Sfântul Prooroc Ilie	"Proorocule şi înainte văzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Sfinte Prooroc Ilie cel cu nume mare, care cu cuvântul tău ai oprit norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Unul, Iubitorul de oameni."	Iulie 2016

Sumar:
Sfântul și Marele Sinod - concluzii
Știri interne - iulie 2016 (RO)
Știri externe - iulie 2016 (EXT)
CCR a avizat favorabil inițiativa cetățenească privind familia tradițională
Biserica avertizează cu privire la fenomenul Pokemon Go
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (VIDEO)
Documentele oficiale ale Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe
Istoria şi cinstirea Sfintei Icoane Prodromiţa (VIDEO)
Comunicat de presă referitor la documentul sinodal privind importanța postului
Athosul. Urcușul - ascensiunea pe vârful Athonului - 2033 m (VIDEO)
Gândul zămisleşte fapta
Despre dreptatea lui Dumnezeu şi judecata omului
Traumele copiilor crescuți de cupluri homosexuale. Apel pentru copiii familiei Barbu
Inedit, despre părintele Rafail Noica şi Constantin Noica (VIDEO)
Unitatea şi atemporalitatea dreptului
Despre implicarea mirenilor în viaţa Bisericii în viziunea Domnului Dan Dungaciu
Apocalipsa Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan (poezie)
Apel pentru dreptul la viață. Nu-i abandona, nu-i avorta, îi primesc eu!
Călăuziri spre Înţelepciune. O carte pentru tineri şi nu numai - Pr.dr. Vasile Gafton (CARTE)
Muntele Athos - Istorie si innoire in paradisul monahilor - Graham Speake (CARTE)
Viata si opera teologica a lui Grigorie al II-lea Cipriotul, patriarhul Constantinopolului cu traducerea integrala a tratatelor - Jean-Claude larchet (CARTE)
Vaccinurile si autoimunitatea -Yehuda Shoenfeld, Nancy Agmon-Levin (CARTE)
Au fost odata... Marturii si convorbiri cu mari duhovnici - Ierodiacon Paraschiv Cleopa (CARTE)
Dialog cu un necredincios Despre existenta lui Dumnezeu si despre care religie este cea adevarata Ştiinţă si religie. Creaţionism - Bogdan-Ioan Vasiliu (CARTE)
Copilaria Parintelui Cleopa - Olguta Creanga-Caia (CARTE)
Grecia crestina Ghid de pelerinaj - Aurelia Balan-Mihailovici (CARTE)
Cum suntem mantuiti - Intelegerea mantuirii in traditia ortodoxa - Kallistos Ware (CARTE)
Psihoterapia ortodoxă - Stiinta Sfintilor Parinti - Mitropolit Hierotheos Vlachos (CARTE)
Dezvoltarea psihosexuala a copilului si rolul parintilor O abordare psihanalitica - Dr. Matheos Iosafat (CARTE)
Retetele medicinei isihaste pentru cei grav bolnavi - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)
Biserica si noile erezii - Parintele Iustin Parvu (CARTE)
Valeriu Gafencu. O biografie teologica a Sfantului Inchisorilor - Ionut Tene (CARTE)



Tema lunii
Sfântul și Marele Sinod - concluzii

 

Articolele dedicate concluziilor cu privire la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 16-26 iunie 2016), disponibile în mediul electronic, sunt numeroase. Subiectul este de actualitate și importanță deosebită pe agenda Bisericii Ortodoxe în 2016. În unele dintre aceste articole  se poate simți tonul părtinitor, chiar pătimaș, fie pro, fie contra. Ne dorim ca articolul de față să se înscrie în linia celor cu abordare moderată, subliniind sintetic, faptic și obiectiv câteva concluzii privind Sfântul și Marele Sinod, în viziunea Redacției, dar și a unor clerici și mireni buni cunoscători ai subiectului.

Sfântul și Marele Sinod nu poate fi numit Panortodox

La Sinaxa de la Chambesy, Elveția (ianuarie 2016), Întâistătătoriii Bisericilor Ortodoxe Autocefale au decis convocarea Sfântului și Marelui Sinod pentru Sărbătoarea Rusaliilor 2016. Cu puțin timp înainte de începerea evenimentului, patru Biserici Locale (Rusia, Georgia, Bulgaria, Antiohia), au decis ca din varii motive, să nu participe. Serbia s-a răzgândit în ultimul moment și a luat parte la lucrări. Este de notat faptul că, odată cu publicarea infirmării de participare a acestor Biserici, Patriarhia Română, a început să folosească sintagma Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe în locul celei de Sfântul și Marele Sinod Pan-ortodox.

"În cuvântarea de deschidere, patriarhul Bartolomeu a regretat absenţa celor 4 patriarhii dar, totodată, a subliniat faptul că lipsa unora de la Sinod nu împiedică desfășurarea lui şi nici nu ştirbeşte din autoritatea lui. Tot la şedinţa de deschidere (pe 20 iunie), în special arhiepiscopul Anastasie al Albaniei, a pus în discuţie corectitudinea şi eficacitatea „principiului consensului”, care nu poate fi aplicat rigid, aşa cum consideră mai ales Patriarhiile absente de la Sinod. Bineînțeles, s-au citat Canoanele 8 Trulan şi 40 de la Laodiceea, cu următoarele concluzii:

a) este important că la Sinod au fost invitaţi toţi, dar lipsa unora nu împiedică organizarea Sinodului şi nu-i ştirbeşte autoritatea;

b) autocefalia Bisericilor Locale se limitează la dreptul de auto-administrare, dar nu implică dreptul de a boicota sinodalitatea panortodoxă. (Cf. Circulara Sinodală, I.5).

Sinodalii din Creta au făcut referinţă şi la unele Sinoade Ecumenice, la care de asemenea nu au participat toate patriarhiile, mai ales că pe atunci erau doar cinci (pentarhia)".  - Sursa: Ieromonah Petru Pruteanu, www.teologie.net

Au fost adoptate șase documente oficiale

Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta

Diaspora Ortodoxă

Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană

Autonomia şi modul ei de proclamare

Importanţa postului şi respectarea lui astăzi

Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine

Regulamentul de desfășurare a Sfântului și Marelui Sinod a permis participarea unui număr limitat de episcopi din fiecare Biserică națională, drept de veto revenind doar conducătorilor de delegații, respectiv patriarhilor. Majoritatea episcopilor prezenți au semnat toate cele șase documente, dar există și episcopi din cadrul unor delegații (mai ales greci și sârbi), care nu au semnat toate documentele. Cele mai mari disensiuni s-au iscat asupra documentului Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine încă dinaintea reunirii Sinodului, din cauza interpretărilor diferite privind denumirea și recunoașterea altor culte și confesiuni creștine.

Temele discutate, în viziunea ÎPS Andrei Andreicuț, membru al delegației BOR

"Au fost îndelung discutate, cele șase teme, ameliorate și completate, până ce au primit formele definitive ce au fost semnate de către toți participanții la Sinod.

Prima temă analizată a fost cea legată de Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană. După ce s-a subliniat faptul că Biserica lui Hristos trăiește în lume, dar nu este din lume, a fost analizată valoarea persoanei umane, libertatea și coresponsabilitatea, pacea și dreptatea, pacea și prevenirea războiului, Biserica Ortodoxă față de discriminare, Misiunea Bisericii Ortodoxe de a mărturisi dragostea prin diaconie.

A doua temă discutată a fost cea legată de Diaspora Ortodoxă și de regulamentul de funcți­onare al Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă. Chiar dacă din punct de vedere eclesiologic prezența mai multor episcopi ortodocși în același oraș este necanonică, prin iconomie, plecând de la o realitate pastorală obiectivă, episcopii ortodocși din același oraș, preocupându-se fiecare de diaspora sa, se reunesc într-o Adunare Episcopală. Actualmente există în lume 12 Adunări Episcopale în diferite zone. Ținta îndepărtată este ca în toate țările să existe Biserici locale, fiecare cu ierarhia ei.

A treia temă discutată este legată de Autonomie și modalitatea ei de proclamare. S-a subliniat autonomia și modul ei de proclamare, dimensiunile eclesiologice, canonice și pastorale ale instituției autonomiei, și s-a căutat o formulare unanimă a consensului panortodox asupra problemei.
A patra problemă examinată a fost cea legată de Importanța postului și respectarea lui astăzi.

Analizarea temei a comportat multe discuții. Au fost și voci care doreau relaxarea postului sau scurtarea lui. Intervenția Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul nostru, a fost una categorică: postul trebuie să rămână așa cum este. Într-o lume ce se secularizează, într-o lume robită de desfătări trupești, este nevoie să rămână postul, ca mijloc de despătimire.

A cincea problemă a fost cea legată de Căsătorie și impedimentele ei. În Patriarhia Georgiei, interpretând cu acrivie canoanele, nu sunt permise căsătoriile mixte. Concluziile Sfântului și Marelui Sinod au fost că, în mod normal, trebuie respectate canoanele, dar, în contextul lumii contemporane, din motive de înțelegere pastorală și dragoste față de păstoriți, se poate aplica iconomia, când este vorba de căsătoria între creștinii de diferite confesiuni. Asupra acestui pogorământ am stăruit și eu. A rămas valabilă acrivia doar când este vorba de căsătoria cu necreștinii.

A șasea temă, care a provocat cele mai multe discuții, a fost intitulată: Relațiile Bisericii cu ansamblul lumii creștine. Au fost voci care, plecând de la eclesiologia ortodoxă, interpretată în acrivia ei, nu erau de acord ca celelalte confesiuni să fie denumite Biserici. Rolul salutar l-a avut Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care, după ce a făcut mai multe amendamente materialului, l-a adus în stadiul în care putea fi semnat. A mai avut câteva intervenții pertinente și Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Dacă și celelalte confesiuni pot fi numite Biserici, așa cum de ani de zile se procedează la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, și așa cum au fost numite în istorie, ele sunt Biserici nedepline. Relațiile și discuțiile cu lumea creștină neortodoxă nu pot fi întrerupte." – Sursa: Ziarul Lumina 

Rolul pozitiv și determinant al BOR, recunoscut și de către contestatari

Adeseori Patriarhia Română a fost criticată pentru lipsa de transparență a poziției și mandatului pregătite pentru Sfântul și Marele Sinod, în special de către cei care anticipau o poziționare de tip yes-man a BOR. Desfășurarea evenimentului însă, a arătat că delegația română a avut "rolul cel mai important pentru păstrarea unui echilibru atât de fragil în Ortodoxia universală și pentru a contrabalansa ofensiva agresivă a …ecumeniștilor ecumenici (a delegaților Patriarhiei Ecumenice)" – am citat site-ul Cuvântul Ortodox.

Aprecierea are în subsidiar faptul că Patriarhia Română a susținut ferm amendamente corecte și importante la documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, în sensul întăririi adevărului fundamental că numai Ortodoxia este Biserica, Una, Sobornicească și Apostolească, așa cum o mărturisim în Simbolul de Credință.

Basilica.ro și Trinitas TV au relatat despre aprecierile adresate Patriarhului României pentru propunerile și argumentele aduse, în calitate de teolog desăvârșit (după cum l-a numit Patriarhul Ecumenic Barolomeu) și fost profesor la Institutul Ecumenic de la Bossey. Celor care le consideră simple exagerări propagandistice, li se adresează redactorii Cuvântul Ortodox, cunoscuți prin atitudinea lor deloc comodă și chiar tranșantă cu privire la BOR: "Nu doar că nu avem de ce să ne rușinăm, dar considerăm că avem motive de încredere că ”ai noștri” și-au făcut, după putință, evident, nu chiar perfect (există serioase probleme legate de document, cu toate amendamentele aduse*), datoria față de Ortodoxie. Și au facut-o acolo, pe un teren străin. Nu au mers de formă, nu au facut servicii Patriarhiei Ecumenice, nu au fost slugarnici... Au reprezentat cu demnitate poziția patristică și poziția românească. Iar poziția românească s-ar putea să aibă un rol pentru ortodoxia universală pe care, poate, nu îl înțelegem deplin acum. Trebuie să afirmam răspicat aceste lucruri, deoarece, mai recent, s-a creat o atitudine dăunatoare, de lamentare perpetuă (uneori întreținutaă deliberat) față de prestația ”alor noștri” și o admirație (uneori) indecentă, credulă, naivă, față de greci, ruși, bulgari și …cam oricine altcineva. Nu o spunem din …etnofiletism :), ci din necesitatea de a amenda o atitudine incorectă, care oglindește în spațiul bisericii antiromânismul dominant, demitizant din spațiul laic."

Părintele Mihai-Andrei Aldea, preot slujitor în mănăstirea Paltin Petru-Vodă, un opinent incomod pe tema Sinodului, apreciază la rândul său că: "Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a încercat să apere Ortodoxia. Mărturiile directe arată că s-au dat adevărate bătălii din partea Patriarhului şi a Mitropolitului Moldovei, mai ales, pentru a se obţine exprimări cât mai ortodoxe, pentru a se înlătura ambiguităţi şi formulări necanonice etc.; chiar şi mesajul final, cel mai ortodox document cretan – de departe – datorează enorm delegaţiei BOR." – Sursa:Revista Atitudini

Documentele adoptate nu au caracter obligatoriu. Ce elemente de noutate aduc

Aceste documente nu au un caracter normativ. Ele nu clarifica datele credinței și nu sunt traductibile în canoane noi, adică nu lămuresc nici credința, nici nu sancționează niște abateri. Aceste documente au rolul, mai degrabă, de a actualiza, mandatul misioanar și pastoaral pe care îl are Biserica de doua mii de ani încoace, și, sper că aceste documente, înainte de orice, să influențeze modul de a vedea lucrurile din perspectiva clerului, pentru că, până să ajungă să influențeze într-un fel viața noastră, a mirenilor, aceste documente ar trebui să fie însușite, înainte de orice de ierarhie și de clerul parohial. Pentru că, atunci când vorbim de Misiunea Bisericii în lume trebuie să vorbim de tendința unora și a altora, care nu văd caăe necesara actualizarea datelor credinței în contextul social de astăzi. La fel, când e vorba și de relațiile cu cei de alte credințe, sau problema căsătoriei și alte teme care au fost supuse dezbaterilor. În orice caz, o influență directă, de azi pe mâine, aceste texte nu vor avea și nici nu și-au propus să aibe o astfel de influență, este de părere profesorul și teologul Radu Preda. 

Organizarea Sfântului și Marelui Sinod nu a fost pripită

Dacă un Sinod Panortodox, pregătit începînd cu 1961 și care are loc în 2016, adică fix după 55 de ani, poate ajunge motiv de sminteală și dovadă că ortodoxia este „luată de val“, atunci nu mai înțelegem care este unitatea de măsură a timpului în Biserica de Răsărit... Acum, cît privește tabăra celor care își doreau amînarea Sinodului Panortodox – probabil nu pentru încă o jumătate de secol! –, rezerva lor principală era/este legată de conținutul variantei finale a documentelor din mapa părinților sinodali. Chiar dacă unele conțin formulări de ultimă oră, acestea au fost trecute printr-o sinaxă a capilor majorității Bisericilor Ortodoxe locale și au fost cunoscute cu cel puțin o jumătate de an înainte. Adică un timp rezonabil pentru a lua atitudine, inclusiv pentru a aduce sugestii de îndreptare. Or, spiritele s-au inflamat brusc cu doar cîteva săptămîni înainte de Creta, lăsînd impresia, imposibil de contestat, că ne confruntăm, în fapt, cu o strategie, gîndită în consecință, de împiedicare cu orice preț a derulării Sinodului Panortodox. – Radu Preda, spicuiri dintr-un articol apărut în publicația Dilema Veche 

Afirmații, învățăminte și recomandări ale Sfântului și Marelui Sinod

Se proclamă şi se ocroteşte: dogma ortodoxă referitoare la Sfînta Treime, tradiţia apostolică şi patristică, acrivia canoanelor, validitatea Sinoadelor Sf. Fotie şi a Sf. Grigorie Palamas, sfinţenia căsătoriei dintre bărbat şi femeie, antropologia ortodoxă patristică, sacralitatea vieţii umane de la prima clipă de viaţă până la ultima, respectul şi buna înţelegere între oameni, pacea între popoare, cinstirea Sfinţilor întru Duhul Sfînt, organizarea Bisericii în diaspora nu ca autocefalii ci ca eparhii subordonate patriarhiilor, importanţa apostolatului; naşterea, şi ocrotirea copiilor, educaţia tinerilor (pe model vasilian), libertatea conştiinţei, apărarea tuturor celor oprimaţi (indiferent de etnie, credinţă, rasă, etc), filantropia, importanţa ascezei şi a postului (inclusiv pentru mireni), importanţa jertfelniciei, grija faţă de natură (ecologia), cooperarea demnă şi fără compromisuri a Bisericii cu statul.

Se condamnă: transhumanismul /cyborgizarea /folosirea tehnologiei şi a microcipului pentru a leza omul, unionismul, etno-filetismul, protestantismul, avortul, eutanasierea, experimentele genetice (inclusiv donarea silită), ura, schisma, secularismul, individualismul, relativismul religios (adică ecumenismul), globalismul agresiv, economismul, coruperea de minori, umanismul, pervertirea firii umane în orice mod (fizic, psihic, intelectual şi duhovnicesc), fundamentalismul, violenţa, genocidul religios, divorţul, bigamia, căsătoria mixtă, căsătoria monahilor, pauperizarea intelectuală şi economică, migraţia forţată, minimalismul teologic (în cadrul discuţiilor cu alte credinţe), prigonirea religiei de către statele atee, conflictul inter-etnic şi războiul. Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Acrivie vs. Dispensă în cazul căsătoriilor mixte 

Documentul sinodal nu aduce în fapt nicio schimbare de ordin canonic în privința căsătoriei unui ortodox cu un eterodox. Căsătoriile mixte sunt interzise în Biserica Ortodoxă. Ca și până acum, este la latitudinea, discernământul și decizia episcopului acordarea de dispense de la această regulă.

Îndemn pacifist din partea unui ierarh al uneia dintre Bisericile neparticipante

"Vă îndemn să neglijați sfaturile rele și să nu lansați gânduri sau cuvinte de reproș la adresa ierarhilor ortodocși din alte Biserici Ortodoxe locale, acuzându-i de abatere de la canoanele sfintei Credințe Ortodoxe, pentru că, de fapt, acest lucru nu este adevărat. Nici nu vă îngreunați inimile cu afirmații înșelătoare, cum că unitatea, sobornicitatea Bisericii Ortodoxe ar fi fost subminată de neparticiparea la Marele Sinod de pe Insula Creta" - Mitropolitul Naum de Ruse.

Cuvânt de mulțumire

"Mulţumim lui Dumnezeu că, în „foişorul de sus” de pe pământul apostolic al Cretei, s-au adunat la un Conciliu Ortodox epocal ierarhi din toate părţile globului pământesc. Aceşti „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1) au dezbătut subiecte importante privind viaţa interioară a Bisericii şi slujirea ei pastorală în lumea actuală. Din toate lucrările sinodale, desfăşurate într-un climat duhovnicesc excepţional, s-a putut percepe dorinţa fierbinte a Bisericii Ortodoxe universale de a oferi societăţilor contemporane secularizate lumina Evangheliei, adică speranţa şi asigurarea că nu răul are ultimul cuvânt în istorie, ci Hristos, Mirele Bisericii şi „Domnul împăraţilor pământului” (Apoc. 1, 5). Ne rugăm ca Duhul Sfânt să călăuzească Biserica în implementarea deciziilor Sfântului şi Marelui Sinod Pan-Ortodox, conştienţi fiind că acceptarea şi aplicarea acestora constituie expresia esenţială a recunoaşterii identităţii sinodale a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. În acest fel, ea îşi poate îndeplini cu rodnicie misiunea ei în lumea post-modernă, spre binele poporului lui Dumnezeu." – ÎPS Irineu (Ziarul Lumina)

Final deschis...

Din succesiunea aceasta de evenimente înțelegem cel puțin două lucruri. Primul: oricît de lung ar fi drumul pregătitor, ortodoxia mondială de azi are o chimie dificilă, acumularea istorică a nemulțumirilor de toate felurile (de la sensibilități naționaliste la conflicte pastorale nemijlocite) explodînd cu orice ocazie. În plus, acest bagaj nonteologic se traduce în poziționări care pretind că apără puritatea ortodoxiei, agresivitatea retorică și încrîncenarea ținînd de cele mai multe ori locul apologiei, argumentației întemeiate și dialogului onest. Al doilea: în fața provocărilor actuale, ortodoxia, prin reprezentanții ei la vîrf, produce dovada că nu înțelege să mizeze pe ceea ce a definit orice moment sinodal important din istoria Bisericii noastre: simțul teologic al poporului lui Dumnezeu. – Radu Preda

 

ACTUALITATEA religioasă
Știri interne - iulie 2016 (RO)

 

Situația de la Berevoiești, Argeș – Apel la responsabilitate și solidaritate comunitară

Patriarhia Română a aflat cu  profundă mâhnire de situația dramatică din comuna Berevoiești, județul Argeș, unde câteva zeci de persoane, inclusiv minori, au fost sechestrate și supuse unui regim inuman de sclavie. Este deplorabil că autorii acestor fapte incalificabile s-au pretat fără nici un scrupul la acte total incompatibile cu morala creștină și cu demnitatea persoanei. Ne exprimăm speranța că membrii comunității din această localitate argeșeană și autoritățile locale (Primăria, Poliția, Școala și Biserica) vor manifesta solidaritate în sprijinirea victimelor pentru a depăși momentele dificile prin care trec acum, până când factorii responsabili vor găsi o soluție pentru fiecare caz în parte. Îndemnăm comunitățile locale să reacționeze prompt de fiecare dată când apar cazuri flagrante de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, ale legii și ale moralei publice. Recomandăm preoților să sesizeze întotdeauna asemenea situații grave și să intensifice activitatea pastorală cu scopul prevenirii faptelor antisociale, al promovării și consolidării valorilor morale creștine în comunitate. Sursa: Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Mitropolia Banatului a achiziționat o locuință pentru un deținut cu patru copii

Mitropolia Banatului a achiziţionat o locuinţă pentru un deţinut de la Penitenciarul Timişoara a cărui familie, soţia împreună cu cei patru copii, s-a confruntat cu multe lipsuri şi probleme familiale foarte grave. Contractul de vânzare-cumpărare a fost semnat la 14 iulie 2016 de către soţi, după cum se precizează într-un comunicat emis de Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Timişoarei. "Întrucât persoana privată de libertate va fi eliberată din penitenciar peste 4 -5 luni de zile, adică în prag de iarnă, fiind pus în situaţia de a nu avea un adăpost deasupra capului pentru el şi familia sa, Centrul nostru eparhial s-a implicat în această acţiune umanitară atât de necesară celor şase suflete", se precizează în comunicatul de presă.

Locuinţa va fi amenajată cu sprijinul Arhiepiscopiei Timişoarei şi va fi dotată cu toate cele necesare traiului zilnic. Totodată, având în vedere faptul că imobilul se află într-o localitate care are şi şcoală generală, cei patru copii pot fi înscrişi din toamnă în sistemul educaţional. În contractul de vânzare-cumpărare este specificată o clauză privind interdicţia de înstrăinare, grevare, restructurare şi demolare pe o perioadă de zece ani, care urmează a fi notată în cartea funciară. Centrul Eparhial al Arhiepiscopiei Timişoarei a aflat de acest caz în urma unei solicitări adresate conducerii Penitenciarului Timişoara pentru a fi identificaţi deţinuţii care se confruntă cu probleme sociale deosebite, care au familii numeroase şi nu posedă locuinţă. Ca urmare a situaţiei primite au fost contactaţi preoţii parohi din localităţile de domiciliu ale deţinuţilor şi, în primă etapă, familiilor acelora le-au fost dăruite haine, încălţăminte şi alimente cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului (anul 2016).

Patriarhia Română condamnă atacul terorist de Ziua Națională a Franței

Patriarhia Română condamnă atacul terorist de la Nisa, din 14 iulie 2016, act abominabil care a cauzat moartea a 84 de persoane şi rănirea a peste 100, printre care şi doi cetăţeni români. Biserica Ortodoxă Română respinge orice formă de violenţă şi extremism care produce victime în rândul populaţiei nevinovate şi contribuie la instaurarea unui climat nefiresc de teamă, neîncredere şi nesiguranţă între oameni. În aceste momente grele, ne rugăm pentru odihna sufletelor celor ucişi, însănătoşirea grabnică a celor răniţi şi ne exprimăm compasiunea şi solidaritatea cu poporul francez din nou greu încercat. Sursa: Biroul de Presă al Patriarhiei Române, Foto: AFP / Valery Hache

Linkuri la ȘTIRI:

Mesaj din SUA pentru România. Punctul de vedere oficial al SUA cu privire la prezentul si viitorul Romaniei 

Rusia a ridicat al doilea monument în cinstea eroilor români căzuți în Al doilea Război Mondial

Mitropolitul Banatului, îndemn la UNIRE cu Basarabia

Mamele cer o lege pentru alăptatul în spațiul public

Cinci ani de la moartea Părintelui Arsenie Papacioc. Bărbatul și femeia au fost creați de Dumnezeu cu un scop bine defintit

18 Iulie, Moartea Reginei Maria. Pe ultimul drum, Armata română i-a oferit un salut unic

Cum arăta România anilor 30, văzută prin obiectivul unui fotograf german

Misterul Sarmizegetusei, descifrat de trei braşoveni

Știri externe - iulie 2016 (EXT)

 

RUSIA: Biserica Ortodoxă Rusă - Marele Sinod din Creta NU poate fi numit Panortodox

Vineri, 15 iulie 2016, la Reședința sinodală de la Mănăstirea Danilov din Moscova, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Lucrările au fost prezidate de Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii. În cadrul acestei ședințe, părinții sinodali au luat o poziție cu privire la Sfântul și Marele Sinod întrunit în Creta, în perioada 16-26 iunie 2016. Astfel, Sfântul și Marele Sinod a fost recunoscut ca un eveniment important în istoria procesului sinodal al Bisericii Ortodoxe. S-a subliniat și faptul că baza cooperării panortodoxe în decursul procesului sinodal a fost principiul consensului. De aceea, membrii sinodali au afirmat că, dată fiind absenţa celor patru Biserici Ortodoxe Autocefale, Sfântul și Marele Sinod din Creta nu poate fi caracterizat drept panortodox. Sinodul a hotărât încredințarea Comisiei Biblice și Teologice a Bisericii Ortodoxe Ruse pentru procurarea copiilor oficiale ale documentelor sinodale aprobate în Creta și să le publice în vederea studierii lor. În urma unui studiu aprofundat, documentele vor fi înaintate Sfântului Sinod spre decizie.

RUSIA: Doi sfinți români, canonizați

În cadrul acestei ședinței de lucru din data de 15 iulie 2016, la propunerea Mitropolitului Vladimir al Chișinăului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât canonizarea Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni al Moldovei (†1821) și a Cuvioasei Agafia Maranciuc de la Mănăstirea Cușelăuca (†1873) din Rep. Moldova. Ziua de pomenire a Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost stabilită ziua trecerii sale la cele veșnice: 30 martie. Ziua de pomenire a Cuvioasei Agafia Maranciuc a fost stabilită ziua trecerii sale la cele veșnice: 9 iunie. - Sursa: basilica.ro

 

 

 

 

 

CONSTANTINOPOL: Autocefalia Bisericii Ucrainei va fi analizată de o Comisie a Patriarhiei Ecumenice

Într-un comunicat emis de Secretariatul Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice se menţionează că în viitorul apropiat va fi analizată posibilitatea oferirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei. Rada Supremă (Parlamentul) Ucrainei a adresat o solicitare în scris Patriarhiei Ecumenice în acest sens. Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice s-a întrunit în şedinţă de lucru, sub preşedinţia Sanctităţii Sale, marţi, 12 iulie, şi miercuri, 13 iulie 2016, pentru a analiza subiectele înscrise pe ordinea de zi. În timpul şedinţei, între altele, a fost analizată solicitarea Parlamentului Ucrainei adresată Patriarhiei Ecumenice privind acordarea statutului autocefaliei Bisericii Ucrainei. Aceasta a fost transmisă Comisiei Sinodale competente pentru studiere îndeaproape, informează basilica.ro.

GRECIA: Arhiepiscopul Atenei: Sfântul Paisie avea abilitatea să pătrundă în sufletele oamenilor

Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade, Ieronim a condus manifestările dedicate sărbătorii Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul (†12 iulie 1994), la mănăstirea Suroti unde se află mormântul Sfântului. La slujba de priveghere unită cu Liturghia au fost prezenţi şi alţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe a Greciei, precum şi mii de credincioşi, informează ecclesia.gr.

Preafericitul Părinte Ieronim a spus că „sărbătoarea Cuviosului Paisie ne oferă posibilitatea de a depăşi obstacolele care ne înconjoară şi circumstanţele dificile pe care le trăim. Cuviosul Paisie a fost dragoste întregă pentru Dumnezeu şi pentru aproapele”. Făcând referire la amintirile personale legate de Cuviosul Paisie Aghioritul, Arhiepiscopul Ieronim a spus: „Am fost impresionat de chipul său, de chilia lui, de simplitatea lui, de cunoştinţele sale. Nu cunoştea doar lucrurile monahale, citea şi cunoştea întreaga societate şi prevedea lucruri pe care le trăim noi astăzi... Cuviosul Paisie ştia să odihnească, să-l relaxeze pe om şi să îi deschidă drumurile şi orizonturile către viață”. Arhiepiscopul Ieronim a subliniat, de asemenea, că „puterea şi cultivarea omului se arată în puterea de a-i ierta pe cei care l-au mâhnit, l-au rănit, l-au întristat. Toţi caută confortul propriu. Însă nu aceasta este calea creştinilor. Calea noastră este să slujim semenilor” și a concluzionat spunând că „avem nevoie de cuvântul lui Hristos, care a ieşit din gurile sfinţilor, asemenea Sfântului Paisie”.

SUA: O nouă Arcă a lui Noe a fost contruită în SUA și este deschisă publicului

După o muncă monumentală atât în ceea ce privește cercetarea subiectului biblic, cât și construcția propriu-zisă, care se dorește cea mai fidelă copie a celei descrise în Vechiul Testament, noua Arcă a lui Noe a fost lansată oficial în Statul american Kentucky la 7 iulie 2016. Data lansării nu a fost aleasă întâmplător. După cum precizează directorul Parcului Arc Encounter din Williamstown, Kentucky, ea face referire la versetul șapte din cel de-al șaptelea capitol de la Facere, privind intrarea familiei lui Noe în arcă: Şi a intrat Noe în corabie şi împreună cu el au intrat fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui, ca să scape de apele potopului. (Geneză, 7,7). Pentru construcția arcăi a fost cheltuită o sumă de peste 100 milioane de dolari. Arca din Williamstown este cea mai mare din lume, având cca. 150 metri lungime, 25 metri lățime și 15 metri înălțime. După cum informează presa americană, proiectul a iscat deja controverse legate de intenția conducerii Parcului Ark Encounter să angajeze pentru activitățile din Parc doar creștini care cred ad literam cuvântul Scripturii, respectiv că omenirea ar avea o vechime de doar 6000 de ani, sau că primii oameni au fost literalmente Adam și Eva. Astfel, unii jurnaliști consideră proiectul ca fiind adresat habotnicilor.

TURCIA: Cea mai mare necropolă din lume, ar fi fost descoperită în Sud-Estul Turciei

Numeroase blocuri masive de piatră, care ar putea constitui cea mai mare necropolă a lumii, au fost descoperite în timpul lucrărilor de excavație care au loc în localitatea turcească Șanliufra, în proximitatea Castelului Urfa, informează ziarul turcesc Hurriyet. Arheologii au descoperit pe o arie de cca. 45.000  metri pătrați, aproximativ 80 de morminte, dintre care, cel situat în partea superioară a castelului se crede că ar fi aparținut familiei Regelui Abgar de Edessa. Mormântul cuprinde 10 încăperi și este pavat cu mozaic. "Cripta avea incaperi pentru 10 persoane. De asemenea, mai multe mozaicuri au fost gasite pe podeaua unuia dintre morminte. Inscripții siriace și gravuri fine pot fi, de asemenea, observate într-un alt mormânt din apropiere". Aceste morminte, împreună cu alte morminte săpate în piatră în apropiere de Castelul Urfa (din Kızılkoyun și Dedeosman) ar putea forma cea mai mare necropolă a lumii, susține Hurriyet. Castelul devine, astfel, un muzeu în aer liber.

TURCIA: Tentativa de lovitură de stat în Turcia, condamnată de Patriarhul Ecumenic

Liderii comunităților religioase din Turcia au emis o declarație comună, în care au condamnat cu fermitate tentativa de lovitură de stat din Turcia, informează lonews.ro. Printre semnatarii acestei declarații se numară și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. "Ne exprimăm marea tristețe, vizavi de atacurile teroriste care perturbă pacea marii noastre națiuni și a lumii", se arată, între altele, în declarația comună a reprezentanților creștinilor, evreilor și musulmanilor din Turcia.

FRANȚA: Preot catolic ucis de teroriști la ieșirea de la slujbă

Patriarhia Română consideră că atacul dintr-o biserică franceză, soldat cu uciderea unui preot catolic este " Un atentat simbolic la identitatea creștină a Europei", se arată într-un mesaj postat pe siteul agenției Basilica citată de Activenews.ro. Iată textul integral al comunicatului de presă: Patriarhia Română a aflat cu durere de vestea uciderii de către o grupare teroristă a unui preot catolic în timpul Liturghiei, în data de 26 iulie 2016, și a rănirii altor persoane care asistau la slujba oficiată de acesta. Exprimăm compasiune pentru victimele atentatului și solidaritate cu poporul francez.

RUSIA: Conferință pentru protejarea creștinilor în lume

Rusia pregătește pentru toamna acestui an o a doua conferință privind protejarea creștinilor în lume, potrivit ministrului rus de externe, Serghei Lavrov. Potrivit lui Lavrov, exodul creștinilor din regiunea în care s-a născut Creștinismul, "ar fi, desigur, o lovitură enormă pentru întreaga istorie și pentru latura sa spirituală, nu doar în Țara Sfântă, ci în întregul Orient Mijlociu". - (Sursa: lonews.ro)

RUSIA: Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Vlaherne, revine la mănăstirea de origine

Icoana Maicii Domnului din Vlaherne - lucrare uimitoare în mastic (ceară, rășină), va reveni curând la Mănăstirea Visoky-Petrovsky, cu binecuvântarea Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii, Kirill. Icoana este făcută în tehnologia uimitoare VOSCOMASTIC (turnare în ceară - viscomastic, rășină): modelarea unor vopseluri subțiri pe un strat de ceară, care acoperă Icoana Pruncului și a Fecioarei, sculptate în lemn. În același timp, rășina conferă strălucire și prin faptul că înglobează și amestecă părticele din moaștele sfinților și multe alte miruri și, prin urmare, este asemenea unei racle. - (Sursa: lonews.ro)

SUA: Alegeri 2016 - Rugăciune ortodoxă citită la Convenția Națională a Partidului Republican

Arhiepiscopul Demetrios al Americii (Patriarhia Ecumenică) a citit rugăciunea de închidere, la Convenția Partidului Republican din Cleveland. Conținutul rugăciunii a fost următorul: "Dumnezeule Atotputernic, Domn al păcii, dreptății și iubirii, mărim Numele Tău Cel slăvit, pentru toate binecuvântările pe care le-ai revărsat asupra națiunii noastre: binecuvântarea pământului și a marii, a sănătății și prosperității, a legii și valorilor, a păcii și libertății. De asemenea, să ne binecuvântezi, Doamne, cu darul prețios al unității: unitate în procesul nostru politic, în sistemul nostru juridic, în cartierele și orașele noastre și în întreaga națiune, căci din cuvintele Sfintei Scripturi știm ca o casă divizată nu poate rezista. De asemenea, să deschizi inimile și mințile tuturor oamenilor noștri, astfel încât, având unitatea drept scop, în duh și în adevăr, Statele noastre Unite ale Americii să Te slujească, Dumnezeule, cu credință și cu ardoare. Acestei unități, Tată Ceresc, adaugă Tu binecuvântarea supremă a păcii: pacea în interiorul granițelor noastre și pacea în întreaga lume. Dă-ne noua și întregului popor înțelepciunea cea de sus, răbdarea și încrederea în bunătatea Ta, astfel încât să putem învăța să trăim după voia Ta, în armonie și îngăduință: astfel încât să putem învăța să iubim oamenii, în măsura în care Tu ii iubești. Și peste toate acestea, Dumnezeule Cel veșnic, întinde mâna Ta asupra robilor tăi, delegați ai Convenției Republicane și asupra candidaților pentru înalta funcție de Președinte și de Vicepreședinte ai Statelor Unite ale Americii, și îi condu spre înțelepciune și discernământ, astfel încât aceștia să poată împlini voia Ta cea sfântă, în toate situațiile și împrejurările, și să fie întotdeauna mesageri ai unității, ai păcii, dreptății și iubirii, atât în ​​țara noastră cât și în întreaga lume. Căci Tu ești Creatorul si Mântuitorul nostru și noi mărturisim Slava Ta, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin." - (Sursa: lonews.ro)

ATHOS: Canonizarea Cuviosului stareț IOAN VISENSKI

Decizia a fost luata în cadrul reuniunii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainiene, care a avut loc în Lavra Adormirii Maicii Domnului din Kiev-Pechersk. Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a aprobat, de asemenea, reprezentarea în icoane a Sfântului Ioan Visenski și proiectele prezentate pentru alcătuirea textului Rugăciunii Acatist a noului sfânt. Cuviosul Ioan Visenski este asociat cu pilonii Ortodoxiei. Viața și lucrarea lui Ioan au coincis cu evenimentele tragice ale persecutării Bisericii Ortodoxe de către Comunitatea Polono-Lituaniană, eforturile și mesajele sale fiind direcționate, în principal, pe protejarea Credinței Ortodoxe. - (Sursa: lonews.ro)

Linkuri la ȘTIRI:

Turcia și dubla criză Euroatlantică

Patriarhul Ecumenic: cei care doresc oprirea dialogului cu alți creștini fac o deosebită plăcere diavolului

Banca de haine, proiect pentru nevoiași al Mitropoliei Basarabiei

Moment istoric - piatra de temelie așezată pe locul unei mari minuni

 

 

 

 

CCR a avizat favorabil inițiativa cetățenească privind familia tradițională

 

Curtea Constituțională a României a analizat, în ședința din 20 iulie, propunerea legislativă cetățenească de revizuire a Constituției României, pentru modificarea art.48 și definirea familie ca fiind „întemeiată pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie”.

Astfel, Curtea Constituțională a României (CCR) a constatat miercuri, cu unanimitate de voturi, că propunerea legislativă cetățenească de revizuire a Constituției, referitoare la faptul că familia se întemeiază pe căsătoria între un bărbat și o femeie, îndeplinește condițiile privind exercitarea inițiativei, anunță Agerpres, citată de Activenews.ro.

Inițiativa, care a făcut obiectul unui complicat proces legal, a fost semnată de peste 3 milioane de români. Deoarece CCR a constatat constituționalitatea inițiativei, urmează ca Parlamentul României să se pronunțe asupra proiectului de lege și asupra organizării referendumului. Comitetul de Inițiativă este format din 16 membri: Nadia Tataru, Georgeta Stoian, Alina Tomi, Mariana-Liliana Georgescu, Tudor Sisu, Vlad Mirita, Mihaela Manuceanu, Sorin Lavric, Mihai Gheorghiu, Călin Diaconu, Pavel Chirila, Cornel Bratu, Liviu Axinte, Constantin Necula, Paul Negrut, Mircea Tudor. Inițiatorii propun ca referendumul național pentru modificarea Constituției în acest sens să se desfășoare odată cu alegerile parlamentare.

Părintele Constantin Necula a comentat, în EXCLUSIVITATE pentru ActiveNews, decizia Curții Constituționale care a constatat că propunerea legislativă cetățenească de revizuire a Constituției, referitoare la faptul că familia se întemeiază pe căsătoria între un bărbat și o femeie, îndeplinește condițiile privind exercitarea inițiativei. Acesta a precizat că își dorește ca documentul să fie aprobat de Parlamentul României, iar ”această lege va fi adoptată și va ajuta unei echilibrări, inclusiv în ceea ce privește drepturile minorităților sexuale din România”.

”Subliniez că este un act de normalitate. O Curte Constituțională a României trebuie să facă dreptate în numele unei culturi românești a Dreptului. Sigur că documentul se va îndrepta către Parlament, un Parlament și el al României. Încerc să subliniez un lucru: îi salut pe cei din ASUR, ACCEPT și din alte asociații care au crezut că sunt în opoziție cu noi. Însă nu suntem în opoziție unii cu ceilalți. Fiecare ne prezentăm un punct de reper și un punct de vedere. Nădăjduiesc din toată inima că nu vom răni pe nimeni și că modul în care această lege va fi adoptată va ajuta unei echilibrări, inclusiv în ceea ce privește drepturile minorităților sexuale din România. Trebuie să înțelegem foarte bine că acolo unde este nevoie de voce și de vot, numai vocea și votul pot să îndrepte lucrurile și pot să aducă la lumină tensiunea socială legată de un subiect”, a spus preotul Constantin Necula în exclusivitate pentru ActiveNews.

Reamintim și faptul că: 

Inițiativa cetățenească de revizuire a Constituției nu dorește REDEFINIREA familiei, ci PĂSTRAREA definiției actuale, cea din Codul Civil, singura validă, și înscrierea acesteia în Constituție.

Dimpotrivă, cei care se opun inițiativei au în vederea „redefinirea”, prin modificarea Codului Civil.

După decizia Curții Constituționale, Coaliția pentru Familie solicită Parlamentului adoptarea legii și organizarea referendumului privind protejarea căsătoriei și a familiei

Comitetul de Inițiativă pentru promovarea inițiativei cetățenilor de revizuire a Constituției României, împreună cu Coaliția pentru Familie, salută decizia unanimă de azi a Curții Constituționale.Curtea a hotărât că propunerea legislativă, susținută prin semnătură de 3 milioane de cetățeni cu drept de vot ai României, prin care se dorește ridicarea la rang de principiu constituțional a definiției căsătoriei din Codul Civil, îndeplinește condițiile prevăzute de lege.

În condițiile eliminării oricăror obstacole de constituționalitate, legalitate și procedură, responsabilitatea care revine Parlamentului României nu poate fi în nici un fel eludată. Inițiatorii propunerii de revizuire solicită Senatului și Camerei Deputaților să dezbată și să adopte în procedură de urgență proiectul de lege, în așa fel încât referendumul de revizuire să poată fi organizat la data alegerilor generale din 2016.

Considerăm că decizia Curții este firească și este o victorie a democrației autentice asupra ideologiei. Demersul nostru este unul democratic, întrucât legile, inclusiv Constituția, trebuie să fie consistente cu valorile majorității cetățenilor. De asemenea, propunerea de revizuire este conformă cu obligațiile internaționale asumate de România, în special cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, care protejează familia întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie.

Căsătoria și Familia sunt realități obiective, firești, verificate istoric, din care derivă definiția lor legală: dreptul de a se căsători este un drept comun al bărbatului și al femeii care pot întemeia în mod natural o familie, cu scopul nașterii și creșterii de copii. Astfel, Familia este fundația societății umane și a civilizației. Este un adevăr simplu și universal, fără de care „binele comun” nu poate fi conceput.

Mihai Gheorghiu

Președintele Comitetului de Inițiativă

 

foto: coalitiapentrufamilie.ro

 

Biserica avertizează cu privire la fenomenul Pokemon Go

 

Parafrazând o veche zicere românească, și anume "țara arde și baba se piaptănă", am putea afirma fără a greși, că țările ard și Pokemonii se vânează. Zilnic aflăm despre un nou atentat terorist, prigoanei din Orient și Asia i se adaugă acum Europa, aflată și ea de ceva vreme sub amenințarea terorii și nesiguranței. Acesta este contextul în care mințile noastre sunt ademenite de un producător japonez de talie internațională cu un joc virtual deja devenit viral, creator de dependență: Pokemon Go. Așadar, în loc să ne mobilizăm în apărarea credinței, valorilor și civilizației noastre anihilind terorismul și teroriștii, suntem momiți să vânăm monstruleți virtuali în cele mai provocatoare locuri: cimitire, biserici, proprietăți străine, locuri dosnice și periculoase.

Fascinație morbidă

Pericolul din spatele distracției disponibile pe telefoanele moderne a fost sesizat și de reprezentanții Bisericii, care ne sfătuiesc și avertizează: „dezvoltatorii acestui joc i-au acordat în mod deliberat o dimensiune provocatoare, sugerând că jocul poate acoperi absolut orice teritoriu... Nu numai Biserica Ortodoxă Rusă, ci și reprezentanți ai altor religii tradiționale observă fascinația morbidă a unui joc, care pune în pericol integritatea umană, personalitatea liberă a unui om fiind compromisă de caracterul unui joc pe calculator” - Vakhtang Kipshidze, putătorul de cuvânt al Bisericii Ruse.

Să nu ne pierdem mințile

Potrivit purtătorului de cuvânt al Bisericii Ruse, nu cu foarte mult timp în urmă, Consiliul Interreligios rus a avut o contribuție semnificativă în limitarea unor jocuri de noroc în orașele mari. "Nu numai Biserica Ortodoxă Rusă, dar și reprezentanți ai altor religii tradiționale, observa în fascinația morbidă a unui joc, cum este pusa in pericol integritatea umană, personalitatea libera a unui om fiind compromisa de caracterul unui joc pe calculator" - a subliniat el.

Jocul este interzis în Arabia Saudită și alte state arabe

În Arabia Saudită clericii au reînnoit edictul religios – fatwa – prin care se interzice acest joc. După cum informează publicația Qmagazine, prima fatwa a fost adoptată în 2001. Decretul afirmă că Pokemon încalcă legea islamică și nu ține cont de interdicțiile împotriva jocurilor de noroc, conține simboluri masonice și promovează imagini interzise. Informația vine din partea ziarului Arab News, care a publicat miercuri, 20 iunie, într-un reportaj, declarația lui Saleh al-Fozan, membru în consiliul religios al Regatului Arabiei Saudite. Potrivit acestuia, noua versiune a jocului este la fel de periculoasă ca prima care a fost interzisă. Logo-urile din joc, precum stele în șase colțuri și altele care se aseamănă cu o cruce, sunt asociate cu Israelul, respectiv cu religia creștină. Alte simboluri, de exemplu cele triunghiulare, ar avea o mare însemnătate pentru francmasonerie.

Sub-secretarul Universității Al-Azhar din Egipt (unul dintre cele mai mari, renumite și importante centre de învățământ islamic din lume), Abbas Schumman, susține că „din cauza dezvoltării unui atașament maniac față de tehnologie, oamenii pot deveni neglijenți față de rugăciune și adorarea lui Dumnezeu.” 

Pericole majore

Observator.ro informează că Theo, un utilizator al jocului din Bucureşti şi a intrat deja în marea comunitate Pokemon: „În străinătate, monştrii virtuali au adus cu ei probleme reale. Un tânăr a fost jefuit după ce a plecat în căutărea monstrului şi un alt utilizator i-a spart casa. O femeie a găsit un cadavru în loc de pokemon, iar mai mulţi copii s-au rătăcit într-o mină părăsită”, povestește Theodor. Şi Departamentul de Stat american a reacţionat. Le-a cerut tinerilor nu să nu mai intre în unităţi militare pentru că niciun pokemon nu se ascunde acolo.

ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (VIDEO) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 

Sfânta Tradiţie şi ereziile
Documentele oficiale ale Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, întrunit în insula Creta în perioada 16-26 iunie 2016, a aprobat un Mesaj, precum și următoarele documente:

 

Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta (Document oficial)

Diaspora Ortodoxă (document oficial)

Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană (Document oficial)

Autonomia şi modul ei de proclamare (Document oficial)

• Sfântul şi Marele Sinod: Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta (Document oficial)

 

I. Căsătoria ortodoxă

1. Instituția familiei este amenințată astăzi de fenomenul secularizării precum și de relativismul moral. Biserica Ortodoxă învață despre sacralitatea căsătoriei ca fiind învățătura sa fundamentală și indiscutabilă. Unirea liberă dintre un bărbat și o femeie este o condiție indispensabilă.
2. În Biserica Ortodoxă, căsătoria este considerată cea mai veche instituție de drept divin, pentru că a fost instituită în același timp cu crearea primilor oameni, Adam și Eva (cf. Facerea 2, 23). Această unire era legată de la început nu numai de comuniunea spirituală a cuplului (bărbat și femeie), ci și de capacitatea de a asigura continuitatea vieții neamului omenesc. De aceea, căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Testament, atunci când Hristos a săvârșit „primul Său semn”, schimbând apa în vin la nunta din Cana Galileii, descoperind astfel slava Sa (cf. Ioan 2, 11). Taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre Hristos și Biserică (cf. Efeseni 5, 32).
3. Această tipologie hristocentrică a Tainei Cununiei explică faptul că episcopul sau preotul binecuvântează această legătură sfântă printr-o rugăciune specială. De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul subliniază în Epistola sa către Policarp al Smirnei că cei care se apropie de comuniunea cununiei trebuie să o facă „cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul și nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” (V. 2). Astfel, caracterul sfânt al legăturii instituite de Dumnezeu și conținutul spiritual înalt al vieții în interiorul căsniciei explică afirmația: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4). De aceea, Biserica Ortodoxă condamnă orice încălcare a curăției ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4;Evrei 13, 4).
4. Unirea dintre un bărbat și o femeie în Hristos constituie o mică Biserică sau o icoană a Bisericii. Unirea dintre un bărbat și o femeie prin binecuvântarea lui Dumnezeu îi ridică la un nivel mai înalt, deoarece comuniunea este superioară existenței individuale, pentru că ea îi include în ordinea Împărăției Preasfintei Treimi. O condiție prealabilă a cununiei este credința în Iisus Hristos, credință pe care soțul și soția (bărbatul și femeia) trebuie să o împărtășească împreună. Fundamentul unității cununiei este unitatea în Hristos, pentru ca, prin binecuvântarea iubirii conjugale de către Duhul Sfânt, cuplul să poată reflecta dragostea dintre Hristos și Biserica Sa, ca taină a Împărăției lui Dumnezeu, a vieții veșnice a omenirii în dragostea lui Dumnezeu.
5. Protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță capitală pentru protejarea familiei, care reflectă comuniunea soților, atât în Biserică cât și în întreaga societate. Astfel, comuniunea persoanelor prin Taina Cununiei nu este o simplă relație convențională firească, ci o forță spirituală esențială și creatoare pentru instituția sfântă a familiei. Numai aceasta asigură protecția și educația copiilor, atât în misiunea spirituală a Bisericii, cât și în funcționarea societății.
6. Aplicând rigoarea necesară și sensibilitatea pastorală potrivită și urmând modelul de blândețe al Apostolului neamurilor, Sfântul Pavel (cf. Romani 7, 2-3; 1 Corinteni 7, 12-15; 39), Biserica a tratat dintotdeauna atât condițiile prealabile pozitive (diferențe de gen, vârstă legală etc.), cât și impedimentele (înrudire de sânge sau prin alianță, înrudire spirituală, existența unei căsătorii, diferență de religie etc.) pentru încheierea căsătoriei. Sensibilitatea pastorală este necesară nu numai pentru că tradiția biblică determină relația dintre legătura firească a căsătoriei și taina Bisericii, ci și pentru că practica bisericească nu exclude adoptarea unor anumite principii de drept natural greco-roman cu privire la căsătorie, care evidențiază legătura căsătoriei dintre un bărbat și o femeie ca o „comuniune de drept divin și uman” (Modestin) și care sunt compatibile cu natura sacră a Tainei Cununiei atribuită de Biserică.
7. În condițiile contemporane, atât de dificile pentru Taina Cununiei și instituția sfântă a familiei, episcopii și păstorii (preoții) trebuie să dezvolte lucrarea coordonată în domeniul pastoral pentru a proteja credincioșii lor într-o manieră părintească și să îi acompanieze pentru a le întări nădejdea slăbită din cauza diferitelor dificultăți, consolidând instituția familiei pe temelii solide, care să nu poată fi distruse nici de ploaie, nici de râuri, nici de vânt, de vreme ce aceste temelii sunt de stâncă, iar stânca este Hristos (cf. Matei 7, 25).
8. În societatea de astăzi se ridică problema căsătoriei, care este baza familiei iar familia justifică pe deplin căsătoria. Presiunea care se exercită în lumea contemporană prin recunoaşterea a noi forme de coabitare constituie o adevărată amenințare pentru creștinii ortodocși. Criza căsătoriei și a familiei, sub multe aspecte, îngrijorează profund Biserica Ortodoxă, nu numai din cauza consecințelor negative asupra structurii sociale, ci și din cauza amenințării asupra relațiilor particulare din sânul familiei tradiționale. Victimele principale ale acestor tendințe sunt cuplul și, în principal, copiii, care, din păcate, prea adesea, suportă martiriul încă din fragedă copilărie, fără să fie vinovaţi.
9. Căsătoria civilă dintre un bărbat și o femeie înregistrată legal nu are un caracter sacramental, ci ea constituie un act de coabitare asigurat de stat, diferit de căsătoria binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa. Membrii Bisericii care contractează o căsătorie civilă trebuie tratați cu responsabilitatea pastorală necesară, pentru ca ei să înțeleagă valoarea Tainei Cununiei și binecuvântările care decurg din ea.
10. Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie contracte de coabitare (cu persoane n. tr.) de același gen, precum și nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie. Biserica trebuie să depună toate eforturile sale pastorale astfel încât membrii ei care se angajează în astfel de forme de coabitare să poată înțelege adevăratul sens al pocăinței și al iubirii binecuvântate de Biserică.
11. Consecințele grave ale acestei crize se exprimă prin creşterea îngrijorătoare a numărului divorţurilor, al avorturilor şi al altor probleme interne ale vieţii de familie. Aceste consecințe constituie o mare provocare pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană. De aceea, păstorii Bisericii trebuie să depună toate eforturile posibile pentru a înfrunta aceste probleme. Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste pe fiii ei și pe toți oamenii de bunăvoinţă să apere fidelitatea față de sacralitatea familiei.

II. Impedimente la căsătorie şi aplicarea iconomiei

1. În legătură cu impedimentele la căsătorie din cauza înrudirii de sânge, înrudirii prin alianță sau prin adopție, precum și a înrudirii spirituale, sunt valabile toate prescripțiile sfintelor canoane (canoanele 53 și 54 ale Sinodului Ecumenic Quinisext) și cele ale practicii bisericești care derivă din ele. Practica aplicată în prezent de Bisericile Ortodoxe Autocefale locale este definită şi descrisă de Statutul fiecăreia și prin deciziile lor sinodale referitoare la acest subiect.
2. Conform tradiției canonice ortodoxe, care condamnă categoric bigamia precum și a patra căsătorie, o căsătorie care nu este dizolvată irevocabil sau anulată, precum și a treia căsătorie preexistentă constituie impedimente absolute pentru încheierea unei căsătorii;
3. Potrivit sfintelor canoane (canonul 16 al Sinodului 4 Ecumenic și canonul 44 al Sinodului Quinisext), conform acriviei, oficierea căsătoriei după depunerea voturilor monahale este strict interzisă;
4. Preoția prin sine nu constituie un impediment, însă, conform tradiţiei canonice existente (canonul 3 al Sinodului Quinisext), este interzisă încheierea căsătoriei după hirotonie;
5. Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau ne-creștini, s-a hotărât:
   i. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acrivieicanonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext).

ii. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului.
iii. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivitacriviei canonice.

1. La aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să țină cont, în egală măsură, de prescripțiile legislației civile cu privire la acest subiect, fără să depășească limitele iconomiei bisericești.

• Sfântul și Marele Sinod: Diaspora Ortodoxă (document oficial)

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe s-a ocupat cu tema organizării canonice a Diasporei Ortodoxe. Astfel, a discutat documentele referitoare laDiaspora Ortodoxă și Regulamentul de Funcționare a Adunărilor Episcopale în Diaspora, înaintate de cea de-a IV-a Conferință Presinodală Panortodoxă (Chambesy, 2009) și de Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe Autocefale (21-28 ianuarie 2016), aprobându-le cu mici amendamente, după cum urmează:

1. a) Se afirmă că este voința comună a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe ca problema Diasporei Ortodoxe să fie rezolvată cât mai curând posibil şi ca ea să fie organizată în conformitate cu eclesiologia ortodoxă şi cu practica şi tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe.

b) De asemenea, se afirmă că în faza actuală nu este posibil, din motive istorice şi pastorale, să se treacă imediat la ordinea strict canonică a Bisericii în această problemă, adică existenţa unui singur episcop în acelaşi loc. Din acest motiv, se decide păstrarea Adunărilor Episcopale, stabilite de cea de-a IV-a Conferință Presinodală Panortodoxă până la momentul potrivit, când toate condițiile vor fi împlinite, pentru a aplica rigoarea canonică (acrivia).

2. a) Adunările Episcopale ale regiunilor menționate mai jos sunt alcătuite din toţi episcopii recunoscuți canonic din fiecare regiune, care vor continua să se supună jurisdicțiilor canonice cărora se supun în prezent.

b) Aceste Adunări vor fi alcătuite din toţi episcopii din fiecare regiune aflaţi în comuniune canonică cu toate Preasfintele Biserici Ortodoxe şi vor fi prezidate de cel dintâi dintre ierarhii Bisericii Constantinopolului iar, în absenţa acestora, în conformitate cu ordinea dipticelor. Aceste Adunări vor avea un Comitet Executiv alcătuit din cei dintâi ierarhi ai diferitelor jurisdicţii existente în regiune.

c) Activitatea şi responsabilitatea acestor Adunări Episcopale va fi grija pentru manifestarea unităţii Ortodoxiei, pentru dezvoltarea acţiunii comune a tuturor ortodocşilor din fiecare regiune, care să se adreseze nevoilor pastorale ale ortodocşilor care trăiesc în acea regiune, pentru reprezentarea comună a tuturor ortodocşilor în raport cu alte credinţe religioase şi cu societatea din regiune în ansamblul ei, pentru cultivarea cunoaşterii teologice şi a educaţiei bisericeşti etc. Deciziile asupra acestor subiecte vor fi luate prin consensul Bisericilor reprezentate în acea Adunare.

3. Regiunile în care se vor crea Adunări Episcopale, într-o primă etapă, sunt stabilite după cum urmează:

i. Canada
ii. Statele Unite ale Americii
iii. America Latină
iv. Australia, Noua Zeelandă şi Oceania
v. Marea Britanie şi Irlanda
vi. Franţa
vii. Belgia, Olanda şi Luxemburg
viii. Austria
ix. Italia şi Malta
x. Elveţia şi Liechtenstein
xi. Germania
xii. Ţările Scandinave (cu excepţia Finlandei)
xiii. Spania şi Portugalia

4. Episcopii din Diaspora, care trăiesc în Diaspora și au în grijă pastorală parohii în mai multe regiuni, vor fi membri ai Adunărilor Episcopale și ai regiunilor acestora.

5. Adunările Episcopale nu le anulează episcopilor membri competenţele lor administrative şi caracterul canonic şi nici nu le restricţionează drepturile în Diaspora. Adunările Episcopale au ca scop formularea unei poziţii comune a Bisericii Ortodoxe asupra diferitelor probleme. Episcopii membri nu sunt opriţi în nici un caz să rămână în continuare răspunzători faţă de propriile lor Biserici şi de a exprima opiniile propriilor lor Biserici în lumea din afară.

6.Preşedinţii Adunărilor Episcopale convoacă şi prezidează toate întrunirile comune ale Episcopilor din regiunea lor (liturgice, pastorale, administrative etc.). În ceea ce priveşte problemele de interes mai general ce necesită o abordare panortodoxă, cu aprobarea Adunării Episcopale, preşedintele Adunării le va transmite Patriarhului Ecumenic pentru acţiuni panortodoxe ulterioare.

7. Bisericile Ortodoxe sunt obligate să nu promoveze acţiuni care ar putea împiedica procesul prezentat mai sus pentru o rezolvare canonică a problemei Diasporei, cum ar fi conferirea arhiereilor unor titluri deja existente, şi să facă tot ce le stă în putinţă pentru a facilita activitatea Adunărilor Episcopale şi restabilirea ordinii canonice normale în Diaspora.

Regulamentul de Funcţionare a Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă

Articolul 1
1. Toţi episcopii ortodocşi din fiecare regiune, din regiunile definite de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, aflați în comuniune canonică cu toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, formează fiecare Adunare Episcopală.
2. Episcopii ortodocşi care nu au rezidenţă în regiune, dar care au slujire pastorală în parohiile din regiune, sunt, de asemenea, membri ai Adunării Episcopale.
3. Episcopii retrași şi episcopii vizitatori în Regiune, în măsura în care întrunesc cerinţele paragrafului (1), pot fi invitaţi să participe la Adunare, dar fără drept de vot.

Articolul 2
Scopul Adunării Episcopale este să manifeste unitatea Bisericii Ortodoxe, să promoveze cooperarea între Biserici în toate aspectele slujirii pastorale şi să menţină, să păstreze şi să dezvolte interesele comunităţilor dependente de episcopii ortodocşi canonici din Regiune.

Articolul 3
Adunarea Episcopală va avea un Comitet Executiv alcătuit din primii episcopi ai fiecărei Biserici canonice din Regiune.

Articolul 4
1. Adunarea Episcopală şi Comitetul său Executiv vor avea un preşedinte, unul sau doi vicepreşedinţi, un secretar şi un trezorier, precum şi oricare altă funcţie de responsabilitate pe care o poate desemna Adunarea.
2. Preşedintele este ex officio primul dintre episcopii Patriarhiei Ecumenice iar, în absenţa acestuia, cei conform dipticelor. Preşedintele Adunării Episcopale convoacă întrunirile, conduce activitatea acesteia şi prezidează la concelebrări. În ceea ce priveşte problemele discutate în timpul întrunirii Adunării Episcopale asupra cărora s-a ajuns la o decizie unanimă, preşedintele (sau un alt membru al Adunării Episcopale desemnat de acesta) prezintă Statului, societăţii şi altor organizaţii religioase poziţia comună a Bisericii Ortodoxe din regiune.
3. Vicepreşedintele sau vicepreşedinţii sunt numiţi ex officio dintre episcopii membri ai Adunărilor, din rândul Bisericilor ce urmează în ordinea dipticelor Bisericilor Ortodoxe. Secretarul, trezorierul şi cei cu alte funcţii de responsabilitate sunt aleşi de Adunare şi pot să nu facă parte din rândul episcopilor.

Articolul 5
1. Competenţele Adunării Episcopale sunt următoarele:
a. să vegheze şi să contribuie la păstrarea unității Bisericii Ortodoxe din regiune în ce priveşte obligaţiile sale teologice, eclesiologice, canonice, spirituale, filantropice, educaţionale şi misionare.
b. coordonarea şi promovarea activităţilor de interes comun în domeniile păstoririi, catehezei, vieţii liturgice, publicaţiilor religioase, mass-media, educaţiei religioase etc.
c. relaţiile cu alte eterodocșii și cei de alte religii.
d. tot ceea ce ţine de obligaţiile Bisericii Ortodoxe în relaţiile sale cu societatea şi autoritățile de stat.
e. pregătirea unui plan de organizare a ortodocşilor din regiune pe o bază canonică.
2. Definirea ariei acestor competenţe nu trebuie să interfereze în nici un caz cu responsabilitatea fiecărui episcop faţă de jurisdicţia sa eparhială sau să restricţioneze drepturile Bisericii sale, inclusiv în privinţa relaţiilor sale cu organismele internaţionale, guvernele, societatea civilă, mass-media, celelalte confesiuni, cu alte organisme naţionale şi interconfesionale, precum şi cu alte religii.
În privinţa problemelor lingvistice, educaţionale şi pastorale ale unei anumite Biserici, Adunarea Episcopală poate coopera, de asemenea, cu autoritatea eclesiastică a Bisericii respective, astfel încât diversitatea tradiţiilor naţionale să poată asigura unitatea Ortodoxiei în comuniunea de credinţă şi în legătura dragostei.

Articolul 6
1. Adunarea Episcopală acceptă şi înregistrează alegerea episcopilor din regiune, precum şi relaţia lor cu preasfintele Biserici Ortodoxe autocefale.
2. Ea examinează şi determină statutul canonic al comunităţilor locale din regiune care nu au legătură cu preasfintele Biserici Ortodox autocefale.
3. Ea trebuie să înregistreze orice decizie legată de clerici, pronunţată de episcopii lor, pentru ca această decizie să fie aplicată în cadrul tuturor Bisericilor Ortodoxe din regiune.

Articolul 7
1. Adunarea Episcopală se întruneşte cel puţin o dată pe an, la invitaţia preşedintelui. Ea se poate întruni, de asemenea, ori de câte ori Comitetul Executiv consideră necesar, sau la cererea scrisă şi motivată a unei treimi dintre membrii Adunării.
2. Comitetul Executiv se întruneşte o dată la trei luni şi de câte ori este necesar, la invitaţia preşedintelui sau la cererea scrisă şi motivată a unei treimi dintre membrii săi.
3. În absenţa unor circumstanţe excepţionale, invitaţiile pentru convocarea Adunării Episcopale trebuie trimise cu două luni înainte, iar pentru convocarea Comitetului Executiv, cu o săptămână înainte. Ele trebuie însoţite de ordinea de zi şi de documentele legate de aceasta.
4. Ordinea de zi trebuie aprobată la prima sesiune a Adunării şi nu poate fi modificată decât printr-o hotărâre luată de majoritatea absolută a membrilor prezenţi.

Articolul 8
Cvorumul necesar pentru Comitetul Executiv este de două treimi, iar pentru Adunare, majoritatea absolută a membrilor, incluzând preşedintele.

Articolul 9
Lucrările Adunării Episcopale se desfășoară în conformitate cu principiile tradiţiei sinodale ortodoxe sub conducerea preşedintelui, care are responsabilitatea de a supraveghea implementarea deciziilor acesteia.

Articolul 10
1. Deciziile Adunării Episcopale sunt luate prin unanimitate.
2. Problemele de interes mai general, care necesită, cu aprobarea Adunării Episcopilor, o abordare panortodoxă, sunt transmise Patriarhului Ecumenic de către preşedintele Adunării, pentru acţiune conform practicii panortodoxe în vigoare.

Articolul 11
1. Prin decizia Adunării Episcopale, membrii acesteia se pot constitui în Comisii pentru probleme misionare, liturgice, pastorale, financiare, educaţionale, ecumenice etc., prezidate de unul dintre episcopii membri ai Adunării.
2. Membrii acestor Comisii, clerici sau laici, sunt desemnați de către Comitetul Executiv. În plus, consilieri şi experţi pot fi invitaţi să participe la Adunarea Episcopală sau la Comitetul Executiv, fără drept de vot.

Articolul 12
1. Adunarea Episcopală poate stabili propriul său Regulament intern pentru a completa şi amenda prevederile de mai sus, în conformitate cu nevoile regiunii şi cu respectarea dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe.
2. Toate problemele juridice şi financiare legate de funcţionarea Adunării sunt decise în contextul legilor civile ale ţărilor din regiunea în care membrii Adunării îşi exercită jurisdicţia.

Articolul 13
Formarea unei noi Adunări Episcopale, divizarea sau desfiinţarea unei Adunări Episcopale existente sau fuziunea a două sau mai multe Adunări au loc numai prin decizia Sinaxei întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, la cererea unei Biserici sau a preşedintelui unei Adunări Episcopale adresată Patriarhului Ecumenic.

Sfântul și Marele Sinod: Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană (Document oficial)

• Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană

Contribuția Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, dreptății, libertății, fraternității și dragostei între popoare și la înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură

„Fiindcă Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Biserica lui Hristos trăiește „în lume”, dar nu este „din lume” (Ioan 17, 11, 14-15). În calitate de Trup al Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu (Ioan Gură de Aur, Omilie înainte de plecarea în exil, II, PG 52, 429), Biserica este „prezența” vie, semnul și chipul Împărăției lui Dumnezeu în Treime, în istorie, care binevestește „făptura cea nouă” (2 Corinteni 5, 17), „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește toată dreptatea” (2 Petru 3, 13), o lume în care Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor (ai oamenilor) și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21, 4-5).

Această așteptare este deja trăită și pregustată în Biserică, în special de fiecare dată când este oficiată Dumnezeiasca Euharistie adunând „laolaltă” (1 Corinteni11, 20) fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați (Ioan 11, 52), fără deosebire de rasă, sex, vârstă, origine socială sau orice altă condiție, într-un trup în care „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28; Coloseni 3, 11), într-o lume a reconcilierii, păcii și dragostei.

Biserica trăiește, de asemenea, această pregustare a „făpturii celei noi”, a lumii transfigurate, prin sfinții săi, care, prin asceză și prin virtuțile lor, au devenit încă din această viață chipuri ale Împărăției lui Dumnezeu, demonstrând și asigurând astfel că așteptarea unei lumi a păcii, a dreptății și a dragostei nu este o utopie, ci „încredințarea celor nădăjduite” (Evrei 11, 1), care este posibilă prin Harul lui Dumnezeu și prin nevoința duhovnicească a omului.

Inspirată continuu de această așteptare și această pregustare a Împărăției lui Dumnezeu, Biserica nu rămâne indiferentă față de problemele omului din toate timpurile, ci, dimpotrivă, ea participă la suferințele și la problemele lui existențiale, ridicând, ca Domnul ei, durerea și rănile sale provocate de răul care lucrează în lume și, precum bunul samarinean, leagă rănile sale, turnând pe ele untdelemn și vin (Luca 10, 34) „prin cuvânt de răbdare și mângâiere” (Romani15, 4; Evrei 13, 22) și prin iubire vie. Cuvântul său pentru lume nu are scopul principal de a judeca sau de a condamna lumea (Ioan 3, 17; 12, 47), ci de a-i oferi drept călăuză Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, nădejdea și încredințarea că răul, în orice formă ar fi, nu are ultimul cuvânt în istorie și că nu trebuie lăsat să-i dicteze cursul.

Transmiterea mesajului evanghelic privind ultima poruncă a lui Hristos „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19) reprezintă misiunea durabilă a Bisericii. Această misiune nu trebuie desfășurată cu agresivitate sau prin diferite forme de prozelitism, ci cu dragoste, smerenie și respect pentru identitatea fiecărei persoane și particularitatea culturală a fiecărui popor. Toate Bisericile Ortodoxe trebuie să contribuie la efortul misionar.

Bazându-se pe aceste principii și cu ansamblul experienței și al învățăturii tradiției sale patristice, liturgice și ascetice, Biserica Ortodoxă participă la grijile și la temerile care preocupă pe omul contemporan, cu privire la probleme existențiale fundamentale, dorind să contribuie la rezolvarea lor, pentru ca pacea lui Dumnezeu „care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), reconcilierea și dragostea să stăpânească în lume.

A. Valoarea persoanei umane

1. Valoarea persoanei umane, care decurge din creația omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și din misiunea sa în planul lui Dumnezeu pentru om și pentru lume, a constituit o sursă de inspirație pentru Părinții Bisericii, care au aprofundat taina iconomiei divine. Sfântul Grigorie Teologul subliniază în acest context că Creatorul „a plasat pe om pe pământ, ca pe o a doua lume, macrocosmos în microcosmos, ca un alt înger, un închinător cu fire dublă, un contemplator al creației vizibile, un inițiat al lumii inteligibile, împărat peste toate de pe pământ, (…) o ființă vie în această lume aspirând la o alta, încununarea tainei, apropiindu-se de Dumnezeu prin îndumnezeire (theosis)” (Grigorie Teologul, Cuvântarea 45,7. PG 36, 632AB). Scopul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului. Hristos, înnoindu-l în El Însuși pe vechiul Adam (cf. Efeseni 2, 15), „a îndumnezeit, astfel, omul întreg, ceea ce constituia începutul împliniri nădejdii noastre” (Eusebiu, Demonstratio Evangelica, 4, 14. PG 22, 289A).

Fiindcă așa cum în vechiul Adam a fost cuprins întreg neamul omenesc, tot așa, în Adam Cel Nou a fost recapitulat întreg neamul omenesc („Cel Unul-Născut S-a făcut om … ca să ne recapituleze și să urce la starea de la început neamul căzut al oamenilor”, (Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Ioan IX, PG 74, 273D-275A). Această învățătură a Bisericii este sursa inepuizabilă a oricărui efort creștin de apărare a valorii și demnității persoanei umane.

1. Pe această bază, cooperarea intercreștină este indispensabilă în toate domeniile, pentru a apăra valoarea omului și, bineînțeles, în aceeași măsură, binele păcii, astfel încât eforturile pacifiste ale tuturor creștinilor, fără excepție, să dobândească mai multă greutate și putere.
2. Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei umane poate servi drept premisă pentru o colaborare mai extinsă în acest domeniu. Bisericile Ortodoxe pot contribui la înțelegerea și cooperarea interreligioasă prin coexistența pașnică și conviețuirea socială a popoarelor, fără a implica orice tip de sincretism religios.
3. Suntem încredințați că, fiind împreună lucrători cu Dumnezeu (1 Corinteni3, 9), putem progresa în această slujire împreună cu toți oamenii de bună voință, care iubesc pacea plăcută lui Dumnezeu, spre binele societății umane, la nivel local, național și internațional. Această slujire este o poruncă a lui Dumnezeu (Matei 5, 9).

B. Libertate și responsabilitate

1. Libertatea este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru om.Cel ce l-a zidit pe om dintru început liber, l-a lăsat și cu voință liberă, îngrădindu-l numai prin legea poruncii (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 14, Despre iubirea de săraci, 25. PG 35, 892A). Libertatea îl face pe om capabil să progreseze spre desăvârșirea duhovnicească, dar implică, în același timp, și pericolul neascultării, adică al independenței față de Dumnezeu și, în consecință, al căderii, de unde provin și consecințele tragice ale existenţei răului în lume.
2. Consecințele acestui rău sunt imperfecțiunile și neajunsurile, care predomină în lumea contemporană: secularizarea, violența, degradarea vieţii morale, fenomene negative precum flagelul drogurilor și alte forme de dependență în special în cazul unor tineri de azi, rasismul, cursa înarmării, războaiele și catastrofele sociale cauzate de ele, opresiunea asupra unor grupuri sociale, comunități religioase şi popoare întregi, inegalitățile sociale, limitarea drepturilor omului în domeniul libertății de conștiință și, în mod particular, în domeniul libertății religioase, dezinformarea și manipularea opiniei publice, sărăcia economică, distribuirea disproporționată sau absenţa completă a bunurilor esenţiale pentru trai, foametea care afectează milioane de oameni, deportările forţate de populaţii şi traficul de fiinţe umane, criza refugiaților, distrugerea mediului, folosirea necontrolată a biotehnologiei genetice şi a biomedicinii la începutul, în timpul și la sfârșitul vieții umane. Toate acestea întrețin angoasa nesfârșită în care se zbate omenirea zilelor noastre.
3. În fața acestei situații, care a dus la degradarea noţiunii de persoană umană, datoria Bisericii Ortodoxe este astăzi de a pune în valoare, prin predică, prin teologie, prin cultul său și prin activitatea sa pastorală adevărul libertății în Hristos. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui. Iar conştiinţa, zic, nu a ta însuţi, ci a altuia. Căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă conştiinţă?” (1 Corinteni 10, 23-24; 29). Libertatea fără responsabilitate și fără dragoste duce în final la pierderea libertății.

C. Despre pace și dreptate

1. Biserica Ortodoxă recunoaște și subliniază în mod diacronic centralitatea păcii și dreptății în viața oamenilor. Însăși revelația în Hristos este caracterizată ca „Evanghelie a păcii” (Efeseni 6, 15), fiindcă Hristos „instaurând pacea prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 20), „venind, abinevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape” (Efeseni 2, 17) și a devenit „pacea noastră” (Efeseni 2, 14). Această pace, „care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), este, după cum Hristos Însuși a zis Apostolilor Săi înainte de Pătimirea Sa, mai mare și mai importantă decât pacea pe care o promite lumea: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Fiindcă pacea lui Hristos este rodul deplin al tuturor celor recapitulate în El: al demnităţii şi măreţiei persoanei umane ca chip al lui Dumnezeu; al manifestării unității organice a neamului omenesc și a lumii în Hristos; al universalităţii în trupul lui Hristos a idealurilor de pace, libertate și dreptate socială; şi, în cele din urmă, al rodirii iubirii creștine între oameni şi popoarele lumii. Adevărata pace este rodul stăpânirii pe pământ a tuturor idealurilor creștine. Este pacea care vine de Sus, pentru care Biserica Ortodoxă se roagă totdeauna în cererile sale zilnice, cerând-o de la Dumnezeu, Care pe toate le împlinește și ascultă rugăciunile celor care vin la El cu credință.
2. Cele prezentate arată în mod clar de ce Biserica, în calitate de „Trup al lui Hristos” (1 Corinteni 12, 27), se roagă totdeauna pentru pacea lumii întregi, care, după Clement al Alexandriei, este sinonimă cu dreptatea (Stromata 4, 25. PG 8, 1369B-72A). Sfântul Vasile cel Mare adaugă: „nici eu nu aș putea crede că fără dragoste reciprocă și fără ca să fac tot ce este cu putință pentru a trăi în pace cu toți m-aș putea socoti slujitor vrednic al lui Iisus Hristos” (Epistola 203, 1. PG 32, 737B). Acest lucru este, după același Sfânt Părinte, atât de firesc pentru un creștin, încât se poate spune „că nimic nu este atât de propriu unui creștin decât să facă pace” (Epistola PG 32, 528B). Pacea lui Hristos este puterea tainică ce își are sursa în reconcilierea omului cu Tatăl său Ceresc, prin purtarea de grijă a lui Iisus care lucrează toate în toți și aduce pacea negrăită și dinainte de veac hotărâtă și ne împacă pe noi cu Sine și în Sine cu Tatăl (Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeiești, 11, 5. PG 3, 953AB).
3. Trebuie să subliniem, în același timp, că darurile spirituale ale păcii și dreptății depind și de conlucrarea omului. Sfântul Duh acordă daruri duhovnicești atunci când omul caută prin pocăință pacea și dreptatea lui Dumnezeu. Aceste daruri ale păcii și dreptății se realizează acolo unde creștinii fac eforturi în lucrarea credinței, dragostei și speranţei în Iisus Hristos, Domnul nostru (1 Tesaloniceni 1, 3).
4. Păcatul este o boală spirituală ale cărei simptome vizibile sunt conflictele, discordiile, crimele și războaiele și consecințele lor tragice. Biserica încearcă să vindece nu numai simptomele vizibile ale acestei boli, ci și boala însăși, care este păcatul.
5. În același timp, Biserica Ortodoxă crede că este de datoria ei să încurajeze tot ceea ce este în mod real în slujba păcii (cf. Romani 14, 19) și care deschide calea spre dreptate, fraternitate, adevărata libertate și dragoste reciprocă între toți fiii Unicului Părinte Ceresc, precum și între toate popoarele, care constituie familia umană. Ea împreună-pătimește cu toți oamenii, din diferite părți ale lumii, care sunt lipsiți de binele păcii și al dreptății.

D. Pacea și împiedicarea războiului

1. Biserica lui Hristos condamnă războiul în general, pe care îl consideră consecință a răului și a păcatului în lume: „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov 4, 1). Fiecare război constituie o amenințare distructivă pentru creație și pentru viață.

Mai ales în cazul războaielor duse cu arme de distrugere în masă, consecințele ar fi îngrozitoare, nu numai pentru că ele cauzează moartea unui număr incalculabil de ființe umane, ci, mai mult, pentru că viața supraviețuitorilor ar deveni insuportabilă. Acestea ar cauza boli incurabile, mutații genetice și alte efecte negative, care ar afecta grav generațiile viitoare.

Nu numai armamentul nuclear este foarte periculos, ci și armamentul chimic și biologic, precum și toate formele de armament, ce creează o iluzie de supremație și de dominare asupra lumii înconjurătoare. Acest tip de armament întreține un climat de frică și de lipsă de încredere și devine cauza unei noi curse a înarmărilor.

1. Biserica lui Hristos, considerând în primul rând războiul ca o consecință a răului și a păcatului în lume, încurajează orice inițiativă și orice efort de evitare și prevenire a războiului, prin dialog și orice alte mijloace potrivite. În cazul în care războiul devine inevitabil, Biserica va continua să se roage și să poarte grijă pastorală de fiii săi care sunt implicați în conflicte militare pentru apărarea vieții și a libertății lor, depunând toate eforturile pentru restabilirea păcii cât mai repede posibil.
2. Biserica Ortodoxă condamnă în mod ferm toate formele de conflicte și de războaie, motivate de fanatism, bazat pe principii religioase. Tendința permanentă de creștere a opresiunilor și persecuțiilor împotriva creștinilor și a altor comunități din cauza credinței lor, în Orientul Mijlociu și în alte părți, precum și dezrădăcinarea creștinismului din leagănul său istoric suscită o preocupare profundă. Astfel, sunt amenințate relațiile interreligioase și internaționale existente și, în același timp, mulți creștini sunt forțați să-și părăsească locuințele. Ortodocșii din lumea întreagă suferă împreună cu frații lor creștini și cu toți ceilalți persecutați în această regiune și fac apel la găsirea unei soluții echitabile și permanente a problemelor din regiune.

Biserica Ortodoxă condamnă, de asemenea, războaiele provocate de naționalism, precum și pe cele care provoacă epurări etnice, schimbări ale granițelor statale și ocuparea de teritorii.

E. Biserica Ortodoxă în fața discriminărilor

1. Domnul, Regele dreptății (cf. Evrei 7, 2-3), dezaprobă violența și nedreptatea (cf. Psalm 10, 5), condamnă comportamentul inuman față de aproapele (cf.Marcu 25, 41-46; Iacov 2, 15-16). În Împărăția Sa – care este închipuită și prezentă în Biserica Sa pe pământ – nu este niciun loc pentru ură, dușmănie sau intoleranță (cf. Isaia 11, 6; Romani 12, 10).
2. Poziția Bisericii Ortodoxe față de acest subiect este foarte clară: Biserica Ortodoxă crede că Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului” (Faptele Apostolilor 17, 26) și că în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi” (Galateni 3, 28). La întrebarea „cine este aproapele meu?”, Hristos a răspuns prin parabola samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). Astfel, El ne-a învățat să înlăturăm orice barieră de dușmănie și de prejudecată. Biserica Ortodoxă mărturisește că fiecare ființă umană – indiferent de culoare, religie, rasă, gen, naționalitate sau limbă – este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi are drepturi egale în societate. Potrivit învățăturii sale, Biserica refuză discriminarea sub formele enumerate mai sus, care presupun o deosebire în demnitate între persoane.
3. Biserica, respectând principiile drepturilor omului și tratamentului egal al oamenilor, urmărește să aplice aceste principii în lumina învățăturii sale despre Sfintele Taine, despre familie, despre locul bărbatului și al femeii în Biserică și despre valorile tradiției bisericești în general. Biserica are dreptul să dea mărturie despre învățătura sa în spațiul public.

F. Misiunea Bisericii Ortodoxe ca mărturie de dragoste în slujire

1. Îndeplinind misiunea ei de mântuire în lume, Biserica Ortodoxă poartă grijă în mod activ de toți oamenii care au nevoie de ajutor, de cei flămânzi, de săraci, de bolnavi, de persoane cu dezabilități, de persoane în vârstă, de cei oprimați, de captivi, de prizonieri, de cei fără adăpost, de orfani, de victimele catastrofelor și conflictelor armate, ale traficului de ființe umane și ale oricărei forme contemporane de sclavagism. Eforturile Bisericii Ortodoxe pentru depășirea sărăciei extreme și a nedreptății sociale sunt o expresie a credinței sale și o slujire adusă Domnului Însuși, Care se identifică, astfel, cu toți oamenii, mai cu seamă cu cei în nevoi: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Biserica poate coopera cu toate instituțiile sociale în întreaga diversitate a slujirii sale sociale.
2. Antagonismele și ostilitățile din lume conduc la nedreptate și inegalitate în ceea ce privește participarea oamenilor și a națiunilor la bunurile creației divine. Ele privează milioane de oameni de bunurile de primă necesitate și duc la sărăcirea personalității umane. Ele provoacă migraţii masive de populații, dau naștere la conflicte etnice, religioase și sociale, care amenință coeziunea internă a societăților umane.
3. Biserica nu poate să rămână indiferentă la procesele economice care influențează negativ întreaga omenire. Biserica insistă asupra necesității de a fonda economia pe principii morale și, de asemenea, de a servi activ, prin aceasta, omul, urmând învățătura Apostolului Pavel „fiindcă ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua” (Faptele Apostolilor 20, 35). Sfântul Vasile cel Mare scrie că „în munca sa, fiecare trebuie să aibă drept scop slujirea celor aflați în nevoi și nu folosul propriu” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile cele mari, PG 31, 1025 A).
4. Decalajul dintre bogați și săraci se adâncește în mod dramatic din cauza crizei economice, care, de obicei, este rezultatul unei speculații necontrolate din partea anumitor reprezentanți ai unor cercuri financiare, a acumulării de bogăție în mâinile unui număr mic de persoane și a unei activități economice pervertite, care, fiind lipsită de dreptate și de sensibilitate umană, nu servește în final necesităților reale ale omenirii. O economie viabilă este o economie care combină eficiența cu dreptatea și cu solidaritatea socială.
5. În aceste condiții tragice, se înțelege imensa responsabilitate a Bisericii în lupta împotriva foametei și a tuturor formelor de sărăcie din lume. Acest fenomen al epocii noastre, când țările trăiesc într-un sistem de economie globalizată, scoate în evidență criza gravă de identitate a lumii moderne. Foametea nu pune în pericol numai darul dumnezeiesc al vieții pentru popoare întregi, ci afectează, de asemenea, demnitatea înaltă a persoanei umane și, în același timp, aduce ofensă lui Dumnezeu Însuși. Din această cauză, dacă grija pentru propria noastră hrană este un subiect material, grija pentru hrana aproapelui nostru este un subiect de ordin spiritual (Iacov 2, 14-18). Este, deci, o datorie a tuturor Bisericilor Ortodoxe să manifeste solidaritate și să organizeze ajutorarea de o manieră eficientă față de frații în nevoi.
6. Sfânta Biserică a lui Hristos, care uneşte în trupul său sobornicesc multe popoare, promovează principiul solidarității umane și o cooperare mai intensă a popoarelor și a statelor pentru rezolvarea pașnică a conflictelor.
7. Biserica este îngrijorată, în acelaşi timp, de impunerea asupra omenirii a unui mod de viață din ce în ce mai consumist, lipsit de orice suport al valorilor morale creștine. În acest sens, acest consumism, combinat cu globalizarea secularizată, tinde să ducă popoarele la pierderea rădăcinilor lor spirituale, a memoriei lor istorice și la uitarea tradițiilor.
8. Mijloacele de comunicare în masă (mass-media) cad adesea sub controlul ideologiei globalismului liberal și devin promotoare ale unei ideologii consumiste și ale imoralității. Cazurile de tratare fără respect, chiar blasfematorie, a valorilor religioase provoacă discordii și revolte în sânul societății, suscitând o anumită neliniște. Biserica previne pe credincioșii ei de pericolul manipulării conștiințelor prin mass-media și de folosirea acestora nu pentru apropierea dintre oameni și popoare, ci pentru manipularea lor.
9. În transmiterea învățăturii sale și în împlinirea misiunii sale mântuitoare pentru omenire, Biserica se confruntă din ce în ce mai frecvent cu manifestări ale secularizării. Biserica lui Hristos este chemată să exprime din nou și să pună în evidență mărturia sa profetică în lume, bazată pe experiența credinței, amintind astfel adevărata sa misiune, prin vestirea Împărăției lui Dumnezeu și cultivarea conștiinței unității turmei sale. Astfel se deschid perspective largi, deoarece, ca element esențial al învățăturii sale eclesiologice, ea promovează lumii fragmentate comuniunea și unitatea euharistică.
10. Voința unei creșteri constante a prosperității și a unui consum neînfrânat antrenează în mod inevitabil o utilizare disproporționată a resurselor naturale și o epuizare a lor. Lumea, creată de Dumnezeu și dată omului „ca să o lucreze şi să o păzească” (cf. Facerea 2, 15), este supusă consecințelor păcatului omenesc: „Fiindcă făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde […] se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 20-22).

Criza ecologică actuală, care este legată de schimbările climatice și de încălzirea globală, face imperativă obligația Bisericii de a contribui, prin mijloacele spirituale de care dispune, la protejarea creației lui Dumnezeu împotriva efectelor lăcomiei umane. Lăcomia de a satisface nevoile materiale duce la sărăcirea spirituală a omului și la distrugerea mediului înconjurător. Nu trebuie uitat că bogăția naturală a pământului nu este proprietatea omului, ci a Creatorului: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23, 1). Astfel, Biserica Ortodoxă subliniază necesitatea protejării creației lui Dumnezeu prin cultivarea responsabilității omului față de mediul înconjurător, dăruit de Dumnezeu, evidențiind valoarea virtuților chibzuielii și cumpătării. Trebuie să ne amintim că nu doar generațiile actuale ci și cele viitoare au dreptul la bunurile naturale pe care ni le-a dăruit Creatorul.

1. Pentru Biserica Ortodoxă, capacitatea de cercetare științifică a lumii constituie un dar al lui Dumnezeu făcut omului. Însă, pe lângă această afirmație, Biserica Ortodoxă subliniază, în același timp, și pericolele pe care le implică anumite realizări științifice. Biserica Ortodoxă consideră că omul de știință este liber să facă cercetări, dar și trebuie să întrerupă cercetarea atunci când sunt încălcate principiile creștine și umane: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6, 12); „Binele nu mai este bine, dacă mijloacele sunt rele” (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică1, 4 PG 36, 16C). Acest punct de vedere al Bisericii se dovedește a fi din mai multe rațiuni indispensabil pentru delimitarea corectă a libertății și pentru valorificarea roadelor științei, în aproape toate domeniile ei, și în special în biologie, în care sunt preconizate atât succese, cât şi riscuri. În acelaşi timp, subliniem caracterul sacru de necontestat al vieţii umane, încă de la conceperea sa.
2. Pe parcursul ultimilor ani se remarcă dezvoltarea rapidă a ştiinţelor biologice, precum şi a biotehnologiilor legate de acestea. Multe realizări ale acestora sunt considerate benefice pentru om, deși provoacă dileme de natură morală, în timp ce altele sunt considerate neacceptabile. Biserica Ortodoxă consideră că omul nu este un simplu ansamblu de celule, de țesuturi și de organe și că el nu este determinat numai de factori biologici. Omul este creat „după chipul lui Dumnezeu” (Facerea 1, 27) și ar trebui tratat cu respectul ce i se cuvine. Recunoașterea acestui principiu fundamental duce la concluzia că, atât în timpul cercetărilor științifice, cât și al aplicării în practică a noilor descoperiri și invenții, trebuie apărate dreptul absolut al fiecărui om de a fi tratat cu respect și onoare în orice stadiu al vieții sale și voința lui Dumnezeu, așa cum a fost descoperită prin creație. Cercetarea trebuie să țină cont de principiile morale și spirituale și de învățăturile creștine. În același timp, trebuie arătat respectul imperios pentru întreaga creație a lui Dumnezeu, atât în timpul folosirii sale de către om, cât și în timpul cercetării, urmând porunca pe care i-a dat-o Dumnezeu ( cf. Facerea 2, 15).
3. În aceste vremuri ale secularizării, se observă în special necesitatea de a sublinia importanța sfințeniei vieții în perspectiva crizei spirituale, ce caracterizează civilizația modernă. Confuzia între libertate și viața libertină duce la creșterea criminalității, a distrugerii și a profanării lucrurilor demne de cinste și la dispariția respectului față de libertatea aproapelui și față de sacralitatea vieții. Tradiția ortodoxă, fiind formată prin experiența practică a adevărurilor creștine, este purtătoare de spiritualitate și de caracter ascetic, ce trebuie evidențiate și promovate în mod special în zilele noastre.
4. Grija pastorală specială a Bisericii pentru educarea tineretului în Hristos este continuă și neschimbată. Este de la sine înțeleasă extinderea responsabilității pastorale a Bisericii față de instituția familiei, dăruită de Dumnezeu, deoarece ea s-a bazat întotdeauna și în mod necesar pe Sfânta Taină a Cununiei creștine, ca unire dintre un bărbat și o femeie, care reprezintă unirea dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5, 32). Aceasta devine actuală, în special, în contextul tentativelor de legalizare în anumite țări și de justificare teologică în anumite comunități creștine a formelor de coabitare opuse tradiției și învățăturii creștine. Biserica, așteptând recapitularea tuturor în Trupul lui Hristos, reamintește tuturor oamenilor care vin în lume că Hristos se va întoarce la a Doua Sa Venire „să judece viii şi morţii” (1 Petru 4, 5) și că „împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 33).
5. În perioada contemporană, ca de altfel în toate timpurile, glasul profetic și pastoral al Bisericii, cuvântul mântuitor al Crucii și al Învierii, se adresează inimii omului și îl cheamă să adopte și să trăiască, împreună cu Apostolul Pavel, toate „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit” (Filipeni 4, 8). Biserica propune iubirea jertfelnică a Domnului Său Răstignit, ca singura cale spre o lume a păcii, a dreptății, a libertății și a solidarității între oameni și popoare, ale căror ultimă măsură este întotdeauna Domnul Care S-a jertfit pentru viața lumii (cf. Apocalipsa 5, 12), adică iubirea nemărginită a lui Dumnezeu în Treime, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Căruia este slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

• Sfântul şi Marele Sinod: Autonomia şi modul ei de proclamare (Document oficial)

Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe a analizat subiectul „Autonomiei şi modul ei de proclamare”. Astfel, a fost discutat documentul corespunzător transmis de cea de-a V-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Chambésy, 10-17 octombrie 2015), pe care l-a aprobat cu unele mici amendamente, după cum urmează.

Aspectele examinate de către Sinod, privind acest document, se referă la:

a. noţiunea, conţinutul şi diferitele forme ale instituţiei Autonomiei;
b. condiţiile prealabile pe care trebuie să le îndeplinească o Biserică locală, pentru a solicita autonomia sa din partea Bisericii Autocefale, de care aparţine;
c. competenţa exclusivă a Bisericii Autocefale de a începe şi încheia procedura de acordare a autonomiei unei părţi din jurisdicția sa canonică; Bisericile Autonome nu se întemeiază în spaţiul geografic al diasporei ortodoxe;
d. consecinţele acestui act eclezial asupra relaţiilor Bisericii proclamate autonomă atât cu Biserica Autocefală, de care aparţine, cât şi cu alte Biserici Ortodoxe Autocefale;

1. Instituţia Autonomiei exprimă, din punct de vedere canonic, statutul de independenţă relativă sau parţială al unei părţi ecleziale specifice în raport cu jurisdicția canonică a Bisericii Autocefale de care aparţine canonic.
a) Pe parcursul aplicării acestei instituţii în practica eclezială s-au format diferite grade de dependenţă referitoare la relaţiile Bisericii Autonome cu Biserica Autocefală de care depinde.
b) Alegerea Întâistătătorului Bisericii Autonome este aprobată sau efectuată de către organismul eclesiastic competent al Bisericii Autocefale, al cărei Întâistătător este pomenit de către Întâistătătorul Bisericii Autonome şi de care acesta (din urmă n.tr.) depinde în mod canonic.
c) În funcţionarea instituţiei Autonomiei există diferite moduri de aplicare a ei în practica eclezială, care sunt determinate de gradul de dependenţă al Bisericii Autonome faţă de Biserica Autocefală.
d) În unele forme de autonomie, gradul de dependenţă al Bisericii Autonome se exprimă, de asemenea, prin participarea Întâistătătorului ei la Sinodul Bisericii Autocefale.

2. Competenţa canonică pentru iniţierea şi încheierea procedurii de acordare a autonomiei unei părţi din jurisdicția sa canonică aparţine Bisericii Autocefale de care depinde canonic Biserica proclamată autonomă. Astfel:
a) Biserica locală care solicită autonomia, dacă îndeplinește condiţiile bisericeşti, canonice şi pastorale necesare, depune cererea sa în acest sens la Biserica Autocefală de care depinde, explicând motivele importante care au impus înaintarea cererii sale;
b) La primirea cererii, Biserica Autocefală evaluează în sinod condiţiile prealabile şi motivele prezentării acelei cereri şi decide să acorde sau nu autonomia. În cazul unei decizii pozitive, ea eliberează Tomosul respectiv, care stabileşte limitele geografice şi relaţiile Bisericii Autonome cu Biserica Autocefală de care depinde, conform criteriilor stabilite de tradiţia bisericească.
c) Întâistătătorul Bisericii Autocefale comunică Patriarhiei Ecumenice şi celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale proclamarea Bisericii Autonome.
d) În relaţiile ei interortodoxe, intercreştine şi interreligioase, Biserica Autonomă se exprimă prin intermediul Bisericii Autocefale de la care a primit autonomia.
e) Fiecare Biserică Autocefală poate să acorde statutul de autonomie numai în limitele circumscripției sale teritoriale canonice. În spaţiul Diasporei Ortodoxe, nu se înfiinţează Biserici Autonome decât după un consens panortodox asigurat de către Patriarhia Ecumenică potrivit practicii panortodoxe în vigoare.
f) În cazul acordării statutului de autonomie în aceeaşi zonă geografică bisericească de către două Biserici Autocefale, ceea ce ar duce la contestarea autonomiei din partea fiecăreia, părţile implicate se adresează împreună sau separat Patriarhiei Ecumenice, astfel ca aceasta să identifice soluţia canonică în legătură cu acea chestiune, potrivit practicii panortodoxe în vigoare.

3. Consecinţele pentru Biserica Autonomă şi relaţia sa cu Biserica Autocefală, care rezultă din proclamarea autonomiei, sunt următoarele:
a) Întâistătătorul Bisericii Autonome pomeneşte doar numele Întâistătătorului Bisericii Autocefale.
b) Numele Întâistătătorului Bisericii Autonome nu este înscris în diptice.
c) Biserica Autonomă primeşte Sfântul Mir de la Biserica Autocefală.
d) Episcopii Bisericii autonome sunt aleşi, instalaţi şi judecaţi de organismul bisericesc competent propriu. În caz de incapacitate evidentă a Bisericii Autonome în acest sens, aceasta este asistată de către Biserica Autocefală de care depinde. 

• Sfântul şi Marele Sinod: Importanţa postului şi respectarea lui astăzi (Document oficial)

1. Postul este o poruncă dumnezeiască (Facerea 2, 16-17). Conform Sfântului Vasile cel Mare, postul are „aceeaşi vârstă ca şi omenirea, fiindcă el a fost instituit în paradis” (Despre post. Cuvântul 1, 3. PG 31, 168 A). El este o mare nevoință duhovnicească şi cea mai bună expresie a idealului ascetic al Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă, urmând neclintit hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi întreaga tradiţie patristică, a afirmat întotdeauna valoarea deosebit de înaltă a postului pentru viaţa duhovnicească a omului şi pentru mântuirea lui. Pe parcursul întregului an liturgic, Biserica promovează tradiţia şi învăţătura patristică despre post, pentru trezvia continuă şi neîncetată a omului şi dedicarea lui pentru nevoința duhovnicească. Postul este prezentat în imnurile Triodului ca har prealuminat, armă nebiruită, temelie a luptelor duhovniceşti, cărarea cea bună a virtuților, hrană a sufletului, izvor a toată înțelepciunea, viețuire nestricăcioasă şi imitarea vieții îngerești, „mamă” a tuturor bunătăţilor şi virtuţilor.

2. Ca instituţie foarte veche, postul se află deja în Vechiul Testament (Deuteronom 9, 18; Isaia 58, 4-10; Ioil 2, 15; Iona 3, 5-7) şi este afirmat în Noul Testament. Însuşi Domnul a postit timp de patruzeci de zile, înainte de începerea lucrării Sale publice (Luca 4, 1-2) şi a dat povățuiri cu privire la practicarea postului (Matei 6, 16-18). În Noul Testament, în general, postul este arătat ca un mijloc de cumpătare, de pocăinţă şi de înălţare duhovnicească (Marcu 1, 6; Faptele Apostolilor 13, 2; 14, 23; Romani 14, 21). Încă din perioada apostolică, Biserica a susţinut importanţa postului şi a fixat miercurea şi vinerea ca zile de post (Didahia 8, 1), şi, de asemenea, postul înainte de Paşti (Sf. Irineu de Lyon, în Eusebiu, Istoria Bisericească 5, 24, PG 20, 497 B-508 AB). Desigur, în practica bisericească evidențiată de-a lungul secolelor a existat o mare diversitate nu numai în legătură cu durata postului pascal (Dionisie al Alexandriei, Epistola către Episcopul Vasilide, PG 10, 1277), ci şi în legătură cu numărul şi conţinutul altor perioade de post, adoptate sub influenţa unor factori diferiţi, mai ales de ordin liturgic şi monastic, cu scopul unei pregătiri adecvate înainte de marile sărbători. Astfel, legătura indisolubilă dintre post şi cult exprimă măsura şi scopul postului şi pune în valoare caracterul său spiritual, motiv pentru care toţi credincioşii sunt chemaţi să se conformeze, fiecare după puterea și posibilităţile proprii, fără a permite, totuşi, libertatea de a neglija această instituţie sfântă: „Vezi să nu te abată cineva de la această cale a învăţăturii […]. Fiindcă dacă poţi să porţi jugul Domnului, vei fi desăvârşit; dar dacă nu poţi, fă ceea ce poţi. Cu privire la mâncăruri, ține ce poți” (Didahia 6, 1-3).

3. Postul adevărat, ca nevoință duhovnicească, este legat de rugăciunea neîntreruptă şi de pocăinţa sinceră. „Pocăinţa fără post este nelucrătoare” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post 1, 3, PG 31, 168 A), de asemenea, postul fără fapte de binefacere este mort; mai ales în vremea de astăzi, când distribuirea inegală şi nedreaptă a bunurilor lipseşte popoare întregi de însăşi pâinea zilnică. „Postind, fraților, trupește să postim și duhovnicește. Să dezlegăm toată legătura nedreptății. Să rupem încărcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l desfacem. Să dăm flămânzilor pâine și pe săracii cei fără case să-i ducem în casele noastre” (Stihira idiomelă din ziua de miercuri, în prima săptămână a Postului Mare – cf. Isaia 58, 6-7). Postul nu se referă la o simplă abţinere formală numai de la anumite mâncăruri. „Căci nu este de ajuns abţinerea de la anumite mâncăruri pentru un post vrednic de laudă, ci să postim un post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Un post adevărat înseamnă îndepărtarea de rău, înfrânarea limbii, abţinerea de la mânie, îndepărtarea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora înseamnă un post bun. În toate acestea, postul este un lucru bun” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post, 2, 7, PG 31, 196 D).

Abţinerea în timpul postului de la anumite mâncăruri, precum şi cumpătarea – nu numai cu privire la felul, dar şi la cantitatea alimentelor – constituie elementele vizibile ale luptei duhovniceşti, care este postul. „Postul este abţinere de la mâncare, după cum arată termenul; mâncarea însă nu ne face nicidecum mai mult sau mai puțin drepţi. Postul are un sens profund: arată că după cum hrana este simbolul vieţii, iar lipsa de hrană este simbolul morţii, tot aşa şi noi oamenii trebuie să postim de cele lumești ca să murim față de lume şi, după aceasta, împărtășindu-ne de hrană dumnezeiască, vom trăi pentru Dumnezeu” (Clement Alexandrinul, Ecloge profetice, PG 9, 704D-705A). Astfel, postul adevărat se referă la ansamblul vieţii credincioşilor în Hristos şi se încununează prin participarea lor la viaţa liturgică şi, mai ales, la Taina Sfintei Euharistii.

1. Postul de patruzeci de zile al Domnului a devenit un model de postire pentru credincioşi. Acesta activează participarea lor la ascultarea de Domnul, ca prin post „să primim prin respectare, ceea ce am pierdut prin nerespectare” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 45, La Sfintele Paşti, 28, PG 36, 661 A). Înțelegerea hristocentrică a caracterului spiritual al postului, în special al Postului Mare, este o regulă generală în întreaga tradiție patristică și este rezumată caracteristic de Sfântul Grigorie Palama: „Astfel, dacă posteşti, nu numai că vei pătimi şi vei muri împreună cu Hristos, dar vei şi învia şi vei împărăţi cu El în veşnicie; fiindcă devenit una cu El, prin participarea în asemănarea morţii Lui, vei fi părtaş învierii şi vei fi şi moştenitor al vieţii întru El” (Omilia 13, în Duminica a cincea a Postului, PG 151, 161).

5. Potrivit tradiţiei ortodoxe, măsura desăvârşirii spirituale este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13) şi oricine doreşte să o atingă trebuie să se ridice în mod corespunzător. Tocmai de aceea, asceza şi nevoința duhovnicească nu se sfârșesc în viaţa spirituală, la fel cum nici desăvârşirea celor desăvârşiţi. Toţi sunt chemaţi să răspundă, după puterile lor, acestui înalt ideal ortodox, pentru a se îndumnezei după har. Şi chiar şi aceştia, deşi împlinesc toate cele rânduite, niciodată nu se mândresc, ci mărturisesc că „suntem slujitori nevrednici şi am făcut ceea ce trebuie să facem” (Luca 17, 10). Conform învăţăturii ortodoxe despre viaţa duhovnicească, nimeni nu trebuie să părăsească lupta cea bună a postului, ci să se încredinţeze milostivirii lui Dumnezeu pentru slăbiciunile sale, în duhul smeririi de sine și pe deplin conştient de nevrednicia stării sale. Fiindcă este imposibil să se ajungă la viaţa duhovnicească ortodoxă fără lupta duhovnicească a postului.

6. Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoare, a rânduit cele ce sunt de folos pentru mântuire şi a pus mai întâi perioadele sfinte ale postului, ca „păzitoare” de la Dumnezeu ale vieţii noi a credincioşilor în Hristos, împotriva uneltirilor vrăjmaşului. Urmând Sfinţilor Părinţi, Biserica păzeşte, ca şi mai înainte, hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi sfintele tradiţii; ea arată totdeauna sfintele posturi ca cea mai bună cale în efortul credincioşilor pentru desăvârşirea lor sufletească şi pentru mântuirea lor; ea susține necesitatea respectării de către credincioşi a tuturor posturilor stabilite în cursul anului Domnului, adică: Postul Paştilor, cel de miercurea şi vinerea, atestate de către sfintele canoane, precum şi posturile Crăciunului, al Sfinţilor Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul de o singură zi al Înălţării Sfintei Cruci, al Ajunului Botezului Domnului şi al Tăierii Cinstitului Cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, precum şi toate posturile rânduite din grijă pastorală sau ţinute în mod liber de către credincioşi.

7. Totuşi, cu discernământ pastoral, Biserica a pus regimului de postire și limitele iconomiei iubitoare de oameni. Drept urmare, ea a prevăzut aplicarea principiului bisericesc al iconomiei în caz de boală trupească, de extremă necesitate sau în cazul vitregiei vremurilor, după judecata responsabilă şi grija pastorală a episcopilor Bisericilor locale.

8. Este o realitate faptul că astăzi, fie din nepăsare, fie din cauza condiţiilor de viaţă, oricare ar fi acestea, mulţi credincioşi nu respectă toate hotărârile cu privire la post. Toate aceste cazuri de nerespectare a sfintelor rânduieli privind postul, fie generale, fie individuale, trebuie însă abordate de Biserică cu grijă pastorală, întrucât Dumnezeu „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11), fără a diminua valoarea postului. De aceea, este lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extinderea iconomiei sale iubitoare şi înţelegerea faţă de cei care întâmpină greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă etc.), fie din motive generale (condiţii climatice speciale, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum și dificultăţi în procurarea unor alimente de post etc.) pentru a ușura, în aceste condiții speciale, „asprimea” sfintelor posturi. Toate acestea, însă, trebuie să aibă loc în condiţiile menţionate mai sus şi fără a diminua importanţa postului. Pogorământul acesta milostiv trebuie să fie exercitat de Biserică cu multă atenţie şi, în orice caz, cu mai multă îngăduinţă în cazul acelor posturi pentru care tradiţia şi practica Bisericii nu au fost întotdeauna uniforme. „(…) Este bine să posteşti în fiecare zi, dar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă. În aceste situaţii să nu se dea legi, să nu se constrângă; nu se cuvine să conduci cu forţa turma încredinţată de Dumnezeu; mai degrabă să fie folosite îndemnul, blândeţea şi cuvântul dres cu sare” (Sf. Ioan Damaschin, Despre sfintele posturi, 3, PG 95, 68 B).

1. Postirea pentru trei sau mai multe zile înainte de Sfânta Împărtăşanie este lăsată la evlavia credincioşilor, conform cuvintelor Sfântului Nicodim Aghioritul: „Deşi nu se rânduieşte postul înaintea Împărtăşirii de dumnezeieştile canoane; cei ce pot posti mai înainte de aceasta şi o săptămână întreagă bine fac” (Comentariu la canonul 13 al Sinodului VI Ecumenic, Pidalion, 191). Însă, mulţimea credincioşilor Bisericii trebuie să respecte sfintele posturi şi abţinerea de la mâncare începând cu miezul nopţii pentru a se apropia de Sfânta Împărtăşanie, care este expresia prin excelenţă a fiinţei Bisericii. Credincioşii trebuie să se obişnuiască să postească în semn de pocăinţă, ca împlinire a unei făgăduinţe duhovniceşti, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită, pentru a însoţi cererile către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulţi), înainte de hirotonie, în cazuri de penitenţă, în timpul pelerinajelor şi în alte împrejurări asemănătoare.

 

• Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine (Document oficial)

1. Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, crede cu tărie, în conştiinţa ei eclesială profundă, că ocupă un loc central în promovarea unităţii creştine în lumea contemporană.
2. Biserica Ortodoxă îşi fundamentează unitatea pe faptul întemeierii sale de către Domnul nostru Iisus Hristos şi pe comuniunea în Sfânta Treime şi în Sfintele Taine. Această unitate se exprimă prin succesiunea apostolică şi prin tradiţia patristică şi este trăită până astăzi în sânul ei. Biserica Ortodoxă are misiunea şi datoria să transmită şi să propovăduiască întregul adevăr cuprins în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ceea ce conferă Bisericii caracterul ei universal.
3. Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum şi misiunea ei universală au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura indisolubilă care există între dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală.
4. Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de aproape şi cu cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor care cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică încă de la apariţia acesteia, contribuind la formarea şi la dezvoltarea ei ulterioară. De altfel, datorită spiritului ecumenic şi filantropic care o caracterizează, cerând după porunca divină, „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4), Biserica Ortodoxă s-a străduit întotdeauna pentru refacerea unităţii creştine. Astfel, participarea ortodoxă la mişcarea  pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu este deloc împotriva naturii şi istoriei Bisericii Ortodoxe, ci constituie expresia constantă a credinţei şi a tradiţiei apostolice în condiţii istorice noi.
5. Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe şi participarea sa la Mişcarea Ecumenică se sprijină pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul ei ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi a tradiţiei Bisericii primare a celor şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor.
6. Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată. Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre Taine, har, preoţie şi succesiune apostolică. Astfel, ea are o abordare favorabilă, atât din motive teologice, cât şi pastorale, faţă de dialogul teologic la nivel bilateral şi multilateral cu ceilalţi creştini şi, de o manieră mai generală, faţă de participarea la Mişcarea Ecumenică contemporană, având convingerea că pe calea dialogului ea aduce o mărturie dinamică a plenitudinii adevărului în Hristos şi a comorilor sale duhovniceşti tuturor celor care se află în afara ei, cu scopul de a netezi calea spre unitate.
7. În spiritul celor de mai sus, toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale participă astăzi activ la dialogurile teologice oficiale şi, majoritatea dintre ele, în diferite organisme intercreştine naţionale, regionale şi internaţionale, în pofida crizei profunde prin care trece Mişcarea Ecumenică. Această activitate multidimensională a Bisericii Ortodoxe izvorăşte din sentimentul responsabilităţii şi din convingerea că înţelegerea reciprocă şi cooperarea sunt esenţiale „pentru a nu pune piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Corinteni 9, 12).
8. Desigur, purtând dialoguri cu ceilalţi creştini, Biserica Ortodoxă nu ignoră dificultăţile unei asemenea acţiuni; mai mult, ea cunoaşte obstacolele ce se ridică în calea unei înţelegeri comune a tradiţiei Bisericii primare şi nădăjduieşte că Sfântul Duh, care constituie întreagă instituţia Bisericii(stihira vecerniei Rusaliilor), va plini pe cele cu lipsă (rugăciune la hirotonie). În acest sens, în relaţiile sale cu ansamblul lumii creştine, Biserica Ortodoxă nu se sprijină numai pe puterile omeneşti ale celor care poartă dialogurile, ci mai ales pe călăuzirea Sfântului Duh în harul Domnului, Care S-a rugat ca „toţi să fie una” (Ioan 17, 21).
9. Dialogurile teologice bilaterale actuale, anunţate de către Conferinţele panortodoxe, sunt expresia hotărârii unanime a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe locale, care sunt chemate să participe activ şi continuu la desfăşurarea lor, pentru ca astfel mărturia unanimă a Ortodoxiei spre slava lui Dumnezeu Celui în Treime să nu fie împiedicată. În cazul în care o Biserică locală decide să nu-şi desemneze reprezentaţi la un dialog sau la o întrunire anume, iar dacă această decizie nu este luată la nivel panortodox, atunci dialogul continuă. Absenţa unei Biserici locale trebuie, în orice caz, să fie discutată în cadrul unei comisii ortodoxe pentru dialog înainte de începerea dialogului sau a întrunirii în cauză, pentru a exprima solidaritatea şi unitatea Bisericii Ortodoxe. Dialogurile teologice bilaterale sau multilaterale trebuie să se supună evaluărilor periodice la nivel panortodox.
10. Problemele care apar pe parcursul discuţiilor teologice din Comisiile teologice mixte nu constituie întotdeauna justificări suficiente pentru revocarea unilaterală de către vreo Biserică Ortodoxă locală a reprezentanţilor ei sau pentru întreruperea definitivă a participării ei la dialog. Retragerea din dialog a vreunei Biserici trebuie să fie evitată, de regulă, depunându-se eforturile necesare la nivel interortodox pentru restabilirea reprezentativității complete a Comisiei teologice ortodoxe angajate în dialogul respectiv. Dacă una sau mai multe Biserici Ortodoxe locale refuză să participe la întrunirile Comisiei mixte teologice a unui dialog anume din motive eclesiologice, canonice, pastorale sau morale, Biserica sau acele Biserici trebuie să comunice în scris refuzul lor Patriarhului Ecumenic şi tuturor Bisericilor Ortodoxe, potrivit practicii panortodoxe. În timpul consultării panortodoxe ulterioare, Patriarhul Ecumenic va urmări consensul celorlalte Biserici Ortodoxe pentru a se putea întreprinde tot ceea ce este necesar, inclusiv o reevaluare a procesului unui dialog teologic, în cazul în care se va considera, prin unanimitate, ca fiind necesară.
11. Metodologia urmată în timpul desfăşurării dialogurilor teologice are drept scop rezolvarea diferenţelor teologice care au fost moştenite din trecut sau a eventualelor diferenţieri apărute mai recent şi căutarea elementelor comune ale credinţei creştine. Ea presupune şi informarea corespunzătoare a întregii Biserici (pleromei) despre evoluţia diferitelor dialoguri. În cazul imposibilităţii depăşirii vreunei diferenţe teologice precise, dialogul teologic poate continua după ce a fost înregistrat dezacordul constatat în privinţa acelei probleme punctuale şi comunicându-se despre acest dezacord tuturor Bisericilor Ortodoxe locale în vederea luării măsurilor care se impun.
12. Este evident că în timpul desfăşurării dialogurilor teologice, scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unităţii în credinţa cea adevărată şi în iubire. Însă deosebirile teologice şi eclesiologice existente permit desigur o oarecare ierarhizare în ceea ce priveşte obstacolele care stau în calea realizării scopului stabilit la nivel panortodox. Specificul problemelor fiecărui dialog bilateral presupune diferenţierea metodologiei de urmat în fiecare caz; dar nu şi o diferenţiere în ceea ce priveşte scopul, deoarece scopul este unitar în toate dialogurile.
13. Cu toate acestea, în caz de necesitate, se impune un efort de coordonare a activităţii diferitelor Comisii teologice interortodoxe, cu atât mai mult cu cât unitatea existentă a Bisericii Ortodoxe trebuie să se descopere şi să se manifeste şi în cadrul acestor dialoguri.
14. Finalizarea oricărui dialog teologic anunţat oficial corespunde încheierii lucrării Comisiei teologice mixte corespunzătoare; iar atunci, Preşedintele Comisiei interortodoxe înaintează un raport Patriarhului Ecumenic, care, în acord cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale, anunţă încheierea dialogului. Niciun dialog nu este considerat încheiat înainte de a fi anunţat ca atare printr-o astfel de hotărâre panortodoxă.
15. În cazul încheierii cu succes a lucrărilor unui dialog teologic, hotărârea luată la nivel panortodox de restabilire a comuniunii eclesiale trebuie să se bazeze pe unanimitatea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale.
16. Unul din principalele organisme ale Mişcării Ecumenice contemporane este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Anumite Biserici Ortodoxe au fost membre fondatoare ale acestui Consiliu şi, mai apoi, toate Bisericile Ortodoxe locale au devenit membre. CMB este un organism intercreştin structurat, în pofida faptului că nu reuneşte în cadrul său toate bisericile şi confesiunile creştine eterodoxe. În acelaşi timp, există şi alte organizaţii intercreştine şi organisme regionale, precum Conferinţa Bisericilor Europene (KEK), Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu şi Consiliul Panafrican al Bisericilor. Acestea, alături de CMB, îndeplinesc o misiune importantă pentru promovarea unităţii lumii creştine. Biserica Ortodoxă a Georgiei şi cea a Bulgariei s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor, prima în 1997, iar a doua în 1998, fiindcă aveau o părere proprie despre activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor şi, drept urmare, ele nu participă la activităţile intercreştine desfăşurate de CMB şi de alte organizaţii intercreştine.
17. Bisericile Ortodoxe locale, membre ale CMB, participă pe deplin şi în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor şi contribuie, prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie, la promovarea coexistenţei paşnice şi a colaborării cu privire la principalele provocări socio-politice. Biserica Ortodoxă a primit favorabil decizia CMB de a răspunde la solicitarea sa referitoare la constituirea unei Comisii speciale privind participarea ortodoxă la CMB, conform mandatului Conferinţei interortodoxe de la Tesalonic (1998). Criteriile fixate de Comisia specială, care au fost propuse de ortodocşi şi au fost acceptate de către CMB, au dus la constituirea unui Comitet permanent de colaborare şi de consens, au fost ratificate şi încorporate în Statutul şi în Regulamentul de funcţionare ale CMB.
18. Biserica Ortodoxă, fidelă eclesiologiei sale, identităţii structurii sale interne şi învăţăturii Bisericii primare a celor şapte Sinaode Ecumenice, participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci şi al unităţii de credinţă păstrată în Sfintele Taine şi trăită în Biserica Ortodoxă.
19. Bisericile Ortodoxe membre consideră drept o condiţie sine qua non pentru participarea la CMB respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB, potrivit căruia pot fi membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan. Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată „Biserica, bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu. Este de la sine înţeles, prin urmare, că CMB nu este şi în nici un caz nu trebuie să devină o „supra-biserică”. „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din proprie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii. Nicio biserică nu este obligată să îşi modifice eclesiologia, după accederea la Consiliu… Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, §2).
20. Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine sunt întotdeauna determinate pe baza principiilor eclesiologiei ortodoxe şi a criteriilor canonice ale tradiţiei bisericeşti deja constituite.
21. Biserica Ortodoxă doreşte să susţină lucrarea Comisiei pentru Credinţă şi Constituţie şi urmăreşte cu viu interes contribuţia teologică a acesteia adusă până în prezent. Ea evaluează pozitiv textele teologice editate de aceasta, prin contribuţia valoroasă a teologilor ortodocşi, ceea ce reprezintă o etapă importantă în Mişcarea Ecumenică pentru apropierea dintre creştini. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă are rezerve în ceea ce priveşte unele aspecte fundamentale legate de credinţă şi constituţie, pentru că bisericile şi confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credinţă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
22. Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, cea mai înaltă autoritate în aspecte de credinţă şi reguli canonice (canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).
23. Biserica Ortodoxă are o conştiinţă comună a necesităţii dialogului teologic intercreştin. De aceea şi consideră că este necesar ca acest dialog să fie totdeauna însoţit de mărturia în lume prin acţiuni de înţelegere reciprocă şi iubire, care să exprime „bucuria negrăită a Evangheliei” (1 Petru 1, 8), excluzând orice act de prozelitism, uniaţie sau altă acţiune de antagonism confesional provocator. În acest spirit, Biserica Ortodoxă consideră că este important ca toţi creştinii, inspiraţi de principiile fundamentale comune ale Evangheliei, să încerce să dea un răspuns unanim şi solidar, bazat pe modelul omului nou în Hristos, la problemele spinoase ale lumii contemporane.
24. Biserica Ortodoxă este conştientă de faptul că mişcarea pentru restaurarea unităţii creştinilor ia forme noi, pentru a răspunde noilor situaţii şi pentru a face faţă noilor provocări ale lumii contemporane. Este imperios ca Biserica Ortodoxă să continue să aducă mărturia ei în lumea creştină divizată, pe baza tradiţiei apostolice şi a credinţei sale.

Ne rugăm ca creştinii să lucreze în comun astfel ca să se apropie ziua în care Domnul va împlini speranţa Bisericilor Ortodoxe şi „va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16).

 

Sursa: basilica.ro

Istoria şi cinstirea Sfintei Icoane Prodromiţa (VIDEO) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 

Comunicat de presă referitor la documentul sinodal privind importanța postului - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, întrunit în perioada 16-26 iunie 2016 în insula Creta, a subliniat importanța practicii postului și a binefacerilor sale spirituale.

Biserica Ortodoxă a afirmat totdeauna valoarea postului pentru viaţa duhovnicească şi a arătat că acesta nu se reduce la o abţinere formală de la anumite mâncăruri, ci ajută mult la intensificarea vieţii în Hristos a credincioşilor, postul fiind susţinător al pocăinţei şi al rugăciunii.

Credincioșii Bisericii Ortodoxe sunt îndemnați să respecte, „fiecare după puterea și posibilitățile proprii”, perioadele de post.

Postul cuprinde atât înfrânarea temporară de la produse de origine animală, pentru a cultiva mai intens rugăciunea, cât şi abţinerea de la orice fel de lăcomie, de la gânduri, cuvinte şi fapte rele, contrare iubirii faţă de Dumnezeu şi de semeni. De aceea, postul trebuie unit cu rugăciunea şi cu milostenia.

Părinții sinodali au reafirmat „necesitatea respectării de către credincioși a tuturor posturilor stabilite în cursul anului Domnului, adică: Postul Paştilor, cel de miercurea și vinerea, atestate de către sfintele canoane, precum și posturile Crăciunului, al Sfinților Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul de o singură zi la sărbătorile Înălțării Sfintei Cruci şi Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, în Ajunul Botezului Domnului, precum și toate posturile rânduite din grijă pastorală sau ținute în mod liber de către credincioși.”

În același timp, fără a diminua valoarea postului, s-a afirmat că Biserica arată înțelegere față de situațiile excepţionale în care postul nu poate fi împlint: vârsta copilăriei, diverse boli care presupun regim alimentar specific, serviciul militar, condiții grele de muncă, condiții climatice speciale, dificultatea în a procura alimente de post etc.

În afara zilelor comune de post credincioșii pot să postească din inițiativă proprie și cu binecuvântarea părintelui duhovnic, pentru sporirea evlaviei, mai ales înainte de primirea Sfintei Euharistii, „în semn de pocăință, ca împlinire a unei făgăduințe duhovnicești, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită, pentru a însoți cererile către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulți), înainte de hirotonie, în cazuri de penitență, în timpul pelerinajelor și în alte împrejurări asemănătoare.”

În concluzie, Sinodul din Creta a exprimat atât fidelitate faţă de Tradiţia Sfântă a Bisericii Ortodoxe, cât şi iconomie pastorală (pogorământ, dezlegare) pentru situaţii speciale.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

 

Athosul. Urcușul - ascensiunea pe vârful Athonului - 2033 m (VIDEO)

 

postat de Laurenţiu Dumitru

Documentar rusesc cu subtitrare în română

ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Gândul zămisleşte fapta - Dr.conf.univ. Ana Sofroni

Gândul omului nu se vede de alţii, şi ar părea aşa şi să rămână necunoscut celor din jur, dacă nu ar fi el acela care dă naştere faptelor noastre. Faptele descoperă gândul şi îi arată şi esenţa ca atare. Dacă faptele sunt bune, înseamnă că ele au fost zămislite cu gând bun, iar dacă sunt rele, atunci devine vădită josnicia şi nemernicia gândului care le-a dat naştere şi care îl face pe om să alunece în  păcat. Tocmai de aceea credinţa creştină ne învaţă să alungăm insistent de la noi gândurile cele rele, spre a nu cădea în păcat din cauza lor. Că tot ceea ce e rău, e şi plin de viclenie, în fel şi chip caută să ne înşele, să ne distrugă sufletul şi să ni-l ducă la  pierzanie. Mai trist ca orice aici e faptul  că se pune la bătaie  voinţa omului, care, atunci când gândul i se adumbreşte şi îi slăbeşte voinţa, o apucă pe drum rătăcit, cu mare nesocotinţă săvârşind fapte urâte una după alta. De vreme ce şiretlicurile  sunt ascunse şi  nu poţi da vina pe ele, iese că şi-o face omul cu mâna sa. Gândul – voinţa – fapta… Iată de unde porneşte propria putere de apărare a creştinului, când el este împins la încălcarea de porunci. Gândul, din această ambianţă, poate fi comparat cu rădăcina copacului secular al rezistenţei la ispite, voinţa parcă ar fi tulpina ce duce seva gândului spre alimentarea faptelor, iar faptele, numeroase şi diverse, sunt aidoma frunzelor ce împodobesc frumos acest copac şi bucură privirea admiratorilor lui. Precum orice copac se ţine tare doar pe o rădăcină sănătoasă, nevătămată de nici un dăunător, tot astfel şi gândul omului, apărat de influenţele negative, devine un fondal din cele mai trainice, fondal de nădejde, al comportamentului creştinesc.

Citind cu luare-aminte Sfintele Scripturi, aflăm nenumărate sfaturi referitor la gândul omului. Astfel, în unul din versetele Psalmului 139 e scris: „[…] scoate-mă de la oamenii nedrepţi, care au gândit să împiedice paşii mei” (Ps. 139, 4), ceea ce vine să ne facă atenţi la gândurile celor abătuţi de la dreapta credinţă, căci ele întotdeauna sunt gânduri rele şi nici la un bine nu duc, ci dimpotrivă, doar fărădelegi urzesc.  Acei nedrepţi gândesc rău şi apoi fac rău, de aceea se cuvine să  ne păzim şi să ne ferim de dânşii fără a ezita. Totodată, cerând  ajutor de la Dumnezeu, vom izbuti să abatem de la noi gândurile cele rele şi să stăvilim din timp avalanşa faptelor urâte, prin care se urmăreşte ca  să fim  îndepărtaţi de la dreapta credinţă. Că Domnul cunoaşte gândul oricui şi cu puterea Sa nemărginită în orice clipă îl poate curăţi de rău, numai dacă omul doreşte aceasta cu adevărat.

Când un creştin afirmă „că la  mărturiile Tale gândirea mea este” (Ps. 118,99) sau că „poruncile Tale sunt gândirea mea” (Ps. 118,143), atunci avem dovadă că în sufletul lui prinde vigoare dragostea dumnezeiască şi putem fi siguri, că faptele săvârşite de dânsul neapărat vor fi spre folos creştinesc. În fiecare faptă a sa un asemenea creştin  se va arăta om drept, iar explicaţia de ce anume se întâmplă asta, o găsim exprimată clar în cugetările Părintelui Sextus, unde e scris: „În gândirea celui drept locuieşte Dumnezeu”[1]. Iată, vasăzică, de ce gândirea cea dreaptă e şi înţeleaptă, iată de ce ea e luminoasă şi-i  orbeşte definitiv pe răufăcătorii vicleni, care cu tot dinadinsul caută să-şi vadă victimele căzute în diferite păcate! Însă asemenea dorinţe sunt absolut zadarnice, fiindcă cu Dumnezeu în gând,”nu vom mai putea să gândim la patimi”, după cum ne atrage atenţia în scrierile sale şi Sfântul Vasile cel Mare[2]. Iar negândind la ele, nu ai cum nici să le făptuieşti.

Deci gândindu-ne cât mai des la Dumnezeu şi la minunata Lui Creaţie, rămânând încântaţi de frumuseţile şi bunătăţile pe care El le-a dăruit lumii pământeşti, mintea noastră va deveni sălaş de gânduri curate, sălaş de gânduri lipsite de făţărnicie, înşelăciune, invidie, lăcomie, ură, mândrie ş.a.m.d. Într-atât de mult s-ar apropia cugetele noastre de măsura perfecţiunii, încât la nimeni nici o îndoială nu ar trezi frumoasele cuvinte ale Sfântului Ioan din Kronştadt, care glăsuiesc aşa: „Ale cui sunt gândurile bune care îţi vin în minte? Ale lui Dumnezeu”[3]. Uitaţi-vă ce dar preţios revarsă Dumnezeu asupra celor cu mintea limpede – propriile Sale gânduri! Să ne lăsăm oare, ştiind aceasta, stăpâniţi de gânduri străine care au a ne îndepărta de mila Domnului? Bineînţeles că nu o vom admite!

Totuşi gândul omului adesea alunecă îndărăt, căci omul din firea sa e şi curios, apoi mai ajunge să fie şi nestatornic în cugetări, şi iubire de plăceri să aibă. Asta deseori provoacă în suflet tulburări şi mulţi se lasă prinşi în cursa lor. Chiar în gândurile celor mai  vrednici creştini Sfântul Apostol Pavel nu era pe deplin încrezut. O vedem   din Epistola a 2-a către Corinteni, unde e scris: „Mă tem ca nu cumva să se abată gândurile voastre” (2Cor. 11,3). Noi să luăm aminte bine la îngrijorarea Apostolului, căci dacă creştinii cu credinţa neclintită puteau fi ameninţaţi de atacuri duşmănoase asupra gândurilor lor, ce să zicem atunci de ceilalţi creştini, care sunt mai slabi de înger? Evident că aceştia vor fi supuşi unui risc şi mai mare de a se abate de la  dreapta gândire. Însă oricât de mare ar fi acest risc, totuşi şi el, prin sârguinţă duhovnicească, poate fi evitat. Că tuturor râvnitorilor la bine Dumnezeu cu drag le vine în ajutor şi le luminează minţile. El nu lasă pe nimeni să cadă pradă nevinovată instigatorului de gânduri rele.

Cu ce anume ne alegem noi în urma gândurilor urâte, rele şi necuviincioase, ne putem da seama destul de uşor, dacă privim lucrurile care ni se întâmplă aşa cum sunt ele în realitate, ci nu în mod denaturat sau uneori chiar cu totul inversat. Să luăm, de pildă, cazurile când, parcă în semn de răzbunare, ne gândim să atragem pedeapsă asupra adversarului ce ne incomodează, însă mai înainte de a-l vedea pe dânsul suferind, destul de des ne pomenim noi înşine căzuţi în cursa ce i-o întindem. Asta pentru că gândul omului cum numai a prins viaţă, imediat începe a genera şi fapta, şi ea fără întârziere se răsfrânge asupra celui ce a gândit-o. Nu în zadar se zice că tot ceea ce face omul în viaţa sa, o face în primul rând pentru sine. Evident că de aici vine şi înţeleptul proverb popular „Cine sapă groapă altuia, cade singur în ea”. Dacă noi am pătrunde la timp în sensul vorbelor înţelepte, repede de tot ni s-ar lua ceaţa de pe ochi! Atunci am putea privi lucrurile clar nu doar de la distanţă, pentru a observa neajunsurile semenului nostru, ci şi din vecinătatea propriului suflet ca că vedem că şi el, adesea, nu mai puţin decât sufletul aproapelui nostru e încărcat de greşeli şi păcate. Am cugeta asupra lor, ne-am strădui să ne debarasăm de ele şi am face loc  gândurilor senine, care ne-ar îndemna doar la fapte bune.

Orice gând, tăinuit în suflet timp îndelungat, la un moment dat, ajunge a fi materializat în faptă. Fie acesta gând bun sau rău. O ştim din viaţa de toate zilele, că dacă tare mult îţi doreşti ceva, atunci mai devreme sau mai târziu dorinţa oricum ţi se împlineşte. Însă unora le scapă din vedere că la făptuirea binelui suntem ajutaţi numai şi numai de Dumnezeu, pe când gândul cel rău e susţinut şi ajutat de a fi înfăptuit de către diavolul. Drept exemple aducem următoarele întâmplări din viaţă:  un vrednic creştin dorea nespus de mult să viziteze locurile sfinte din Palestina, dar posibilităţile nu-i permiteau s-o facă. Cu toate că o asemenea idee se arăta a fi irealizabilă, el nu a încetat să se gândească la ea ani la rând, insistent nădăjduind în gând la ajutorul lui Dumnezeu. Şi iată că peste un timp oarecare, cu aceleaşi gânduri bune şi luminoase în suflet, el într-adevăr s-a văzut la Mormântul Mântuitorului. Pentru dânsul aceasta a fost o întâmplare ca din vis.  S-o trăiască aievea i-a ajutat nimeni altul decât Bunul Dumnezeu. Iar un altcineva, punând ochiul pe un lucru străin, se tot gândea cum să şi-l însuşească, până când,  prin săvârşirea furtului, s-a împlinit şi a lui dorinţă. Apoi  nu i-a fost destul un singur furt, căci adumbrindu-i-se minţile de gânduri rele, el tot căuta să mai fure şi altceva. A început să-i meargă şi foarte în curând rătăcitul om a devenit tâlhar iscusit. E îngrozitoare o asemenea urmare a  ascultării de îndemnurile vrăjmaşului. Anume pe dânsul, pe vrăjmaşul viclean, l-a bucurat cu fapta sa omul alunecat în păcat, şi ca răsplată a rămas lipsit de libertatea conştiinţei, fiindcă pusese stăpânire pe ea marele înşelător.  

Gândul omului nu e îndreptat spre bine nici atunci când în sufletul lui se furişează frica. De obicei, sentimentul fricii vine în sufletul cu credinţa slabă în Dumnezeu. În mintea puţin credinciosului  apar îndoieli că răufăcătorii ar putea fi biruiţi de cineva mai puternic ca dânşii. Prin asta parcă i-ar pune pe vrăjmaşii săi mai presus de Tatăl nostru cel Ceresc, care Unicul El este cu adevărat atotputernic şi face să se stingă tot răul din calea celor păcătoşi, atunci când ei au mare nădejde în mila Domnului. Însă cu frica în gând, omul se arată mereu în aşteptarea lucrării diavoleşti. Şi o află, precum se vede din alt proverb înţelept, care zice: „De ceea ce te temi, peste aceea dai”. Mai la cale ar fi ca noi să ne schimbăm frica de cel rău, dacă ni se întâmplă să o avem în oarecare situaţii neaşteptate,  cu frica de Domnul, căci atunci, temându-ne să-L supărăm, ne-am concentra toate  gândurile la lucrurile cele bune şi folositoare, plăcute Domnului cel Milostiv. Comparând aceste două feluri de frică, observăm că ele se deosebesc una de alta ca cerul de pământ; tot atât de mare fiind şi deosebirea dintre faptele generate de ambele stări de frică. Noi, cei creştini prin faptă şi prin gând, s-ar cuveni să alegem migălos grâul de neghină, ca să înţelegem ce anume ne face şi ce nu ne face bine. Ar fi binevenit să avem în vedere şi faptul că gândurile curate înviorează în întregime fiinţa omenească. Ele duc la dispariţia mai multor dereglări funcţionale din organism, făcându-l sensibil la ceea ce e frumos şi bun. Iar energia ce o emană produce la cei din jur mult confort sufletesc. Ar putea să nu fie aşa doar rareori. Să nu considerăm oare această faptă ca una deosebit de bună? Evident că anume aşa  este. Acum să atragem atenţie la starea şi dispoziţia sufletească a celui obsedat de gânduri grele, sumbre, apăsătoare. Avem şi de aceştia nu puţini în preajma noastră. Adesea ei ne incomodează de-a binelea cu lipsa lor de sinceritate, cu diferite bănuieli, pretenţii etc., toate acestea fiind rodul gândirii lor abătute de la adevăr. Energia emanată de dânşii creează la cei din jur doar disconfort sufletesc, pe potriva ei fiind şi faptele săvârşite de asemenea persoane – fapte reci, respingătoare, care îţi trezesc dezgustul.

Deci să nu ne lăsăm copleşiţi de gânduri rele. La aşa ceva ne îndeamnă şi Sfântul Efrem Sirul, care spune: „Cugetă la bine, ca să te fereşti de a gândi rău, căci duhul omului n-ar putea sta fără să facă ceva”. Deci dacă pornim o lucrare oarecare, fie ca ea să pornească anume de la gând bun. După felul cum vom cugeta, ne va veni şi dreapta judecată a lui Dumnezeu. Cunoaştem, spre exemplu, cazuri descrise în Vieţile Sfinţilor, când pentru gânduri curate, luminate de credinţă sinceră, creştinii au fost răsplătiţi de Domnul cu cea mai mare milă: din voia Lui, li se socotise  gândul lor bun ca faptă deja realizată. Aşa s-a întâmplat cu o călugăriţă din Tesalonic, care, din lucrarea vrăjmaşului a vrut să plece din mănăstire. Şi plecând, a căzut în desfrânare. Însă peste un timp oarecare şi-a adus aminte de Dumnezeu şi din acel moment neîncetat se gândea la pocăinţă. Hotărî să se întoarcă la mănăstirea de unde plecase şi aici să-şi mărturisească păcatul şi să primească canon de dezlegare. Dar abia ajungând la porţile mănăstirii, a căzut şi a murit. A arătat Dumnezeu unui episcop moartea ei, cum sufletul i-a fost luat de Sfinţii îngeri. Aceasta însemna că Domnul i-a primit pocăinţa exprimată în gând[4].  Un alt creştin, ucenic iscusit al unui bătrân din Tebaida, odată, neprimind la timp de la îndrumătorul său eliberare ca să doarmă, a avut de înfruntat în gând şapte atacuri înverşunate, prin care era împins cu tot dinadinsul spre neascultare, ca să meargă totuşi la culcare fără binecuvântarea bătrânului. Nimeni n-a ştiut cum s-a necăjit ucenicul în noaptea aceea până a primit eliberarea cuvenită. A ştiut-o unul Dumnezeu şi pentru asta îi pregătise vrednicului creştin şapte cununi strălucitoare[5]. Întâmplarea i-a fost descoperită bătrânului prin Sfântul înger, datorită cărui fapt am ajuns şi noi să aflăm despre dânsa. Şi să ne putem convinge o dată în plus, cât de darnic ar răsplăti Domnul şi ale noastre gânduri bune, dacă noi ne-am da silinţa să nu le risipim în zadar, nici să nu le neglijăm, nici să nu le îndosim, ci pur şi simplu să ne străduim ca ele să sălăşluiască mereu în sufletele noastre. Sprijin aici să ne fie Sfintele Scripturi, să rostim cât de des posibil şi frumoasele cuvinte din Rugăciunea la Catisma a V-cea din Cartea Psalmilor, unde e scris: „Să se depărteze de la gândul meu duhul urâciunii şi al pomenirii de rău, duhul zavistiei şi al vicleniei, duhul îngrozirii şi al lenevirii, duhul mândriei şi al oricărui fel de răutate […]”. Şi Bunul Dumnezeu ne va auzi, va îndepărta de la noi asemenea gânduri.

Doamne, ajută-ne nicicând să nu greşim cu gândul!

Despre dreptatea lui Dumnezeu şi judecata omului - Dr. Stelian Gomboş

 

        Cu fiecare Sfântă Evanghelie pe care noi o auzim la Sfânta Liturghie, Mîntuitorul Iisus Hristos ne cheamă pe toţi la bunătate unii cu alţii. Cu cât suntem noi mai buni cu cei din jurul nostru, cu atât mai mult şi Dumnezeu îşi arată bunătatea Sa covârşitoa­re faţă de noi. Dumnezeu ne copleşeşte cu iubirea Sa de fiecare dată. Lumina soarelui care ne-nconjoară, aerul care ne însoţeşte din abundenţă şi toate câte avem şi de care ne folosim zi de zi pentru existenţa noastră sunt darurile lui Dumnezeu, pe care ni le oferă fără ca noi să le merităm datorită vredniciei şi a unei jertfe deosebite din partea noastră.

Prin toate aceste binecuvîntări şi daruri Dumnezeu ne cheamă la bunătate, iertare şi comunicare între noi. Aşa cum Dumnezeu este mereu bun cu noi, la fel trebuie să fim şi noi cu cei din jurul nostru. Păcatele pe care noi le facem mereu cu ştiinţă sau din neştiinţă sunt ca nişte datorii, credite pe care noi le facem în faţa lui Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu este fără de păcate. Avem mai puţine sau mai multe, mai mici sau mai mari, dar important că avem şi, de multe ori, abia le mai ducem în sufletul nostru împovă­rat.  Cu fiecare spovedanie sinceră, Dumnezeu prin pocăinţa noastră sinceră, adică regretul şi părerea de rău pentru ele, (po)căinţa, şi rugăciunea înlăcrimată, aduce de fiecare dată iertarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de noi. La această bunătate a Lui Dumnezeu trebuie să răspundem şi noi tot cu bunătate faţă de cei de lângă noi. Dacă noi nu reuşim să facem acest lucru, Dumnezeu ne va judeca cu asprime, va face dreptate cu noi şi ne va pune să plătim tot ceea ce suntem datori în faţa Lui. Acesta este de fapt mesajul din Evanghelia care se citeşte în fiecare an, în Duminica a 11-a după Rusalii (Matei cap. 18, 23 - 25).

Evanghelia este plină de învă­ţături foarte folositoare şi de mare actualitate: În primul rînd învăţăm că această viaţă pământească este o şcoală în care noi ne pregătim pentru marele examen de la finalul vieţii noastre pe care-l prezidează Însuşi Dumnezeu. Judecata lui Dumnezeu este şi personală, dar şi colectivă sau publică. Odată cu moartea omului are loc judecata particulară în care sînt cercetate toate faptele noastre săvârşite, atât cele bune, cât şi cele rele, dar, în acelaşi timp, vom fi examinaţi şi pentru prilejurile şi ocaziile, când puteam să facem un bine cuiva şi nu l-am făcut. Aceste ocazii de săvîrşire a unui bine sunt socotite ca fiind mari păcate înaintea lui Dumnezeu.

Ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu în ceruri avem nevoie de această evaluare de care nimeni nu poate scăpa. Dacă în această viaţă pământească noi am avut milă faţă de cei din jurul nostru şi Dumnezeu va avea multă milă cu noi. Dar dacă am fost severi şi aspri, poate chiar nedrepţi, cu cei care ne-au greşit într-un fel sau altul şi Dumnezeu va avea cu noi aceeaşi severitate. Această învăţătură o desprindem tocmai din această Evanghelie citită la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Spune aşa Evanghelia: ,,De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi (un fel de monede din aur sau argint masiv). Dar neavînd el cu ce să plătească, stăpânul său (adică Dumnezeu) a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzîndu-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicînd: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar  ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari (o monedă foarte mică şi fără valoare mare). Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închi­soare până ce va plăti toată datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întîmplate. Atunci chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, pînă ce va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre."  (Matei 18, 23 - 35). 

Din relatarea acestei Evan­ghe­lii ne impresionează foarte mult atitudinea şi bunătatea lui Dumnezeu care iartă totul: oricât de multe şi mari ar fi păcatele noastre. Acelui datornic cu zece mii de talanţi (şi să nu uităm că un talant, ca monedă, cântărea 50 kg de aur sau de argint; era o mare valoare) Dumnezeu îi iartă toată datoria. Nu-i eşalonează restan­ţele sau datoriile, ci, pur şi simplu, le şterge cu totul. Să ne punem în locul acelui datornic care era adus cu mare frică şi groază în faţa stăpânului care a cerut să fie ares­tat, iar întreaga lui familie să fie vândută pentru a achita o parte din datorii. Ce zbucium în sufletul lui, câtă durere la gândul că toată familia lui va fi dezmembrată şi risipită şi că s-a terminat definitiv cu libertatea!  Ce bine era în libertate şi ce greu îi va fi acum la temniţă! Deşi nu era sigur că stăpânul îi va da o şansă de amânare a plăţii, totuşi încearcă să-L înduplece ca să-i permită doar o perioadă de timp, ca să strângă bani pentru a plăti imensa datorie. Încercarea lui a avut mare succes.

Oricât de păcătoşi am fi, şi noi să încercăm cu încredere să cerem iertare de la Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i trebuie nimic material de la noi, nu are nevoie de banii noştri ca să plătim păcatele noastre. La Dumnezeu să venim doar cu lacrimi şi cu ,,inima înfrântă şi smerită"; să avem hotărârea fermă de a nu mai greşi, dar, în acelaşi timp, să fim şi noi îngăduitori cu cei din jurul nostru. Dumnezeu nu-i amână res­tan­ţele mari, ci le iartă pe loc şi, totodată, îi dăruieşte, pe deasupra, şi libertatea. Iertarea şi libertatea nu pot fi preţuite, deoarece sunt cele mai valoroase, ca şi viaţa, ca şi veşnicia în rai. După această iertare şi bucu­rie a libertăţii, acel om, ca recu­noştinţă, manifestă faţă de cel de lîngă el ură şi dispreţ. Dumnezeu nu doarme, El vede, aude şi ştie totul despre noi. Dumnezeu este bun, dar poate fi şi drept dacă noi îl supărăm. Dumnezeu i-a dat o mare şansă: iertarea totală ca el să poată intra în raiul libertăţii.

Evanghelia nu ţine doar de trecut; cele relatate nu fac parte din povestea unui om, ci poate fi chiar povestea vieţii noastre personale. Noi înşine putem fi în locul acelei persoane cu mari datorii. Păcatele noastre depăşesc cei zece mii de talanţi, pentru că gîndurile rele şi vorbele rele tot păcate sunt. Cu toate că noi am primit prin spovedanie dezlegare, iertare totală deşi nu merităm, totuşi Dumnezeu, în bunătatea Lui, ni le-a dăruit. Plecăm de la Biserică, uneori chiar din scaunul de spovedanie, şi manifestăm multă ură, adversitate şi duşmănie. La ce ne-a folosit oare mersul la Biserică şi ce am înţeles din spovedania făcută? Să ne trezim măcar acum la bunătate, iertare şi înţelegere, să fim toleranţi şi îngăduitori unii cu alţii. Căci mare, bun şi iertător este Dumnezeu!...

Cu alte cuvinte sau în altă ordine de idei, aşa stând lucrurile, ajungem la concluzia şi constatarea că poate că dacă am încerca noi să iubim mai mult în loc de a judeca, am fi mult mai fericiţi, sau cu adevărat fericiţi. Însă noi încercăm cu tot dinadinsul să găsim orice greşeală la aproapele nostru, ca să-l judecăm (şi chiar să-l sancţionăm sau pedepsim) cu asprime apoi. Ne uităm la înfăţişare de parcă ar fi lucrul cel mai important din lume, găsind tot felul de argumente care să ne scuze răutatea ce ni se ascunde în inimi. Treaba noastră nu este să judecăm, treaba noastră este să iubim. Nu trebuie noi să ştim de ce acel om se îmbracă cumva şi se comportă diferit faţă de noi. Numai pentru că cineva nu se îmbracă sau nu se comportă cum am vrea noi să o facă nu înseamnă că avem dreptul de a ne pronunţa în mod pripit şi de a ne simţi apoi satisfăcuţi că am zis un mare adevăr. Cred că judecăm atunci când nu putem iubi. Este greu uneori să ne abţinem să nu judecăm, dar putem încerca să o facem. Putem să ne rugăm pentru acea persoană în loc să o judecăm. Am fi cu mult mai câştigaţi în ochii lui Dumnezeu.

Oamenii care au tendinţa mereu să judece pe ceilalţi se confruntă ei înşişi cu un lucru grav: mândria. Atunci când vezi greşelile altuia şi nu te poţi abţine să nu judeci, tu eşti problema, nu persoana de lângă tine!...

Am citit cu ceva timp în urmă mărturia unei tinere din America ce m-a impresionat prin sinceritatea cu care şi-a deschis inima. Ea a spus că a crescut cu mentalitatea că tinerele creştine trebuie să poarte numai fuste, iar ea a încercat să îndeplinească acest lucru purtând doar fustă. A început să observe că se simţea mai presus faţă de celelalte fete prin atitudinea ei, şi atunci a început să judece. În inima ei a început să gândească rău împotriva celorlalte fete creştine care se îmbrăcau şi în pantaloni şi a continuat aşa până într-o zi când şi-a dat seama că problema nu erau acele fete care purtau şi pantaloni, ci problema era ea, care purta doar fuste şi le judeca pe acele fete care nu purtau. Atunci a început în inima ei să se căiască de acest păcat sub care a căzut fără să-şi dea seama, încercând cu tot dinadinsul să-şi schimbe acest mod de a gândi. Deşi i-a fost greu a încercat şi ea să înceapă să poarte şi pantaloni pentru a vedea că nu o fustă te face mai plăcută înaintea lui Dumnezeu. Acea tânără a afirmat că, deşi Dumnezeu a eliberat-o de păcatul judecăţii, încă mai are probleme în a-i judeca pe ceilalţi. O felicit pe acea tânără pentru că a avut curajul să spună un adevăr!...

Astfel am ajuns la concluzia că cei care judecă sunt problema, nu cei care sunt judecaţi. De multe ori ne este teamă să facem un lucru pentru că vom fi judecaţi, deşi avem în inima noastră încredinţarea că Dumnezeu este de partea noastră. Oamenii întotdeauna vor judeca, fie că vom face bine sau rău. Întotdeauna va fi cineva căruia să nu-i convină felul în care ne-am îmbrăcat, ceea ce am spus sau ce am făcut. Însă asta nu contează deloc. Ceea ce contează este că există Cineva care nu ne va judeca niciodată! Ce bine este să ştiu că Domnul Iisus Hristos este de partea mea, că mă susţine în ceea ce fac atâta timp cât Îl întreb pe El. Şi asta şi fac. Dragul meu, nu-ţi fie teamă de gura celorlalţi. Dacă tu ştii că Dumnezeu este de partea ta, atunci nu-ţi fie teamă de oştirea care ar putea veni împotriva ta. S-ar putea să rămâi chiar singur uneori în lucrurile pentru care lupţi, dar să ştii că Dumnezeu este cu tine. Crede şi speră. Nu te lăsa înfrânt de judecata lumii. Ei vin, privesc şi apoi te judecă cu nepăsare, după care pleacă şi nu se mai întorc niciodată. Nu contează ce spun oamenii despre tine, contează numai ce spune Dumnezeu. Şi El, între multe altele zise să “nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, căci toată judecata a dat-o El (numai) Fiului!...”

BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Traumele copiilor crescuți de cupluri homosexuale. Apel pentru copiii familiei Barbu

 

• Comunicat de presă al Patriarhiei Române

Patriarhia Română a luat act cu îngrijorare de situaţia critică în care se află familia de români Florin Barbu şi Claudia Racolta, stabilită la Londra, ai cărei copii, Diana (8 ani) şi Andy (5 ani), au fost încredinţaţi prin decizia instanţei unui cuplu britanic homosexual. Biserica susţine constant familia tradițională ca fiind cadrul natural pentru nașterea, creșterea şi educarea copiilor în spiritul valorilor morale fundamentale. Ca urmare, considerăm că familia de români trebuie susținută pentru a fi respectat dreptul celor doi copii minori de a fi împreună cu părinţii lor naturali. În acest sens, soluţia de protecţie aleasă de autorităţile britanice contravine Convenţiei cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România prin legea 18/1990. Astfel, potrivit articolului 20, alin. 3: “În alegerea uneia dintre aceste soluţii (de protecţie – n.n.) este necesar să se ţină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică”. Patriarhia Română face un apel către Statul român de a solicita autorităţilor britanice reanalizarea cazului şi identificarea unei soluţii care să ţină cont de dreptul fundamental al celor doi copii minori de a fi crescuţi şi educaţi în familia lor naturală. - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

• Comunicat de presă al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Centrale și Meridionale

Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, din a cărei jurisdicţie bisericească fac parte comunităţile ortodoxe române din  Regatul Unit al Marii Britanii, îşi exprimă îngrijorarea şi dezacordul cu privire la decizia autorităţilor britanice în urma căreia cei doi copii naturali ai familiei Florin Barbu şi Claudia Racolta au fost preluaţi din mediul familiei lor naturale şi încredinţaţi spre adopţie unui cuplu de orientare homosexuală, împotriva voinţei părinţilor. În ciuda demersurilor concrete ale instituţiilor statului român (Ministerul Afacerilor Externe, Ambasada României în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie) de a repatria copiii, care sunt cetăţeni români, dar şi a intenţiei rudelor familiei Florin Barbu-Claudia Racolta – bunicul matern şi sora dlui Florin Barbu – de a-i lua în grijă şi de a-i creşte pe cei doi minori, serviciile sociale din London Borough of Haringey (Social Services Haringey, Central Family Court) au considerat ca nefiind sustenabile argumentele invocate în favoarea întoarcerii copiilor în mediul familiei naturale.

Astfel, în urma deciziei din 20 iunie 2016, cei doi copii au fost încredinţaţi spre adopţie unui cuplu de orientare homosexuală, ignorându-se articolul 2 din Protocolul adiţional al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care stipulează: „Statul, în exercitarea funcţiilor pe care le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice”. Dată fiind această decizie, Mitropolia Europei Occidentale şi Meridionale reafirmă şi continuă să îşi manifeste solidaritatea faţă de cazul familiei Florin Barbu-Claudia Racolta, prin susţinere spirituală şi materială, concretizată prin implicarea efectivă a  mai multor parohii ortodoxe din Marea Britanie, Franţa, Belgia, Spania, cât şi a tinerilor Asociaţiei Nepsis a Mitropoliei Europei Occidentale şi Meridionale.

• Copiii adoptați de cupluri de homosexuali suferă mari traume emoționale

Aceasta este concluzia unor sociologi, citați de Alianța Familiilor din România într-un articol disponibil pe siteul culturavietii.ro, din care spicuim:

            Studiul lui Mark Regnerus. Importanța enormă a studiului lui Regnerus (2012) cu greu ar putea fi exagerată. Conține o bogăție imensă de date privind impactul nefast al „căsătoriilor” homosexuale asupra copiilor și face referinta la o multitudine de studii publicate în anii 90 privind copiii crescuți de cupluri homosexuale, înainte de legalizarea căsătoriilor homosexuale.

O întrebare care ne preocupă pe toți este dacă copiii crescuți de homosexuali tind să devină și ei homosexuali. Din nefericire, rapunsul la aceasta intrebare, dat de aceste studii, este afirmativ – copiii crescuți de homosexuali tind spre un stil de viață homosexual ca adulți. 

Promiscuitatea e mai ridicată la copiii crescuți de homosexuali iar monogamia nu e o valoare de luat în seama pentru ei. 

Violenta sexuală și abuzul sexual sunt mai frecvente la copiii crescuți de homosexuali decât la cei crescuți de heterosexuali. 

Studiul lui Regnerus ajunge la concluzia că copiii crescuți de heterosexuali sunt cu mult înaintea copiilor crescuți de homosexuali în toate categoriile investigate:

·         sunt mai educați, au note mai bune la școală, mai integrați școlar,

·         sunt mai sănătoși,

·         părinții lor câștigă mai bine, relațiile părinților lor sunt mai stabile,

·         relațiile lor cu părinții lor sunt mai bune,

·         sunt mai puțin impulsivi, sunt mai mult atașați de părinții, frații și surorile lor,

·         sunt mai puțin afectați de deprimare, se simt mai fericiți,

·         criminalitatea e mai redusă; consumul de stupefiante și abuzul de alcool mai redus,

·         abstinența sexuală e mai frecvent practicată,

·         timpul petrecut în fața televizorului este mai redus.

 

Studiul lui Paul Sullins, 2016. Titlul studiului dr. Sullins “Victime invizibile – depresia tardivă la adulții cu părinți de același sex”. Documentul are 8 pagini și a fost publicat în luna iunie. Studiul lui Sullins include mii de copii crescuți atât de heterosexuali cât și de homosexuali. Sullins este singurul de până acum care reflectă impactul stilului de viață homosexual al părinților asupra copiilor odată ajunși adulți. Consecințele sunt distrugătoare.

Principalele concluzii privind primul grupul de vârstă 13-19 ani:

·         21,8% dintre copiii crescuți de homosexuali suferă de depresie, în comparație cu 18,3% dintre copiii crescuți de heterosexuali.

·         gândurile de suicid sunt mult mai frecvente la copiii crescuți de homosexuali. Doar 13,6% dintre copiii crescuți de heterosexuali s-au gândit serios la sucid, în comparație cu 43,5% dintre copiii crescuți de homosexuali.

·         Anxietatea e mai ridicată la copiii crescuți de homosexuali (89,9%) în comparație cu copiii crescuți de heterosexuali (56,9%).

·         Sentimentul de înstrăinare de părinți e mai prezent la copiii crescuți de homosexuali (93,2%) în comparație cu copiii crescuți de heterosexuali (35,8%).

·         Obezitatea e relativ scazută la copiii crescuți de heterosexuali (13,8%), dar mult mai ridicată la copiii crescuți de homosexuali (30,8%).

·         Abuzul asupra copiilor crescuți de părinti heterosexuali (verbal, fizic ori sexual) e de 58,2%, în comparație cu 92% la copiii crescuți de cupluri homosexuale.

Concluziile studiului privind adultii (24-32 ani) crescuti de homosexuali sunt la fel de sumbre.

·         Incidența depresiei e mai mică la adulții crescuți de părinți heterosexuali (19,7%) în comparație cu adulții crescuți de părinți homosexuali (51%).

·         Intențiile de suicid există la doar 7,1% din adulții crescuți de părinți heterosexuali, dar la 30,1% din adulții crescuți de cupluri homosexuale.

·         Doar 7% dintre adulții crescuți de parinti heterosexuali simt stigmatizare socială, în comparație cu 36,7% din adulții crescuți de homosexuali.

·         Înstrăinarea de părinți e prezentă la 72,6% din adulții crescuți de homosexuali, mult mai ridicată față de adulții crescuți de părinți heterosexuali (43,5%).

·         Obezitatea e mai ridicată la adulții crescuți de homosexuali (71,9%) și mai scăzută la adulții crescuți de heterosexuali (37,2%).

Pe scurt, se poate spune ca într-o măsura pronunțată copiii crescuti de homosexuali moștenesc stilul de viață mai puțin sănătos al părinților lor homosexuali. De ce, atunci, să fie institutionalizate în România, or în alte părți ale lumii, căsătoriile homosexuale, o practică socială care victimizează sș perpetuează victimizarea copiilor?

 

Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Inedit, despre părintele Rafail Noica şi Constantin Noica (VIDEO) - Alexandra Noica

Alexandra Noica, sora părintelui Rafail Noica si fiica filosofului Constantin Noica

 

Unitatea şi atemporalitatea dreptului - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

Judecător-Curtea de Apel Piteşti 
Lector universitar-Universitatea din Piteşti

                 

 

I. Bazele naturale ale dreptului

Una dintre preocupările importante ale doctrinei și filozofiei dreptului este de a răspunde la întrebarea care este sursa sau originea fenomenului juridic, ce anume legitimează norma juridică și, implicit, prin ce se caracterizează statutul juridic al omului. Răspunsurile la aceste întrebări sunt evident diferite în funcție de orientările teoretice ale școlilor de drept și ale doctrinei filosofice pe care acestea o îmbrățișează.

Remarcăm totuși un fapt comun, și anume că toate întrebările mai sus-menționate au o dimensiune metafizică și implică un răspuns metafizic al cărui conținut și sensuri nu pot fi circumscrise numai la instrumentele specifice, teoriei generale a dreptului ca știință juridică pozitivă în sistemul conceptual al doctrinei juridice.

Încercând o sistematizare a concepțiilor privind legitimitatea și originea dreptului, putem împărții concepțiile și, implicit, teoriile care le susțin, în următoarele orientări mai importante:

Teoriile istoriste, care consideră că explicația fenomenului juridic constă în însăși istoria reglementărilor normative, dar și a doctrinei juridice. O astfel de concepție, la nivel filosofic o întâlnim, de exemplu, în opera lui Hegel, pentru care istoria în ansamblul său, inclusiv istoria dreptului și a statului, nu este altceva decât progresul în conștiința libertății. Importanța acestei teorii rezidă în aceea că subliniază nu numai transformările sistemului normativ și juridic, pe parcursul diferitelor epoci istorice, dar în același timp și dialectica internă a dreptului, determinată de un concept fundamental, cum ar fi - în cazul lui Hegel - spiritul absolut.

O altă categorie de teorii care încearcă să răspundă la întrebările existențiale privind originea dreptului sunt cele etatiste. Esența acestora constă în a susține legătura indisolubilă determinantă între stat și drept. Astfel spus, originea și legitimitatea dreptului se regăsesc în voința politică manifestată ca putere de stat a guvernanților. În acest context, dreptul este înțeles mai mult prin sistemul normativ existent la un moment dat și prin forma de exprimare a acestuia, respectiv prin lege. Aceasta din urmă, reprezintă instrumentul principal de realizare a voinței politice a statului, a puterii de stat, iar într-un sistem democratic reprezintă și garanția pentru limitarea puterii statului și evitarea oricărei forme discreționare de manifestare a voinței guvernanților. Concepțiile la care ne-am referit se regăsesc în doctrina juridică modernă, în primul rând în doctrina constituțională, în conținutul ideatic al teoriei statului de drept. În realitatea sa, statul de drept este considerat ca fiind atributul cel mai important al unui sistem statal democratic datorită acestei corespondențe biunivoce între stat și norma juridică, corespondență care implică echilibru dar și limitare a puterii statale.

Concepțiile sociologice privind originea dreptului au meritul a identifica factori determinanți, exteriori legii și oricărui sistem normativ, prin care se configurează conținutul concret al unui sistem juridic. Remarcăm în cadrul acestor concepții aprofundarea relației complexe dintre societate și drept, precum și accentul pe factorii materiali, economici, politici și culturali care determină configurația dreptului.

Teoriile normativiste ale dreptului consideră că explicația fenomenului juridic al legitimității acestuia și a surselor specifice nu pot fi înțelese prin factori sau elemente exterioare normei juridice. Prin urmare, aceste teorii susțin că originea și legitimitatea dreptului este însăși norma juridică, redusă la dimensiunea sa pozitivă prin înlăturarea oricărui element ideal (moral, valoric sau ideologic). Concepțiile normativiste reprezintă baza teoretică a sistemului conceptual actual pozitivist și dominant prin care se interpretează dreptul și se înțelege starea juridică a omului în context social. Legitimitatea dreptului, prin el însuși, prezintă avantajul concentrării asupra specificului conceptual și rațional pe care o astfel de realitate o are, iar cunoașterea juridică este axată exclusiv pe ceea ce se numește norma pozitivă, forța juridică a acesteia, și implicit efectele pe care ea le produce.

Concepții morale și etice susțin că originea normei juridice și a dreptului nu se regăsește în însăși structura internă a sistemului, ci în valorile cu caracter moral, în raport de care orice normă juridică poate fi apreciată sub aspectul legitimității sale. Desigur, remarcăm în primul rând concepția lui Kant expusă în principal în lucrările sale fundamentale Critica Rațiunii Pure, Critica rațiunii practice și Întemeierea metafizicii moravurilor, dar și concepțiile moral-utilitariste apărute și dezvoltate în mod deosebit sub influența teoriilor empiriste și pragmatice în filozofie

Un segment particular al acestor teorii îl reprezintă concepțiile teleologice asupra dreptului în general, dar și în ceea ce privește răspunsurile la întrebările privind originea fenomenului juridic. Scopul elaborării, consacrării și aplicării normei juridice reprezintă criteriul care îi conferă sau nu legitimitate. Într-o astfel de viziune teoretică fenomenul juridic nu există pentru sine și în sine, ci numai în raport cu o destinație, un scop, prin excelență unul exprimat valoric, moral, chiar dacă în teoriile utilitariste el îmbracă și o formă concret pragmatică. Remarcăm importanța unor astfel de concepții prin faptul că evidențiază dimensiunile determinist-cauzale ale fenomenului juridic și stabilesc un criteriu important pentru a da sens și rațiune oricăror elaborări normative respectiv finalitatea acestora

Există un sistem conceptual care, din punct de vedere istoric, este anterior doctrinelor mai sus menționate, și anume teoriile jus-naturaliste asupra dreptului. Într-un anumite sens, aceste interpretări poartă în sine nu într-o manieră eclectică, ci într-una bine structurată și raționalizată, elemente conceptuale ale celorlalte sisteme teoretice la care ne-am referit. Mai este un aspect important pe care îl regăsim în soluțiile propuse de aceste orientări doctrinare, și anume bazele naturale și raționale ale dreptului. În esență, explicațiile jus-naturalismului asupra fenomenului juridic sunt legate de om, pentru că a fi natural și a fi rațional reprezintă proprietăți, în sens aristotelic, ale ființei umane, în tot ceea ce reprezintă complexitatea sa în plan individul și în plan social.

În antichitate, aceste concepții, pe care le putem include într-o formulare mai largă în „ideea de justiție”, le întâlnim la Aristotel, Platon Cicero, Plotin, Seneca și alți mari reprezentanți ai școlilor raționaliste, stoice sau idealiste. „Ideea de justiție”, în primul rând prin categoriile de dreptate ,libertate ,justă măsură ,egalitate , de data aceasta existențiale și nu numai raționale este și obiectul gândirii teologice, inclusiv cea creștin-ortodoxă. Remarcăm, cu titlu de exemplu, ideile cuprinse în scrierile Cuvioșilor părinți: Ioan Scărarul, Toma D`Aquino, Fericitul Augustin, Maxim Mărturisitorul, Ava Dorotei, Varsanufie și Ioan, Marcu Ascetul, Antonie cel Mare sau Isaia Pustnicul. Perioada contemporană și modernă continuă aceste teorii fie în cadrul școlilor raționaliste ale dreptului, dar și prin interpretările teologice privind conceptele de: libertate, dreptate, echitate și justiție. Remarcăm la noi opera marelui teolog român Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae. Sa afirmă cu deplină justificare că Părintele a scris și întemeiat o „Teologie a iubirii”. Noi susținem că opera ilustrului profesor este în același timp și o „Teologie a libertății”

În opinia noastră, așa cum vom încerca să dezvoltăm în cele ce urmează, explicațiile furnizate de concepțiile naturaliste și raționaliste axate de „ideea de justiție” sunt cele mai profunde și viabile pentru a avea un sistem conceptual coerent asupra originii și sensului dreptului, dar și a finalității acestuia în societatea contemporană. Spunem acest lucru pentru că evident această doctrină are un fundament moral și, prin urmare, legea nu poate fi explicată prin ea însăși, ci numai prin factori exterior, valorici, care o determină (altceva decât determinismul îngust cauzal material) și, în același timp, prin ideea de finalitate a oricărei elaborări juridice și care în concret nu poate fi decât tot morală sau chiar transcendentă, , dacă avem în vedere adevărurile profunde de credință, în primul rând ale ortodoxiei, prin care poate fi înțeleasă adevărata raționalitate și finalitate a dreptului. Putem afirma că legitimitatea fenomenului juridic în ansamblu, dar și a unei construcții normativiste juridice particulare constă în măsura în care cuprinde rațiunile divine existențiale, mai presus decât simplele rațiuni morale umane

Teoriile jus-naturaliste, în toate formele, pe lângă elementele de viabilitate conceptuală mai sus arătate, sunt importante și prin aceea că se detașează de orientările empiriste privind fenomenul juridic, subliniind caracterul rațional al oricărei structuri juridice, care se legitimează prin valorile ce constituie sursa existenței. Finalismul teoriilor jus-naturaliste este esențial deosebit de pragmatismul empirist care legitimează dreptul exclusiv prin capacitatea realizării unor scopuri concrete dictate de societate într-un context istoric determinat.

Există o categorie importantă, am spune noi, piatra unghiulară a răspunsului la întrebarea originii și sensului dreptului, și anume aceea de libertate. Cu excepția teoriilor normativiste, toate celelalte concepții privind fenomenul juridic includ aprecieri, elaborări teoretice, care se bazează pe înțelegerea libertății ca fiind elementul determinat de legitimare a dreptului.

Considerăm că teoriile jus-naturaliste și raționaliste asupra dreptului sunt acelea care pun în valoare cel mai bine libertatea și prin aceasta drepturile naturale ale omului, inerente existenței acestuia. Aceasta deoarece libertatea nu poate fi redusă la expresia normativă și nici chiar valorică; este o stare ontologică și prin aceasta naturală a omului Astfel, o viziune raționalistă și naturală asupra dreptului, având în centrul său ființa umană, face deosebire între libertățile normative a căror izvor este legea, iar pe de altă parte Libertatea ca trăsătură esențială și existențială a ființei umane. Numai într-o accepțiune ontologică în sensul legăturii indisolubile dintre existența umană și libertate poate fi dat un răspuns rațional și, credem noi, cuprinzător asupra întrebării metafizice privind originea și legitimitatea dreptului.

Nu în ultimul rând, dorim să remarcăm importanța concepțiilor jus-naturaliste și raționaliste privind dreptul prin explicațiile conferite asupra stării naturale și, respectiv, stării sociale a omului. Amintim aici Teoria contractului social, care, în esență, reprezintă un sistem conceptual de bază a teoriilor raționaliste privind dreptul și prin care se explică nu numai trecerea de la starea naturală la starea socială sau juridică a omului, dar și legătura între existența naturală și dimensiunea socială a ființei umane.

În acest context ideatic, în dorința de a marca viabilitatea teoriilor raționaliste și jus-naturaliste mai ales în ceea ce privește concepția valorică, umanistă asupra dreptului, realizăm câteva succinte referiri la ideile unor importanți susținători a acestor În primul rând, remarcăm distincția pe care ilustrul filosoful Kant o realiza între morala ideală și morala realizată. Morala realizată în concepția marelui gânditor, este însăși dreptul, deoarece acesta nu este decât un segment al metafizicii, al cărui fundament îl reprezintă rațiunea practică și care are la bază imperativul categoric al datoriei, dar și valoare morală supremă a libertății. În distincția pe care o realizează Kant, morala ideală este întemeiată exclusiv pe libertate, iar morala realizată, dreptul sau legalitatea, cuprinde în sine nu numai libertatea, dar și constrângerea.  [1]

Concepțiile neokantiene continuă în aceeași linie în sensul de a căuta legături raționale între dimensiunea morală a omului și drept. Școala de la Marburg consideră că originea „eului moral” este în „ideea aproapelui”. Conștiința de sine implică un corelativ, respectiv o altă conștiință. „Aproapele” este condiția față de care conștiința eului nici nu este cu putință. Reprezentanții acestei importante școli filosofice susțin că nicăieri nu este mai precis realizată conștiința de sine decât în ”persoana juridică”, deoarece într-o astfel de structură este vădită corelația intimă între eu și alt eu, deoarece persoana juridică nu este individul izolat al psihologiei, ci, este omul în starea sa socială ca subiect de drept. Desigur, conceptul de „persoană juridică” este o expresie teoretică, dar corespunde unei realități a omului, ca ființă socială. mai mult decât atât, acest concept abstract pune în evidență și dimensiuni caracteristice ale conștiinței de sine și ale eului. Eul nu este posibil ca unitate și conștiință de sine decât în comuniune cu alte persoane. Conștiința de sine este cu atât mai puternică cu cât conștiința de altul este mai vie. Ea este dezvoltarea omului ca persoană a unei totalități sociale. Aderenții acestei școli susțin că trecerea de la starea naturală la starea socială a omului nu se poate realiza decât prin etică, care, la rândul ei, este fundamentul dreptului. În această teorie starea juridică a omului cuprinde în cel mai mare grad fundamentul etic, tocmai prin faptul că ea exclude izolarea existențială a omului și îl așază ontologic pe acesta în structuri relaționale cu aproapele său și prin acesta cu întreaga societate. Astfel, se explică originea rațională și etică a dreptului, dar în același timp și bazele ontologice ale oricărui sistem juridic care poartă în sine raționalitatea valorilor morale [2].

O astfel de concepție, desigur, raționalistă, sau în limitele rațiunii cum ar fi spus Kant, este totuși, remarcăm noi, foarte apropiată de sensurile profunde ale teologiei ortodoxe privind înțelegerea omului, prin refuzul categoric al unui eu exacerbat și închis în egoismul distructiv, iar pe cale de consecință afirmarea dimensiunii ontologice și perene a ființei umane, prin relațiile de comuniune, spunem noi, mult diferite de simplele relații juridice, raporturi dintre persoane libere, prin intermediul Persoanei supreme. O astfel de comuniune este iubirea milostivă care excedă juridicului și relațiilor juridice, dar îi poate oferi adevărata legitimitate și finalitate

 Concepțiilor filosofice raționaliste și jus-naturaliste au dus la conturarea „dreptului natural”, opus pozitivismului juridic, altfel spus, reducerii stării juridice existențiale a omului, numai la norma scrisă și la constrângerile care rezultă din acestea. Dreptul natural are în vedere și atemporalitatea principiilor și valorilor considerate ca fiind juridice, deoarece ele sunt legate indisolubil de ființa umană, de trăsăturile ei perene, rațional existențiale. În consecință, teoria dreptului natural se opune și relativismului juridic, istorismului și a dependenței exclusive a conduitei umane de norma juridică, ea însăși supusă inevitabil fluctuațiilor prin voința mai mult sau mai puțin arbitrară a guvernanților. Dreptul natural situează omul deasupra constrângerilor statale și a normelor juridice edictate de către stat, considerând că drepturile omului raționale și imuabile, legate indisolubil de ființa acestuia, sunt independente de consacrarea lor normativă și transcend starea juridică normativă impusă de către stat. Rezultatul este că nu omul este pentru stat, ci statul este pentru om. Caracterul intangibil, imuabil și transcendent al dreptului natural corespunde valorii perene spirituale a omului, ca persoană și ca individ, are ca fundament categorii și concepte rațional – morale și este legat indisolubil de dimensiunea rațională a existenței umane.

În acest sens, Hugo Grotius afirma: „Dreptul natural constă în reguli ale dreptei rațiuni, care arată că o acțiune este din punct de vedere moral corectă sau incorectă după cum corespunde sau nu cu însăși natura rațională a omului” [3]. Remarcăm două aspecte: în primul rând conceptul „dreptei rațiuni” este foarte apropiat de ceea ce în teologia ortodoxă și în scrierile patristice este considerată a fi „justa măsură sau darul deosebirii, al dreptei socoteli”, care în esență exprimă tot dimensiunea rațional existențială a ființei umane, de data aceasta determinată nu prin ea însăși, ci prin lucrarea harului. Al doilea aspect se referă la faptul că regulile dreptului natural nu aparțin voinței umane, cu atât mai puțin voinței guvernanților care stă la baza edictării de legi pozitive. Ele sunt reguli ce există prin ele însele. Conform dreptului natural, acțiunile sunt prescrise, admise sau interzise, pentru că prin natura lor se înscriu în aceste coordonate. În consecință, fundamentul regulilor dreptului natural este însăși libertatea ca darul dumnezeiesc de mare preț dat omului și prin acesta ontologică și nu libertățile juridice. A căror izvor este norma pozitivă. Ceea ce este instituit prin voință umană, respectiv prin legile scrise, implică indisolubil constrângerea, îngrădirile, condiționările ,o libertate raționalizată și nu rațională ,relativă și contigentă.

Samuel Pufendorf, un celebru filosof și jurist din secolul al XVII-lea, sublinia importanța” egalității „ca și concept de bază al dreptului natural. Autorul susținea că, în măsura în care dreptul natural implică egalitatea tuturor oamenilor în demnitate și angajează responsabilitatea fiecăruia, omul trebuie să-și asume coexistența sa cu ceilalți, în conformitate cu obligația la sociabilitate pe care o cere legea naturală. Egalitatea pe care o impune dreptul natural întâlnește în felul acesta sociabilitatea, care rezultă din starea naturală a omului [4].

Iată că dreptul natural nu se opune stării sociale a omului, așa cum aparența ar încerca să atare. Dimpotrivă, valorile și categoriile dreptului natural justifică starea naturală a omului în fenomenalitatea stării sociale.

Montesquieu, un alt reprezentat de seamă al teoriei dreptului natural, subordonează legea pozitivă valorilor morale și raționale inerente existenței umane și care constituie fundamentul libertății acestuia: „A spune că nu este drept sau nedrept, nimic altceva în afară de ceea ce ordonă sau interzic legile pozitive, este totuna cu a spune că înainte de a fi trasat cercul nu erau egale toate razele lui. Raporturile juridice nu sunt altceva decât raporturi de echitate anterioare legii pozitive” [5]. Același autor sublinia, după părerea noastră cu justificată îndreptățire, că: „Legea, în general, este rațiune omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ, iar legile politice și civile ale oricărui popor nu trebuie să fie decât cazurile particulare la care se aplică această rațiune omenească” [6].

Raportul dintre valorile și rațiunile dreptului natural, iar pe de altă parte, realitatea juridică rezultată din norma pozitivă, poate duce la unele contradicții sau chiar paradoxuri pe care același autor le sublinia: „Se poate întâmpla ca orânduirea de stat să fie liberă, iar cetățeanul să nu fie, ori se poate ca cetățeanul să fie liber, iar orânduirea de stat să nu fie. În aceste cazuri regimul va fi liber de drept, iar nu de fapt; cetățeanul va fi liber de fapt, iar nu de drept” [7].

O astfel de analiză rațională fundamentează concluzia că originea, sensurile, dar și finalitatea dreptului înțeles ca un sistem, coerent de norme juridice, expresie nemijlocită a voinței statale, sistem supus determinismului cauzal, temporar și istoric, și, prin urmare, relativ, nu pot fi decât valorile raționale și morale, atemporale, inerente existenței umane ca și dimensiune permanentă și individuală a omului prin care acesta se particularizează în raport cu toate formele existențiale. Dreptul natural exprimă firea umană și este normal ca sursa oricărei elaborări pozitive, rezultat al voinței umane, să își aibă legitimitatea și raționalitatea în ceea ce se numește dimensiunea naturală firească a omului, care este, prin esența, sa” etern bună”, așa cum se arată întemeiat în teologia ortodoxă, omul fiind chipul lui Dumnezeu

Toma d`Aquino, încercând să asigure demnitatea ființei umane în spațiul universal creat, definea dreptul ca fiind: „proporția unui lucru cu alt lucru. Această proporție are ca scop stabilirea egalității care este obiectul justiției” [8]. Același mare teolog și filosof, adept al concepțiilor raționaliste și naturaliste privind originea și sensurile dreptului, susținea că în căutarea justiției omul se servește de „dreapta rațiune”, care nu este altceva decât realizarea unei armonii existențiale. Dreapta rațiune este echilibru, iar ca echilibru este „prudență”. În concepția autorului, prudența readuce ființa umană la echilibru, deoarece este o dimensiune a firii naturale a acesteia și se constituie ca o contrapondere la libertatea absolută, înțeleasă ca libertinism juridic. Prudența limitează liberul arbitru și implică conștientizarea limitelor impuse de prezența altor oameni care au aceleași drepturi.

Mai târziu, Hegel susținea că dreptul este legitim atunci când acesta asigură libertatea indivizilor, dar această libertate presupune înțelegerea rațiunii existenței sociale a omului și, implicit, a statului. Pentru Hegel, rațiunea este atemporală, este spiritul absolut care se materializează în existența societății și a statului.

În concepția lui Georgio del Vecchio, care este un reprezentant de seamă al raționalismului juridic, ideile neokantiene se constituie ca o reacție la pozitivismului și empirismul juridic. Autorul construiește o teorie a dreptului pornind de la un principiu aprioric, care se constituie ca limită ultimă și pe care se sprijină întreg edificiul juridic. Acest principiu fundamental este „justiția” care are ca esență starea naturală existențială a omului, transpusă în fenomenalitatea socială a acestuia. Georgio del Vecchio face o analiză a concepției aristotelice despre justiție, criticând faptul că în teoria aristotelică apar diferite specii de justiție, care nu sunt deduse dintr-un singur principiu. „Ceea ce este esențial în orice specie de justiție este elementul de inter-subiectivitate sau de corespondență în relațiunile dintre mai mulți indivizi, care se regăsește în ultima analiză, chiar și acolo unde nu se arată la prima înfățișare” [9].

Justiția, ca și concept aprioric al dreptului natural implică o armonie, o congruență și o proporție anumită la care se referea și Leibnitz. Totodată, spunea marele jurist, „nu orice congruență sau corespondență realizează – în mod propriu – ideea de justiție, ci numai aceea care se verifică sau poate fi verificată în relațiunile dintre mai multe persoane; nu orice proporție între persoane, ci numai aceea care, după cuvintele lui Dante, este o hominis ad hominem proportio. Justiția, în înțeles propriu este principiu de coordonare între ființe subiective” [10].

Prin urmare, dreptul natural îmbină în mod armonios dimensiunea ontologică a firii umane cu raționalitatea conceptelor apriorice. În consecință, este una dintre puținele teorii în care, coexistă principiile raționale unele apriorice cu starea existențială naturală, am spune noi sensibilă, a existenței umane. Spre deosebire de filosofia kantiană, legitimitatea conceptelor raționale și a principiilor rațiunii pure în doctrina dreptului natural rezultă numai din legătura acestora cu dimensiunea naturală existențială a ființei umane. Iată de ce dreptul natural, prin însăși esența sa, este o concepție raționalistă, chiar apriorică asupra fenomenul juridic.

În această scurtă argumentare, pentru importanța dreptului natural ca explicație și fundament a originii și sensului dreptului pozitiv remarcăm și contribuția marelui jurist și filosof român Mircea Djuvara, care analizează principiul justiției, component de bază al sistemului rațional aprioric al dreptului natural. Pentru ilustru filosof, justiția, ca principiu, are o dimensiune transcendentală, în sensul că transcende sistemul normativ al dreptului pozitiv. Justiția poate să fie sau, după caz, să nu fie asigurată prin aplicarea dreptului. Dreptul, ca sistem de norme juridice, nu este întotdeauna echivalent cu principiul justiției. Mircea Djuvara a împărțit „caracteristicele justiției” în elemente raționale și elemente de fapt. Ca elemente raționale el a sugerat: a) egalitatea părților; b) natura obiectivă (rațională) și logică a justiției; c) ideea de echitate, care stabilește un echilibru al intereselor; d) ideea de proporționalitate în desfășurarea justiției [11].

Desigur, referirile conceptuale la care am făcut trimite și pe care le-am analizat pe scurt nu epuizează problematica extrem de interesantă a teoriilor jus-naturaliste și a dreptului natural. Considerăm că elaborările doctrinare în materie pot conduce la următoarele idei:

a) fenomenul juridic și implicit starea juridică a omului, legate indisolubil de starea sa socială, nu poate fi reduse numai la pozitivitatea legii. Altfel spus, sistemul normativ pozitiv nu poate fi considerat ca legitim prin el însuși, deoarece este relativ, temporar, supus voinței omului, a guvernanților, a determinărilor conjuncturale, iar libertățile pe care le generează poartă în conținutul lor, inevitabil și constrângerea, contigentul, condiționatul și determinarea exterioară voinței umane;

b) dreptul natural reprezintă transpunerea în concepte și categorii metafizice și juridice a stării naturale și raționale a omului, a firii sale etern bune, așa cum a fost creată de Dumnezeu. Raționalitatea dreptului natural rezidă în însăși rațiunile existențiale ale omului, rațiuni eterne pe care divinitatea le-a transpus în existența concretă a ființei umane;

c) sistemul pozitiv normativ al dreptului își are legitimitatea nu în propria sa construcție și nici măsar în principiile formale construite ale unei legi fundamentale, ci în principiile transcendentale, metafizice al dreptului natural. Corespondența dintre rațiunile interne ale legii pozitive, iar pe de altă parte raționalitatea valorilor morale și juridice ale dreptului natural se constituie, ca și criteriu al legitimității, normelor pozitive;

d) sub aspect teoretic, dreptul natural cuprinde concepte și categorii ale rațiunii pure cu caracter aprioric și, prin urmare, atemporale, dar care cuprind în sine întreaga existență naturală a omului.

e) legătura dintre starea naturală și starea socială a omului, de multe ori privită mai ales în Teoria contractului social printr-o relație de opoziție, este bine marcată de teoria dreptului natural, pentru care starea naturală a omului poate fi regăsită în întregime în fenomenalitatea sa socială, mai mult decât atât constituie însăși baza rațională pe care se construiește întreaga structură socială pe care omul nu o poate refuza și care, de asemenea, constituie esența sa. Altfel spus, starea socială a omului este o expresie a stării sale naturale, deoarece implică raporturi între persoane libere fără de care conștiința de sine ar duce la o existență însingurată, închisă într-un egoism absolut, contrară stării firești naturale și raționale a omului.

f) conceptele și categoriile dreptului natural pot avea și o formă concret juridică care exprimă, așa cum vom încerca să arătăm mai jos, unitatea și atemporalitatea dreptului. O astfel de formă, contrară relativismului și istorismului specific pozitivismului juridic, este materializată în ceea ce de regulă se consideră a fi drepturile naturale ale omului imuabile și intangibile, dar care pot fi exprimate în concepte și categorii juridice și consacrate în instrumente juridice.

g) în mod obișnuit, teoreticienii și adepții dreptului natural, mai ales în contextul iluminismului filosofic specific secolelor XVIII-XIX, au marcat și o separare, după părerea noastă nejustificată, a omului de Dumnezeu. Separând omul de divinitate, teoreticienii dreptului natural au așezat ca centru al preocupărilor teoretice ființa umană, făcând astfel din aceasta unica sursă a dreptului. Alături de alți autori avem în vedere în mod deosebit opera de excepție a Părintelui profesor univ. dr. Dumitru Stăniloae, considerăm că raționalitatea dreptului natural este dată de rațiunile divine, așa cum au fost ele conferite prin creație omului. În caz contrar, dreptul natural ar rămâne la un raționalism pur și steril, lipsit de deschiderea care să înfrângă orice formă a izolării omului ar însemna reducerea omului la stadiul de individ, așa cum de multe ori se întâmplă prin norma pozitivă edictată de stat și implicit la situarea omului în constrângerile firești ale determinismului temporar și material în care în mod inevitabil rațiunea umană considerată în limitele ei există și se manifestă.

h. Dreptul natural este singurul care poate întemeia și explica unitatea și atemporalitatea dreptului ,prin raportările la valorile etern umane , în primul rând: demnitatea, libertatea, egalitatea și identitatea de ființă, toate purtând pecetea rațiunilor divine create sădite în om, singura ființă care poartă chipul lui Dumnezeu și este chemată să dobândească asemănarea cu Dumnezeu.

 

II. Paradigme ale unității și atemporalității dreptului

Există ceea ce juriștii numesc instrumente ale dreptului, altfel spus expresii pozitive ale raționalității dreptului natural prin care valorile raționale și morale ale ființei umane, considerate în permanența lor ontologică, se regăsesc . Noi le considerăm paradigme ale dreptului În cele ce urmează dorim să concretizăm această realitate prin câteva succinte referi la ceea ce teoreticienii numesc „drepturile omului”, drepturi care nu se suprapun întrutotul în sfera „drepturilor cetățeanului” sau a drepturilor constituționale fundamentale. Drepturile omului sunt imuabile și intangibile și au la bază categorii și concepte apriorice al dreptului natural și mai ales nu depind de consacrarea lor prin legea scrisă fie și Constituția

Drepturile omului, în esență drepturile naturale necesită existența unei anumite concepții raționale al cărui principiu de bază reprezintă identitatea existențială a omului indiferent de aspectul concret, conferită de determinismul social, istoric, politic, cultural, etnic sau religios. Primul principiu al unei astfel de raționalități îl reprezintă egalitatea tuturor oamenilor. Nu este vorba de egalitatea în fața legii la care se referă dreptul pozitiv, ci egalitatea oamenilor considerată din punct de vedere a identității naturale de ființă a acestora, și prin „demnitatea” întotdeauna aceeași, invariabilă a ființei umane, indiferent de contextul istoric, social, politic în care există. Spunea Părintele Arsenie Papacioc, referindu-se la demnitatea neprețuită a ființei umane, că: ”omul valorează cât valorează Hristos după trup„.

Omul, indiferent de statutul său politic, de gradul de cultură sau civilizație, de rasă sau religie, este considerat a fi pretutindeni același, fără deosebire de formele concrete de manifestare ale existenței. Remarcăm în această privință rădăcinile adânci ale unei astfel de concepții asupra egalității, respectiv principiul identității tuturor oamenilor, care este comun atât în doctrina creștină ortodoxă, cât și spunem noi, pentru dreptul natural. Conform doctrinei creștine, originea și sfârșitul fiind comune tuturor, toți oamenii participă în mod egal la demnitatea pe care acesta o întemeiază: este vorba despre afirmarea egalității tuturor oamenilor, înzestrați cu aceeași deminate, așa cum a formulat-o și Sfântul Apostol Pavel în epistola către Galateni (III, 28): „Numai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber” [12].

Principiul egalității în această formă pe care am expus-o reprezintă esența concretizării teoriei dreptului natural în ceea ce numim drepturile omului. Dreptul natural domină astfel proclamările solemne și sistemice ale unor importante instrumente politice și juridice elaborate în perioada contemporană. Astfel: Declarația dreptului din Virgina din 12 iunie 1776, afirmă că: ”Toți oamenii sunt, prin natura lor, liberi și independenți. În preambulul Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii din 4 iulie 1776 se proclamă că: „Toți oamenii au fost creați egali; ei sunt înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile”.

Față de înaintași, astăzi se constată o rezervă sau chiar o reținere tot mai accentuată de a face referire la sacru, la Dumnezeu în Constituție și în legi, preferându-se profanul contingent și aflat exclusiv la măsurile finite și determinate material și temporar ale omului.

„Declarația Franceză a Drepturilor Omului și Cetățeanului” din 26 august 1789 are ca obiect expunerea „drepturilor naturale, inalienabile și sacre ale omului”. Acest document recunoaște că natura umană fiind identică în cazul tuturor oamenilor, aceștia beneficiază fără deosebire de drepturile care decurg din specificul naturii umane. Egalitatea concepută ca identitate existențială întru demnitate, altfel spus egalitate ontologică și nu juridică, este primul principiu rațional, am spune noi aprioric, al oricărei construcții privind drepturile naturale ale oamenilor.

„Declarația Universală a Drepturilor Omului” adoptată de Organizația Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, este un instrument mai mult decât juridic, dar, din nefericire aproape ignorat de practicieni și politicieni în preocuparea acestora excesivă spre pozitivismul juridic impus de era globalizării, eră care este opusă unității și armoniei și duce inevitabil la o diversitate uniformă așezată sub o falsă și efemeră formă care se dorește a fi unitară. Este un document important, care, în opinia noastră, reprezintă consacrarea în plan juridic contemporană cea mai pregnantă a dreptului natural.

Preambulul acestui instrument juridic consacră „unitatea familiei umane” și proclamă în primul articol că „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi”. Subliniem încă o dată că se consacră egalitatea ontologică a ființelor umane purtătoare în sine a rațiunilor create divine, și nu egalitatea formal juridică în fața legii.

Drepturile omului, enunțate în instrumentul juridic mai sus menționat, fac trimitere la identitatea universală a persoanei umane și, prin aceasta, au o valoare care transcende politicul relativismul și istorismul specific legii pozitive. Este vorba de identitatea de ființă a omului care nu exclude, ci dimpotrivă implică și explică diversitatea existențială , fără de care nu se poate concepe unitatea. După modelul Trinitar omul este unic în ființă dar divers prin ipostasul său. Numai astfel poate exista libertatea și nu într-o uniformitate generalizantă, așa cum actuala eră a globalizării încercă să o impună

Unitatea și atemporalitatea, ca rațiune a ființei umane, așa cum este înțeleasă de teologia creștin ortodoxă, reprezintă fundamentul permanenței dreptului omului și, prin aceasta, existența unui segment al stării juridice a omului care transcende determinismul temporar și cauzal și relativ al fenomenologiei juridice.

Este remarcabil faptul că în multe din instrumentele juridice internaționale în materie, drepturile omului apar ca „recunoașteri” sau ceea ce este aproape același lucru ca „declarații” de drepturi. Dacă formularea drepturilor este contigentă și depinde de decizii politice – fiind, din această cauză, în continuă evoluție - , înseamnă că ea nu este o activitate de creare, ci de recunoaștere a „dreptului de a fi om”, valoare permanentă și anterioară oricărui act politic.

Noțiunea de drepturi ale omului transcende recunoașterea prin intermediul normelor pozitive. Legitimitatea normelor pozitive există în măsura în care nu creează drepturile omului, ci le recunosc, transpunându-le în categorii juridice, conferindu-le și un regim de protecție adecvat.

În acest sens, Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care am făcut referire, proclamă în preambul „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiilor umane și a drepturilor lor egale și inalienabile.” Acesta este fundamentul libertății, al dreptății și al păcii în lume. 

Rațiunile acestui document regăsite în întreaga filosofie a dreptului natural așează, pe primul plan omul, iar statul și societatea sunt existențe subsidiare care își găsesc legitimitatea numai în măsura în care garantează pentru om realizarea ființei sale rațional – naturale. Unii autori consideră că Declarația Universală a Drepturilor Omului are prin aceasta un caracter individualist, datorită rolului redus acordat individului față de colectivitate. În opinia noastră, acest instrument internațional exprimă din plin sociabilitatea omului, dar ca persoană spirituală și liberă prin care se determină însăși configurația statului și societății. Spunea în acest sens Părintele prof. dr. Dumitru Stăniloae că „nu omul este pentru natură, ci natura este pentru om”. Este deosebit de interesant formularea din art. 29 alin. 1 din acest important document potrivit căruia „individul are îndatoriri numai față de comunitatea în care este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale.

Aceste modeste considerații vor a se constitui ca un început pentru o pledoarie mai amplă în ceea ce privește originea, sensurile și finalitatea naturală a legii pozitive, care în sens pragmatic ar însemna recurgerea la valorile rațional - morale ale dreptului natural în primul rând principiul egalității, al identității și al demnității ființei umane în raport cu orice act de justiție, valori atât de puțin consacrate și dezvoltate în diferitele forme normative ale pozitivismului juridic actual, civil sau penal. Nu dorim să insistăm asupra acestui aspect, dar remarcăm că actualele Coduri penale, instrumente juridice extrem de importante pentru libertatea omului, nu cuprind aproape nimic din ceea ce însemnează valorile eterne, atemporale, exprimate de teoria dreptului natural.

 

NOTE

 

Despre implicarea mirenilor în viaţa Bisericii în viziunea Domnului Dan Dungaciu

       În clasicul studiu “Mirenii în Biserică”, eminentul canonist român Liviu Stan era cât se poate de tranşant: „Convins că Biserica nu-şi poate manifesta din plin viaţa prin mădularele sale legate şi imobilizate... socotesc că trebuie să li se dea tuturor credincioşilor toată slobozenia, şi în slobozenie, toate drepturile ce li se cuvin, potrivit situaţiei lor de mădulare vii ale bisericii. Altfel biserica nu va fie vie niciodată, ci va vegeta mereu“. Avertismentul din anul 1939 al teologului ortodox român rămâne periculos de valabil. Prestaţia şi conştiinţa mireanului în Biserica noastră rămâne problematică, iar relaţia dintre Ortodoxie şi spaţiul public din România arată prost.

Trei motive, cauze şi pricini pot fi invocate aici şi acum pentru a înţelege de ce statutul mireanului este astăzi nedefinit, difuz, contestat. Pe de-o parte, „dictatura“ liberei cugetări, dominantă în spaţiul public, care vituperează – de cele mai multe ori liberă de orice cugetare – la apariţia vreunei voci „reacţionare“. A doua pricină este lipsa de coerenţă şi de consistenţă a „turmei credincioase“, care, deşi dominantă cantitativ, rămâne, calitativ, extrem de pestriţă şi incapabilă să îşi gestioneze lucrativ adeziunea statistică la cei „86% de creştin ortodocşi“. În al treilea rând, lipsa capacităţii de „angajare la acţiune“ a mirenilor, defect care le aparţine, dar care poate fi plasat şi în contul administraţiei bisericeşti. Să le luăm pe rând.

 

Când libera cugetare fură startul… - remarcă sociologul Dan Dungaciu

La fotbal şi la agricultură se pricepe toată lumea! Asta repetăm abundent. Dar la... religie? Dacă te uiţi cum arată spaţiul public din România, senzaţia pe care o ai deseori este că Biserica sau credinţa devin subiecte în raport cu care nu există nici autocenzură. Oricine se poate pronunţa în aceste chestiuni, nestingherit şi nepedepsit. Dacă în agricultură şi fotbal poţi, totuşi, să o dai în bară şi să te faci de râs, în problematica religioasă, nu. Libera cugetare din România se exprimă prompt, vigilent şi apodictic pe orice temă creştină, în special creştin-ortodoxă, cu toate că subiectul, inclusiv în datele sale elementare, îi este de cele mai multe ori străin. Iar ideea instituită tacit că nu contează competenţa când te pronunţi pe chestiuni religioase (Biserică, credinţă, cler, dogmă etc.) este prima înfrângere a mireanului în spaţiu public. Libera cugetare fură, de fiecare dată, startul şi impune cadrul în care disputa se derulează, instituind o defecţiune a spaţiului public pe care o acceptăm senin şi firesc. Este măsura lipsei de prezenţă publică a laicatului, parcă anesteziat de recensăminte sau sondaje encomiastice.

Corelativ cu această primă chestiune, vine a doua. Referinţa obsesivă la... Europa! Care „Europă“ devine în mâinile liberei cugetări o veritabilă bâtă pentru a mai tempera din faşă fie prezenţa prea puternică în spaţiul public a Bisericii, fie vreo suspectă apropiere dintre aceasta şi stat. Pericol, strigă aceştia! Aşa ceva nu este european, glăsuieşte ultragiată libera cugetare şi dă aspru din deget. (Deşi, în paranteză fie spus, statul nostru cariat de corupţie, ineficienţă şi lipsă de angajamente morale, a evoluat de 20 de ani în răspăr cu orice idee religioasă.)

Referinţa la Europa este, în acest caz, ridicolă şi incultă. Pentru că, în realitate, Europa nu are un model unic şi unanim acceptat. Relaţia dintre Biserică şi stat nu este reglementată de vreun acquis communautaire. Dincolo de separaţia dintre Biserică şi Stat, moştenire unanimă a modernităţii, modul în care aceasta se instituie este extrem de divers. A spune că o anumită relaţionare încalcă „normele europene“ este riscant. Care norme ar fi încălcate? În raport cu ce măsurăm deviaţia? Există astăzi acreditate trei-patru modele „europene“ pentru relaţia Stat-Biserică, cu deosebiri însemnate inclusiv între exemplele care intră în aceeaşi categorie. Nu există, prin urmare, un model, pentru că această relaţie s-a constituit în timp, printr-o chimie socială şi religioasă sofisticată, în care intră, deopotrivă, tradiţiile, istoria locală, gradul de religiozitate al populaţiei, influenţele externe sau pecetea confesională. Referinţa apodictică la un aşa-numit „model european“ în gestionarea relaţiilor Stat-Biserică este deci un abuz, iar acceptarea ei tacită este o altă manieră a laicatului de a rămâne timorat şi defensiv (fie că este vorba despre icoanele din biserici sau de o legislaţie specifică pe dimensiunea socială).

Al treilea element prin care discursul public este distorsionat este „iluzia neutralităţii“. Libera cugetare a reuşit să impună ideea că a vorbi din afara religiei înseamnă neutralitate, iar toţi care „sunt cu Biserica“ sau „cu popii“ sunt viciaţi iremediabil şi inapţi să-şi depăşească propriile prejudecăţi. „Soluţia“ liberei cugetări sună aşa: dacă eşti religios trebuie să-ţi menţii religia privată, să nu îţi exhibi, impudic, prejudecăţile în spaţiul public. Altminteri spus, ţi se cere să te comporţi ca şi cum religia nu are nicio importanţă pentru tine! Credinţa ta – axială şi constitutivă pentru un credincios – nu poate servi nici ca bază a discursului politic, nici măcar ca bază a discursului public.

Şi aici apare problema acestui stil de gândire: dacă eşti femeie (identitate de gen) sau homosexual (identitate sexuală) poţi să-ţi prezinţi mesajul şi revendicările publice în funcţie de această identitate, dar dacă eşti credincios (identitate religioasă), nu. Religia devine, după vorba unui teolog american, „… just another hobby“. Unii merg duminica la pescuit, alţii la film, alţii la munte, alţii... la biserică. Acest mod de a gândi presupune, în subsidiar, faptul că „religia“ (credinţa) este doar una dintre multele credinţe pe care inşii le posedă la un moment dat – perspectiva seculară – ceea ce, din perspectivă religioasă este complet eronat şi tendenţios. Căci din acest punct de vedere, credinţa este „identitatea“ constitutivă cea mai importantă, cea care modelează conştiinţa şi defineşte inserţia omului în realitatea (şi) socială. Sofismele liberei cugetări – căci sofisme sunt – odată înlăturate, nu fac decât să releve concluzia: personajul care vorbeşte în numele secularului nu este cu nimic mai neutral decât cel care vorbeşte în numele religiosului. Doar pretinde, forţând lucrurile, că este. Există aici o cale de mijloc? Aparent, nu... Situarea, vorba post-modernilor, nu poate fi evitată. Deocamdată, spaţiul public din România nu a învăţat acest adevăr elementar: în măsura în care le considerăm „prejudecăţi“, cele religioase nu sunt cu nimic mai presus sau mai prejos de prejudecăţile liberei cugetări.

 

În ce cred cei care (mai) cred? – ne întreabă sociologul Dan Dungaciu

Cunos­cutul titlu al dialogului dintre filosoful Umberto Eco şi cardinalul Carlo Maria Martini, „În ce cred cei care nu cred“, induce o idee falsă. Respectiv, că „cei care cred“ ar fi o tabără omogenă, care ştie ce vrea şi, mai ales, care poate fi aşezată într-o singură categorie. Statistica nu face decât să întărească această idee, inclusiv atunci când se aplică la cetăţenii României: în termenii comparativi ai sondajelor, religiozitatea acestora ar fi mult peste media europeană, românii fiind, declarativ, foarte harnici în a-şi declara credinţa. Dar o cercetare calitativă ne-ar dezvălui incomparabil mai multe şi ar fi un instrument pentru a explica – totuşi! – lipsa prezenţei publice a discursului religios, în ciuda dominaţiei cantitative indiscutabile.

 

La pelerinaje,  iconiţele sunt vândute ca în talcioc, pe post de talismane purtătoare de noroc – afirmă, cu multă seriozitate şi responsabilitate, Domnul Dan Dungaciu

Iată doar câteva ipostaze sociologice ale religiozităţii românilor, fără pretenţii de exhaustivitate. Prima categorie este cea a „omului religios“, credinciosul propriu-zis, care frecventează biserica regulat şi stă binişor şi la nivelul catehetic. Este o categorie sociologică constantă, chiar dacă greu de cuantificat.

A doua categorie este cea a „pelerinului“. Acest personaj religios – nu este vorba despre toţi participanţii la pelerinaje – este spectatorul fervent şi frecvent al oricăror procesiuni: înfăţişări de icoane, moaşte sau alte „instrumente“ eficace religios. Acest tip nu frecventează regulat biserica, sau, oricum, preferă un pelerinaj concret unei prezenţe constante şi monotone la liturghie. Nu e neapărat necredincios, dar este unul care vrea răspunsuri prompte. Pentru el, viaţa liturgică este exasperantă prin lentoare; el caută, negustoreşte, bonificaţii concrete şi eficacitate aici şi acum. În ultimă instanţă, acest personaj nu se luptă neapărat pentru cele veşnice, ci utilizează cele veşnice pentru victorii din prezent: un câştig la loterie sau la un examen, o boală de trecut, o moştenire de căpătat, o căsnicie de refăcut.

A treia categorie este cea a „credinţei fără apartenenţă“. Acest personaj este credincios, dar nu poate crede tradiţional. Este credincios, dar nu mai aparţine Bisericii creştine. Nevoia lui de religiozitate se livrează acum unor forme exotice, asiatice, sau diverselor eclectisme mistice răsăriteano-orientale. Sociologii numesc asta „noi mişcări religioase“.

A patra categorie este cea a „apartenenţei fără credinţă“. Această categorie aparţine Bisericii tradiţionale, zgomotos chiar, doar că aparţine altfel. Nu atât prin legături de credinţă, cât prin conexiuni istorice. Biserica Ortodoxă este acum importantă deoarece este „a noastră“, nu neapărat pentru că este darul dumnezeiesc făcut oamenilor întrucât nu pot să se mântuiască singuri. Pentru această categorie, Biserica devine patrimoniu istoric – este mai degrabă românească decât ortodoxă.

A cincea categorie este cea a „creştinului nepracticant“. Este un oximoron, desigur, dar unul cu semnificaţie sociologică certă. Cei care aparţin acestei categorii au o locaţie declarată şi asumată, respectiv Biserica tradiţională de la care se revendică, se consideră religioşi şi nu au neapărat o atitudine patriotardă faţă de Biserică. Doar că o frecventează extrem de rar sau deloc. O secţiune consistentă din acest tip este intelectualistă: nu poate nici în ruptul capului să ia în serios un popă mai puţin şcolit decât ea, darămite să sărute dreapta bătătorită a unui preot de ţară.

Ultima categorie este cea a „indiferentului“. Cel care o ilustrează nu este ateu, pentru că nici măcar nu se oboseşte să îl conteste pe Dumnezeu. Se declară creştin-ortodox din inerţie, dar în realitate este anesteziat religios; pentru el, pur şi simplu, problema nu există. Teologic vorbind, atitudinea este un păcat dintre cele mai grave: al nesimţirii, şi a fost sancţionat drastic de Sfinţii Părinţi. Categoria tinde să devină o ilustrare tot mai solidă a europenităţii noastre cotidiene.

Care este ponderea acestora în masa celor 90% creştin-ortodocşi? Greu de spus. Dar diversitatea aceasta, încă precar cercetată, dă seama în mare măsură, cum spuneam, de prestaţia neîndestulătoare a laicatului în spaţiul public. Credem diferit – ceea ce e firesc, până la un punct – dar se pare că uneori nici măcar nu credem în aceleaşi lucruri.

 

Cine gestionează „mădularele slobode şi active“? – Se întreabă, pe bună dreptate, sociologul Dan Dungaciu

Dincolo de baraje sau incapacitatea mirenilor de a infuza religios spaţiul public, nici intervenţia administraţiei bisericeşti nu a fost cea mai eficientă. Şi asta din două motive. Prima ţine de lipsa unui portret judicios al spaţiului religios autohton. A fi sociolog al religiei în România este o bizarerie, iar piaţa muncii este practic opacă la aşa ceva. Dar nici Biserica nu a încurajat acest demers. Existenţa sociologilor religiei sau a institutelor de profil afiliate uneia sau alteia dintre Biserici este un loc comun în Occident. La noi, nu, în ciuda bogăţiei peisajului religios din România, amplificat cu românii din diaspora (SUA, Europa) sau cei din jurul României (Republica Moldova, Serbia, Ucraina etc.). O expertiză sociologică, fie şi afiliată, nu i-ar fi stricat deloc Bisericii şi ar fi ajutat-o să îşi ghidoneze acţiunea, să decripteze cât mai just profilul, nevoile şi aspiraţiile credincioşilor ei. Şi, în ultimă instanţă, să îşi livreze mesajul mai eficace.

Şi aici apare a doua problemă. Deşi aplombul mediatic al Bisericii este, în termeni comparativi, cel mai pregnant după anul 1990 încoace – televiziune, radio, presă scrisă –, aceasta evoluează, deocamdată, cu frâna de mână trasă. Lipsesc din peisajul mediatic, deseori, „mădularele slobode şi active“ ale Bisericii, disputele, controversele, chiar vocile critice – dar critica aceea pe care un Nae Ionescu o fixa „în limitele teologiei“ şi o aşezase drept program al Predaniei. De aici, prin recul, şi incapacitatea de a puncta, decisiv, spaţiul public din România.

„Oficial ne merge bine...“ Teoretic vorbind, „spaţiul public“ într-o democraţie este un loc de comunicare liberă, unde toate vocile trebuie lăsate să vorbească, toate au dreptul să urce pe scenă, iar decizia vine în urma argumentelor şi „agreement“-uri rezonabile, fără – în niciun caz! – recurgere la forţă. Cam aşa sună o definiţie consacrată. Spaţiul public este deci locul unde se poate obţine consens (sau nu) prin acţiuni discursive.

Se aude vocea mireanului din România în acest spaţiu? Contează ea? Cum am încercat să sugerăm mai sus, nu. Sau prea puţin. De aici şi dificultatea de a vorbi astăzi despre un dialog real în societatea românească şi o prezenţă pe măsură a Ortodoxiei în spaţiul public. Laicatul rămâne deocamdată statistic… - afirmă şi susţine, cu multă sinceritate şi seriozitate, Domnul Dan Dungaciu.

Material întocmit, realizat şi redactat de Dr. Stelian Gomboş (sursa: www.historia.ro)
 

Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Apocalipsa Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan (poezie) - Ana-Georgiana Grigore


Evenimente. Apeluri. Petitii
Apel pentru dreptul la viață. Nu-i abandona, nu-i avorta, îi primesc eu!

 

La începutul acestei veri, părintele Vasile Antonie Tămaș din Parohia Vâlcele, județul Covasna, a lansat campania: "Un român pentru România. Nu-i abandona, nu-i avorta, îi primesc eu!".

Mesajul părintelui, postat sub forma unui video pe Facebook, a atras deja peste 130.000 de vizualizări, și este unul emoționant, care pledează pentru dreptul la viață al pruncilor. Se adresează femeilor însărcinate care se gândesc la avort, încurajându-le și sprijinindu-le pastoral, moral, emoțional, dar și financiar să ducă sarcina la termen.

Părintele a declarat: "Unde ne sunt patrioții?  Unde ne sunt eroii? Ne sunt avortați. Am mai pierdut o țară din lipsa coloanei vertebrale și a demnității. (…) Mă adresez celor care au de gând să avorteze un prunc sau vor să-l lase pradă deznădejdii într-un orfelinat al statului: nu o faceți! Aduceți-l aici și lăsați-l în pragul bisericii mele."

Într-un interviu acordat în exclusivitate agenției de știri Activenews, Părintele Tămaș a declarat că își dorește să colaboreze cu preoți și laici și din alte județe, dar și că dorește să construiască un așezământ pentru creșterea pruncilor salvați de la avort. Ar putea fi un nou proiect de suflet, de felul celui dezvoltat la Valea Plopului de părintele Nicolae Tănase.

"Mi-aș dori ca această campanie să fie preluată de persoane și din alte județe. Idealul este un așezământ pentru copiii abandonați, pentru cei salvați de la avort… Aș vrea ca să vină la mine 1.000 de femei pe zi care să-mi spună: „Părinte, nu avortez dacă-mi promiteți că ma ajutați să am grijă de el”. Nu ar fi nicio problemă. Putem face un bloc cu 10 etaje pentru o bancă trădătoare și nu putem face un bordei pentru un prunc?

Eu pun la dispoziția acestui proiect două hectare de teren. Am decis să colaborez cu niște experți pentru a putea accesa banii din fonduri europene, să vedem dacă putem accesa acești bani. Dacă nu, mă voi baza pe donații și pe sponsorizări.  

Campania nu este doar pentru toată țara, ci pentru toată lumea! Am luat legătura cu preoți din județul Covasna, Caraș-Severin, din Sibiu, din Bistrița-Năsăud și s-au alăturat și ei acestei campanii.

Noi avem nevoie de eroi în viață, nu în morminte. Avem nevoie de eroi pe care să-i formăm noi. Degeaba avem 5 milioane de eroi în morminte, dacă avem 5 milioane de trădători în viață. Erou nu înseamnă să dai cu sabia: înseamnă că dacă ești gunoier să-ți faci treaba bine, să fie strada curată, dacă ești profesor înseamnă să-ți dai silința față de elevi, dacă ești parlamentar atunci reprezintă interesele celor care te-au ales nu ale tale și așa mai departe…"

Pe contul său de Facebook, părintele Tămaș scria că de la începerea campaniei, 11 prunci au fost salvați de la avort, peste 40 de familii sărace au fost ajuatte cu bani, haine, mobilier, iar zeci de viitoare mămici au fost sprijinite moral și financiar.

Iată mesajul părintelui Vasile Tămaș:

"Campania ”Un român pentru România” - realizările din prima lună:

- 11 copii nenăscuți salvați de la avort

- 5 persoane cu diferite boli suficient de grave, susținute financiar

- peste 40 de familii sărace ajutate cu: bani, mâncare neperisabilă, haine, mobilier pentru copii, suport moral și fizic

- câteva zeci de viitoare mame, consiliate și sprijinite în felurite moduri.

Continuăm lupta pentru singura Patrie care ne definește! Mamelor, nu-i avortați, nu-i abandonați, îi creștem noi!

Aștept, în continuare, apelurile dumneavoastră făcătoare de bine, la tel. 0768 901 642

Nimeni nu rămâne neajutat! Vă mulțumesc și vă iubesc!"

 

Detalii și mesajul video sunt disponibile aici:

https://www.facebook.com/tamas.antonio/videos/1022398931129741/

 

CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Călăuziri spre Înţelepciune. O carte pentru tineri şi nu numai - Pr.dr. Vasile Gafton (CARTE)

Prolog – introducere şi prezentare

            Încă de la bun început, doresc să recunosc faptul şi să dezvălui adevărul că am apreciat întotdeauna, activitatea, bogată, frumoasă, densă, binecuvântată şi consistentă, multiplă, îmbelşugată şi variată a Părintelui Protopop Dr. Vasile Gafton, articolele, interviurile pe care le-a acordat sau discursurile şi predicile pe care le-a susţinut, in diferite împrejurări şi cu diferite ocazii, altfel spus, toată activitatea sa pastoral - misionară, caracterul şi cultura foarte vastă şi solidă de care dispune, de asemenea (şi) dragostea sfinţiei sale pentru cultura, arta şi spiritualitatea autentică!...

Sunt de-a dreptul mişcat şi impresionat de capacitatea şi puterea preacucerniciei sale de muncă susţinută, pe care o desfăşoară, cu timp şi fără timp, şi bine face că are această atitudine faţă de viaţă, faţă de semenii si cunoscuţii săi, care nu sunt puţini şi care, dacă sunt sinceri şi oneşti, îl apreciază şi îl admiră foarte mult, fiindu-i cât se poate de recunoscători, aşa cum încerc să-i fiu şi eu!...

Astfel bunăoară, la Editura „Andreiana” a Arhiepiscopiei Sibiului a apărut recent lucrarea „Călăuziri spre «înțelepciune». O carte pentru tineri și nu numai”, scrisă de Părintele Dr. Vasile Gafton - Protopop de Avrig, județul Sibiu.

Lucrarea a apărut cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Dr. Laurențiu Streza - Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului.

Lucrarea Părintelui Vasile Gafton face parte din publicațiile apărute la Sibiu în „Anul omagial al educației tineretului ortodox” și se adresează în mod special celor care încearcă să găsească sensurile profunde ale Sfintelor Scripturi, în special în Cartea Psalmilor.

Căci, dintre scrierile biblice vechitestamentare, Psaltirea este în mod sigur cea mai populară. Ea a rămas ceea ce a fost de la început: o carte a sufletului credincioşilor. Mântuitorul Iisus Hristos însuşi a vorbit despre ea ca despre o scriere reprezentativă, atunci când adresându-se Apostolilor Săi, după înviere, le-a adus aminte că se cuvenea să se împlinească toate cele scrise despre El în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi (Luca 24, 44).

În contextul în care au fost amplasaţi aici de către Domnul nostru Iisus Hristos, Psalmii reprezintă cea de a treia grupă de cărţi din Biblia ebraică, a haghiografelor sau chetuvim (în traducere - celelalte scrieri ce rămân neâncadrate în primele două grupe: Legea şi Profeţii). Psaltirea fiind cea mai cunoscută dintre acestea, este amintită în locul lor.

Niciodată această lucrare n-a încetat să se afle în centrul preocupărilor celor dornici de pocainţă şi mântuire. Interesul prioritar de care s-a bucurat permanent este determinat de bogaţia şi, în egală măsură, de frumuseţea cuprinsului ei.

Sfântul Vasile cel Mare evidenţiază aceste alese calităţi ce caracterizează Psaltirea, atunci când scrie în Comentariul său la Psalmi următoarele: "Într-adevăr, altceva ne învaţă Profeţii, altceva Istoricii, altceva Legea, altceva... Proverbele.

Cartea Psalmilor însă cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor din toate. Ea prooroceşte cele viitoare, face aluzii istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos".

Într-alt loc, acelaşi Sfânt Părinte ne oferă şi aceste interesante consideraţii asupra Psalmilor, scriind: "Câtă învăţătură nu poate cineva agonisi din Psaltire? Mareţia bărbăţiei, exactitatea dreptăţii, însemnătătea înfrânării, desăvârşirea judecăţii, chipul în care să se mântuiască, dreapta măsură a răbdării, într-un cuvânt, tot felul de binefaceri. Numai aici poate găsi cineva teologia cea desăvârşită, aici profeţiile despre întrupare, aici ameninţarea judecăţii celei veşnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduinţa măririi ce ne aşteaptă şi descoperirea tainelor celor neajunse. Toate acestea se gasesc in Psaltire ca intr-un mare si bogat tezaur".

După Sfântul Atanasie cel Mare, Psaltirea "cuprinde în sine zugrăvite toate simţămintele oricărui suflet omenesc, schimbările şi înnoirile lui, aşa încât dacă cineva voieşte, poate să-şi ia şi să-şi însuşească zugrăvirea ce i se potriveşte".

Pentru Sfântul Ambrozie, această frumoasă carte este "glasul Bisericii în mărturisirea prin cântare a credinţei celei una".

La fel de elogios grăieşte despre Psaltire şi Sfântul Ioan Hrisostom, când spune: "Toate Scripturile sunt sfinte, dar Psalmii au ceva mai mult". Casiodor numeşte Psaltirea "fântâna nestricată" ce izvorăşte veşnic apa cea vie a mântuirii.

Varietatea cuprinsului Psaltirii ne îndreptăţeşte să spunem că de altfel nici nu avem de a face cu o carte în accepţiunea obişnuită a acestui cuvânt, adică cu o scriere unitară în alcătuirea ei, ci mai degrabă cu o colecţie de texte de o mare diversitate: cântări religioase, imne, meditaţii, rugăciuni etc, apărute în epoci diferite şi din inspiraţia mai multor autori.

În total sunt 150 de astfel de texte. Se cuvine însă precizat că în afară de textele din această colecţie mai întâlnim presărate şi în celelalte cărţi ale Bibliei, bucăţi literare similare cărora le putem atribui, fără nici o ezitare, numirea de psalmi. Spre exemplificare amintim: Cântarea lui Moise din Ieşire cap. 15 ; altă cântare a lui Moise din Deuteronom cap. 32, 1-43; Cântarea Deborei şi a lui Barac din Jud. cap. 5; Cântarea Anei din I Sam. cap. I, 1-10, Cântarea de mulţumire a lui David pentru izbăvirea de vrajmaşi din II Sam. cap. 22; Psalmul de laudă al lui David din I Cronici cap. 16, 8-36; Cântarea de mulţumire din Isaia cap. 12, 4-6; altă Cântare de mulţumire din cartea aceluiaşi profet, cap. 25; Cântarea celor răscumparaţi, din Isaia cap. 26; altă Cântare din Isaia cap. 42, 10-12; Rugăciunea din Ier. cap. 3, 22-25; alte rugăciuni din cartea aceluiaşi profet de la cap. 10, 23-25;  16, 19-20;  18, 19-22; 20, 12-18; Rugăciunea de izbăvire a lui Iona din cap. 2 al cărţii cu acelaşi nume; Psalmul din Miheia cap. 7, 7-10; tânguirile din Plângeri cap. 3 şi 5; Psalmii din Iov cap. 5, 9-27; 12, 13-25, etc.

Mai bine cunoscuţi şi mai des utilizaţi în cadrul cultului public şi în rugăciunile particulare rămân însă cei 150 de Psalmi care alcătuiesc cuprinsul Psaltirii. Ei constituie cea mai preferată lectura a credincioşilor. Sunt izvorul cel mai îmbelşugat de cugetări înalte şi de sfătuiri folositoare pentru binele sufletesc, personal şi comunitar.

Ca atare, Psaltirea este o carte care a ocupat şi ocupă un loc important şi central în spiritualitatea ortodoxă şi, de aceea, se cuvine să o preţuim, să o cultivăm şi să o utilizam şi noi precum au preţuit-o şi au folosit-o înaintaşii, moşii şi strămoşii noştri, secole de-a rândul până astăzi.

Deci, valoarea și profunzimea de sens din cele mai frumoase pasaje scripturistice ale Vechiului Testament oferă până în prezent inepuizabile surse de meditație pentru tineri și pentru toți credincioșii aflați în permanentă căutare a adevăratei înțele­pciuni.

Astfel, Părintele Protopop Dr. Vasile Gafton încearcă prin lucrarea apărută, recent, la Sibiu să deschidă cititorilor noi perspective și căi spre a găsi în Psalmi răspunsurile pe care nu le pot afla în alte scrieri.

Cu alte cuvinte, „Cititorul nu are dinainte un studiu asupra Psalmilor sau asupra adevărului, nu are dinainte o scriere care vrea să demonstreze neapărat ceva, ci textele colectate aici sunt concretizarea în formă scrisă a unui șir de «cuvinte» rostite în Postul Mare al anului 2015.

Nefiind suficient de extinse pentru a constitui ele singure o lucrare de întinderea unui volum, am completat aceste «cuvinte» cu câteva articole și meditații care au atins frontal sau, pe alocuri, doar tangențial problema înțelepciunii.

Nici aceste «cuvinte», meditații și articole nu au fost generate dintr-un sentiment de prea mare siguranță personală sau de pricepere dobândite într-o solitudine extatică și total ruptă de realitate, ci, dimpotrivă, au fost motivate mai degrabă de dorința de a arăta, atât cât ne-a stat nouă în putere, pe baza unor scrieri ale Sfinților Părinți, ale unor autori religioși și chiar ale unor cercetători din domenii umaniste și științifice, dar și pe baza unor reflexii personale ancorate într-o existență trăită zilnic ca încercare de a da mărturie cu privire la faptul că, pe de o parte, înțelepciunea ar trebui să constituie o preocupare constantă a tuturor creștinilor, iar, pe de altă parte, că ea nu este chiar atât de greu dobândit de către oricare dintre cre­dincioșii Bisericii”, spune autorul în Cuvânt înainte.

De aceea, cartea de faţă oferă tinerilor și celorlalte categorii de cititori argumentele necesare pentru a demonstra că adevărata în­țelepciune stă în dragostea pentru Dumnezeu și în ascultarea față de El.

Din acest motiv volumul în cauză are o valoare deosebită și se adaugă eforturilor Bisericii de a veni în întâmpinarea tinerilor, „vlăstarele neamului românesc, pentru că ele au nevoie să fie călăuzite spre lumină, să fie sprijinite pentru a crește drept, cu dragoste curată față de neam, de Țară și față de Biserica și credința moșilor și strămoșilor noștri”, după cum spune Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurențiu Streza în Cuvânt de binecuvântare.

În altă ordine idei, această carte este structurată pe 14 capitole, dintre care amintim: „Despre înțelepciune ca rezultat al străduinței de a alege între ură și iubire”, „Despre oameni care doar cred că trăiesc și despre oameni care trăiesc doar pentru că cred”, „Goana epuizantă după noi înșine. O abordare (pseudo) fenomenologică a conștiinței superstițioase”, „Psaltirea și firea omenească” și „De ce trebuie să fim totuși înțelepți?”.

(Cf. Ştefan Mărculeţ - http://ziarullumina.ro/aparitie-editoriala-dedicata-tinerilor-la-sibiu-113451.html - 29.06.2016/12.07.2016; http://www.mitropolia-ardealului.ro/aparitie-editoriala-dedicata-tinerilor-la-sibiu/ - Ziarul “Lumina” – Ediţia de Transilvania - 12.07.2016).

 

Epilog - Despre primenirea duhovnicească a tinerilor în Hristos, prin Biserică...

Pornind şi plecând, aşadar, de la cartea semnată de către Părintele Protopop Dr. Vasile Gafton, vom ajunge la observaţia, constatarea şi concluzia că, pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!...

            Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării.

Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe!...

Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!...

Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei!...

Tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic – mărturisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacaralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!...

Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!...

Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bineştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Iisus Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui!...

Vorbind, aici şi acum, de primenirea duhovnicească, ne referim la purificarea noastră duhovnicească ce trebuie să urmeze şi să împlinească, în mod integral, învăţătura Bisericii lăsată nouă moştenire de către Mântuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, ne arată nouă calea (unică şi autentică) ce duce la mântuire, parcurgând drumul de la „Chip” la „Asemănare”, adică de la „Biserica luptătoare” spre „Biserica Triumfătoare” a Împărăţiei celei veşnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a păcatelor) dar este pentru lumea aceasta (a păcătoşilor)!...

Altfel spus, propovăduirea şi mărturisirea noastră nu trebuie să fie una de „ghetou” ci una săvârşită în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, pentru a ajunge la o curăţire şi o desăvârşire a lăuntrului nostru şi al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!..

Zic toate acestea pentru că, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei şi a păcatului comodităţii, a triumfalismului şi a autosuficienţei, toate fiind mânate de păcatul orgoliilor personale, adică a mândriei şi a slavei deşarte!...

Energia rămasă după toată răvăşirea noastră moral - duhovnicească, o epuizăm prin provocarea şi alimentarea patimii curiozităţii, a vanităţii, a satisfacerii plăcerilor şi a păcatelor de tot felul, după care ajungem la deznădejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigaşului – toate acestea din cauza diavolului care a reuşit să ne înrobească, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc şi trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simţiri!... 

            Tendinţelor bine cunoscute de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini trebuie să le opună smerita participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să aibă puterea, dreapta socoteală şi capacitatea de a dori să rămână mereu tineri, pentru a avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune cu oamenii, în şi prin Biserică!...

            În tot acest răstimp acordat, din bunătate divină, dobândirii mântuirii noastre, trebuie să învăţăm foarte multe lucruri, în primul rând că nu suntem niciodată singuri, că Dumnezeu este mereu asupra fiecăruia dintre noi; să învăţăm că trebuie să fim recunoscători celor care ne-au învăţat, ne-au îndrumat şi ne poartă de grijă şi să nu-i judecăm pe cei care nu au putut fi alături de noi atunci când aveam nevoie!...

            Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără, şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea fermă că toţi vor dobândi - în timp - ceva comun, şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte concrete.

Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”

Prin urmare, cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!...

Totodată, distinsului şi vrednicului autor, propovăduitor, sacerdot şi mărturisitor, pe care ţinem să-l felicităm, cu toţii, (şi) pentru această nouă şi rodnică sau mult folositoare lucrare, şi pe care o recomandăm tuturor cu toată căldura, îi dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte cărţi şi volume ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea dragostea sau ataşamentul faţă de valorile perene ale Bisericii şi neamului nostru Românesc, precum şi vivacitatea ori tinereţea spirituală cu care l-a înzestrat Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat, pe devotatul şi iubitul Său fiu – slujitor, şi, totodată, îi dorim să aibă parte, în continuare, de folositoare bucurii, de binecuvântate mângâieri şi de nemărginite împliniri duhovniceşti, atât aici pe pământ, cât mai ales dincolo, în lumea cealaltă – a Împărăţiei Cerurilor, unde să se bucure de înveşnicita comuniune cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în lumina cea neînserată a Sfintei Treimi! Amin!...

Dr. Stelian Gomboş 

Muntele Athos - Istorie si innoire in paradisul monahilor - Graham Speake (CARTE)

Prezentare:

Hartie lucioasa, imagini color

Detalii despre carte / COMANDA

 

Viata si opera teologica a lui Grigorie al II-lea Cipriotul, patriarhul Constantinopolului cu traducerea integrala a tratatelor - Jean-Claude larchet (CARTE)

Prezentare:

"Gheorghe Cipriotul (1241-1290), este un strălucit scriitor bizantin, devenit patriarh de Constantinopol între 1283 și 1289 sub numele de Grigorie al II-lea, dar încă puțin cunoscut. Totuși, numele Patriarhului Grigorie Cipriotul revine adesea în reflecțiile asupra problemei Filioque, mai ales în cadrul dezbaterilor ecumenice de fond, ce vizează un acord între ortodocși și romano-catolici, care rămân până azi profund despărțiți în privința acestui subiect. Gândirea sa teologică oferă de fapt noi perspective pentru dialog pentru că, refuzând cu fermitate filioquismul latin - conform căruia Duhul Sfânt purcede și din Fiul -, ea dezvoltă și clarifică ideea unor Părinți greci, potrivit cărora Duhul Sfânt există din Tatăl prin Fiul, într-un sens acceptabil pentru Biserica Ortodoxă: cel al unei manifestări a Duhului nu doar temporală (în plan iconomic) ci veșnică (în plan teologic). Grigorie Cipriotul este de asemenea recunoscut ca unul dintre inspiratorii Sfântului Grigorie Palama pentru unele aspecte ale teologiei sale despre energiile dumnezeiești."

Jean-Claude Larchet

Detalii despre carte / COMANDA

Vaccinurile si autoimunitatea -Yehuda Shoenfeld, Nancy Agmon-Levin (CARTE)

Prezentare:

Acest tratat de imunologie aplicată este echilibrat, cu evidenţierea meritelor operei vaccinaliste şi cu lansarea unui semnal de alarmă asupra reacţiilor adverse ,,severe şi chiar fatale“. Autorii sunt personalităţi cu o expertiză de necontestat în domeniul imunologiei fundamentale şi clinice.
Bolile autoimune au o bază genetică, adică sunt foarte personale şi ,,este naiv să credem că toţi oamenii sunt la fel“. De aceea, orice sistem public de sănătate care încearcă să introducă în corpul unui om sănătos o moleculă farmacologic activă, motivând proeminență, comite un act nedeontologic şi lipsit de etică, lăsând sintagma ,,drepturile omului“ goală de conţinut. Autorii acestei cărţi au o conştiinţă profesională înaltă. Ei nu critică vaccinurile, dar demască reacţiile adverse imune şi autoimune, cu scopul evitării lor şi cu speranţa că metoda poate fi perfecţionată.
Sperăm că şi în România practicienii din domeniul medical – imunologi, cercetători şi clinicieni, medici de familie, epidemiologi, factori de decizie din sistemul de sănătate publică – vor primi cartea, cu studiile, experienţele şi adevărurile descoperite în ea, ca pe un eveniment ştiinţific preţios, de care – în mod necesar şi chiar obligatoriu – trebuie să se ţină cont.

Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă

Detalii despre carte / COMANDA

Au fost odata... Marturii si convorbiri cu mari duhovnici - Ierodiacon Paraschiv Cleopa (CARTE)

Prezentare:

Dialog cu un necredincios Despre existenta lui Dumnezeu si despre care religie este cea adevarata Ştiinţă si religie. Creaţionism - Bogdan-Ioan Vasiliu (CARTE)


Copilaria Parintelui Cleopa - Olguta Creanga-Caia (CARTE)

Prezentare:

Hârtie lucioasă, imagini color.

Calea spre mântuire e una firească şi deloc înrobitoare, dimpotrivă, ea e deschisă oricui şi biruitoare, în cele dintâi stătătoare: părinţii, duhovnicii şi ascultarea. Olguţa Creangă-Caia se adresează sieşi, mai întâi, apoi Cititorilor inocenţi, fără vreo urmă de mustrare, îndemnându-i la meditaţie senină, la gesturi simple, fireşti, cutezătoare... E o încântare să citeşti despre Sensul şi Înţelesul celor înalte, revelate, cât mai firesc, aşa cum i s-au arătat şi autoarei, încă din copilărie, spre cinstea şi lauda Părinţilor.

Admirăm talentul ei, cu ecou din Marele Humuleştean, în fiecare pagină şi în fiecare Cuvânt, rostit şi înscris, ca o Taină. Fraze scurte, accesibile, memorabile, despre Taină, despre Fericiri, despre Suflet, toate întregesc şi fac să răsară, neopintit şi nesilit, Icoana vie a dreptei credinţe, pe calea cea mai la îndemână a unui suflet de copil: fără mustrări şi interdicţii, doar cu frica de Dumnezeu şi ascultarea de părinţi. Doar aşa se poate ajunge departe, chiar unde nu te aştepţi, în ţinutul de taină al cunoaşterii de sine. Printre rânduri şi printre gânduri, te trezeşti, aievea, într-un loc al încântării, într-o clipă a înminunării, însoţit şi confirmat de aripi nevăzute, ca într-un zbor iniţiatic, epifanic, spre zarea cuminecării şi spre orizontul încumetării...

Gheorghe Simon

Detalii despre carte / COMANDA

Grecia crestina Ghid de pelerinaj - Aurelia Balan-Mihailovici (CARTE)

Prezentare:

În urma numeroaselor pelerinaje întreprinse de-a lungul vieţii, doamnă Aurelia Bălan-Mihailovici, prof. univ. dr. şi reputat lingvist, a încercat să afle cât mai multe informaţii despre lăcaşurile de cult – biserici şi mănăstiri - ale Elladei.
Lucrarea de faţă îşi propune o cunoaştere mai aprofundată a ortodoxiei acestei ţări însorite, prin prezentarea bisericilor şi a sfinţilor ocrotitori, ale căror sfinte moaşte se află la loc de cinste şi de închinare pe tot cuprinsul Greciei, dând mărturie despre evlavia poporului grec.
Departe de a putea cuprinde toată bogăţia cu care este înzestrată această ţară din punct de vedere creştin, cartea constituie un reper pentru pelerinii care doresc să se documenteze înainte de a porni la drum, dar şi pe parcursul călătoriei, cu privire la obiectivele cele mai importante care merită a fi vizitate.
Imaginile cu biserici, de o calitate tipografică deosebită, trezesc cu atât mai mult impulsul de a fi vizitate.
Explicaţiile autoarei, minuţios documentate atât la faţa locului, cât şi în urma studiilor în domeniu, aduc un plus de originalitate lucrării.

Detalii despre carte / COMANDA

Cum suntem mantuiti - Intelegerea mantuirii in traditia ortodoxa - Kallistos Ware (CARTE)

Prezentare:

În volumul de faţă mitropolitul Kallistos abordează problema mântuirii din perspectiva tradiţiei ortodoxe şi în contrapondere, oarecum, cu doctrina protestantă. Creştinul nu are certitudinea mântuirii ci doar nădejdea dobândirii ei, aspect ce implică modul sinergiei – respectiv al conlucrării dintre harul dumnezeiesc şi libertatea umană. Mântuirea se dobândeşte în Biserică ceea ce înseamnă că ea nu are un caracter izolat ci unul comunitar, interpersonal. Însă ea nu are doar implicaţii eclesiale, ci şi sociale şi chiar cosmice, câtă vreme Mântuitorul Iisus Hristos, Logosul cel veşnic, este cheia şi împlinirea întregii creaţii.

Detalii despre carte / COMANDA

Psihoterapia ortodoxă - Stiinta Sfintilor Parinti - Mitropolit Hierotheos Vlachos (CARTE)

 

Detalii despre carte / COMANDA

Dezvoltarea psihosexuala a copilului si rolul parintilor O abordare psihanalitica - Dr. Matheos Iosafat (CARTE)

Prezentare:

Depășind atât principiile psihanalitice ale școlii freudiene, cât și tentativele paralele din spațiul romano-catolic de a elabora o psihologie neo-scolastică, gândirea științifică modernă ajunge la concluzia că toate nivelele realității (fizice, chimice, biologice, psihologice, sociale și teologice) sunt deopotrivă importante, că fiecare dimensiune a realității este accesibilă studiului într-un mod singular, în virtutea unor meto­de unice specifice fiecărei discipline în parte și că limitele fiecăreia dintre ele nu trebuie amestecate pentru a se atinge o înțelegere deplină a existenței.
Publicarea textului de față își propune susținerea acelui dialog cu noi înșine, prilejuit de experiența unui specialist psihiatru, pediatru și psihanalist care ne face să simțim pulsul cunoașterii științifice recente, pentru a pune într-o lumină nouă responsabilitatea pe care o presupune întemeierea unei familii într-o perioadă a declinului valorilor creștine.

Detalii despre carte / COMANDA

Retetele medicinei isihaste pentru cei grav bolnavi - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)

Prezentare:

Medicina Isihastă prezentată de părintele Ghelasie de la Frăsinei are caracteristicile unei tratări cuprinzătoate a problemelor omului contemporan în varietatea planurilor lor de manifestare. Putem astfel vedea un demers terapeutic de refacere a memorialului comunicîrii cu Dumnezeu prin alipirea la Trupul lui hristos prin împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii şi dialogul viu cu Sfânta Treime şi cu toţi sfinţii (sacroterapia) în împletire cu un demers de tămăduire a puterilor sufletului afectate de patimi şi de cultivarea virtuţiilor (psihoterapie) un demers de recuparare prin dinamismul mişcărilor fizice a energiilor blocate (mobiloterapia) şi un demers de regândire a hranei din perspectivă iconică (dietoterapia) în care primează aspectul comunicărilor între memorialuri vii cu finalitatea asumării de către om a naturii spre a o duce ca dar şi a o asimila euharistic în taina Împărăţiei lui Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA

Biserica si noile erezii - Parintele Iustin Parvu (CARTE)

Prezentare:

Antologie de texte culese din scrierile Parintelui Justin Parvu, editate sub egida Fundatiei Justin Parvu, al carei fondator si presedinte era insusi Parintele Justin Parvu.

Toate aceste texte au fost tiparite in timpul vietii Parintelui Justin, verificate si asumate de Parintele Justin insusi, ceea ce confera autenticitate absoluta cartii. In cea mai mare parte textele cuprinse in aceasta carte sunt selectate, dupa tematica marturisirii dreptei credinte, din interviurile realizate de Monahia Fotini, in decursul anilor 2007-2013, aparute in Revista Atitudini si in cartile Ne vorbeste Parintele Justin vol. I si II.

Detalii despre carte / COMANDA

Valeriu Gafencu. O biografie teologica a Sfantului Inchisorilor - Ionut Tene (CARTE)

Prezentare:

Subiectul a fost abordat în cele mai diverse moduri: publicarea de documente din arhivele CNSAS, statistici, culegeri de texte memorialistice, întocmirea de biografii istorice ale deţinuţilor politici. Un aspect cu totul aparte şi foarte important în analizarea acestei teme îl constituie însă fenomenul spiritual petrecut în închisorile şi lagărele de muncă comuniste, unde, dincolo de conjunctura istorică a momentului, dincolo de înfruntarea unor ideologii politice, s‑a dat războiul nevăzut între Lumină şi întuneric, între Dumnezeu şi diavol, după cuvântul Apostolului Pavel, care zice: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Ef. 6,12). Diavolul, eternul plagiator al lui Dumnezeu, a impus cu forţa, în închisorile comuniste, modelul „omului nou”. Evident, nu „omul nou” al Evangheliei, împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, ci „omul nou” de fabricaţie sovietică, robotizat, fără conştiinţă şi fără Dumnezeu. Minunea pe care a lucrat‑o Hristos în temniţele româneşti a fost tocmai aceea că a înarmat cu har şi putere o generaţie de oameni care, în ciuda torturilor fizice şi morale la care au fost supuşi, şi‑au mărturisit credinţa până la capăt. Aceşti oameni, în majoritate tineri, au descoperit „libertatea de dincolo de gratii”, practica ortodoxă a eliberării de patimi şi a unirii cu Hristos prin rugăciune.

Cartea se bucură de o prefață semnată de Pr. Amfilohie Brânză și o postfață scrisă de Mircea Gălățeanu. ”Biografia teologică” a lui Valeriu Gafencu este o sinteză istorică științifică pe baza mărturiilor, memoriilor și arhiva CNSAS.

”Am scris această biografie nu într‑un stil clasic arhivistic, cu detalii encomiastice din viaţa lui Valeriu Gafencu, cel supranumit Sfântul Închisorilor de Nicolae Steinhardt. Nu m‑a interesat să prezint exhaustiv viaţa istorică a lui Valeriu Gafencu, ci m‑am axat în principal pe prezentarea evoluţiei şi desăvârşirii sufleteşti a Sfântului Închisorilor. Relaţia cu Dumnezeu şi trăirea ca model exemplar hristic pentru contemporani e mult mai apropiat testimonial de crezul lui Valeriu Gafencu, decât o serie succesivă de întâmplări mundane nesemnificative în ecuaţia mântuirii. Paradigma acestei biografii teologice este transformarea omului în relaţia cu divinitatea şi semenii” scrie Ionuț Țene în Argumentul biografiei teologice a lui Valeriu Gafencu.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls) de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri), precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc. Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta  Editurii Agaton reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii www.agaton.ro - Libraria "Cartea ortodoxa prin posta" (3000 carti; 50 domenii) www.poruncaiubirii.agaton.ro    - Revista Porunca Iubirii www.biblioteca.agaton.ro            - Biblioteca ortodoxa - eCarti si cugetari www.edituraagaton.ro                  - Editura Agaton www.rugulaprins.go.ro                - Site al Asociatiei ORTOPRAXIA "Fericit cel ce citeşte… căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3) Periodicitate: lunar

Revista Porunca Iubirii  apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului Editor Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) 0740054256; revista@agaton.ro Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese Director: Ioan Cismileanu Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula Redactori Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean ---------------------- ISSN 2344 - 0619 ISSN-L 1453 - 7567