Un detaliu se cere a fi menționat din start, fiind evident: Președintele Iohannis s-a întâlnit cu liderii comunității maghiare într-o instituție publică a statului român în timp ce întâlnirea cu prefecții și comunitatea românească din cele două județe s-a întâlnit într-o catedrală. Mesajul transmis astfel de Președintele Iohannis este unul tot de desconsiderare a comunităților de români din zonă...
Episcopul Covasnei și Harghitei, PS Andrei Moldovan, i-a înmânat președintelui Klaus Iohannis, în cadrul întrevederii de la biserica ortodoxă Sfântul Nicolae din Miercurea Ciuc, o scrisoare în care românii din cele două județe îi solicită șefului statului sprijin pentru păstrarea identității naționale și culturale. Întâlnirea a avut loc pe 18 iulie, cu prilejul vizitei preşedintelui României, Klaus Iohannis, în judeţele Harghita şi Covasna. Au trecut mulţi ani de când un şef de stat nu a mai fost în vizită oficială în cele două judeţe din centrul ţării, iar scopul acestei vizite îl reprezintă cunoaşterea problemelor locale, identificarea realităţilor zonei, dar şi a elementelor care ţin de viitoarea dezvoltare regională”, după cum a precizat purtătorul de cuvânt al preşedintelui Klaus Iohannis.
"Vă adresez aceste cuvinte în calitate de păstor al credincioșilor ortodocși români din Episcopia Covasnei și Harghitei, punându-ne nădejdea în dumneavoastră că ne veți fi alături în demersurile noastre de păstrare a identității naționale, a culturii și tradițiilor pe aceste meleaguri. Vă aducem la cunoștință că, din această perspectivă, este imperios necesară găsirea unor soluții pentru asigurarea, prin bugetul central, a suportului financiar pentru proiectele promovate de asociațiile și fundațiile culturale, religioase și civice din cele două județe, având în vedere potențialul economic extrem de redus al comunității românești în acest spațiu", se arată în scrisoarea înmânată președintelui de episcopul Andrei Moldovan.
Românii din Harghita și Covasna contează pe sprijinul președintelui pentru elaborarea unei strategii de dezvoltare economică, prioritară pentru zona Covasna-Harghita și atragerea de investitori, cu finalitate în crearea unor noi locuri de muncă și menținerea celor existente, deoarece "componenta economică este principala cale de estompare a asperităților interetnice, de eliminare a exodului populației românești din zonă și de reafluire a generațiilor tinere spre locurile natale", se arată în scrisoare.
"În același timp, ne punem speranța ca veți acorda o atenție deosebită legilor trimise de Parlament către Dumneavoastră spre promulgare, legi care, uneori, la nivelul județelor Harghita, Covasna și Mureș pot produce efecte juridice nedorite în zonă și care pot pune în pericol buna conviețuire interetnică în zonă", se mai afirmă în scrisoare. Sursa: Agerpres
Președintele, inivitat la Centenarul Marii Uniri, la Toplița
Cu aceeași ocazie, Președintele Iohannis a fost invitat de episcopul Covasnei și Harghitei la Mănăstirea Sf. Ilie din Toplița, de Centenarul Unirii Președintele României. Episcopul Andrei Moldovan i-a spus președintelui că Mănăstirea Sfântul Ilie din Toplița a fost ctitorită în curtea casei părintești a primului patriarh al României, Miron Cristea. În timpul vizitei, președintele statului a primit din partea episcopului Harghitei și Covasnei o icoană cu chipul lui Iisus Hristos, 'care să vă însoțească în marea și greaua misiune pe care o aveți de înfăptuit', pictată de măicuțele de la Mănăstirea din Izvorul Mureșului. De asemenea, președintele a primit o carte conținând operele unor autori români din județele Harghita și Covasna, precum și un dar cusut de mână, din partea Asociației Șezătoarea Românească, cu însemnele naționale.
"Vă mulțumesc primirea frumoasă pe care mi-ați făcut-o. Dragi enoriași, dragi români, sunt foarte bucuros că am ajuns astăzi în Catedrala Episcopală, unde m-ați așteptat așa frumos. Sunteți așa de frumos îmbrăcați, aveți copii frumoși și mi-ar plăcea ca aceste comunități să se dezvolte frumos și bine. Pentru mine, este un moment foarte special această vizită în catedrală, un moment pe care personal mi l-am dorit și nu este greșit să spunem că aceste lucruri, în aceste întâlniri, nu țin numai de biserică, numai de stat, ci ele țin și de noi, toți', a spus Klaus Iohannis, în interiorul catedralei.
La ieșire, președintele a declarat presei că este impresionat de primirea care i s-a făcut și și-a exprimat speranța că va reveni și va aprofunda discuțiile începute.
'În primul rând, mi-au pregătit o primire foarte frumoasă, sunt impresionat. Mi-am dorit mult să vin aici, la Catedrala Episcopală. Astăzi, am întâlnit oameni frumoși, care m-au întâmpinat cum se cuvine, cu pâine și sare, cu copii îmbrăcați în straie sărbătorești. Am discutat un pic împreună și sunt foarte bucuros că am avut astăzi această ocazie. Sper să revin cât mai de curând și să aprofundăm discuțiile începute astăzi', a declarat președintele Iohannis, la ieșirea din Catedrala Episcopală. Sursa: Agerpres
Forumul Civic al românilor: Președintele, manipulat de gazdele gălăgioase din secuime, a ignorat comunitatea de români
Conducerea Forumului Civic al Românilor din județele Covasna, Harghita și Mureș își exprimă regretul că președintele Klaus Iohannis, care a efectuat o vizită în Covasna și Harghita, nu a alocat timp și unei întâlniri cu reprezentanții comunităților românești din această zonă, în care sunt minoritari din punct de vedere numeric.
Liderul Forumului, prof. univ. dr. Ioan Sabău-Pop menționează, într-un comunicat de presă, că ar fi fost de „importanță majoră” ca președintele să fi fost informat și să cunoască direct de la sursă „problemele grave, de discriminare etnică, de deznaționalizare, de epurare la care este supusă populația românească de către unele autorități și lideri locali”.
„Surprinzător, am fost complet ignorați, nu am primit niciun răspuns și nici nu am fost primiți de președintele României, într-o întâlnire separată. Mai mult chiar, nici în plenul întâlnirii, reprezentanților comunității românești nu li s-a permis să vorbească. S-a întâmplat chiar în prezența președintelui, care nu s-a sfiit să stea solemn în picioare când s-a intonat așa — zisul imn secuiesc, care conține texte prin care românii sunt priviți de sus cu trufie nemeșească. Ne exprimăm regretul că președintele ales al tuturor românilor s-a lăsat manipulat de gazdele sale care revendică gălăgios, cu sfidătoare stăruință, drepturi ce ar proveni dintr—o istorie închipuită ce poartă reminescența vetustă a epocii feudale”, se arată în documentul citat.
Reprezentantul Forumului Civic mai menționează că, în urma vizitei președintelui Klaus Iohannis, „am rămas cu sentimentul abandonării, cu lipsa de preocupare în calendarul său public și politic pentru soarta noastră”.
„Ne pare rău de adevărul pe care îl constatăm: că, la rândul său, președintele României nu dorește să știe de existența și necazurile noastre, ale românilor, numeric minoritari în zonă și pe cale de dispariție în unele localități, după ce, în continuitatea noastră multimilenară, ne-am purtat destinul printre acești munți, am ținut trează lumina civilizației prin tradițiile ce le avem ca popor statornic și creștin. Ar fi fost un prilej potrivit pentru un dialog constructiv, chiar istoric, cu efecte benefice pentru toți locuitorii județelor vizitate și un semnal pentru autoritățile locale de a păși spre normalitate. Chiar dacă statistic contăm electoral mai puțin, avem și noi dreptul la respect și tratament egal din partea președintelui, regretăm că s-a pierdut prilejul de a o face. În orizontul nostru de așteptare am fi dorit să se risipească sentimentul coincidențelor post-decembriste de până acum, în care noi românii de aici, am fost spectatori nevinovați la defilarea unei galerii triste a multora dintre demnitarii care în loc să ne reprezinte cu adevărat în forurile țării ne-au trădat, ne-au ignorat, deseori am fost dați uitării, deși existăm și mai suntem încă pe aceste meleaguri”, afirmă liderul Forumului Civic.
Referindu-se la modul în care s-a desfășurat vizita șefului statului, președintele Forumului a opinat că organizatorii, respectiv reprezentanții „puterii locale au creat aparența oficializării și autentificării marcării teritoriale simbolice a unui ținut inexistent, rupt de teritoriul României, prin cele două momente controversate, al intonării imnului și oferirii steagului secuiesc, amintind de momente istorice dramatice pentru români”.
Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, ce reunește aproape 40 de organizații nonguvernamentale, a fost fondat în anul 2005 de un grup de intelectuali, cu binecuvântarea actualului mitropolit al Banatului, Ioan, cu scopul de a contribui la păstrarea și dezvoltarea identității naționale a românilor din cele trei județe. Sursa:
Unde a greșit și unde s-a comportat corect Președintele Iohannis
O bună analiză a rezultatelor vizitei, precum și sublinierea momentelor delicate din cadrul acesteia, găsim pe Dan Tanasa Blog:
Vizita Preşedintelui Klaus Iohannis în județele Covasna și Harghita de ieri a marcat un moment important pentru comunitățile locale din cele două județe. Din păcate, din anumite puncte de vedere, modul în care a fost pregătită această vizită lasă loc unor speculații.
Unde a greșit Președintele Iohannis
În primul rând, organizarea vizitei a fost lăsată în mâna autorităților publice locale, controlate de UDMR, în timp ce prefecții celor două județe, reprezentanții statului în teritoriu, au fost complet ignorați. O astfel de vizită, de protocol zero, în care se pun la punct absolut toate detaliile, ar fi trebuit organizată de prefecți, iar cei doi prefecți ar fi trebuit să-l însoțească pe Președintele Iohannis peste tot.
Fără să-și propună acest lucru, Iohannis a subminat autoritatea prefecților în cele două județe și a transmis un mesaj eronat, acela că în acea zonă partenerii lui de discuție nu sunt reprezentanții guvernului ci grofii locali ai UDMR. Evident, este necesară cunoașterea opiniilor autoritățile publice locale din zonă, însă în această zonă există o particularitate, aceea că toată administrația publică locală este controlată de UDMR. De altfel, Iohannis s-a întâlnit cu liderii UDMR într-o instituție publică a statului, Consiliul Județean Harghita, în timp ce întâlnirea cu prefecții celor două județe a avut loc în Catedrala Episcopală din Miercurea Ciuc.
Apoi, Președintele Iohannis a stat la aceeași masă cu un lider UDMR trimis în judecată pentru fapte de corupție, un „penal”. Este vorba despre liderul UDMR Borboly Csaba, președintele Consiliului Județean Harghita.
Dezbaterea „Coerență și transparență, exemple de bune practici la nivelul județelor Harghita și Covasna”, care a avut loc în incinta Consiliului Județean Harghita în prezența Președintelui Klaus Iohannis, a fost o mascaradă ieftină pusă la punct de UDMR cu acordul stafului prezidențial. Cu excepția primarului UDMR din orașul Covasna, toți ceilalți vorbitori (exclusiv maghiari) s-au plâns Președintelui Iohannis despre chestiuni identitare închipuite. De altfel, UDMR a dovedit o dată în plus că nu este o formațiune de oameni politice serioși ci una de circari. În primul rând pentru că, contrar protocolului stabilit, l-au forțat pe Președintel Iohannis să asculte drepți „imnul secuiesc” (imn despre care Marko Bela sau Kelemen Hunor nu știau nimic în 1990 sau 2000) iar în al doilea rând pentru că, din nou contrar protocolului stabilit, „dezbaterea” nu a fost o dezbaterea ci un prilej de campanie electorală pentru liderii ultra-naționaliști ai UDMR din zonă.
Românii din Covasna și Harghita au fost discriminați pe criterii etnice chiar sub ochii Președintelui Klaus Iohannis, organizatorii „dezbaterii” permițând doar unor etnici maghiari să se adreseze Președintelui, în vreme ce românilor prezenți în sală li s-a refuzat pur și simplu oportunitatea de a se adresa Președintelui. Liberalii covăsneni au reacționat public și au tansmis că sunt nemulţumiţi de faptul că niciun reprezentant al comunităţii româneşti „nu a fost lăsat să vorbească” la întâlnirea pe care preşedintele Klaus Iohannis a avut-o marţi, la sediul Consiliului Judeţean, din Miercurea Ciuc, cu reprezentanţii administraţiei publice locale din Covasna şi Harghita, transmite Agerpres preluat de Mesagerul de Covasna.
Liderul PNL Covasna, Olimpiu Floroian, care este şi consilier judeţean, a declarat pentru AGERPRES că termenul „dezbatere” menţionat în program de către organizatori a fost impropriu, întâlnirea, la care au participat circa 300 de primari şi consilieri locali şi judeţeni din cele două judeţe, printre care şi el, fiind, în fapt, o „informare” privind aspecte ce vizează comunitatea maghiară.
„Nu a fost, practic, o dezbatere, ci o informare a comunităţii maghiare despre cum trăiesc şi ce s-a întâmplat de o sută de ani încoace, de când românii îi ‘domină’. Despre asta s-a discutat. Niciun reprezentant al comunităţii româneşti nu a fost lăsat să vorbească, nu s-a putut discuta pe temele stabilite, pentru că nu s-au respectat. (…) Suntem revoltaţi de faptul că am fost martorii unui scenariu, prin faptul că atunci când a dorit să ia cuvântul un reprezentant al comunităţii româneşti, nu a fost lăsat. Şi, mai mult decât atât, cei care au luat cuvântul au fost numiţi de moderatorul dezbaterii, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că a fost un scenariu bine gândit şi stabilit dinainte. (…) Ar fost bine ca şeful statului să ne asculte şi pe noi şi să acceptat o întâlnire cu reprezentanţii comunităţii româneşti, aşa cum i s-a cerut de fapt”, a armat Olimpiu Floroian.
Preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, Tamas Sandor, a negat aceste acuzaţii, susţinând că nu a fost un gest intenţionat. „Moderatorul nu ştia etnia celor care au ridicat mâna şi care nu au putut să ia cuvântul. (…) Nu a fost nominal pe bază de listă”, a declarat, pentru AGERPRES, Tamas Sandor. În mod evident, afirmația grofului UDMR este o minciună.
În cursul zilei de luni, conducerea Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, ce reuneşte aproape 40 de organizaţii nonguvernamentale din cele trei judeţe, i-a solicitat preşedintelui Klaus Iohannis să includă în programul vizitei sale în judeţele Covasna şi Harghita şi o întrevedere cu reprezentanţii comunităţii româneşti, pentru a informat cu privire la „aspectele particulare” cu care se confruntă populaţia românească din această zonă, minoritară din punctul de vedere numeric, care este supusă unui „proces de erodare şi pierdere a identităţii naţionale”. Din păcate, Președintele Klaus Iohannis a refuzat să dea curs cererii legitime a Forumului Civic.
După dezbaterea de marţi cu autorităţile locale, la care s-a referit liderul PNL Covasna, şeful statului s-a întâlnit, tot la Miercurea Ciuc, cu episcopul Covasnei şi Harghitei, Andrei Moldovan, care i-a înmânat o scrisoare prin care românii din cele două judeţe îi solicită sprijinul pentru păstrarea identităţii naţionale şi culturale. Președintele Iohannis s-a întâlnit cu liderii comunității maghiare într-o instituție publică a statului român în timp întâlnirea cu prefecții și comunitatea românească din cele două județe s-a întâlnit într-o catedrală. Mesajul transmis astfel de Președintele Iohannis este unul tot de desconsiderare a comunităților de români din zonă.
Unde a procedat corect Președintele Iohannis
Unele detalii ale vizitei Președintelui Iohannis au fost bine pregătite de către staful prezidențial.În sală nu au fost arborate nici steagul secuiesc și nici steagurile județelor Covasna și Harghita, toate trei simboluri separatiste maghiare. Panoul din spatele Președintelui Iohannis a fost inscripționat corect, mai întâi în limba oficială de stat.
Președintele Iohannis a procedat corect și elegant în cazul episodului cu steagul secuiesc. În mod evident, staful prezidențial a fost pregătit pentru un astfel de episod de circ, pus la punct de UDMR. Grofii UDMR nu puteau rata o nouă poză cu steagul secuiesc și un important lider, mai ales că de această dată sperau la o poză cu Președintele Iohannis și steagul secuiesc. Iohannis a procedat elegant și i-a arătat grofului UDMR că nu coboară la nivelul lui. De altfel, Iohannis nici măcar nu a pus mâna pe steagul secuiesc.
Mesajele transmise de Președintele Iohannis au fost echilibrate și au dovedit că, deși a susținut că a venit să se informeze, domnia sa cunoaște foarte bine realitățile zonei. „Este o problemă care trebuie depășită, pentru că doar astfel putem conviețui în armonie, dar și pentru că doar așa le putem asigura acestor tineri un viitor. Maghiarii bine educați au dreptul la șansa de a-și construi o carieră, fiind capabili să lucreze și aici, dar și la București sau în orice altă parte a țării. De aceea, reprezentanții comunității maghiare și ai Ministerului Educației trebuie să se așeze la masa dialogului și să găsească urgent soluțiile cele mai bune. Să nu îi privăm pe copiii și pe tinerii maghiari de aceste oportunități, să nu le limităm viitorul din cauza unor concepții care țin uneori prea mult de politicianism și prea puțin de oameni”, a afirmat șeful statului citat de Agerpres.
De asemenea, Președintele Iohannis a tranșat și subiectul autonomiei teritoriale pe criterii etnice, subiect pe care liderii UDMR sperau să primească un semnal pozitiv de la sasul Iohannis. „Descentralizarea este obligatorie, regionalizarea este de dorit, dar numai dacă duce la modernizarea administrației, dar autonomia pe criterii etnice nu este de dorit, fiindcă ar inhiba dezvoltarea”, a declarat marți președintele Klaus Iohannis citat de Agerpres.
Per ansamblu, organizarea vizitei Președintelui Klaus Iohannis, foarte binevenită în zonă, putea fi îmbunătățită. Comunitatea de români din zonă este obișnuită să fie ignorată de către autoritățile de la București. Cei care au pierdut însă sunt liderii UDMR pentru că nu au găsit în minoritarul sas Iohannis un interlocutor în chestiunea autonomiei sau măcar o poză cu steagul secuiesc. Sursa: Dan Tanasa Blog
Urmare solicitării Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, de convocare a Sinodului Permanent „în vederea cercetării presupuselor abateri de natură morală de care este acuzat Preasfinţitul Părinte Corneliu, Episcopul Huşilor” şi urmare referatului Cancelariei Sfântului Sinod nr. 7600 din 17 iulie 2017 privind necesitatea unor precizări statutare şi regulamentare referitoare la cercetarea şi judecarea unui ierarh, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Preşedintele Sfântului Sinod, a convocat Comisia pentru Statut şi regulamente a Bisericii Ortodoxe Române în zilele de 27 şi 28 iulie 2017 şi şedinţa de lucru a Sinodului Permanent în zilele de 17 şi 18 august 2017.
Fixarea acestor date ţine cont de prevederile statutare şi regulamentare care nu permit cercetări disciplinare în posturi, inclusiv postul Adormirii Maicii Domnului (1-14 august), precum şi de necesitatea unui cvorum de 2/3 din membrii Sinodului Permanent pentru validitatea şedinţelor de lucru ale acestuia.
Biroul de presă al Patriarhiei Române
UPDATE:
Patriarhia: Sfântul Sinod va sancționa ferm orice caz major de imoralitate apărut în rândul clerului înalt / Vom analiza cu maxim discernământ posibilele cazuri smintitoare de corupție morală
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Romane, Vasile Bănescu, a declarat, sâmbătă, pentru News.ro, ca Sinodul BOR "va analiza și sancționa ferm orice caz major de imoralitate apărut în rândul clerului înalt", adăugând că preoții implicați în scandalurile publice din ultima perioadă, "de crasă imoralitate", trebuie "să-și asume situațiile scandaloase în care au ajuns, să se autosuspende din funcțiile pe care le au, daca știu că sunt cu adevărat vinovați, și să nu facă un și mai mare rău Bisericii care le-a acordat cândva încrederea și o misiune la înălțimea căreia nu s-au putut ridica".
"Este evident, toate aceste cazuri în cascadă vor constitui un prilej de intensă reflecție a autorităților bisericești la nivelul eparhiilor, dar și la nivelul Sfântului Sinod, în legătură cu selectarea mai riguroasă a tuturor celor ce urmează a fi aleși pe viitor în funcții reprezentative în Biserică. Urmează o necesară perioadă a cernerii celor ce reprezintă Biserica lui Hristos în societate. Cazurile punctuale(!) de crasă imoralitate sunt ale unor persoane care trebuie să-și asume situațiile scandaloase în care au ajuns, să se autosuspende din funcțiile pe care le au, dacă știu că sunt cu adevărat vinovate, și să nu facă un și mai mare rău Bisericii care le-a acordat cândva încrederea și o misiune la înălțimea căreia nu s-au putut ridica", a afirmat Vasile Bănescu.
El a precizat că Patriarhia Română va analiza "cu maxim discernământ posibilele cazuri smintitoare de corupție morală" si toate acele persoane care "prin acțiunile lor contribuie la discreditarea imaginii, a mesajului și a discursului public al Bisericii în societate". "Sfântul Sinod va analiza și sancționa ferm, de câte ori acest lucru se va impune, orice caz major de imoralitate apărut în rândul clerului înalt, care prin consecințele lui mediatice va periclita încrederea firească de care Biserica Ortodoxă Română se bucură în societate. Nu trebuie ignorat însă nicio clipă, mai ales în contextul atât de regretabil și recent creat, raportul existent în orice instituție, acela dintre "uscături și pădure". Exact acele persoane din cler ajunse azi în centrul unor scandaluri mediatice nu reprezintă Biserica, iar plecarea lor din funcțiile pe care doar printr-o nefericită întâlnire cu propria vocație au ajuns să le ocupe, va ajuta Biserica să respire firesc și fertil duhovnicește în societatea pe care aceasta o slujește cu demnitatea și devotamentul tuturor celor care o reprezintă cu adevărat", a mai spus Bănescu. – Hotnews.ro
În zilele de 4 și 5 iulie 2017, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-au desfășurat ședințele de lucru ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
În cadrul acestor ședințe s-au luat următoarele hotărâri:
• Anul 2019 a fost declarat în Patriarhia Română „Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)” și „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești”.
• A fost aprobată solicitarea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei de canonizare a Cuviosului Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735). Proclamarea oficială va avea loc în ziua de 6 august 2017, urmând ca Sfântul Cuvios Pafnutie să fie prăznuit anual în ziua de 7 august.
• A fost aprobată înscrierea în Calendarul bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2017, a pomenirii Sfântului Cuvios Porfirie Cavsocalivitul la data de 2 decembrie. De asemenea, Sfântul Sinod a aprobat troparul, condacul, sinaxarul și icoana acestuia.
• Au fost aprobate mai multe texte liturgice: Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium - 6 aprilie; Slujba și Acatistul Sfinților Mucenici Pasicrat și Valentin de la Durostorum - 24 aprilie; Acatistul Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii - 23 noiembrie.
• S-a hotărât organizarea Întâlnirii Internaționale a Tineretului Ortodox în anul 2018 la Sibiu, orașul reședință al Mitropoliei Ardealului.
• A fost hotărâtă înființarea extensiei universitare a Facultății de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul” a Universității din București la Roma, Italia.
• A fost aprobată înființarea specializării Artă Sacră în cadrul Facultății de Istorie, Filosofie și Teologie a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, începând cu anul universitar 2017-2018.
• În contextul fenomenului secularizării de azi, este necesară înnoirea vieții duhovnicești și morale a slujitorilor bisericești de toate rangurile, a viețuitorilor din mănăstiri și schituri, precum și a credincioșilor mireni din parohii și din toate instituțiile bisericești. În acest sens, Sinoadele mitropolitane din Patriarhia Română vor analiza periodic aspectele privind disciplina clerului și mirenilor și vor propune Sfântului Sinod soluții concrete de promovare a vieții duhovnicești.
Sinoadele mitropolitane din Patriarhia Română vor analiza periodic aspectele privind disciplina clerului şi mirenilor din parohii şi din toate instituţiile bisericeşti şi vor propune Sfântului Sinod soluţii concrete de promovare a vieţii duhovniceşti, anunţă Patriarhia Română.
Patriarhia spune că este necesară „înnoirea vieţii duhovniceşti şi morale a slujitorilor bisericeşti de toate rangurile, a vieţuitorilor din mănăstiri şi schituri, precum şi a credincioşilor mireni din parohii şi din toate instituţiile bisericeşti”, potrivit News.ro.
În acest sens, Sinoadele mitropolitane din Patriarhia Română vor analiza periodic aspectele privind disciplina clerului şi a mirenilor şi vor propune Sfântului Sinod soluţii concrete de promovare a vieţii duhovniceşti, mai spune Patriarhia Română într-un comunicat transmis miercuri, după şedinţele de lucru ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care au avut loc marţi şi miercuri.
„Decizia Sfântului Sinod de miercuri se explică prin efortul personal pe care trebuie sa îl facă fiecare reprezentant al Bisericii de a trăi în conformitate cu valorile creştine pe care le promovează, inclusiv în discursul public, în predici. E vorba despre un efort de schimbare a vieţii personale, care ne priveşte pe fiecare, dar mai ales pe cei care trebuie să fie repere vii ale trăirii Evangheliei în viaţa de zi cu zi. Îndemnul de ameliorare morală şi sancţionare a unor fapte improprii conduitei creştine se referă strict la clerici. Mirenii sunt doar subiectul unei necesar înnoite abordări a clerului, care are datoria de a contribui prin strategii pastorale adecvate la intensificarea vieţii duhovniceşti a acestora. Reclamaţiile vor fi analizate şi soluţionate de fiecare eparhie in parte in cadrul Sinoadelor mitropolitane. Ulterior, rezultatele vor fi comunicate Sfântului Sinod”, a declarat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu.
Patriarhia Română susține și îndeamnă la cinstirea și cultivarea memoriei tuturor celor care s-au jertfit pentru apărarea valorilor creștine și naționale, între care Mircea Vulcănescu, „erudit savant creștin, care a murit ca un adevărat martir"
Patriarhia Română îndeamnă la cinstirea și cultivarea memoriei tuturor celor care s-au jertfit pentru apărarea valorilor creștine, ortodoxe și naționale românești, inclusiv a lui Mircea Vulcănescu, a declarat pentru ActiveNews, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu.
Poziția Patriarhiei Române vine în contextul în care memoria publică a mai multor personalități care au murit în închisorile comuniste, cunoscute drept martiri și apărători ai credinței, a fost contestată de către Institutul „Elie Wiesel”. Între acestea se numără filozoful Mircea Vulcănescu, dar și Mitropolitul Transnistriei, Visarion Puiu.
„În contextul Anului 2017, declarat Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, Patriarhia Română susține și îndeamnă la cinstirea și cultivarea memoriei tuturor celor care s-au jertfit pentru apărarea valorilor creștine și naționale, între care se numără personalități autentice ale culturii și spiritualității românești precum Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, membrii „Rugului Aprins”, precum Părintele Daniil Sandu Tudor, părintele Benedict Ghius, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu și alții.
Cinstirea memoriei unor oameni credincioși care au ales sa sufere prigoana comunismului ateizant și agresiv dezlănțuit, oameni care fie și-au pierdut viața în urma torturii, fie au supraviețuit prin credință, stâlciți de chinurile inimaginabile îndurate in temnițele unui regim care a făcut in lume peste 100.000.000 de victime, este o datorie esențială intr-o societate afectată azi de secularizare, de puținătatea reperelor morale și de ideologia neomarxismului cultural. Autentica istorie culturală românească nu poate face nicio clipă abstracție de un nume precum cel al lui Mircea Vulcănescu, erudit savant creștin, care a murit ca un adevărat martir”, a declarat pentru ActiveNews.ro, domnul Vasile Bănescu.
Reamintim că în urmă cu câteva zile, consilierii locali ai Sectorului 4 al Capitalei au adoptat o hotărâre prin care Liceul Tehnologic „Mircea Vulcănescu” devine Liceul Tehnologic „Traian Popovici”, după ce Institutul „Elie Wiesel” a trimis o notificare către Ministerul de Interne, iar acesta la rându-i a anunțat Prefectura Capitalei. Institutul „Elie Wiesel” motivează schimbarea denumirii prin faptul că Mircea Vulcănescu a fost condamnat de către un așa-zis „Tribunal al Poporului” pentru crime de război și astfel s-ar încălca OUG 31/2002.
De asemenea, este vorba despre bustul lui Mircea Vulcănescu din sectorul 2, despre strada cu același nume din sectorul 1, despre strada Radu Gyr din Cluj Napoca, școala General Gheorghe Jienescu din comuna Rast (Dolj), despre școala IC Petrescu din Stâlpeni, despre statuia Mitropolitului Visarion din curtea Mănăstirii Putna, dar și de mai multe busturi ale poetului maghiar Wass Albert.
Societatea civilă, dar și un număr impresionant de personalități academice au luat poziție față de situația în care memoria publică a lui Mircea Vulcănescu ar fi afectată.
Deoarece prin diferite mijloace de informare, dar mai ales prin intermediul Internetului, continuă să apară veşti care nu reflectă realitatea din Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos şi care provoacă sminteală şi nedumeriri în rândul credincioşilor, suntem datori a face următoarele precizări:
La toate slujbele care se săvârşesc în schit este pomenit numele ierarhului sub a cărui jurisdicţie canonică se află schitul nostru – ca întreg Sfântul Munte Athos – adică al Sanctităţii Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic;
Niciodată în schit nu a fost întreruptă pomenirea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu;
Niciodată în cadrul obştii nu a fost pusă problema de a fi întreruptă pomenirea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, deci nici vorbă despre un vot al obştii prin care cei 50 de vieţuitori ar fi aprobat întreruperea pomenirii;
Aceasta, pomenirea, nu provine din impunerea voinţei vreunei autorităţi din afara schitului, ci din însăşi dorinţa obştii de a rămâne în comuniune cu ierarhul sub a cărui oblăduire se află şi cu întreaga Biserică Ortodoxă;
Schitul Românesc Prodromu nu a trimis şi nici nu trimite reprezentanţi la întruniri publice organizate fără binecuvântarea ierarhului locului şi în cadrul cărora se fac îndemnuri la ruperea de Biserică, iar cei care în asemenea împrejurări se prezintă ca fiind monahi athoniţi sau prodromiţi şi folosesc imaginile, siglele şi icoanele Schitului Prodromu sau fac afirmaţii în numele schitului ca şi cum ar reprezenta Schitul Prodromu nu au binecuvântarea noastră şi nu se află în acord cu obştea schitului;
Constatăm cu multă îngrijorare că numele Schitului Românesc Prodromu este folosit pentru a crea dezbinare în Biserică folosindu-se în acest scop metode grosolane de manipulare prin difuzarea de informaţii cu conţinut mincinos care fac referire la unele evenimente petrecute în Schit, cu văditul scop de crea o impresie înşelătoare despre situaţia reală şi care se află în totală contradicţie cu duhul evanghelic atât prin limbajul folosit, cât şi prin conţinutul materialului publicat;
Tot prin metode străine de vieţuirea creştină şi în urma unei insistente dezinformări despre recentele evenimente bisericeşti, Părintelui Iulian Prodromitul i-au fost smulse unele declaraţii prin care credincioşii sunt îndemnaţi la întreruperea pomenirii ierarhiei Bisericii, dar care sunt în totală contradicţie cu practica şi învăţătura de-o viaţă a Părintelui Iulian;
Informaţiile cum că cei 5 monahi care s-au rupt din trupul obştii Schitului prin neparticiparea la viaţa liturgică şi la viaţa de obşte ar fi fost sechestraţi, canonisiţi, prigoniţi sau că ar fi fost supuşi la felurite presiuni sunt neadevărate, ci dimpotrivă cu dragoste părintească, cu multă răbdare şi îngăduinţă fraţii noştri au fost povăţuiţi pe cale mântuirii după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, conform sfintelor canoane ale Biserici Ortodoxe şi a pravilelor de viaţă monahală, iconomia folosită în cazul lor depăşind cu mult hotarele puse de acestea. Monahii respectivi continuă însă să ducă o viaţă de sine – ies din Sfântul Munte şi se întorc în Schit fără nici o binecuvântare, nu participă la slujbele Schitului sau la alte activităţi de obşte – şi denigrează, totodată, pe cei care nu le împărtăşesc punctul de vedere.
Totodată, exprimăm pe această cale adânca părere de rău pentru discordiile apărute recent în viaţa Bisericii, care cu mai multă înţelepciune şi rugăciune ar fi putut fi evitate.
Pentru viitor, spre a fi păziţi de posibile nedumeriri şi confuzii care ar putea fi generate de unele comunicate referitoare la teme de actualitate bisericească care au legătură cu Schitul Românesc Prodromu, rugăm pe dreptslăvitorii creştini să considere ca adevărate numai pe cele venite pe cale oficială, prin document care poartă pecetea schitului, semnătura stareţului şi număr de înregistrare.
Sfânta Chinotită a emis recent un comunicat de presă prin care aduce clarificări în urma tulburărilor pe marginea Sinodului din Creta, informează orthodoxie.com, citat de basilica.ro.
Cu privire la propunerea de întrerupere a pomenirii ierarhilor, Sfânta Chinotită şi-a exprimat dezaprobarea şi evidenţiază că acest Sfânt Sinod a avut loc după o pregătire de mai mulți ani. Înainte de lucrările din Creta, documentele pregătite au fost aduse la cunoștința credincioșilor care au avut posibilitatea de a-şi exprima orice punct de vedere.
Sfântul Munte, pe parcursul a mai multor ani, a transmis în mod clar punctele de vedere cu privire subiectul ce viza dialogurile care au avut loc cu creștinii eterodocşi. În timpul lucrărilor consiliului, ierarhii şi-au exprimat opiniile personale. Unii dintre ei şi-au formulat obiecțiile în mod corect, fără a întrerupe relația lor cu Biserica, a evidenţiat în continuare documentul.
Mai departe, s-au întărit afirmaţiile de sus: Cei patru Patriarhii Răsăriteni, prin enciclica istorică din 1848, ne liniştesc prin mărturisirea că «nici patriarhii, nici Consiliile nu ar putea introduce niciodată vreo inovaţie pentru că gardianul credinţei şi corpul Bisericii este poporul însuşi care îşi păstrează credinţa statornică şi în concordanţă cu cea a Părinţilor săi».
În consecință, neliniștea și disperarea nu sunt justificate, deoarece duc la schisme.
Noi ne conducem, în Sfântul Munte, după teologia inspirată de Dumnezeu, de sfinţi şi de Duhul Sfânt al Bisericii.
Noi nu suntem singuri. Domnul a înviat şi a promis că va fi cu noi cu siguranţă până la sfârșitul veacurilor. Aceasta este bucuria prezenței noastre cu El Cel Care a distrus moartea, Care a oferit Bisericii nenumăraţi sfinţi, martiri și călugări. Sfântul Munte, cu viața liturgică și prezența sa rămâne întotdeauna o mărturie a credinței ortodoxe și a speranței pentru întreaga lume. În Hristos Dumnezeu Cel înviat din morți să fie slava și puterea în vecii vecilor, se evidenţiază în ultima parte a comunicatului.
Mesajul Sfântului Munte despre Sfântul și Marele Sinod din Creta – preluare Cuvântul Ortodox
17/30 iunie 2017/ traducere din greaca de Ierom. Lavrentie Carp
Dubla Sinaxă Extraordinară a Sfântului Munte, care a fost convocată în Careia astăzi, 17/30 iunie 2017, compusă din douăzeci de reprezentanți extraordinari și douăzeci obișnuiți în Sfânta Chinotită, în continuarea textelor oficiale ale Sfântului Munte deja făcute cunoscute în ultima perioadă – atât a pozițiilor sale înainte de Sfântul și Marele Sinod, cât și a evaluării textelor finale ale Sinodului – mișcată de simțământul datoriei și a respectului față de Sfânta noastră Biserică și de pliroma ei, face cunoscute următoarele.
Mereu s-a constatat o tulburare conspirativă provocată de reacțiile împotriva deciziilor Sfântului și Marelui Sinod (Creta, 2016). Sunt propuse îngrădiri și oprirea pomenirii episcopilor proprii.
Deoarece suntem vizați de aceste neliniști și ne găsim în interiorul Bisericii, adresăm tuturor salutarea lui Hristos cel înviat: Pace vouă!
Nu există motiv de tulburare cât timp se găsește cu noi Domnul cel înviat.
Sinodul s-a ținut după o pregătire de mai mulți ani. Înainte de Sinod textele pregătitoare au fost comunicate spre cunoștința credincioșilor și cu posibilitatea exprimării vreunei păreri.
Sfântul Munte a publicat în decursul anilor cu claritate opiniile lui cu privite la dialogurile ce au loc cu creștinii eterodocși.
La lucrările Sinodului arhiereii au exprimat punctele lor de vedere. Unii dintre ei au publicat combateri ale lor în mod cuviincios, fără a întrerupe relațiile lor cu Biserica. Toate sunt consemnate.
Biserica rămâne totdeauna „stâlpul și temelia adevărului”. Biserica, după Sfântul Ioan Gură de Aur, „este învăluită, dar nu se scufundă, este înviforată, dar nu ajunge sub apă, primește săgeți, dar nu primește răni”, este Însușii Dumnezeu-Omul. Toți Sfinții care au trăit în Hristos ne trimit la Biserică și ne odihnesc.
Duhul Sfânt pune laolaltă toată așezarea Bisericii. El tămăduiește pe cele bolnave și plinește pe cele cu lipsă. Rămânând în Biserică și simțind lipsurile și bolile, primim tămăduire și sănătate.
Dacă ne abatem ca oameni, harul Duhului ne aduce înapoi la drumul cel drept. Pentru aceasta orice frică este de prisos, ca o manifestare a puținătății credinței, cât timp ne aflăm în interiorul Bisericii lui Hristos.
De altfel, și cele patru Patriarhii ale Răsăritului, prin Enciclica lor istorică (1848) ne liniștesc mărturisind că „la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele n-au putut vreodată să introducă lucruri noi pentru că apărătorul religiei este însuși trupul Bisericii, adică poporul, care a vrut ca religiozitatea lui să fie veșnic neclintită de același chip cu al Părinților lui”.Nu sunt îndreptățite, prin urmare, tulburările și deznădejdea, care conduc la schisme.
Aparținem de Biserică, trupul lui Hristos. Acest trup are o astfel de sănătate, încât totdeauna își adjudecă și face asemănător pe cel pe care-l primește. După cum elimină cele câte le consideră străine.
Avem încredințare în dragostea lui Hristos, nu în indivizi și concepții fără consistență, care conduc în afara Bisericii și creează infernul ereziilor.
***
Prin toate acestea nu vrem să propunem liniștea indiferenței, ci să subliniem importanța trezviei și a credinței. Considerăm drept nemulțumire față de Dumnezeu și lipsă de dragoste față de toți frații – de aproape și de departe – dacă nu subliniem cu toată îndrăzneala și claritatea bogăția harului pe care-l primim când trăim în sânul Bisericii una, sfântă, sobornicească (universală) și apostolică. Si aceasta nu este fapta noastră, ci darul Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cel Unul, Care vorbește în chip singular și absolut despre Sine:
Eu sunt calea, adevărul și viața. Fără Mine nu puteți face nimic.
Eu sunt Păstorul cel bun, Care Își jertfește sufletul Său pentru oi.
Câți au venit înainte de Mine sunt furi și tâlhari, dar oile nu i-au urmat. Nu-i vor urma pentru că nu cunosc glasul străinilor.
Cei ce ascultau erau uimiți și mărturiseau: „Niciodată nu a vorbit așa un om” (In. 7, 46).
El nu este simplu om, ci Dumnezeu-om.
El este Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos. „Nu este mântuire în altul” (Fapte 4, 12).
Acesta poartă păcatele noastre și suferă pentru noi. Toate Și le-a asumat ca să mântuiască pe om. Toate le rabdă pentru ca să mântuiască pe toți.
A venit; L-am văzut, L-am auzit și mâinile noastre L-au pipăit.
A pătimit, a înviat și S-a înălțat. A trimis pe Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii și toți au început să vorbească în cuvinte străine, în dogme străine, în învățături străine ale Sfintei Treimi.
Biserica este alcătuită cu toată buna cuviința străină și dumnezeiască. Este abolită păzirea timpului și intrăm în libertatea celor de pe urmă.
La fiecare dumnezeiască Liturghie strălucește harul Cincizecimii și Domnul Dumnezeu-Omul este Cel ce aduce și Se aduce și primește și Se dă pentru mântuirea a toată lumea.
Biserica Ortodoxă este arătarea dragostei negrăite a lui Dumnezeu către om. El ne mântuiește și ne îndatorează inevitabil pentru mărturia acestei iubiri.
***
Dimpotrivă, cei ce consideră că conduc neamurile (ca și conducători religioși sau lumești) le stăpânesc și au autoritate peste oameni. Ca păstori mincinoși, nu-și jertfesc sufletul pentru oi, ci oile pentru concepția lor. Osândesc și extermină pe alții ca pricini ale răului, ca să îndrepte lumea.
– unii ard pe cei considerați eretici și necredincioși.
– alții pe oamenii de o condiție sau rasă inferioare.
– cei de-al treilea pe dușmanii poporului…
Toți împărățesc, însă nu durează în veșnicie. Îi chinuie pe oameni și trec, dar se prezintă cu aceeași boală care recidivează.
Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și prin venirea Sfântului Duh este creată Biserica. Și se înnoiește „sălășluirea lui Dumnezeu cu oamenii (Apoc. 21, 3), turma cea mică cu misiune apostolică.
Nu există un mod al dumnezeirii treimice și alt mod al unității bisericești. „După cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, ca și aceștia să fie una în Noi” (In. 17, 21).
Toate le lucrează Duhul Sfânt. Cinstiții Părinți au lăsat dumnezeiește în scris prin consfătuire dogma dumnezeirii Domnului Iisus și a Sfântului Duh, după cum și calitatea de Maică a lui Dumnezeu a Pururea Fecioarei Maicii Domnului Iisus.
Toată clădirea vie a Bisericii este pusă la temelia credinței. Orice schimbare în devărul dogmei provoacă fisuri și schimbări în planul vieții.
***
Prin îndepărtarea Romei de Biserica una sfântă au urmat schimbările cunoscute în lumea din apus:
Biserica este înțeleasă și este organizată ca o instituție. Teologia este împodobită ca o filozofie scolastică și viața duhovnicească drept o asceză etică în interiorul lumii vremelnice prin harul creat.
Este provocată separarea teologiei de viață, a preoției de nuntă. Urmează tot șirul de căderi cunoscute…
Când rămâi în rugăciune, ca Sfântul Grigorie Palama: „Luminează întunericul meu!”, primești luminarea dumnezeiască drept odihnă duhovnicească și ai parte în schimb de comentariul aceluiași Sfânt: „Una este lumina pentru simțuri și alta pentru mintea omului. Totuși, când iau parte la harul duhovnicesc, când devin oameni părtași la harul dumnezeiesc, atunci văd prin simțuri și prin minte tainele cele mai presus de orice simțire și minte, după cum știe Dumnezeu și cei ce pătimesc acestea.
Trăind în Sfântul Munte, ne purtăm „după teologia inspirată de Dumnezeu a Sfinților și după cugetul evlavios al Bisericii”, nu după știința academică a teologiei după capul unora și după viziunea fiecărei epoci. Comuniunea cu Sfinții acoperă pe credincioși și cugetul Bisericii le dă direcția.
Suntem miluiți ca fii ai Bisericii celei Mari a lui Hristos cea răstignită și, de aceea, slăvită. De la ea primim toate cele bune. Mereu o facem să fie însângerată prin mulțimea mucenicilor și a cuvioșilor ei. Rămânem recunoscători și treji, ținând predaniile. Primim harul eliberării Duhului și frățietatea în Hristos în sânul Bisericii Ortodoxe.
După cum Domnul este singular, la fel și ucenicii Lui au misiunea singulară să vestească mesajul de îmbucurător că „moartea a fost omorâtă”. Toate acestea sunt relative și neimportante pentru om.
Cei care cântă în interiorul Bisericii că trăiesc: „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului, începutul altei vieți veșnice și, săltând, cântăm pe Pricinuitorul” nu reprezintă un punct de vedere religios, nici nu se poate să încurajeze fuga de prozelitism, pentru că își jertfesc viața lor pentru ca să vestească în lume că „moartea a fost omorâtă prin moarte”.
Marea valoare pe care o are Biserica Ortodoxă – și pe care o crește – este adevărul de credință. și nu are alt mod să ofere dragostea ei în afara chemării pascale: „Veniți toți, bucurați-vă de banchetul credinței!”.
„Iar dacă Hristos nu S-a sculat, deșartă este, prin urmare, propovăduirea noastră, deșartă și credința”.Ar trebui să ieșim cândva pe drumuri și în ulițe să lucrăm împreună cu ceilalți osândiți în latura umbrei morții căutând o îmbunătățire a condițiilor dezastrului.
Dar să nu fie această hulă! „Acum toate s-au umplut de lumină.” Și toți așteaptă ajutor de la cei ce au primit experiența Învierii. Nu suntem singuri. Domnul cel înviat a făgăduit fără minciună că va fi cu noi până la capătul veacului.
Această bucurie a venirii cu noi a Celui ce a nimicit moartea o aduce Biserica cu șirul neîntrerupt al sfinților, mucenicilor și cuvioșilor ei. și Sfântul Munte, cu viața lui liturgică și prezența lui, rămâne totdeauna o mărturie a credinței ortodoxe și a nădejdii pentru toată lumea.
Lui Hristos, cel înviat, Dumnezeul nostru, fie slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
Toți reprezentanții din Sfânta Sinaxă Dublă și Întâistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri din Sfântul Munte Athos
Notă: o traducere a mesajului Chinotitei din limba franceză poate fi consultat AICI.
Biserica Ortodoxă Română plătește impozite pe terenurile și clădirile aflate în folosință, pe salarii și pe toate activitățile economice desfășurate în cadrul entităților economice care funcționează în interiorul său, anunță vineri, Patriarhia Română, după ce Eugen Teodorovici a spus că trebuie impozitate veniturile Bisericii, pentru că statul are nevoie de bani. Vineri seară, premierul Mihai Tudose l-a demis pe senatorul PSD Eugen Teodorovici din funcția de consilier onorific, informează Activenews.ro.
„Biserica trebuie să înțeleagă și să aleagă. Trăim în secolul XXI. Este nevoie de bani. (...) E o discuție ce se poartă în interiorul Guvernului. Fie să retrocedăm ce au de retrocedat și atunci găsim o cale de impozitare pentru că așa e normal. (...) Dacă facem un calcul ultimii 10 ani sau ultimii 27 de ani de zile cu cât a finanțat statul român biserica română, o să vedem că sunt sume foarte importante. Dar trebuie să găsim un echilibru. Repet, propunerea pe care aș vrea să o fac nu am nicio îndoială ca va fi acceptată de BOR”, a susținut Eugen Teodorovici, la Digi24.
„Din punct de vedere fiscal, cultele religioase din România sunt tratate ca organizații de drept privat și utilitate publică, fiind asimilate ca regim fiscal cu ong-urile, fundațiile, asociațiile sau alte organizații nonprofit. Biserica Ortodoxă Română plătește impozite pe terenurile și clădirile aflate în folosință, pe salarii și pe toate activitățile economice desfășurate în cadrul entităților economice care funcționează în interiorul său”, explică Patriarhia.
Potrivit Patriarhiei, cultele religioase nu plătesc TVA și sunt scutite doar de impozitul pe venitul provenit din activitățile specifice cultului (vânzarea obiectelor de cult produse în interiorul instituției), venit care este în mod riguros reinvestit în întreținerea locașurilor de cult și în activități cu caracter social-filantropic.
O situație finaciară a BOR arată că, în fiecare lună, valoarea totală a contribuțiilor la salariile personalului din Administrația patriarhală este de 557.472 lei, iar suma plătită de Patriarhia Română la bugetul de stat pentru impozitele pe salariile integrale, asigurări de sănătate și contribuții sociale este de 575.087 lei. „Adică, ceea ce se primește de la bugetul de Stat sub forma sprijinului salarial se întoarce la bugetul public prin plata impozitelor și a contribuțiilor sociale aferente”, a precizat sursa citată.
Din cei peste 14.000 de preoți și diaconi ai Bisericii Ortodoxe Române, mai mult de 1.000 sunt salarizați exclusiv din fondurile proprii ale unităților bisericești, iar aproape 1.500 din cei aproximativ 17.000 de salarizați neclericali sunt plătiți integral de Biserică.
De asemenea, personalul bisericesc clerical și neclerical se numără printre categoriile socio-profesionale din România cu cele mai mici salarii. În numeroase comunități din țară, în special din mediul rural, din cauza sărăciei și a migrației în străinătate, preoții nu mai reușesc să-și completeze salariile din fonduri proprii, pentru majoritatea acestora sprijinul salarial de la bugetul de Stat reprezentând unicul venit sigur pentru întreținerea familiei. Anual sumele alocate în bugetul de Stat pentru cultele religioase reprezintă doar 0, 4 % din buget, adică de peste 10 ori mai puțin decât sumele alocate pentru învățământ și sănătate, potrivit datelor transmise de Patriarhia Română.
SERBIA: Au fost canonizati Noii Sfinti Mucenici din Piva
La Sărbătoarea celei de-A Treia Aflări a Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 7 iunie 2017 (după calendarul vechi Iulian), Preasfințitul Ioanichie, Episcop de Budim și Niksic, a oficiat Sfânta Liturghie în Biserica-memorial din orașul Dola, în zona Piva. Un număr mare de clerici și ieromonahi din eparhie a participat la slujba, alături de numeroși credincioși rugători. În timpul Sfintei Liturghii a avut loc si Slujba Canonizării Noilor Sfinți Mucenici din Piva, în urma unei decizii a Adunării Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe din sesiunea de primăvară. Prin acest act, au fost canonizate victimele crimelor din regiunea Piva, în ale cărei sate, în perioada 6-12 iunie 1943, au fost uciși peste 1290 de oameni nevinovați, de către "Divizia [nazistă] Prințul Eugen" care includea un număr mare de etnici volks-germani și ustashi bosniaci. Între cei uciși, s-au numărat 549 de copii și tineri cu vârste până în 20 de ani. Doar în satul Dola, pe 7 iunie 1943, au fost împușcate 522 de persoane, din care 109 copii cu vârste sub 15 ani. Satul Dola, cel mai mare loc de execuție din această zonă, a devenit un loc de amintire universală a martirilor din Piva. Ziua lor de amintire va fi pe 7 iunie, conform informației transmise de Episcopia sârbă de Budim-Niksic. [http://www.spc.rs/eng/new_martyrs_piva_canonized].
ANGLIA: Biserică ortodoxă antică, descoperită pe Insula Sfântă
Fundația, a ceea ce probabil este una dintre cele mai mari și mai vechi biserici saxone de pe Lindisfarne, a fost recent descoperită în partea de sud a insulei, în largul coastei de est a Angliei, conform Gazetei Northumberland. Expertul în construcții istorice, Peter Ryder, a descris această descoperire drept "probabil cea mai importantă descoperire arheologică făcută vreodată pe Insula Sfântă". Clădirea nou descoperită ar putea fi cea mai veche biserică din piatră cunoscută. Structura ar putea fi datată în perioada 630-1050, deși experții consideră că o dată anterioară este chiar mai probabilă. Construită în primul mileniu, biserica aparține vremurilor anterioare Marii Schisme, pe când Occidentul era încă ortodox. Biserica era așezată în Heugh, o creastă pe Insula Sfântă, cu vedere la Insula Farne și Bamburgh, capitala regală a Regatului Northumbria. Arheologii au descoperit blocuri de gresie cu lungimea de un metru, fundații cu o lățime mai mare de un metru, o bază probabilă a Altarului și secțiunea de demarcație a naosului. Este posibil ca biserica din piatră să fi fost plasată pe locul unei biserici de lemn, construită anterior de Sfântul Aidan, în 635. Sursa – LO News
SUA: Președintele Donald Trump, discurs fulminant despre Dumnezeu și familie
Președintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, a participat la ediția 2017 a Mitingului „Sărbătoriți libertatea”, eveniment ce a avut loc pe 1 iulie, la Washington. Cu această ocazie, Trump a ținut un discurs răsunător, în care a pus accentul pe libertatea credinței și pe prețuirea pe care societatea americană trebuie s-o aducă veteranilor de război, dar și celor care servesc țara prin serviciul militar. Trump a reamintit audienței că în declarația de independență a SUA se afirmă că libertatea vine de la Dumnezeu. De asemenea, acesta a reamintit că administrația sa va respecta și susține libertatea religioasă, dreptul la exprimare liberă al pastorilor și predicatorilor religioși, dar și dreptul părinților de a-și crește, așa cum știu ei mai bine, copiii.
„De la semnarea Declarației de Independență, acum 241 de ani, America a afirmat că libertatea vine de la Creatorul nostru. Drepturile noastre ne sunt date de către Dumnezeu și nicio forță lumească nu va putea să ne ia aceste drepturi... Eu vă reamintesc că vom începe să spunem „Crăciun fericit” din nou. Pe bancnotele noastre este scris „În Dumnezeu ne încredem”... Administrația va apăra și va susține mereu libertatea religioasă. Nu vrem să vedem cum Dumnezeu este eliminat din piața publică, gonit din școli sau împins afară din viața civică... De aceea, cât timp voi fi președinte, nimeni nu vă va putea opri să vă practicați credința sau să predicați ceea ce este în inima voastră. O amenințare recentă la adresa libertății religioase este terorismul radical islamic. O țară nu este numai geografie. O națiune este suma cetățenilor săi, dar și a visurilor și a aspirațiilor acestora”. Sursa – Active News
MALTA: Parlamentul a adoptat legea ce permite căsătoria cuplurilor de același sex
Parlamentul Maltei a votat aproape în unanimitate o lege ce deschide calea căsătoriilor cuplurilor de același sex, la trei ani după crearea unei uniuni civile, transmite AFP. Este vorba, după cum remarcă agenția menționată, de o revoluție în această țară cu 430.000 de locuitori, unde catolicismul este religie de stat, divorțul nu a fost autorizat decât în 2011 și unde avortul rămâne ilegal. Cel mai mic stat al Uniunii Europene, Malta devine astfel cea de-a 25-a țară care va permite căsătoria cuplurilor homosexuale și a 15-a din Europa. Premierul laburist maltez, Joseph Muscat, promisese că această lege va fi prima din noul său 13 mandat, recâștigat în urma alegerilor legislative din iunie în ciuda acuzațiilor de corupție la adresa anturajului său. "Este un vot istoric. Asta arată că democrația noastră și societatea noastră au atins un anumit grad de maturitate și că putem toți să spunem că suntem egali", a declarat Muscat, după adoptarea textului. Principala forță de opoziție, Partidul Naționalist (PN), s-a pronunțat în favoarea noii legi. Un singur membru al acestei formațiuni a votat împotriva, explicând că, în ciuda separării bisericii de stat, conștiința nu-i permite să o susțină. În urmă cu trei ani, PN s-a abținut asupra uniunii civile, pe motiv că aceasta autoriza adopția. Noua reglementare permite adopția de către toate cuplurile. Biserica Catolică s-a opus ferm textului, dar dezbaterile din Parlament s-au axat în principal pe probleme de semantică. Din 2014, 141 de cupluri au încheiat o uniune civilă în Malta. Marți seara, conservatorii au organizat o manifestație de protest în tăcere în fața Parlamentului. Miercuri, zeci de persoane, dintre care multe cu steagul curcubeu în mâini, s-au strâns într-o atmosferă muzicală și festivă în fața palatului guvernamental, sub sloganul "Am făcut istorie". Sursa - Agerpres
EGIPT: Bisericile își suspendă unele activități din motive de securitate
Bisericile coptă și evanghelică din Egipt și-au suspendat anumite activități din motive de securitate după atacuri jihadiste vizând creștini din această țară, au făcut cunoscut responsabili ai acestora, scrie AFP. Conferințele și ieșirile organizate de Biserica evanghelică vor fi amânate timp de trei săptămâni ca urmare a avertismentelor din partea serviciilor de securitate privind posibile noi atacuri, a indicat reverendul Andrea Zaki care conduce această comunitate. "Agenții de securitate ne-au informat că au fost descoperite proiecte de atacuri", a declarat el pentru AFP, precizând că serviciile religioase nu vor fi afectate de această măsură. Purtătorul de cuvânt al Bisericii copte, Bolus Halim, a confirmat la rândul său că această instituție și-a suspendat anumite activități. Din decembrie, trei biserici copte au fost ținta unor atentate jihadiste care au ucis zeci de persoane. În mai, gruparea Stat Islamic a revendicat un atac împotriva unui autobuz cu pelerini copți care s-a soldat cu moartea a 28 de persoane. Jihadiștii au amenințat în repetate rânduri să comită noi atacuri contra creștinilor din Egipt care reprezintă aproximativ 10% din totalul de 90 de milioane de locuitori ai țării. Sursa – Agerpres
ALBANIA: 25 de ani de la renașterea Bisericii Ortodoxe a Albaniei
Începutul anilor ’90 a fost o perioadă dramatică pentru credincioșii ortodocși albanezi. În urma prigoanei comuniste lansată din 1967 s-a ajuns în situaţia în care nu mai era niciun candidat potrivit pentru rangul de arhiereu, ajungându-se la o situaţie disperată. În aceste condiții, singura autoritate care a avut responsabilitatea și capacitatea de a întreprinde inițiative ale restaurării Bisericii Ortodoxe din Albania a fost Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Pentru a lua cunoștință de situația și nevoile Bisericii Albaniei, Patriarhia a trimis apoi în Albania una dintre cele mai pregătite persoane, recunoscută atât în lumea ortodoxă cât şi dincolo de graniţele acesteia. Este vorba de Prof. Dr. Anastasios care la acel moment era Mitropolit de Androussa, informează orthodoxalbania.org. La sosirea sa în Albania, Arhiepiscopul s-a confruntat cu vidul spiritual şi material lăsat în urmă de ateism.
Şi-a promis să schimbe situaţia şi a început prin deschiderea unui seminar teologic destinat pregătirii viitorilor slujitori ai Bisericii. A urmat restaurarea şi construirea de biserici. După aceste acţiuni ale sale ortodocşii albanezi au fost convinşi de puterea sa de sacrificiu şi au solicitat în mod oficial Patriarhiei Ecumenice ca Arhiepiscopul să le fie conducător spiritual. Întronizarea PF Anastasie ca Arhiepiscop al Tiranei, Durrësului şi al întregii Albanii a avut loc în 24 iunie 1992, iar apoi, la 2 august al aceluiaşi an, este înscăunat. Astfel, s-au împlinit de atunci 25 de ani. După cum însuși PF Anastasie a mărturisit, alegerea sa nu reprezenta un tron de putere, ci o cruce de sacrificiu. Fără binecuvântarea şi dragostea sa, credincioșii ortodocși din Albania nu ar fi avut astăzi o biserică organizată și în continuă dezvoltare, situaţia aceasta fiind considerată o minune a lui Dumnezeu. Alegerea sa ca Arhiepiscop al Albaniei a pus bazele restabilirii Autocefaliei şi a creat premisele reînvierii Bisericii Albaniei. Dovada succesului Bisericii Albaniei, precum și recunoașterea canonică și oficială, s-au manifestat în mod clar în 1 iunie 2014 atunci când Întâistătătorii majorității Bisericilor Ortodoxe, dar şi reprezentanţi ai altor Biserici, s-au adunat la Tirana pentru sfințirea Catedralei Învierii lui Hristos. O dovadă în plus a fost participarea și contribuția Arhiepiscopului Anastasie și a Bisericii Albaniei la Sfântul şi Marele Sinod din Creta. La această aniversare importantă pentru Biserica Albaniei nu trebuie să uităm că acest eveniment major întruchipează sânge, sudoare și eforturile credincioșilor ortodocși din Albania pentru a păstra credința strămoșilor lor, chiar și în cele mai dificile momente. Un loc important și special în istoria comunității ortodoxe din Albania va fi întotdeauna dedicat lucrării Arhiepiscopului Anastasie, a scris un credincios al Bisericii Ortodoxe a Albaniei Sursa: Basilica.ro
TURCIA: Patriarhul Ierusalimului și Patriarhul Bartolomeu, în pelerinaj comun în Cappadocia
Patriarhul Ierusalimului s-a deplasat în aceste zile la Constantinopol (Istanbul), pentru a participa la un pelerinaj în Cappadocia, alături de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I. Informația a fost oferita de Agentia grecească AMEN. Patriarhul Ecumenic a primit, în dimineața zilei de vineri, 16 iunie 2017, vizita Patriarhului Teofil al Ierusalimului, însoțit de Arhiepiscopul Aristarh de Konstantina și de Arhidiaconul Marcu. Patriarhul Teofil a fost invitat de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu să participe la acest pelerinaj anual în Cappadocia. Mai multe fotografii găsiți dând click aici: http://www.amen.gr/article/o-patriarxis-ierosolymon-sto-oikoumeniko-patriarxeio-foto(Sursa - LONews)
Linkuri la știri
Sfântul Ierarh Ioan Maximovici – ocrotitorul familiei, călătorilor, săracilor, dar și vindecător – Monitorul de Suceava
Trei istorii pontificale – Teodor Baconschi – Dilema Veche
Mii de pelerini au venit să se închine la mormântul lui Ştefan cel Mare
Mii de pelerini din toată ţara s-au strâns la Putna, pentru celebrarea voievodului Ştefan cel Mare, 2 iulie fiind ziua trecerii în veşnicie a acestuia. Încă de dimineaţă oamenii s-au adunat la intrarea în localitate şi au pornit în marş spre mănăstire, îmbrăcaţi în costume naţionale şi cântând imnuri de slavă. O gardă de militari din Republica Moldova a participat, alături de colegii români, la parada din faţa mănăstirii. La manifestări au ţinut să participe şi militari basarabeni decoraţi cu ordinul Ştefan Cel Mare, după ce au luptat în Afganistan. „Este o atmosferă senzaţională, sunt pentru prima dată aici la Putna. Sunt impresionat profund de ce văd. Am avut ocazia să ne închinăm la mormântul lui Ştefan cel Mare. Sunt aici cu colegi decoraţi cu ordinul de cavaleri Ştefan cel Mare, ordinul suprem în Republica Moldova pentru cei care au săvârşit fapte eroice pe frontul de luptă. Sper că va deveni o tradiţie şi an de an oameni simpli şi militari din Moldova vor veni aici, la Putna, pentru a se umple de tradiţie şi istorie’’, ne-a declarat ministrul de Interne Alexandru Jizdan. Sursa – Ziarul Evenimentul, 2 iulie 2017
Noi episcopi-vicari pentru Arhiepiscopiile Sucevei si Radautilor si Aradului
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane (BOR) i-a ales, pe 4 iulie, pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Damaschin Luchian ca Episcop-vicar pentru Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și pe Preasfințitul Părinte Episcop-vicar Emilian Lovișteanul ca Episcop-vicar pentru Arhiepiscopia Aradului, potrivit Biroului de presă al Patriarhiei Romane. Noul Episcop-vicar va purta titulatura Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul. Sursa - Ziarul Lumina
Părintele Nicolae Steinhardt a fost ales post-mortem membru al Academiei Române
Numirea a avut loc cu prilejul Adunării Generale dedicate alegerii de noi membri corespondenți, membri de onoare din țară și străinătate și membri post-mortem, scrie www.basilica.ro, preluat de Romanian Global News. În şedinţa de lucru din 28 şi 29 octombrie 2015, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în anul 2017 să fie comemorat Patriarhul Justinian împreună cu toți apărătorii Ortodoxiei în timpul comunismului. Născut pe 29 iulie 1912, într-o familie evreiască, este fiul inginerului și arhitectului Oscar Steinhardt. Între anii 1919–1929 urmează cursurile școlii primare (în particular și la școala Clementa), și ale liceului Spiru Haret, printre colegii de aici numărându-se Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu. Este autorul cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii, iar în paralel își intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu(1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române. Sursa–Romanian Global News, 6 iulie 2017
Mănăstirea ridicată pe locul fostei colonii de muncă la Canalul Dunăre - Marea Neagră
Mănăstirea situată la ieşirea din satul Galeşu, comuna Poarta Albă, a fost ridicată pe locul fostului lagăr Coasta Galeşu, un loc pustiit, în bătaia vânturilor dobrogene şi lipsit de orice sursă de apă. Lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, începute pe vremea lui Gheorghe GheorghiuDej au adus schimbări şi asupra satului Galeşu şi i-au tulburat viaţa linştită de până atunci. Locul lagărului a rămas în memoria locală sub numele Plaiul Popilor, pentru că aici se aflau în detenţie cu deosebire clerici. Între cei are au trecut prin acest loc de chin se numără Ilie Lăcătuşu, Asenie Boca, Adrian Făgeţeanu, Constantin Galeriu, Crăciun Oprea, Ioan Negruţiu şi mulţi alţii. Acestă categorie socială era selectată şi izolată atât pentru a i se aplica umilinţe şi privaţiuni mai mari, cât şi pentru a se putea eroda mai uşor rezistenţa sufletească a celorlalţi condamnaţi.
Alegerea locului de mănăstire chiar pe locul fostului lagăr Coasta Galeşu a avut loc la sfârşitul lunii mai a anului 2012. A fost făcută de către IPS Teodosie Arhiepiscopul Tomisului împreună cu Părintele Arhim Justin Pârvu, Stareţul Mănăstirii Petru Vodă, judeţul Neamţ, el însuşi fost întemniţat timp de 16 ani de regimul ateist-comunist la Suceava, Aiud, Baia Sprie, Periprava. Părintele Justin este şi ctitorul sfintei mănăstiri. Sfinţirea locului de a avut loc pe data de 1 iunie 2012. În Hrisovul aşezat la temelia noului lăcăş de cult stau scrise următoarele: „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu împreună lucrarea Sfântului Duh, s-a pus temelia Bisericii Paraclis cu hramul Sf Justin Martirul şi Filozoful, a Mănăstirii Poarta Albă închinată cinstirii tuturor sfinţilor români şi în aducerea aminte a celor jertfiţi în munca silnică, deţinuţi politici din anii 1950-1960 de la Canal, astăzi 1 iunie 2012“. Biserica paraclis, corpurile de chilii şi stăreţia sunt proiectate de arh. Ion Teodor din Constanţa. Biserica în stil bizantin, în formă de cruce, cu abside drepte şi cu pridvor închis, este construită din cărămidă şi acoperită cu ţiglă. Cele 13 ferestre ale bisericii sunt împodobite cu icoane pe sticlă tip vitraliu reprezentând sfinţi români. Turla este luminată de jur împrejur prin 12 ferestre de dimensiuni mai mici împodobite de asemenea cu icoane pe sticlă tip vitraliu reprezentând serafimi. Biserica este ornată cu trei cruci de diferite dimensiuni: pe pridvor, respectiv pe turlă şi pe altar. Sursa – Adevărul, foto: apologeticum.ro
Episcopul Macarie Drăgoi: În jurul nostru vedem năvala care se pornește asupra bunei-cuviințe, normalității, inocenței, familiei, comunităților, Bisericii, iar toate acestea nu vin de la un singur duh necurat, ci de la o legiune întreagă
În cadrul slujirii euharistice de la Copenhaga, din 9 iulie, Preasfințitul Macarie a rostit un cuvânt de învățătură spunând printre altele: „Din Evanghelia care s-a citit astăzi la Dumnezeiasca Liturghie vedem că Mântuitorul Iisus Hristos este confruntat de diavolul care îi chinuia pe cei doi sărmani demonizați. Atunci când a fost întrebat care este numele lui a răspuns că Legiune este numele lui, ceea ce înseamnă că o armată de duhuri necurate îi chinuia pe acești doi sărmani din ținutul Gherghesenilor. Și noi vedem la tot pasul provocări pe toate fronturile. În jurul nostru vedem relele care ne supără și care ne agresează și năvala care se pornește asupra bunei-cuviințe, normalității, inocenței, familiei, comunităților, Bisericii, iar toate acestea nu vin de la un singur duh necurat, ci de la o legiune întreagă. Înainte de a ne descuraja trebuie să ne aducem grabnic aminte că această legiune de duhuri necurate a fost biruită de Hristos-Domnul, singurul Mântuitor. Noi nu trebuie să facem altceva decât să fim aproape de Hristos. Hristos să fie în mijlocul nostru așa cum mărturisim la fiecare Liturghie. Nu-L vom izgoni pe Hristos așa cum au făcut gherghesenii, lipsindu-se de binefacerile Lui”, a mai spus episcopul ortodox român al Europei de Nord, conform episcopiascandinavia.se. Sursa – Active News, 9 iulie 2017
Despre Sfânta Treime şi existenţa, misiunea şi sobornicitatea Bisericii
Biserica este prezenţa Sfintei Treimi între credincioşi prin harul dumnezeiesc, căci în ea Tatăl este prezent prin Fiul şi Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt întrucât este în Tatăl şi în Fiul, îi ridică la o unire harică cu întreaga Sfânta Treime. Trup tainic al lui Iisus Hristos, Biserica apare ca o realitate divino-umană, teandrică, sacramentală, prin care plinătatea iubirii şi vieţii treimice este împărtăşită credincioşilor în comuniunea iubirii, în trăirea lor sobornicească, comunitară. Cu aceasta ajungem la înţelegerea sobornicităţii Bisericii în strânsă legătură cu Sfânta Treime. Numai în lumina dogmei Sfintei Treimi se descoperă, în adevăratul ei înţeles, sobornicitatea Bisericii. Noi credem în Biserica una, sfânta, sobornicească şi apos¬tolică. Aşa mărturisim în Simbolul Credinţei. Aceasta este tradiţia creştină a Bisericii învăţată de Sfinţii Părinţi, afirmată de sinoade şi păstrată de creştinătate de-a lungul veacurilor. Biserica este comunitară şi sobornicească în structura ei, deoarece realizează între mem¬brii ei o trăire după chipul vieţii treimice. În acest înţeles, tradiţia ortodoxă vede fundamentul şi temeiul sobornicităţii în Sfânta Treime.
Sobornicitatea Bisericii, aspect caracteristic al ecleziologiei ortodoxe
Încercând să definim al treilea atribut al Bisericii, acela de sobornicească, o analiză etimologică a cuvântului ni se pare necesară. Cuvântul "sobornicesc" este echivalentul cuvântului "catolic", cele două cuvinte fiind sinonime. Textul slavon al Simbolului de Credinţă traduce adjectivul katoliki - cu cel de "soboroaia", iar cuvântul "sobornost" apare în teologia ortodoxă rusă a secolului al XIX - lea, în opera teologului Alexie Homiacov, redând ideea de catolicitate, pe care o dezvoltă în scrierile sale despre Biserică. Rădăcina slavă "sobor" vrea să spună "adunare", iar forma verbală a cu¬vântului (sobirati) are înţelesul de "a aduna", "a uni". A crede în Biserica soborni¬cească este a crede într-o Biserică ce adună şi uneşte. Termenul de "sobornost" (sau soborny) derivat din rădăcina "sobor" primeşte o nouă nuanţă, fără a pierde prin aceasta sensul lui direct, acela de catolic sau catolicitate. S-ar mai putea traduce "sobornost" prin sinfonicitate, unanimitate, ca şi prin cel de sinodalitate (Biserica este sinodală în viaţa ei de unitate în Duhul Sfânt, în organizarea ei ierarhică, în menţi¬nerea vieţii ei prin sinoade, soboare). Cuvântul catolic are mai mult un înţeles calitativ, decât cantitativ. În documentele creştine cele mai vechi, termenul katoliki nu a fost folosit într-un sens cantitativ, pentru a desemna extensiunea spaţială a Bisericii, ci el viza mai mult integritatea doctrinei, a tradiţiei în opoziţie cu învăţăturile eretice. Catolicitatea are, astfel, mai mult înţelesul de ortodox, de ceea ce este adevărat, decât cel de "universal". În acest sens, termenul pare să fie folosit pentru prima dată de Sfântul Ignatie al Antiohiei şi apoi în Mar¬tiriul Sfântului Policarp al Smirnei. Cuvântul catolic reapare la Sfântul Clement Alexandrinul cu sensul de Biserica adevărată în opoziţie cu grupările eretice". Biserica "catolică" este cea care se afla în adevăr, care participă la adevăr şi trăieşte viaţa adevărată. În Apus, în Occident, prin Fericitul Augustin, acest termen a primit o interpretare exclusiv cantitativă. După Fericitul Augustin, identificarea celor două noţiuni, catolic şi uni¬versal, a fost adoptată în vocabularul teologic apusean şi occidental, încât atributul de catolicitate are până astăzi înţelesul de universalitate.
Catolicitatea nu este un termen spaţial pentru a desemna întinderea Bisericii creştine, ci o calitate intrinsecă, ce are de la început şi va fi totdeauna proprie Bisericii, independent de condiţiile istorice în care spaţiul şi numărul credincioşilor ei ar putea fi mai mult sau mai puţin limitate. S-a voit adeseori să se înţeleagă prin catolicitate, întinderea Bisericii în lume. Dacă s-ar primi o astfel de definiţie, ar tre¬bui să recunoaştem că Biserica creştină din ziua Pogorârii Sfântului Duh a fost de¬parte de a fi catolică (adică sobornicească sau comunitară), că Biserica nu devine catolică decât în epoca modernă şi nici până astăzi ea nu este încă în mod definitiv catolică. Biserica nu este mai puţin sobornicească în ziua Pogorârii Sfântului Duh decât astăzi. Ea a fost întotdeauna sobor¬nicească şi va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Adevărata catolicitate (sobornicitate) a Bisericii nu poate fi măsurată prin semne exterioare, căci ea este o însuşire lăun¬trică şi interioară a Bisericii, menţinută de Duhul Sfânt, care sălăşluieşte în ea: "Ceea ce consti¬tuie Biserica - zicea Alexie Homiacov - nu este nici cifra numerică a credincioşilor, nici adunarea lor vizibilă, ci legătura însăşi care îi uneşte". În locul atributului de "catolicitate", care a luat astăzi sensul de universal şi are o tendinţă primaţială, definind o confesiune creştină, Ortodoxia foloseşte expre¬sia de sobornicitate în înţelesul de unire intimă a membrilor Bisericii într-un întreg, ceea ce are ca urmare că în întreg se reflectă viaţa tuturor şi fiecare reflectă viaţa întregului. Fiecare există prin întreg şi întregul se susţine prin legătura tainică ce le uneşte pe toate. Sobornicitatea este această legătură a fiecăruia cu întregul, care nu se schimbă în fiinţă prin împărţire, ca focul şi scânteia, ca marea şi apa, deoarece are aceeaşi fiinţă în partea cea mai mică şi în cea mai mare. Aici este sobornicitatea Bisericii: manifestarea întregului în fiecare şi legătura fiecăruia cu întregul.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au insistat asupra acestui aspect al sobornicităţii Bisericii. Por¬nind de la textul Sfântului Apostol Pavel: "Dacă toate ar fi un mădular, unde ar fi trupul?" (I Cor. XII, 14), Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Dacă nu ar fi între voi multă deosebire, n-aţi fi un trup, iar nefiind un trup, n-aţi fi una; iar nefiind una n-aţi fi de aceeaşi fiinţă. Deci, dacă aţi fi toţi de aceeaşi cinste, n-aţi fi un trup; iar nefiind un trup, n-aţi fi una; iar nefiind una, cum aţi fi de aceeaşi fiinţă ? Acum însă, tocmai pentru că nu aveţi toţi un singur dar, sunteţi un trup, sunteţi toţi una". Sfântul Ioan Gură de Aur surprinde aici caracterul paradoxal al întregului organic, care se arată în diversitatea sa lăuntrică şi în unitatea sa. Aceasta este taina întregului: comunul care leagă mădularele între ele şi pe care îl serveşte fiecare". Este o legătură soborni¬cească între membrii Bisericii. Ei se susţin unii pe alţii în întreg. Toate mădularele sunt egale în cinste, întrucât fie că se face prin el o lucrare mai mică sau mai mare, o face acelaşi organism întreg şi este la fel de necesară pentru menţinerea întregului. Mădularele sunt atât de strâns legate între ele prin întregul organic încât prin dis¬trugerea unuia se distrug şi celelalte. Reţinem din aceste texte ale Sfântului Ioan Gură de Aur legătura fiecărui mădular cu întregul şi lucrarea întregului prin fiecare mădular. Acest întreg, în cazul nostru, este Biserica.
Tradiţia şi spiritualitatea ortodoxă a intuit substanţa, conţinutul şi esenţa sobornicităţii Bisericii. Sobornicitatea este taina întregului, plenitudinea şi totalitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. Membrii Bisericii sunt într-o legătură sobornicească în măsura în care fiecare membru nu se desparte şi separă de întreg Trupul tainic al lui Iisus Hristos. Sobornicitatea este expresia integri¬tăţii vieţii Bisericii. Sobornicitatea şi catolicitatea se arată şi în rugăciunea Bisericii, ştiind că toate mădularele Trupului lui Iisus Hristos se desăvârşesc prin rugăciunea reciprocă. Fiecare se roagă şi pentru alţii şi alţii pentru fiecare: "Noi ne rugăm - zice Alexie Homiacov - pentru că nu putem să nu ne rugăm şi această rugăciune a tuturor pentru fiecare şi a fiecăruia pentru toţi este ca sângele care circulă în tot Trupul Bisericii". Această rugăciune a fiecăruia pentru toţi şi a tuturor pentru fiecare este expresia legăturii, raportului şi relaţiei între credincioşi. Cu alte cuvinte, sobornicitatea Bisericii nu se limitează numai la relaţiile între cei vii, ci şi la cele dintre ei şi cei adormiţi prin rugăciunile şi pomenirile ce se fac pentru cei dece¬daţi sau trecuţi la cele veşnice. În Sfânta Liturghie a Bisericii Ortodoxe se realizează o adevărată comuniune a viilor şi a morţilor. În mod concret, sobornicitatea Bisericii se manifestă şi exprimă în actele de cult, ca acte de trăire comună a credinţei, însă Biserica este sobornicească în viaţa ei spirituală şi duhovnicească, ca şi în organizarea ei ierarhică, în doctrină şi dogmă, ca şi în cult. Natura Bisericii este sobor¬nicească, comunitară. Aşa cum Iisus Hristos străluceşte în fiecare din mădularele îndumnezeite ale Trupului Său tainic, în acelaşi fel străluceşte sobornicitatea în fiecare parte a Bisericii şi în toată Biserica. Viaţa ei întreagă este o viaţă de comuniune şi iubire. Biserica este sobor¬nicească şi comunitară în toate elementele sale. Nici unul nu se mântuieşte singur, nu se sfinţeşte singur, ci în Biserică, împreună cu ceilalţi membri, în strânsă legătură cu ei.
Sobornicitatea Bisericii, chipul relaţiilor treimice. Aspectul trinitar al sobornicităţii Bisericii
Ecleziologia ortodoxă este trinitară prin excelenţă. Viaţa Bisericii este comuniunea cu viaţa Sfintei Treimi sau viaţa dumnezeiască, îm¬părtăşită prin har credincioşilor. Noi participăm la aceeaşi Viaţă, care este viaţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem una în Iisus Hristos, iar viaţa trinitară sau treimică este comunicată prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, încât "Biserica este o societate a persoanelor umane laolaltă cu persoanele divine". Sobornicitatea Bisericii după chipul perihorezei treimice este atestată de Iisus Hristos în cuvintele: "Ca să fie una... precum suntem şi Noi... după cum Tu, Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, ca să fie întru Noi... precum şi Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca să fie desăvârşiţi" (Ioan XVII, 20, 22-23 , cf. Efes. IV, 4-6). Dumnezeu este de fiecare dată unul şi treimic: unul în fiinţa Sa şi treimic în ipostase, Dumnezeu unic în trinitate şi trinitatea într-un Dumnezeu unic. Nu se află fiinţa divină în afară de persoane, dar nu se afla persoana în afara fiinţei. În fiinţa divină nu se află nimic din ce nu ar fi în ipostas, care ar trăi dincolo de persoană. Între persoană şi fiinţă nu se află opoziţie. Persoana este un mod unic de a conţine fiinţa. Dumnezeu este unitate prin raţiunea fiinţei, şi Treime prin modul existenţei. Ipostasurile treimice au aceeaşi unică fiinţă. Fiecare persoană cuprinde întreaga fiinţă divină şi se găseşte întreagă în celelalte două persoane. Fiecare ipostas este un subiect absolut care poartă în el toată dumnezeirea în baza existenţei perihoretice. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: "Dumnezeirea este în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aceeaşi este întreagă în întreg Tatăl; şi Tatăl este întreg în aceeaşi întreagă; şi aceeaşi este întreagă în întreg Fiul; şi Fiul este întreg în aceeaşi întreagă; şi aceeaşi este întreagă în întreg Sfântul Duh; şi Duhul Sfânt este întreg în aceeaşi întreagă... căci nu se împarte dumnezeirea... Tatăl este întreg în întreg Fiul şi în întreg Duhul Sfânt în chip desăvârşit; şi întreg este Fiul în întreg Tatăl şi în întreg Duhul Sfânt, în chip desăvârşit şi întreg este Duhul Sfânt în întreg Tatăl şi în întreg Fiul, în chip desăvârşit". În Sfânta Treime, fiecare ipostas este un întreg şi întregul divin este în fiecare ipostas, iar întregul dintr-un ipostas este întreg în întregul celorlalte două ipostasuri. Aceasta nu înseamnă că fiecare ipostas este abso¬lut identic cu celelalte ipostase ale Sfintei Treimi, căci această identitate ar nimici şi anula unicitatea fiecărui ipostas. Precum în Dumnezeu fiecare din cele trei persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, nu sunt o parte din Sfânta Treime, ci Dumnezeu întreg, la fel "Biserica - zice Vladimir Lossky - nu este o federaţie a părţilor ei, căci fiecare parte în ea se identifică cu întregul, exprimă întregul, vrea tot ce vrea întregul, nu există în afara întregului". Taina sobornicităţii descoperă în viaţa Bisericii viaţa perihoretică a Sfintei Treimi. În această cuprindere de către fiecare ipostas divin, în subiectivitatea sa pură, a obiec¬tivităţii subiective a celorlalte două persoane divine, ca subiectivitate a sa, subiec¬tivitate care constituie pentru celelalte forma obiectivă a aceluiaşi conţinut subiec¬tiv, în această trăire a întregului univers divin de către fiecare persoană divină, dar în legătură cu întregul treimic, se află şi taina întregului din Biserică. Biserica este sobornicească în întregul ei ca şi în fiecare din părţile ei. Fiecare parte are aceeaşi plinătate ca şi întregul. "Biserica – zice teologul Alexander Schmemann - este sobornicească (cato¬lică) în măsura în care fiecare din părţile sale nu este numai în acord cu întregul, ci se identifică şi se încorporează în el (în întreg) partea, în alţi termeni, este întregul".
Conştiinţa sobornicească a Bisericii nu este conştiinţa comună, ci conştiinţa personală a totalităţii creştinilor. Este conştiinţa, ce se prezintă ca "întreg", ca "adevăr sobornicesc", ca adevăr al în¬tregului, în Biserică, credincioşii sunt legaţi unii cu alţii şi fiecare cu întregul. De aceea bucuria şi suferinţa fiecărui mădular este şi bucuria şi suferinţa întregului, şi invers. Căderea în păcat a unui credincios întristează pe fiecare dintre noi, semenii şi fraţii lui, şi de aici senti¬mentul unei responsabilităţi pentru ceilalţi. Eşti răspunzător nu doar pentru tine, ci şi pentru ceilalţi fraţi ai tăi, cu care te simţi legat în unitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos, printr-o ţesătură sobornicească, deoarece Sobornicitatea este expresia acestei responsabilităţi pentru toţi şi pentru toate. Biserica nu formează numai o unitate în Iisus Hristos, în care nu s-ar afla decât o singură conştiinţă, conştiinţa persoanei lui Iisus Hristos, la care ar participa credincioşii, fiindcă aceasta ar însemna că Iisus Hristos cuprinde în El ipostasele umane ca părţi din persoana Sa unică. Conştiinţa Bisericii, în acest caz, nu ar fi decât conştiinţa Fiului unic în care conştiinţele umane ar dispărea ca persoane umane, distincte între ele şi diferite de persoana lui Iisus Hristos. Aceasta ar fi o interpretare greşită. Prin faptul că noţiunea de persoană implică o ireductibilitate ontologică, este imposibil de a admite că o per¬soană ar putea fi cuprinsă într-o suprapersoană, ca parte a ei. Dacă noi suntem una în Iisus Hristos, unitatea noastră în El nu afectează de loc pluralitatea personală. Unitatea naturii noastre în Iisus Hristos nu exclude "poli-ipostaseitatea" umană. O pluralitate de centre personale însufleţeşte unitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. Credincioşii nu sunt despărţiţi între ei prin pluralitatea lor ipostatică, ci trăiesc în unitatea harică şi în duhul iubirii: "Unitatea Bisericii - zice Alexie Homiakov - rezultă în mod necesar din unitatea lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu este pluralitate de persoane în des¬părţire individuală, ci unitatea harului dumnezeiesc, care trăieşte în pluralitatea creaturilor". (După cum afirmă şi Părinţii Profesori Dumitru Stăniloae, Ion Bria şi Nicolae Fer). Sobornicitatea cuprinde nu numai unitatea, ci şi pluralitatea; ea înseamnă un acord între unitate şi pluralitate. Existând după chipul Sfintei Treimi, Biserica pre¬zintă în fiinţa ei caracterul antinomic al identităţii şi diversităţii simultane. În viaţa trinitară există o unitate de fiinţă şi o pluralitate de persoane. Sfânta Treime este în acelaşi timp o identitate absolută şi o pluralitate absolută. Teologia creştină a exprimat întotdeauna omousianitatea celor trei persoane divine şi deosebirea lor ipostatică. Sfântul Grigore de Nazianz spune: "Când vorbesc despre Dumnezeu, voi trebuie să vă simţiţi scăldaţi într-o singură lumină şi în trei lumini. Eu spun trei, gândindu-mă la caractere proprii sau la ipostase... Şi spun una sub raportul fiinţei, adică a dumnezeirii. Căci există acolo o împărţire neîmpărţită, o unire care păstrează deosebirea. Unul singur în Trei, aceasta este dumnezeirea. Cei Trei sunt Unul singur". Dumnezeu se găseşte într-o uni¬tate de fiinţă, dar fiinţa divină există printr-o pluralitate ipostatică, care face ca fie¬care persoană divină să-şi menţină caracterul ei personal în unitatea fiinţială. Atin¬gem aici izvorul însuşi al sobornicităţii.
Biserica prezintă în fiinţa ei caracterul antinomic al unităţii în Iisus Hristos şi al pluralităţii de ipostasuri. Taina sobornicităţii Bisericii se realizează în pluralitatea conştiinţelor personale, ca un acord de unitate şi pluralitate, după modelul vieţii treimice. Sfânta Treime se reflectă în unitatea-pluralitatea Bisericii. Biserica deţine şi posedă sobornicitatea, pentru că Fiul şi Sfântul Duh, trimişi de Tatăl, i-au revelat ei Trini¬tatea ca normă a vieţii sale. Sobornicitatea - zice teologul rus Vladimir Lossky - "leagă Biserica cu Dumnezeu, care se revelează în ea ca Treime, acordându-i modul de existenţă propriu al unităţii-pluralităţii...", o viaţă după chipul "sobornicităţii divine", dacă îndrăznim să aplicăm acest termen ecleziologic Sfintei Treimi. Sfânta Treime comu¬nică Bisericii sobornicitatea sa: o identitate inefabilă a unităţii şi pluralităţii după chipul Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Persoanele dumnezeieşti sunt într-o unitate omousianică. Credincioşii realizează între ei, prin trăirea lor sobornicească, o omousianitate, pentru că întregul fiinţează în fiecare parte. "Omul sobornicesc - zice teologul francez Oliver Clement - nu este numai asemenea cu ceilalţi, el este omousian, după o iden¬titate ontologică". În omousianitatea noastră suntem însă diferiţi cum nu sunt per¬soanele divine, căci natura umană se repetă în mod diferit şi distinct în fiecare eu uman. Credin¬cioşii sunt cuprinşi în Trupul tainic al lui Iisus Hristos într-o unitate omousianică şi într-o pluralitate ipostatică. Sobornicitatea este acordul inefabil dintre unitatea şi pluralitatea membrilor Bisericii.
În acelaşi timp, sobornicitatea este şi o unitate de comuniune, comunicată Bise¬ricii de Sfânta Treime. Persoanele dumnezeieşti sunt şi într-o unitate de comuniune deplină şi desăvârşită, căci "unitatea divină - zice teologul rus Boris Bobrinskoy - nu este simplu unul din atributele lui Dumnezeu; ea este mai curând viaţa lui profundă şi fructul iubirii ce există între persoanele divine. Unitatea nu este o confuzie depersonalizată, nici o structură a monadelor, nici suma parţilor unui întreg. Numai în Dumnezeu unitatea asigură o uniune deplină, care apară calităţile distinctive şi absolute ale persoane¬lor". Unitatea Sfintei Treimi nu este o unitate în care persoanele divine se contopesc ca într-una singură, ci o unitate, care este fructul iubirii şi comuniunii dintre persoane şi care menţine însuşirile lor specifice. Unitatea de comuniune a Persoanelor dumnezeieşti este împărtăşită vieţii Bisericii, în care unitatea nu este o simplă unire între credin¬cioşi, ci "o unitate divino-umană, o unitate a oamenilor cu Dumnezeu, în comuniune cu această prezenţă, în participare comună la darurile ei". Soborni¬citatea în acest sens este un anumit fel de unitate: unitatea de comuniune, o unire a iubirii, o viaţă în comun. Unitatea de comuniune este singura unitate în care persoanele umane îşi păstrează caracterul lor ipostatic. Sobornicitatea Bisericii se manifestă ca o comuniune între credincioşi. Sfânta Treime este comuniune. După modelul Sfintei Treimi, omul este creat în comuniune. Fie¬care persoană este în comuniune cu alte persoane. Martin Buber şi multe sisteme de gândire din prima jumătate a secolului nostru au evidenţiat faptul că omul este în comuniune şi se descoperă pe sine ca "eu", în măsura în care descoperă pe ceilalţi oameni ca "tu". Eu sunt împreună cu alţii. "Eu devin în tu - zice Martin Buber - devenind eu, spun tu. Orice viaţă adevărată este întâlnire. Relaţia cu Tu este nemijlocită". Eu nu pot să-mi găsesc împlinirea mea ca existenţă decât în relaţie cu tu. În această chenoză a lui eu spre tu, eul îşi găseşte existenţa sa. În relaţie cu tu, eu apare ca "per¬soană prin faptul că intră în relaţie cu alte persoane". Persoana umană poate să existe cu adevărat numai în comuniune cu alte persoane: "Faptul fundamental al existenţei umane este omul-cu-omul". Comuniunea este totdeauna personală, ea este mereu o întâlnire a lui "eu" cu un "tu" în "noi". În comuniune adevărată nu există nici un obiect. Persoana nu este tratată de altă persoană, ca un obiect, ci ca un continuu "tu" al ei. Comuniunea este dincolo de orice obiectivitate ori subiectivizare. Credincioşii se realizează pe sine în relaţie cu alţii. În Sfântul Duh se împli¬neşte relaţia vie, pentru că El este viaţa celor doi (sau a mai multora) întâlniţi în El. Eu şi tu se întâlnesc în sfera lui "între-doi". Sfântul Duh este această sferă a lui între-doi. Credincioşii se întâlnesc în Sfântul Duh. Sfântul Duh realizează sobornicitatea Bisericii deoarece este adevărata comuniune a credincioşilor în iubirea divino-umană, în iubirea lui Iisus Hristos. Credincioşii realizează între ei o comuniune în iubire, devenind pe pământ chip al Sfintei Treimi.
Viaţa dumnezeiască este împărtăşită prin Sfântul Duh credinciosului, făcâdu-l pe acesta să trăiască cu fraţii săi într-o unitate de comuniune asemănătoare cu cea a Sfintei Treimi". Comuniunea este în iubire, iar iubirea deplină nu poate fi decât cu trei. Nu¬mai în al treilea iubirea celor doi se desăvârşeşte (După cum susţinea şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae). Dumnezeu trebuie să fie în trei persoane, pentru ca iubirea lui să fie perfectă. Numărul de trei este cel al lui Dum¬nezeu Treimic. Numai fiindcă sunt trei, persoanele divine se iubesc deplin. În trei este adevărul. Subiectul adevărului este mişcarea lui eu la el prin tu, căci "Adevărul - zicea teologul rus Pavel Florovsky - este contemplarea sinelui său printr-un altul în al treilea: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh... Subiectul adevărului este mişcarea a trei, însă... o miş¬care substanţială. În Sfânta Treime sunt nu o persoană, nici mai multe, ci numai trei. Pavel Florovsky spune: "Nu trei fiinţe, ci una, nu un ipostas, ci trei... Nu pot exista mai mult ca trei, căci numai trei ipostasuri fac împreună din veşnicie, ceea ce sunt. Numai în unitatea celor trei primeşte fiecare ipostas o confirmare absolută". În afară de trei, persoanele divine nu pot exista real, căci numai întâlnirea celor doi în al treilea afirmă caracterul ipostatic al celor două persoane divine: "În unitatea a doi - zice Leo Karsawin - al doilea trăieşte doar prin primul şi nu există real în sine. De aceea, deosebirea lui este iluzorie. În afară de mişcarea la un al treilea, nu există în al treilea nici un "stâlp", nici o "temelie" a caracterului său ipostatic". Trei înseamnă viaţa divină. Unul este un lucru în sine, în timp ce doi se deschid într-un fel iubirii. Însă iubirea celor doi este imperfectă, pentru că iubind pe altul nu se iubeşte în fond decât pe sine. Este un egoism în doi. Iubirea dezinteresată, plină de sacrificiu, extatică, nu apare decât cu trei". Dumnezeu este iubirea desăvârşită, pentru că este din veci Sfânta Treime. Iubirea Tatălui şi a Fiului se întâlneşte în Duhul Sfânt. Iubirea reciprocă a Tatălui şi a Fiului este purtată de Duhul Sfânt. El este cel ce oferă iubirea şi este deplin în ceea ce dăruieşte: "Tatăl este Iubitorul - zice teologul rus Evghenie Kovalevsky - pentru că El este izvorul iubirii, Fiul este Cel iubit, pentru că El este realizarea iubirii, în El iubirea se manifestă, Duhul Sfânt este iubirea, pentru că El este Cel ce dăruieşte iubirea". În Sfânta Treime, fiecare trăieşte în Altul, prin Altul, pentru Altul. Aceasta este iubirea fiecărei persoane: nimic în sine, pentru sine, nici prin sine. Persoana este depăşirea "sinelui" pentru alta persoană, uitarea de sine pentru altul: "Caracterul ipostatic al Sfântului Duh - zice acelaşi teolog rus - este de a se dărui, ştergându-se, după cum Tatăl iubeşte uitându-se în Fiul, în care El a pus toată bunătatea Sa, după cum Fiul este iubit pentru că renunţă la Eul Său, pentru ca Tatăl să se manifeste şi Duhul Sfânt să strălucească".
După cum în Sfânta Treime comuniunea de iubire nu este în doi, ci în relaţia din¬tre trei şi fiecare este prin altul şi pentru altul, în acest fel şi sobornicitatea Bisericii trebuie înţeleasă ca o comuniune de iubire nu în doi, ci în relaţia dintre cei doi cu al treilea, adică cu întregul; fiecare credincios fiind prin altul, adică prin întreg, prin legătura cu întregul, pentru altul, adică pentru întreg. Viaţa fiecărui credincios se dezvoltă, se extinde şi se lărgeşte pentru a deveni viaţa altuia. Întreaga viaţă a Bisericii este comuniune. Această "comuniune sfântă" în har şi iubire, prin care toţi sunt legaţi şi uniţi într-un singur organism divino-uman este fiinţa însăşi a sobornicităţii Bisericii". Comuniunea este un întreg sfânt în care toţi sunt nu numai fraţi, ci fraţi în Iisus Hristos şi în care însuşi Iisus Hristos devine frate. Sobornicitatea Bisericii trebuie să fie privită, abordată şi înţeleasă după modelul comuniunii persoanelor în Dumnezeu-Treime, în realizarea unei depline iubiri. Sfânta Treime este iubire. Credincioşii realizează numai în iubire întreg chipul lui Dumnezeu, chipul Sfintei Treimi. "Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh..." cântă Biserica în timpul Sfintei Liturghii. Prin iubirea dintre ei, credincioşii mărturisesc Sfânta Treime. Iubirea însă este în acelaşi timp dăruire. Persoana însăşi este dăruire; dăruirea mea celuilalt, care face şi pe celalalt să se dăruiască, fiindcă eu mă dăruiesc lui. Sfânta Treime este iubire pentru că este dăruire reciprocă. Fiecare persoană se dăruieşte întreagă celeilalte şi cealaltă se dăruieşte ei. Totul în sobornicitatea Bisericii se explică prin Sfânta Treime, de unde trebuinţa noastră de a ne dărui pe noi celuilalt şi lui Dum¬nezeu, pentru a realiza între noi o relaţie ce există din veci în Dumnezeu. Mădula¬rele Trupului tainic al lui Iisus Hristos se dăruiesc fiecare celuilalt şi întregului. Persoanele treimice fac ca totul în viaţa Bisericii să fie dăruire şi comuniune, pentru că viaţa trinitară este comuniune şi dăruire. Triadocentrisanul ortodox pune în viaţa Bise¬ricii absolutul comuniunii şi absolutul persoanei. Conştiinţa sobornicească este con¬ştiinţa comuniunii şi a dăruirii, conştiinţa persoanei ca factor de comuniune. Cre¬dinciosul este omul comunitar al iubirii. Nu există credincios în afara comuniunii, încât "dacă cineva crede - zicea Alexie Homiakov - este în comuniunea credinţei; dacă cineva iubeşte, este în comuniunea iubirii; dacă cineva se roagă, este în comuniunea rugă¬ciunii". Fiecare trăieşte prin Biserică într-o comuniune duhovnicească şi fiecare este legat de celălalt frate al său printr-o simţire comună. Sfântul Vasile cel Mare zicea: "Mădularele se îngrijesc împreună de acelaşi lucru şi unele de altele şi au o comuniune duhovnicească, existând între ele o supremă sim¬ţire". Credinciosul trebuie să fie în comuniune şi cu cosmosul întreg, pentru că este legat de univers.
Despre aspectul hristologic al sobornicităţii Bisericii
Încorporaţi fiind în trupul tainic al lui Iisus Hristos şi participând la viaţa Sfintei Treimi, credincioşii trebuie să dep㬺ească subiectivul şi individualul şi să ajungă la iubirea şi comuniunea de persoane. Credincioşii realizează adevărata comuniune a iubirii numai în Iisus Hristos. Sobornicitatea Bisericii nu poate fi înţeleasă în afara lui Iisus Hristos. Biserica este în Iisus Hristos şi noi suntem în Biserică şi Iisus Hristos este în noi prin Duhul Sfânt şi noi suntem prin Sfântul Duh cu El şi prin El, cu Tatăl. Astfel suntem prin comuniune, uniţi între noi şi cu Dum¬nezeu prin Iisus Hristos în Biserica Sfintei Treimi. Tatăl este izvorul sobornicităţii Bisericii, Fiul întrupat este legătura structurală a părţilor, iar Duhul Sfânt, ca relaţie vie între Tatăl şi Fiul, este Cel care leagă pe cre¬dincioşi într-o unitate de comuniune. Sfântul Chiril al Alexandriei spune: "Pentru că Iisus Hristos este legătura unirii cu Dumnezeu şi credinciosul subzistă în aceeaşi unire... Această unitate este în Duhul... Din cauza pluralităţii lor (a mădularelor), Iisus Hristos trăieşte întreg în fiecare... Duhul nedespărţit al lui Dumnezeu locuieşte în toţi care sunt de o fiinţă, legându-i într-o unitate duhovnicească".
Sfântul Duh este acela care realizează sobornicitatea comunicată Bisericii de Sfânta Treime, căci orice act treimic porneşte de la Tatăl, prin Fiul şi se desăvârşeşte în Sfântul Duh. Lucrarea Duhului Sfânt în realizarea sobornicităţii este inseparabilă şi nedespărţită de cea a lui Iisus Hristos: "Noi suntem - zice Sfântul Chiril al Alexandriei - în unitate într-un singur Duh şi de El Domnul Iisus Hristos este nedespărţit pentru că El niciodată nu ar fi separat (de Duhul), noi toţi suntem una în El... în Iisus Hristos şi în Duhul Sfânt noi toţi suntem una". În Iisus Hristos, mădularele Trupului Său tainic sunt strâns legate între ele. Biserica este sobornicească pentru că Iisus Hristos îi comunică, prin Duhul Sfânt, viaţa treimică, viaţa comuniunii. Starea Bisericii de Trup tainic al lui Iisus Hristos (I Cor. 12, 19; Gal. III, 22-28; Col. II, 9-12; Rom. VI, 1) - stare în care este cuprinsă sobornicitatea - ne face sa înţelegem că Iisus Hristos este în fiecare mădular, se identifică cu el, suferă împreună cu el, se bucură cu el. Aspectul hristologic al sobornicităţii Bisericii constă în faptul că fie¬care comunitate creştină nu are o parte din Iisus Hristos, ci pe Iisus Hristos întreg. În fiecare mădular trăieşte Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi fiecare trăieşte unirea cu Iisus Hristos întreg. Viaţa fiecăruia este o "viaţă în Hristos", dar într-un Hristos total. Este o creştere reală a mea în Iisus Hristos şi a lui Iisus Hristos în mine. În măsura în care creştem în iubire şi comuniune, creşte şi viaţa noastră în Iisus Hristos. Biserica şi în partea ei cea mai mică deţine şi posedă plenitudinea, pentru că Trupul lui Iisus Hristos nu poate fi împărţit. Biserica este sobornicească deoarece este Trupul tainic al lui Iisus Hristos; fiindcă este acolo unde este Iisus Hristos. Sfântul Ignatie al Antiohiei zice: "Unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica catolică" (sobornicească). Deoarece în Iisus Hristos se află toată plenitudinea dumnezeirii (Col. II, 9), iar Bise¬rica este "plenitudinea lui Iisus Hristos" (Efes. I, 22-23 ; IV, 13), noi participăm prin ple¬nitudinea lui Iisus Hristos la plenitudinea vieţii de iubire a Sfintei Treimi. Biserica este sobor¬nicească deoarece este "plină de Iisus Hristos" şi Iisus Hristos străluceşte prin ea. Dar Biserica însăşi trebuie, prin energiile divine enipostaziate în mod deplin şi desăvârşit în Duhul Sfânt, să strălucească Fiului şi prin El, Sfintei Treimi, după cum Duhul Sfânt străluceşte din Fiul, Tatălui, căci în Fiul, Duhul Sfânt este lumina Tatălui. În Iisus Hristos se descoperă sensul sobornicităţii ca dăruire şi comuniune. Mădularele Trupului tainic al lui Iisus Hristos se dăruiesc unul altuia şi lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, pentru că şi Iisus Hristos se dăruieşte nouă într-o cincizecime euharistică. Prin Iisus Hristos fiecare credincios ajunge la starea de jertfă, oferind, în Iisus Hristos, euharistia sa Sfintei Treimi, Iisus Hristos oferă lumii chipul deplin, al credinciosului (Efes. II, 15), care nu poate să existe cu adevărat decât în comuniune cu Sfânta Treime. Aducând în lume darul comuniunii. din partea Sfintei Treimi, Iisus Hristos ridică pe credincioşi, prin Duhul Sfânt, la comuniunea duhovnicească, fiind El însuşi legătura de comuniune între mă¬dularele Trupului Său şi între ele şi Dumnezeu.
Legătura sobornicească deplină între credincioşi este realizată de Iisus Hristos prin Sfânta Euharistie. Biserica este Trupul lui Iisus Hristos realizat deplin şi desăvârşit prin Dumnezeiasca Euharistie. Fără Sfânta Euharistie, ca prezenţă deplină şi desăvârşită a lui Iisus Hristos în Biserică şi în fiecare membru, nu ar fi posibilă viaţa spirituală a credincioşilor. Potrivit teologiei ortodoxe "Biserica este în Euharistie, şi Euharistia este în Biserică. Una ar fi imposibilă fără alta". Biserica, în sensul de Trup tainic al lui Iisus Hristos, sub aspectul său euharistic, exclude orice posibilitate de împărţire a mădularelor. Euharistia ne uneşte, ne face vii în Trupul lui Iisus Hristos, fiind taina unităţii. Prin ea, viaţa Domnului Iisus Hristos cuprinde viaţa noastră, după cum în Sfânta Treime, viaţa Tatălui cuprinde viaţa Fiului. Fiul are în El viaţa Tatălui şi trăieşte prin Tatăl. Credincioşii au în ei viaţa lui Iisus Hristos şi îl trăiesc pe El în tainele Bisericii. Unindu-ne cu Iisus Hristos, Euharistia ne face "concorporali" cu El (Efes. III, 6). "Viaţa Bisericii este o viaţă de comuniune euharistică. Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie ni-L împărtăşeşte pe Iisus Hristos, prezent prin ea în fiecare parte a Bisericii, în fiecare creştin, totdeauna şi pretutindeni, întreg în întreg, unul şi uni¬ficatorul, unindu-i pe toţi în Sine şi între ei. "În Euharistie - zice teologul Zankow - este cuprinsă Biserica întreagă, prezentă în fiecare şi în toţi membrii ei". Prin Sfânta Euha¬ristie, Biserica este sobornicească în fiecare din părţile ei, căci Iisus Hristos este întregul ce se află în fiecare parte, legătura de comuniune a părţii cu întregul. În Dumnezeiasca Euharistie se împlineşte sobornicitatea Bisericii, înţeleasă ca o comuniune între credincioşi şi Dumnezeu. Însă Euharistia nu ni-l comunică numai pe Iisus Hristos, ci şi pe Sfântul Duh, puterea interioară a întregului. După cuminecare, credincioşii cântă la Sfânta Litur¬ghie: "Primit-am Duhul cel ceresc..." Duhul Sfânt este acela care face din fiecare dintre mădu¬larele Trupului tainic al lui Iisus Hristos "prezenţe euharistice" deschise plenitudinii trinitare. El transformă universul în Sfânta Euharistie, îndumnezeindu-l. Sobornicitatea Bisericii în aspectul ei hristologic se poate vedea şi în adunarea tuturor "raţiunilor" în Fiul. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede o diferenţiere a raţi¬unilor din Logosul divin şi o unitate a lor cu structura Logosului. Relaţia dintre Logos si logoi (raţiuni), după Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu poate să fie o simplă iden¬tificare, deoarece unitatea şi diversitatea se menţin. Logosul însă este prezent întreg în fiecare natură umană. Apropiat de această viziune a Sfântului Maxim Mărturisi¬torul, Teilhard de Chardin vorbeşte de un centru de convergenţă a tuturor, de un punct spre care tind să se întâlnească toate spiritele umane. Acest punct el îl nu¬meşte "Punctul Omega", centrul personal şi spiritual ce străluceşte din inima cen¬trelor noastre personale şi în care persoanele nu se anulează. Biserica este soborni¬cească prin adunarea mădularelor în unitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. După Sfântul Grigore de Nisa, Iisus Hristos este Cortul imaterial care cuprinde toate şi în care se adună toate. Tatăl uneşte toate în Fiul. Trebuie să intrăm în acest Cort imaterial pentru a ne uni cu Tatăl şi a deveni fii după har ai Tatălui.
Despre aspectul pnevmatologic al sobornicităţii Bisericii
Sobornicitatea Bisericii nu este statică, ci dinamică. Prin aceasta recunoaştem în sobornicitatea Bisericii şi o dimensiune pnevmatologică. Realizarea sobornicităţii este lucrarea Sfântului Duh. Cu toate că sobornicitatea este împărtăşită Bisericii de întreagă Sfânta Treime, totuşi Duhul Sfânt rămâne Cel care susţine Biserica ca unitate în pluralitate şi diversitate, Cel care leagă, în Iisus Hristos, mădularele Trupului Său într-o unitate. Dacă sobornicitatea este comuniune, Duhul Sfânt este Duhul comuniunii, principiul de unificare în comuniune, susţinător al întregului. Duhul Sfânt face ca această comuniune să fie reală, dar lăuntrică, interioară. El fiind mai interior nouă decât noi înşine, fiindcă este dimensiunea de interioritate prin excelenţă. În Sfânta Treime, Sfântul Duh este persoana de legătură vie între Tatăl şi Fiul, Cel care aduce Fiului iubirea Tatălui şi face ca această iubire să strălucească Tatălui din Fiul. Martin Buber zicea că: "Iubirea nu se fixează în Eu, dar nu are conţinutul, nici obiectul în Tu... ea este între Eu şi Tu". Sfântul Duh rămâne iubirea dintre Tatăl şi Fiul. Iubirea este pe plan personal. Tot Duhul Sfânt realizează relaţia vie între membrii Bisericii şi între ei şi Sfânta Treime.
Câteva concluzii şi încheierea
Aşadar, caracterul sobornicesc al Bisericii trebuie căutat în această lucrare a Duhului Sfânt de a unifica şi de a menţine pluralitatea şi diversitatea în unitate. Duhul Sfânt interiorizează, personalizează şi unifică. Fiul se întrupează şi ridică natura umană la unirea ipostatică, în timp ce Duhul Sfânt uneşte pluralitatea persoanelor umane în Iisus Hristos şi între ele. Duhul Sfânt realizează unirea noastră cu Iisus Hristos, fiind El însuşi locul de unitate. Biserica este sobornicească şi catolică pentru că Duhul Sfânt este prezent întreg, prin har, în fiecare parte a Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare zice: "Este întreg în fiecare şi este întreg pretutindeni". Este întreg în fiecare prin daruri deosebite. Analog cu poziţia Sa în Sfânta Treime, Sfântul Duh este persoana care stabileşte şi între noi relaţii de iubire şi ne adună în Fiul, în care ne pune în relaţie filială cu Tatăl. Duhul Sfânt se face subiectul vieţii noastre creştine, subiectul care aspiră prin Iisus Hristos către Tatăl. Fiind în viaţa treimică de la Tatăl spre Fiul în care se odihneşte, nemergând mai departe (căci nu purcede şi din Fiul, pentru a merge spre alt ipostas al Sfintei Treimi). Duhul Sfânt ne ridică la Tatăl prin Fiul. Primindu-l pe Duhul Sfânt, noi îl primim şi pe Iisus Hristos, fiindcă Duhul Sfânt nu este separat de Iisus Hristos, nici Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu este separat de Duhul Sfânt: "Atunci când se consideră Duhul Sfânt separat de Fiul Preaiubit, Duhul Sfânt se şterge, dispare. Nu ne rămâne nimic în mâini dacă îndrăznim să spunem aşa. Viaţa Bisericii este plină de această dublă prezenţă, a Fiului şi a Sfântului Duh. Ne unim cu Duhul Sfânt pentru a fi în Fiul. Cu Fiul noi iubim pe Tatăl, pe Tatăl găsit în Fiul. Participând la viaţa treimică, credincioşii devin temple ale Sfântului Duh (I Cor. VI, 9), sălaş al Sfintei Treimi (Ioan XIV, 23). Fiecare dintre mădulare este un templu al Sfântului Duh şi toţi în comun formează un templu, o casă a lui Dumnezeu, care este la fel cu casa noastră. Cu cât Biserica este mai mult casa noastră, cu atât mai mult este casa lui Dumnezeu, deoarece Duhul Sfânt ne uneşte şi ne desăvârşeşte, cum afirma Sfântul Chiril al Alexandriei, în plenitudinea Sfintei Treimi". Noi urcăm la Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt. Adunaţi de Duhul Sfânt în Fiul, credincioşii devin fii îndumnezeiţi ai Tatălui prin harul Sfântului Duh. Legând pe fiecare mădular cu întreg Trupul tainic al lui Iisus Hristos şi stabilind o unitate de comuniune între mădulare şi între ele în Sfânta Treime, Sfântul Duh susţine şi actualizează sobornicitatea Bisericii. Duhul Sfânt este puterea interioară a Bisericii, forţa constitutivă a întregului. Biserica nu poate exista în afara Sfântului Duh, de¬oarece El este viaţa Bisericii, viaţa întregului în fiecare şi a fiecăruia în întreg. Însă nici Sfântul Duh nu este separat ori despărţit de Biserică. Sfântul Irineu zice: "Unde este Biserica acolo este, de asemenea, Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul ei". Biserica se pătrunde în mod intim de Duhul Sfânt, care transformă pe credincioşi în templele prezenţei reale şi vii ale Sfintei Treimi, sub semnul iubirii şi unităţii. Sfântul Duh acordă Bisericii însuşirea de întreg, formează din toate părţile ei un întreg, îi dă caracterul sobornicităţii, sădind în fiecare parte con¬ştiinţa întregului şi a comuniunii, transformând totul în comuniune. În toată lucrarea Sfântului Duh este prezentă Sfânta Treime. De aceea, sobornicitatea Bisericii nu poate fi gândită şi concepută în afara Sfintei Treimi. Viaţa dumnezeiască comunicată Bisericii prin Duhul Sfânt, menţine credincioşii în iubire şi comuniune, imprimându-le o trăire sobornicească şi comunitară după chipul celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi.
Altfel spus, Teologia Ortodoxă învaţă că temeiul şi fundamentul sobornicităţii Bisericii se află în Sfânta Treime. Înţelegerea şi abordarea sobornicităţii din perspectivă trinitară redă toată profunzimea de gândire a tradiţiei răsăritene şi oferă Bisericii Ortodoxe posibilitatea unui dialog şi a unei dezbateri cu celelalte Biserici creştine, într-o perspectivă de deschidere, colaborare şi conlucrare ecumenică. Dacă Sfânta Treime este comuniune, sobornicitatea, catolicitatea şi universalitatea Bisericii este înţeleasă tot ca o comuniune şi iubire între credincioşi. Acest duh de comuniune poate ajuta în mod efectiv şi eficient la apropierea între Bisericile creştine. Biserica şi lumea nu sunt identice una cu alta, nici cu totul separate, deoarece Biserica este şi rămâne deschisă lumii. Această deschidere spre lume pune Biserica Ortodoxă în slujire, vie, activă şi dinamică. Biserica este sobornicească întrucât are misiunea de a-i sluji pe fiii săi, de a-i lega în iubire. Când fiecare va fi legat de celălalt prin iubire şi va vedea în el un frate; se vor apropia de taina iubirii, vor cunoaşte ce este iubirea adevărată şi totul va fi întrupat în iubire.
“Mulțumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moștenirea sfinților, întru lumină. El ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului iubirii Sale. Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (COLOSENI 1, 12 – 15).
A) Domnul nostru Iisus Hristos este ChipulTatălui (cf. COLOSENI 1, 15).
El este Icoana Tatălui. Aceasta este o mărturisire de credinţă care adevereşte un fapt supraraţional, deci deasupra oricărei argumentaţii raţionale. Astfel, mărturisim, fără pretenţia de a înţelege, cum “Eu şi Tatăl una suntem” (In. 10, 30). De asemenea, nu ezităm să afirmăm că “cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Conform Sfântului Atanasie, „Hristos este Icoana Tatălui tocmai pentru că El Se vede în Tatăl” (ZIZIOULAS, 2007, p. 100). Revelaţional, afirmăm şi susţinem aceste idei de o importanţă teologică şi soteriologică absolută. Iată pe ce fel de teologie se fundamentează iconomia mântuirii neamului omenesc şi a lumii. De fapt, singura teologie care face posibilă denumirea mântuirii ca îndumnezeire.
Problematica doctrinară discutată de Sfinţii Părinţi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, se axează direct în jurul deofinţiimi Fiului cu Tatăl.
B) O altă afirmaţie doctrinară de profunzime mărturisitoare este aceea conform căreia persoana umană este chipul Chipului (eikon Eikonos), adică omul este chip al luiHristos, chip al lui Dumnezeu (NELLAS, 2002, p. 61 ș.u). Dar, niciodată n-am putea spune că persoana umană este de o fiinţă cu Dumnezeu, aşa cum spunem despre Fiul lui Dumnezeu. Sau, niciodată n-am putea susţine că omul este de o fiinţă cu Hristos Domnul, aşa cum Hristos Însuşi este de o fiinţă cu Tatăl. Consideraţia aceasta se bazează pe caracterul indubitabil al credinţei noastre creştine şi ortodoxe că firea umană şi firea divină deşi unite în Persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu născut cu trup din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, sunt separate totuşi de abisul ontologic.
Şi pentru ca lucrurile să nu sune aşa de scolastic, în sensul de autonomie a raţiunii umane în faţa Adevărului supraraţional al Persoanei lui Hristos, aceeaşi Sfinţi Părinţi au concluzionat paradoxal şi totuşi ortodox că firea dumnezeiască şi firea omenească sunt unite în Hristos în chip „neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”. S-a evitat astfel dublul pericol reprezentat de monofizismul confuzionist („neamestecat şi neschimbat”) şi de nestorianismul dioprosopist („neîmpărţit şi nedespărţit”).
Cele de până acum, ne îndreptăţesc să urmăm cel puţin două direcţii:
Din premizele că Hristos este Chipul Tatălui şi că persoana umană este chipul Fiului, rezultă concluzia că persoana umană este chipul Tatălui. Până acum, din punct de vedere logico-matematic şi teologic, mărturisim unul şi acelaşi lucru. Din două premize adevărate rezultă o concluzie adevărată. Din perspectivă logică şi formală, avem trei enunţuri teoretice (două premize şi o concluzie) care se găsesc într-o relaţie teoretică sau pozitivă şi scolastică (şcolărească). E vorba de patru termeni logici: persoana Tatălui, persoana Fiului, persoana umană şi chipul divin. Logic vorbind, aceşti termeni au fost puşi în silogismul de mai sus.
Însă conţinutul ontologic al fiecărui termen ne este străin. Relaţiile dintre termeni, aşa cum le presupune silogismul, deşi corecte logic şi teologic, nu spun nimic despre conţinutul ontologic al acestor termeni. Adică, ce înseamnă, efectiv, „chipul lui Dumnezeu”. Deoarece spunem că atât persoana Fiului, cât şi persoana umană sunt chipul lui Dumnezeu. În acest punct, pentru a putea păstra distincţia calitativă dintre persoana Fiului şi persoana umană, drumul logic se bifurcă: sau acceptăm că noţiunea de „chip al lui Dumnezeu” are mai multe înţelesuri şi gradaţii conţinutistice şi semantice, sau acceptăm că persoana Fiului lui Dumnezeu se diferenţiază de persoana umană. Oricum am lua lucrurile, panteismul trebuie evitat dimpreună cu alte forme de-ale lui ca monofizismul şi monoenergismul.
Astfel, Hristologia Ortodoxă clarifică lucrurile vorbind despre Persoana lui Hristos şi despre firea dumnezeiască şi firea umană care conlocuiesc în El neamestecat şi neîmpărţit.
Iar în ceea ce priveşte noţiunea „chipului lui Dumnezeu”, lucrurile se pot clarifica oarecum vorbind despre modul în care este/posedă Fiul Chipul lui Dumnezeu şi modul în care este/posedă persoana umană acest Chip. Înţelegerea învăţăturii Bisericii despre „natură şi har” ne poate lămuri mai mult în această privinţă. Pentru că Chipul lui Dumnezeu este unul şi acelaşi, altfel s-ar cădea în prăpastia incomensurabilă şi irecuperabilă a depărtării divinului de uman. Aceasta pentru a evita şi dioprosopismul ca mamă a tuturor pluralismelor religioase, ireconciliabile dpdv relaţional şi comunional, ce-l promovează pe Deus absconditus, aflat la o distanţă irecuperabilă faţă de creaţia Sa şi faţă de om.
Pentru a putea păstra distanţa optimă sau, aşa cum se exprimă inspirat părintele Stăniloae, intervalul, este necesară plonjarea în domeniul ontologiei teologice şi antropologice. În cele din urmă, deşi între firea divină şi firea umană a Mântuitorului Hristos însuşirile se comunică, totuşi fiinţial vorbind, firile rămân ceea ce sunt şi nu se transformă una în alta. Ele rămân neîmpărţite şi nedespărţite în Persoana Domnului Hristos, dar, în acelaşi timp, nici nu se amestecă, nici nu se schimbă una cu alta sau una în alta.
Ceea ce face ca nimeni niciodată să nu poată susţine că se poate pune semnul egalităţii între faptul că Fiul este chipul lui Dumnezeu şi omul este chipul lui Dumnezeu, este tocmai modul în care există Fiul veşnic al Tatălui şi modul în care apare în existenţă omul. Ne referim aici la ceea ce Crezul ortodox mărturiseşte atunci când spune despre Domnul Hristos că este „născut, iar nu făcut”. Fiul lui Dumnezeu Se naşte din veci din Tatăl, pe câtă vreme omul este făcut în timp de Tatăl cu împreună lucrarea Fiului şi a Sfântului Duh. „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (FACERE, 1, 26).
Fiul este prin naştere mai înainte de toţi vecii şi prin fiinţă chipul Tatălui, iar omul este prin facere după chipul Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Am putea să ne exprimăm şi altfel: Fiul este Chipul Tatălui, iar persoana umană este după Chipul Tatălui. De aceea pe Dumnezeu Îl adorăm şi pe sfinţi îi cinstim.
C) Până acum, am văzut noţiunea de chip (eikon) se referă atât la teologia intratrinitară, cât şi la teologia extratrinitară sau iconomică. Fiul este Chipul Tatălui, dar şi omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Lucrurile merg însă şi mai departe.
Termenul de „chip” defineşte şi icoana ca obiect de cult. Icoana poate reprezenta chipul lui Dumnezeu, chipul Maicii Domnului, chipul unui înger, chipul unui sfânt. Deja simţim că e vorba despre altceva. Este deja un truism că noi nu ne închinăm materiei din care e făcută icoana, ci persoanei pe care ea o reprezintă. Nu ne închinăm materiei, ci chipului reprezentat. Şi tocmai pentru că unul dintre temeiurile cinstirii icoanelor este „chipul divin din om”, ne putem întreba la ce anume se raportează conţinutul chipului unei icoane de sfânt (REMETE, 1997, p. 280). Sau la ce anume se raportează conţinutul chipului unei icoane a Domnului Hristos sau a Maicii Domnului.
Desigur că răspunsul cel mai la îndemână este că noi vedem într-o icoană chipul trupesc al sfântului reprezentat în icoana respectivă. Şi, într-adevăr, până la un punct aşa este. Vedem un trup alungit spre cer ca un vector al eshatonului şi ca o chemare la subţierea materiei şi a cărnii în scopul desăvârşirii de sine. Dar, cu siguranţă, nu numai atât.
Pentru a înţelege mai bine lucrurile, voi apela la ceea ce genetica, psihologia şi pedagogia numeşte genotip şi fenotip. Genotipul se referă la toate datele informaţionale pe care le cuprinde genomul uman in se, fenotipul constituindu-se la nivelul intersecţiei experienţiale a acestor date şi informaţii cu diferite contexte de viaţă şi influenţe ale mediului educaţional sau de alt fel (CREȚU, 2009, p. 70). Aşadar, nimic nu e bătut în cuie, personalitatea umană formându-se prin această dublă determinare şi care presupune atât datele genetice, cât şi dinamica experienţială a libertăţii umane.
Probabil că acum ne apare mai clar la ce anume ne referim când spunem că ne închinăm chipului unui sfânt dintr-o icoană. Adică, nu ne închinăm chipului fizic al persoanei sfântului deşi icoana îl include, cum spuneam, şi pe acesta, şi nici doar pur şi simplu „chipului lui Dumnezeu” din sfântul respectiv, ci roadelor duhovniceşti care apar la crucea pe care exercitarea ascetică a libertăţii sfântului o face cu potenţialităţile cuprinse în chipul divin al sfântului în cauză. Ne găsim acum exact în miezul explicativ al cuvintelor din cartea Facerii: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (FACERE, 1, 26).
Atunci când ne închinăm icoanei unui sfânt, putem spune că ne închinăm chipului persoanei înduhovnicite şi destinate locuirii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că icoana nu se face retrospectiv, cu gândul la trecut, ci privind spre viitorul transcendent al existenţei personale umane îndumnezeite (ZIZIOULAS, 2007, pp. 99 – 100).
D) Ultimul punct pe agenda acestui studiu include câteva referinţe despre imagine şi icoană. Nu despre imagine ca tablou sau ca portret e vorba aici, ci despre imaginea de sine, despre convingerea pe care o avem despre noi înşine (ANDRE & LELORD, 2003, p. 15). Cu siguranţă că multe persoane nu se gândesc la ele însele ca imago Dei, ca chip al lui Dumnezeu. Reperele lor nu sunt cele teologice, teocentrice, vizate fiind „oglinzi” externe. Oamenii de azi trăiesc foarte mult de pe urma imaginii de sine aşa cum şi-o văd proiectată în părerile celor din jur. Poate că omul contemporan constată o sete inconturnabilă care nu poate fi satisfăcută de nimic din ceea ce-l înconjoară şi, uneori, poate avea intuiţia că este mult mai mult decât ceea ce face, spune şi simte ca răspuns la expectanţele societăţii. El nu vrea, însă, să-şi concentreze atenţia pe „misterul materiei înduhovnicite” (STĂNILOAE, 1978, p. 414 ș.u.). Rămâne prizonier în chingile materiei destranscendentalizate, prinsă într-o imaginară autogenerare spontanee (PAULESCU, 1944, p. 221 ș.u.). Nu chipul lui Dumnezeu din el e sursa şi modelul desăvârşirii, axându-se pe mimetismul manechinilor de tot felul şi pe ofertele fade ale vedetelor ciopârţite estetic de propria lor imagine de sine scăzută.
Care este soluţia? Întoarcerea spre sine ca locaş al Împărăţiei lui Dumnezeu (LUCA 17, 21). Ca locaş al Împărăţiei lui Dumnezeu cu tot cu Împăratul: „Împărate ceresc, Mângâietorule,…vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte bunule sufletele noastre”. Mulţi ştim ce trebuie făcut ca să ne schimbăm viaţa în bine, însă nu avem puterea să o facem. Mizeria cultului imaginii de sine vărsată în noi pe toate canalele, trebuie mai întâi curăţată şi aruncată afară din noi, pentru a face loc luminii să se sălăşluiască întru noi.
Ne-am învăţat să ne vedem doar în anumite oglinzi. Şi nu tocmai curate. Imaginea despre sine pe care aceste oglinzi o reflectă nu e cea adevărată. Nici oglinzile nu sunt curate, nici cei care se oglindesc în ele nu se văd în adevărul lor, aşa cum sunt.
Icoana este o oglindă. Privind la icoană, ne vedem şi pe noi înşine mai curat, mai aproape de realitate. În prezenţa întunericului sau, mai exact, în absenţa luminii nu pot vedea cu adevărat cât de murdar sunt. Lumina icoanei însă, îmi dă posibilitatea de a mă vedea mai bine şi, e posibil, ca de aici să înceapă vindecarea imaginii de sine. „…adevărul unei fiinţe nu este „e conceput” decât în şi prin „oglinda” unei alte fiinţe” (ZIZIOULAS, 2007, p. 100).
Icoana îmi arată o fiinţă personală desăvârşită. În icoana unui sfânt, pot vedea un om ca şi mine, un chip al lui Dumnezeu la fel ca şi mine, dar care a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Cred că abia acum mă aflu pe calea cea bună a adevăratei imagini de sine, ca chip al lui Dumnezeu. Iar capacitatea materiei de a-mi comunica harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor prin icoană, sau, mai precis, prin împlinirea chipului lui Dumnezeu de către sfântul din icoană în propria lui viaţă, mă face să exclam odată cu psalmistul: „Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui” (Psalmul 150, 1).
Suntem adesea copleşiţi de mulţimea bolilor care ne lovesc pe noi, pe apropiaţii noştri, şi în general, pe toţi oamenii. Este aşa de adevărat că uneori suferim mai mult decât persoanele apropiate care sunt cuprinse de ghearele unor maladii sau a unor nenorociri copleşitoare. Orice suferinţă care o îndură un om, din orice colţ al pământului are şi asupra noastră o influenţă. Sigur că boala este o urmare a păcatelor pe care le facem. Dar, nu numai. Spre exemplu, sunt acum cazuri de tuberculoză pulmonară şi la copii mici. De aceea, este imposibil, aproape, să înţelegem rostul durerii crâncene care o suferim. Totuşi, în Filocalie se afirmă un lucru greu de acceptat: “boala reprezintă uneori o lecţie de la Dumnezeu, sprijinindu-ne în urcuşul nostru duhovnicesc, dacă o primim cu răbdare şi încredere în purtarea de grijă a Domnului”
Citind cu puţină vreme în urmă, cartea închinată părintelui Ilie Cleopa:
„Mânca-v-ar Raiul”, m-a impresionat felul în care mărturiseşte îndrăgitul nostru părinte despre felul în care a debutat boala de plămâni la dânsul. Iată tulburătoarea istorisire din carte: “Într-o iarnă, pe când era la oi cu un călugăr mai bătrân numit Galaction Ilie, în timp ce mătura zăpada din ocolul oilor a simţit în gură ceva călduţ şi sărat. Când a scuipat, era numai sânge. Atunci şi-a adus aminte că fraţii lui, Gherasim şi Vasile, au trăit numai 26 de ani şi s-ar putea să moară şi el.
Părintele Galaction văzându-l abătut, l-a întrebat:
Frate Costică, ce s-a întâmplat? De ce eşti aşa de supărat? Spune-mi.
Părinte, eu am să mor! Uite, îmi vine numai sânge în gură. Toţi fraţii mei au murit de tineri şi am să mor şi eu!
Eeei ‘racu de tine! Lasă, că n-ai să mori. Ia un hârleţ şi du-te la carpenul de colo şi sapă pe lângă el şi vei afla rădăcini de urzici. Spală-le bine şi le fierbe, şi bea ceai de rădăcini de urzici şi o să-ţi treacă.
De cum am băut ceai de rădăcini de urzici s-a oprit sângele. Eu am tot băut ceai, iar primăvara am făcut ceai de urzici verzi şi n-am mai avut necaz cu plămânii.
Prin anul 1962, când am fost la Bucureşti şi mi-au făcut rază la plămâni, m-a întrebat doctorul ce am luat că plămânul drept parcă a crescut din nou. Atunci i-am povestit şi lui cum am fost bolnav şi cum m-a făcut sănătos.”
Un alt caz de o copleşitoare delicateţe s-a petrecut şi în spitalul de la Târgu- Ocna. În acest penitenciar se tratau de tuberculoză deţinuţii politici din România. Ştim că Valeriu Gafencu a suferit de tuberculoză. A primit streptomicina, care era atunci şi este şi în prezent, un puternic antituberculostatic. Şi ne amintim cu duioşie, de gestul sfântului cuvios Valeriu, de a dărui altui deţinut respectivul medicament. Pentru mine, personal, este un gest care l-am mai întâlnit doar în romanele lui Dostoievski sau în Arhipeleagul Gulag al lui Soljeniţin.
Nu aveau în mine ecou aşa de puternic, aceste două cazuri, dacă nu sufeream eu însumi de tuberculoză. Am simţit “sângele cald şi puţin sărat”, iar când am găsit în carte, descrierea făcută cu atâta har de Părintele, m-am hotărât să scriu, după slabele mele puteri aceste câteva mărturii, pentru a le afla şi alţii, care au trecut prin suferinţă.
Spunea fiica părintelui Stăniloae că atunci când părintele a fost încarcerat pentru cinci ani, suferinţa a resimţit-o mai puternic soţia profesorului şi fiica. Iar părintele era rănit, nu de lipsirea sa de libertate, ci de suferinţa care o îndurau cei de acasă.
S-a abătut peste noi tuberculoza. Pentru mine personal, această boală m-a apropiat mai mult de Dumnezeu. A fost ca un duşman nemilos care nu m-a lăsat să mă înduioşez de falsa iubire de sine şi am înţeles că dacă nu alung patimile şi viciile voi pieri şi... “oaspete” a împărăţiei nimicului voi ajunge.
Adeseori, în spaţiul mediatic suntem asaltaţi cu informaţii din cele mai inflamante despre ieromonahul Arsenie Boca, cunoscutul duhovnic al Ardealului în perioada comunistă, al cărui mormânt a devenit loc de pelerinaj pentru foarte mulţi credincioşi. Cum ştim şi din alte multe cazuri din istoria Bisericii, în drumul spre locul de închinăciune a apărut acel comerţ motivat de faima de care se bucură duhovnicul ardelean.
Şi poate că imaginea acestui pelerinaj nu ar fi completă dacă poporul care îi cercetează mormântul nu l-ar considera sfânt, mai ales pentru faptul că instituţii media cu influenţă în populaţia avidă de televiziune au creat o imagine aparte Părintelui Arsenie Boca.
Experienţa recentă a unui interviu acordat unei astfel de televiziuni mi-a demonstrat că imaginea Părintelui creată în acest spaţiu mediatic nu numai că este distorsionată, dar prin ea se induce ideea unei „nedreptăţi“ făcute de Biserică prin amânarea canonizării. (...)
Vulgarizarea personalităţii duhovnicului ardelean s-a declanşat nu neapărat prin comportamentul pietist al credincioşilor pelerini de la Prislop, cît mai ales din cauza instituţiilor media care încearcă construirea unei imagini a Părintelui din surse proprii. Iar un astfel de demers nu ajută în nici un fel procesului de cercetare în scopul constituirii unui dosar de canonizare, demers pe care Biserica l-a iniţiat de puţin timp. Totodată, popularizarea la care asistăm aduce un rating frumos instituţiilor de presă cu astfel de preocupări. (...)
În mod fericit, declanşarea procesului de cercetare şi cunoaştere a vieţii şi activităţii Părintelui Arsenie Boca se circumscrie inevitabil anului 2017, dedicat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române Patriarhului Justinian Marina şi apărătorilor Ortodoxiei Româneşti în perioada comunistă. Aşadar, semnalul dat de Biserică pentru cunoaşterea şi asumarea trecutului recent presupune inclusiv iniţierea procesului de cercetare a vieţii Părintelui Arsenie Boca. (...)
Desigur, unii ar putea spune că nu mai este nevoie de alte date, informaţii, aspecte despre Părintele Arsenie Boca, după ce, în 2004, am publicat primul studiu bazat pe arhivele fostei Securităţi. Dar să nu uităm un aspect fundamental: când tratăm subiecte religioase ale trecutului recent, arhiva fostei Securităţi reprezintă un volum de surse istorice create de către persecutor, alături de arhivele fostului Partid Comunist şi ale fostului Departament al Cultelor. Este vorba de acel inepuizabil material de arhivă care ne ajută în mod inevitabil la cunoaşterea trecutului recent, dar care necesită o hermeneutică adecvată, deoarece persecutorul şi-a creat o istorie în limbaj propriu şi în consonanţă cu tiparul ideologic. Or, metodologia cercetării ştiinţifice ne obligă să cunoaştem faptele, evenimentele şi fenomenele istorice pornind de la coroborarea surselor, în spirit critic şi în context istoric.
Din aceste motive, trebuie spus că, alături de arhivele fostelor organe de represiune, avem datoria de a cerceta şi celelalte surse istorice care pot face lumină în cazul Arsenie Boca. Aşa se face că, în cîteva stagii de documentare prin arhive bisericeşti, am putut identifica un veritabil tezaur arhivistic inedit şi cuprinzător. Am început cu arhiva Centrului eparhial de la Arad (de care a aparţinut mănăstirea Prislop în perioada comunistă), unde am găsit documente privind mutarea Părintelui de la Sîmbăta la Prislop, despre continuarea lucrării Cărarea Împărăţiei, formarea obştii de maici în mănăstirea haţegană, relaţia duhovnicească cu episcopul de care asculta, Andrei Magieru al Aradului, dar mai ales acel document care aduce multă lumină cu privire la ieşirea din mănăstire a Părintelui. Multă vreme s-a crezut că Părintele a fost caterisit şi dezbrăcat de haina monahală. Însă tocmai documentele bisericeşti ne arată în mod clar cum Arsenie Boca a fost obligat să părăsească mănăstirea Prislop, nu şi vieţuirea monahală, şi fără vreo decizie a tribunalului bisericesc sau invocîndu-se vreo normă canonică. Acestea sînt doar cîteva aspecte documentare, care se adaugă altor mărturii de istorie orală sau rezultatelor cercetării de teren. Bunăoară, vizitarea Parohiei Sânnicolaul mic din Arad, a casei bunicii materne şi intervievarea unor persoane care l-au cunoscut pe Arsenie Boca în tinereţe ne-au adus un plus de informaţie, date inedite precum vinderea acestei locuinţe pentru ca din banii rezultaţi să se construiască turnul-clopotniţă care se vede şi astăzi la Prislop. Mai apoi, în urma unei cercetări de circumstanţă la mănăstirea Hodoş-Bodrog de lîngă Arad, am aflat că, în iulie 1949, Părintele Arsenie Boca îşi exprima nădejdea la Episcopul Andrei Magieru pentru continuarea lucrării de editare în limba română a celebrei serii de experienţe duhovniceşti numită „Filocalia“. Dacă mai adăugăm cercetările efectuate în arhiva mănăstirii Prislop, unde am identificat documente preţioase cu privire la activitatea monahală din acest aşezămînt sau misiunea duhovnicească a Părintelui în mijlocul călugăriţelor greco-catolice din zona Clujului (mai-iunie 1949), am putea spune că ne aflăm pe calea unei cunoaşteri profunde a celui care a fost Părintele Arsenie Boca. Alte „urme“ ale Părintelui Arsenie, majoritatea inedite, în arhivele bisericeşti se regăsesc la centrele eparhiale de la Rîmnicu Vîlcea şi la Cluj, unde voi ajunge în viitorul apropiat.
Aşadar, ne aflăm în faţa unui şantier complex şi deosebit de necesar pentru cunoaşterea vieţii şi activităţii Părintelui Arsenie Boca, atît pentru greul dosar al canonizării, dar şi pentru îndreptarea acestei imagini vulgarizate, constant desenate de către diverse instituţii media. Este nevoie de răbdare, consecvenţă, spirit critic şi de o hermeneutică adecvată personalităţii celui care a fost duhovnicul Ardealului.
Articolul integral este disponibil la sursă: Dilema Veche
Icoana Maicii Domnului Prodromiţa (adică Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească”, din tezaurul Schitului românesc Sfântul Ioan Botezătorul – Prodromu de la Sfântul Muntele Athos.
Este cea mai importantă icoană a comunității românești din Grădina Maicii Domnului, pentru că sunt puține icoane nefăcute de mână omenească în toată lumea ortodoxă.
Istoria acestei icoane începe în anul 1863, în timpul lucrărilor de construire ale Schitului Prodromu de la Muntele Athos, când cuvioșii ctitori Nifon şi Nectarie căutau un iconar care să zugrăvească pe lemn o icoană a Maicii Domnului cu totul deosebită, aşa cum aveau toate mănăstirile de la Sfântul Munte. În plus, ei cereau condiții stricte pentru cel care se va angaja la executarea lucrării, precum curăția trupească şi sufletească, spovedania la duhovnic, post şi rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pe toată durata lucrării.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, cuvioșii Nifon şi Nectarie îl găsesc pe iconarul Iordache Nicolau din Iași, om bătrân și credincios, care se supune cu evlavie rânduielilor celor doi călugări și, în anul 1863, se apucă de lucru.
Iconarul a început lucrarea la Mănăstirea Bucium din Iași, care era pe atunci metoc al Schitului Prodromu, iar în câtva timp a terminat de pictat veşmintele şi celelalte părți ale icoanei, lăsând ca Sfintele Feţe (cea a Maicii Domnului şi cea a Pruncului Iisus), să le picteze la sfârșit, după cum este tehnica picturii tradiționale de icoane. După ce a terminat de zugrăvit cum s-a priceput mai bine veșmintele şi fondul icoanei, a început a lucra la Sfintele Feţe silindu-se cu toată priceperea, însă în mod inexplicabil sfintele feţe ale Fecioarei Maria şi Pruncului Iisus din brațele ei nu puteau fi zugrăvite, iar icoana a rămas nedesăvârșită.
Deși era un pictor cu experiență, speriat și mâhnit că poate şi-a uitat meșteșugul, bătrânul iconar a acoperit icoana, a încuiat atelierul şi a amânat lucrul pentru a doua zi. În dimineața următoare însă, a descoperit icoana desăvârșit pictată, cu fețele luminoase şi pline de dumnezeiesc har, fără să înțeleagă însă cum se petrecuse această minune. Înfricoșat de aceste întâmplări el a lăsat şi o mărturie scrisă, care se găsește la Schitul Prodromu, un document datat 29 iunie 1863, care reprezintă mărturia iconarului Nicolau Iordache şi iscălită cu propria sa mână:
Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul Iașilor, am zugrăvit această sfântă icoană a Maici Domnului cu însăși mâna mea, la care a venit o minune: după ce am isprăvit veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fețele Maicii Domnului și a lui Iisus Hristos. Privind eu la chipuri, cu totul a ieșit din potrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul. A doua zi, după ce m-am sculat, am făcut trei metanii înaintea Maicii Domnului, rugându-mă să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi sfânta ei icoana. Când m-am dus să mă apuc de lucru, am aflat chipurile drese desăvârșit, precum se vede. Văzând această minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși o greșeală a fost aceasta că am dat lustru la o asemenea minune.
Dimensiunile icoanei sunt de 100 / 70 cm. Chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus au culoarea galbenă, nuanța de galben a grâului. Există mărturii că Sfintele Fețe se schimbă, uneori întunecându-se, alteori luminându-se.
O alta caracteristică este aceea că icoana, cercetată la microscop, nu prezintă urme de pensulă, acest lucru întărind credința că Sfintele Fețe au fost pictate miraculos de mână nepământească.
Se spune că portretele zugrăvite pe icoană sunt identice cu portretele reale ale Fecioarei și Pruncului Iisus așa cum au fost consemnate de martorii oculari contemporani. Există o descriere rămasă de la Sfinții Epifanie şi Nichifor:
Încă de când viețuia pe pământ era fața ei ca vederea bobului de grâu, păr galben, ochi ascuțiți la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin, sprâncenele ei erau plecate și ales de negru, nasul potrivit, buzele ca floarea trandafirului, fața nu rotundă, nici scurtă, ci puțin alungită, mâinile și degetele lungi, hainele pe care le purta erau simple și puțin mai lungi decât măsura corpului, cu trupul gingaș, având părul bine și cu multa cuviință legat.
De-a lungul vremii au fost făcute câteva copii, dintre care unele au rămas în Sfântul Munte, iar altele au fost trimise în România, toate fiind făcătoare de minuni.
Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti
Dihotomia dintre starea naturală și starea socială a existenței umane este prezentă, în forme, conținut și înțelesuri diferite în mai toată gândirea și creația filozofică, juridică sau de altă natură din antichitate și până în prezent.
In concepția noastră, opusă oarecum unora dintre reprezentanții doctrinei contractului social, starea naturală a existenței umane nu poate fi identificată cu starea primitivă a omului, cu preistoria existenței sale, caracterizată prin lipsa formelor de organizare specifice societății și statului.
De aceea, considerăm că într-o accepțiune care nu are în vedere numai succesiunea istorică existențială, ci esența existenței umane, starea socială nu înlătură starea naturală a omului , dimpotrivă, chiar o presupune. Pentru noi, omul în dimensiunea sa naturală, corespunde firii create de Dumnezeu, omul bun pentru că toată creația este bună și, totodată, omul ca persoană liberă și responsabilă a fost creat în relație de comuniune de iubire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți semenii și cu tot universul. Starea naturală este frumusețea cea dintâi a omului creat după chipul lui Dumnezeu și care are datoria de a dobândi asemănarea cea după har cu Dumnezeu, să devină fiu al lui Dumnezeu după har.
Iată de ce starea naturală nu dispare odată ce omul trece la starea socială, ci este o prezență permanentă, pentru că firea a tot bună creată de Dumnezeu nu poate fi negată, anulată, dar, este adevărat, poate fi hașurată, umbrită de manifestările sociale ale omului, contrare stării sale naturale. Omul, prin creație, a primit darul libertății, posibilitatea de a alege între bine și rău, de a primi sau refuza comuniunea cu Dumnezeu, libertatea de a considera că starea socială și tot ceea ce presupune aceasta, civilizația, cultura sunt bunuri proprii și reprezintă, totodată, singura realitate a existenței. Acesta este chipul omului care trăiește exclusiv în dimensiunea socială a existenței sale, pe care o consideră opusă stării naturale privită, în special, ca o formă primitivă de existență și care se consideră a tot suficient sieși. Un astfel de om consideră că existența se rezumă la acest veac, iar sensul existenței nu este decât „eul propriu” și rațiunea umană.
Fără a încerca să adâncim această analiză, susținem că între starea naturală și starea socială a omului este o posibilă contradicție unilaterală și nu un raport de recesivitate. Starea naturală nu exclude starea socială a omului, deoarece însuși Mântuitorul s-a întrupat în existența socială, dar starea socială poate contrazice starea naturală a omului, firea acestuia.
Marele teolog român, Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae caracteriza în cuvinte memorabile natura umană: „Deci, pe drept cuvânt, natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. A voi să tindă mereu spre desăvârșire mai mare, e desăvârșirea însăși a firii umane. Ea are în același timp experiența infinitului și a finitului, adică în fiecare clipă există o distanță infinită între capacitatea noastră de infinit și existența noastră realizată. Mereu avem cunoștința ambelor acestor lucruri. Căci distanța parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătorește veșnic pe distanța dintre finit și infinit, dar e lansată prin dorință și printr-un fel de experiență înaintea finitudinii sale înlăuntrul infinitului, fără să cuprindă însăși, esența lui. Ceea ce a obținut nu este niciodată totul, dar este începutul totului, „mereu începutul infinitului” – cum spuneam Sfântul Grigorie de Nyssa (s.n)”. [1]
Starea socială este expresia ordinii normative, morale sau juridice, orice normă implică direct sau indirect constrângerea, inclusiv norma morală sau etică bazată sau nu pe teologia morală. Norma juridică este aceea care oferă cea mai cuprinzătoare expresie existențială stării sociale și de aceea putem caracteriza întreaga existență socială a omului, atât într-o dimensiune sincronică dar și din perspectiva transformărilor istorice ca fiind „o stare juridică”, o ordine juridică bazată pe normele create de om, dar și pe valorile promovate de acesta și care, într-o anumită măsură, tind să evolueze autonom în afara posibilităților de decizie și control ale creatorului lor. Există o tendință destul de evidentă ca evoluția stării juridice (sociale) a omului să contrazică tot mai mult natura umană, firea acestuia, altfel spus, civilizația care ea însăși este expresia ordinii juridice și în general normative, să fie considerată a tot suficientă, în special prin dimensiunea pragmatică pe care orice component al acesteia o implică.
In acest context, apare întrebarea firească de a încerca să caracterizăm juridicul, ordinea normativă specifică stării sociale a omului. Este bazată pe o dihotomie esențială pe care a remarcat-o și Kant atunci când a analizat în lucrarea sa fundamentală „Metafizica moravurilor” normele juridice și dreptul. Această dihotomie înseamnă diviziunea clară între „al tău” și „al meu”. Orice contract, orice act normativ și orice decizie judecătorească într-o formă sau alta dă expresia acestei diviziuni, care înseamnă o identificare prin și în ordinea juridică a individualității umane în sfera existențială socială. In esență, aceasta este o disoluție pentru că separă și nu unește, chiar dacă aparent un act contractual, o întâlnire a voințelor a doi oameni în planului juridicului, legea ca și concretizare a ordinii normative, o hotărâre judecătorească ar realiza o armonizare a intereselor fie convergente sau divergente . Susținem că disoluția mai sus amintită ,de esența ordinii juridice a dreptului dintre „al tău” și „al meu” se menține, indiferent de forma de exprimare a juridicului, deoarece, așa-zisa armonizare a celor individuale ,particulare ,uneori contrare prin lege , prin actele de aplicare a legii sau chiar prin manifestările de voință ale omului rămân în sfera generalului, a abstractului pentru că orice normă juridică este prin ea însăși impersonală, abstractă, iar concretizarea acesteia prin acte voluntare cu caracter juridic nu duce la concretizarea în sens existențial a generalității regulii juridice, generalul normativ râmând în acest fel opus mai mult sau mai puțin evidentei bogăției existențiale a concretului individual.
Opus acestei stări juridice este însăși starea naturală, starea firii umane bazată, în opinia noastră, pe două concepte existențiale „a dărui” și „a primi”. Este evident, că în această situație suntem în prezența unității existențiale a comuniunii existenței umane bazate nu pe interese pragmatice, ci pe însăși caracterele existențiale ale firii umane, virtuțile și valorile cu care acesta a fost înzestrat natural, printre care puterea de a iubi este esențială. Omul care se manifestă în plan social cât mai pregnant și mai evident în această dimensiune naturală bazată pe unitatea dintre „a dărui” și a „primi” rămâne în autenticul existenței sale naturale, a firii create, nu mai este un simplu individ ci este o persoană liberă aflată în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu toți oamenii, Este și aici o posibilitate de alegere a omului, o manifestare a libertății sale. Formele de cultură și civilizație ale existenței umane trebuie să se manifeste nu în contradicție cu firea sa, cu natura sa, ci chiar în corespondență cu aceasta. Schiller spunea că „omul trebuie să sporească natura în mijlocul naturii”. Considerăm că și în prezent, indiferent cât de înaltă este cultura și cât de mult a evoluat civilizația, această afirmație este valabilă, dacă înțelegem prin natură esența bună creată a omului. De altfel, în doctrina teologică s-a remarcat că nu există opoziție între cultură și credință. Spunea în acest sens Părintele Patriarh Daniel: „Credința coboară la om prin cultură, iar cultura urcă la cer prin credință”.
Justiția este forma cea mai evidentă prin care starea juridică a omului se conservă în limitele acestei dihotomii „al tău” și „al meu”. Limitele justiției umane sunt însăși limitele existenței sociale și chiar raționale ale omului, determinate în mod nemijlocit, pe de o parte, de normativitatea legii iar, pe de altă parte, de pragmatism, adică de interesele concrete ale celor care ajung în fața justiției. Este o limită existențială care trebuie foarte bine înțeleasă, pentru că dincolo de ea regăsim acea stare naturală a firescului, a omului ca persoană liberă și responsabilă în relațiile de comuniune cu semenii.
Orice manifestare a justiției este evident subordonată legii, care generalizează și împarte. Se pune problema dacă dreptatea, ca valoare și virtute umană poate fi identificată cu legea, ca premisă de realizare a justiției. Răspundem la această întrebare gândindu-ne la cuvintele Mântuitorului „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât dreptatea fariseilor, nu veți intra în împărăția Cerurilor” (Matei, Cap.V,20).
Aceasta înseamnă că, legea juridică rămâne la nivelul dreptății fariseilor, deoarece dreptatea la care se referea Mântuitorul și care era proprie fariseilor era o dreptate a legii Vechiului Testament. Prin urmare, dreptatea care depășește marginile legii este cea dată de har, este dreptatea care are ca fundament nu constrângerea fără de care norma juridică sau chiar norma morală nu poate fi concepută, ci libertatea. De altfel, această realitate a fost remarcată chiar și în planul doctrinei filozofice și juridice. Rousseau afirma că: „A renunța la libertatea ta înseamnă a renunța la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar la datoriile tale. Nu există nicio despăgubire posibilă pentru cel care renunță la libertate; o astfel de renunțare este incompatibilă cu natura omului”. [2] In același sens, Mircea Djuvara arăta că: „Nu putem concepe drept și nici morală fără libertate, cum nu putem concepe nici legi ale naturii fără determinare cauzală. Libertatea trebuie să fie, deci, deplină în stare de societate, astfel dreptul își pierde orice valoare normativă. Un drept care impune doar, în mod absolut, înlăturând manifestarea liberă a voinței, nu mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a unei necesități mecanice”. [3]
Într-o accepțiune oarecum idilică, justiția ar trebuie deci să depășească dreptatea legii și să realizeze dreptatea harului ca natură umană. Iată de ce, poate că ar trebuie să gândim mai mult, chiar și la unele principii de natură constituțională, în ceea ce privește valoarea și limitele lor. Nu dorim să insistăm aici asupra acestui aspect, dar se cunoaște că principiul de bază al ordinii juridice ce caracterizează starea socială a omului este supremația legii – „Nimeni nu este mai presus de lege” – afirmă Constituția. Noi considerăm că în planul existenței naturale a omului, acest principiu este transgresat și oarecum transfigurat de principiul libertății. Libertatea, ca virtute proprie a firii create a omului este mai presus de legea juridică. De aceea, actul de justiție ar trebui să tindă spre realizarea acestei libertăți, care este însăși dreptatea la care se referea Mântuitorul.
Este oare posibil ca în activitatea concretă a soluționării litigiilor civile sau penale să se întâmple o astfel de ridicare a generalității legii juridice la concretul existențial al libertății umane? Ca magistrat am o experiență care depășește 26 de ani și nu am întâlnit situații în care aplicând legea, în tot ceea ce reprezintă rigorile actului de justiție, să se realizeze dreptatea ca libertate proprie naturii umană. Este firesc să se întâmple așa, deoarece orice manifestare a justiției este limitată la generalitatea legii dar și de finalitatea acesteia: constrângerea. O hotărâre judecătorească nu se pronunță în numele dreptății, ci în numele legii. Cu toate acestea, nu se poate considera că o astfel de situație este negativă prin ea însăși, dimpotrivă, este o modalitate normală de a realiza rolul justiției, și anume echilibrul social, dar în limitele existenței sociale ale omului. Ceea ce este foarte important pentru cel chemat să aplice legea este de a conștientiza această realitate și de a nu absolutiza actul de justiție, de a nu absolutiza legea și de a minimaliza sau chiar a nega omul, ca ființă complexă și infinită prin firea sa creată. De multe ori, în manifestările fenomenologice ale actului de justiție, se rămâne în generalitatea legii și se subordonează omul legii, magistratul uitând că nu omul este făcut pentru lege, ci legea pentru om.
Cu toate acestea, au existat și experiențe deosebit de marcante pentru mine .
În cenușa precarităților existențiale, conflictuale, dureroase, impregnate cu multă suferință, dar și cu patimi și cu interese mai mult sau mai puțin obscure, ce ajung de se manifestă în fața justiției și cu deosebire în fața justiției penale, uneori se arată, ca un diamant strălucitor, valoarea naturii umane prin ceea ce îi este propriu ca fire: libertatea și iubirea.
Într-o cauză penală, în care inculpatul era acuzat de o infracțiune gravă și anume tentativă de omor împotriva propriului său frate, am constat o astfel de realitate pe care nu însă justiția a generat-o, ci natura umană, în puritatea și frumusețea ei. Conflictul era între frați, iar partea vătămată, fratele inculpatului, ca urmare a acțiunii acestuia, fusese la un pas de moarte. Întrebat fiind de către instanță ce anume consideră că trebuie să se întâmple cu inculpatul, care era fratele său, partea vătămată a spus simplu și convingător: „Să meargă la copii săi”. Aceste cuvinte simple depășesc ceea ce reprezintă instinctele omului în mediul social, dorința de răzbunare sau dorința de a pedepsi a făptuitorului. Este expresia pură a iubirii, a iertării, a unui sentiment natural firesc ce transcende în mod absolut limitele legii juridice. De altfel, părintele Dumitru Stăniloae afirma foarte clar că Dumnezeu i-a dat omului ”puterea de a ierta și nu puterea de a judeca.” „Să meargă la copii lui” reprezintă incontestabil un diamant al existenței naturale a omului, în toată puritatea și frumusețea ei și, personal, am avut bucuria, chiar dacă este efemeră, de a modela legea în raport cu această manifestare firească de iubire. Justiția nu poate, cel mult, decât să achite, justiția niciodată nu poate să ierte. Iertarea este un dar al lui Dumnezeu, dar este și o poruncă a lui Dumnezeu pentru om. Numai un om care este persoană liberă, trăind în frica lui Dumnezeu, o poate împlini ca poruncă divină și nu numai ca virtute etică sau ca expresie a pragmatismului tipic existenței sociale
Persoanele implicate în litigiul de care am făcut vorbire erau oameni simpli, fără cultură, fără educație, dar trăiau din plin chiar dacă nu neapărat într-un mod conștient, rațional, frumusețea existenței umane, cea după fire. Părintele Arsenie Boca spunea că sfințenia are ca și condiții simplitatea spiritului și puritatea inimii. Iată de ce justiția trebuie să se adapteze unor astfel de realități existențiale și nu să încerce să le subordoneze arbitrar generalității normei juridice.
Spunea Părintele Arsenie Boca că ”trebuie să ai înțelegere față de neputințele omului”. Părintele Teofil Părăian aprecia că acestea sunt poate cele mai frumoase și mai semnificative cuvinte pe care le-a spus duhovnicul Arsenie Boca. Iar Constantin Noica afirma că „trebuie să ai înțelegere față de cele neînsemnate ca să vezi însemnătatea lor„
Justiția ar trebui să aibă înțelegere față de tot ceea ce reprezintă neputința omenească și precaritate existențială, pentru a încerca în acest fel să realizeze nu atât o restabilire a situației anterioare, ceea ce nu este posibil prin actul de justiție, cât mai ales un echilibru, o armonie socială, o împăcare a ceea ce la un moment dat apare ca fiind definitiv contradictoriu. Este un ideal, dar merită încercat.
In acest context, mi-am pus întrebarea: care sunt înțelesurile teleologice ale justiției, altfel spus finalitatea actului de justiție?
Dacă scopul actului de justiție este legea, atunci justiția este pragmatică, utilitaristă iar judecătorul acționează conform datoriei, cum spune Kant. Dacă scopul actului de justiție este omul, atunci justiția astfel înfăptuită este morală, naturală, iar judecătorul acționează în numele și în conformitate cu dreptatea, aceasta nemaifiind limitată de constrângerile legii pozitive. Raportul dintre lege și dreptate ar putea fi exprimat sub forma unei contradicții unilaterale, in sensul celor afirmate de filozoful Constantin Noica: legea pozitivă poate contrazice dreptatea, dar dreptatea care prisosește legii, nu poate contrazice legea.
Cum poate fi smerit în sensul creștin al cuvântului, un judecător căruia omul i-a încredințat atâta putere asupra omului? Iată o întrebare legitimă al cărui răspuns cred că îl putem afla în parabola judecătorului nedrept după Evanghelia de la Luca.(Luca ,18.2-8) Există totuși o posibilitate pentru acela care a ajuns la sinele său mai adânc, a depășit trufia eu-lui determinată de precaritățile și slava acestui lumi, a celui ce se cunoaște pe sine ca fiind stăpânit de Dumnezeu și prin aceasta stăpân pe sine. Judecătorul nedrept, din parabola Sfântului Evanghelist Luca, nu se temea de Dumnezeu și nici nu se rușina de om. Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu și se rușinează de om. Aceasta este condiția pentru ca actul de justiție să fie nu numai în conformitate cu legea, dar și drept, în conformitate cu legea libertății. Se poate spune că există un ideal pentru judecătorul investit cu putere temporară, pe care îl putem formula după cum urmează: „Să ai și să faci judecată dreaptă din iubire milostivă în numele lui Dumnezeu, fără să judeci pe nimeni”.
NOTE
[1] Dumitru Stăniloae ,Teologia Dogmatică Ortodoxă , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ,București ,2003, pp 468-469
[2] J.J. Rousseau, Contractul social ,Editura Științifică București , pp107-108
[3] Mircea Djuvara , Precis de filozofie juridică, în Eseuri de filozofie a dreptului, Editura Trei București ,1997,p 187
La un an de la Sfântul și Marele Sinod din Creta, Biserica Ortodoxă oferă o imagine mai eterogenă decât cea cu care eram obișnuiți înainte de Sinod. Departe de a fi îngrijorătoare, această imagine realistă ne atrage doar atenția că nu putem trăi unitatea Ortodoxiei Universale decât după ce am simțit diversitatea – câteodată dureroasă – a oamenilor și a culturilor care o compun. Darul – și nu datul – unității și al înțelegerii coborât la Rusalii peste Sfinții Apostoli trebuie invocat și redescoperit mereu și mereu, mai ales atunci când riscăm să ne scufundăm în Babilonul părerilor, al negării de tip protestant a autorității episcopal-sinodale și al individualismului cu chip preacucernic.
La fel ca în Biserica primară, un Sinod se întrunește pentru a răspunde unor provocări de actualitate, dar totodată receptarea acestui Sinod poate duce la noi necesități de lămurire. Sinodul de la Niceea (325) se împlinește prin cel de la Constantinopol (381), cel din Efes (431) nu poate fi gândit fără lămuririle aduse de cel de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451). Biserica trăiește cu și între Sinoade, drumul ei este un drum al dialogului și al propovăduirii prin Sinoade, pe baza vocilor și a minților luminate ale acelor Părinți care deschid cărarea sau bătătoresc drumul înspre un nou Sinod.
Deși ne aflăm după Sinodul din Creta și toată lumea încearcă să justifice (sau, din păcate, să demonteze) deciziile sale, mai importantă este conștiința faptului că ne situăm înaintea unui alt viitor Sinod… Timp de 40-50 de ani s-a tot pregătit Sfântul și Marele Sinod; a fost un drum al întregii Biserici, o pleiadă de mari teologi au pus umărul în acest sens. Acum privim înainte; și din toată tulburarea creată nu putem nega un aspect pozitiv: trezirea conștiinței credincioșilor pentru dimensiunea universală a Ortodoxiei. S-ar putea ca istoria Bisericii să considere la un anumit moment dat Sinodul din Creta drept primă sesiune a unui Sinod panortodox de mai lungă durată, hotărâtor pentru drumul Ortodoxiei în mileniul trei. Cert este: drumul sinodal al Bisericii (în sine un pleonasm, pentru că synodos poate fi tradus mot à mot cu „drum împreună“) nu are sfârșit decât la a Doua Venire a Domnului. Acest drum (sau „lucrare sinodală“ cum se spune în Enciclica din Creta) ține de necesitatea propovăduirii ACELEIAȘI credințe apostolice în lume. Cine ia un singur Sinod drept un eveniment final și suficient sieși uită că Sfinții Părinți Capadocieni de aceea au fost numiți „mari dascăli ai lumii“ pentru că au diortosit Crezul Primului Sinod Ecumenic de la Niceea fără să îl abolească și fără să îi știrbească autoritatea. Dar atât Părinții de la Niceea cât și cei de la Constantinopol știau că ei nu „hotărăsc” „credința“, ci sunt doar slujitorii unei predanii și mărturisiri apostolice, care se cere transmisă, tradusă, apărată, exprimată. Să nu uităm: și pe vremea lor exista politică bisericească; și ei au avut propriile lor dezamăgiri legate de unele aspecte ale vieții bisericești sau ale unor formulări de text, ca de pildă Sf. Grigore de Nazianz în anul 381. Dar au rămas fii ai Bisericii, susținători ai acestui drum sinodal al Bisericii în istorie. Păstrând proporțiile, așa stau lucrurile și în anul 2017.
Cum merge lucrarea sinodală a Ortodoxiei pe mai departe? Din păcate, la nivel panortodox, s-a așternut tăcerea. Cele patru Biserici autocefale absente nu dau semne că ar accepta sau prelua documentele Sinodului, din contră: Bisericile antiohiană, bulgară și georgiană au transmis deja mesaje negative. Toată lumea pare să aștepte poziția Bisericii Ortodoxe Ruse care, după ce în iulie 2016 a delegat cercetarea documentelor din Creta unei Comisii teologice, se exerzează în tăcere pe marginea subiectului. Pot trece ani până când 13
Patriarhia Moscovei se va poziționa față de cele șase documente și față de Enciclica Sinodului; aceasta, deși textele nu sunt creații noi, Biserica Rusă participând activ – până în ianuarie 2016 – la redactarea și îmbunătățirea lor!
Prin urmare, Sinodul care trebuia să arate lumii unitatea Ortodoxiei a funcționat ca un catalizator, scoțând la iveală blocaje de comunicare, orgolii de moment și incapacitățile unor Biserici Autocefale de asumare a unei auto-terapii sinodale la nivel panortodox. Acest adevăr doare, de aceea e atât de incomod să îl formulăm deschis. Dar ce poate fi mai benefic decât Crucea sincerității într-un asemenea context? Desigur, există în diplomația și politica bisericească multe alte considerente, toate la fel de pertinente și de „ortodoxe“, care ar nuanța această descriere. Până una alta, rămâne un fapt incontestabil și dureros că la un an de la Sindul din Creta nu a avut încă loc o Sinaxă a Întâistătătorilor Bisericilor autocefale care să încerce măcar ieșirea din această criză panortodoxă. Această amânare a unei necesare clarificări slăbește forța de iradiere a evenimentul însuși. Autoritatea morală și spirituală asumată la nivel universal de către Biserica Ortodoxă în fața lumii întregi – de pildă în Enciclica Sinodului – este periclitată de această prea lungă tăcere…
Fără îndoială, nu poate fi vorba de o pre-schismă sau de o autodemontare nefericită a Ortodoxiei la nivel universal așa cum se grăbesc să afirme – mai mult sau mai puțin deschis – voci din lumea catolică. Pentru unii reprezentanți ai Bisericii Romano-Catolice, felul în care a decurs Sinodul din Creta și presupusa stagnare panortodoxă de după nu ar face decât să demonstreze, chipurile, faptul că Ortodoxia nu este și nu va fi în stare să-și articuleze unitatea la nivel universal fără un factor al unității, adică fără primatul papal. Însă nu hazul de necaz pe care și-l permit alții trebuie să fie motivul discutării la nivel panortodox al „drumului de după Creta“, ci necesitatea de a arăta că experiența sinodală trăită la Sinod de către cei prezenți trebuie continuată. Felul în care Bisericile Autocefale prezente sau absente de la Sinod vor înțelege deopotrivă să continue în mod activ lucrarea sinodală panortodoxă este hotărâtor pentru mărturisirea unității Bisericii în lume. „După roadele lor îi veți cunoaște…“ (Mt. 7,16).
Mai importantă poate decât documentele a fost tocmai regăsirea firească și frățească a atâtor episcopi veniți din toată lumea într-un Sinod, adică într-o experiență a comuniunii liturgice și a dialogului. Documentele – despre care nu doresc să vorbesc în cadrul acestui scurt articol – sunt în primul rând expresia unui început. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a avut deja din octombrie 2016 fericita inspirație de a afirma acest lucru: „textele pot fi explicitate, nuanțate sau dezvoltate de un viitor Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe.“ Documentele sunt începutul unei reflecții comune, necesare la nivel panortodox.
De ce necesare? Pentru că ortodoxul din Dorohoi și ortodoxul din Chicago pot avea soluții din ce în ce mai diferite legate de traducerea Sfintei Tradiții în modernitate. Astfel de sinoade panortodoxe nu fac decât să aleagă din marele tezaur al Tradiției câteva teme de actualitate pastorală, pentru crearea sau măcar schițarea unui etos ortodox comun, în care să se regăsească fiii și fiicele Bisericii Ortodoxe de azi, indiferent de contextul cultural în care trăiesc. Pentru mulți, semnificația postului sau chestiunea misiunii ortodoxe în lume pot părea generalități, truisme, realități de mult știute și asumate. Însă Ortodoxia trăiește în momentul de față în contexte culturale foarte diferite: ceea ce pentru unii este o banalitate (de pildă postul), pentru alții poate fi un avertisment pentru reîntoarcerea la tradiția comună; ceea ce pentru unii este profund „ecumenist“, pentru alții este asumarea unui bun simț de relaționare interconfesională și nimic mai mult; ceea ce pentru diaspora este un dat pastoral (căsătoriile mixte între creștini ortodocși și creștini de alte confesiuni), este pentru un context monoconfesional ceva lipsit de relevanță. Un document are șansa de a focaliza atenția asupra unor teme majore; el implică însă și riscul reducerii complexității unei chestiuni doar la formulările articulate în text. Biserica Romano-Catolică se luptă cu un excedent de texte și documente, încercând prin lungimea, complexitatea și cantitatea lor să acopere toate registrele și curentele existente… Este o cu totul altă opțiune decât cea a Ortodoxiei. De aceea, în treacăt 14
fie spus, Biserica Ortodoxă este și va rămâne reticentă la elaborarea continuă de noi documente cu caracter referențial, și chiar și atunci când o face lasă loc liber renumitului proces post-sinodal de receptare și nuanțare eclezială…
Cu toate acestea, redactarea unor texte comune la nivel panortodox este și va continua să fie, în anumite contexte, o necesitate. Referitor la temele documentelor din Creta: dintr-un anumit punct de vedere, aceste teme trebuiau tratate și din obligație morală față de trecutul de câteva decenii al pregătirii acestui Sinod. Undeva trebuia început. E mult mai important cum continuăm.
Din păcate, expectativa panortodoxă de după Sinod (a nu se confunda acest lucru cu multele și edificatoarele luări de poziții ale Bisericilor Autocefale în parte) continuă să dea apă la moară auto-numiților „apărători și mărturisitori ai Ortodoxiei“. Orice argument rațional, de ordin canonic, istoric sau teologic, rămâne fără drept de apel în fața obtuzității și incapacității de dialog a celor în cauză. Desigur, un istoric se va grăbi să găsească în istoria bisericească recentă anumite similitudini, de pildă, cu trecerea la calendarul nou, in anii 1920. Există și vor exista mereu minorități ultra-conservative, care deviază la un moment dat în schisme greu de recuperat eclezial; numitorul lor comun este în primul rând o educație teologică precară. Însă, incapacitatea „lor“ de a dialoga nu are voie să ducă din partea majorității „cuminți“ la pedalarea monologală pe niște discursuri triumfaliste sau apologetice, lipsite de smerita recunoaștere a carențelor existente. Aceste carențe țin în definitiv de caracterul provizoriu și imperfect al oricărui lucru care se consumă sub veac.
Purtând conștiința integrității apostolice și a plinătății eshatologice a Bisericii, să avem puterea să vedem imperfecțiunile care însoțesc drumul ei prin istorie, fără a-i periclita esența și menirea. Și să avem bucuria de a merge mai departe, într-un efort eclezial.
In 24 iunie 2017 s-au împlinit 2 ani de la votarea legii 217/2015, lege antiromânească şi antilegionară, prin care se încearcă ştergerea memoriei neamului românesc. Ca orice aniversare, trebuia marcată corespunzator… iar INSHR Elie Wiesel a considerat că acesta este momentul în care se poate da o lovitură memoriei lui Radu Gyr. Dar bine spune proverbul că “socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă”… Vom relua pe scurt filmul evenimentelor:In data de 10 mai 2017, Ministerul Afacerilor Interne transmite în atenţia câtorva instituţii din ţară o solicitare primită de la INSH Elie Wiesel prin care erau “demascate” mai multe străzi, busturi, şcoli, licee care poartă numele unor “criminali de război”. Adresa ajunge şi la Prefectura Cluj, în legătură cu existenţa în acest oraş a străzii „Radu Gyr”. Prefectura o trasmite Primăriei în data de 17 mai. Direcţia Generală de Urbanism Cluj preia sesizarea şi, fără să facă niciun minim efort în analizarea situaţiei, întocmeşte în baza ei referatul pentru schimbarea denumirii străzii “Radu Gyr” în strada „Szervátiusz Jenő”. In data de 12 iunie, referatul - având şi avizul Direcţiei Juridice (care de asemenea nu a făcut niciun efort pentru a citi cu atenţie adresa MAI şi a verifica legalitatea solicitării) - este primit şi aprobat de Primarul Emil Boc. Schimbarea denumirii străzii „Radu Gyr” urma să aibă loc în cadrul şedinţei Consiliului Local din data de 22 iunie 2017.Apoi a început războiul căruia i s-au alăturat mii de români, organizaţii, instituţii, presa şi... sfinţii închisorilor. In mod cu totul minunat, fix în aceeaşi zi avea loc în Cluj, la 5 minute distanţă de Primărie, vernisajul expoziţiei doamnei Silvia Radu - Grădina cu Ingeri - expoziţie alcătuită din portretele sfinţilor din închisori, între ei numărându-se şi portretul lui Radu Gyr.
Fundaţia noastră a transmis o adresă de protest consilierilor locali, primarului, prefectului, senatorilor şi deputaţilor de Cluj. Adresa arată în mod clar şi cu argumente morale şi juridice faptul că solicitarea INSHR Elie Wiesel este abuzivă şi că încalcă Constituţia României. Adresa a ajuns şi la alte instituţii şi personalităţi importante care, luând act de existenţa acestei situaţii, au transmis la rândul lor scrisori oficiale catre Primărie. Aceeaşi adresă a fost transmisă la presa clujeană, cât şi la cea naţională care au preluat şi difuzat informaţia. Mai mulţi consilieri locali au răspuns adresei noastre, asigurându-ne că au luat act şi se vor opune. Separat de acţiunile legale şi mediatice întreprinse, am organizat cu ajutorul prietenilor din Grupul Camarazii o echipă care să participe la şedinta Consiliului Local. In data de 22 iunie 2017 echipa s-a prezentat la Primărie. Colegul nostru Pr. Marius Vişovan a cerut şi obţinut înscrierea la cuvânt. Zeci de prieteni se aflau în sala Primăriei în aşteptarea începerii şedinţei. După intonarea imnului national, şedinţa a început cu un anunţ surpriză făcut de primarul Emil Boc care a retras de pe ordinea de zi punctul 31 - redenumirea străzii „Radu Gyr”: “Am retras de pe ordinea de zi punctul 31 care îl vizează pe Radu Gyr şi denumirea străzii aferente. De ce? Acest punct este pe ordinea de zi astăzi ca urmare a solicitării MAI şi Prefecturii Cluj, în conformitate cu solicitările pe care ei le-au avut în vedere. Până în acest moment, pe masa mea au fost adunate peste
6. 000 de solicitări de analiză şi respingere a acestui punct. Nu pot fi nepăsător şi să mă prefac că nu există o preocupare reală a societăţii civile cu privire la acest punct. Conform prevederilor legale, voi proceda la retragerea de pe ordinea de zi, voi adresa solicitări oficiale şi altor instituţii ale statului pentru a cunoaşte un punct de vedere. În urma acestor puncte de vedere pe care le voi primi, voi decide dacă voi mai reveni în Consiliu Local sau voi renunţa la a propune Consiliului Local pe viitor schimbarea denumirii străzii. Pe baza precizărilor societăţii civile trebuie o atenţie suplimentară pe acest punct, cu echilibru, cu dezbatere, cu analiză, calm, fără patimă”, a spus Boc în debutul şedinţei. Decizia a fost aplaudă de cei prezenţi în sală. Cel puţin două fundaţii au cerut joi dimineaţă Primăriei Cluj-Napoca să renunţe la intenţia de a schimba denumirea străzii Radu Gyr. Strada Radu Gyr ar fi urmat să poarte numele artistului maghiar “Szervatiusz Jeno”.
Decizia a fost primită cu aplauze. Echipa noastră s-a retras din sală.
In aceeaşi zi MAI a ţinut să facă public următoarea precizare: “MAI nu a impus modificarea denumirilor vreunor străzi. MAI a primit de la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel o adresă prin care se aducea la cunoştinţă faptul că există locuri publice, organizaţii cu personalitate juridică, străzi ce poartă numele unor persoane condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii şi crime de război sau busturi dedicate unor astfel de personalităţi, lucru interzis de lege prin OUG 31/2002. În urma acestei notificări, Ministerul Afacerilor Interne a transmis o adresă către Instituţiile Prefectului pentru a analiza situaţiile şi a dispune măsurile legale, fără să impună acestora o anumită soluţie.”In 22 iunie 2017 Cluj Napoca a fost capitala demnităţii româneşti. Mulţumim tuturor pentru mobilizare, sprijin, implicare şi atitudine - in special prietenilor din Grupul Camarazii. Impreună am biruit la Cluj! Lupta continuă pentru impiedicarea abuzului în celelalte cazuri aflate pe lista Elie Wiesel alături de strada „Radu Gyr”: Bucureşti - strada, liceul, grupul şcolar şi bustul lui Mircea Vulcănescu; Dolj/Rast - strada şi şcoala Gheorghe Jienescu; Constanta/Mangalia - strada Horia Vintilă; Maramureş/Bârsana - şcoala Mircea Vulcănescu; Dolj/Segarcea - grupul şcolar Vintilă Horia; Argeş/Stâlpeni - liceul I.C. Petrescu; Suceava/Putna - bustul Mitropolitului Visarion Puiu.
Pentru fiecare caz în parte vom trimite informăari prin care vom sesiza abuzul moral şi juridic autorităţilor, presei locale şi naţionale, instituţiilor culturale, mitropoliilor şi arhiepiscopiilor, politicienilor... (Revista Permanenţe a Fundaţiei George Manu)
Deşi înnoirea pachetului metodologic al cercetării vieţii populare româneşti reprezintă o preocupare de continuă însemnătate, sunt anumite excrescenţe ermeneutice, de pildă cea bazată pe neopozitivism, care supralicitează până la saturaţie implicarea raţiunii iluminate în domeniul spaţio-temporal, magic şi religios, concret şi total, întreg, al vieţii ţăranului român.
Nu neopozitivismul e rău în sine, ci faptul că poate fi socotit un panaceu. Cine altcineva, decât un „novice importator de marfă neopozitivistă”, ar putea adresa o întrebare de acest fel: „Din câte dealuri şi din câte văi se compune spaţiul mioritic?” (BLAGA, 1972, p. 90).
Cum ar putea cineva să încerce să demonteze ştiinţific crezul blagian şi, îndrăznesc să cred că şi al nostru, crez conform căruia spaţiul nostru ondulat se manifestă şi în doinele şi în cântecele noastre (BLAGA, 1972, p. 47). Păi când asculţi o doină sau un cântec popular în primul rând pur şi simplu simţi şi trăieşti. Te încearcă anumite stări interioare pe care nu le diseci deconstructivist sau structuralist.
Deşi, aşa cum susţine George Călinescu, nu poţi izola creaţia populară in se de orice dimensiune şi categorie de interpretare estetică. Cântecele populare sunt „poezii, pasibile de critică literară, suficiente în sine” şi în interiorul lor vom întâlni „toate mijloacele specifice poeziei (rima, metafora, descripţia fantastică a realului, muzica poetică”) (CĂLINESCU, 1964, p. 202).
Dincolo de toate, metodologic, e mult de mers de la aceste categorii filologice până la un pozitivism pur de tip logico-matematic. Şi asta mai ales că se eludează unul dintre principiile matricei etnopsihologice de formare, moştenire, transmitere şi conservare semantică a faptului de viaţă ţărănesc şi românesc, adică preemţiunea emoţiei asupra cogniţiei. Românul mai întâi a simţit şi a trăit lucrurile şi evenimentele de viaţă şi chiar cosmice şi abia apoi le-a acordat o anumită semnificaţie. De fapt, psihologic vorbind, e un adevăr universal valabil că a simţi anticipează pe a gândi.
Din punct de vedere filogenetic (discuţiile despre evoluţionism şi limitele lui ştiinţifice le vom lăsa pe altădată) se pare că prima dată s-a format creierul limbic sau emoţional, deci centru al emoţiilor şi apoi a apărut neocortexul care este răspunzător de gândire. Pentru aceasta noi oamenii mai întâi simţim şi după aceea gândim. La început, mai înainte de zorii civilizaţiei, supravieţuirea depindea de reacţii emoţionale rapide şi nu de procesualitatea strategică a gândirii. Simţind frică, omul fugea înainte să-şi clarifice toate articulaţiile situaţiei periculoase şi lucrul acesta indubitabil i-a salvat de nenumărate ori viaţa (GOLEMAN, 2008, p. 36 ş.u.).
Din punct de vedere ontogenetic, lucrurile au rămas la fel, în sensul că înainte de a gândi noi simţim. Orice ni se întâmplă şi orice auzim sau vedem într-o anumită situaţie sau de la anumiţi oameni, trece mai întâi prin sistemul limbic şi solicită un răspuns emoţional, pentru ca, după aceasta, să se implice cortexul prefrontal şi decizia pe seama gândirii. Bineînţeles că e vorba de fracţiuni de secundă. Poate că pe astfel de considerente se bazează şi vorba populară de duh după care e bine să te gândeşti de două ori şi să acţionezi numai odată.
Ţăranul român – şi nu numai el – nu face abstracţie de la acest mod de a vedea lucrurile. „Reprezentarea lumii fenomenale a cerut un efort intelectual, dar ca acesta să se producă a trebuit să aibă loc emoţii puternice; impulsurile şi emoţiile nu au organizat nimic, dar ele au putut provoca organizarea”(BERNEA, 1997, p. 278). Întâi emoţia şi apoi organizarea pe considerentul gândirii.
Ceea ce înseamnă că produsele vieţii şi civilizaţiei ţărăneşti şi nu numai produsele în sine ci şi procesele sau drumul pe care un produs l-a parcurs până la elaborarea sa finală, se compun nu numai din strategie intelectuală ca urmare a combinatoricii gândirii. Gândirea şi judecata ţărănească sunt eclatant prezente, dar modelând conţinutul emoţional al multiplelor şi variatelor elemente care compun mediul de viaţă spaţio-temporal şi cauzal al satului românesc. Emoţia apare la intersecţia ţăranului român cu tot ceea ce-l înconjoară şi cu semnificaţiile pe care i le conferă locului şi timpului pe care le trăieşte în registru propriu. Iar el, pe baza emoţiei, munceşte „conceptual” la consolidarea propriei lui mentalităţi care ia forma tradiţiei populare româneşti, corespunzând şi cu acele categorii estetice pe care Călinescu le vedea ca pe nişte virtuţi ale creaţiei şi cântului popular.
Cred că neopozitiviştii care-şi pun astfel de întrebări ca cea de la începutul materialului nostru văd doar o parte din adevăr, unilateral ştiinţifică, adică partea produsului ţărănesc elaborat şi finit, fără să ţină însă cont de întregul proces al elaborării produsului respectiv şi care acoperă o acoladă de timp de cele mai multe ori extinsă inter-generaţional. Mai mult decât atât, ţăranul român reprezintă o personalitate psiho-somatică extrem de complexă, motiv pentru care contribuţiile etnopsihologice sunt esenţiale (ŞEULEANU, 1994, p. 12 şi 14).
Se pare că atunci când se apleacă asupra mentalităţii şi produselor populare, ştiinţei îi lipseşte câteva antene prin care să poată percepe acele intuiţii si date emoţionale fără de care rezultatul cercetării este reducţionist, impietând asupra realităţii existenţiale concrete (BERNEA, 1997, p. 268).
E ca şi cum atunci când vezi un om clătinându-se pe picioare zici că e băut. Şi, într-adevăr, un om băut se clatină pe picioare; dar nu oricine se clatină pe picioare e şi un om băut. Poate fi şi bolnav. Aceasta e o lupă reducţionistă.
Dacă până acum am schiţat câteva cuvinte despre anumite necesităţi de îmbunătăţire metodologică la nivelul cercetării universului valoric al satului românesc şi al ţăranului român, în ce-a de-a doua parte a abordării noastre vom vedea mai aplicat cum se reflectă o astfel de perspectivă metodologică asupra unor fapte concrete.
II.Emoţie – sens – ordine în viaţa ţăranului român
Conform definiţiei general acceptate, emoţiile pot avea un efect mobilizator sau dezechilibrant asupra persoanei. Asta depinde de raportul lor cu raţiunea organizatoare. Ele dispun de impuls, de pasiune, iar rolul raţiunii rezidă în gestionarea lor într-o anumită direcţie dorită sau spre un anumit sens.
Constantin Noica spune că „tot ce ni se întâmplă, şi de altfel tot ce se întâmplă universalului, trebuie să capete o aşezare şi un echilibru, trebuie să fie în ceva, deasupra a ceva, cu ceva, spre ceva. Dar un miracol, îndrăznim să spunem, al limbii române face ca o singură prepoziţie să le înglobeze pe toate celelalte…este prepoziţia „întru”, care cuprinde şi face posibile… toate celelalte prepoziţii, în spaţialitatea lor exactă” (NOICA, 2008, p. 174).
Aşadar, ţăranul român caută un sens şi o ordine în toate lucrurile care îl înconjoară imediat sau cosmic. Asta o face pentru a-şi disciplina fricile şi, în general, emoţiile care altfel l-ar năpădi şi i-ar face viaţa un calvar. Emoţiile vin dintr-un depozit inconştient.
Din unghi freudian, emoţiile se cuantifică dedesubtul pragului conştient al vieţii persoanei şi rămân acolo în stare latentă. Tot ceea ce ne produce frică şi tot ce ne produce plăcere dar nu este acceptat din punct de vedere al conduitei sociale, se sedimentează în inconştientul personal al fiecărei persoane. Se pare că fantezia, visele şi chiar unele intuiţii sunt poduri între conştient şi inconştient. Ele aşteaptă doar ocazia existenţială favorizantă şi astfel îşi fac apariţia. Dacă nu sunt conştientizate, adică dacă nu este clarificată originea şi mesajul lor, ele rămân la pândă şi izbucnesc ori de câte ori au ocazia.
După Jung, alături de inconştientul personal mai este un inconştient colectiv, un fel de moştenire arhetipală a tuturor experienţelor umane din toate locurile şi timpurile. Aceste experienţe, zice Jung, se transmit ereditar şi nu au fost niciodată conştientizate de către persoana care le moşteneşte. Aceasta spre deosebire de inconştientul personal care conţine lucruri pe care persoana le-a putut conştientiza şi care apoi au dispărut din conştiinţă fiind uitate sau refulate (JUNG, 2003, p. 53).
Toate aceste lucruri, populează şi universul interior al ţăranului român care prin efortul de a da un sens evenimentelor şi situaţiilor din viaţa sa, îşi ordonează existenţa şi-şi domoleşte adâncurile emoţionale ale unui trecut ancestral (inconştientul colectiv) sau mai apropiat (inconştientul personal). „În cazul poporului român, chiar atunci când îi cercetăm viaţa şi formele tradiţionale, suntem în faţa unei societăţi evoluate. Dar nu e mai puţin adevărat că în interiorul său s-au păstrat elemente şi forme foarte vechi, de înaintea erei noastre, bogate zăcăminte depuse în timp, ceea ce face ca fenomenul ca atare să intereseze etnologia şi, în cazul nostru, etnopsihologia” (BERNEA, 1997, p. 280).
Pentru a-şi linişti viaţa, ţăranul român i-a fixat nişte cadre care corespund legii sau rânduielii şi care se constituie în cauze explicative la tot ceea ce-i provoacă teamă sau disconfort existenţial. Uneori există şi riscul ca aceste legi să nu corespundă logicii clasice.
De exemplu, să luăm legenda facerii lumii cu ariciul şi cu albinuţa. Pentru frumuseţea limbii o voi cita in extenso: „Ci-că la început, când a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, s-a brodit de a făcut pământul mai mare decât cerul şi nu încăpea pământul subt cortul cerului, nu se mai vedea nici soarele, nici picătură de ploaie sau fulg de zăpadă. Ce să facă Dumnezeu ca să dreagă lucrurile. Să ceară sfat de la arici. Cheamă pe albină şi o trimite la arici. Albina se duce şi-i spune: „Uite, nene arici – cum o fi zis ea pe-acolo – m-a trimis Dumnezeu să te întreb: cum ar putea să bage tot pământul subt cer?” „Şi tocmai la mine te-a trimis, la un ghemuit ca mine? Da’ ce ştiu eu, zice ariciul cu supărare. Du-te, de-i spune, că nu mă pricep eu la d-al de astea!” Albina plecă, dar în loc să iasă pe uşă, se aşeză pe clanţa uşii, iar ariciul crezând că a rămas singur începe a dondăni: „Hm, el, Dumnezeu, după ce şi-a bătut joc de mine şi m-a făcut aşa de ghemuit şi de urât, cum ar pofti să-l învăţ cum să micşoreze pământul. De ce nu mi-a dat putere multă să strâng pământul în labe până s-o încreţi, să se facă munţi şi văi, să vezi atunci cum încape!” Sbîîîr! atunci şi hoţoaica de albină de pe clanţa uşii şi fuga cu vestea la Dumnezeu”…Astfel făcu Dumnezeu munţii şi văile” (BLAGA, 1972, pp. 224 – 225).
Dincolo sau dincoace de orice logică, pe ţăranul român nu l-a interesat dogmatica creştin-ortodoxă care învaţă despre atotputernicia şi atotştiinţa divină. Pentru sistemul lui de credinţe, faptul că Dumnezeu este sensul explicativ suprem a tot ceea ce există nu este în contradicţie cu improvizaţia unei slăbiciuni a Creatorului care ar avea nevoie de înţelepciunea ariciului pentru modelarea lumii. Pentru ţăran, învăţământul suprem al parabolei este că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi, în consecinţă, orice se întâmplă sub cer şi sub soare este sub ştiinţa şi legea Lui. Altfel spus, ordinea pe care El o stabileşte la nivelul obiectiv de existenţă a lumii şi pe care ţăranul român o percepe ca pe o lege universală, îi dă acestuia din urmă senzaţia ordinii şi siguranţei subiective. Că se poate crea ceea ce noi astăzi am putea considera ca fiind o contradicţie logică sau dogmatică, acesta este ultimul lucru la care ţăranul român se gândea (BERNEA, 1997, pp. 281 – 283).
Zilele trecute discutam cu o bătrânică de aproape nouăzeci de ani din satul Felmer, comuna Şoarş, de lângă Făgăraş. Se văita de una de alta şi zicea din timp în timp: „Doamne ajută-mă!”, „Doamne ia-mă la Tine!” Am întrebat-o despre suflet şi ce crede că se întâmplă cu sufletul după ce moare. „Să duce în pământ, maică, odată cu trupul”, mi-a răspuns. Ce să-i mai spun eu de eshatologie şi despre filosofia creaţională a trupului şi sufletului şi ce se întâmplă cu ele până la Judecata finală şi după aceea. Însă vocea ei fermă şi ochii plini de sens atunci când spunea „Doamne ajută-mă!”, m-au lămurit. Ea credea pur şi simplu şi, cu toate argumentele mele, nu cred că-i mai putea adăuga ceva. Acesta e ţăranul român de azi şi de ieri, aceasta e credinţa lui şi aceasta e tradiţia lui.
Pentru el, sensul vieţii reprezenta şi încă reprezintă prioritatea supremă, indiferent de forma pe care acest sens o avea. „Va fi fiind” un sens al vieţii îşi spunea românul, pentru care tot ceea ce i se întâmpla în viaţă nu depăşea dificultăţile de acceptare a unui „tragic difuz”. Totul era atenuat şi măsurat de credinţa sa în Dumnezeu. Pentru român „lumea asta nu-i a mea, ceaialaltă nici aşa”(NOICA, 2008, p. 166).
Nu mai conta forma şi conţinutul informaţional oficial al acestei credinţe într-un stăpân al lumii. Pentru el e suficient de liniştitor să ştie că lumea are un Stăpân, tot aşa cum în Biserica din mijlocul satului şi în jurul căreia comunitatea se coagula, trăia, moştenea şi transmitea mai departe valori, idei, credinţe…sub chip de jocuri, doine, poezii, strigături, bocete… .
Putem concluziona odată cu Bernea, spunând: „În acest întreg al lumii, o realitate complexă, dar nu infinită, ordonată, dar nu statică, provocatoare de întrebări şi nelinişte, dar nu de durere morbidă, în acest întreg al lumii şi vieţii plin de mister, dar nu fantomatic, ţăranul român a putut descifra la nivelul lui tot ce punea în evidenţă această realitate obiectivă, larg dotată, în dialog cu una subiectivă. (BERNEA, 1997, p. 285)”
Cauzalitatea din spatele lumii şi al vieţii ţăranului român depăşea cu multe nuanţe necesitatea existenţială oarbă. În mod obiectiv, Dumnezeu e la cârma tuturor lucrurilor şi această obiectivitate răspunde nonsamavolnic subiectivităţii umane care o atenuează pe prima prin acţiune ritualică şi obicei tradiţional. Astfel, universul emoţional al ţăranului român se liniştea şi, Dumnezeu ştie, poate că chiar mai mult decât atât.
BIBLIOGRAFIE:
BERNEA, Ernest, (1997). Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti: Editura Humanitas.
BLAGA, Lucian, (1972). Isvoade, Bucureşti: Editura Minerva.
CĂLINESCU, George, (1964). Istoria literaturii române, Bucureşti: Editura Academiei populare Române.
GOLEMAN, Daniel, (2008). Inteligenţa emoţională, traducere din limba engleză de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Editura Curtea Veche.
JUNG, Carl, Gustav, (2003). Arhetipurile şi inconştientul colectiv, traducere din limba germană de Dana Verescu şi Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti: Editura Trei.
NOICA, Constantin, (2008). Şase maladii ale spiritului contemporan, Bucureşti: Editura Humanitas.
Şeuleanu, Ion, (1994). Dincoace de sacru, dincolo de profan, Târgu Mureş: Editura Tipomur.
În vederea editării unei cărţi despre viaţa şi învăţătura Părintelui Proclu, Mănăstirea Sihăstria Putnei adresează o chemare la această lucrare tuturor celor care l-au cunsocut pe părintele şi s-au folosit de sfaturile și de rugăciunile sale.
Vă rugăm să așezați în scris acele experiențe care v-au marcat din întâlnirea cu părintele Proclu, pentru ca, și prin aceasta, să fie preaslăvită lucrarea minunată a lui Dumnezeu săvârșită prin părintele Proclu.
Aşteptăm mărturiile dumneavoastră la una din adresele de mail: sihăstriaputnei@gmail.com şi mihaelaralucat@gamil.com (adresa drei Raluca Tănăseanu, redactor la Familia ortodoxă).
Îndemnul nostru este susţinut şi de către Părintele Răzvan Ionescu din Franţa, autor al cărţii „Părintele Proclu aşa cum l-am cunoscut” (Ed. Doxologia, 2017) şi care a dat prima mărturie pentru cartea ce va fi editată de către Mănăstirea Sihăstria Putnei, la un an de la mutarea la Cer a Părintelui Proclu.
Așteptăm cu deosebit interes mărturiile dumneavoastră!
Dumnezeu să vă răsplătească osteneala!
Dumnezeu l-a luat pe părintele din această viaţă, dar noi ştim că lucrarea oamenilor duhovniceşti sporeşte după trecerea lor în veşnicie. Cu siguranţă că Dumnezeu va spori lucrarea părintelui Proclu şi prin rugăciunea părintelui Dincolo, dar şi prin osteneala celor care mici fiind şi la picioarele părinelui am primit cuvânt din partea lui.
Această mărturie pe care am primit-o trebuie să iasă la lumină, astfel încât oamenii să ştie, să afle cine a fost părintele Proclu. Eu personal nu m-am ostenit să-l fac cunoscut în timpul vieţii, pentru că am tăinuit această lucrare, dar acum este momentul să iasă la lumină. Este o oportunitate acum, ca cei care l-au cunoscut să arate prin aceste mărturii cine era părintele, pentru ca şi alţii să se folosească de rugăciunea părintelui, de cuvântul părintelui, de lucrarea părintelui.
În acest context, dacă cineva este chemat la această lucrare ne-am bucura să răspundă cu drag, pentru că este momentul ca părintele Proclu să-şi primească recunoaşterea pe care i-o datorăm pentru ce a cultivat în sufletele noastre cât timp a fost aici.
transmisă Primăriei şi Consiliului Local Cluj Napoca, în atenţia domnului primar, a membrilor consiliului local, senatorilor şi deputaţilor circumscripţiei electorale nr. 13 Cluj, presei locale şi naţionale...
În data de 22 iunie 2017 veţi hotărî, în cadrul şedinţei Consiliului Local, soarta străzii „Radu Gyr”, aflată pe ordinea de zi la numărul 31. Nu veţi decide o simplă schimbare de nume, veţi decide dacă prin votul dumneavoastră veţi alege să legitimaţi hotărârile abuzive luate în 1945 de către Tribunalul Poporului, dirijat de ocupanţii bolşevici, sau veţi alege demnitatea naţională, dreptul neamului nostru de a-şi cinsti eroii, martirii şi mucenicii.
Schimbarea aceasta de nume, deşi solicitată oficial prin adresa Ministerului de Interne (la sugestia INSHR Elie Wiesel) este atât imorală, cât şi ilegală! Radu Gyr, poetul care l-a coborât pe Iisus în temniţele comuniste, a îndurat 16 ani de detenţie pentru crezul său, fiind încarcerat la Aiud, Jilava, Văcăreşti, Râmnicu Sărat şi Braşov. Umilit, batjocorit, scos din istorie şi din memoria neamului său de către bolşevicii care s-au făcut stăpâni pe ţara noastră, marele poet a fost condamnat la pachet cu alţi eroi şi intelectuali de marcă în „lotul ziariştilor naţionalişti”, acuzaţi de „crime de război”. Acuzaţie aberantă din toate punctele de vedere! Aceste procese sinistre au fost pur politice, înscenate de nou instauratul regim prin Tribunalele Poporului! A legitima astăzi o condamnare utopică (atunci şi mai ales acum) comandată de către regimul comunist - decretat de statul român postdecembrist drept „regim criminal” - este de neînţeles şi de neacceptat!
Schimbarea numelui străzii „Radu Gyr” este imorală pentru că:Ne aflăm în 2017, an închinat de Patriarhia Română „apărătorilor ortodoxiei în temniţele comuniste”. Aşa cum ştiţi, în acest context, Patriarhia Română a dedicat poetului Radu Gyr ample materiale audio, video şi scrise, difuzate pe toate canalele media ale Patriarhiei (Trinitas TV, Radio Trinitas, Ziarul Lumina, Agenţia de ştiri Basilica). Vă aflaţi în Cluj-Napoca, oraşul vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania - coleg de suferinţă şi pătimire cu Radu Gyr. În oraşul dumneavoastră, Mitropolia Clujului cârmuită de ÎPS Andrei a organizat numeroase manifestări în care au răsunat versurile lui Radu Gyr, i s-au recunoscut şi omagiat jertfele şi pătimirile suferite în şi pentru Hristos.
După 44 de ani de comunism şi încă 27 de ani de libertate, autorităţile democratice ale Statului Român îl stigmatizează şi reincriminează pe Radu Gyr! Acesta, adormit întru Domnul acum 42 de ani, plătise deja cu 16 ani din viaţă vina de a fi naţionalist şi anticomunist. Acum reluăm sentinţa politică impusă prin forţă de regimul comunist la pachet cu argumentaţia „acuzatorilor publici” de sinistră amintire? De curând statul român a adoptat legea 127/2017 privind instituirea „Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai”. Legea 127/2017 acordă cinstire tuturor pătimitorilor din temniţele comuniste - fără specificaţii privind orientarea lor politică, acuzaţiile aduse la proces sau tipul condamnării. Această lege activă a Statului Român, iniţiată de către 34 de deputaţi aparţinând PSD, PNL, UNPR, minorităţi sau neafiliaţi, foloseşte în expunerea de motive, numele lui Radu Gyr:„Suntem conştienţi de nume mari ca ale părintelui Nicolae Steinhardt, pastorului Richard Wurnbrand, episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, părintelui greco-catolic Tertulian Langa, politicianului Iuliu Maniu, a poetului Radu Gyr şi a soţiei sale sau Mircea Vulcănescu, Aurelian Bentoiu, între mulţi alţii care au pătimit în aceste temniţe?
Se impune aşadar, ca această zi să fie cinstită şi declarată zi naţională a acelor martiri, care şi-au adus darul înaintea istoriei şi a Cerului pentru neamul nostru, care s-au jertfit pe ei că să ne fie nouă bine. Din respect pentru cei ce au îndrăznit să reziste acelor vremuri istorice, Parlamentul României are datoria morală să declare ziua de 14 mai ca zi a martirilor temniţelor comuniste.”Pe de o parte, Radu Gyr este invocat de către parlamentarii noştri ca model şi motiv pentru instituirea unei „Zile naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, iar pe de alta, i se înlocuieşte numele în nomenclatorul străzilor din Cluj? Vă reamintim că legea 127/2017 - inclusiv expunerea de motive - a primit aviz favorabil de la Consiliul Legislativ.
Veţi lovi încă o dată în familia mult pătimitorului Radu Gyr. Aşa cum probabil ştiţi, fiica acestuia, doamna Simona Popa, este în viaţă. Nu o supuneţi încă o dată la umilinţa de fi considerată „fiică de bandit”. Nu o faceţi să retrăiască nedreptatea şi suferinţa care i-au marcat copilăria şi adolescenţa!
Schimbarea numelui străzii „Radu Gyr” este ilegală pentru că:Invocarea OUG 31/2002 completată prin neinspirata lege 217/2015 în schimbarea numelui străzii „Radu Gyr” este lipsită de temei legal!
Legea 217/2015 prevede în mod clar la Articolul 13, punctul 1 că: „Se interzice acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război unor străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri sau altor locuri publice.”Această prevedere NU este retroactivă! Neretroactivitatea legii a devenit principiu constituţional odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991. De atunci, acest principiu constituţional trebuie respectat obligatoriu, în toate actele normative emise şi publicate în Monitorul Oficial. Potrivit Constituţiei României, titlul II, articol (2): „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”Aşadar articolul 13, punctul 1 din legea 217/2015 nu se aplică în cazul străzii „Radu Gyr”, care există în Municipiul Cluj cu mult înaintea intrării în vigoare a legii 217/2015.Memoria lui Radu Gyr face parte din memoria neamului
Stimaţi membri ai Consiliului Local Cluj-Napoca, în primii 20 de ani ai comunismului în ţara noastră, temniţele au înghiţit flămânde sute de mii de jertfe, suferinţe, pătimiri şi vieţi. Dar comunismul a creat şi un alt tip de detenţie, mult mai cumplită şi mai periculoasă: temniţele memoriei. În ele au ferecat credinţele şi valorile neamului românesc. Astazi, la 73 de ani de la instaurarea iadului bolşevic în ţara noastră, avem dreptul la adevăr, la memorie, la istorie. Cei închişi în temniţele memoriei - eroi, martiri, mărturisitori - au dreptul să fie lăsaţi să iasă în lumină - pentru că sunt Fii ai Luminii.
Anul 2017 este închinat pătimirii lor de către Biserica Ortodoxă Română. Biserica Greco-Catolică pregăteşte pentru anul 2018 trecerea în randul sfinţilor a episcopilor martiri care au trecut prin temniţele comuniste. Statul Român le-a închinat două zile naţionale de cinstire prin: legea 247/2011 privind stabilirea zilei de 9 martie „Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti din perioada 1944-1989” şi legea 127/2017 privind instituirea „Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai”.
E timpul ca Radu Gyr, împreună cu întreaga generaţie martirizată în temniţe de către regimurile de dictatură care ne-au bicuit ţara şi ne-au omorât elitele, să se întoarcă biruitori în istoria neamului lor. Le datorăm asta lor, copiilor şi soţiilor lor. Ne-o datorăm şi nouă: ca neam, ca stat, ca români.
Nu schimbaţi numele străzii „Radu Gyr”! Aveţi toate argumentele morale şi legale de care este nevoie pentru a da joi un vot al demnităţii. (Revista Permanenţe a Fundaţiei Profesor George Manu)
Marți, 18 iulie 2017, ora 17 - prin iniţiativa unor consilieri locali cu demnitate şi dragoste de adevăr, va avea loc o Şedință extraordinară a Consilului Local Sector 4 București pentru abrogarea hotărârii 147/29.06.2017 privind aprobarea propunerii Primarului Sectorului 4 în vederea schimbării denumirii „Liceului Tehnologic Mircea Vulcănescu”.
Merită să cunoaşteţi numele membrilor consiliului local care încearcă să transforme a doua răstingire a lui Mircea Vulcănescu într-o înviere a demnităţii româneşti: Ioan Gâf-Deac, Antonio Andruşceac, Cosmin-Constantin Bărbălău, Sorin-Ioan Ceacăr, Elena Iancu, Vasile Negrilă, George Daniel Pânzaru, Samir Simion, Gheorghe Şupeală.
Atenţie: noul sediul al Primăriei Sector 4 Bucureşti se află în Bd. Metalurgiei, nr. 12-18, Grand Arena, Et. 1, Sector 4.
Vino și tu! Împreună pentru Mircea Vulcănescu!
Lucrarea reprezintă o colecție de studii și articole despre sfintele icoane ale celor mai importanți teologi români.
În primele pagini ale cărții este redat drept Cuvânt Înainte textul Icoanele ortodoxe, oglinzi ale lumii veșnice, al Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul României.
Icoana este o expresie vizuală liturgică a mărturisirii credinței Bisericii în Fiul lui Dumnezeu întrupat (…) Expusă într-un muzeu, icoana cheamă la studiu estetic sau la admirație artistică. Aflată însă în biserică, icoana cheamă la rugăciune, afirmă Părintele Patriarh.
Urmează apoi studii importante referitoare la istoria și teologia sfintelor icoane, scrise de părinți și teologi ai Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, găsim mai multe studii despre icoane ale Părintelui Dumitru Stăniloae și articolul Teologia icoanelor, al Părintelui Ene Braniște. Lucrări ale părinților: Ioan I. Rămureanu, Ilie D. Moldovan, Nicolae Streza, Viorel Ioniță și a altor teologi români completează primul volum al acestei colecții apărute cu ocazia Anului omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești în Patriarhia Română.
Lucrarea este scrisă și ilustrată de Ani-Eliza Busuioc, redactor al revistei Chemarea Credinței. Cartea este dedicată copiilor peste 12 ani, însă ea poate fi de un real folos și cititorilor maturi.
Autoarea descrie, sub forma unui dialog dintre membrii familiei unui preot, cum se desfășoară Sfânta Liturghie și ce implicații are ea în viața credincioșilor. Volumul surprinde etapele principale ale slujbei, cu semnificațiile lor, oferind cititorilor posibilitatea de a lectura rugăciunile acesteia și de a înțelege rostul veșmintelor, obiectelor și cărților liturgice.
Totodată, parcurgând textul și ilustrațiile sugestive, copiii pot sesiza unitatea de sens dintre gesturile preotului, cuvintele și cântările Sfintei Liturghii, toate conducând spre comuniunea credincioșilor cu Dumnezeu și cu semenii.
Călătoria spre Împărăția lui Dumnezeu începe cu un dor: dorul de Dumnezeu. Și ea necesită pregătiri atente înainte de a porni. Biserica este aceea care ne arată în chip văzut cum este Împărăția lui Dumnezeu, prin Tainele ei, iar cea mai importantă dintre ele este Taina Sfintei Liturghii, se precizează în Cuvântul Înainte al autoarei.
Cuprinsul cărții:
Capitolul 1 – Călătoria spre Împărăția lui Dumnezeu;
Capitolul 2 – Cuvântul lui Dumnezeu îi cheamă și îi călăuzește pe creștini;
Lucrarea Diac. Adrian Sorin Mihalache reprezintă, conform notei editoriale o lucrare inedită în spațiul cultural românesc, întrucât în paginile ei este pentru prima dată creionată o paralelă între cercetările din domeniul neuroștiințelor și învățăturile părinților filocalici.
Volumul este alcătuit din texte publicate în Ziarul Lumina în perioada 2011-2016.
În prezentarea datelor științifice pe care le analizează atent, autorul se raportează constant și în mod original la teologia patristică, a cărei perpetuă actualitate este altfel încă o dată dovedită, precizează nota editorială a cărții.
La nivel structural, lucrarea este împărțită în șase capitole, după cum urmează:
Viața spirituală și provocările societății de consum;
Valoarea afecțiunii materne;
Viața spirituală în societatea contemporană;
Viața lăuntrică și înnoirea vieții;
Starea de bine. Considerații teologice și explorări neuroștiințifice;
Taina persoanei. Provocări de ultimă oră pentru neuroștiințele vieții spirituale și posibile răspunsuri filocalice cu valențe terapeutice.
Volumul de față conține predici ale Părintelui Sofian Boghiu.
Părintele Sofian Boghiu este un exponent atât al iconografilor români, cât și al măsrturisitorilor Ortodoxiei în vremea regimului comunist. El este modelul păstorului de suflete care și-a închinat viața slujirii altarului, predicării cuvântului lui Dumnezeu și îndrumării duhovnicește a unui însemnat număr de creștini, se precizează în Cuvânt Înainte.
Predici care se regăsesc în carte:
Duminica după Botezul Domnului
Duminica celor 10 leproși
Duminica lui Zaheu
Duminica fiului risipitor
Duminica Înfricoșătoarei Judecăți
Duminica Sfintei Cruci (1)
Duminica Sfintei Cruci (2)
Duminica Sfântului Ioan Scărarul
Duminica Sfintei Maria Egipteanca
Denia din Miercurea Mare
Praznicul Izvorul Tămăduirii
Duminica Sfântului Apostol Toma (1)
Duminica Sfântului Apostol Toma (2)
Duminica femeii cananeence
Praznicul Pogorârii Sfântului Duh
Duminica I după Rusalii
Duminica Tuturor Sfinților (1)
Duminica Tuturor Sfinților (2)
Praznicul Schimbării la Față
Duminica a XI-a după Rusalii
Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Crucii
Praznicul Acoperământului Maicii Domnului
Duminica a XXII-a după Rusalii
Duminica a XXV-a după Rusalii
Duminica a XXX-a după Rusalii
Duminica dinaintea Nașterii Domnului
Pomenirea Sfântului Teodosie cel Mare
Pomenirea Sfinților 40 de Mucenici
Pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul
Pomenirea Sfintei Cuv. Parascheva
Pomenirea Sfântului Evanghelist Luca
Pomenirea Sfântului Dimitrie Basarabov
Soborul Sfințilot Arhangheli Mihail și Gavriil
Pomenirea Sfântului Evanghelist Matei
Pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae
Pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Elefterie
Providența divină
Despre rugăciune
Îndrumătorul duhovnicesc și ucenicul său la Părinții Bisericii
Această carte este o pledoarie pentru valorizarea sau mai bine zis pentru repunerea în valoare a celei mai vechi metode terapeutice din lume. Vechiul Testament spune că "leacurile sunt din pământ şi omul înţelept nu se va scârbi de ele". După un secol de renunţare voită la efectele terapeutice ale plantelor, astăzi trăim vremea când omul se reînţelepţeşte şi începe să caute tot mai insistent virtuţile terapeutice ale extractelor vegetale.
Tineretul de astăzi trece printr-o serioasă criză şi pentru aceasta nu este numai el responsabil. Cea mai mare parte din vină este a părinţilor, a învăţătorilor, a clericilor şi a duhovnicilor. Părinţii nu mai au creştere duhovnicească şi nici experienţă pentru a educa creştineşte pe copii. Rolul părinţilor şi al căminului familial este determinant pentru vârsta copilăriei şi a adolescenţei. El trebuie să fie prin excelenţă un rol educaţional. Lucrarea pedagogică corectă şi înţeleaptă a părinţilor în educaţia creştină a copiilor, încă de la cea mai fragedă vârstă, trebuie să pună bazele unei vieţuiri creştin-ortodoxe întru Hristos, a singurei căi viabile şi adevărate, pe care nicio furtună a vârstei tinere sau adulte nu o va mai putea clătina. Scopul educaţiei copiilor trebuie să fie dobândirea dragostei faţă de Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri şi Sfinţi. De asemenea, dragostea faţă de slujbele bisericeşti şi în mod deosebit Sfânta Liturghie. Iar copiii trebuie să se inspire din faptele şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică Ortodoxă.
Sustine buna functionare a prostatei si vezicii urinare.
Recomandari:
Hipertrofie de prostata
Prostatita
Inflamatii ale cailor urinare
A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor mici.
A se păstra bine închis, ferit de umiditate şi căldură excesivă.
Produsul nu trebuie să înlocuiască un regim alimentar variat şi echilibrat.
Contraindicat persoanelor cu alergie sau hipersensibilitate la oricare dintre componentele produsului.
A nu se depăşi doza zilnică recomandată.
COMPOZITIE
Atât în medicina noastră tradiţională, cât şi a altor multor popoare, Coada-calului se utilizează ca adjuvant în multe afecţiuni, pentru acţiunile sale: diuretice, hemostatice, antibacteriene mineralizante, antianemice etc.
Dintre componentele principale identificate menţionăm acidul silicic 5-7% în materia primă uscată, din care 10-20% se află sub formă solubilă, şi o saponină equisetonina (cca 5%). Planta mai conţine galuteolina şi izoquercetina – substanţe de natură flavonoidică, alcaloizii 3-metoxipiridina, nicotina, palustrina, şi palustridina, articulatidina şi izoarticulatidina – substanţe de natură glicozidică considerate ca antivitamin B1, o fitosterină beta – sitosterolul, acid malic şi oxalic. Gliceride ale acizilor stearic, linoleic, linolic şi oleic, dimetil sulfone, vitamina c şi urme de ulei volatil. În sporii plantei au fost identificaţi acizi cu lanţ lung alfa, omega-dicarboxilici prezenţi în fracţiunea lipidică.
Conţinând ulei volatil, care-i imprimă o acţiune antimicrobiană, şi săruri de potasiu, Coada calului se foloseşte ca antiseptic şi diuretic în boli de rinichi şi vezică. Prin diureza pe care o produce, planta acţionează favorabil în edemuri ale picioarelor, boli de inimă, ficat, piele, gută (ajută la evacuarea toxinelor) şi reumatism. Unii cercetători recomandă maceratul de plantă la rece ca având un efect diuretic mai crescut.
Cercetări recente au demonstrat acţiunea coagulantă a plantei şi au justificat utilizarea preparatelor fluide din Coada calului ca hemostatice în metroragii, menoragii, epistaxis sau hemoragii de altă natură şi în tratamentul hemoroizilor. Acţiunea hemostatică este explicată de unii autori prin mărirea numărului de eritrocite, ceea ce este valabil mai ales în tratamentul anemiei secundare post-hemoragice, în timp ce în anemiile primare (cloroză şi anemie hipocromă) nu se constată nici o acţiune. S-au obţinut rezultate bune în anemiile secundare la bolnavii de neoplasm gastric, metroragii, endometrite şi ulcer gastric, în schimb nu s-au obţinut rezultate în anemia alchilică şi în cloroză.
Contraindicate la persoanele cu litiază renală, preparatele din specia Equisetumarvense se utilizează ca remineralizant adjuvant în tuberculoza pulmonară.
Saponinele împreună cu celelalte substanţe chimice din plantă uşurează expectoraţia, calmând astfel tusea.
Acidul silicic conţine cantităţi mari de silicon, un element esenţial pentru organismul uman. În special ţesuturile cu creştere rapidă, ca de exemplu membranele mucoase, pielea, părul şi unghiile consumă mult silicon. În plus, siliconul conţinut în acidul silicic grăbeşte procesul de vindecare. Mai mult, siliconul stimulează dezvoltarea ţesutului conjunctiv, ajutând la o creştere sănătoasă a părului şi unghiilor. Pe măsură ce organismul îmbătrâneşte reţine tot mai puţin silicon, ceea ce reduce elasticitatea şi puterea de întindere a ţesuturilor de legătură. Coada calului se recomandă astfel în prevenirea cariilor şi fortifierea unghiilor fragile.
În prezent se întreprind studii cu privire la persoanele care au valoarea colesterolului ridicată şi rolul pe care-l au fitocomplecşii din diferitele specii de Equisetum.
Coada-șoricelului având proprietăţi depurative, mineralizante şi vitaminizante, este o plantă tonic-amară, astringentă şi diaforetică, cu efecte benefice asupra digestiei, precum şi asupra aparatului digestiv şi urinar. Este folosită ca adjuvant în gastrite, colecistite, enterocolite, afecţiuni uro-genitale.
Pentru acţiunea sa antihemoragică este util în special în metroragii şi afecţiuni hemoroidale. Se foloseşte şi ca imunostimulent în prevenirea şi tratamentul complementar al gripei, crescând rezistenţa la infecţii bacteriene şi virale.
Folosit extern produsul ajută în cazuri de arsuri minore şi răni deschise şi grăbeşte procesul de vindecare.
Menta, ca plantă aromatică, acţionează în două moduri diferite între ele, în funcţie de concentraţia preparatului folosit. În doză slabă, extractul de mentă este analgezic, calmant şi antispastic. În doză concentrată, menta este un tonic al sistemului nervos şi un stimulent digestiv. Substanţele active importante precum mentolul, un valoros ulei eteric, compuşii antibiotici şi substanţele minerale au o puternică acţiune antiseptică şi calmantă.
În frunzele de Pătlagină se găsește un irodoid numit acubină care, alături de flavonoizi, tonifică vasele de sânge și au efect antiinflamator. Cercetătorii spanioli care investigau irodoizii plantei în anul 2000 au descoperit că acubina din pătlagină are proprietăți antiinflamatorii și antibacteriene. Studii norvegiene desfășurate în același an au arătat că un extract de pătlagină poate lupta contra infecției cu pneumococ. Administrată intern sub formă de extract, pătlagina are efect expectorant, iar mucilagiul său calmează mucoasele inflamate, fiind un remediu ideal pentru tuse, răceli de sezon sau bronșită acută. Încă din anul 1982, cercetătorii bulgari arătau că extractul de pătlagină poate fi un tratament naturist indicat pentru bronșită acută și răceli. În studii ulterioare, s-a demonstrat suplimentar că pătlagina are un efect relaxant asupra căilor respiratorii. Pătlagina poate calma și astmul, laringita, faringita și multe reacții alergice care afectează respirația.
Pufuliţa cu flori-mici este o plantă cu acțiune antiinflamatorie, antitumorală (acţionează în special asupra vezicii urinare şi prostatei), decongestivă, dezinfectantă, diuretică, depurativă, regenerant tisulară mai ales la nivelul prostatei şi rinichilor.Contribuie la menţinerea sănătăţii prostatei și la funcţionarea normală a sistemului urinar, prin ameliorarea diurezei. Se utilizează ca adjuvant în: prostatite, hipertrofie benignă de prostată, adenom de prostată, boli renale şi ale căilor urinare, tulburări de micţiune.
Socul (Sambucus nigra) este apreciat ca remediu natural datorită proprietăţilor terapeutice ale tuturor părţilor componente ale acestui arbust: frunzele (acţiune laxativă), florile (diuretice, sudorifice), fructele (vitaminizante, antinevralgice), scoarţa (foarte bogata in substante diuretice).
Florile de Soc au o întrebuinţare răspândită. Multă lume recunoaşte efectul florilor de Soc, ca fiind un remediu demonstrat în timp împotriva febrei – datorită efectului său sudorific stimulează transpiraţia şi scade astfel febra.
Comisia Europeană menţionează efectele florilor de Soc ca diaforetice şi diuretice, datorită conţinutului în flavonoide şi acizilor fenolici – validând astfel utilizările tradiţionale. În studiile „in vitro” s-au evidenţiat şi acţiunea antiinflamatoare şi antivirală.
Florile de Soc conţin cca. 3% flavonoide, compuse în special din glicozide flavonolice: astragalină, hiperozid, izoquercetină şi rutozid, agliconi liberi: quercetină şi kamferol. Mirosul florilor proaspete este datorat aminelor alifatice: atilamina, izobutilamina şi izoamilamina. Mai conţin săruri minerale cca. 8% potasiu, compuşi fenolici: triterpene, alfa- şi beta-amirină, acizi triterpenici: ursolic şi oleanolic, steroli, ulei esenţial, alcane, mucilagii, pectine, zaharuri şi taninuri.
Pentru proprietăţile lor diuretice şi sudorifice, florile de Soc sunt recomandate în tratamentul răcelilor şi gripelor. Prin diureza pe care o produc se recomandă şi în reumatism, boli de rinichi şi de vezică. De asemenea au şi proprietăţi galactogoge (sporesc cantitatea de lapte la mamele care alăptează) şi antinevralgice. Având proprietăţi laxative şi ajutând la eliminarea apei din ţesuturi, inhibând apetitul alimentar (pe termen lung), se foloseşte ca medicament natural în obezitate. Pentru aceleaşi motive se recomandă în constipaţiile de natură nervoasă.
Extern, preparatele pe bază de Soc sunt utilizate în arsuri, erizipel, abcese şi furuncule (având proprietatea de a fluidifica puroiul şi de a calma durerile), contuzii, hemoroizi – sub formă de spălături locale, cataplasme, inhalaţii, gargarisme, tamponări.
Ajută la eliminarea substanţelor toxice din organism.
Reduce efectele toxice ale radicalilor liberi.
Protejează organismul împotriva îmbătrânirii premature.
Susține buna funcționare a aparatului digestiv.
Recomandari:
Imunitate scăzută
Boli infecto-contagioase cu stări febrile (gripe, răceli)
Demineralizare
Tumori
Hipercolesterolemie
Stres oxidativ
Ulcer gastro-duodenal, colite acute şi cronice
Parazitoze intestinale
Infecţii ale căilor urinare
Guşă tiroidiană
Migrenă, nevralgie
Inflamaţii ale ficatului
Alergii
Afecţiuni ale cavităţii bucale
Contraindicat persoanelor cărora le este interzis/limitat consumul de alcool sau care prezintă alergie/hipersensibilitate la oricare dintre componentele produsului.
Contraindicat copiilor sub 3 ani, femeilor însărcinate sau care alăptează, precum și persoanelor alergice la produsele apicole.
A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor mici.
A se păstra la temperatura camerei, la loc ferit de umiditate şi lumina directă a soarelui.
A nu se depăşi doza zilnică recomandată.
Produsul nu trebuie să înlocuiască un regim alimentar variat şi echilibrat și un mod de viață sănătos.
COMPOZITIE
Propolisul este un produs apicol primar cu compoziţie complexă, provenind din culegerea de pe mugurii arborilor şi prelucrarea de către albine a unor substanţe răşinoase, aromate, plastifiante, la care se adaugă secreţii glandulare, ceară etc.
Propolisul reprezintă o substanţă bioactivă deosebit de valoroasă, cu rol biostimulator şi bioregulator, acţionând în special la nivelul nucleilor hipotalamici. Produs bogat în vitaminele B1, B2, B3, B6, B12, C, D, A, biominerale: Zn, Ca, Mg, Fe, Cu, K, ), bioenzime, substanțe antifungice și antiseptic, propolisul și-a demonstrat eficienţa în peste 200 de afecţiuni.
Studiile moderne privitoare la proprietăţile acestui preparat natural i-au uimit pe oamenii de ştiinţă: nu mai puţin de 21 de bacterii, 9 specii de ciuperci parazite, 30 de tipuri de virusuri (incluzând şi varietăţile lor) sunt distruse de către propolis, care este cel mai puternic medicament antiinfecţios cunoscut.
Activitatea antimicrobiană s-a analizat pe culturi de diferite microorganisme (streptococi, stafilococi, Salmonella, Proteus, bacili, Saccharomyces cereus, Mycobacterium phlei, Mycobacterium tuberculosis, Candida albicans etc.). Şi efectul antiviral a fost demonstrat în lucrări ştiinţifice de specialitate. Datorită flavonoizilor şi, probabil, a fitoecdisonelor, propolisul are şi acţiune antioxidantă. De asemenea, efectele sale anestezice sunt excepţionale: de 3,5 ori mai mari decât ale cocainei şi de 5,2 ori mai mari decât ale novocainei.
Prin însuşirile sale antibacteriene, antibiotice şi cicatrizante, precum şi prin acţiunea imunologică şi antiseptică, propolisul se foloseşte ca adjuvant în diferite afecţiuni.
Propolisul nu are efecte secundare decât în cazul persoanelor alergice. Folosirea îndelungată a extractului de propolis nu duce la disbacterioză, ceea ce are o mare importanţă practică.
Numit și „medicamentul vieții” sau „medicamentul absolut”, mierea naturală de albine conține peste 400 de substanțe organice, dintre care minerale, vitamine și enzime care fac din ea cel mai rapid și cel mai puternic energizant natural.
În plus, mierea are puternice proprietăți antiinfecțioase, acționând asupra principalelor sisteme și aparate din organism, de la tubul digestiv și căile respiratorii, până la nivelul pielii și al mucoaselor. Acest produs al stupului este un puternic stimulent al digestiei și al metabolismului, favorizează tranzitul intestinal și ajută la eliminarea rapidă a toxinelor din organism.
Mierea este utilă și în menținerea echilibrului endocrin. Ea reglează activitatea principalelor glande din corp producătoare de hormoni.
„Dogmatica Bisericii Ortodoxe” de Sfântul Iustin Popovici (1894-1979) – tradusă pentru prima dată în limba română după originalul în limba sârbă – reprezintă cea mai importantă operă de teologie dogmatică a ultimelor veacuri.
Alături de Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Iustin Popovici a fost cel ce a declanşat renașterea spirituală a poporului sârb și apărătorul zelos al dreptei credințe în timpurile de cumpănă la începutul secolului XX. Opera sa cuprinde peste 40 de volume, dintre care 30 publicate în sârbă, multe din ele fiind traduse în greacă, franceză, engleză etc.
Pentru Sfântul Iustin Popovici, dogmele, adevărurile veșnice despre Dumnezeu, lume și om, sunt realități în care nimic nu este trecător, muritor și fictiv. Prin dogme, credinciosul se hrănește și treptat se eliberează de tot ceea ce este păcătos, trecător, relativ și muritor. Prin asceză și cu ajutorul harului Duhului Sfânt, omul își preschimbă chipul după cel al lui Hristos. Devine astfel făptură nouă, dumnezeiesc-omenească, veșnică, netrecătoare și fericită.
În concepţia Sfântului Iustin, dogma principală este Însuși Mântuitorul Hristos. El – Calea, Adevărul și Viața – este dogma absolută, niciodată micșorată sau schimbată, din care izvorăsc, „precum razele din soare” toate celelalte dogme, adevărurile care din El purced și la El conduc. Prin dogme, omul iubitor de Adevăr trăiește în Biserică și prin Biserică, în Trupul lui Hristos.
Note și postfață de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă
„Traducerea acestor rugăciuni în limba română și adunarea lor într‑un singur volum constituie o premieră pentru literatura teologico‑liturgică românească. (…) Este necesar să evidenţiem echilibrul din punct de vedere literar între fidelitatea textelor faţă de spiritul limbii liturgice și dinamica limbii române.”
Prof. univ. dr. pr. Viorel Sava
* * *
„Rugăciunile Amvonului și-au făcut deja reintrarea în istoria liturgică, care se ocupă totodată nu doar cu trecutul, ci și cu prezentul. Ne respectăm trecutul nu pentru că e trecut, ci pentru că este trecutul nostru, din care izvorăște tradiția ce ne-a condus, bine sau rău, aici, unde ne aflăm acum.”
Robert F. Taft, S.J.
„Cu ajutorul parastaselor și pomenirilor ni se amintește de moarte, de zădărnicia lucrurilor din această lume, de viața vremelnică și de cea veșnică, dar suntem îndrumați, totodată, și către virtute și viețuirea virtuoasă, suntem încurajați spre fapte de generozitate și binefaceri și, în general, spre sporirea în bine și înaintarea spre desăvârșire. Prin ele Biserica își învață fiii adevărata iubire de înțelepciune creștină, propovăduiește «cu glas înalt» (Pild. 9, 3) nemurirea sufletului și începutul după moarte al unui nou stadiu al vieții, nesfârșit și nemărginit.”
Sfântul Nectarie de Pentapole
„Fericit e cel care nu s‑a încovoiat, nici nu a obosit să nădăjduiască. Mai fericit însă e cel ce s‑a nevoit atât pentru sine, cât și pentru aproapele.”
În regim obişnuit de viaţă: 1-2 linguriţe în salate, mâncăruri, la prepararea produselor de panificaţie.
Pentru persoane cu probleme de sănătate, intern: câte 1 linguriţă de 2-3 ori/zi, înaintea meselor principale.
Produsul nu trebuie să înlocuiască un regim alimentar variat şi echilibrat şi un mod de viaţă sănătos.
A se folosi în cure scurte şi cu pauze între ele de către persoanele cu afecţiuni digestive.
A nu se depăşi doza recomandată pentru consumul zilnic.
Contraindicat persoanelor cu alergie sau hipersensibilitate la oricare dintre componentele produsului.
A se păstra bine închis, ferit de umiditate şi căldură. A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor mici.
COMPOZITIE
Cimbrișorul - datorită uleiului esențial pe care îl conţine, calmează spasmele căilor respiratorii, fapt pentru care este indicat în tratarea tusei convulsive sau spastice, a tusei astmaticilor, bronşitei şi răguşelii.
Având şi o acţiune antiseptică puternică, cimbrișorul acţionează asupra ficatului şi rinichilor, ameliorând starea lor de funcţionare. De asemenea, datorită uleiului esențial bogat în timol, poate ajuta la eliminarea viermilor intestinali.
Substanţa amară, în asociaţie cu ceilalţi componenţi chimici, dau cimbrișorului proprietăţi stomahice şi stimulente, care îl fac să fie un bun tonic digestiv şi nervos. Ameliorează starea bolnavului în meteorism, enterocolită, astenie; stimulează pofta de mâncare; se recomandă şi în cazul anemiilor.
Extern, cimbrişorul se foloseşte pentru calmarea durerilor provocate de reumatism, gută, migrene şi pentru stimularea circulaţiei periferice, prin masaj. Datorită proprietăţilor sale antiseptice, poate fi folosit în plăgi purulente şi alte infecţii ale pielii.
Oregano (Șovârvul) - Compoziţia chimică complexă a speciei face ca aceasta să aibă o acţiune antispastică asupra musculaturii netede şi sedativă asupra sistemului nervos central, în special asupra centrilor respiraţiei. Substanţele amare şi tanoizii imprimă produsului acţiune tonic-amară, uşor astringentă şi produce o uşoară bronhodilataţie, fluidifică secreţiile bronhice, ajutând la expectoraţie.
Intern, oregano (șovârvul) se recomandă în gastrita hipoacidă, traheită, bronşită, astm bronşic, iar extern este antiseptic, fiind util în diferite boli de piele.
Uleiul de măsline extravirgin păstrează cel mai bine proprietățile nutritive ale măslinelor, având o aromă deosebită și o aciditate echilibrată. Cu vitamine precum A, B1, B2, C, D, E, K, acizi grași nesaturați 85%, acizi grasi saturați 15%, trigliceride și clorofilă, acest tip de ulei este foarte bine tolerat de stomac, ajută la combaterea ulcerului și a gastritei, reduce riscul bolilor cardiace şi canceroase, mărește rezistenţa vaselor sanguine, inclusiv a pereţilor arteriali, întărește sistemul imunitar al organismului şi previne îmbătrânirea celulelor. Știați că acizii graşi nesaturaţi şi monosaturaţi, care reprezintă circa 75% din compoziţia uleiului de măsline extravirgin, sunt similari cu cei prezenţi în laptele matern? Acest lucru explică de ce uleiul de măsline este atât de bine tolerat de organism.
Uleiul de măsline extravirgin este recomandat chiar și bebelușilor, de la începutul diversificării alimentației, adăugat în piureul de legume sau în supa de la prânz.
Viața omului e un amestec de bucurii și necazuri și nimeni pe pământ nu poate ocoli suferința. Dar trei situații în mod deosebit pot să ne afecteze până la a ne pierde echilibrul sufletesc: un necaz atât de mare încât ne poate arunca în iadul deznădejdii, boala trupului și vârsta bătrâneții – care vine „la braț” cu suflul de gheață al morții apropiate.
Cartea aceasta vine în întâmpinarea celor care se găsesc în una din aceste trei dureroase situații. Îndemnurile cuprinse în ea izvorăsc dintr-un sentiment de profundă compasiune față de realitățile condiției umane, dar și dintr-o viziune sănătoasă asupra menirii omului în lume. Glasul din spatele acestor rânduri, deopotrivă ferm și iubitor, ne orientează spre căutarea mângâierii acolo (și numai acolo) unde ea este temeinică și nemincinoasă: la Dumnezeu!
Cuprins
Înainte cuvântare către cititor / 5
Gânduri mângâietoare pentru cei întristaţi
Gândul I – Al îmbărbătării / 8
Gândul II – Al lăsării în voia Domnului / 10
Gândul III – Despre plânsul cel fericit / 11
Gândul IV – Împotriva deznădejdii / 14
Gândul V – Adevărata mângâiere / 16
Gândul VI – Neclintirea în credință / 18
Gândul VII – Încrederea în Pronia divină / 21
Gândul VIII – Folosul răbdării / 23
Gândul IX – Necârtirea întru răbdare / 25
Gândul X –Pătimirea împreună cu Hristos / 28
Gândul XI – Cugetarea la Dumnezeu / 31
Gândul XII – Despre prevedere / 33
Gândul XIII – Despre dragostea față de prieteni / 36
Gândul XIV – Pentru mamele nemângâiate din cauza morții copilului / 38
Gândul XV – Despre luptele omului pe pământ / 40
Gândul XVI – Stăruința în lupta împotriva păcatelor / 43
Gândul XVII – Despre așa-zisa părăsire de către Dumnezeu / 45
Gândul XVIII – Împotriva iadului deznădejdii / 48
Gândul XIX – Despre pocăința cu nădejde / 50
Gândul XX – Să-L păstrăm pe Iisus mereu aproape / 52
Gândul XXI – Despre curajul duhovnicesc / 54
Gândul XXII – Scurtimea suferinței în comparație cu veșnicia bucuriei / 56
Rugăciune / 59
Gânduri mângâietoare pentru cei bolnavi
Gândul I – Pentru răbdare în vreme de boală / 62
Gândul II – Despre folosul sufletesc dobândit prin bolile trupului / 64
Gândul III – Răbdarea suferinței pentru Dum-nezeu / 66
Gândul IV – Urmarea lui Hristos în suferință / 68
Gândul V – Proba iubirii noastre pentru Dumnezeu / 70
Gândul VI – Suferința ca binecuvântare / 72
Gândul VII – Sensul bolii ca pedagogie divină / 75
Gândul VIII – Datoria creștinului aflat pe patul de suferință / 77
Gândul IX – Pronia divină în bolile părinților / 80
Gândul X – Spovedania și Împărtășania ca ajutoare neprețuite încă de la începutul bolii / 82
Gândul XI – Sf. Împărtășanie revarsă binecu-vântări negrăite în viața bolnavului / 85
Gândul XII – Mulțumind pentru însănătoșire, să petrecem restul vieții slujind Domnului / 88
Gânduri mângâietoare pentru cei bătrâni
Gândul I – Despre vremea bătrâneții / 91
Gândul II – Despre nevoia neîntârziată de pocăință / 94
Gândul III – Despre gândul la moarte/ 97
Gândul IV – Sensul morții din perspectiva omului credincios / 99
Gândul V – Despre dobândirea duhului rugă-ciunii / 102
Gândul VI – Moartea ca naștere în Cer / 104
Gândul VII – Învingerea fricii de moarte / 107
Gândul VIII – Cugetarea la Judecata de Apoi / 109
Gândul IX – Adevărata pocăință este plină de nădejde / 112
Gândul X – Și cei ce se pocăiesc la bătrânețe trebuie să aibă nădejde de mântuire / 114
Gândul XI – Pacea celor pregătiți în fața morții / 117
Gândul XII – Adevărata patrie a celor ce se mântuiesc / 120
Încheiere / 123
Fiecare dintre noi ne naștem în această lume cu un rost. Abia când vom descoperi și înțelege acel rost ne vom putea simți cu adevărat împliniți și fericiți. Atunci toate în jurul nostru vor conlucra pentru ca noi să ne trăim viața și să ne desfășurăm munca potrivit cu chemarea noastră.
Găsirea unui loc de muncă potrivit, dar și felul în care ne desfășurăm activitatea de zi cu zi sunt o parte importantă a acestui întreg complex al vieții noastre. Rugăciunile și sfaturile din această carte sunt numai bune să ne înlesnească drumul spre dobândirea unei binefăcătoare armonii în mijlocul bucuriilor sau necazurilor acestei vieți.
CUPRINS
Introducere / 3
Rugăciuni pentru găsirea unui loc de muncă
Rugăciune pentru găsirea unui loc de muncă / 4
Rugăciune către Sfântul Efrem cel Nou a celui care se află în căutarea unui serviciu / 5
Rugăciune a familiei către Sfântul Nicolae, în vreme de necazuri / 7
Rugăciunea apropiaților pentru cel aflat în căutarea unui loc de muncă / 8
Acatistul Îngerului Păzitor / 9
Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina / 36
Acatistul Sfintei Xenia din Sankt Petersburg / 57
Sfaturi legate de locul de muncă
Îndrumări pentru ziua de muncă, șefi și subordonați (Sfântul Siluan)
Sfaturi practice pentru o zi de muncă / 73
Când subordonații sunt neascultători / 74
Când șeful este un om arțăgos / 74
Ingrediente esențiale / 75
Rugăciuni legate de locul de muncă
Rugăciuni la începerea și sfârșitul lucrului / 78
Rugăciune de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu / 79
Rugăciune pentru binefăcătorul tău / 80
Rugăciune către Sfântul Efrem cel Nou pentru liniștea la locul de muncă / 81
Rugăciuni din Psalmi pentru diverse situații legate de locul de muncă / 82
Psalmul 38 (rugăciune a celor ce caută de lucru) / 82
Psalmul 74 (rugăciune a celor care au în subordinea lor alți oameni) / 83
Psalmul 129 (rugăciune a celor aflați în necazuri și strâmtorări) / 84
Psalmul 144 (pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea noastră) / 85
"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
Periodicitate: lunar
Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului
Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese
Director: Ioan Cismileanu Consilier editorial: Preot Adrian Roman Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Amalia Dragne; Natalia Corlean
---------------------- ISSN 2344 - 0619 ISSN-L 1453 - 7567
La Sărbătoarea celei de-A Treia Aflări a Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 7 iunie 2017 (după calendarul vechi Iulian), Preasfințitul Ioanichie, Episcop de Budim și Niksic, a oficiat Sfânta Liturghie în Biserica-memorial din orașul Dola, în zona Piva. Un număr mare de clerici și ieromonahi din eparhie a participat la slujba, alături de numeroși credincioși rugători. În timpul Sfintei Liturghii a avut loc si Slujba Canonizării Noilor Sfinți Mucenici din Piva, în urma unei decizii a Adunării Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe din sesiunea de primăvară. Prin acest act, au fost canonizate victimele crimelor din regiunea Piva, în ale cărei sate, în perioada 6-12 iunie 1943, au fost uciși peste 1290 de oameni nevinovați, de către "Divizia [nazistă] Prințul Eugen" care includea un număr mare de etnici volks-germani și ustashi bosniaci. Între cei uciși, s-au numărat 549 de copii și tineri cu vârste până în 20 de ani. Doar în satul Dola, pe 7 iunie 1943, au fost împușcate 522 de persoane, din care 109 copii cu vârste sub 15 ani. Satul Dola, cel mai mare loc de execuție din această zonă, a devenit un loc de amintire universală a martirilor din Piva. Ziua lor de amintire va fi pe 7 iunie, conform informației transmise de Episcopia sârbă de Budim-Niksic. [
Fundația, a ceea ce probabil este una dintre cele mai mari și mai vechi biserici saxone de pe Lindisfarne, a fost recent descoperită în partea de sud a insulei, în largul coastei de est a Angliei, conform Gazetei Northumberland. Expertul în construcții istorice, Peter Ryder, a descris această descoperire drept "probabil cea mai importantă descoperire arheologică făcută vreodată pe Insula Sfântă". Clădirea nou descoperită ar putea fi cea mai veche biserică din piatră cunoscută. Structura ar putea fi datată în perioada 630-1050, deși experții consideră că o dată anterioară este chiar mai probabilă. Construită în primul mileniu, biserica aparține vremurilor anterioare Marii Schisme, pe când Occidentul era încă ortodox. Biserica era așezată în Heugh, o creastă pe Insula Sfântă, cu vedere la Insula Farne și Bamburgh, capitala regală a Regatului Northumbria. Arheologii au descoperit blocuri de gresie cu lungimea de un metru, fundații cu o lățime mai mare de un metru, o bază probabilă a Altarului și secțiunea de demarcație a naosului. Este posibil ca biserica din piatră să fi fost plasată pe locul unei biserici de lemn, construită anterior de Sfântul Aidan, în 635. Sursa – 
Președintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, a participat la ediția 2017 a Mitingului „Sărbătoriți libertatea”, eveniment ce a avut loc pe 1 iulie, la Washington. Cu această ocazie, Trump a ținut un discurs răsunător, în care a pus accentul pe libertatea credinței și pe prețuirea pe care societatea americană trebuie s-o aducă veteranilor de război, dar și celor care servesc țara prin serviciul militar. Trump a reamintit audienței că în declarația de independență a SUA se afirmă că libertatea vine de la Dumnezeu. De asemenea, acesta a reamintit că administrația sa va respecta și susține libertatea religioasă, dreptul la exprimare liberă al pastorilor și predicatorilor religioși, dar și dreptul părinților de a-și crește, așa cum știu ei mai bine, copiii.
Bisericile coptă și evanghelică din Egipt și-au suspendat anumite activități din motive de securitate după atacuri jihadiste vizând creștini din această țară, au făcut cunoscut responsabili ai acestora, scrie AFP. Conferințele și ieșirile organizate de Biserica evanghelică vor fi amânate timp de trei săptămâni ca urmare a avertismentelor din partea serviciilor de securitate privind posibile noi atacuri, a indicat reverendul Andrea Zaki care conduce această comunitate. "Agenții de securitate ne-au informat că au fost descoperite proiecte de atacuri", a declarat el pentru AFP, precizând că serviciile religioase nu vor fi afectate de această măsură. Purtătorul de cuvânt al Bisericii copte, Bolus Halim, a confirmat la rândul său că această instituție și-a suspendat anumite activități. Din decembrie, trei biserici copte au fost ținta unor atentate jihadiste care au ucis zeci de persoane. În mai, gruparea Stat Islamic a revendicat un atac împotriva unui autobuz cu pelerini copți care s-a soldat cu moartea a 28 de persoane. Jihadiștii au amenințat în repetate rânduri să comită noi atacuri contra creștinilor din Egipt care reprezintă aproximativ 10% din totalul de 90 de milioane de locuitori ai țării. Sursa – 
Patriarhul Ierusalimului s-a deplasat în aceste zile la Constantinopol (Istanbul), pentru a participa la un pelerinaj în Cappadocia, alături de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I. Informația a fost oferita de Agentia grecească AMEN. Patriarhul Ecumenic a primit, în dimineața zilei de vineri, 16 iunie 2017, vizita Patriarhului Teofil al Ierusalimului, însoțit de Arhiepiscopul Aristarh de Konstantina și de Arhidiaconul Marcu. Patriarhul Teofil a fost invitat de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu să participe la acest pelerinaj anual în Cappadocia. Mai multe fotografii găsiți dând click aici:
Mii de pelerini din toată ţara s-au strâns la Putna, pentru celebrarea voievodului Ştefan cel Mare, 2 iulie fiind ziua trecerii în veşnicie a acestuia. Încă de dimineaţă oamenii s-au adunat la intrarea în localitate şi au pornit în marş spre mănăstire, îmbrăcaţi în costume naţionale şi cântând imnuri de slavă. O gardă de militari din Republica Moldova a participat, alături de colegii români, la parada din faţa mănăstirii. La manifestări au ţinut să participe şi militari basarabeni decoraţi cu ordinul Ştefan Cel Mare, după ce au luptat în Afganistan. „Este o atmosferă senzaţională, sunt pentru prima dată aici la Putna. Sunt impresionat profund de ce văd. Am avut ocazia să ne închinăm la mormântul lui Ştefan cel Mare. Sunt aici cu colegi decoraţi cu ordinul de cavaleri Ştefan cel Mare, ordinul suprem în Republica Moldova pentru cei care au săvârşit fapte eroice pe frontul de luptă. Sper că va deveni o tradiţie şi an de an oameni simpli şi militari din Moldova vor veni aici, la Putna, pentru a se umple de tradiţie şi istorie’’, ne-a declarat ministrul de Interne Alexandru Jizdan. 
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane (BOR) i-a ales, pe 4 iulie, pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Damaschin Luchian ca Episcop-vicar pentru Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și pe Preasfințitul Părinte Episcop-vicar Emilian Lovișteanul ca Episcop-vicar pentru Arhiepiscopia Aradului, potrivit Biroului de presă al Patriarhiei Romane. Noul Episcop-vicar va purta titulatura Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul. 
Numirea a avut loc cu prilejul Adunării Generale dedicate alegerii de noi membri corespondenți, membri de onoare din țară și străinătate și membri post-mortem, scrie www.basilica.ro, preluat de Romanian Global News. În şedinţa de lucru din 28 şi 29 octombrie 2015, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în anul 2017 să fie comemorat Patriarhul Justinian împreună cu toți apărătorii Ortodoxiei în timpul comunismului. Născut pe 29 iulie 1912, într-o familie evreiască, este fiul inginerului și arhitectului Oscar Steinhardt. Între anii 1919–1929 urmează cursurile școlii primare (în particular și la școala Clementa), și ale liceului Spiru Haret, printre colegii de aici numărându-se Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu. Este autorul cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii, iar în paralel își intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu(1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române. 
Mănăstirea situată la ieşirea din satul Galeşu, comuna Poarta Albă, a fost ridicată pe locul fostului lagăr Coasta Galeşu, un loc pustiit, în bătaia vânturilor dobrogene şi lipsit de orice sursă de apă. Lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, începute pe vremea lui Gheorghe GheorghiuDej au adus schimbări şi asupra satului Galeşu şi i-au tulburat viaţa linştită de până atunci. Locul lagărului a rămas în memoria locală sub numele Plaiul Popilor, pentru că aici se aflau în detenţie cu deosebire clerici. Între cei are au trecut prin acest loc de chin se numără Ilie Lăcătuşu, Asenie Boca, Adrian Făgeţeanu, Constantin Galeriu, Crăciun Oprea, Ioan Negruţiu şi mulţi alţii. Acestă categorie socială era selectată şi izolată atât pentru a i se aplica umilinţe şi privaţiuni mai mari, cât şi pentru a se putea eroda mai uşor rezistenţa sufletească a celorlalţi condamnaţi.
În cadrul slujirii euharistice de la Copenhaga, din 9 iulie, Preasfințitul Macarie a rostit un cuvânt de învățătură spunând printre altele: „Din Evanghelia care s-a citit astăzi la Dumnezeiasca Liturghie vedem că Mântuitorul Iisus Hristos este confruntat de diavolul care îi chinuia pe cei doi sărmani demonizați. Atunci când a fost întrebat care este numele lui a răspuns că Legiune este numele lui, ceea ce înseamnă că o armată de duhuri necurate îi chinuia pe acești doi sărmani din ținutul Gherghesenilor. Și noi vedem la tot pasul provocări pe toate fronturile. În jurul nostru vedem relele care ne supără și care ne agresează și năvala care se pornește asupra bunei-cuviințe, normalității, inocenței, familiei, comunităților, Bisericii, iar toate acestea nu vin de la un singur duh necurat, ci de la o legiune întreagă. Înainte de a ne descuraja trebuie să ne aducem grabnic aminte că această legiune de duhuri necurate a fost biruită de Hristos-Domnul, singurul Mântuitor. Noi nu trebuie să facem altceva decât să fim aproape de Hristos. Hristos să fie în mijlocul nostru așa cum mărturisim la fiecare Liturghie. Nu-L vom izgoni pe Hristos așa cum au făcut gherghesenii, lipsindu-se de binefacerile Lui”, a mai spus episcopul ortodox român al Europei de Nord, conform episcopiascandinavia.se. 
