Tocmai pentru acest motiv suntem şi victime sigure ale deturnărilor emoţionale. De aceea ajungem să reacţionăm disproporţionat într-o situaţie, pentru că noi nu mai reacţionăm la situaţia respectivă, ci la ceea ce trezeşte în noi acea situaţie şi care s-a petrecut poate acum mulţi ani de zile.

            Ei, tocmai pentru că aceste lucruri sunt foarte mult conţinute în inconştient şi foarte puţin accesibile conştientului nostru, ajungem să nu ne putem cunoaşte adecvat pe noi înşine şi, odată cu aceasta, nu mai putem exprima păreri, să zice, cât de cât obiective nici despre ceilalţi oameni. Pentru că nu avem cum să vedem paiul din ochiul aproapelui dacă nu scoatem mai întâi bârna din ochiul nostru (Matei, 7, 3). Aşadar, pentru a-i putea cunoaşte mai bine pe ceilalţi oameni şi pentru a putea empatiza sănătos cu ei, e nevoie de conştiinţa de sine care poate fi obţinută printr-un proces laborios de autocunoaştere. Fără a mă cunoaşte pe mine însumi, eu nu-mi pot asuma responsabilitatea pentru nimic. Dimpotrivă, îmi declin competenţa responsabilităţii şi plasez lucrurile, mai ales cele negative,  sub responsabilitatea altuia. Iar pe mine mă tratez cu blândeţe şi mă justific, învinovăţindu-l pe celălalt. „Căci păcătuim în fiecare zi şi căutând îndreptăţire pentru patimile noastre, am părăsit calea cea dreaptă, pe care ne-au arătat-o părinţii, adică aceea de a ne învinovăţi pe noi înşine. Şi călătorim pe calea cea strâmbă, învinovăţind pe aproapele” (SFÂNTUL DOROTEI DE GAZA, 1980, p. 554).

            Sunt aici două păcate: autojustificarea sau dezvinovăţirea de sine şi, simetric,  învinovăţirea aproapelui.

            Autojustificarea sau îndreptăţirea de sine este un mecanism de apărare ce poate fi numit şi raţionalizare. Eu încep astfel să mă justific pe mine însumi şi să-mi găsesc tot felul de circumstanţe atenuante. Raţionalizarea este: “Justificare logică, dar artificială, care camuflează, fără ştirea celui care o utilizează, adevăratele motive (iraţionale şi inconştiente) ale unora dintre judecăţile acestuia, dintre conduitele şi sentimentele sale, întrucât aceste motive nu ar putea fi recunoscute fără anxietate”(IONESCU, JACQUET, LHOTE, 2007, p. 244).

Acţionând în duhul patristic, ava Dorotei consideră că raţionalizarea ca autojustificare ar trebui să fie înlocuită cu raţionalizarea ca autoînvinovăţire: „Dar va zice cineva: Şi dacă mă necăjeşte vreun frate şi, cercetându-mă, voi afla că nu i-am dat nici un fel de motiv, cum pot să mă învinovăţesc pe mine însumi? Dar de se va cerceta pe sine cu frica lui Dumnezeu, va afla negreşit că i-a dat vreun motiv, fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu înfăţişarea. Iar de se vede pe sine, precum zice, că prin nici una dintre acestea nu i-a dat vreun motiv în clipa de faţă, e de presupus că l-a necăjit altădată, fie cu lucrul, fie altfel, sau e de presupus că a necăjit pe vreun alt frate şi pentru aceasta era dator să sufere; sau, adeseori, pentru alt păcat. Deci de se va cerceta cineva, cum am spus, pe sine cu frica lui Dumnezeu, şi-şi va întreba cu de-amănuntul conştiinţa sa, se va găsi fără îndoială vinovat pe sine” (SFÂNTUL DOROTEI DE GAZA, 1980, p. 551).

În loc să găsesc justificări de ce nu sunt vinovat, aş putea proceda invers şi să identific motive pentru care aş putea fi vinovat. De fapt, atunci când sunt într-o situaţie pe care o resping cu tot felul de argumente raţionale, tocmai pentru acest fapt că o resping, mă arată ca fiind responsabil inconştient de situaţia respectivă. Cum zice şi ava Dorotei, unele cuvinte supărătoare mă afectează şi altele nu. Depinde de ce înmagazinez în inconştientul meu.

Altfel spus, dacă îmi vine să resping ceva sau să argumentez împotriva acelui ceva apărându-mă pe mine însumi, înseamnă că ceva adevăr există acolo şi ar cam trebui să-mi asum responsabilitatea pentru el chiar dacă nu-mi este prea confortabil să o fac.

            Problema se accentuează însă dacă, din cauza anxietăţii personale şi a disconfortului interior, în loc să-mi asum responsabilitatea – cum ar zice ava Dorotei, să mă învinovăţesc pe mine însumi – aleg să mă autoîndreptăţesc. Pe cineva tot trebuie să dau vina şi, astfel, dacă nu sunt eu vinovat atunci în mod sigur este altcineva.

            Proiecţia se referă exact la acest lucru. Acest mecanism de apărare este: „Operaţia prin care subiectul expulzează în lumea exterioară gânduri, afecte şi dorinţe de care nu are ştiinţă sau pe care le refuză în el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din mediul său înconjurător”(IONESCU, JACQUET, LHOTE, 2007, p. 238). Presiunea sau anxietatea fiind prea mare pentru o persoană ca să poată purta povara asumării responsabilităţii într-o situaţie sau pentru un anumit lucru, preferă să plaseze această responsabilitate asupra altei persoane.

“Fiindcă fiecare îşi dă dreptate sieşi, fiecare se lasă pe sine, cum am spus, nepăzind nimic şi cere de la aproapele păzirea poruncilor” (SFÂNTUL DOROTEI DE GAZA, 1980, p. 555). Celălalt trebuie să facă, eu nu. E doar problema lui şi gata.

            Prin asta se închide automat poarta dezvoltării personale şi a dezvoltării abilităţilor de autocunoaştere. Pentru că, în fond, cel care mă supără şi, după părerea mea, este singurul vinovat pentru că mă supără, este, de fapt, patima care este întru mine sau problema mea interioară şi neconştientizată.

„Se întâmplă iarăşi, uneori, că cineva se vede pe sine şezând în pace şi în linişte, dar când îi spune un frate un cuvânt care-l supără, se tulbură şi socoteşte de aceea că pe drept cuvânt se supără, zicând împotriva aceluia: „De nu venea şi nu vorbea şi nu mă tulbura, n-aş fi păcătuit”. Dar aceasta este un lucru de râs, este o judecată strâmbă. Căci oare, cel ce i-a spus lui acel cuvânt a sădit în el patima? Acela doar i-a arătat lui patima ce era întru el, pentru ca, dacă voieşte, să se pocăiască pentru ea. El se aseamănă cu o floare de tăciune, care pe dinafară e frumoasă, iar pe dinăuntru e cenuşă, şi când o sfărâmă cineva se arată cenuşa. Aşa şi acesta şedea în pace, cum socotea el, dar înăuntrul lui avea patima şi nu ştia. A fost de ajuns să-i spună fratele acela un singur cuvânt şi a scos la arătare tina ascunsă înăuntru. Deci dacă voieşte să fie miluit, să se pocăiască, să se cureţe, să sporească şi atunci va vedea că mai degrabă trebuie să mulţumească fratelui, ca celui ce i s-a făcut pricină a acestui folos” (Ibidem, pp. 551 – 552).

            Cel care se supără în situaţia în care este mustrat, tocmai pentru că se supără şi nu poate rămâne indiferent la cuvântul supărător, arată că „înăuntrul său avea patima şi nu ştia”. Ceea ce ştii, aşa cum am spus, ţine de domeniul conştientului, pe când, ceea ce nu ştii, este în inconştient. Poate una dintre cele mai frumoase şi mai plastice metafore pentru inconştient şi conştient este floarea de tăciune care pe dinafară e frumoasă, iar pe interior conţine cenuşă. Deci fratele meu spunându-mi un lucru care mă deranjează, n-ar trebui să fug de ceea ce mi se spune pentru a nu mă îndepărta de problema mea interioară şi încă neconştientizată. Să depăşesc acea stare de disconfort a anxietăţii care mă cuprinde şi să mă focusez pe acest simptom al anxietăţii pentru a-mi spori autocunoaşterea şi conştienţa de sine. Şi pentru asta ar trebui să-i mulţumesc.

            Pentru a putea face acest lucru însă trebuie să fiu vigilent pentru a surprinde încă din fașă gândurile care îmi vin din inimă. Aceste gânduri şi simţăminte sunt semnale venite din interior şi care ne oferă şansa de a rezolva problema. Dacă nu dispunem de abilităţi fine de autoanaliză personală, apariţia acestor simptome ne poate scăpa şi atunci vom rămâne la cheremul lor, deoarece vor izbucni atunci când nici nu ne aşteptăm: „Eruperile tale nu sunt diferite de cele ale unui vulcan – se petrec tot felul de bubuituri în interior, înainte ca lava să iasă la suprafaţă şi să înceapă să se reverse. Spre deosebire de vulcan, există lucruri subtile pe care le poţi face în fiecare zi, pentru a influenţa ceea ce se întâmplă sub această suprafaţă. Trebuie doar să înveţi să deosebeşti bubuiturile şi să reacţionezi la ele”(BRADBERRY, GREAVES, 2016, p. 83).      Însă noi, în loc să ne silim să învăţăm deosebirea acestor bubuituri şi să ne învinovăţim pentru ele, adică să ni le asumăm, pornim tirada asupra aproapelui şi învinovăţindu-l pentru ceea ce, de fapt, este al nostru.

Mai mult decât atât, Dumnezeu este Cel care îngăduie această posibilitate de vindecare interioară pentru noi şi noi, în loc să ne preocupăm de gândul că dragostea Lui se arată în fel şi chip în viaţa noastră, ne repezim asupra fratelui prin care lucrează în favoarea noastră. „Iar noi ne pornim să învinuim în orice lucru pe aproapele, învinovăţindu-l că ne-a dispreţuit şi că a lucrat contrar conştiinţei… . Iar noi nu suportăm să spunem despre fratele nostru, că Domnul i-a spus lui. Ci de auzim un cuvânt, îndată pătimim cele ale câinelui. Căci de aruncă cineva împotriva lui o piatră, îndată lasă pe cel care a aruncat-o, şi pleacă şi muşcă piatra. Aşa facem şi noi. Lăsăm pe Dumnezeu care îngăduie să fie aduse asupra noastră încercările spre curăţirea păcatelor noastre şi pornim împotriva fratelui, zicând: „De ce mi-a spus aceasta?”. Şi putând să ne folosim mult din acestea, uneltim împotriva noastră cele ce ne păgubesc. Căci nu voim să ştim că toate se fac după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, spre folosul fiecăruia. Dumnezeu să ne înţelepţească pe noi prin rugăciunile sfinţilor. Amin” (SFÂNTUL DOROTEI DE GAZA, 1980, pp. 557 – 559).      

BIBLIOGRAFIE:

1. SFÂNTUL DOROTEI DE GAZA,(1980). Despre învinovăţirea de sine, în Filocalia, vol. IX, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
2. BAR-ON, Reuven, (2009). Emotional Quotient inventory: EQ-i – manual tehnic şi interpretativ, traducere şi adaptare în România de Raluca Levinţi şi Dragoş Iliescu, Cluj-Napoca: Editura Sinapsis.
3. BRADBERRY, Travis & GREAVES, Jean, (2016). Inteligenţa emoţională 2.0 – strategii esenţiale pentru succesul personal şi profesional, traducere de Irina Brateş, Bucureşti: Editura Litera.
4. GOLEMAN, Daniel, (2016). Creierul şi inteligenţa emoţională – noi perspective, traducere de Gabriela-Alexandra Bănică, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
5. IONESCU, Şerban, JACQUET, Marie-Madeleine & LHOTE, Claude, (2007). Mecanismele de apărare – teorie şi aspecte clinice, traducere de Andrei-Paul Corescu, Iaşi: Editura Polirom.

 

Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut - Monahia Fotini

 

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”  - (Ioan 13:15)

 

Aceasta este porunca Mântuitorului, și desigur cea mai înaltă, pe care Părintele Justin s-a silit să o păzească întreaga-i viață, acesta a fost stindardul vieții sale, aceasta a fost în cele din urmă a doua sa fire – starea de a iubi neîncetat pe aproapele său, de a-și dărui neobosit viața prietenului său. Pentru Părintele Justin prietenii erau oamenii necăjiți, îndurerații sufletește, sărmanii, toți care aveau nevoie de ajutorul său, într-un cuvânt iubea tot omul, chiar și pe vrăjmași. Este bine-cunoscut spiritul de jertfă al Părintelui Justin în temnițele comuniste, încât, după mărturisirea unui prieten ce a lucrat în arhivele dosarelor Securității (C.N.S.A.S), pe Părintele Justin până și gardienii l-au iubit, pentru că dragostea Părintelui Justin înmuia inimi de piatră, transforma bestiile în oameni, însuflețea parcă până și iadul. Și aceasta pentru că avea un mod dumnezeiesc de a înțelege greșeala celuilalt, nu condamna, nu judeca omul, nădăjduind neîncetat în întoarcerea acestuia.

Nu am întâlnit niciodată un om care să ardă de dor pentru aproapele precum Părintele Justin, să ardă de dragoste dumnezeiască în a ajuta pe ceilalți precum o făcea sfinția sa; într-o zi în care nu putea ajuta pe cineva, mi-a spus că el nu se simțea om, dar acea zi eu nu am întâlnit-o niciodată, cât am stat în preajma sa. Eu așa l-am cunoscut pe Părintele Justin – la vârsta desăvârșirii. Cum a ajuns să dobândească acest dar, am reușit să-mi dau seama în parte, din propriile sale relatări pe care Părintele mi le-a împărtășit de-a lungul celor 10 ani petrecuți lângă dânsul. Nu încetez să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar pe care mi l-a dăruit – bucuria de a sta și eu, nevrednica, în preajma unui sfânt, darul de a-l întâlni pe Părintele Justin.

Părintele Justin, atât pentru mine, ultima dintre fiii săi duhovnicești, cât și pentru ceilalți ucenici cu mult mai de cinste, era un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, era ca o rază de soare, ca o prelungire a soarelui harului dumnezeiesc de care dacă te „agățai”, te conectai la frumusețea de negrăit a Dumnezeirii. Bucuria pe care o simțeai în preajma sa, o mărturisesc toți cei ce l-au cunoscut pe Părintele Justin.

Nu scriu acestea spre lauda mea, și nici n-aș avea cu ce mă lăuda, de vreme ce eu nu am pus nimic în practică din nevoințele și virtuțile pe care le-am văzut la dânsul, dimpotrivă mă osândesc pe mine însămi că am văzut și nu am făcut, primind un talant de preț pe care nu l-am lucrat niciodată. Scriu acestea însă spre lauda sa, pentru că dacă pietrele pot glăsui despre Dumnezeu, mă gândesc că poate și sufletul meu împietrit se va înmuia vestind faptele minunate ale acestui om pe lângă care Dumnezeu mi-a hărăzit să stau și totodată spre lauda lui Dumnezeu care a arătat cum te poți sfinți în orice timp, chiar și în vremurile noastre secătuite de duh, și mai ales într-o vreme de mare prigoană asupra Bisericii, ca aceea căreia i-a fost martor Părintele Justin, făcându-se pildă luminoasă de biruință asupra iadului comunist.

Lângă Părintele Justin simțeai o bucurie covârșitoare, simțeai Viața cea fără de moarte, cea fără de păcat, pentru că păcatul este cel ce aduce moartea și întristarea în viața noastră. Părintele Justin alina un dor, pe care oamenii obișnuiți ai lumii nu îl înțeleg – dorul de Dumnezeu. Poate că unii l-au aflat ușor, fără osteneală pe Părintele Justin. Eu, una, l-am căutat mult, cu durere și multă rugăciune.

Din clipa în care Dumnezeu s-a atins de inima mea, chemându-mă la viața aleasă a monahismului, părăsind toate bucuriile deșarte ale lumii, mă rugam neîncetat să găsesc un povățuitor duhovnicesc, așa cum citeam cu multă ardoare în Viețile Sfinților și în învățăturile filocalice ale Purtătorilor de Dumnezeu Părinți. Majoritatea celor cunoscuți mie îmi spuneau să nu mă mai necăjesc pentru că astăzi nu mai sunt povățuitori desăvârșiți ca în vremurile trecute, și singura noastră îndrumare spre dobândirea harului lăuntric ar fi doar învățătura Sfinților Părinți, pe care o putem găsi oriunde, în multele cărți publicate astăzi. Sunt sigură că Dumnezeu lucrează și așa, și cu mine a lucrat, găsind foarte mult folos în cărțile Sfinților Părinți, însă eu parcă doream ceva și mai mult, crezând cu tărie pe Sf. Simeon Noul Teolog care scria că cel ce va căuta povățuitor duhovnicesc, va găsi negreșit. Și nu încetam să mă rog ziua și noaptea ca Dumnezeu să-mi trimită acel povățuitor care să-mi arate calea sfințeniei.

Voiam atât de mult să văd sfințenia, să simt, ca să știu după ce trebuie să alerg în viață, să gust, ca să recunosc gustul neînșelat al Harului, al adevăratei lucrări duhovnicești, într-o lume plină de tot soiul de înșelări și văduvită de povățuitori. Și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ca și lui Toma, necredinciosul. După 5 ani de cereri și frământări, Domnul mi l-a scos în cale pe Părintele Justin. Din acest moment pentru mine a început raiul cel duhovnicesc. Din clipa în care m-a văzut, fără să apuc să-i mărturisesc vreun gând, Părintele Justin mi-a zis, spre surprinderea mea: „Tu ai să rămâi aici, pentru că avem multă treabă împreună! Tu ai să scrii!”. Eu, vizibil consternată, îl întreb pe Părinte: „Cum să scriu eu, Părinte? Ce pot scrie atâta timp cât nu am viață duhovnicească? Eu am venit la sfinția voastră ca să învăț, nu ca să învăț pe alții”. Părintele, puțin poznaș, zâmbind, mi-a răspuns: „Ai să scrii din experiențele ascetice”. Aici am amuțit, pentru că era cumva o vedere cu duhul a Părintelui, atinsese punctul sensibil din interiorul frământărilor mele sufletești. Într-adevăr eu purtam oriunde cu mine ca o comoară de mult preț, cărțile Sf. Ignatie Briancianinov, care se chemau chiar așa, Experiențe ascetice, o carte în patru volume ce îmi era temei în viața monahală, conținând învățături despre povățuirea duhovnicească. Era de fapt un răspuns sintetizator la toată căutarea mea – experiența ascetică era sub ochii mei, întrupată în persoana Părintelui Justin. Aveam să înțeleg mai târziu că am să și scriu, colaborând la revista mănăstirii și transcriind multe interviuri, pe care Părintele Justin mi le-a oferit, încredințându-mi o mare parte din tainele sale duhovnicești, interviuri publicate și cunoscute multora. Dar atunci nu mă gândeam la nicio lucrare misionară, căutând doar să surprind la un sfânt învățături și trăiri ale experienței Harului.

La început am fost destul de surprinsă, pentru că Părintele nu predica despre Har, despre viața sa lăuntrică mai nimic, chiar dacă era evident că Îl trăia. Cu greu smulgeai de la Părintele câteva vorbe. Și asta deoarece el nu prea era omul vorbei, era omul faptei desigur. Totuși vorbea mai mult decât zeci de predicatori pe care i-am întâlnit, vorbea prin gesturi, uneori și prin sfaturi, vorbea cu inima, numai că trebuia să te așezi pe o frecvență a inimii, a duhului său, ca să îl poți surprinde, să îl poți înțelege. Vorbea prin Dumnezeu. Încerca, pe cât i-a stat în putință, să nu vorbească nimic de la sine, vorbea și sfătuia doar dacă avea încredințare de la Dumnezeu. Așa l-am simțit eu. Era genul de duhovnic care nu te lăsa să te atașezi de el ca om, (chiar dacă era foarte greu să nu o faci), te atașa însă de Dumnezeu. Iar când observa că te atașai omenește de el, începea să te mustre și să te îndepărteze ușor, până ce îți reveneai pe făgaș. Dar la el până și mustrarea era frumoasă, mângâietoare parcă. Mustra omul, fără ca acesta să se poată supăra pe el, pentru că Părintele nu mustra cu patimă, ci mustra cu toiagul dragostei divine, mustra pentru că era nevoie să tămăduiască anumite patimi, anumite neputințe. Părintele era un încredințat ascultător de Dumnezeu.

Nu vorbea decât ceea ce îi transmitea Duhul să facă. Am mai scris și în alte rânduri: povățuirea Părintelui Justin depindea în mare măsură de vasul fiecăruia, adică de cât putea fiecare să cuprindă. Această colaborare a părintelui cu Dumnezeu era fantastică și nesăturat de frumoasă. De pildă, atunci când nu puneam rugăciune către Domnul înainte, și mergeam la Părintele să îl întreb ceva fără să mă rog Domnului să trimită cuvânt prin dânsul ca să știu ce să fac, ori nu îmi răspundea, ori nu își făcea timp pentru mine, ori îmi spunea cu totul altceva ce nu avea aparent nicio legătură. Atunci însă când vorbeam cu Domnul înainte, totul curgea și mă desfătam de mierea izvorâtă din cuvintele sale. Aceasta se întâmpla ca să ne învețe să ne raportăm în orice situație la Dumnezeu, pe El să îl avem în centrul existenței noastre pentru că fără de El nimic nu am putea face, după cum ne învață Scriptura, și totodată să ne călească, să putem sta singuri pe picioarele noastre, atunci când oamenii nu ne vor putea veni în ajutor sau vor fi chiar împotriva noastră.

Ca probabil majoritatea maicilor și călugărilor din cele două mănăstiri, ctitorite de Părintele Justin, aveam o mare „problemă” în raport cu Părintele Justin – marea de oameni care năpusteau neîncetat la ușa sa, de care noi, călugării, în cugetul nostru omenesc, parcă nu mai încăpeam. Atât de mulți oameni căutau cu disperare mâna sfântă de ajutor a Părintelui Justin, încât devenise deja o mare minune să poți intra la Părintele, și, și mai mare minune era să mai să te și spovedești la sfinția sa. Înțelegeam în cea mai mare măsură perfect situația, erau oameni cu necazuri mari, familii ce purtau o adevărată dramă și tragedie, cazurile cele mai dificile, bolnavi cu trupul și cu mintea, cărora doar un mare doctor duhovnicesc, precum Părintele Justin, le putea alina durerea și ușura amarul. Oamenii veneau cu multă credință, ce (de multe ori ne stăteau și nouă pildă), veneau cu atâta încredere că Dumnezeu va asculta rugăciunea Cuviosului său, încât uneori nu cereau decât o binecuvântare, o strângere de mână, să se atingă doar de marginea hainelor sale, care izvorau mir de vindecări, și le era destul.

Multe minuni am văzut, ce doar prin cărțile sfinților de demult le mai citeam, și totuși cârteam în sinea mea, întristându-mă că eu nu voi avea timp să aflu tainele duhovnicești, mult râvnite de mine. Practic nu știam când să îl pot deranja pe Părintele Justin, care avea un program foarte aglomerat, cu care greu puteai ține pasul, sau mai degrabă nu puteai, decât eventual pentru puțină vreme. Și era uimitor să vezi cum noi, atât de tineri, nu reușeam să ținem pasul cu un bătrân sprinten la 80 și ceva de ani, care avea nenumărate griji, fiind stareț a două mănăstiri cu obști numeroase, primind de dimineața până târziu în noapte oameni, pe care îi asculta cu drag și senin, nedând semn de oboseală, urmând apoi ca la miezul nopții să meargă și la slujba de noapte, unde pomenea pomelnicele primite de peste zi, afundat în sine însuși și în Dumnezeu. Mă minunam de unde îi vine această putere, că uneori mi se părea că numai om nu este. De cele mai multe ori, Părintele nu dormea decât două-trei ore pe noapte. Și poate îmi era mai ușor să înțeleg nevoința sa, dacă ar fi fost pustnic, departe de orice grijă pământească, dar să îți poți ține mintea odihnită în Dumnezeu, având două obști de călugări, și să asculți toată ziua necazurile oamenilor, mi se pare peste putința omenească.

Din această pricină îmi era atât de milă de nevoința bătrânului, încât mă sfiam și nu îndrăzneam la început să îi cer să mă spovedească, motiv pentru care mă spovedeam la un alt duhovnic din apropiere, dar căutând să iau tot timpul sfat povățuitor de la Părintele Justin, pentru care mă rugam neîncetat și mă hotărâsem să-mi încredințez sufletul în mâinile sale, numai să mă primească. Reușeam să ajung și eu la Părintele, prin bunăvoința maicii starețe, față de care Părintele Justin avea o mare prețuire și care îl și îngrijea în cele ce țineau de chilie, masă și orice ajutor pe care putea să i-l ofere, în măsura în care și Părintele accepta. Dar de maica Justina, maica stareță, Părintele se bucura și era pentru mulți cunoscut faptul că prezența ei îl odihnea pe Părintele care avea desigur o lucrare duhovnicească cu dânsa, ca una ce urma să păstorească singură mai târziu o obște de 150 de maici. Prin lucrarea lui Dumnezeu, maica stareță mă lua adesea cu dânsa la Părintele și împreună pregăteam uneori și masa Părintelui, din care bineînțeles ciugulea câte puțin, uneori mai mult să nu o mâhnească pe maica decât pentru nevoia sfinției sale. Ușor Părintele începea să-mi povestească din nevoința din temniță, unde a fost închis timp de 16 ani, nevoință care l-a călit și i-a oferit atâtea daruri duhovnicești, de care ne bucuram noi, dar și despre lucrarea duhovnicească a monahului, neuitând niciodată să menționeze faptul că el nu este un călugăr profund, filocalic, smerindu-se și ascunzându-și în permanență lucrarea, totodată învățându-mă că doar prin smerenie putem dobândi darurile duhovnicești. Eu parcă zburam de bucurie cu fiecare sfat primit, pentru că nu era doar cuvântul, dar simțeai înlăuntrul tău un rai, o desfătare edenică, de parcă Părintele ne hrănea nu cu cuvinte, ci cu merinde din grădina raiului.

Părintele meu duhovnic, observând povățuirea Părintelui Justin, mi-a poruncit să merg la Părintele Justin să îi cer să mă spovedească, nu doar să mă sfătuiască. Eram destul de neîncrezătoare că voi reuși și așa mă stresam și frământam înainte de a ajunge la dânsul, că mi se părea că am să și mor de atâta stres, nu cumva să îl supăr și să se răstească la mine. Mai ales că era și luna august, în Postul Adormirii Maicii Domnului, luna cea mai plină din an, când veneau mulți pelerini în vacanțe, și mulți din românii de peste hotare și mulți alții care se spovedeau. Ajung la ușa Părintelui și nu îndrăzneam să intru, era pur și simplu plin de oameni și zarvă mare peste tot. Intru prin ușa din spate, cu orice risc, hotărâtă fiind să fac ascultare de duhovnicul care mă trimisese la Părintele Justin în acel moment. Eram blocată și nu făceam decât să mă rog: „Doamne, pentru rugăciunile duhovnicului meu, rânduiește să mă primească dacă este voia Ta, și să nu se supere Părintele pe mine că îl deranjez în așa moment nepotrivit”.

Părintele însă, ca un cunoscător al celor ascunse, simțise gândul și frământarea mea, și ca să mă conving de lucrarea lui Dumnezeu și totodată să prind curaj, știindu-mă atât de temătoare, când mă vede, mă privește fix cu multă hotărâre, se ridică, încuie ușa chiliei sale, își pune epitrahilul la gât și cu multă dragoste îmi zice, ridicând epitrahilul, „Hai! De când te așteptam eu!”. Eu nu apucasem să-i spun nimic și el mai dinainte mi-a răspuns atât de părintește. Aceea a fost prima mea spovedanie la Părintele Justin, pe care nu am putut să o uit niciodată și I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru negrăita Sa purtare de grijă. Nici pe departe nu mă aștepta Părintele pe mine, ca și cum aș fi avut o vrednicie anume, pentru că de multe ori i-am pricinuit multă supărare Părintelui cu neascultările mele, ci mi-a vorbit atât de călduros pentru că așa era obiceiul său, să te facă să te simți unic, să te simți ales, ca el să poată lucra ușor spre îndreptare și sporire sufletească. Avea o noblețe și o sensibilitate aparte a sufletului. Atunci când veneai la dânsul cu mustrare de conștiință și cu evlavie, te întâmpina cu mare cinste, oferindu-ți parcă un trofeu, când veneai înfumurat însă, te primea puțin distant, rece, în cazul în care scăpai nemustrat sau chiar alungat. Prin aceste experiențe cred că am trecut cu toții, cei care am fost ucenicii săi și percepeam în sinea noastră fiecare pricina care era înlăuntrul nostru.

Astfel, de multe ori te verificai. Uneori și o privire mai rece, indiferentă a Părintelui era pentru noi un semnal de alarmă, că ceva pe undeva am greșit, însăși privirea Părintelui era un toiag de povățuire. Pentru început primisem de la Părintele o rânduială frumoasă, dar mult mai lejeră, aveam un program anume de rugăciune cu Doamne Iisuse, pe lângă slujbele Bisericii, program de citire din Sfinții Părinți și câteva ore de ascultare în obște, cerându-mi să îmi mărturisesc adesea gândurile. Aceasta s-a întâmplat o perioadă, pentru că după aceea, cu trecerea timpului, după ce prindeai și tu experiență duhovnicească, spovedania putea dura și 4-5 minute, pentru că știa cu duhul și ceea ce ai să spovedești. Adesea îl auzeam spunând: „Măi, hai că restul (păcatelor) le știu”… și făcea dezlegarea.

Obișnuia să petreacă mai mult timp cu începătorii și cu cei ce traversau o anumită perioadă de formare duhovnicească. În rest chiar dacă nu petreceai multe clipe cu Părintele Justin, îi simțeai la tot pasul protecția duhovnicească. Părintele Justin nu încuraja o povățuire duhovnicească forțată, nu folosea rânduieli tipiconale, considera că mântuirea este în funcție de fiecare, și după cum fiecare om e diferit în felul său așa și pravila și canonul erau pe măsura și folosul fiecăruia. Folosea dragostea, iar nu constrângerea, rânduiala de colectiv o disprețuia, după cum disprețuia comunismul. Considera mai bună, cu toate riscurile de rigoare, pentru că sunt, o povățuire în libertate decât una înlănțuită de tăierea forțată a voii. Părintele se cobora la nivelul fiecăruia și vorbea pe limba fiecăruia, iar acesta era unul din darurile sale cele mai mari: arta povățuirii.
Tot la început auzisem de la mulți că Părintele Justin ar fi împotriva rugăciunii lui Iisus și că nu recomandă această practică. Inițial când am auzit m-am tulburat puțin, deoarece eu îndrăgeam foarte mult această rugăciune și îmi doream să o dobândesc prin povățuirea Părintelui Justin, dar nu îndrăznisem să-i cer acest lucru, lăsând pe Dumnezeu să lucreze firesc aceasta, fără bravură și cutezanță.

Auzisem chiar de un caz. Unul din monahii râvnitori din obștea de călugări, a mers la Părintele Justin să îl întrebe cu îndrăzneală necugetată: „Părinte, sfinția voastră aveți rugăciunea inimii?”. Părintele, în smerenia sa, i-a răspuns categoric: Nu! Auzind, monahul, dezamăgit conchide: „Atunci, Părinte, mă iertați, dați-mi blagoslovenie să plec să caut un duhovnic care are această lucrare a rugăciunii inimii”. Părintele nu s-a tulburat, l-a lăsat să plece și monahul a plecat, neînțelegând ceea ce de fapt trebuia să simtă – rugăciunea tainică, smerită a Părintelui Justin. Chiar dacă înăuntrul meu simțeam că Părintele dobândise rugăciunea, vrăjmașul începuse să mă ispitească cu gânduri de neîncredere, dând crezare unor bârfe cărora le-am deschis urechea. Gândul de judecată spunea în sinea mea: „Dacă Părintele Justin are doar o lucrare făptuitoare, filantropică și nu este un practicant al lucrării isihaste, un lucrător al rugăciunii ce se zice cu mintea în inimă? Atunci eu pentru ce să mai stau aici?”. Dar cum îmi venea gândul, mă luptam să nu îl primesc și mă rugam Domnului să aibă milă de mine și să mă încredințeze într-un fel, ca să mă pot liniști, pentru că nu aveam liniște sufletească. Îmi iau inima-n dinți și mă hotărăsc să-i mărturisesc Părintelui Justin gândul de îndoială.

Ajung așadar la spovedit, dar tot nu îndrăzneam să-i spun că l-am judecat. Deodată însă Părintele îmi spune foarte tăios: „Uite, eu îți dau ție următorul canon. Singura ta pravilă aceasta să fie: rugăciunea neîncetată, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa! Aceasta să o zici în tot locul și timpul, fie că te afli în chilie, fie că te afli în biserică, fie că ești în lume, în tren sau autobuz, în zarvă sau liniște, tu să zici neîncetat această rugăciune”. Eram distrusă, cum am putut să îl judec pe duhovnicul meu? Uite, cum m-a smerit Domnul! Și i-am mărturisit atunci Părintelui frământarea mea. Părintele a zâmbit, fără să se simtă deloc jignit, și totodată mi-a dat niște explicații prețioase referitoare la această lucrare. Mi-a zis: „Rugăciunea lui Iisus este coloana vertebrală a monahului. Rugăciunea inimii este un dar, care nu se dă tuturor, ci doar unor temperamente și celor ce cer cu smerenie. Este nevoie și de un povățuitor cercat și care să fie în același duh cu ucenicul.

Eu mă bucur tare mult când văd că mai sunt astfel de căutători, dar rugăciunea lui Iisus nu este o dogmă – mirenii se pot mântui și fără ea. Iar dacă ai anumite stări mai deosebite nu le considera mai presus de fire, ci o normalitate. Starea fireasca a monahului este să fie într-o permanentă rugăciune. Într-o lume anormală există riscul să consideri mai presus de fire, stările firești. Roagă-te tot timpul și să știi că atunci când omul se crede mai așezat atunci e mai dezrădăcinat. Unora însă nu le recomand această rugăciune pentru că nu o înțeleg și nu știu să o spună. Ori cad în înșelări, neavând destulă atenție și smerenie, ori o spun într-un mod mecanic, ca pe o formulă și nu se folosesc. Ce rugăciune a inimii este aceea fără inimă? Rugăciunea inimii este orice rugăciune zisă din inimă. Rugăciunea inimii o poți dobândi în dar și printr-o stare permanentă de jertfă”.

Părintele Justin primise acest dar, Părintele Justin era el însuși o inimă de rugăciune ce ardea nestins de dragostea pentru oameni, încât până și în ultima clipă a vieții sale, cu trupul plin de răni și de suferință, uitând de sine, avea această frământare dumnezeiască: cine va încălzi inimile acestor oameni? Părintele Justin avea rugăciunea fierbinte care ajungea la cer, avea rugăciunea pe care i-o asculta Dumnezeu și i-o împlinea. Părintele Justin a zburat la cer cu inima bătând de rugăciune pentru cei rămași orfani de calda sa povățuire. A urcat cu el la Dumnezeu toată dragostea sa pentru noi, și dragostea știm că nu cade niciodată! Oare nu-l va asculta Domnul și acum pe Părintele Justin?

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile și dragostea Cuviosului tău Justin, miluiește-ne pe noi, păcătoșii! Să avem parte de rugăciunile lui!

 

Sursa: Revista Atitudini  (Preluare din noua carte „Părintele Justin – Mărturii ale sfințeniei”, apărută la Fundația Justin Pârvu).

Mai multe mărturii aflați aici.

 

 

BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Frankenstein - tatăl aurolacilor din catacombele Bacăului - Valeriu Tănasă

 

„Singură copilăria deţine taina transfigurării cosmice” - Nichifor Crainic

 Dintre toate cele care ni se întâmplă sub soare, nimic nu este întâmplător. Tocmai intrai grăbit prin spatele pieţii şi privirea mi se aşează pe un grup de copii format din patru aurolaci.

Unul muşca dintr-o ruladă cu mere, altul trăgea cu sete dintr-o pungă portocalie, al treilea tocmai îşi alimenta punga albă cu substanţa ce îl va extazia peste puţin; iar pe al patrulea nu am mai apucat să disting ce face. Mă apropiai de ei. Doi sunt mai înalţi iar ceilalţi doi sunt mai chirciţi. Îmi cer repede să le dau un leu.

Le spun să facă un pas în spate fiindcă au venit la mine fără umbră de frică, dar şi cu nevinovăţie şi mult entuziasm. Nu mă ascultă. Fac doar o jumătate de pas şi iar mă atacă frontal -, să le dau bani. Scot un leu şi douăzeci, fiindcă mai mult nu aveam, banii fiind în monede. Două monede de cincizeci de bani şi două de câte zece bani. Nemulţumirea se instalează instantaneu. Îi întind celui mai mare şi mai ameninţător cincizeci de bani. Celui care mai muşcă încă odată din ruladă, i-o întind pe cealaltă. Dar sunt covârşit de aurolaci şi învins, trebuie să le explic că nu am alţi bani la mine, fiindcă m-au trimis să schimb. Unul aruncă cei zece bani cu ciudă pe caldarâm. Dar văzând starea mea, oarecum sinceră dar şi cuprins de zăpăceală, se potolesc.

Cel mai înalt şi cu un ten al pieii mai închis, mă întreabă dacă există Spania. Le spun repede: da, este o Ţară pe la marginea Europei. Atunci mi-l arată pe cel mai slab dintre ei şi îmi spune că micuţul rahitic, are ca mamă:  Spania -, şi tată: pe Frankenstein. Le privesc rapid feţele şi constat că sunt serioşi, dar mai ales, am simţit că aşteaptă de la mine, să mă minunez. Copilul, care se uită la mine şi dă din cap aprobând că părinţii lui sunt Spania şi Frankenstein, pluteşte într-o aură de blândeţe dar şi dezorientare, este anemic, are dinţii maro, dar îmi spune cu voce tare că nu se drogheză şi într-adevăr are în mână rulada din care mănâncă. Fără nici un semn, mă părăsesc. Nu sunt de-al lor. Mă mişc şi eu din loc. Câţiva oameni priveau către noi. Mă simt învins, pus la colţ şi fără replică în faţa acestor copii care bântuie străzile, dar sunt optimist că am văzut în ochii lor, mai multă speranţă şi mai mult curaj decât în sufletul meu.

Cine este Frankenstein?! Iată că aceşti copii lăsaţi de izbelişte de adevăraţii părinţii şi-au făurit propria identitate. Este o condamnare la moarte pentru un copil care a fost părăsit de ambii părinţi, sau, mai mult, nu a apucat să vadă pe nici unul dintre ei. Trebuia să inventeze o mamă şi un tată. După o zi, îmi amintesc că aş fi fost inspirat, dacă le spuneam, că toţi oamenii avem o mamă divină, pe Maica Domnului, care se roagă Fiului lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, cu atât mai mult pentru copiii orfani. Mai profund spus de maica Sepfora: “Maica lui Dumnezeu, care ne este tuturor Mamă, ne iubeşte pe noi toţi şi ne mângâie. De la Ea neamul omenesc primeşte atât de multe!”  Să nu pătrundă oare în canalele oraşului glasul clopotului? Sau suferinţa este aceea care a îmbolnăvit auzul copiilor din subterană!

Mă târăsc încurcat şi necăjit, pe mine însumi, că am pierdut încă un examen, nefiind în stare să le spun bieţilor orfani cine îi acest Frankenstein. Sunt impresionat de altruismul  lor, fiindcă nu i-au condamnat nici măcar ştiinţific pe „părinţii” lor. Aflu că “Frankensteien sau Prometeul modern prezintă povestea unui tânăr student elveţian care descoperă secretul animării materiei neînsufleţite şi care, asamblând părţi ale corpului uman, creează un monstru care, ulterior se răzbună pe creatorul său datorită faptului că a fost respins de societate”.  De câte ori i-am zărit pe aceşti copii, întotdeauna i-am văzut în mişcare. Plecaţi într-o căutare asiduă a părinţilor. Cu toate că i-au părăsit în acest iad pământesc, iată că aurolacii le găsesc circumstanţe atenuante şi nu încriminează pe nimeni. Nu am simţit ură în privirile lor viguroase şi sincere. Ei ştiu că paradisul nu este pe acest pământ, dar la ei, speranţa este vie, ca o lumânare aprinsă la picioarele Domnului Iisus Hristos, de pe catepeteasma oricărei Mănăstiri. Ei sunt convinşi că vor mai găsi “fărâme de candoare” şi -, prin iubire, se poate încă lumina această vale a plângerii din canalele oraşelor României.  După ce m-au părăsit, totuşi, am văzut în privirile copiilor o implorare, însă s-au lămurit într-o clipă că nu sunt vrednic să le ofer nimic. Doreau de la mine un cuvânt care să ofere altă rezolvare a stării lor din lumea aceasta. Această idee cu părinţii lor utopici (Spania şi Frankenstein) este asemănătoare cu hermafroditul, „care e un accident monstruos al biologiei. Hermafroditul  este o defecţiune a naturii în care cele două principii ale naturii (femininul şi masculinul) se anulează unul pe altul şi care pare o fioroasă ispăşire a cine ştie căror păcate”, cum bine ne învaţă sfântul martir Nichifor Crainic.

Încep să înţeleg, câtuşi de puţin, infinita suferinţă care este în inimile acestor tineri din subteranele oraşelor. Ei nu se vor  împăca niciodată cu ideea că sunt o bucată de pământ animată de nu ştiu care alchimist. Mai degrabă şi-ar afla pacea şi liniştea inimii, dacă li s-ar explica faptul că pot să lupte pentru ideea de a deveni un simbol androgin. Pentru că: „Androginul e conceput ca o enigmă sublimă a destinului omenesc, proiectat dincolo de moarte, pe planul veşniciei. El e un arhetip etern din lumea ideilor pure, căruia nimic nu-i corespunde din viaţa terestră. El pluteşte mai presus de orice păcat, în zăpada spirituală a unei feciorii fără sfârşit”, aflăm de la acelaşi Nichifor Crainic, un om care a reuşit să ţină aproape de Dumnezeu, întreaga elită culturală, a intelectualilor şi a scriitorilor, din România, în perioada interbelică. Trebuie să căutăm a face ceva pentru copiii străzilor, pentru că altfel, mai târziu, sigur se vor răzbuna pe noi, fiindcă i-am respins, cu o indiferenţă mai rece ca a gerului, ce îngheţă străzile oraşelor, în ajunul Crăciunului.

Pentru că România, fiind o ţară majoritar creștin ortodoxă, mai poate salva sufletele acestor copii ai nimănui,  în comparaţie cu ţările apusene (Suedia, Olanda etc.), unde părinţii îndeamnă copii de la vârsta de 12 ani să facă sodomie iar în şcoală sunt învăţaţi să facă păcatele împotriva firii ca să nu rămână fetiţele gravide. Şi totuşi, dacă fiinţele acestea din temniţele fără ferestre (canalele oraşelor), ştiu că sunt fericite -, iar eu sunt orb şi nu pot vedea frumuseţea cărora lor le este accesibilă sau mai bine zis dăruită, pentru suferinţa pe care o îndură. Cât de genial remarca Dostoievski că ...”noi nu ştim că suntem fericiţi”. Aşteptăm să ne-o spună alţii. Să ne descuie altul uşa pe unde se intră în tezaurul  Împărăţiei. Dar nu este aşa; noi singuri trebuie să începem urcuşul către înviere. De la noi trebuie să vină imboldul. Noi trebuie să ne destupăm urechile să auzim bătaia lină a Mântuitorului. Dacă o auzim şi vom deschide, lumina şi bucuria ce o vom vedea va alunga toate spaimele şi trufiile noastre. Rămân la ideea, că Însuşi Mântuitorul le-a descoperit în taină copiilor străzii, că suferinţa ce o gustă acum pe pământ este o uvertură scurtă, a fericirii veşnice ce îi aşteaptă. Doamne ajută!

       Bacău                                       Septembrie 2013

LARICS - Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică

 

Trăim într-o lume în care accesul la informație reprezintă nu numai o nevoie importantă pentru cunoaștere, ci un drept fundamental, uneori plătit cu prețul vieții. Ce facem însă, atunci când informațiile sunt contradictorii, mincinoase, manipulatoare? Cum separăm grâul de neghină? Un lucru este cert. Tot ceea ce aflăm într-un mod sau altul mai ales din mass media trebuie trecut prin filtrul gândirii și pus sub semnul întrebării mai înainte de a fi asimilat drept adevăr. Există interesul unor manipulări în masă și numeroși lupi au îmbrăcat haină de oaie. Înțelepciunea și discernământul ancestrale ale poporului român spun că lupul își schimbă părul, dar năravul ba...

 Gândul.Info informează că Academia Română a lansat recent Laboratorul de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS), în care un grup de cercetători aflaţi în coordonarea profesorului Dan Dungaciu, din care fac parte şi mai mulţi experţi apropiaţi zonei de securitate naţională şi de comunicare, vor diseca mesajele şi strategiile de propagandă folosite în spaţiul românesc şi european, de către Rusia, dar şi de către Ungaria, după cum a arătat academicianul Ion Aurel Pop.

LARICS îşi propune să nu se concentreze strict doar pe emitenţii de „fake news” (concept încă vag şi greu de definit) sau de propagandă agresivă, ci pe analiza unei „geopolitici a neîncrederii” – mediile sociale unde acestea prind cel mai bine şi unde există o criză acută de încredere şi repere, a explicat Dan Dungaciu.

 „Cu ceea ce vrem să începem este încrederea în societăţi – naţionale sau comunitatea europeană. Teoria lui Thomas spune că o realitate falsă, percepută ca reală, devine reală prin consecinţele ei. S-a dat şi un exemplu celebru – dacă o comunitate află că o bancă intră în faliment şi este o ştire falsă, dar se repede să îşi scoată economiile din bancă, ştirea devine adevărată prin consecinţe, în sensul că banca intră în faliment. În războiul informaţional, informaţiile false care se disipează într-o societate produc consecinţe. Această ştire din teoria lui Thomas, dacă este lansată într-un sistem bancar solid, în care lumea are încredere, oamenii nu se vor repezi a doua zi să îşi scoată banii din bănci. Trebuie să există o neîncredere prealabilă în sistemul financiar, încât un astfel de zvon să producă efecte. Şi aici sunt două tipuri de analiză: pe unii îi intereasează cine lansează ştirea că sistemul financiar e în criză, pe noi ne interesează care este mediul societal care are sau nu are încredere în bănci. Sunt două paliere pe care trebuie să le acoperim, iar excesul e dăunător: dacă ne raportăm strict la cei care lansează informaţiile false, dar nu vom înţelege mediul în care informaţia e lansată, atunci ratăm cel puţin jumătate din tablou, probabil jumătatea cea mai importantă. În sensul acesta, ne interesează lipsa de încredere în instituţii, în ţesătura societală a comunităţii respective.Neîncrederea instituţională e direct proporţională cu eficacitatea unui război informaţional”, a explicat Dan Dungaciu.

Experţii cooptaţi de Academia Română în LARICS provin din domenii apropiate securităţii naţionale, comunicării, dar şi din mediul academic şi din presă. Conform paginii de prezentare, membrii LARICS sunt foştii miniştri de Externe Cristian Diaconescu şi Sergiu Celac, profesorul Dan Dungaciu, profesorul Iulian Chifu (fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate şi politică externă), analista Antonia Colibăşanu (fostă angajată a agenţiei de analiză Stratfor), Dan Dima (fost consilier prezidenţial de securitate naţională), Mihaela Nicola (fondatorul agenţiei de comunicare The Group, care a colaborat şi cu SRI la un aşa-numit proces de rebranding), jurnaliştii Bogdan Ficeac, Ion M. Ioniţă, George Damian, Marcela Tuşcă şi Valentin Buda (ambii din Republica Moldova), fostul diplomat şi ziarist George Scarlat, consultantul Petrişor Peiu, dar şi cercetătorii Darie Cristea, Tatiana Cojocari şi Lucian Dumitrescu.

Rectorul Universităţii Babeş Bolyai, academicianul Ion Aurel Pop, a arătat că în contextul în care astăzi lumile „se reconstruiesc pe criteriul adevărului”, adevăr care a ajuns să constea în ce crede orice om de cuviinţă că este bine sau este rău, există pericolul generaţiilor care din lipsă de cunoştinţe, pot fi bombardate cu orice informaţie: „Receptorul de astăzi e mai mult ca altădată tabula rasa. Vă amintiţi de sloganul „nu acumulare de cunoştinţe, ci know how”. Ceea ce creează un prilej extraordinar, orice lucru pe lumea asta are şi dublu tăiş: generaţii de oameni care nemaiavând cunoştinţe acumulate în cel mai bun computer pe care îl avem la ora actuală şi care este creierul omenesc, pot fi bombardaţi cu orice. Dacă comunicatorul ştie să o facă cu inteligenţă”.

Pop a exemplificat foarte multe discursuri şi „adevăruri” folosite de Ungaria, într-un veritabil „război comunicaţional şi de informare” pe care îl poartă cu România, în contextul în care România se pregăteşte să aniverseze în 2018 centenarul Marii Unirii, iar Ungaria a înfiinţat un departament de stat pentru organizarea în 2020 a centenarului Tratatului de la Trianon, care a trasat graniţele Ungariei de astăzi.

„Ungaria e o ţară care îşi întăreşte identitatea, sub un guvern de dreapta, cu colaborări de extremă dreapta, dar nu e singura ţară din regiune care face asta, o fac şi cehii, o fac şi slovacii, şi polonezii. Ei folosesc în acest moment aspecte care privesc identitatea Transilvaniei – ardelenismul şi modalitatea de a construi o nouă ţară pe temeiuri istorice, invocându-se existenţa principatului autonom al Transilvaniei. 

Dintre aceste idei câteva m-au frapat”, a arătat Ion Aurel Pop, care a înşirat multe dintre conceptele folosite tot mai insistent de Budapesta la adresa României, în acest „război informaţional”:

- „Autonomiile au fundament istoric şi ele trebuie promovate dincolo de statul naţional, dar în afara Ungariei, Ungaria istorică este un pământ sfânt, alt slogan care a apărut şi care trebuie reînviat politic.

- Istoria românilor este o istorie recentă, românii fac parte dintre popoarele fără istorie, incluse parţial în monarhia habsburgică şi apoi în dubla monarhuie austro-ungară.

- Termenul de valah nu este sinonim cu termenul de român, aspect împrumutat din necesităţi practice şi de statul vecin Serbia.

- Ardealul nu este România, pentru că face parte din România de mai puţin de 100 de ani, iar din Ungaria a făcut parte de o istorie întreagă şi legăturile istorice sunt mai puternice cu Ungaria, decât cu România.

- Titlul din manualele de şcoală, pe care le-am urmărit după 1990 în Ungaria istorică - introducere pentru elevii de şcoală primară: Pământul sfânt al Ungariei istorice era prefaţa, iar una din teme se chema „ungurii, civilizatorii bazinului carpatic”.

- Numele Iancu de Hunedoara este incorect, el trebuie numit Ioan, pentru că îl chema Ianoş. Absolut fals.

- Sunt voci în cultura românească care cer schimbarea imnului de stat. Ele sunt preluate şi se spune că imnul trebuie schimbat pentru că evocă personalităţi străine de cultura noastră, de pildă sintagma Mihai, Ştefan, Corvine. Corvinii ar trebui scoşi din imn, iar ei spun că de-aia trebuie schimbat imnul.

- Numele oraşului Cluj Napoca: pe baza unei poziţii a unui coleg de la Bucureşti, a apărut în Ungaria ideea că Napoca este un termen ceauşist, inventat în 1974, şi ar trebui eliminat. Este o sintagmă cu o vechime de peste 2.000 de ani, avem izvoare de când era un sat dacic, apoi a devenit Napoca, care e cel mai vechi municipiu de pe teritoriul României, a fost făcut la începutul domniei lui Adrian şi are acte în regulă. Ei preiau din arsenalul informaţiilor noastre, trunchiate şi bine dirijate.

- În fine, transilvănenii nu au dorit unirea din 1918. A fost imediat preluat şi tradus în mai multe limbi străine, pentru momentul 2018, când opinia publică din Germania, din Franţa, din statele anglofone să fie pregătită că actul Unirii s-a făcut peste voinţa locuitorilor români transilvăneni”.

Rectorul de la Cluj a explicat că există o singură soluţie pentru a contracara aceste manipulări propagandistice: „Toate aceste lucruri, pe fondul unei lipse crase de cunoştinţe, al unor lecturi fragmentare, prind contur. Pentru a putea răspunde acestor provocări, e nevoie să ne cultivăm cel mai important obiect pe care îl avem în dotare, şi anume creierul omenesc. Pentru asta e nevoie de educaţie serioasă, de grija pentru educaţie pe care noi se pare că nu o mai avem”.

Un semn că această inițiativă este pozitivă, valoroasă, este și reacția rusă:

 

Replica rusă

Miercuri, la București, a fost lansat Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică "LARICS", care va funcționa sub egida Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române.Organizatorii susțin că LARICS ar fi "prima instituție din România dedicată explicit cercetării dezinformării și războiului informațional".

Din discursurile ținute în cadrul respectivei ceremonii, care a fost retransmisă on-line și în Republica Moldova, am înțeles foarte clar că respectivul laborator nu va fi unul de combatere a dezinformării, ci chiar de dezinformare, iar scopul anunțat de "cercetare a dezinformării și războiului informațional" va fi doar un paravan pentru această trebușoară.

De fapt, LARICS va fi nici mai mult, nici mai puțin decât un instrument prin care vor fi taxați, vor fi puși la index cei care gândesc altfel, care au pretenția să susțină că o presă liberă este una care oferă informații de alternativă, care dă și a doua sursă și asigură diversitatea surselor, chiar dacă acestea nu sunt corectness political.

Între țintele LARICS este și instituția noastră de presă — Sputnik, care a fost citată expres în respectivul context. Am fost surprins să aflu că Sputnik-ul, alături de altele, constituie un pericol real la adresa Uniunii Europene și al României, că ar urmări dezintegrarea UE, scopuri politice și de expansiune (aici chiar au sărit calul autorii acestor afirmații).

Într-un cuvânt, LARICS va lupta cu propaganda rusească —"o propagandă disimulată, bine organizată și cu dispersie europeană și mondială, care manipulează mase mari de cetățeni cu informații false, defăimări".

S-au precipitat rău domnii. Dar de ce? Presa mainstream domină copios piața informațională din România. Iar Sputnik nu are decât un site pentru publicul de acolo. De ce atunci se tem? Oare nu pentru faptul că situație este exact invers decât o prezintă ei? Ei sunt cei care fac propagandă. O fac pentru birocrația Uniunii Europene, care este pe cale de a se prăbuși și care doar interesele naționale ale României nu le urmărește. Ba dimpotrivă. Iar Sputnik doar constată niște lucruri, niște realități. Păi, dacă e așa, au tot motivul să se teamă. Și să se teamă rău pentru că oamenii în curând vor înțelege. Deja mulți, foarte mulți au înțeles ce se întâmplă de fapt.

Sau poate LARICS este doar un fel de sinecură pentru cineva. Nu ne-ar mira nici asta.

Acum să revenim la gândul de mai sus că acest laborator de contracarare a propagandei va fi unul de fabricare a propagandei.

Deloc întâmplător Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică "LARICS" va funcționa sub egida Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu". În fruntea acestui institut se află de ani buni nimeni altul decât Dan Dungaciu. El a fost consilierul lui Mihai Ghimpu, când acesta suplinea funcția de președinte al Republicii Moldova. Și a mai fost secretar de stat la Externele de la București. Dar nu asta este cea mai importantă calitate a domnului Dungaciu. Lumea spune că el ar fi ofițer cu grad mare în serviciile române, care de vreo două decenii sunt aservite celor occidentale. Asta explică totul.

Se pare că Vladimir Volkoff spunea că cei mai buni la dezinformare sunt specialiștii calificați de la anti-dezinformare. Oare nu e tot așa și cu propaganda, care este tot un fel de dezinformare? - Sursa: Sputnik.md 

 

LARICS Mission and Statement

Laborator de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS)

Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI) lansează, în colaborare cu parteneri interni şi externi, primul Laborator de Analiza a Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (link: LARICS).

LARICS funcționează în interiorul ISPRI, ca structură componentă a institutului, dar cu agendă separată și specifică. Scopul principal este de analiză/evaluare a evenimentelor interne și externe, a presei internaționale, cu referire specială la România și Republica Moldova, în contextul unor confruntări purtate în spațul mediatic care au ajuns, în anumite evaluări, la dimensiunea unor „războaie informaționale”.

LARICS a lansat un portal dedicat explicit acestor chestiuni (www.larics.ispri.ro), cu scopul de a pune în dezbatere publică tot ce ține de acest domeniu: analiza conceptelor, a metodelor și tehnicilor de manipulare/comunicare publică, a componentelor principale ale războaielor informaționale. Portalul este primul de acest fel în România și va fi o sursă și o resursă unică pentru decidenți politici, presă de specialitate, cercetători interesați de fenomen, studenți etc.

LARICS își propune, prin intermediul portalului aferent, să devină inclusiv o sursă de „early warning” (avertizare timpurie) în ceea ce privește posibile campanii publice de dezinformare declanșate pe teritoriul celor două state. În plus, LARICS va începe campanii de informare publică și o serie de cursuri pentru jurnaliști dedicate acestor chestiuni (acțiuni de propagandă, dezinformare, manipulare publică, identificarea acestora, metode și strategii de contracarare etc.).

LARICS are în componență un grup de experți (Consiliu de experți) care produce, pe baza materialelor brute furnizate și publicate pe portalul www.lacris.ispri.ro, analize sau editoriale dedicate fenomenului.

LACRIS face un apel către cei interesați (instituții, persoane fizice etc.) să sprijine și să se alăture proiectului nostru. Suntem deschiși și promovăm parteneriatele și colaborarea cu alte instituții sau persoane fizice care împărtășesc aceleași preocupări. De asemenea, ne dorim un parteneriat fructuos și eficace cu presa din România și R. Moldova pentru diseminarea rezultatelor cercetărilor noastre către un public cât mai larg.

 

sursa foto: rusul.ro

 

 

Tristeţi britanice. Brexitul din credința în Hristos - Nicuşor Gliga

_{Prin circumstanţe, independente de eventuale planuri personale de vacanţă, în vara aceasta am revăzut Londra şi, pentru prima dată, am ajuns la Greenwich şi  la Oxford. Prilej de a potoli curiozitatea (re)întâlnirii cu asemenea locuri faimoase, la care s-a adăugat şi bucuria revederii  rudelor, prietenilor}

_{Dar, atunci, de unde vin tristeţile?}

_{Depinde cu ce ochi sunt privite şi cercetate locurile văzute, băştinaşii trăitori de secole în arhipelagul britanic şi  imigranţii mai vechi şi mai noi, cei ai mileniului trei. Superficial, doar cu ochii anatomici, ca o cameră de luat  vederi, sau analitic, cu ochii minţii, sau profund, cu ochii sufletului.}

_{Tristeţile sălăşluiesc la adâncime. Sunt pietrele care se zăresc când şi când şi  care rămân după ce Tamisa trece purtând cele vremelnice spre marea acestei lumi, cimitir al speranţelor deşarte.}

_{Londra… Clădiri vechi, clădiri noi, zone rezidenţiale selecte, cartiere modeste, lume multă şi pestriţă, vânzoleală din zorii zilei până noaptea târziu, aşa cum îi şade bine capitalei unui fost  imperiu, în care nu apunea soarele…}

_{Am locuit câteva zile într-un cartier modest, cu oameni de toate rasele şi religiile, într-o zonă dominată de evrei ultra-ortodocşi. Unele lucruri în modul  de viaţă al acestor evrei ni se par ciudate. Eu am o anumită simpatie pentru că  se definesc ca evrei prin ataşamentul “ ultra” la mozaism, religia care-L anunţă pe adevăratul Dumnezeu, dar pe Care evreii (încă) Îl neagă. Poate printre aceştia (numai Dumnezeu ştie)  se află şi vreo rezervă de apostoli care, la vremea potrivită, vor porni în lume să-i îndemne pe evrei (şi nu numai) să se întoarcă la Sfântul lui Israel, adică la Mântuitorul Iisus Hristos. Sunt mulţi care-şi spun evrei dar nu mai au nicio treabă cu Moise. Cred, însă, în antisemitism, holocaust, darwinism…}

_{Evreii ultra-ortodcşi, deşi trăiesc în condiţii modeste, au mulţi copii. Locaşurile de cult (sinagogile) actuale devenind neîncăpătoare, e nevoie de altele noi. Logic şi normal.}

_{În aceeaşi parte a Londrei, musulmanii trăiesc alături de evrei, în aceleaşi condiţii modeste şi iubesc copiii. Musulmanii nu-L cunosc pe adevăratul Dumnezeu dar vorbesc de El ca de un profet. Unii musulmani (şiiţii) spun, însă, că  Iisus (Isa), fiul Mariei, va judeca lumea, afirmând astfel atotputernicia Mântuitorului Iisus Hristos. Fiind puţine moschei, la vremea rugăciunii (sunt cinci pe zi – hamsa salaat) musulmanii se adună în stradă. Şi aceştia au nevoie de lăcaşe de cult. Logic şi normal.}

_{Dar unde sunt supuşii Majestăţii Sale, creştini între catolicism şi protestantism?}

_{Am intrat într-o biserică, una  din cele care încă nu au fost scoase la vânzare şi transformate în apartamente de lux, birouri, săli de fitness etc. Înăuntru totul alb, două şiruri de bănci, un pian în faţa aşa-zisului altar (o masă), o cruce simplă pe perete, singurul indiciu care face trimitere la o imitaţie de creştinism. Într-una din bănci, un homeless (fără casă)  sforăie puternic. Mai sunt alţi doi care dorm, fără să facă zgomot. La intrare, pe două măsuţe, nişte lumânări pastilă. Cui să aprinzi o lumânare şi de ce, într-o sală de concerte?}

_{În Oxford, la biserica St. Michael at the North Gate Torre, asist la căsătoria dintre un tânăr creştin-ortodox român şi o tânără creştină anglicană (o bură din Africa de Sud). Mirele ar fi vrut (şi mireasa aşişderea) să celebreze cununia în Biserica Ortodoxă Română din Oxford, dar preotul nu a fost de acord. Aşa că mirele a renunţat uşor, dar  nici preotul n-a propus o soluţie.}

_{O căsătorie într-o biserică anglicană nu este o cununie, adică pe capetele mirile nu sunt puse cununiile, pe care le poartă împăraţii, regii, demnitarii, fecioarele. Nu se cântă “Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii!” ca pe nişte împăraţi, stăpâni ai propriei lor vieţi împreună. Printre invitaţi, la această “nuntă din Canaa Galileii” n-o găsim pe Maica Domnului care să-L determine pe Fiul ei să transforme apa în vinul cel mai bun. Câteva vorbe şi rugăciuni spuse de un pastor (în costum obişnuit şi la cravată), ceva muzică la orgă. Tinerii pornesc la drum într-un concubinaj sau parteneriat, ca după o căsătorie civilă, care nu are nicio valoare în faţa lui Dumnezeu.} 

 _{A doua zi, duminică, ies din hotel şi mă duc vis-à-vis la biserica St.Andrew (https://en.wikipedia.org/wiki/St_Andrew%27s_Church,_Oxford ). Pastorul, care tocmai sosise şi deschidea uşile, îmi spune că la orele 8:30 are loc un serviciu divin. Mai era o jumătate de oră şi se prezentaseră doar câţiva enoriaşi în vârstă. Poate la următorul serviciu divin de la  orele 10:30 vor fi mai mulţi, după ce se vor fi trezit şi luat micul dejun…}

_{Întruna din zile am fost şi pe stadionul olimpic la Jocurile Paralimpice. Lume multă, multă ca pe orice stadion.}

_{Pe internet circulă un articol cu titlul “Ţara din Europa care a capitulat în faţa lui Allah” (vezi şi : http://evz.ro/tara-europa-capitulat-allah.html ) Pentru a capitula trebuie să te afli mai întâi într-o luptă, într-un război. Ori, nu există vreo ştire de ieri, de alaltăieri, cum că Marea Britanie se află sau s-a aflat în mileniul trei în război cu Allah, chiar la ea acasă. De fapt, adevărul gol-goluţ este că Marea Britanie (şi nu numai) se leapădă, de secole, de credinţă, adică de Hristos. Şi după lepădare se capitulează uşor şi în faţa lui Allah şi în fața oricărui idol. Ambasadorul Marii Britanii (al Majestăţii Sale, regina Elisabeta a II-a, capul Bisericii Anglicane) în Arabia Saudită s-a convertit la islam. De ce n-ar face-o şi viitorul rege? Şi după rege, supuşii?} 

_{Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării,/ Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. (II Tesaloniceni 2, 3-4)}

_{Nu Brexitul din UE este motiv de îngrijorare ci Brexitul din credinţa în Hristos. De îngrijorare şi de tristeţe.}

 

 

Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Einstein: Forța nevăzută care guvernează totul

 

 „Când am propus teoria relativităţii, foarte puţini oameni m-au înţeles, iar ceea ce urmează să spun acum, se va ciocni de neînţelegerea şi prejudecăţile din această lume. Te rog să păstrezi aceste scrisori atât timp cât este necesar: ani, decenii, până când societatea este suficient de avansată pentru a accepta ceea ce voi explica mai jos.         
Există o forţă extrem de puternică, pentru care, cel puţin până în prezent, ştiinţa nu a găsit o explicaţie formală. Este forţa care include şi guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers şi încă nu a fost identificată de noi. Această forţă universală este IUBIREA.      
Când cercetătorii au investigat teoria unificată a universului, au uitat cea mai puternică forţă nevăzută. Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei ce o oferă şi o primesc. Iubirea este gravitaţie, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atraşi de alţii. Iubirea e putere, deoarece multiplică tot ce avem mai bun şi oferă umanităţii şansa de a nu pieri în propriul egoism orb. Iubirea expune şi revelează. Pentru iubire noi trăim şi murim. Iubirea e Dumnezeu şi Dumnezeu este Iubire.          
Această forţă explică totul şi oferă sens vieţii. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire deoarece este singura energie din univers pe care fiinţa umană nu a învăţat să o controleze după voinţa sa.    
Pentru a evidenţia iubirea, am creat o simplă substituire în cea mai faimoasa ecuaţie de-a mea. Dacă în loc de E=mc2, acceptăm că energia pentru a vindeca întreaga lume poate fi obţinută din multiplicarea iubirii cu viteză luminii la pătrat, atunci ajungem la concluzia că iubirea este cea mai puternică forţă ce există, deoarece nu are nici o limită.           
După eşecul umanităţii în a utiliza şi controla celelalte forţe din univers, care până la urmă s-au întors împotriva noastră, este imperios să ne hrănim pe noi înşine cu o altă formă de energie…

Dacă vrem ca speciile noastre să supravieţuiască, dacă vrem să descoperim sensul vieţii, dacă vrem să salvăm lumea şi fiecare fiinţă conştientă ce trăieşte, atunci iubirea este unicul răspuns.

Probabil nu suntem încă pregătiţi să creăm o bombă a iubirii, un mecanism destul de puternic pentru a distruge ura, egoismul şi lăcomia care devastează planeta. Cu toate acestea, fiecare individ poartă cu sine un mic, dar puternic generator de iubire, a cărui energie aşteaptă să fie eliberată. Când o să învăţăm să oferim şi să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom putea afirma că iubirea învinge tot, că poate transcende totul şi orice, deoarece iubirea este chintesenţa vieţii.

Regret profund că nu am fost capabil să exprim ceea ce este în inima mea, care a bătut în linişte pentru ţine întreaga mea viaţă. Poate e prea târziu pentru scuze, dar cum timpul e relativ, simt nevoia să îţi împărtăşesc că Te Iubesc şi datorită ţie am ajuns la răspunsul suprem!
Tatăl tău,

Albert Einstein”

(una dintre cele 1400 de scrisori donate în anii 1980 de Lieserl, fiica lui Einstein, Universității Ebraice din Ierusalim, cu mențiunea de a nu fi publicate decât după minim două decenii de la moartea tatălui său)
 

Evenimente. Apeluri. Petitii
Patriarhia Română: îndemn stăruitor la donare de sânge - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Răspunzând la semnalul mai multor unități medicale și centre de transfuzie din țară privind scăderea numărului de donatori din această perioadă, Patriarhia Română reînnoiește apelul său către clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române pentru donare de sânge.

În acest moment nevoia de sânge este acută în multe unităţi medicale, deoarece există intervenții chirurgicale care sunt amânate în spitale din cauza acestei lipse. Astfel, cei care doresc să ajute la rezolvarea acestei crize sunt îndemnați să meargă şi să doneze sânge la centrele de transfuzie cele mai apropiate.

Un model de acţiune deosebită în acest sens este reprezentat de voluntarii de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului care, pe perioada verii, în fiecare zi de miercuri, merg să doneze sânge în centrele de transfuzie sanguină din București.

Campania „Donează sânge, salvează o viață”, inițiată încă din anul 2013 de Patriarhia Română şi aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii noastre, a reușit până acum mobilizarea a peste 25.000 de donatori, fiind recoltați aproximativ 12 000 de litri de sânge. Desigur, această campanie continuă având speranţa că va încuraja pe mai mulţi români să fie solidari cu cei bolnavi.

 

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

foto: Ziarul de Constanța

CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Pregătirea pentru Dumnezeiasca Cuminicare sub îndrumarea Părinților Bisericii - Ieromonah Benedict Aghioritul (CĂRTI)

Prezentare:

Ortodoxia ca stil de viaţă - Prof. univ. dr. Pavel Chirila (CĂRTI)


Reflecţii IV. Din caietele Arhiepiscopului Justinian. Caietele 191, 192 şi 195 - *** (CĂRTI)


Misiunea în Ardeal - Parintele Arsenie Boca (CĂRTI)

Prezentare:

Mama ortodoxă - Vladimir Zobern (CĂRTI)

Prezentare:

Nu este un secret faptul că fiecare copil trebuie educat ținându‑se cont de temperamentul, caracterul și capacitățile sale. Probabil că nu este foarte greu să‑l transformi într‑un mic rob în condițiile unei discipline de fier, dar va fi mult mai dificil să culegi pe termen lung roadele unei astfel de „educații”. Să nu se înșele părinții‑dictatori că vor reuși să cultive pe această cale în sufletul lui smerenia și ascultarea – mari virtuți creștinești! De fapt, ei riscă să facă din el un om nefericit sau chiar bolnav. La extrema cealaltă a educației este dra­gostea oarbă a părinților față de odrasla lor. Aceasta dezvoltă în copil neînfrânarea și egoismul, care atrag după sine boli duhovnicești, nu de puține ori și trupești. „Să le iertăm copi­ilor lipsa de seriozitate și neatenția, scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul, dar nu răutatea și viclenia...”
Simțind dragostea, grija, blândețea părinților, copilul va împărtăși aceeași iubire prin faptă. Dacă părinții și‑au educat din pruncie fiii cu înțelepciune și discernământ, obișnuindu‑i cu un comportament atent și cu o atitudine binevoitoare față de oameni, ei vor perpetua acest model de comportament toată viața.
Cartea de faţă, preocupată de responsabilitatea deosebită a educării copiilor în tradiția Ortodoxiei, este un ghid în care va afla răspunsuri orice părinte interesat de sănătatea du­hovnicească și fizică a copiilor săi.

Detalii despre carte / COMANDA

Părintele Justin Pârvu - Mărturii ale sfinţeniei - *** (CĂRTI)


O viaţă în har. Psalmii lui David – experienţe duhovniceşti - Sandu Florea (CĂRTI)


Iisus în ţara mea - Nichifor Crainic (CĂRTI)


Memoriile unui Isihast: Filocalie carpatină - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CĂRTI)


Mângâietorul celor întristaţi, bolnavi şi bătrâni - Arhim. Dionisie Romano (CĂRTI)


Rugăciuni și sfaturi privind LOCUL DE MUNCĂ și găsirea unui rost în viață - *** (CĂRTI)

 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls) de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri), precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc. Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta  Editurii Agaton reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii Libraria "Cartea ortodoxa prin posta"  (3000 carti; 50 domenii) - www.agaton.ro Revista Porunca Iubirii - www.poruncaiubirii.agaton.ro Biblioteca ortodoxa (eCarti, cugetari) - www.biblioteca.agaton.ro Editura Agaton - www.edituraagaton.ro   www.rugulaprins.go.ro                - Site al Asociatiei ORTOPRAXIA "Fericit cel ce citeşte… căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3) Periodicitate: lunar

Revista Porunca Iubirii  apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului Editor Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) 0740054256; revista@agaton.ro Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese Director: Ioan Cismileanu Consilier editorial: Preot Adrian Roman Redactori Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Amalia Dragne; Natalia Corlean ---------------------- ISSN 2344 - 0619 ISSN-L 1453 - 7567