Sfânta Cuv. Parascheva	Preacuvioasei noastre Maici, mult-milostivei Parascheva, prinos de umilință îi aducem noi nevrednicii păcătoși pentru mijlocirile sale. Că mari daruri ne-am învrednicit a dobândi, de la izvorul cel pururea curgător de bunătăți al Mântuito­rului nostru, și să-i cântăm: Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!	Octembrie 2014

Sumar:
Au început pregătirile pentru Sinodul Pan-Ortodox
Sfântul Martir Constantin Vodă Brâncoveanu revine în Ţara Făgăraşului
Vizită istorică a Patriarhului Ierusalimului la București cu ocazia Hramului Catedralei Patriarhale
Știri interne - octombrie 2014 (RO)
Știri externe - octombrie 2014 (EXT)
Decizii adoptate de Sfântul Sinod în Ședința Solemnă din 28-29 octombrie
Gânduri despre viață, moarte și nemurire în lumina Sfintei Scripturi
Promisiuni înșelătoare ale unei vieți armonioase prin tehnici inițiatice oculte
Mesaj credincioșilor cu evlavie la Sfânta Cuvioasă Parascheva
Să învingem rușinea care ne macină la spovedanie - îndemn al Părintelui Arhimandrit Zaharia Zaharou
Zoe Dăian, nepoata Părintelui Arsenie Boca: Românii să aibă mai multă demnitate și personalitate
Rugăciuni și acatiste pentru IZBĂVIREA DE PATIMI (Beție, Desfrânare, Mândrie, Deznădejde, Gelozie, Ceartă)
MÂNTUIREA SMOCHINULUI - piesă de teatru pentru elevi (adaptare după o povestire scrisă de Vasile Voiculescu)
Ora de religie înlocuită cu Etica și cultura civică? Despre drepturile parentale în asigurarea educației copiilor
Rolul Brâncovenilor în istoria Bisericii românilor făgărăşeni
LIBERTATEA DE EXPRIMARE (a. libertatea de opinie; b. libertatea de informare; c. libertatea presei)
Scrisoare către Dumnezeu a unui copil sărac - povestioară
Sfinţirea unei troiţe în memoria celor omorâţi în lagărul de la Vaslui (19 oct.2014)
Comemorarea luptatorilor anticomunisti executati la Jilava (25 oct.2014)
Comemorare si parastas la Rasnov (1 noiembrie ‏ 2014)
O nouă ediție a Târgului Național de Carte și Revistă Religioasă - Sibiu, 6-9 noiembrie
Maxime si cugetari patristice (vol. 1 - Sfantul Ioan Gura de Aur) - Protos. Teodosie Paraschiv (CARTE)
Parintele Arsenie Boca in Arhivele Securitatii. Anchetele, canalul si persecutia vol. II - (Prislop, 1950-1959) - Opis de documente - Florin Bichir, Romeo Petrasciuc (CARTE)
Sfântul - Maria Pastourmadzis (CARTE



Tema lunii
Au început pregătirile pentru Sinodul Pan-Ortodox - Cristina Roman

 

La Centrul Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy, Elveţia, a avut loc în perioada 29 septembrie – 4 octombrie întrunirea Comitetului Interortodox Special pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost condusă de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal. Întrunirea Comitetului Interortodox Special pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, care este prevăzut să se desfăşoare în anul 2016, a fost hotărâtă la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale care a avut loc în perioada 6-9 martie anul curent, la Constantinopol. Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, delegaţia Patriarhiei Române la întâlnirea pregătitoare de la Chambésy, Elveţia,  a fost formată din Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal, şi preot prof. dr. Viorel Ioniţă, consilier patriarhal onorific. 

Obiectivele întrunirii au vizat revizuirea următoarelor 3 texte, care se referă la ultimele trei teme din lista celor 10 propuse pentru a fi prezentate Sfântului şi Marelui Sinod şi au fost adoptate de cea de a 3-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală, desfăşurată tot la Chambésy,  în 20 octombrie – 6 noiembrie 1986. 

1) Contribuţia Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, a dreptăţii, libertăţii, înfrăţirii şi iubirii între popoare şi la îndepărtarea discriminărilor rasiale şi de alte feluri;

2) Biserica Ortodoxă şi Mişcarea Ecumenică;

3) Relaţii ale Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine;  (Sursa: Ziarul Lumina)

Aceste texte se referă la ultimele trei teme din lista celor 10 propuse pentru a fi prezentate Sfântului şi Marelui Sinod şi au fost adoptate de cea de a III-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală, desfăşurată tot la Chambésy, Elveţia, între 20 octombrie – 6 noiembrie 1986. La acea dată, aceste texte erau destinate să fi prezentate ca atare Sfântului şi Marelui Sinod, dar cum de atunci şi până acum s-au scurs 28 de ani, revizuirea lor, respectiv aducerea lor la zi, era strict necesară. Pe parcursul primei sale întruniri, Comitetul Interotodox Special a revizuit doar ultimele din cele două teme, urmând ca la proxima sa întrunire să discute prima temă. Având în vedere marea responsabilitate cu care a fost investit, acest comitet a lucrat cu multă atenţie, străduindu-se să elaboreze un text, care să satisfacă aşteptările tuturor categoriilor de credincioşi din toate Bisericile Ortodoxe Autocefale. Textele elaborate prin consens de acest comitet vor fi trimise tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale spre studiu, iar apoi următoarei Conferinţe Panortodoxe Presinodale, care ar urma să aibă loc foarte probabil pe parcursul anului 2015. După ce vor fi adoptate, tot prin consens, de către această conferinţă, textele vor fi transmise direct Sfântului şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, care se preconizează a avea loc în primăvara anului 2016. Următoare întrunire a Comitetului Interortodox Special va avea loc tot la Chambésy, Elveţia, între  15-21 februarie 2015. (Sursa: Biroul de presă al Arhiepiscopiei Târgoviștei)

Participanți

Au participat delegații ai Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, ai Patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Georgiei, Serbiei, României, Bulgariei, Ciprului, Greciei, Albaniei și Poloniei. Preşedinţia întâlnirii a fost deţinută de Înaltpreasfinţitul Ioannis, Mitropolitul Pergamului, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, iar secretariatul manifestării a fost coordonat de arhimandritul Maxim Pothos şi arhidiaconul Ioannis Chrysavgis. Reprezentanții Bisericilor Ortodoxe din Cehia și Slovacia nu au fost invitați la ședința Comisiei.

Context

Reamintim că la Istanbul în luna martie a acestui an Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale (14 Biserici) au decis ca următorul Sinod Pan-Ortodox să aibă loc de sărbătoarea Rusaliilor în anul 2016 la Constantinopol în Biserica Sfânta Irina. Evenimentul este considerat unul istoric, întrucât ultimul din seria celor șapte sinoade ecumenice anterioare a avut loc la Niceea în anul 787. Sfântul și Marele Sinod este așteptat să răspundă la două provocări ale lumii contemporane: prima este reîmprospătarea efortului Ortodoxiei pentru unirea tuturor Bisericilor și a doua, întărirea rolului și prezenței Bisericii Ortodoxe în lume prin transmiterea unui mesaj de unitate, comuniune și cooperare.

Subiectele propuse pe agenda Sinodului Pan-Ortodox sunt fierbinți și divergente vizând autonomia, autocefalia, viitorul diasporei ortodoxe, relațiile cu celelalte Biserici, chestiuni de etică socială, calendarul liturgic, și nu în ultimul rând primatul/primus inter paris. Există diversiuni care nu pot fi neglijate între unele Patriarhii. De exemplu, deși prezentă la lucrările din martie 2014, Patriarhia Antiohiei nu a semnat Declarația finală din cauza diferendului cu Patriarhia de Qatar. De asemenea, reapare constant conflictul teritorial între Patriarhia Antiohiei și cea a Ierusalimului. Să nu uităm nici recentul document emis de Biserica Rusă despre chestiunea primatului, care a iscat un conflict cu Patriarhia de Constantinopol (despre care am informat pe larg în articolul nostru…) Sunt Biserici care consideră că în Ortodoxie ar trebui să domine colegialitatea și nu primatul, că patriarhul ecumenic are rolul de primat onorific, iar nu un primat în sens juridic care să îi confere drepturi de jurisdicție universală asupra Ortodoxiei

Cea mai recentă inițiativă de a convoca Sinodul Pan Ortodox a aparținut Patriarhului Athenagoras în anul 1961, dar a fost un eșec, Mitropoliile de Prusia și Calcedonia acuzând că ar demersul fi fost blocat la acea dată de Rusia. Astfel, Sinodul Pan-Ortodox planificat în anul 2016, vine la mai bine de 50 de ani de la ultima astfel de tentativă. Un comitet inter-ortodox special va lucra din septembrie 2014 până la Paștile 2015 și se va solda cu o conferință panortodoxă presinodală care va avea loc în prima jumătate a anului 2015. Toate deciziile urmează a fi luate prin consens. Totuși, comunicatul de presă al Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe conține un element de precauție și anume: Sinodul Pan Ortodox va fi convocat cu condiția să nu intervină  ceva neprevăzut. Există voci care vorbesc despre o posibilă nouă amânare a Sinodului Pan Ortodox. Acestora, le răspunde un cuvânt al Patriarhului Atenagoras: “Mai înainte de Sinodul propriu-zis, avem dorința ca Bisericile Ortodoxe să învețe să comunice și să colaboreze între ele.”

Poziția Bisericii Ortodoxe Ruse la Chambésy

Nota redacției: Din păcate, Bisericile participante la întrunirea din Elveția nu au fost generoase în a oferi un punct de vedere, o poziție sau un comunicat de presă. Doar Patriarhia Moscovei a publicat un comunicat în mai multe limbi străine. Astfel, Biserica Rusă își face din nou cunoscută vocea la nivel internațional profitând de orice eveniment cu rezonanță în Ortodoxie pentru un câștig de vizibilitate. Este adevărat că politica lui “tăcând și făcând” își are eficacitatea ei, însă trăim vremuri în care Biserica este atacată sistematic din toate direcțiile. De aceea o mai mare transparență în comunicarea publică a Bisericii Ortodoxe este oportună și chiar se impune.

Conform siteului mospat.ru citat de ortodox.md,  cu binecuvântarea Patriarhului Kiril al Moscovei și al Întregii Rusii, Biserica Ortodoxă Rusă a fost reprezentată la această reuniune de către o delegație condusă de Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, șeful Departamentului de Relații Externe al Bisericii Ruse. (Nota redacției: de remarcat faptul că Mitropolitul Ilarion a vizitat România chiar înaintea acestei comisii, având o întâlnire cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în cadrul căreia cu siguranță unul dintre subiecte a fost cunoașterea reciprocă a  pozițiilor celor două Biserici în pregătirea reuniunii de la Geneva).

În cuvântul său, Mitropolitul Ilarion a transmis că Patriarhia Moscovei acordă o atenție deosebită lucrărilor de pregătire a Sinodului Pan-Ortodox subliniind că “acesta nu poate fi numit Ecumenic și de același nivel de importanță cu celelalte șapte sinoade ecumenice pe care s-a întemeiat întreaga noastră credință ortodoxă.”Totodată, mitropolitul rus a atras atenția că Biserica Rusă dorește ca Sinodul Pan-Ortodox, care se pregătește de peste 50 de ani, să devină “un eveniment care va uni Bisericile noastre și va ajuta la clarificarea unor poziții comune asupra unor probleme de actualitate care au fost introduse deja pe ordinea de zi a viitorului Sinod.” Ierarhul rus a concluzionat că lucrările Comisiei speciale de revizuite a documentelor pregătite sunt de mare interes întrucât “ceea ce trebuie făcut nu reprezintă doar activitate de editare, ci și introducere a unor modificări serioase pentru a transforma intr-adevăr aceste texte vitale.” Concret, s-a făcut referire la “schimbările serioase care au avut loc în rândul membrilor comunităților protestante ale Consiliului Mondial al Bisericilor deoarece mulți dintre aceștia au luat calea liberalizării doctrinei și învățăturii morale. De fapt am suspendat dialogul cu mulți dintre ei.” Documentele Sinodului ar trebui să arate în mod clar că participarea creștinilor ortodocși în activitatea organizațiilor inter-creștine se bazează pe convingerea noastră fermă ca numai Biserica Ortodoxă reprezintă Biserica Sfântă, Sobornicească și Apostolească”.

Mitropolitul Ilarion și-a exprimat regretul că  reprezentanții Bisericilor Ortodoxe din Cehia și Slovacia nu au fost invitați la ședința Comisiei, amintind de rezoluția adoptată de Adunarea de la Istanbul a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale potrivit cărora toate deciziile în procesul de pregătire a Consiliului Pan-Ortodox ar trebui să se ia prin consens între toate delegațiile Bisericilor locale autocefale care sunt egale în drepturi.

Mitropolitul grec Hierotheos Vlachos despre Sinodul Pan-Ortodox - spicuiri

“1. Agenda de lucru a Sfântului și Marelui Sinod

Sinaxa Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe a hotărât întrunirea unei Comisii Interortodoxe Speciale, care să fie alcătuită din câte un episcop și un consilier din partea fiecărei Biserici Autocefale și care va avea responsabilitatea pregătirii subiectelor ce vor fi discutate la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Concret: Comisia Interortodoxă Specială va reexamina textele pentru următoarele subiecte: “Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică”, ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, ”Contribuția Bisericii Ortodoxe la promovarea păcii, dreptății, libertății, frățietății și dragostei între popoare și la înlăturarea discriminărilor etnice sau de altă natură”. Comisia Interortodoxă Specială va îmbunătăți, dacă este necesar, textele care au fost deja adoptate: “Chestiunea calendarului comun”, ”Impedimentele la căsătorie” și ”Însemnătatea postului și respectarea lui astăzi”. Conferința Panortodoxă Presinodală, care va fi convocată în anul 2015, va studia textul, care a fost deja adoptat de către Comisia Interortodoxă Pregătitoare, cu tema: “Autonomia în Biserica Ortodoxă și modul de proclamare a acesteia”. De asemenea, s-a formulat dorința ca în stadiul pregătitor să se discute două subiecte, asupra cărora până azi nu s-a ajuns la un acord, adică: “Autocefalia în Biserica Ortodoxă și modul de proclamare a acesteia” și ”Dipticele”. Dacă va exista unanimitate în privința acestora, vor fi trimise Conferinței Panortodoxe Presinodale din 2015 și în continuare Sfântului și Marelui Sinod. În ce privește numărul subiectelor propuse, observăm că sunt șapte (7) cele care au fost pregătite și vor fi pregătite și elaborate de Conferințele Panortodoxe Presinodale, și două (2) asupra cărora s-a formulat intenția de a fi pregătite și incluse pe agenda de lucru a Marelui Sinod, adică în total nouă (9) subiecte. Pentru că se spune că vor fi în total zece (10) subiecte, se presupune că al zecelea va privi problemele diasporei, asupra căruia s-a ajuns la un acord în cadrul ședințelor la nivel de comisii.

Textele acestea însă, deși au fost elaborate în urmă cu decenii – încă înainte de instalarea Arhiepiscopului Ieronim – în cadrul Conferințelor Panortodoxe Presinodale, ele au rămas totuși necunoscute celor mai mulți dintre arhierei, și mie personal, fiind accesibile doar la nivelul anumitor comisii și birouri, noi, restul arhiereilor, necunoscând care este conținutul lor. Este de la sine înțeles că este absolut obligatoriu ca textele acestea să fie făcute cunoscute cel puțin episcopilor, care au răspunderea adoptării lor. Și se impune să fim atenți mai ales la perspectiva și abordarea lor teologică. De asemenea, sper ca atunci când va fi abordat subiectul despre relația dintre Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine să se vorbească despre analogia entis și analogia fidei, care reprezintă una dintre diferențele fundamentale dintre Biserica Ortodoxă și alte confesiuni creștine în ce privește modul de teologhisire, după cum, de asemenea, sper că se va supune discuției și ceea ce este cunoscut sub numele de actus purus, sursa tuturor deosebirilor dogmatice dintre Biserica Ortodoxă și Papism. Și acest lucru, întrucât, dacă un sinod nu se axează pe subiecte teologice și dogmatice, își pierde greutatea și valabilitatea.

2. Hotărâri în unanimitate

Întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe au optat ca toate hotărârile, atât cele din stadiile pregătitoare, cât și cele din cadrul lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod, “să se ia în unanimitate”. Acest lucru, practic vorbind, înseamnă că, dacă una dintre cele 14 Biserici Ortodoxe nu este de acord cu un anume text, nu va exista o hotărâre finală asupra subiectului respectiv. Însă, în cazul acesta, ca să existe o decizie, în virtutea unanimității, eventual vor avea loc concesii de ambele părți. Și, desigur, de pozițiile proeminente care vor fi formulate depinde și decizia finală. Trebuie să atragem atenția că azi, din păcate, Biserica Ortodoxă în lume se exprimă în virtutea a trei direcții, anume, de către creștinii ortodocși elinofoni, slavofoni și arabofoni. Desigur, nu limba este problema în Biserica și în teologia ortodoxă, ci naționalismul, care, deși a fost condamnat de Sinodul Patriarhiei Ecumenice în 1872, totuși, în fapt, constituie încă o rană sângerândă în trupul Bisericii și este strâns legat de marea problemă a diasporei. Observăm, cu alte cuvinte, că, în timp ce Sfintele Canoane referitoare la întemeierea unei Biserici Locale vorbesc de hotare geografice, azi Bisericile Locale se întemeiază pe principii naționaliste (etnii, state, limbă, mentalitate). Asta înseamnă că, în timp ce, potrivit Dreptului Canonic, în fiecare spațiu geografic există o Biserică, subordonată unei autorități bisericești, independent de etnie, de limbă, naționalitate etc., cu toate acestea, azi, în același spațiu geografic pot exista mai mulți episcopi, care aparțin unor jurisdicții bisericești diferite și uneori poartă și același titlu.

Acest lucru se vede clar în America – dar și în alte regiuni – care, deși se subordonează bisericește Patriarhiei Ecumenice și toți clericii, indiferent de țările din care provin, trebuie să îl pomenească pe Patriarhul Ecumenic, totuși, multe Biserici își au propriii lor episcopi care constituie Biserici naționale. Acest lucru este una dintre cele mai mari probleme ale Bisericii Ortodoxe de azi. Este de la sine înțeles că această neorânduiala canonică constituie o problemă ecleziologică, așa-numita problemă a co-teritorialității”, de care trebuie să se ocupe Sfântul și Marele Sinod. Aspectul acesta reprezintă un obstacol în luarea deciziile viitorului Sinod, atât în stadiul pregătitor, cât și pe durata lucrărilor acestuia, pentru că se creează, din păcate, și vor fi create federații atipice de Biserici Ortodoxe, având ca însușire comună limba, etniile, probabil și mentalitățile etnofiletiste și politice, lucru care scindează unitatea bisericească. Această situație încearcă să o depășească cu eforturi mari Patriarhia Ecumenică, care se mișcă în cadre canonice și ecleziologice stricte, stabilite de Părinții Sinoadelor Ecumenice, însă, din păcate, întâmpină multe obstacole în acest demers al ei. (…)

3. Un singur ”glas”- un singur vot pentru fiecare Biserică

La recenta Sinaxă a Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe s-a căzut de acord că Bisericile Ortodoxe Autocefale vor fi reprezentate la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe de către Întâi-stătătorii lor care vor fi însoțiți de un număr de episcopi mai mic de 24 și că fiecare Biserică va avea dreptul la un (1) vot în decizii. Acest lucru este strâns legat de principiul unanimității, pentru că la discuțiile care au avut loc la această întrunire s-a pus în discuție chestiunea următoare: fie la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe se vor prezenta toți ierarhii tuturor Bisericilor și atunci deciziile se vor lua prin majoritate, dat fiind că fiecare episcop va avea dreptul la propriul său vot. Fie Bisericile Ortodoxe vor fi reprezentate de un număr determinat de episcopi și atunci fiecare Biserică va avea dreptul la un vot, iar deciziile se vor lua “prin unanimitate”. S-a optat pentru a doua posibilitate. Acest subiect este strâns legat de chestiuni delicate care trebuie obligatoriu avute în vedere și aplicate de fiecare Biserică Locală în parte. (…)

4. Terminologia teologică

Este de la sine înțeles, dat fiind că este vorba de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, ca terminologia deciziilor să fie strict teologică și bisericească. Hotărârile trebuie să fie în acord cu întreaga Tradiție a Bisericii, care nu este una conservatoare, ci una tradițională, nu funcționează în virtutea inerției, ci se află într-o continuă mișcare, însă în interiorul gândirii teologice bisericești. Astfel, la întocmirea textelor va trebui să participe arhierei și teologi care să fie atenți la terminologia care se va folosi, așa încât să nu se dea expresie unei teologie neoscolastice, existențiale și postpatristice. Este știut că Părinții Bisericii la Sinoadele Ecumenice s-au luptat cu tărie și, prin însuflarea Sfântului Duh, au folosit terminologia adecvată (“prin cuvântul succint și multa știință”), care să exprime credința ortodoxă în chip sigur și de Dumnezeu însuflat. Optarea pentru o terminologie eronată conduce la abaterea de la învățătura ortodoxă. Se impune o atenție deosebită în această privință și este nevoie de clerici capabili care să cunoască îndeajuns istoria și conținutul termenilor și al expresiilor. De asemenea, abordarea subiectelor de bioetică, dacă în cele din urmă se va pune un asemenea subiect pe ordinea de zi a Sinodului, trebuie să se facă cu o deosebită atenție și să se bucure de o examinare teologică înțeleaptă, așa încât să nu fie deformată antropologia ortodoxă în numele științei. (…)

Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că miza nu este să se întrunească pur și simplu Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, ci ca el să rămână în istorie drept un Sinod cu adevărat Mare și Sfânt, care să vină în continuitatea Sinodului VII Ecumenic, a Sinodului din 879-880 (Sinodul VIII Ecumenic, care a recunoscut Sinodul VII Ecumenic), a Sinodului din 1351 (Sinodul IX Ecumenic) și a Sinodului Panortodox din 1848, la care trebuie să se raporteze, așa cum se întâmplă la asemenea mari sinoade, ca nu cumva să se dovedească în cele din urmă ca rupt de Sinoadele precedente ale Bisericii, ci să vină în continuarea lor. Dacă Sfântul și Marele Sinod nu se raportează la marile Sinoade Ecumenice precedente sau dacă vor fi menționate ca valabile doar primele șapte (7) Sinoade Ecumenice și vor fi omise următoarele, atunci se va crea o problemă teologică și ecleziologică serioasă. Aceasta este provocarea reală, nu doar a istoriei, ci și a sfintei și adevăratei istorii a Bisericii, care este definită de o anumită perspectivă teologică, ecleziologică și canonică.Se cuvine să ne pregătim pentru viitorul Sinod care va fi convocat în anul 2016, în așa fel încât Sinodul acesta să contribuie cu adevărat la unitatea Bisericii, nu să încurajeze sau să contribuie la crearea de schisme în Biserică, care vor scinda unitatea Bisericii.” (Sursa: pemptousia.ro)

 

 

 

 

ACTUALITATEA religioasă
Sfântul Martir Constantin Vodă Brâncoveanu revine în Ţara Făgăraşului

La împlinirea a 300 de ani de la martiriul Sfinților Brâncoveni, Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu, Protopopiatul Făgăraș I, Protopopiatul Făgăraș II, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și Primăria Municipiului Făgăraș au organizat primirea sfintelor moaște ale voievodului Constantin Brâncoveanu în Țara Făgărașului. În 4 octombrie sfintele moaște au fost primite la biserica brâncovenească Sfântul Nicolae din Făgăraș (str. Sf. Constantin Brâncoveanu nr. 16), iar în 5 octombrie la Mănăstirea Brâncoveanu, unde Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel a oficiat Sfânta Liturghie alături de un mare sobor de ierarhi, preoți și diaconi.

 

Vizită istorică a Patriarhului Ierusalimului la București cu ocazia Hramului Catedralei Patriarhale

 

La invitaţia Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, în perioada 24-27 octombrie Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a fost prezent la Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor. Patriarhul Ierusalimului a adus spre cinstire la București, un fragment din lemnul Sfintei Cruci încadrat într-o icoană a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Din delegaţia Patriarhiei Ierusalimului au mai făcut parte următorii ierarhi: IPS Arhistarh, Arhiepiscop de Constantina şi IPS Nectarie, Arhiepiscop de Anthidona şi Epitrop al Patriarhiei Ierusalimului la Constantinopol. Programul delegației din Țara Sfântă a fost unul complex, cuprinzând pe lângă participarea la Sfintele Liturghii,  întrevederi oficiale cu șeful statului și al guvernului, o întâlnire cu studenți și profesori ai Universității București, participarea la Concursul Naţional de Muzică Bisericească „Lăudaţi pe Domnul!” ș.a..

Venirea la București a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teofil al III-lea al Ierusalimului este prima vizită oficială a înaltului ierarh în țara noastră și survine după reconcilierea dintre cele doua patriarhii, Patriarhia Română și Patriarhia Ierusalimului, cu privire la situația Așezământului românesc de la Ierihon. Reamintim că urmare reconcilierii celor două Biserici, noul superior al așezămintelor românești a fost numit Părintele arhimandrit Timotei Aioanei, recent ales de către Sfântul Sinod al BOR și drept Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Cuvânt de bun venit/Cuvânt de salut

Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Andrei, reprezentantul PF Părinte Patriarh Daniel pentru primirea înalților oaspeți, i-a adresat Preafericitului Părinte Patriarh Teofil al III-lea un cuvânt de bun venit la Aeroportul Otopeni: „Preafericite Părinte Patriarh Teofil al III-lea al Ierusalimului şi a toată Palestina în numele Preafericitului Părinte Daniel al României vă zicem Bine aţi venit! Sfântul Dimitrie cel Nou, Sfinţii Mucenici Brâncoveni şi pe deasupra tuturor binecuvântarea Domnului Hristos cu Sfânta Cruce pe care a pătimit pentru noi oamenii să fie de folos românilor şi nu numai lor, ci întregii Ortodoxii pentru că, aşa cum ştiţi Preafericirea Voastră, pentru pelerinii români Cetatea Sfântă a Ierusalimului şi Locurile Sfinte au un loc aparte în suflet şi ori de câte ori mergem acolo venim cu sufletul plin de bucurie”, a spus Înaltpreasfinţia Sa.

Prima declarație a Preafericitului Părinte Patriarh Teofil a fost un cuvânt de mulţumire pentru primirea călduroasă de care s-a bucurat: „Sunt bucuros pentru faptul că, astăzi, Bunul Dumnezeu şi Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, m-au învrednicit să fiu prezent în ţara dumneavoastră, pe aceste meleaguri pe care sfinţii au trăit şi au binecuvântat poporul român. Astăzi am reuşit să aduc în ţara dumneavoastră o părticică din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci. După cum bine ştiţi, popoarele creştin-ortodoxe nu cunosc graniţe, ci sunt unite prin credinţa noastră. Din cetatea sfântă a Ierusalimului aducem binecuvântare poporului român şi mulţumim Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru invitaţia adresată Nouă pentru a fi astăzi prezent în mijlocul dumneavoastră“. (Sursa: Alexandru Briciu – basilica.ro)

Colina Bucuriei

Următorul popas al ierarhilor din Țara Sfântă a fost Colina Bucuriei, unde au fost întâmpinați de Preafericitul Patriarh Daniel și de către un important sobor de ierarhi, preoți și diaconi, precum și de către miile de pelerini veniți pentru a venera sfintele moaște. Redăm în rândurile următoare Cuvântul de Salut adresat Preafericitului Daniel, Patriarhul României, de către Preafericitul Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului:

„Preafericirea Voastră, Patriarh Daniel al României şi frate în Hristos,  

„Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” (Psalm 132,1). Dumnezeul nostru Cel Întreit ne-a învrednicit să fim împreună cu Preafericirea Voastră, cu fraţii şi surorile din ţara voastră, ţară stropită, şi deci, binecuvântată de sângele multor martiri, toţi pentru dragostea Domnului nostru, Iisus Hristos. Venim de la Ierusalim, care este leagănul mărturisirii jertfei şi a învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Vă aducem harul Sfântului Mormânt şi salutările creştinilor din Ţara Sfântă.

Biserica Ierusalimului a fost izvorul nesecat care continuă să împrospăteze cu apele sale spirituale Bisericile Ortodoxe locale aşa cum a făcut în întreaga viaţă a Bisericii. Bisericile Ortodoxe locale surori, la rândul lor, au apărat, pe de o parte, izvoarele spirituale, adică Locurile Sfinte care dau mărturie despre istoria sfântă a mântuirii, şi, pe de altă parte, au hrănit Biserica Ierusalimului şi pe credincioşii ei prin intermediul pelerinajele lor. Aceste ţinuturi binecuvântate ale României şi Biserica sa nu sunt străine sau îndepărtate de noi, fiindcă predecesorii noştri, adică mari patriarhi ai Cetății Sfinte Ierusalim, ca Dositei şi Hrisant, au lucrat ca îndrumători spirituali în aceste ţinuturi şi au reuşit, prin activitatea lor pastorală, spirituală şi educaţională, să păstreze intacte învăţăturile şi credinţa ortodoxă. În plus, ei au putut să păstreze tradiţiile bisericeşti şi identitatea etnic - culturală.

În felul acesta, aceşti mari conducători ai Bisericii au devenit mesageri ai Evangheliei unicităţii şi unităţii în Domnul nostru Iisus Hristos. În timpul nostru, Bisericile noastre şi popoarele ortodoxe trăiesc provocările lumii aflată în totală confuzie şi dezorientare. Cea mai mare chemare a noastră este să răspundem acestei realităţi care se opune valorilor fundamentale ale luminii şi adevărului Evangheliei iubirii lui Dumnezeu. ”Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,4).

Aceasta este misiunea Bisericii Ortodoxe universale şi, în special, a Patriarhiei Ierusalimului, care dă mărturie într-o regiune multiculturală şi multireligioasă, respectiv în Israel, Statul Palestinian, Regatul Haşemit al Iordaniei şi dincolo de acestea. Tocmai această mărturie a dragostei jertfelnice a lui Hristos şi a reconcilierii suntem chemaţi să o vestim tuturor semenilor noştri. Lăudăm şi mulţumim Domnului nostru, lui Dumnezeu Tatăl, Care, pentru rugăciunile Preasfintei Maici Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria şi ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştiului, ne-a condus paşii aici. Vă mulţumim pentru primirea călduroasă. Fie ca binecuvântările Ţării Sfinte şi harul Sfântului Mormânt al Domnului nostru Cel Înviat să păzească Biserica Română şi poporul român. Amin.” (Sursa: basilica.ro)

Patriarhul Ierusalimului și Patriarhul României la Palatul Cotroceni

Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului și Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României au fost primiţi la 25 octombrie 2014, la Palatul Cotroceni, de Președintele României, domnul Traian Băsescu. Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al III-lea a primit din partea Președintelui României, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Ordinul Naţional „Steaua României” - în grad de Mare Cruce. În cadrul întrevederii, după cum a informat TRINITAS TV, Președintele României și-a exprimat aprecierea pentru eforturile pe care Patriarhia Ierusalimului le face cu scopul de a cultiva dialogul între religii și confesiuni la Locurile Sfinte. La rândul său, Patriarhul Ierusalimului a mulțumit pentru contribuția comunității românești la Locurile Sfinte, fie că sunt pelerini sau cetățeni stabiliți în Ierusalim:  

„Vizita Noastră are loc într-o perioadă a evoluţiilor politice şi culturale radicale, atât la nivel internaţional, cât şi naţional sau local. Suntem conştienţi de situaţia socio-economică complicată din ţara dumneavoastră şi din regiune. Totuşi, ştim din ultima dumneavoastră vizită şi din pelerinajul din Israel şi din Statul Palestinian că dumneavoastră cunoaşteţi situaţia frământată din regiunea noastră, respectiv, din Orientul Mijlociu şi, în special, din Ţara Sfântă. Suntem siguri că atunci aţi avut o experienţă personală care v-a convins că prezenţa creştină în Orientul Mijlociu este o componentă indispensabilă a contextului multietnic, multicultural şi multireligios. Dorim să vă supunem atenţiei suferinţa creştinilor din această regiune, care este rezultatul unei persecuţii declarate împotriva lor. În aceeaşi măsură în care valorile creştine şi normele morale au plămădit şi format identitatea culturală şi morală a ţării dumneavoastră, membră a Uniunii Europene, tot astfel creştinismul a modelat structura socio-politică şi religioasă actuală a Ţării Sfinte, care include Israelul, Regatul Haşemit al Iordaniei şi Statul Palestina. Întrucât Biserica şi Statul servesc aceluiaşi scop, adică binele cetăţenilor, este imperativ ca Biserica şi Statul să-şi unească valorile spirituale comune pentru a se opune forţelor distructive care ameninţă fiinţa umană, considerată a fi însăşi chipul Creatorului ei, Atotputernicul Dumnezeu”, a spus Preafericitul Părinte Teofil, Patriarhul Ierusalimului.

Patriarhul României i-a mulțumit președintelui pentru modul în care a încurajat, în toți acești ani, cooperarea dintre instituțiile statului și Biserică, adăugând faptul că vizita Preafericirii Sale Teofil al III-lea în România înseamnă foarte mult pentru credincioșii din țara noastră, confirmând, astfel, legăturile istorice și spirituale profunde care ne leagă de Locurile Sfinte. „Încercăm să continuăm să ne ajutăm reciproc. Îi suntem foarte recunoscători Preafericirii Sale pentru felul în care îi primește pe pelerinii noștri în Țara Sfântă. Vom continua să trimitem săptămânal pelerini în Țara Sfântă, pentru a vizita Locurile Sfinte și pentru a da expresie credinței vii. Avem nevoie ca aceste pelerinaje să nu fie doar experiențe turistice, ci îmbunătățiri ale calității vieții parohiale”, a spus Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. (Sursa: basilica.ro)

Patriarhul Ierusalimului și Patriarhul României la Palatul Victoria

Patriarhul Ierusalimului și Patriarhul României au vizitat luni seară, 27 octombrie 2014, Palatul Victoria. Preafericitul Părinte Teofil al III-lea și Preafericitul Părinte Daniel s-au întâlnit cu premierul Victor Ponta, întrevedere în cadrul căreia s-a discutat și despre pelerinii care vizitează Țara Sfântă dar și despre frumusețea zilelor de sărbătoare de la București.  

Patriarhul Ierusalimului, Doctor Honoris Causa al Universității București

Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti. Evenimentul s-a desfăşurat în prezenţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în sala „Prof. Constantin Stoicescu” a Facultăţii de Drept. Laudatio a fost citit de Conf. Univ. Dr. Madeea Axinciuc, directorul Programului de Studii Religioase al Universităţii din Bucureşti. Au participat, alături de delegaţia Patriarhiei Ierusalimului şi a Patriarhiei Române, membrii Senatului Universităţii din Bucureşti, cadre didactice ale mai multor facultăţi, studenţi şi oameni de cultură.  Evenimentul s-a încheiat cu un scurt concert susţinut de Corala „Armonia” a Arhiepiscopiei Tomisului.  

Cu această ocazie, Preafericitul Părinte Patriarh Teofil a susţinut conferinţa cu tema „Misiunea Patriarhiei Ierusalimului astăzi”, din care spicuim:  

'Observaţiile finale despre misiunea Patriarhiei Ierusalimului astăzi au în vedere lucrarea de a obţine pacea şi reconcilierea în Ţara Sfântă şi în lume. În numele Patriarhiei, Ierusalimul – Cetatea Temelie a Păcii – afirmă nu doar vocaţia ei ci, prin extensie, vocaţia umanităţii. Sarcina noastră este să construim o lume a păcii şi reconcilierii, iar Ierusalimul este, deopotrivă, inspiraţia şi scena noastră principală. Nimeni dintre cei care iubesc Ierusalimul şi Ţara Sfântă nu poate să nu fie profund îngrijorat în legătură cu prezentul şi cu evoluţia situaţiei din Orientul Mijlociu. Fanatismul şi violenţa sectară ameninţă însăşi ţesătura existenţei noastre, iar noi rămânem fermi în înfruntarea fanatismului, sub formele sale.  

Patriarhia Ierusalimului a fost un agent al păcii şi al reconcilierii în întreaga sa istorie şi avem o experienţă seculară atât în ceea ce priveşte traiul în circumstanţe diferite, cât şi în privinţa aducerii comunităţilor diferite laolaltă pentru asigurarea bunului trai pentru toţi. Patriarhia a conştientizat mereu că, pentru a face pacea şi reconcilierea să înflorească, oamenii religioşi trebuie să lupte, în egală măsură, pentru dreptate, recunoaştere reciprocă, drepturi umane fundamentale, siguranţă şi securitate pentru toţi'.  ”Patriarhia Ierusalimului deţine o poziţie unică în peisajul religios, cultural şi chiar politic al Orientului Mijlociu şi recunoaşte povara misiunii care i s-a încredinţat în virtutea vocaţiei pe care o are”, a mai spus Preafericitul Teofil.  

'Continuăm să facem cele mai mari eforturi pentru a rămâne credincioşi acestei moşteniri de credinţă şi slujirii misiunii noastre apostolice. Avem nevoie de rugăciunile voastre, vă cerem sprijinul şi vă încurajăm ca, fiecare generaţie în parte, să adânciţi relaţia dintre ţara voastră şi Ţara Sfântă. În acelaşi timp, trebuie să ne reamintim că aspiraţiile politice şi naţionale nu trebuie confundate cu lucrarea misionarismului spiritual în regiunea Orientului Mijlociu, pentru că acest lucru poate conduce la situaţii fără precedent şi greu de anticipat pentru Biserica Ortodoxă, aşa cum s-a întâmplat cu creştinii din Irak şi Siria.  Comunitatea creştină locală din Ţara Sfântă are nevoie de angajamentul şi ajutorul vostru. În schimb, ştim că vă veţi îmbogăţi într-o mare măsură prin pelerinajele pe care le faceţi şi prin relaţiile pe care le dezvoltaţi cu noi, fiindcă Patriarhia Ierusalimului rămâne o punte solidă între entităţile naţionale ortodoxe şi sferele politice din regiune'.  (Sursa: patriarhia.ro)

Interviu cu Preafericitul Teofil al II-lea al Ierusalimului în contextul vizitei la București

Reporter: Preafericirea Voastră, în contextul vizitei pe care o săvârşiţi în Patriarhia Ro­mână, de sărbătoarea Sfân­tului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucu­reş­­­ti­lor, Vă rugăm să le trans­miteţi cititorilor noştri un cuvânt de binecuvântare!

PF Teofil: De la Locurile Sfinte, acolo unde este izvorul Jertfei Dom­nului nostru Iisus Hristos, vă transmitem harul Preasfântului Mormânt, care este mărturia fizică şi plină de viaţă a Învierii lui Iisus, Începătorul şi De­să­vârşitorul credinţei noastre, Care „pentru bucuria pusă înainte-i a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta Tronului lui Dum­nezeu“ (Evrei 12, 2). Este vorba despre aceeaşi cruce pe care şi Sfântul Cuvios Dimitrie a purtat-o, în timpul vieţii sale, din iubire pentru Hristos, iar aceasta este o adevărată binecuvântare pentru întreaga Biserică Orto­doxă, dar mai ales pentru poporul român.

Reporter: Vizitaţi România pentru prima oară, în calitate de Pa­triarh al Ierusalimului. Ce aşteptări aveţi de la vi­zi­ta pe care o efectuaţi acum?

PF Teofil: Ne aşteptăm ca această vi­zită să contribuie la întărirea iubirii frăţeşti a adevărului mântuitor al Evangheliei lui Hristos, pe care noi toţi, ortodocşii, îm­preună îl împărtăşim şi îl predicăm.

Reporter: Patriarhia Ierusalimului are o misiune cu totul specială, de a împărtăşi tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe Auto­ce­fale din moştenirea spirituală a Locurilor Sfinte. În con­diţiile actuale dificile, cum se desfăşoară pelerinajele în Israel, Iordania şi Palestina?

PF Teofil: Este adevărat că Patriarhia Ierusalimului, mama tuturor Bisericilor, a fost binecuvântată de Pronia Dumnezeiască, încre­dinţându-i-se păstrarea şi slujirea la Locurile Sfinte. Ea săvârşeşte aceasta în numele întregii creştinătăţi, dar mai ales al Bisericii Ortodoxe celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Provocarea noastră constă în aceea că Locurile Sfinte, care au fost binecuvântate de Sângele mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos, reprezintă destinaţia pelerinilor care tânjesc după revigorarea spirituală „în acelaşi chip în care cerbul doreşte izvoarele apelor“ (Psalmi 41, 1).

Reporter: Cei mai mulţi creştini orto­docşi îşi doresc să se închine la Locurile Sfinte, despre care au citit în Biblie, şi să par­ticipe la slujbe în Bi­se­rica Sfântului Mormânt. Cum reuşeşte Patriarhia Ie­ru­salimului să organizeze aceste slujbe, pentru toţi doritorii?

PF Teofil: O parte indispensabilă a misiunii Patriarhiei Ierusalimului constă în menţinerea şi promo­varea Locurilor Sfinte ca fiind locuri de rugăciune şi venerare, adică locuri unde se săvârşeşte zilnic Dumnezeiasca Liturghie şi unde credincioşii au acces liber. În ceea ce priveşte organizarea, trebuie să avem în vedere faptul că pelerinii par­tici­panţi la Dumnezeiasca Litur­ghie erau sprijiniţi încă din perioada primelor pelerinaje la Locurile Sfinte. Patriarhia Ieru­sa­limului are un departament special care se ocupă de organizarea practică şi tehnică a participării credincioşilor la sfintele slujbe din biserici. În zilele noastre, majoritatea Bisericilor Orto­doxe au înfiinţat birouri care promovează pelerinajele la Locurile Sfinte. Pe lângă acestea, mai există şi birouri care promovează aşa-numitul „turism religios“.

Reporter; Multe grupuri de pelerini români vizitează Locurile Sfinte, pe tot parcursul anului. Cum i-aţi sfătui pe aceştia să petreacă acest timp binecuvântat al pelerinajului?

PF Teofil: Sfatul nostru pentru pelerini este ca grupurile să fie conduse de clerici, indiferent de rangul acestora, iar pelerinii să fie în le­gătură cu Patriarhia prin bi­rourile ei şi să ţină seama de expe­rienţa pelerinilor din celelalte Biserici Ortodoxe, astfel încât pelerinajul lor să împle­tească vizitarea Locurilor Sfinte cu partici­parea la Dumnezeiasca Euharistie, în cadrul Litur­ghiilor săvârşite la diferite Lo­curi Sfinte. În plus, pelerinii ar fi bine să aibă mai mult timp liber atunci când vizitează Ieru­sa­li­mul, pentru a simţi pe deplin atmosfera duhovnicească de acolo.

Biografie

Preafericitul Părinte Teofil al III-lea este cel de-al 141-lea Patriarh al Ierusalimului, ales ca Patriarh în data de 22 august 2005. Născut în 1952 în localitatea Gargaliani din regiunea Messinia, Peloponez, Grecia, a primit la botez numele Ilie. În anul 1970, după absolvirea Şcolii Patriarhiei Ierusalimului, a fost tuns în monahism de către Patriarhul Benedict al Ierusalimului, primind numele de călugărie Teofil. La 1 iulie al aceluiaşi an a fost hirotonit diacon de către Arhiepiscopul Vasile al Iordanului. În următorii ani a slujit la Biserica Învierii şi s-a numărat printre diaconii Patriarhului Benedict. A urmat Facultatea de Teologie la Atena, iar în anul 1978 a primit rangul de arhimandrit. A studiat în Anglia, la Universitatea din Durham, iar în 1986 a fost numit secretar al Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului. A reprezentat Patriarhia Ierusalimului la mai multe întâlniri internaţionale.

În perioada 1991-1996 a fost egumen al Mănăstirii Ortodoxe din Cana Galileii. În 1997 a fost reprezentantul Bisericii Ierusalimului în Qatar, iar în anul 2001 a fost numit reprezentantul Bisericii Ierusalimului la Moscova. După întronizarea ca Patriarh al Ierusalimului, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea s-a implicat activ în procesul de restaurare a clădirilor Patriarhiei, dar şi în îmbunătăţirea vieţii spirituale a păstoriţilor din cuprinsul Patriarhiei Ierusalimului.
Titulatura oficială a Patriarhului Ierusalimului este „Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Sfintei Cetăţi a Ierusalimului şi al întregii Palestine, al Siriei, Arabiei şi al Ţinuturilor de dincolo de Iordan, al Canei Galileii şi al Sfântului Sion“. (Sursa: www.ziarullumina.ro)

fotografii: Ziarul Lumina

a consemnat Cristina Roman

 

Știri interne - octombrie 2014 (RO)

Cei mai sănătoși copii în viitor vor fi cei nevaccinați

Dr. Buchwald: “motivul pentru care vaccinurile sunt promovate cu așa o intensitate este acela de a-i împiedica pe oameni să realizeze faptul că acestea nu îi protejează, și că în eventualitatea unei epidemii cei vaccinați sunt supuși unor riscuri la fel de mari de contaminare ca și cei nevaccinați. Adevărul poate fi ascuns dacă numărul celor nevaccinați rămâne necunoscut, astfel încat o comparație dintre vaccinați și nevaccinați să fie, practic, imposibilă. Acesta este și motivul real pentru presiunea neobosită de a vaccina cât mai mulți copii posibil.” Părintii cu mai multă educație sunt mai predispuși să renunțe la vaccinare, ceea ce contrazice prejudecățile multor profesioniști din domeniul medical care sunt de părere că părinții nu-și vaccineaza copii pentru că nu sunt educați, sunt săraci, sau prost informați. Într-un studiu șocant recent publicat, cercetători virologi de la Centrul Medical din Erasmus – Olanda au demonstrat că un vaccin obișnuit de gripă pentru copii de fapt dăuneaza unui aspect esențial din sistemul lor imunitar în lupta cu gripa. Acest studiu a fost condus de cercetători pro-vaccinare, care și-au dedicat întreaga carieră încercării de a dezvolta vaccinuri mai bune. “Am observat copiii nevaccinați că sunt mai sănătoși, mai puternici și mai viguroși decât cei vaccinați. Alergiile, astmul, afecțiuni ale comportamentului, probleme cu atenția și paloare erau în mod clar mai comune la tinerii pacienți vaccinați. Date statistice și argumente suplimentare puteți citi la sursă.

A trecut la Domnul părintele Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria

În dimineaţa  zilei de 24 octombrie a trecut la Domnul părintele Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria din judeţul Neamţ, înmormântarea fiind programată duminică, 26 octombrie, după slujba Sfintei Liturghii oficiată de către Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, împreună cu un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi. Părintele Victorin Oanele s-a născut pe 1 februarie 1931, în satul Poiana, comuna Vrâncioaia (judeţul Vrancea). A intrat în monahism pe 3 mai 1952, iar din 13 noiembrie 1972 a fost stareţ al Mănăstirii Sihăstria. Şi-a început slujirea în această funcţie de mare responsabilitate în vremuri grele pentru monahism, beneficiind de sprijinul şi prezenţa marilor duhovnici, precum părintele Cleopa Ilie sau părintele Paisie Olaru. Părintele Victorin s-a ocupat, în calitate de stareţ, cu multă râvnă de latura edilitar-administrativă, lăsând în urma sa una dintre cele mai numeroase şi venerabile obşti de călugări din Patriarhia Română. Dumnezeu să-l ducă în cereştile Sale locaşuri, la binemeritata odihnă. Veşnica pomenire! (Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iaşilor)

Parastas la cinci ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Teofil Părăian

Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, în colaborare cu A.S.C.O.R., filialele Timişoara şi Braşov, a organizat în perioada 25 -26 octombrie, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, un program de evocare a personalităţii Părintelui Teofil Părăian, cu prilejul comemorării a cinci ani de la trecerea sa la cele veşnice. Au participat peste 150 de tineri din toată țara. Momentele comemorative au fost susținute de către PS Sofian Brașoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopie Germaniei, Austriei și Luxemburgului,  Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Pr. Iustin Miron – starețul Mănăstirii Oașa, Pr. Sabin Vodă, redactor Radio Reîntregirea, Pr. Ionuț Gânscă și Filialele ASCOR Timișoara și Brașov. Moderatorul discuției a fost Pr. Prof. Univ. Dr. Ovidiu Moceanu. În cadrul acestui program a avut loc lansarea publică a proiectului restaurării casei părinteşti de la Topârcea, jud. Sibiu.

Manifestări în cinstea domnitorilor Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir

Sub genericul „Creştini în Europa“, Guvernul României, în parteneriat cu Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova, va desfăşura în perioada 26 octombrie - 15 noiembrie o suită de evenimente dedicate vrednicilor domnitori români Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir. Programul acţiunilor culturale include lansarea filmului documentar „Dimitrie Cantemir“, primul din serialul 100 de români celebri născuţi în Republica Moldova, realizat de studioul Flacăra Film, Chişinău. Vizionarea documentarului va fi urmată de un recital susţinut de Grigore Leşe - „De dragoste, de război, de moarte, de unul singur…“. Documentarul va fi prezentat şi la Bălţi, în data de 3 noiembrie, şi va fi urmat de spectacolul „Plânsul Pământului“ susţinut de Gheorghe Turda şi Valy Boghean&Band. Filmul documentar „Dimitrie Cantemir“ va fi lansat şi la Cernăuţi, pe 7 noiembrie, după lansare având loc recitalul „Nu uita că eşti român“, susţinut de Nicolae Furdui Iancu şi Ansamblul Ştefan Vodă, conducător artistic Tudor Ungureanu. „Spectacolul Lumina din LUMINĂ va încheia această suită de manifestări în data de 29 noiembrie, la Sala Palatului din Bucureşti, în ajunul sărbătorii Sfântului Andrei, Apostolul care ne-a încreştinat Neamul, a Zilei Românilor de Pretutindeni şi Sărbătorii Naţionale a României. În acest spectacol vor participa cei mai buni artişti de pe ambele maluri ale Prutului“, informează, într-o scrisoare deschisă, ambasadorul Iuliana Gorea Costin, Înalt Reprezentant al Guvernului României pentru Republica Moldova. (Ziarul Lumina)

ÎPS Mitropoliți Andrei și Nifon, decorați de Casa Regală cu distincţia „Nihil Sine Deo“

Înaltpreasfinţitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului și Înaltpreasfinţitul Părinte Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, au fost decorați joi, 23 octombrie, de Casa Regală a României, cu distincţia „Nihil Sine Deo“. Decoraţia a fost înmânată ierarhului de către Principesa moştenitoare Margareta, în numele Majestăţii Sale Regele Mihai I, în cadrul unei ceremonii care s-a desfăşurat în Holul de onoare al Castelului Peleş din Sinaia. Decoraţia regală „Nihil Sine Deo“ este o distincţie ce se acordă prin decizia Șefului Familiei Regale a României. Ea a fost instituită la 30 decembrie 2009 şi poate fi acordată personalităţilor marcante din domeniul social, ştiinţific, educaţional, cultural, spiritual, economic, politic şi militar. Sunt decorate în special persoanele cu o performanţă de înalt nivel, care au dat dovadă de generozitate şi spirit de răspundere şi au folosit puterea exemplului personal pentru a îmbogăţi prezentul românesc. (Sursa: Andreea Pâgleşan – Ziarul Lumina)

Campania „Dăruieşte viaţă! Vino să donezi sânge!“

La Ploieşti, judeţul Prahova, s-a desfăşurat, în perioada 23-24 octombrie, o acţiune de voluntariat în cadrul campaniei „Dăruieşte viaţă! Vino să donezi sânge!“, organizată la nivelul Patriarhiei Române, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, sub coordonarea părintelui arhimandrit Ciprian Grădinaru, eclesiarhul Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului din Bucureşti. Peste 100 de elevi de la Colegiul Tehnic „Toma N. Socolescu“ din Ploieşti, însoţiţi de cadre didactice, au donat sânge la Centrul de Transfuzie Sanguină din reşedinţa judeţului Prahova. Câţiva voluntari au pregătit gustări, dulciuri, suc şi apă plată, pe care le-au servit în aceste zile elevilor donatori de la colegiul din Ploieşti.  Săptămâna aceasta, campania de donare de sânge derulată de Patriarhia Română s-a desfăşurat şi la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza“ din Bucureşti, unde peste 700 de persoane au donat sânge pentru Centrul de Transfuzie Sanguină al Municipiului Bucureşti. La campanie participă şi donatori voluntari din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Campania de  donare de sânge continuă în Bucureşti, Ploieşti, Câmpina, Breaza, Boldeşti, Piteşti, Slatina, Cluj, Oradea, Iaşi, Sibiu, Drăgăşani, Fălticeni, Constanţa, Sinaia, Ochiuri, Gheorghieni, Braşov, Alba Iulia, Câmpulung, Boboc, Târgu Ocna, precum şi în alte oraşe, prin implicarea credincioşilor voluntari de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului şi ai altor parohii din ţară. „Aceste campanii pe care Patriarhia Română le demarează cu mai multe instituţii-partener din ţară arată că este nevoie de o mai mare implicare la nivel de organizare şi conştientizare în rândul populaţiei că este nevoie de sânge pentru sistemul medical public românesc. Statisticile spun că în România nevoia de sânge este acoperită în proporţie de 60%, însemnând o medie de donatori de până la 2% din numărul populaţiei în condiţiile în care în ţările europene aceasta este în jur de 10%“, ne-a spus Constantin Jiga, voluntar în cadrul proiectului „Dăruieşte viaţă! Vino să donezi sânge!“. Cei care vor să doneze sânge sunt rugaţi să trimită un email la voluntariparaclis@gmail.com. Vor primi un ghid al donatorului şi un formular de înscriere. (Ziarul Lumina)

Studiu: Bărbații din societatea de tip occidental se feminizează

Epidemia de obezitate în rândul bărbaţilor şi scăderea concentraţiei de spermatozoizi în lichidul seminal ar putea fi favorizate de estrogen - un hormon feminin, sau substanţe cu acelaşi efect ca acesta. Bărbaţii din societăţile de tip occidental se „feminizează” din cauza expunerii la substanţe ce imită efectele estrogenului, afectând astfel sistemul endocrin al bărbaţilor, spun specialiştii. Coroborând datele legate de rata obezităţii cu cele privind PIB din mai multe ţări, cercetătorii de la University of Adelaide au observat că, în ţările bogate, rata obezităţii în randul bărbaţilor e apropiată de cea întâlnită la femei (în unele ţări chiar mai mare), în vreme ce în ţările în curs de dezvoltare obezitatea este mult mai rar întâlnită la bărbaţi decât la femei, potrivit descoperă.ro. Rezultatele studiului au fost publicate în jurnalul PLOS ONE. În studiu se insistă pe faptul că deşi alimentaţia nesănătoasă este cu siguranţă un factor important, e vorba totuşi de ceva mai mult decât aportul de calorii. E posibil să fie vorba despre substanţe cu efect asemănător estrogenului, ce inhibă funcţia tiroidei şi astfel determină creşterea în greutate. Produsele din soia conţin aşa-numiţi xenestrogeni (compuşi ce imită efectele estrogenului), iar o altă sursă cunoscută este policlorura de vinil, sau PVC, un material plastic foarte mult utilizat în ţările dezvoltate (inclusiv pentru fabricarea ţevilor de apă). Aceste substanţe ar afecta sistemul endocrin al bărbaţilor, ducând la feminizarea lor în ceea ce privește unele aspecte ale fiziologiei. Rezultatele studiului au fost publicate în jurnalul PLOS ONE. (Sursa)

 

Știri externe - octombrie 2014 (EXT)

MUNTENEGRU: Parada gay – o paradă a morții

Într-un interviu acordat recent reporterilor "Vesti", Mitropolitul Anfilohie de Muntenegru a subliniat că poziția Bisericii privind paradele gay rămâne neschimbată. "Opinia Bisericii nu poate fi altfel. Iată ce înseamna o paradă de acest gen, dacă privim mai profund – o paradă a morții. În spatele acesteia, se aflaă un impuls sinucigaș". Modul în care aceste parade se manifestă și frecvența lor, ne indică faptul că ele reprezintă ceva serios, afirmă ÎPSAmfilohie. Potrivit Episcopului, nu este nimic întâmplător în faptul că paradele gay sunt organic combinate cu tendințele moderne de globalizare și de construire a unei noi ordini mondiale. Episcopul a subliniat că esența acestei mișcări, care a crescut pe temelia civilizației americane, nu este viața, ci moartea. "Pentru că, în această nouă ordine, omul a devenit măsura tuturor lucrurilor, și cel mai rău dintre toate este că, în numele drepturilor omului, așa cum s-a întâmplat cu legalizarea avortului, omul însuși este distrus. În cele din urmă, se va autodistruge. De aceea, eu spun că aceste parade sunt ale morții, în timp ce Biserica, în ființa sa, prin existență, rădăcinile și obiectivele sale, marșăluiește spre viață" – a spus Mitropolitul Amfilohie. De la începutul anilor 2000, ideea paradelor gay, cu o presiune fără precedent, a fost introdusă și în conștiința cetățenilor din Serbia și Muntenegru. (Sursa: lonews.ro)

EGIPT: Guvernul promovează turismul religios legat de prezența Sfintei Familii în Egipt

Guvernul egiptean, al lui Ibrahim Mahlab, a subliniat identitatea creștină din Egipt, într-o încercare de relansare a turismului religios în țară. Mesajul face referire la promovarea itinerariilor legate de prezența Sfintei Familii în Egipt. Este pentru prima dată când autoritățile egiptene promoveaza itinerarii legate de rădăcinile creștine din Egipt și, în special, de călătoria Sfintei familii în țară. Cu această ocazie, Patriarhul copt Tawadros al II-lea a rostit cuvinte de speranță pentru viitorul țării:  "Călătoria Sfintei Familii în Egipt reprezintă o binecuvântare pentru țară". Egiptul încearca să se prezinte lumii ca o țară pozitivă și pașnică, iar acest itinerar reprezintă un proiect foarte important, nu numai pentru țară, ci și pentru restul lumii". Pentru creștini – a adăugat el – "este normal să vorbeasca despre locurile în care Sfânta Familie a trăit, dar ceea ce este extraordinar, este că guvernul i-a invitat pe oameni să le descopere".  "Apelul de a descoperi itinerariul se adresează tuturor egiptenilor, nu doar celor creștini", a subliniat ministrul, care a investit foarte mult în proiect. "Datorită acestei inițiative, ne așteptăm să relansam economia zonelor care au fost în mod tradițional excluse din circuitele tradiționale și, de asemenea, avem speranța promovarii mai conștiente a turismului". (Sursa: lonews.ro)

VATICAN: Flexibilizarea atitudinii Bisericii Catolice față de homosexuali?

Raportul preliminar al Conciliului de la Vatican, care s-a reunit în luna octombrie, redactat de o comisie numită de papă, subliniază o apropiere pastorală faţă de homosexuali, spunând chiar, spre surprinderea multor catolici, că aceste relații oferă „sprijin prețios în viața partenerilor”. Nu s-a menționat în schimb nimic despre învățătura inclusă în catehismul catolic, conform căreia relațiile homosexuale sunt „intrinsec dezordonate”. Cardinalul Wilfrid Napier de Durban, Africa de Sud, a fost printre cei care și-au exprimat imediat spaima faţă de conținutul raportului, spunând că nu reflectă decât ceea ce au spus anumiți episcopi în conciliu şi că nu este „mesajul adevărat”. La încheierea discuțiilor pe tema familiei, papa a ținut un discurs în care i-a îndemnat pe episcopi să găsească o cale de mijloc între doctrină și realitate. Și, deși supoziția că Biserica Catolică este în prezent dezbinată reprezintă o exagerare, și papa a semnalat existența unor tendințe care au provocat momente de „tensiune” și „mâhnire”. Suveranul pontif i-a avertizat pe cardinali să nu cadă pradă ispitei de a fi inflexibili și a încerca să se închidă în cuvântul scris și în lege, fără să Îl lase pe Dumnezeu să îi surprindă. „Din timpul lui Iisus, aceasta este tentația zeloșilor, a scrupuloșilor, a intelectualilor și a tradiționaliștilor de azi”, a mai spus papa Francisc. La fel a vorbit și despre tendința distructivă de a trata simptomele fără a trata și cauzele, dintr-o milă și o bunătate care înșală. Aceasta este tendința celor care se numesc „progresiști” și „liberali”, a mai spus Francisc. Această tendință te face să cobori de pe Cruce, pentru a le face pe plac oamenilor, să te închini în fața unui spirit lumesc, în loc să îl purifici și să îl preschimbi după Dumnezeu, a mai adăugat el. (Sursa: semneletimpului.ro, foto: frontpress.ro)

SUA-UNGARIA: Statele Unite, dezamăgite de evoluțiile politice din Ungaria

"Evoluţiile sunt dezamăgitoare şi, în calitatea de aliaţi, suntem preocupaţi de viteza acestor evoluţii", a declarat Andre Goodfriend, însărcinatul cu afaceri al ambasadei Statelor Unite din Ungaria. "Statele Unite sunt îngrijorate de modificarea climatului politic, de slăbirea statului de drept, de atacurile împotriva societăţii civile şi de lipsa de transparenţă", a adăugat diplomatul american.Andre Goodfriend, ataşatul cu afaceri al ambasadei americane din Budapesta, a fost convocat săptămâna trecută la Ministerul ungar de Externe, pe fondul informaţiilor privind presupuse presiuni ale Statelor Unite în cazul unei investigaţii care vizează companii americane din Ungaria. Tensiunile bilaterale au izbucnit în contextul în care autorităţile ungare anchetează presupuse fraude fiscale comise de companii şi organizaţii americane. Potrivit publicaţiei Napi Gazdasag, în replică, Statele Unite au interzis, invocând suspiciuni de corupţie, accesul pe teritoriul american unor şefi ai agenţiilor de verificare din Ungaria, Guvernul de la Budapesta denunţând presiuni. Partidul Fidesz, aflat la putere în Ungaria, a anunţat că tentativele de exercitare de presiuni asupra autorităţilor ungare sunt inadmisibile. "Grupul parlamentar Fidesz se aşteaptă ca autorităţile ungare să continue în mod obiectiv verificările în toate cazurile, inclusiv în privinţa problemelor fiscale semnalate la organizaţii afiliate Statelor Unite", potrivit unui comunicat oficial. (Sursa: mediafax.ro, foto: psnews.ro) 

ANGLIA: 2% dintre clericii Bisericii Anglicane nu cred în “Dumnezeul personal”.

Aproximativ 2% din preoţii, diaconii şi episcopii Bisericii Anglicane consideră că Dumnezeu este o construcţie a omului, dezvăluie un uluitor sondaj realizat de Institutul YouGov şi publicat marţi, relatează AFP, conform Mediafax. Studiul, efectuat asupra unui număr de peste 1.500 de membri ai clerului din Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia, arată că doar 83% dintre cei chestionaţi cred că există un “Dumnezeu personal”. În total, 3% apreciază că există “o formă de forţă spirituală sau vitală”, iar 9% afirmă că “nimeni nu poate şti cum arată Dumnezeu”. De asemenea, 2% susţin că “nu sunt siguri că Dumnezeu este altceva decât o contrucţie a omului”. Totodată 2% nu sunt de acord cu niciuna dintre aceste afirmaţii, iar 1% preferă să nu răspundă.

Biserica Anglicană, o aripă a creştinismului, oferă clerului său o libertate destul de largă în interpretarea credinţei. Citat de cotidianul The Independent, reverendul David Paterson, un preot pensionar din Biserica Angliei, susţine că este perfect posibil să predici cuvântul lui Dumnezeu fără să crezi în el. “Odată ce ai acceptat că religia este o creaţie a omului, ea devine la fel ca arta şi literatura, şi anume un mijloc foarte preţios de a te cunoaşte pe tine-însuţi”, afimă el. (Sursa: antena3.ro)

Nota redacției: Din fericire, Biserica Ortodoxă este bine reprezentată în Marea Britanie, iar cuvântul părintelui Sofronie Saharov de la Mănăstirea Essex despre existența și cunoașterea Dumnezeului Personal este o binecuvântare. Îl puteți citi în articolul nostru din numărul curent al Revistei.

VATICAN: Papa Francis afirmă că Big Bangul și evoluționismul fac parte din planul lui Dumnezeu

Papa Francisc a mai făcut un exercițiu de populism iezuit, afirmând că Big Bangul și evoluția sunt adevărate, însă fac parte din planul lui Dumnezeu. Teoria Big Bangului presupune crearea Universului în urma unei ”explozii” originare ce ar fi avut loc acum 13,8 miliarde de ani. Practic, cosmosul actual ar fi rezultatul acelui moment originar, iar sistemele solare, galaxiile, dar și Pământul și apariția vieții ar fi rezultatul evoluției treptate. Teoria evoluționistă, emisă de Charles Darwin, presupune că apariția vieții și dezvoltarea speciilor s-a realizat spontan și treptat, totodată, ca urmare a legii selecției naturale. Teoria evoluției susține apariția omului ca proces evolutiv al primatelor, precum și a altor specii unele din altele. La o întâlnire de la Academia Papală pentru Știință din Vatican, el a spus că ”Big Bangul, pe care astăzi îl considerăm drept originea Universului, nu contrazice intervenția unui creator divin ci, mai degrabă, îl presupune”. Similar, Papa a susținut că dezvoltarea fiecărei ființe cu trăsăturile sale specifice de-a lungul timpului ”nu contrazice ideea creației, pentru că evoluția presupune creația ființelor care evoluează”. 

Nota redacției: Preluăm parțial comentariul fraților de la Cuvântul Ortodox, la care subscriem. "De fapt, Papa Francisc nu a făcut altceva decât să reia compromisul major pe care Vaticanul l-a făcut nu științei, cum se spune, ci TEORIILOR evoluționiste care domină astăzi câmpul științific și care s-au impus ca un exercițiu de putere, nu ca un act de cunoaștere. Momentul acestui compromis, un fel de Big Bang al apostaziei Vaticanului, este Conciliul Vatican II. Considerând că își păstrează și credincioșii, și își apropie și lumea cu care cochetează, Vaticanul a rezolvat dilema știință-religie spunând că teoriile dominante și ateiste sunt adevărate dacă le pune un Dumnezeu la coadă. Contradicția e evidentă, căci modelele științifice evoluționiste văd lumea ca fiind lipsită de vreun plan originar sau de vreo voință divină. Din nefericire, există destui și la noi, în spațiul ortodox, care produc panseuri diletante despre evoluționism, căutând să-i facă o grefă creaționistă. Rezultatul este o struțo-cămilă indigestă care nu e nici știință, nici teologie, ci o simplă și demnă de compătimit rătăcire, erezie."

SUA: Studiile asupra creierului contrazic ideologia de gen

Un important studiu american, realizat recent  de o echipă condusă de Ragini Verma, neurolog al Universităţii Pennsylvania din Philadelfia, confirmă diferenţele biologice existente între bărbaţi şi femei. Rezultatele cercetării efectuate asupra a 949 voluntari (428 bărbaţi şi 521 femei) cu vârste cuprinse între 8 şi 22 de ani au fost publicate în prestigioasa revista ştiinţifică Proceedings of National Academy of Science. Acestea demonstrează cum „conexiunile cerebrale la bărbaţi şi femei sunt distribuite diferit”, evidenţiind, prin intermediul unor tehnici avansate de neuroimaging, prezenţa la femei a unui număr major de conexiuni între emisfera dreaptă şi stângă (prima destinată mai ales gândirii intuitive, iar a doua, elaborărilor logice), în timp ce, din contră, la bărbaţi se observă prezenţa unei mai bune inter-conexiuni în cadrul aceloraşi emisfere.

Cu privire la acest lucru, Ragini Verma a declarat: „Am constatat cu uimire că rezultatele confirmă multe stereotipuri pe care credem că le avem în creier. Spre exemplu, bărbaţii sunt fără îndoială cei mai buni bucătari şi frizeri. În schimb, femeile sunt mai eficiente în acţiunile care necesită coordonarea ambelor emisfere: sunt mai intuitive, au memorie mai bună, sunt mai implicate emoţional când ascultă pe cineva”. Doar în cerebel, parte a sistemului nervos destinată în principal controlului motor, lucrurile par să meargă diferit: în această zonă, bărbaţii demonstrează o conexiune mai bună între o emisferă şi cealaltă. În acest sens, neurologul american explică: „Dacă, spre exemplu, aţi vrea să învăţaţi să schiaţi, cerebelul ar fi zona implicată cel mai mult”. Aceste studii ştiinţifice care pun în lumină rolul unic şi decisiv pe care îl are natura în proces biologic al fiecărui individ, constituie o dezminţire a tezelor ideologilor de gen, pentru care diferenţele sexuale au origini şi cauze pur socio-culturale. (Sursa: ProLifeNews, adus în românește de ȘtiripentruViață)

a consemnat Cristina Roman

Decizii adoptate de Sfântul Sinod în Ședința Solemnă din 28-29 octombrie - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Întrunit în şedinţă de lucru sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Reşedinţa patriarhală, în zilele de 28 şi 29 octombrie 2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât:

1. Aprobarea Pastoralei Sfântului Sinod la încheierea Anului omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi a Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care va fi citită în toate bisericile şi mănăstirile din ţară şi străinătate ale Patriarhiei Române în prima duminică din postul Naşterii Domnului (16 noiembrie 2014);

2. Declararea anului 2016 ca Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti la împlinirea a 300 de ani de la moartea sa martirică (1716-2016);

3. Extinderea la nivel naţional a campaniei Patriarhiei Române Donează sânge! Salvează o viaţă!, care se va derula cu sprijinul Televiziunii Române şi al Ministerului Sănătăţii.

În perspectiva alegerilor prezidenţiale din România (2 noiembrie 2014), Sfântul Sinod îşi reafirmă îndemnul către slujitorii Sfintelor Altare şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de a participa la vot în duhul credinţei şi al iubirii de Biserică şi Neam, cu responsabilitate creştină şi civică pentru împlinirea binelui comun în societatea românească şi viitorul României.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

 

ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Gânduri despre viață, moarte și nemurire în lumina Sfintei Scripturi - Pr. Prof. Dr. Ene Braniște

 

Cel care împlinește porunca iubirii se apropie de Dumnezeu, de izvorul vieții, precum ne asigură Sf. Evanghelist Ioan: “Noi știm că ne-am strămutat din moarte a viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (I Ioan III, 14)… Să trăim deci după dreptarul cel negreșelnic al poruncilor lui Dumnezeu, adică în iubire, pace și bună înțelegere cu toți oamenii, muncind cu tragere de inimă, iubind dreptatea și adevărul, făcând numai binele și ferindu-ne de rău, luptând pentru tot ce face viața omului mai bună, mai curată, mai înțeleaptă, mai fericită.

“Iată, am pus înaintea voastră calea vieții și calea morții… Alege viața, ca să trăiești tu și urmașii tăi… (Deut. XXX,19)”

“Plâng și mă tânguiesc când mă gândesc la moarte”, așa începe una din cântările slujbei înmormântării. Într-adevăr, ideea și gândul morții  ne întristează și ne înspăimântă, căci moartea este opusul vieții, adică al bunului cel mai de preț pe care Dumnezeu l-a dăruit omului. Viața pământească a fiecăruia dintre noi constituie însă doar o clipă în noianul veșniciei dinainte de ea și de după ea.

Moartea este o lege generală căreia se supune tot ceea ce este viu, în afară de Dumnezeu, Care, singur, este deasupra timpului, este nemuritor, fără început și fără sfârșit, El fiind izvorul vieții înseși. Viața și moartea sunt nedezlipite una de alta, ca cele două fețe ale unei monede. Moartea este reversul inexorabil al vieții. Ca tot ceea ce este în natură, omul se naște, trăiește și după aceea moare. De toate ne putem îndoi, dar de faptul că toți vom muri nu ne putem îndoi. Mai curând sau mai târziu acesta este sfârșitul inevitabil ce ne așteaptă pe fiecare. “Care este omul care să trăiască și să nu cunoască moartea?”, se întreabă psalmistul (Ps. LXXXVIII, 48). Fiecare clipă trăită este un pas în plus spre termenul fatal și ireversibil al vieții, care este moartea. “Este rânduit oamenilor să moară odată și apoi vine judecata” (Evrei IX, 27).

Dar făcutu-ne-a, oare, Dumnezeu ori ne-a osândit ca să fim pe vecie hrană viermilor din morminte? Fără îndoială că nu! Spiritele cele mai alese ale omenirii nu s-au împăcat niciodată cu idee că suntem meniți putrejunii și pieirii în neant. “Moartea nu poate fi punctul final și fatal al vieții”, spunea cunoscutul teolog și pastor elvețian Frank Thomas. Însăși fuga noastră de moarte, dorința de a ne prelungi cât mai mult viața este o dovadă că nu suntem făcuți pentru moarte, ci pentru viață și nemurire, pe care o dorim atâta. “Simțim și experimentăm că noi suntem creați pentru veșnicie”, zicea și ilustrul filosof Spinoza. Trebuie să existe viață viitoare; fără suportul credinței și speranței într-o altă viață, întreaga existență a omului ar fi ori o cumplită tragedie, ori o glumă absurdă a hazardului (E. Renan).

Dar, mai presus de toate, adevărul revelat, depozitat în Sfânta Scriptură, ne încredințează că moartea nu aparține ființei omenești de la zidirea ei, ci este urmarea păcatului. “Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii” (Înțelepciunea lui Solomon I, 32 și Luca XX, 38). Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune, făcându-l spre chipul ființei Sale, Care este viață și izvor al vieții. Dar din păcatul neascultării de porunca lui Dumnezeu, primii oameni au fost pedepsiți cu moartea (Facere II, 17), fiind izgoniți din rai, în mijlocul căruia era tocmai pomul vieții, al nemuririi (Facere III 22, 24). Căci ce însemna, de fapt, izgonirea din rai? – Alungarea de lângă Dumnezeu, de lângă izvorul vieții, coborârea în moarte. Păcatul a întinat puritatea primilor oameni și a știrbit desăvârșirea cu care Dumnezeu înzestrase atât pe om, cât și natura, la creație, când toate cele ce făcuse Dumnezeu “erau bune foarte” (Facere I, 31); el a tulburat echilibrul și armonia primordială a firii create, a introdus în lume dezordinea și urâțenia, iar în viața omului răutatea și egoismul, cu tot cortegiul lor de consecințe morale, necazuri, boli, suferințe și dureri, care macină și secătuiesc pe încetul puterea de viață a omului, aducându-i moartea fizică. Precum spune Sf. Apostol Pavel, “printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, iar moartea a trecut la toți oamenii, prin acela în care toți au păcătuit” (adică prin Adam), (Rom. V, 12).

O slabă credință și nădejde într-o altă existență, de după moarte, nutreau și drepții de dinainte de venirea Mântuitorului, care se exprimau astfel prin glasul psalmistului: “Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al tău să vadă stricăciunea” (Ps. XV, 10. Cp. și Fapte II, 31). Uneori credința aceasta exploda în accente puternice. De adevărat imn al bucuriei, ca, de exemplu, la proorocul Isaia: “Morții tăi vor trăi și trupurile lor vor învia! Deșteptați-vă, cântați de bucurie, voi cei ce sălășluiți în pulbere! Căci rana ta este rouă de lumină și din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia XXVI, 19).

Dar ceea ce era pe atunci abia o slabă întrezărire, a devenit o certitudine prin venirea Mântuitorului în lume. Căci “întru El era viața” (Ioan I, 4) și El a venit în lume “ pentru ca lumea viață să aibă și mai mult să aibă” și pentru ca “tot cel ce crede întru Dânsul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan III, 15, 16). Cu puterea Sa dumnezeiască, în trupul omenesc cel nesupus morții pentru că era fără de păcat, El a biruit moartea. A înviat pe fiica lui Iair,sculând-o de pe patul morții; a înviat pe fiul văduvei din Nain, întorcându-l de pe calea mormântului; a înviat apoi pe prietenul Său Lazăr din Betnia, cel mort de patru zile, scoțându-l din putreziciunea mormântului și redându-l vieții; în cele din urmă a înviat El Însuși din mormânt, biruind cu moartea Sa pe moarte, făcându-Se pe Sine “pârgă sau începătură a învierii celor adormiți” (i Cor. XV, 20) și deschizând oamenilor muritori porțile învierii din morți și ale nemuririi celei de după moarte. Prin Învierea Sa, “Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi din moarte la viață și de pe pământ la cer” (Penticostar, Cântările învierii). “Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Și precum întru Adam toți mor, așa și întru Hristos toți vor învia. Căci vrăjmașul cel de pe urmă care va fi nimicit va fi moartea” (I Cor. XV, 21-22). Pentru ca, “așa precum păcatul a stăpânit spre moarte, tot astfel să stăpânească Harul, prin dreptate spre viață veșnică, prin Iisus Hristos Domnul nostru” (Rom. V, 21).

Privită astfel prin prisma concepției creștine, însăși ideea morții devine mai puțin îngrozitoare, iar viața capătă consistență și valoare, prin lupta pentru dobândirea vieții de veci. Moartea nu mai este pentru creștin abisul și neantul înfricoșător, în care se prăbușesc toate vietățile, toate visele și toate nădejdile noastre, ci este punte obligatorie către o nouă existență, un ogor în care trupurile noastre, putrezind, rodesc crinul nemuririi spre unirea de taină cu Hristos, “Dumnezeul sufletelor și al trupurilor, Carele a călcat moartea și a dăruit viață lumii Sale…”, precum auzim într-una din rugăciunile citite de preot la slujba înmormântării. Putem deci spune că într-unele din frumoasele imne și rugăciuni ale Bisericii la slujba Învierii: “Nu mă mai tem acum de întoarcerea în pământ, Stăpâne Hristoase, că Tu, prin marea milostivire, m-ai ridicat pe mine, cel uitat, din pământ la înălțimea nestricăciunii, cu Învierea Ta” (Penticostar).

Dar în lumina Învierii lui Hristos vedem mai lămurit și calea pe care noi, muritorii, putem birui moartea și dobândi viața veșnică. În ce fel? Prin lupta continuă contra păcatului, care este pricina suferinței și a morții. Astfel, cea dintâi condiție pentru izbăvirea de moarte este să rămânem totdeauna alături de Iisus, adică să credem cu tărie în El, Care este biruitorul morții și izvorul vieții și al nemuririi, precum Însuși a spus: “Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine va fi viu, chiar dacă va muri” (Ioan XI, 23-25). Și, “pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să aibă stăpânire și peste morți și peste vii” (Rom. XIV, 9). Atunci când copila lui Iair murise, Iisus a căutat să trezească mai întâi în tatăl copilei nădejdea și credința că El poate să o readucă la viață: “Crede numai, și (copila) se va mântui” (Luca VIII, 50). Credința tatălui era deci o condiție a reînvierii fiicei sale. De aceea spun teologii că “credința este n noi sămânța și începutul vieții veșnice” (Toma d′Aquino). Sămânța aceasta, care este o garanție a nemuririi, o sădește Hristos în noi încă de la Botezul nostru, prin care ne îngropăm împreună cu El în moarte, pentru a învia împreună cu El spre viața veșnică: “Au nu știți că toți câți ne-am botezat în Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, știind că Hristos, după ce a înviat din morți nu mai moare, căci moartea nu mai are stăpânire peste El” (Rom. VI, 3-5, 8-9). De aceea creștinul adevărat crede cu tărie că, “îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El am și înviat prin credința în puterea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți” (Col. II, 12).

Iată de ce este atât de necesar Botezul copiilor noștri. Prin Botez, Hristos sădește în noi sămânța și arvuna nemuririi; fără Botez sufletul rămâne lipsit de puterea și harul lui Dumnezeu, deci în neputință de a câștiga viața veșnică. Dar o chezășie și mai sigură împotriva stricăciunii morții este Sfântul trup și Sânge al Domnului, care ni se dau prin Taina Sfintei Împărtășanii, căci ele sunt izvor de viață și de nemurire: “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu… Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi… Precum M-a triis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viez pentru Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine, va trăi prin Mine…” (Ioan VI, 47-57). De aceea, când preotul dă Sfânta Împărtășanie credincioșilor spune: “Se împărtășește robul (roaba) lui Dumnezeu X… spre iertarea păcatelor  și spre viața de veci”.

Înțelegem, deci, de ce este atât de trebuitoare pentru noi creștinii împărtășirea cu Sfintele Taine, care sunt un izvor de sănătate, de putere, de luptă împotriva morții, după ce ne-am curățit de păcate prin taina Spovedaniei. De aici grija pe care o avem toți ca cei dragi ai noștri să nu plece în veșnicie neîmpărtășiți, “fără grijanie”, adică fără această “merinde a vieții veșnice” și “chezășie a nemuririi”, grijă despre care ne amintesc Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, prin hotărârea din al 13-lea canon al acestui sfânt sinod: “Iar pentru cei ce pleacă (din viață), să se păzească și acum vechea lege canonicească, adică dacă moare cineva, să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă și cea mai de trebuință…”(cp. și can.5 al Sf. Grigorie de Nissa, Can. 7 al sinodului din Cartagina și Can. 9 al Sf. Nichifor Mărturisitorul).

Pe lângă acestea, nemurirea sufletului și viața veșnică se asigură prin ascultarea cuvântului lui Iisus, adică prin împlinirea poruncilor Lui. “Amin, amin, grăiesc vouă: Cel ce ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață” (Ioan V, 28). Noi știm că Dumnezeu este iubire (Ioan IV, 8) și izvor al vieții, iar iubirea de Dumnezeu și de oameni este “plinirea Legii” și semnul distinctiv al adevăraților ucenici ai lui Iisus (cp. Ioan XIII, 35 și Rom. XIII, 8), pentru că din ea izvorăsc toate virtuțile și toate faptele cele bune; de aceea, cel care împlinește porunca iubirii se apropie de Dumnezeu, de izvorul vieții, precum ne asigură Sf. Evanghelist Ioan: “Noi știm că ne-am strămutat din moarte a viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (I Ioan III, 14).

Dacă viața este bunul cel mai de preț pe care Dumnezeu l-a dăruit omului, chivernisirea sau întrebuințarea ei, adică modul în care o trăim implică o gravă răspundere. Ea este, pentru fiecare dintre noi, unică și nerepetabilă. De aceea, cel mai mare păcat față de viață și de Creatorul ei este să ți-o irosești în zadar. Ce trist este să mori fără să lași în urma ta nicio amintire, nicio urmă și nici un regret în gândul și sufletul celor ce rămân după tine. Asistăm astăzi, mai ales în rândul tineretului, la o explozie formidabilă și fără precedent a setei de viață, la o exaltare a bucuriei de a trăi, de a gusta pe deplin toate înlesnirile, plăcerile și satisfacțiile pe care viața ni le poate oferi în condițiile imensului progres tehnic și industrial de care beneficiază omul contemporan. Creștinismul nu osândește această bucurie de a trăi; ea devine însă condamnabilă când se reduce la o simplă goană după plăcerile carnale, la risipirea puterilor noastre fizice și sufletești în noroiul păcatelor de tot felul. Nimic mai adevărat decât că o viață avem, cum zic unii; dar viața aceasta reprezintă un talant, un tezaur care ni s-a încredințat de către Ziditorul lumii nu pentru ca să-l cheltuim nebunește în trândăvie, în fapte necugetate și rele, în petreceri deșănțate, în minciună și în tot felul de fărădelegi, ci ca să ne asigurăm veșnicia prin buna lui neguțătorie (vezi pilda talanților, Matei XXV, 14-30 și Luca XIX, 12-26); să trăim deci după dreptarul cel negreșelnic al poruncilor lui Dumnezeu, adică în iubire, pace și bună înțelegere cu toți oamenii, muncind cu tragere de inimă, iubind dreptatea și adevărul, făcând numai binele și ferindu-ne de rău, luptând pentru tot ce face viața omului mai bună, mai curată, mai înțeleaptă, mai fericită. Căci dacă după moarte trupul nostru cel pieritor se desface în țarină, din care a fost zidit (cp. Facere III, 19), sufletul, care este nemuritor, supraviețuiește, trecând într-o altă viață, care însă nu mai e aceeași pentru toți; pentru unii ea va fi lumină și bucurie veșnică, pentru alții întuneric și osândă veșnică (Cp. Daniel XII, 2-3 și Matei XXv, 31-46), iar aceasta atârnă de felul cum își va fi trăit fiecare viața de aici. Viața trăită în păcat este o viață pierdută, căci, precum am văzut, păcatul duce la moarte, moartea este plata sau urmarea păcatului (Rom. VI, 23), căci, păcatul, odată înfăptuit, duce la moarte (Iacov I, 15). De aceea spune Scriptura că “viața nebunului este mai rea decât moartea” (Iisus Sirah XXII, 19). Cei netrebnici și mișei sunt “morți” înainte de a muri cu adevărat; și numai cei netrebnici în viață se tem de moarte. “Moartea păcătosului este cumplită” (Ps. XXXIV, 20), deoarece pentru el veșnicia de după moarte nu înseamnă bucurie și desfătare, ci judecată și osândă, regret amar, suferință și chinuri veșnice.

Cu totul altfel privește, așteaptă și întâmpină moartea adevăratul creștin; cel ce a murit pentru păcat înainte de a muri cu trupul, acela nu va putrezi după moarte (Jakob Bohme). Cel ce și-a făcut pe deplin datoria față de Dumnezeu, față de oameni și față de propriul său suflet nu are de ce să se teamă de moarte. El este pregătit pentru ea; unul ca acela și-a asigurat și recunoștința și neuitarea de la oameni aici pe pământ, dar și răsplata vieții celei veșnice din ceruri, după moarte. Marele geniu care a fost Leonardo da vinci obișnuia să spună, către sfârșitul vieții sale agitate, că, precum p zi de muncă îți asigură o noapte cu somn bun, tot așa o viață plină se încheie cu un sfârșit senin. Mai ales pentru ce ce cred, moartea nu mai este risipire în neant, izvor de teamă și groază, ci doar pragul sau puntea de trecere spre o altă existență, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea; iar mormântul nu mai aeste locul de putrezire și neființă, ci patul pe care “așteptăm învierea morților și viața veacului ce va să fie”, precum mărturisim la sfârșitul Simboului de credință. Pentru cei ce cred în Hristos, moartea este un somn; ei nu mor, ci numai adorm în Domnul, iar trecerea lor din viață este tot atât de ușoară ca și trecerea de la starea de trezvie la cea e somn. De aceea zicea Mântuitorul celor ce plângeau pe fiica moartă a lui Iair: “Nu plângeți, n-a murit, ci doarme” (Ioan XI, 11). Și tot așa se exprimă și Sf. Apostol Pavel, când scrie tesalonicenilor, frământați de destinul sufletului omenesc după moarte: “Fraților, nu vreau să nu știți voi despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați, ca ceilalți care n-au nădejde… ” vezi I Tes. IV, 13-17). Este întristare și jale; la căpătâiul lor plângem adesea propria noastră moarte, de care ne aducem aminte atunci și de care ne dăm seama că nu vom scăpa nici noi. Durerea aceasta se ușurează însă la gândul că pe toți ne așteaptă la sfârșitul veacurilor învierea cea de obște, despre care ne vorbește atât de frumos Sf. Apostol Pavel în partea din epistola lui citată mai înainte, care se citește și acum la Apostolul din slujba înmormântării; după cea de a doua venire a Domnului și judecata universală, ne spune el aici, cei drepți “vor fi pururi cu Domnul”. De aceea, cei ce și-au făcut datoria în viață nu se tem de moarte, ci o așteaptă cu seninătate, în liniște și cu încredere, știind că “ scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui” (Ps. CXV, 6) și că “sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și chinul nu se va atinge de ele” (Sirah III, 1). Cine Îl are pe Hristos prin botez. Prin împărtășirea deasă cu Sfintele Taine și prin împlinirea poruncilor Lui, nu se teme de moarte, căci El este învierea și viața și odihna sufletelor celor adormiți.

Viața pământească a creștinului, începută cu Hristos prin Botez, se sfârșește tot cu El prin “Grijania” din clipa supremă, pentru a se prelungi în ceruri lângă El, alături de drepții și de sfinții cei bineplăcuți Lui și de fecioarele cele înțelepte, care L-au întâmpinat cu candelele aprinse și pline de uleiul înmiresmat al faptelor bune. La capătul vieții fiecărui bun creștin așteaptă Hristos, biruitorul morții, Care ne spune: “Nu vă temeți! Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă, și cel ce sunt viu. Am fost mort, și iată, sunt viu în vecii vecilor, și am cheile vieții și ale iadului” (Apoc. I, 17-18). Credința în nemurirea sufletului și în viața viitoare constituie unul dintre adevărurile fundamentale ale creștinismului și este cea mai puternică pârghie de rezistență, care ne ajută să birui  necazurile, greutățile și suferințele vieții, precum glăsuiește poetul: “Credința-n zilele de-apoi/ E singura tărie-n noi” (G. Coșbuc, Moartea lui Fulger).

Iată pentru ce Biserica ne îndeamnă să cerem lui Dumnezeu, între altele, un “sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, fără de rușine, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos”. Să ne trăim, așadar, viața și să ne bucurăm de ea, căci pentru aceasta ne-a dăruit-o Dumnezeu, dar să nu uităm că suntem muritori și că “nu avem aici cetate stătătoare, ci așteptăm pe aceea ce va să fie” (Evrei XIII, 14). Să facem din viața noastră anticameră a cerului și talant înmulțit prin munca și prin vrednicia noastră spre întinderea împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Știind că viața pământească este de fapt pregătire pentru moarte și doar o clipă de veșnicie, se cuvine să trăim așa ca și cum fiecare zi a vieții noastre ar fi cea de pe urmă (Marc Aureliu); atunci nu vom mai păcătui și nu ne vom mai teme de moarte și nici de judecată, căci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, “de ne vom judeca noi singuri, nu vom mai fi judecați” (I Cor. XI, 31-32). Și oricât de neașteptat ar veni sfârșitul nostru, el nu ne va mai surprinde, ci ne va găsi pregătiți, deoarece plecăm din viață cu credința neclintită că “Dumnezeu Care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi, prin puterea Sa” (I cor. VI, 14). Ca niște fii buni ai lui Dumnezeu, vom închide atunci ochii, împăcați și netemători, zicând, ca și Mântuitorul pe Cruce: “Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu!” (Luca XXIII, 46).

(Sursa: “Preoții Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate…”/ Studii de teologie pastorală, predici și cuvântări, Pr. Prof. Dr. Ene Braniște. Sibiu, Ed. Andreiana 2014)

Sfânta Tradiţie şi ereziile
Promisiuni înșelătoare ale unei vieți armonioase prin tehnici inițiatice oculte - Cristina Roman

 

“Vedeți să nu vă amăgească cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi... Atunci, de vă va zice cineva: iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeți. Căci se vor ridica hristoși mincinoși și proroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.” (Matei 24' 4'5' 23-24)

“Dacă de pe acum crezi în vedenii, când va veni Antihrist, ce-ai să faci atunci? (…) Ai să vezi tu atunci! Când vei vedea că din paie uscate de grâu îți face pâine proaspăta și, din viță uscată de vie, iți face să curgă vinul cel mai bun. Vor face multe minuni cu puterea satanei, încât cei care nu sunt întemeiați în credință vor zice: Măi, ăștia sunt de la Dumnezeu!” – Părintele Ilie Cleopa

Ghiveci de spiritualitate și cunoaștere de sine

În vremurile de pe urmă, spun Sfinții Părinți, oamenii vor fi atrași peste măsură de fenomenele paranormale, de marile enigme, minuni și vedenii. Acest lucru îl vedem cu ușurință în viața noastră de toate zilele, vedem cum întreaga societate este bântuită de promovarea unui stil de viață înrudit cu fenomenalul, cu extraordinarul. Până și oamenii din Biserică au această înclinație spre minuni și vedenii, vise și descoperiri. Biserica ne învață să fugim de aceste manifestări căci sunt foarte periculoase și vătămătoare, patericul ne prezintă din viața nevoitorilor multe suflete înșelate de diavol pe tărâmul imaginației, minunilor, vedeniilor și viselor. Mulțimea sectelor și mai ales penticostalii au ca element de bază acest tip de înșelare pentru creștinii neștiutori, slabi în credință și ușor de păcălit. Părinții ne învață că cea mai mare minune (întâi de toate) pentru fiecare în parte este să-și vadă păcatele, iar o minune mai mare ca aceasta este să le plângă cu pocăință adevărată. Părintele Epifanie a fost întrebat odată: - Părinte, ați văzut vreodată vreo vedenie? - Nu, frate. Nici n-am văzut, nici nu vreau să văd. Ceea ce vreau să văd sunt numai păcatele mele. Un creștin ciudat l-a întrebat odată pe Stareț : - Părinte, în viața dumneavoastră ați văzut minuni? - Minuni? Numai minuni am văzut! – răspunse starețul. Curios, acel creștin îl rugă cu un interes deosebit: - Vreau să-mi povestiți cea mai mare minune pe care ați văzut-o! - Cea mai mare minune ce am văzut-o este că Dumnezeu a venit pe pământ să mă mântuiască pe mine, cel mai păcătos dintre oameni. Atunci curiosul îi spuse dezamăgit: - Asta ați avut să-mi spuneți? - Fiule, există altă minune mai mare ca aceasta? – întrebă Starețul. (Extras din Crâmpeie de viață, Din viața și învățătura părintelui Epifanie Teodoropulos, Ed. Evanghelismos)

Internetul abundă în chestionare din care, parcurgându-le rapid, afli într-un minut cine ai fost într-o viață anterioară, ce fel de karma ai, dacă ești sau nu Zen ș.a.m.d.. Unii spun că aceste joculețe sunt distractive și inofensive, alții le iau chiar în serios, lăsându-se păcăliți de promisiunile că în spatele acestor forme de “cunoaștere de sine”, ori de cunoaștere a viitorului se află cheia către fericire. Ei bine, toate aceste pseudo-căi către Lumină, ne duc pe un drum fals la capătul căruia probabil că nu ne vom simți “evoluați spiritual”, ci mai întunecați și neîmpăcați cu noi înșine. Calea către fericire este numai una și ne-a arătat-o Mântuitorul Hristos: calea mântuirii este calea Crucii: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!” Audiențele TV cresc pe seama subiectelor despre reîncarnare, tehnici avansate de rugăciune și meditație, chakre, cristale și rolul lor tămăduitor. Se face un ghiveci de spiritualitate în șuete “la cafea” în care chiar învățături de la Sfinții Părinți ai Ortodoxiei sunt folosite pentru a da credibilitate unor erezii. Semnalul de alarmă al acestui articol se îndreaptă către tânăra generație, care din dorința bună și de înțeles de a aprofunda tainele existenței, este mult expusă noilor curente eretice și, prin urmare, se află în cel mai mare pericol. Pe cei trecuți de prima tinerețe îi acuzăm deseori că sunt rigizi în convingeri și prea conservatori, dar uităm să recunoaștem în ei generația care păstrează Tradiția și Ortodoxia. Sigur, orice generalizare ar fi greșită și păguboasă, totuși nu putem trece cu vederea anumite tendințe verificate și verificabile în viața de zi cu zi. “Calea părinților cere credință tare și îndelungă răbdare, în timp ce contemporanii noștri doresc să pună mâna pe orice dar duhovnicesc, inclusiv contemplația nemijlocită a Dumnezeului Absolut, cu forța și repede, și adeseori vor face o paralelă între rugăciunea în Numele lui Iisus și yoga sau meditația transcendentală și altele ca acestea.”  - Arh. Sofronie Saharov

Sfântul Siluan Athonitul: "Nu ştiu, dar n-am încredere decât în Biserica Ortodoxă. În ea se găseşte bucuria mântuirii, ce se dobândește prin smerenia lui Hristos."

Cum l-am găsit pe Hristos – mărturii ale unor practicanți ai tehnicilor inițiatice

“Ca unul care le-am experimentat din plin pe amândouă de-a lungul vieții, pot aduce propria mărturie că între Tainele lui Hristos, pe de o parte, și lucrările magice, pe de alta, nu există nici cea mai infimă legătură… Pentru ca Hristos să lucreze prin Tainele Sale dumnezeiești, omul trebuie să dorească acest lucru și să se pregătească duhovnicește cu atenție si sârguință; altfel spus, să ia parte activ și conștient. Dimpotrivă, în practicile magice este înșelată și încălcată voința liberă a persoanei. În lucrările magice pe care le săvârșesc diverși inițiați hinduși se întâmplă frecvent ca victimele să li se supună chiar și fără să vrea. Demonii lucrează asupra lor automat, cu multă putere, întrucât acești oameni au dat Diavolului drepturi asupra propriilor suflete prin viața lor plină de păcate și vicii, pe care de cele mai multe ori nici măcar nu le-au conștientizat ca atare. Tainele Bisericii presupun, din contră, participarea liberă, conștientă si responsabilă a omului. Cei care se apropie de aceste Taine în virtutea obișnuinței sau a hazardului, fără o conștientizare profundă, fără o implicare personală prin asceză, rugăciune și pocăință, aceia nu înțeleg nimic din lucrarea mântuitoare a lui Hristos și nu pot primi niciun folos duhovnicesc real... Unirea omului cu Dumnezeu se face numai în condițiile în care omul însuși își manifestă dorința și consimțământul său, depunând efortul pocăinței pe măsura conștiinciozității sale. Atunci Dumnezeu Se va apropia de cel ce se pocăiește sincer, revelându-i-Se în modul și gradul cel mai propice sporirii lui duhovnicești la momentul respectiv.” (Extras din capitolul Tainele creștine și lucrările magice, Mari inițiați ai Indiei și Părintele Paisie, autor Dyonysios Farasiotis, Ed. Egumenița 2005)

Pr Sofronie Saharov: Nu e nevoință mai grea, mai chinuitoare decât strădania de a ne apropia de Dumnezeu, Care dragoste este. Atunci când Dumnezeul Cel Ce Este cu adevărat Se descoperă pe Sine Însuși în vederea Luminii Nezidite, omul își pierde în chip firesc orice dorință de a se afunda într-un Absolut transpersonal. Cunoașterea îmbibată de viață (opusă cunoașterii abstracte) nu poate fi nicidecum mărginită la intelect: trebuie să fie o unire reală cu actul Ființei. Aceasta se capătă prin dragoste: ″Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta… și din tot cugetul tău″. Porunca ne silește să iubim. Prin urmare, dragostea nu e ceva ce ni se dă: ea se dobândește printr-o străduință făcută de bună-voie. Îndemnul este adresat mai întâi de toate inimii, care e centrul duhovnicesc al persoanei. Mintea este numai una din energiile eu-lui omenesc. Dragostea începe în inimă, și mintea se confruntă cu un nou eveniment lăuntric și contemplă Ființa în Lumina dragostei dumnezeiești.

Părintele Symeon de la Essex (…) Toate aceste mişcări interesate de spiritualităţile orientale, de magie, de toate aceste lucruri, amestecate cu o răceală a credinţei creştine sunt legate un pic de astrologie. Se crede că omenirea va intra în­tr-o nouă eră (New-Age n.n.), în care elementele pozitive din toate re­ligiile lumii vor forma o nouă religie, în care capacită­ţile spirituale ale omului vor fi dezvoltate enorm… Din nefericire însă, intrând în acest curent, oame­nii devin sclavii multor spiritualităţi false. Şi aici Orto­doxia ar avea de jucat un mare rol, pentru că ea este mai bine plasată decât Catolicismul şi Protestantismul, pentru a face o deosebire a duhurilor… Este o căutare spirituală, în care omul vrea să de­vină Dumnezeu prin el însuşi. Deci, în realitate, aceasta este o formă de gnosticism care poate merge până la a lua forme de păgânism, ca de exemplu cultul naturii, astrologia, magia şi toate formele de spiri­tualitate orientală şi credinţe, care sunt foarte îndepăr­tate de tradiţia spirituală a ţărilor ortodoxe… Amin­tesc cuvintele unui teolog rus, Bulgakov, că Ortodo­xia nu convinge ci seduce. Este foarte profund cuvântul acesta. El vrea să spună că Ortodoxia se adresează nu atât raţiunii, cât inimii omului, adică omului total şi trebuie să vă spun că am avut întotdeauna încredere totală în Biserica Ortodoxă. Cu toate acestea, nu sunt orb ca să nu văd anumite deformări, care sunt devieri de la tradiţia adevărată şi de aceea noi, ortodocşii, tre­buie să măturăm propria noastră casă. Dar cu dragoste”. (Extrase din volumul “Celalalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon“, Ed. Partener)

„Viața armonioasă“ sau tehnica înșelării

Una din liniile directoare ale prozelitismului hindus în spațiul creștin este producerea și cultivarea confuziei în mințile oamenilor. În instrumentarul acestei strategii se înscrie și practica substituirii conținutului cuvintelor. Gurușii care intră în contact cu lumea creștină au ajuns să pretindă că termenul „Hristos“ desemnează un plan superior al conștiinței umane, ceea ce înseamnă că orice om poate evolua spiritual până la gradul echivalent cu accederea la acest plan, devenind și el prin aceasta Hristos! Astfel, când un dascăl oriental spune „Mă rog lui Hristos“, înțelege că se străduiește să atingă acest plan superior al conștiinței și să devină, fie și pentru Putin timp, Hristos… De ce recurg maeștrii hinduși la un astfel de artificiu? Explicația este foarte simplă: pentru că într-o tară cu o puternică tradiție creștină, cu atât mai mult într-o tară ortodoxă, le-ar fi considerabil mai greu să convingă că personaje precum Indra, Kali, Shiva, Vishnu, Krishna sau Brahman sunt... dumnezei!

“Vedeți să nu vă amăgească cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi... Atunci, de vă va zice cineva: iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeți. Căci se vor ridica hristoși mincinoși și proroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.” (Matei 24' 4'5' 23-24)

Prin urmare, propagatorii învățăturilor orientale se văd nevoiți să recurgă la tactica drumului ocolit și în trepte. Ei se camuflează în spatele unor măști care ne sunt familiare. Astfel, ne vor vorbi despre „psihologie aplicată“. Ne vor propune o „alimentație corectă“. Ne vor îmbia cu „exerciții de gimnastică“ („yoga pentru sănătate și frumusețe“). Ne vor recomanda „metode“ și „tehnici“ pentru combaterea angoasei, a nervozității, a stresului și a fobiilor. Ne vor sugera, în cadrul unor conferințe și seminarii, modalități de a rezolva orice problemă cu care ne confruntăm zilnic, inclusiv problema singurătății.

Sfântului Ioan Gură de Aur din Omilii la Matei: „Să nu-mi spui mie de cazurile rare când unii au scos demonii şi fără post! Chiar dacă poţi spune un caz sau două de oameni care să fi scos fără post pe demoni, îţi spun că este cu neputinţă ca un om, care trăieşte în desfătări, să izbăvească pe cineva care suferă de o astfel de boală. Pentru vindecarea unui om, care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă nevoie de post. (…) Postul sădeşte în sufletul omului filosofie, face din om înger, doboară puterile cele netrupeşti; dar nu postul singur, ci e nevoie şi de rugăciune; şi în primul rând de rugăciune.”

Urmarea căii unor asemenea „mentori“ înseamnă asumarea celor mai mari și mai serioase riscuri cu putință. Se pornește treptat, desigur, de la elemente superficiale sau cu un grad mai mic de însemnătate (alimentație, exerciții de gimnastică), pentru a se ajunge la altele mai profunde (psihologie, comportament, analiza sinelui) și, în cele din urmă, la probleme de credință (înviere sau metempsihoză, Biserică sau ashram, Hristos sau Sai Baba) în care miza este omul întreg, și nu doar o ipostază oarecare a vieții sale. În final, omul își periclitează extrem de grav, și poate ireversibil, atât viața trecătoare de acum, cât și soarta sa în veșnicie. Pentru că scopul și menirea omului este biata veșnică! Nimic mai puțin! Fie o va dobândi, în Iisus Hristos, fie o va pierde, lăsându-se amăgit de minciuni seducătoare. Dar să-L auzim pe Hristos Cel Adevărat grăind prin Evanghelie: Iisus a zis:

“Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac (Ioan 11,25-26). Iisus a zis: Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții (Ioan 8, 12). Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16). Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 16).”

(extras din capitolul Tainele creștine și lucrările magice, Mari inițiați ai Indiei și Părintele Paisie, autor Dyonysios Farasiotis, Ed. Egumenița 2005)

Înainte de a se converti la Ortodoxie, Părintele Damaschin Christensen, stareț al Mănăstirii Sfântul Gherman din California a practicat meditația Zen. Interesat fiind de “tehnici mistice”, a găsit cartea Arhimandritului Sofronie Saharov, Viața Sa e viața mea, capitolul numit Rugăciunea lui Iisus, o metodă, din care citează: “Trebuie să accentuez primejdia unor astfel de rătăciri – primejdia de a privi rugăciunea ca una din cele mai simple și mai ușoare ″metode tehnice″ care ar duce la o unire nemijlocită cu Dumnezeu. E imperativ să tragem o linie foarte clară între Rugăciunea lui Iisus și orice altă tehnică ascetică. Se află în înșelare cel care se silește să-și dezbrace mintea de tot ce este trecător și relativ, pentru a trece un prag nevăzut, pentru a-i conștientiza obârșia veșnică, identitatea cu Izvorul a tot ce este, pentru a se întoarce și afunda în acest Absolut transpersonal fără Nume.”

În articolul “Așa l-am cunoscut pe Hristos” din numărul 9(68)/2014 al revistei Familia Ortodoxă, Părintele Damaschin spune că sunt unii care au trăit o experiență a Dumnezeului Impersonal prin Zen și yoga, alții prin droguri psihedelice, descoperind pe “Veșnicul Acum” despre care vorbeau învățătorii spirituali din Apus, Impersonalul “Ceva”, “Identitatea Supremă”, “Marele Sine” transpersonal al fiecăruia, despre care Alan Watts le spunea occidentalilor că trebuie să-l atingă ca să-și găsească pacea lăuntrică. Acestora le răspunde tot Părintele Arhimandrit Sofronie: “Astfel de exerciții i-au făcut pe mulți în stare să se ridice la o contemplație supra-rațională a existenței, să încerce un anume cutremur mistic, să cunoască o stare de liniște a minții, când mintea trece dincolo de hotarele timpului și ale spațiului. În astfel de stări omul poate simți pacea retragerii din fenomenele în continuă schimbare ale lumii văzute; poate avea chiar și o anume experiență a veșniciei.”

Ce este rău în asta, se vor întreba cei deschiși către aceste practici, cu convingerea că nicio cale de cunoaștere a lui Dumnezeu și de înălțare spirituală nu poate fi greșită. Ei bine, capcana este aceea în care a căzut și Îngerul Luminii: gândul auto-îndumnezeirii, păcatul originar. Părintele Sofronie a fost el însuși yoghin înainte de a găsi calea către Hristos, iar cuvintele lui nu sunt menite să-i înfiereze pe cei care practică astfel de tehnici de rugăciune și meditație. Părintele Sofronie nu a contestat niciodată autenticitatea experiențelor de conștiință transpersonală, dar urmare  a parcursului propriu către Biserica lui Hristos, arată care sunt lipsurile și limitele practicilor spirituale necreștine.  Părintele Damaschin dă și el mărturie că: “ poate că această experiență poate pregăti pe cineva să-L cunoască pe Dumnezeu (așa cum a fost cu mine), dar nu-l poate duce până la capătul drumului. Calea unirii cu Dumnezeu este prin dragoste - dragoste între o persoană și Absolutul Personal. Această Cale e cea mai anevoioasă dintre toate, însă singura vrednică de Dumnezeu și singura vrednică de o ființă omenească făcută după Dumnezeiescul Său chip… Dar Dumnezeul Adevărului, Dumnezeul cel Viu, nu este în toate acestea. Propria frumusețe a omului făcut după chipul lui Dumnezeu e aici contemplată și văzută ca Dumnezeire, în timp ce el însușii rămâne înăuntrul limitelor făpturii sale. E un punct extrem de important. Tragedia constă în faptul că omul vede un miraj pe care, în năzuința sa spre viața veșnică, îl socotește o oază adevărată. Această formă impersonală de nevoință duce, în cele din urmă, la afirmarea unui principiu dumnezeiesc în însăși firea omului. Atunci omul e atras de gândul auto-îndumnezeirii – pricina păcatului originar. Omul, orbit de măreția închipuită a ceea ce contemplă, a pus de fapt piciorul pe calea autodistrugerii. A disprețuit descoperirea unui Dumnezeu Personal. Socoate principiul Persoanei (al Ipostasului) drept unul limitativ, nevrednic de Absolut. Încearcă să se descotorosească de astfel de limitări și să se întoarcă la starea pe care își închipuie că a avut-o înainte de venirea sa în această lume. Această mișcare în adâncurile propriei sale ființări nu e nimic altceva decât o atracție spre neființa din care am fost chemați prin voia Ziditorului. Adevăratul Ziditor ni Se dezvăluie ca Absolut Personal. Întreaga noastră viață creștină se întemeiază pe cunoașterea lui Dumnezeu, Cel dintâi și Cel de pe urmă, al Cărui Nume este EU SUNT. Rugăciunea noastră trebuie să fie întotdeauna personală, față către Față. El ne-a făcut pentru a ne uni cu Dumnezeiasca Sa Ființare, fără a nimici caracterul nostru personal. Această formă de nemurire ne-a fost făgăduită de Hristos.”

Rugăciunea și mantra

În România se încearcă de câțiva ani conturarea unui cult deosebit al “strămoșilor noștri” daci prin care ni se spune că aceștia au fost manipulați de Apostoli și, de fapt, noi ar fi trebuit să fim zamolxieni. Această teorie o susțin cercurile ezoterice din România care spun, chipurile, că merg la locurile dacice pentru a se încărca cu “energie pozitivă”. Neopăgânismul mondial se ascunde sub diverse forme pentru a se putea infiltra mai ușor printre creștini. Cu toate că (unii dintre ei au și botez) au anumite ritualuri, invocă duhuri (numite de ei “energii”) etc., neagă că aceste practici ar fi religioase spunând că ezoteria este doar o “știință a vindecării”. În România, practicanții ezoteriei (yoghini, radiestezteziști, bioenergeticieni, reiki, prananadi etc.) merg pe la bisericii și mănăstiri (la mormântul părintelui Arsenie Boca, Cleopa Ilie și alți mari duhovnici ortodocși) fără să declare nimic despre practicile lor. (Sursa: Ieromonah Eftimie Mitra)

Sfântul Ioan Scărarul: „Rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, susținătoarea lumii.”. În rugăciune se întrepătrund două entități personale. Omul, pe de o parte, și Dumnezeu, pe de alta. Este o relație între persoane distincte care înaintează spre o întâlnire reciprocă. Drept urmare, sporirea în rugăciune, înaintarea pe calea acestei comuniuni, depinde atât de libera voință a omului, cât și de cea a lui Dumnezeu. În ambele cazuri este vorba de persoane înzestrate cu libertate absolută și inviolabilă. Ceea ce aduce omul este buna sa intenție, apoi ostenelile, dorința de a se apropia, iar Dumnezeu pune harul Său. Oricât de mari ar părea luptele ascetice ale omului, în comparație cu darurile lui Dumnezeu, ele se dovedesc a fi infime si neînsemnate. Omul face un pas, iar Dumnezeu, pentru a micșora distanta dintre ei, face o mie. Cu toate acestea, neînsemnatul pas pe care îl face omul către Dumnezeu este absolut necesar, pentru că tocmai prin acest pas el își arată dispoziția, buna intenție, și prin acest pas îi dă „dreptul“ lui Dumnezeu să se apropie fără să-i încalce libertatea spirituală. Spre deosebire de Diavol, Dumnezeu îi respectă omului la modul cel mai riguros libertatea cu care El însuși 1-a înzestrat! Dumnezeu nu-i agresează niciodată această libertate, deoarece îl iubește pe om și voiește să aibă cu el o relație de iubire, iar iubirea nu se poate întemeia decât pe libertatea deplină a persoanelor. Unde nu există libertate, acolo este exclusă existența iubirii. Faptul că Diavolul se comportă întotdeauna tiranic este consecința urii sale intrinseci.

Rădăcinile „pedagogiei“ dumnezeiești pot fi uneori amare, însă roadele sunt nespus de dulci. La început, când rosteam rugăciunea, traversam adesea stări de oboseală sau plictiseală. Atunci, prin rugăciunile bătrânului (Părintele Paisie Aghioritul n.n.) , Dumnezeu îmi trimitea anumite mângâieri duhovnicești. Simțeam în timpul rugăciunii învăluindu-mă ceva inefabil, ca un fel de boare, iar sufletul mi se schimba pe dată. Eram cuprins de o bucurie și o pace negrăită, în vreme ce rugăciunea devenea singura dorire și odihnă a inimii mele. Acest lucru se întâmpla destul de frecvent. Odată, când s-a manifestat mai intens, am păstrat timp de două zile o senzație reală de foame și sete de Dumnezeu! Nu-mi doream nimic altceva decât să rostesc neîncetat rugăciunea, să mă satur de Dumnezeu. Voiam să-L mănânc pur și simplu! Era o bucurie de nedescris! Cu cât mă rugam mai intens, cu atât se năștea în mine un dor de Dumnezeu mai arzător. Îi împărtășeam de fiecare dată aceste experiențe părintelui Paisie, mulțumindu-i mereu cu recunoștință, întrucât îl știam în bună parte „responsabil“ pentru aceste daruri cu care eram copleșit. - Ei, ți-a dat Dumnezeu o „ciocolățică“ din cofetăria Lui! Există însă și torturi cu frișcă! spunea zâmbind în asemenea împrejurări. Alteori, când mă închinam la icoanele făcătoare de minuni din Sfântul Munte, îmi simțeam inima cuprinsă de un freamăt dulce, care îmi schimba instantaneu în bine întreaga stare sufletească. Lucruri asemănătoare mi se întâmplau și în timpul slujbelor de priveghere închinate sfinților….

În ceea ce-i privește pe yoghini, ei rostesc o serie de mantre de invocare a unor zei din panteonul hindus. Însă începătorilor, care nu sunt încă „pregătiți“ pentru a se închina și a sluji idolilor, le spun că beneficiile izvorâte din repetarea mantrei se datorează unor tipuri de „unde“ pe care le-ar produce rostirea acelor silabe, unor vibrații mentale care energizează anumiți „centri“ dinlăuntrul omului. În sfârșit, celor care s-au lăsat deja convinși că există și alți dumnezei în afară de Hristos, le spun că primesc „binecuvântarea“ zeului invocat prin intermediul mantrei. Toate aceste explicații se află la o distantă uriașă de adevărul creștin. Cei care încearcă să ascundă sau să minimalizeze această distanță o fac pentru a putea recruta prozeliți dintre creștinii serios afectați de ignoranță. Cine se ascunde așadar în spatele unor nume precum Krishna, Rama, Shiva? Pe cine invităm de fapt să intre în sufletul nostru? Aceasta este marea miză a problemei. Toți idolii neamurilor sunt demoni, propovăduiește Dumnezeu prin gura sfântului proroc David (Ps. 95, 5). Așadar, rostirea mantrelor deschide poarta sufletului către demoni. Pierzând astfel acoperământul și ocrotirea harului lui Hristos - Cel ce a zis: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei în afară de Mine”(les. 20, 3), omul se expune gradat influenței Diavolului, care, aflând teren prielnic, începe să-i inducă diverse tipuri de imagini și fantasme, cu scopul de a-1 atrage cât mai adânc în rătăcire și a-l distruge deplin.

(…) Dimpotrivă, Ortodoxia recunoaște și respectă la modul absolut libertatea și autodeterminarea omului, ca unul dintre darurile sale dumnezeiești. De aceea, în Ortodoxie, omul este ajutat să se cunoască și să se desăvârșească pe sine ca ființă liberă. Tocmai întrucât există libertatea voinței, reacțiile individului sunt imprevizibile și nu se supun unor seturi de legi. Este și motivul pentru care Ortodoxia se arată prea puțin preocupată de rețetele tehnice. Mesajul ei se adresează prin excelență inimii omului, structurii lui celei mai intime, și se vrea primit în deplină cunoștință și libertate. Progresul spiritual autentic se întemeiază în chip necesar pe o cunoaștere mai adâncă a lui Dumnezeu și a sinelui, în deplină libertate, fără niciun fel de constrângeri sufletești, înșelăciuni și siluiri. Acestea nu au nimic în comun cu noblețea lui Hristos, Care chema doar pe “Cel ce voiește să vină după Mine...”

Tehnicile și metodele sunt apanajul roboților, nu al persoanelor libere. Sporirea duhovnicească este rezultatul unor opțiuni intime, libere și conștiente, de ordin etic și valoric. Este rezultatul atitudinii pe care omul se hotărăște să o adopte față de sine, față de semeni, față de Dumnezeu. Este rezultatul bunei utilizări a libertății morale de care dispune fiecare persoană. Cum este cu putință să devină cineva mai bun din punct de vedere moral executând mecanic niște exerciții fizice sau aplicând niște tehnici de respirație?! Părintele Porfirie (Sfântul Porfirie Kavsokalivitul n.n.), vrând să evidențieze enormitatea unei asemenea concepții, a luat un papagal și 1-a învățat să rostească rugăciunea. Într-adevăr, pasărea putea fi apoi auzită declamând mecanic: „Doamne, miluiește!“. - Uite, și papagalul poate să zică rugăciunea! Ce înseamnă asta? Că se roagă? întreba retoric bătrânul, încercând să sublinieze că nu poate exista rugăciune fără participarea conștiinței. Am punctat succint aceste distincții pentru a înlătura orice echivoc privitor la învățătura Bisericii.

Ortodoxia este o tradiție vie și perenă, al cărei adevăr va dăinui până la sfârșitul veacurilor, independent de voința omului, așa cum ne asigură însuși Hristos Dumnezeu: “Pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Biserica viază veșnic, și are puterea de a da viață oricui se apropie de ea cu inimă sinceră. Dacă cineva dorește cu adevărat, Biserica îi oferă toate mijloacele pentru a se sfinți. (Extras din capitolul Rugăciunea și mantra, Mari inițiați ai Indiei și Părintele Paisie, autor Dyonysios Farasiotis, Ed. Egumenița 2005)

Predici. Cateheze. Pastoraţie
Mesaj credincioșilor cu evlavie la Sfânta Cuvioasă Parascheva

Biserica Ortodoxă Română cinstește la 14 octombrie pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iași. Vă punem la suflet, în continuare, Mesajul adresat închinătorilor la Sfintele moaște ale Sfintei Parascheva de către ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, precum și un eseu despre influența Sfintei Cuvioase Parascheva în viața crediniosului ortodox contemporan, sub semnătura lui Stelian Gomboș.

Voi sunteți purtători ai duhului civilizației creștine!

Lumea, în general, și România dimpreună cu ea se manifestă din ce în ce mai puțin ca o lume creștină, ca o Românie creștină. Nimic sau aproape nimic din ceea ce se arată pe micul ecran, în supermarketuri sau pe străzile marilor orașe, nu prezintă semnul prezenței civilizației creștine. Doar turlele bisericilor contrazic întrucâtva această stare de fapt. Dincolo de această constatare de suprafață, există România tăcută, România profundă, România creștină. Hramurile din mănăstiri și viața monahală, în general, efervescența vieții parohiale în multe locuri, adunările creștine de tineret și pelerinajele, dau mărturie despre România creștină, cea care se încăpățânează să reziste, presată fiind de cântul sirenei celei purtătoare de păgânătate.

Valul de pelerini care se revarsă spre racla Sfintei Parascheva de la Iași constituie mărturia cea mai clară că, din adâncuri, România creștină se manifestă și la suprafață, dând mărturie și izvodind nădejde că duhul civilizației creștine nu a dispărut cu totul. Zeci de mii, sute de mii de pelerini se pun în mișcare la mijloc de octombrie, în fiecare an, pentru a fi, preț de câteva secunde, aproape de Cuvioasa. Ce se întâmplă în sufletul lor? Ce doruri îi animă? Ce durere sau bucurie au în inima lor? Singur Dumnezeu cunoaște starea fiecăruia și gândul tuturor în demersul civilizațional creștin în care se înscriu.

Pe lângă sutele de mii de pelerini prezenți la Iași în aceste zile, milioane de creștini din România, Serbia, Bulgaria sau din alte zone ale lumii, se altoiesc pe aceleași ramuri de cinstire a Sfintei Parascheva. Pelerinii veniți la Sfânta și cei aflați în duh împreună cu ea formează un impunător alai, o impresionantă cavalcadă, o sacră procesiune de cinstire a sfinților și de mărturie a unui neam care tinde, în adâncurile sale, să rămână creștin.

Corul pelerinilor, prin graiul lor, prin tăcerea lor, prin răbdarea și nădejdea lor, prin rugăciunile și obolul lor de dărnicie, aduce slavă lui Dumnezeu și cinstire sfinților Lui. Este mărturia clară a faptului că duhul civilizației creștine n-a dispărut din această țară. Este o stare de spirit care înveșmântează multe suflete, întărește multe inimi și luminează multe minți.

Chipul luminos al Sfintei Parascheva și duhul Brâncovenilor, prezent la Iași și prin sfintele moaște ale Voievodului Martir Constantin, întăresc determinarea multor români de a rămâne statornici în modul creștinesc de a fi, de a concepe viața și moartea, de a înțelege rostul existenței lor, a Bisericii și a Neamului.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toți pelerinii care se pregătesc să își înceapă călătoria spre Iași! Sfânta Parascheva și Sfinții Brâncoveni să le îmbrățișeze tuturor sufletele însetate de Dumnezeu și să-i poarte pe toți în rugăciune către tronul Preasfintei Treimi.

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei/Iași, 14 octombrie 2014 (Sursa: doxologia.ro)

Eseu…

Sfânta Parascheva cea mult folositoare. Impactul şi influenţa Ei în viaţa cea evlavioasă a creştinului contemporan…

Motto: Bucură-te, luminătoarea Moldovei; Bucură-te, sprijinitoarea Epivatei; Bucură-te, învăţătoarea părinţilor tăi; Bucură-te, ceea ce n-ai adunat averi pământeşti; Bucură-te, adunătoarea cerestilor daruri; Bucură-te, ceea ce n-ai primit hainele cele scumpe; Bucură-te, cinstitoarea hainei smereniei; Bucură-te, îndreptătoarea mândriei; Bucură-te, cinstitoarea fecioriei; Bucură-te, sprijinitoarea bătrânilor; Bucură-te, osânditoarea duşmanilor; Bucură-te, miluitoarea săracilor; Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!...

Sfânta Parascheva este cea mai populară dintre toţi sfinţii ale căror moaşte se află pe teritoriul ţării noastre. Marea evlavie faţă de Cuvioasa se explică tocmai prin convingerea şi constatarea că ea este mult folositoare prin rugăciunile ei înaintea lui Dumnezeu, dăruind fiecăruia ajutorul de care are nevoie. Acatistul închinat sfintei o numeşte „izvorâtoare a milostivirii“ şi „ocrotitoare neobosită“, iar minunile consemnate de-a lungul timpului dovedesc cu prisosinţă adevărul acestor cuvinte.

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deosebit ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de binecuvântare şi însănătoşire duhovnicească şi trupească pentru toţi cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu.

Dacă Sfânta Muceniţă Parascheva, prăznuită la 26 iulie în Calendarul Creştin Ortodox, este cunoscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numită, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unităţii Ortodoxiei de pretutindeni, viaţa de după moarte a Sfintei Parascheva arată că sfinţenia ridică din neamul său pe omul ce s-a asemănat cu Dumnezeu, făcându-l lumină de iubire şi apropiere între toţi cei care mărturisesc şi viază întru aceeaşi credinţă.

Mărturie despre cinstirea adusă de strămoşii noştri Sfintei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hramul Cuvioasa Parascheva nu numai în Moldova, dar şi în Transilvania şi în Ţara Românească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pământ în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învăţătură în Limba Română despre viaţa sfintei o găsim în „Cartea românească de învăţătură” a Mitropolitului Varlaam al Moldovei, Iaşi, 1643.

Cu alte cuvinte, în această zi, toţi credincioşii sunt în sărbătoare. Astăzi se prăznuieşte patronul cel de peste an, Preacuvioasa Maica noastră Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, rugătoarea şi grabnic ajutătoarea tuturor credincioşilor care cer mijlocirea ei. În această zi se adună la Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, încă din ajun, mii de credincioşi care vin să se roage, să se închine şi să sărute cu evlavie racla cu moaştele Sfintei Parascheva.

Iată, sunt peste 350 de ani de când această mireasă a lui Iisus Hristos ne ocroteşte cu sfintele ei moaşte. Ce slujbe frumoase şi cântări alese nu se fac acum în sfintele noastre mănăstiri, în cinstea Cuvioasei Parascheva? Dar cine poate spune de câte primejdii nu ne-a scăpat Dumnezeu, de-a lungul secolelor, cu mijlocirea Cuvioasei? De aceea, suntem datori să-i cinstim pe sfinţi, că ei sunt „prietenii lui Dumnezeu” şi rugătorii noştri la cer. Să cinstim cu credinţă şi pe Cuvioasa Parascheva, să-i sărutăm cu evlavie sfintele ei moaşte ori de câte ori avem posibilitatea. Apoi, să citim adesea acatistul ei, cântându-i cu toţii într-un glas această scurtă rugăciune: Bucură-te, Parascheva, mult folositoare! Amin.

Altfel spus, Sfânta Parascheva este cea mai populară dintre toţi sfinţii ale căror moaşte se află pe teritoriul României, dovadă grăitoare în acest sens fiind mulţimea de pelerini care se închină moaştelor sale la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Mai mult, sute de biserici de parohie din România sunt închinate ei pentru a le ocroti, iar în nordul Greciei, Bulgaria şi Serbia credincioşii ortodocşi o cinstesc, de asemenea, cu multă evlavie (A se vedea în această privinţă frumoasa carte – album, în limbile română, greacă şi engleză, Sfânta Parascheva – Călăuza pelerinilor, Editura mitropolitană, Trinitas, Iaşi, 2000). În Bucureşti există optsprezece biserici cu hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva, iar mai recent (din anul 2008) chiar Paraclisul vechi din Reşedinţa Patriarhală a primit şi hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva.

Sfânta Cuvioasă Parascheva este numită în Acatistul ei „mult folositoare”. Fiecare icos se încheie prin cuvintele: „Bucură-te Sfântă Parascheva, mult folositoare”. O citire sau o ascultare atentă a Acatistului ei ne arată în ce fel este ea „mult folositoare”.

Sfânta Cuvioasă Parascheva alină suferinţa, mângâie pe cei întristaţi, izbăveşte pe cei deznădăjduiţi (Icos 1).

Sfânta Cuvioasă Parascheva ascultă rugăciunile preoţilor cucernici, se roagă Maicii Domnului pentru fecioare, povăţuieşte văduvele, ajută pe străini, mângâie pe cei prigoniţi, vindecă bolile trupeşti (Icos 2).

Sfânta Cuvioasă Parascheva sprijină pe cei bătrâni, miluieşte pe cei săraci (Icos 3).

Sfânta Cuvioasă Parascheva mijloceşte către Domnul pentru toţi creştinii, risipeşte furtunile, aduce mană roditoare şi belşug (Icos 4).

Sfânta Cuvioasă Parascheva păzeşte în suflete dreapta credinţă şi cinstirea Sfintei Cruci (Icos 5).

Sfânta Cuvioasă Parascheva ocroteşte şi izbăveşte de boli, de spaimă şi de pagube (Icos 6).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este mijlocitoarea celor ce au greşit, folositoarea celor asupriţi, îndreptătoarea judecătorilor răi, scăparea celor judecaţi şi osândiţi, contenire a patimilor, nesprijinitoare a celor ce caută numai folosul lor, neizbândire a mijlocirilor celor vicleni, domolire a celor puternici, întărire a slăbănogilor, stârpitoare a răutăţilor, izvorâtoare a milostivirii (Icos 7).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este invocată prin rugăciuni şi cântări, ca fiind mărirea monahilor, povăţuitoarea obştii, cinstitoarea cuvioaselor, păzitoare a sihaştrilor, povăţuitoare a dreptei credinţe şi surpătoare a eresurilor (Icos 8).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este cinstită ca fiind aducătoare de ploi mănoase, îmbelşugătoare de roade bune, veselitoarea plugarilor (Icos 9).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este lăudată ca cinstitoare a celor ce ne miluiesc, întăritoare a celor ce ne slujesc, împreună-lucrătoare cu cei ne hrănesc (Icos 10).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este chemată în rugăciune ca fiind mângâietoarea celor nenorociţi, povăţuitoarea celor rătăciţi, preablândă îndreptătoare, grabnică ajutătoare (Icos 11).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este rugată să izbăvească pe oameni de toată răutatea, de ceasul osândirii şi de chinul cel de veci, pentru că este pentru toţi credincioşii laolaltă şi pentru fiecare în parte feritoare de răutăţi, aducătoare de bunătăţi, sprijinitoare şi a mea, a smeritului păcătos (Icos 12).

Marea evlavie a poporului dreptcredincios faţă de Sfânta Cuvioasă Parascheva se explică tocmai prin convingerea şi constatarea că ea este mult folositoare, dăruind ajutor, prin rugăciunile ei, tinerilor şi bătrânilor, fecioarelor şi mamelor, bolnavilor şi săracilor. Puterea ei vine din sfinţenia şi din bunătatea ei, adică din iubirea ei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Puterea de ajutorare a sfinţilor este, de fapt, iubirea lui Dumnezeu care se revarsă prin sfinţi pentru a întări legătura sfântă între oameni şi Dumnezeu, mai ales când oamenii iubesc Biserica lui Iisus Hristos şi cinstesc pe sfinţii Lui.

Prin urmare, comuniunea sfinţilor cu Dumnezeu întăreşte şi comuniunea oamenilor în rugăciune, în căutarea sfinţeniei şi a ajutorului lui Dumnezeu. Astfel, sfinţii din fiecare neam adună laolaltă în iubirea lui Iisus Hristos credincioşii din neamul lor şi din alte neamuri. Sfânta Cuvioasă Parascheva adună, prin sfinţenia, bunătatea şi rugăciunile ei făcătoare de minuni, credincioşi ortodocşi din popoare diferite ca: români, greci, bulgari, sârbi, ş.a. Sfinţii nu aparţin numai neamului lor, ci ei sunt ai lui Dumnezeu şi ai întregii umanităţi; ei ajută pe toţi oamenii, fiindcă Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii. În acest înţeles, se spune că la o mănăstire creştină ortodoxă din Serbia a venit un musulman ca să se roage. Atunci, un ortodox l-a întrebat: - Cum de-ai venit să te rogi la un sfânt de-al nostru? Musulmanul a răspuns: - Nu este nici al nostru, nici al vostru, ci al lui Dumnezeu (Sfânta Parascheva – Călăuza pelerinilor, Editura mitropolitană, Trinitas, Iaşi, 2000, pagina 53).

Cu alte cuvinte, sfinţenia este iubire şi bunătate dumnezeiască fără graniţe, care se revarsă în lume prin legătura rugăciunii.

Să cerem, aşadar cu toţii, Sfintei Cuvioase Parascheva să ne ajute cu rugăciunile ei, ca să ne putem ruga şi noi ca şi ea, să chemăm ajutorul lui Dumnezeu, nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru alţii.

Sfânta Paraschiva de la Iași se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decât toţi ceilalţi sfinţi locali care au moaşte în România. În fiecare zi, la Catedrala mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă până seara târziu, se face un mic pelerinaj local continuu, cu credincioşi de toate vârstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată „Ziua Sfintei Vineri", adică a Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducând flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla cuvioasei pentru a dobândi ajutor, sănătate şi binecuvântare. 

Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de 14 octombrie, ziua Maicii noastre Sfanta Parascheva, când are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinătorii de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. Această zi este considerată un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează până la trei zile. Încă din ajun se scot în faţa catedralei moaştele Cuvioasei Sfintei Parascheva şi, timp de două zile şi două nopţi, credincioşii stau la rând pentru închinare. 

În seara zilei de 14 octombrie, praznicul cuvioasei se încheie cu o procesiune în jurul catedralei, având în frunte pe mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumânări în mâini, poartă racla cu moaștele Cuvioasei Maii noastre Parascheva, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cântări bisericeşti. 

După aceea, se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cântă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mângâierea Duhului Sfânt în inimă.

Iată, în câteva cuvinte, de ce este numită Sfânta Parascheva mult folositoare. Evlavia poporului nostru faţă de sfinţi s-a bazat nu numai pe datoria morală de a cinsti pe sfinţi, ca pe unii care au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu, ci s-a hrănit şi din ajutorul real pe care sfinţii l-au dat celor care îi cinstesc pe ei.

Evlavia poporului este deci una de ordin practic, ei au simţit ajutorul Sfintei şi, de aceea, o numesc mult folositoare. Minunile pe care le-a săvârşit în timpul vieţii şi după trecerea la viaţa veşnică arată că Sfânta este mult folositoare prin ajutorul pe care îl dăruieşte celor care caută pe Dumnezeu şi iubesc cu adevărat pe sfinţi şi îi cheamă în rugăciune. Deci, numai aşa se explică evlavia atât de mare faţă de Sfânta Parascheva. Nu datorită teologiei ei, nu datorită neamului ales, nu datorită vreunui oarecare renume, ci, în primul rând, datorită acestei puteri de a ajuta pe cei în nevoi. Puterea aceasta este, de fapt iubirea lui Dumnezeu, care se revarsă prin sfinţi. În ajutorul sfinţilor este de fapt lucrarea Duhului Sfânt prin ea, în Biserică, lucrarea lui Iisus Hristos prin sfinţii care sunt aproape de El şi tocmai această taină a ajutorului pe care-l primim de la Dumnezeu prin rugăciunile sfinţilor, este taina Bisericii ca taină a vindecării de păcat, a vindecării de necazuri, a vindecării de boală şi a vindecării de moarte. 

Iată deci cum Sfânta este mult folositoare. Ea ne arată taina mântuirii ca taină a izbăvirii de ceea ce este contrar vieţii, de ceea ce este contrar chemării noastre.

Aşadar, mult folositoarea Parascheva ne arată cât de folositor este harul lui Dumnezeu, care se revarsă în lume prin mijlocirea sfinţilor. Este cu totul vrednic de a aminti faptul că dintre sfinţii din ţară nici unul nu este mai popular ca Sfânta Parascheva în rândurile tineretului. Este de ajuns să vezi într-o zi, de dimineaţă până seara, câţi tineri vin la Sfânta aceasta, care a fost tânără atunci când a trecut, în secolul al XI-lea, la viaţa veşnică; studenţii, elevii din Iaşi şi din diferite părţi ale ţării vin aproape cu totul natural să cinstească moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva şi aceasta arată că tânărul simte în Sfânta Parascheva o putere a tinereţii veşnice pe care o dă Duhul Sfânt sfinţilor care din tinereţe şi-au dăruit viaţa lui Dumnezeu.

Închei acest eseu cu dorinţa sfântă ca oricine, de orice vârstă, cinsteşte pe Sfânta Parascheva şi îi citeşte Acatistul, să fie ajutat de Dumnezeu prin mijlocirile ei, ca să simtă puterea de înviere a sufletului şi să trăiască bucuria tinereţii veşnice pe care o au sfinţii pentru că au iubit pe Dumnezeu şi pe semenii lor…

Stelian Gomboş

 

 

ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Să învingem rușinea care ne macină la spovedanie - îndemn al Părintelui Arhimandrit Zaharia Zaharou

 

Trezirea inimii prin primirea rușinii în taina spovedaniei

În rai, protopărinții noștri Adam și Eva erau amândoi goi și nu se rușinau. Purtau veșminte nestricăcioase și duhul le era întors spre Dumnezeu, arhetipul lor. Dar atunci când Adam și-a întors privirea către lumea zidită, încălcând prin aceasta porunca lui Dumnezeu, s-a aflat despuiat de veșmântul cel luminos al suflării dumnezeiești: “Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Fc 3, 7). Rușinea a intrat atunci în viața lor, iar eu au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputință a mai sta înaintea feței bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la fața Lui. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu și-a înstrăinat viața de cea dumnezeiască, încât a ajuns să se asemene dobitoacelor fără de minte și cu inimă împietrită să zică: Nu este Dumnezeu. Încă din rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fot rănită de moarte și supusă stricăciunii. Hristos a venit în lume tocmai ca să tămăduiască de boală firea omenească, a venit smerit în chip de om, a luat asupra lui rușinea noastră și, prin învierea Sa, S-a îmbrăcat iarăși în sfântul și neprihănitul veșmânt al slavei Sale, cel fără de pată și încrețitură. A depărtat de la noi orice urmă de rușine, de vreme ce, precum zice Scriptura, toate ocările celor ce l-au ocărât pe El au căzut asupra Lui. Hristos, dorindu-ne tămăduirea și mântuirea, nu S-a cruțat pe Sine, ci pentru bucuria pusă înainte-I, a răbdat crucea, neținând seama de ocara ei. Cu alte cuvinte, suferind rușinea crucii, Hristos a șters rușinea noastră și ne-a mântuit. A făcut cunoscută pe pământ calea Sa smerită astfel încât oricine o va urma să afle de deplin vindecare și de aceea Domnul Însuși îi cheamă la pocăință pe toți cei păcătoși și bolnavi.

Prin urmare, pocăința prin mijlocirea căreia dobândim vindecare și mântuire este strâns legată de calea Domnului care primește de bunăvoie rușinea. Dar pentru a se pocăi și a se vindeca de păcat, omul trebuie mai întâi să-și vadă păcatul. Atunci când omul e departe de Dumnezeu, el rătăcește în întuneric și nu-i este cu putință să înțeleagă cât de jos a căzut. Însă atunci când, cu credință în Hristos, primește cuvântul de la Domnul în același timp el primește în inimă și focul ceresc al harului dumnezeiesc. Dobândește luminare lăuntrică și o nouă și îndoită vedere, theoria. Pe de-o parte. Focul harului întipărește în inima credinciosului chipul ceresc al Cuvântului care l-a zidit. Pe de altă parte, focul acesta îi vădește sărăcia duhovnicească și întunecatul hău în care zace omul căzut.

Această vedere este un dar ceresc neprețuit care nu încetează să insufle în om o necontenită pocăință. Ea naște în el dorința arzătoare de a lepăda toată spurcăciunea și prisosința răutății de a se întoarce cu pocăință la casa Tatălui său care este în ceruri. Există însă o mare piedică în calea luminării și a îndoitei vederi de sus, și anume mândria. Mândria împietrește inima și slăbănogește vederea duhovnicească a sufletului, încât omul nu mai este în stare să recunoască esența și dimensiunea metafizică a păcatului. Cel mândru nu poate să iubească pentru că mândria îl închide în sine însușii și-l îmbată cu desfătările lucifericei îndumnezeiri de sine. Ea lasă în urma ei o apăsătoare pustiire lăuntrică și-l face pe om să cadă pradă iadului și nebuniei. Când omul este chinuit de silnicia patimii mândriei, el caută scăpare în lumea înconjurătoare și, încercând să-și umple cumva golul lăuntric, se afundă în și mai mare stricăciune și pierzanie, încât este gata să săvârșească orice nelegiuire și păcate. În starea aceasta tragică, omul se confruntă cu următoarea dilemă: fie să se ascundă de la fața Domnului Dumnezeu și să moară în păcatele sale, neprimind să poarte pe umeri povara rușinii pentru păcătoșenia sa, fie să-și lepede cugetul întinat, prin care se îndreptățește de căderea sa, și să primească chemarea lui Hristos la pocăință. Această primire a cuvântului lui Dumnezeu, după cum am mai spus, aduce cu sine o luminare lăuntrică și o îndoită vedere și simțire. Omul vede, pe de-o parte, dragostea neprihănită și sfințenia lui Hristos, iar pe de altă parte, înfricoșătoarea beznă a păcatului și înșelăciunea patimilor care-l chinuiește. O asemenea luminare prin har nu doar călăuzește sufletul la contemplare, dar îi și dăruiește de care are trebuință pentru a face saltul spovedaniei. “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt 10, 32), zice Domnul. Tot El ne și înștiințează: “De tot cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său” (Lc 9, 26). Cu alte cuvinte, oricine se rușinează să-l primească pe Hristos ca Dumnezeu și Mântuitorul răstignit, precum și cuvântul crucii și evanghelia lui Hristos ca pe puterea lui Dumnezeu care este spre mântuirea celui ce crede, de acela și Hristos se va rușina să-L primească în slăvita zi a celei de-a doua veniri a Lui.

Aceste cuvinte ale Domnului ne fac să înțelegem limpede că într-o lume care zace sub puterea celui rău spovedania și primirea crucii lui Hristos se însoțesc de rușine. Calea aceasta este anevoioasă, însă în ea aflăm mare putere, căci printr-însa dobândim mântuirea cea veșnică. Îndemnându-l pe om să mărturisească, Hristos îl cinstește și îl face egalul Său. Dar dacă omul se leapădă de Hristos, atunci și Domnul la rândul Lui Se va lepăda de om. Judecata aceasta pare a fi foarte aspră, însă ea este în același timp și plină de milostivire, căci omul este slugă, iar Hristos este Domnul a toate. Judecata este aspră ca să ne insufle teamă și să ne izbăvească de rușinea osândei și a pierzaniei. Ea este plină de milostivire prin aceea că naște în noi rușine și recunoștință pentru marele și nemeritatul dar al mântuirii, izbăvindu-ne astfel de cumplita rușine a nerecunoștinței. Cu alte cuvinte, rușinea și ocara pe care omul le suferă prin primirea crucii lui Hristos fac ca el să fie cunoscut Domnului, iar în împărăția Tatălui Său și în prezența îngerilor Lui această rușine se preface în harul înfierii și în puterea vieții celei nestricăcioase. Când credinciosul își cunoaște fărădelegea, el nu mai caută să o ascundă ci, împotriva lui însuși, o mărturisește Domnului. Și, pentru rușinea ce o rabdă atunci când se pocăiește, Domnul îi iartă nelegiuirea inimii și îl primește cu harul mântuirii celei veșnice. Cu cât este mai adâncă pocăința cu care mărturisește păcatele în taina spovedaniei, cu atât este mai mare puterea și harul pe care le primește spre înnoirea vieții sale. Prezența rușinii în taina spovedaniei nu este doar un lucru firesc și sănătos duhovnicește, dar el ne încredințează și de faptul că pocăința noastră vine în inimă, că este de bunăvoie și plină de smerenie. Oricine se pocăiește cu adevărat, mărturisindu-și păcatele, ia asupră-și întreaga răspundere pentru toate fărădelegile săvârșite, fără a se îndreptăți pe sine, așa cum a făcut Adam în rai, nu dă vina pe Dumnezeu sau aproapele, ci își poartă rușinea păcatelor cu smerenie și bărbăție. Această lucrare plină de evlavie tămăduiește pe om, înlăturând tumoarea canceroasă a mândriei, și-i dăruiește smerenia, care atrage într-o și mai mare măsură harul vindecător al Domnului, potrivit cuvântului Scripturii. “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (Pr 3, 34; Iac 4,6). Ce lucru minunat că prin harul lui Dumnezeu rușinea se preface în putere prin care omul biruie patimile și păcatul. Să vedem încă cum anume lucrează omul împreună cu Dumnezeu în taina aceasta care-l scoate din mlaștina ucigătoare a păcatului și-l așează din nou pe calea vieții.

Pericopa din Evanghelie care ne înfățișează întâlnirea lui Zaheu cu Iisus ne ajută să înțelegem cum este cu putință acest lucru. Persoană de mare vază, vameș care-și dobândise averea prin înșelăciune, Zaheu a fost mânat de dorința de a vedea cine este Iisus, dar fiind mic de statură nu și-a putut împlini dorința din pricina mulțimii care se adunase. Însă Zaheu era atât de dornic să-L vadă pe Iisus încât nu i-a păsat că se face de râs în fața lumii, gata să primească orice fel de rușine, a prins curaj și s-a urcat într-un sicomor. Iar când Domnul s-a apropiat de locul acela, a privit la Zaheu și l-a chemat să coboare din copac ca să-l întâlnească. Ba mai mult, i-a făcut cinstea să intre în casa sa și a rămas împreună cu el. Iar ceea ce a urmat a fost cu adevărat minunat. Zaheu, care nu ținuse seama de ce avea să zică lumea, și-a îndreptat viața. Într-o clipită, toată fărădelegea a răscumpărat-o și datoriile le-a întors împătrit întru dreptate. Și a auzit din gura Mântuitorului și Dumnezeului nostru cuvintele acestea: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc 19, 9). Oare cum a fost cu putință să se întâmple o asemenea minune? De unde această putere să preschimbe un vameș nelegiuit într-un om drept în care Dumnezeu să binevoiască a se sălășlui și peste a cărui casă să se pogoare pacea lui Hristos? Este foarte simplu. Zaheu nu a ținut seama de părerea lumii și de bunăvoie a primit să pătimească rușine pentru Hristos și de aceea Dumnezeu a luat aminte la el. Hristos a văzut în Zaheu o anumită înrudire duhovnicească cu sine, căci Iisus urca atunci la Ierusalim pentru a suferi ocara și a pătimi pentru mântuirea lumii. El S-a îndreptat spre crucea rușinii și Zaheu, în chip proorocesc, s-a lepădat lui Hristos, pătimind și el rușine. Din dorința sa de mântuire, L-a câștigat pe Hristos nu ca împreună călător doar, ci și ca oaspete la masa Sa. Și cercetarea Domnului a adus casei sale pace și harul mântuirii, dar mai cu seamă i-a lărgit împătrit inima, schimbându-i cu desăvârșire viața. Acest împătrit închipuie pătrunderea lui Zaheu în taina adâncimii, înălțimii, lungimii și lărgimii crucii lui Hristos. Cu alte cuvinte, purcezând pe calea Domnului, adică pe calea rușinii cea spre mântuire, inima lui Zaheu a suferit o împătrită lărgire, născându-se astfel din nou întru nemărginirea vieții celei veșnice. Aceeași cale smerită ne învață evanghelia și prin pilda vameșului și a fariseului și cea a fiului risipitor.

Drepții Vechiului Testament cunoșteau în chip proorocesc această dimensiune a tainei crucii. De pildă când Iosua, tânărul și dreptul rege al lui Israel, a citit pentru prima dată cartea legii, a rămas uluit și și-a sfâșiat hainele, căci și-a dat seama de rătăcirea lui Israel de la calea părinților or și de mânia lui Dumnezeu care stătea să se abată asupra lor. Așa încât a trimis soli la proorocița Culda pentru a afla care era voia Domnului cu el și cu poporul său. Culda a proorocit venirea multor rele și a mâniei lui Dumnezeu peste norodul răzvrătit. Cât despre rege, a spus că Domnul i-a iertat păcatele pentru că a crezut în cuvintele cărții legii. Deoarece s-a înmuiat inima lui și s-a smerit înaintea Domnului și a plâns, el avea să fie cruțat de mulțimea năpastelor ce urmau să vină și așezat în mormântul său cu pace la un loc cu părinții săi. Astfel, rușinea adâncă a inimii l-a mântuit și l-a îndreptățit pe rege înaintea Domnului. În dorința Sa de a ne mântui, Hristos nu S-a cruțat deloc pe Sine. Scriptura ne spune că: “Ocările celor ce L-au ocărât pe El au căzut asupra Lui”, și că acesta s-a întâmplat afară din tabără. Cu alte cuvinte, ocara pe care a pătimit-o Domnul pentru mântuirea noastră nu putea fi mai mare. La fel și noi, atunci când primim în spovedanie ocara pentru păcatele săvârșite, părăsim tabăra aceste lumi, cinste și duhul ei, și aducem pururi lui Dumnezeu jertfă de laudă. Aducând rugăciune de mulțumire Începătorului mântuirii Sale, credinciosul purcede pe calea Domnului și-l întâlnește pe Hristos, Care este El însușii calea. Atunci Hristos, milostivul însoțitor al celor ce se pocăiesc, îl face pe om părtaș la harul Său și-i reînnoiește viața. Părintele Sofronie ne spune că: “Dumnezeu nu judecă de două ori”. Dacă în viața aceasta trăim sub judecata cuvântului lui Dumnezeu și primim rușinea mărturisirii păcatelor noastre, atunci scăpăm de judecata de apoi. “cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la Judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” (In 5, 24).

Sfinții Părinți ne spun că cel ce se osândește pe sine de bunăvoie, aleargă spre patimile Mântuitorului. Să ne gândim la pilda tâlharului celui bun. Acesta, prin osândire de sine,și-a preschimbat propria cruce în crucea lui Hristos și a aflat mântuire chiar în ziua aceea. Adevărata osândire de sine dă pururi slavă lui Dumnezeu, iar sieși, omului căzut, toată ocara, “fie Dumnezeu adevărat și tot omul mincinos” (Rm 2,4). Inima celui ce se osândește pe sine este plină de recunoștință pentru că acum își dă pe deplin seama de adevărul cuvintelor că “Hristos a murit pentru noi când noi eram încă păcătoși” (Rm 5,8). Omul care nu a aflat pocăință își are toate puterile sale firești îndreptate către țărâna din care a fost zămislit, inima îi este împietrită iar mintea împrăștiată și cu totul alipită de lumea zidită. Simte înăuntrul lui un gol pe care nimic nu-l poate umple, iar scopul venirii sale pe lume rămâne neîmplinit căci se îndreaptă spre prăpastia neființei. Dar dacă se pocăiește și se mărturisește cu smerenie, va afla o inimă zdrobită. Zdrobirea inimii îi pricinuiește o durere profundă pentru că acum i se dezvăluie toată urâciunea căderii omului. Însă această durere și rușinea care însoțește recunoașterea păcatului ară pământul nelucrat al inimii, dezrădăcinând patimile și ocara. Puterile sufletului află acum tămăduire și se unesc pentru a împlini porunca de a-L iubi pe Dumnezeu și de a I se închina în duh și adevăr. Stând înaintea Domnului cu cutremur și cu dragoste, omul dobândește harul, care într-atât îi lărgește inima, încât el îmbrățișează toată omenirea și mijlocește înaintea Domnului pentru mântuirea întregii lumi. Împlinind cele două mari porunci ale dragostei de Dumnezeu și de aproapele, omul pune înăuntrul lui temelie Bisericii lui Dumnezeu, ca Duhul Sfânt să Se poată sălășlui în el. Dumnezeu primește rugăciunea pe care o pătimim pentru Hristos ca o jertfă, o mulțumire adusă Lui, Cel care ne-a mântuit prin crucea rușinii. Și pentru mulțumita aceasta ne cercetează și ne face părtași la viața sa. Într-adevăr, sufletele noastre sunt mântuite prin această jertfă a rușinii. De aceea, ori de câte ori văd oameni care se spovedesc cu sinceritate și cu rușine, îmi vine să mă ascund sub pământ și mă tem ca nu cumva să împiedic în vreun fel lucrarea lui Dumnezeu în ei, pentru că știu, că în ceasul căinței și al rușinii lor, mila Domnului Se odihnește peste ei și tot cerul le vine în ajutor. Pentru spovedania lor sinceră și umilă, oamenii aceștia primesc mare har și cu adevărat se nasc din nou.

(Fragment preluat din volumul Răscumpărând vremea - Arhim. Zaharia Zaharou, Editura  Renașterea 2014)

a consemnat Cristina Roman

Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Zoe Dăian, nepoata Părintelui Arsenie Boca: Românii să aibă mai multă demnitate și personalitate

 

Un interviu cu ''Domnișorul Zian'', cum îi spun moții Sfântului Ardealului, Arsenie Boca, nu a fost realizat de nimeni niciodată, dar orice cuvânt rostit de el și auzit de cei care au avut șansa să-l cunoască a devenit piatră de credință în inima românilor, pentru că înțelepciunea lui era coborâtă chiar din Harul Duhului Sfânt. Pe 29 septembrie 1910, se năștea în localitatea Vața de Sus (județul Hunedoara), într-o familie de țărani simpli dar credincioși, Zian, cel care va fi cunoscut în viața monahală drept părintele Arsenie.

Înconjurată de fotografiile devenite icoane ale Sfântului pe care l-au ''canonizat'' deja românii, doamna psiholog Zoe Dăian, nepoata părintelui Arsenie Boca, a acordat un interviu AGERPRES, în care vorbește despre anii copilăriei petrecuți în preajma părintelui Arsenie, despre virtuțile acestuia, dar și despre momentele de cumpănă care i-au marcat existența Sfântului Ardealului. ''Părintele Arsenie și-ar dori ca românii să fie uniți și să aibă mai multă demnitate. El spunea că oamenii nu pățesc necazuri pentru că așa le-a dat Dumnezeu, ci acestea sunt plata păcatelor lor sau ale strămoșilor lor. Dumnezeu este iubire, nu ură', ne spune doamna Dăian, privind o fotografie a unchiului său, și adăugând că un interviu nu poate ține locul sfaturilor pe care Părintele însuși le-a dat oamenilor care i le-au cerut, sfaturi care sunt cuprinse în cărțile apărute despre viața și povețele sale, adevărate litere de învățătură despre cum ar trebui să fie existența fiecăruia dintre noi.

AGERPRES: Doamna Dăian, ce vă amintiți din copilăria petrecută în preajma părintelui Arsenie Boca? Cum era omul Arsenie Boca? 

Zoe Dăian: Tata ținea foarte mult la Zian (numele de botez al Părintelui — n.r.). L-a adus la noi în casă când era de vreo opt ani și avea probleme în familie din cauza divorțului părinților lui. Pot spune că tata ținea la Zian mai mult decât la mine. Zian îmi lua apărarea mereu când, mică fiind, făceam ''câte-o nefăcută'' și mama, foarte severă cu mine, mă certa. Mă lua lângă el și-i spunea mamei să plece și să ne lase singuri, iar mama se îmblânzea imediat, deși nu-i era în fire, și scăpam de nuielușă. Țin minte că nu-i plăcea societatea. Părinții mei au cununat foarte mulți tineri, iar când îl chemau și pe el la nuntă, nu voia să se ducă. Îi spunea mamei că rămâne acasă ca să aibă grijă de mine: ''Mărioară, eu nu sunt pentru viața asta. Voi mergeți liniștiți, eu am grijă de Zoe', îi spunea Zian mamei mele. Avea grijă de mine, m-a învățat să beau laptele care mie mi se părea mereu amar la gust, dar când îmi dădea să beau din cana lui era dulce. Era un băiat chipeș, frumos, semăna cu mama lui, multe fete au încercat să-l rupă de pe calea lui, dar el nu a cedat niciodată.

AGERPRES: Când v-ați dat seama, prima dată, că Zian era ''altfel''?

 Zoe Dăian: Eu aveam un regim foarte sever când învățam să cânt la pian, iar tata, care știa să cânte la pian și la vioară, îmi aducea partituri dificile. Odată, îi spune lui Zian să cânte și el ceva la pian. ''Eu? Păi eu nu am pus mâna pe pian în viața mea, doar o ascult pe Zoe', i-a răspuns Zian, dar tata a insistat, eu i-am adus partitura (''Într-o piață persană'', de Albert Ketelbey), o lucrare dificilă, el a urmărit cu degetul câteva portative și a început să cânte. Mama a venit în ușa sufrageriei să vadă cine cântă atât de bine, întrucât știa că eu încă nu o interpretam perfect, și-a făcut cruce când l-a zărit pe Zian și am fost toți consternați de ceea ce am văzut la el. Apoi, tata i-a dat vioara și a cântat și la vioară, la fel. Ne-am dat seama că este ceva nepământean în el. Mă jucam cu el, mă ascundeam și-i spuneam să mă caute sau să fugă după mine. Când avea 19 ani, într-o zi, în grădină, a pictat un tablou, ''Iisus în Grădina Ghetsimani''. Când eu am împlinit 15 ani, am fost la el, la Sâmbăta, și i-am zis: ''Unchiule, ești tare frumos!'. A încremenit, a venit la mine, m-a sărutat pe frunte și a spus: ''Au crescut copiii!'. Dintr-o dată și-a dat seama că aveam altă vârstă. Era deosebit de frumos.

AGERPRES: A vorbit vreodată Părintele despre harul Duhului Sfânt care lucra în el?

Zoe Dăian: Multă lume a crezut că este un impostor. Stătea mulțime de lume la coadă să-i spovedească, dar nu-i lua pe toți, ci îi alegea la spovedanie și le spunea: ''Măi, Ioane, tu nu ai spus tot. Nu ai spus asta, asta'. Știa totul. Pe Părintele Arsenie l-au văzut mulțimile, în timpul rugăciunilor, cum se ridica de la pământ și nu mai atingea podeaua cu picioarele. De minunea care este în el nu a vorbit niciodată, dar mi-a povestit toată viața mea și a fiicei mele, care urma să fie. Îi ziceam de multe ori: 'Tu ești un Dumnezeu!'. El zicea. ''Da' de unde!'' Schimba vorba ca să nu cadă în păcatul trufiei. Modestia lui era extraordinar de mare. Când am fost o dată la Prislop, de Ziua Crucii, mama unui părinte episcop dorea să mă cunoască și mi-a povestit despre întâlnirea sa cu părintele Arsenie: ''Tot auzeam din satul meu că acest călugăr vede în tine tot, mergea la el toată lumea. Am ajuns la Prislop. Voiam doar să-l văd și să pun mâna pe el. Erau mii de oameni, dar la mine s-a uitat și mi-a zis așa: Ce ai tu în pântec acum, nu va fi al tău, ci al Prislopului''. Nimeni nu știa că era însărcinată în afară de ea, care aflase de doar două zile. Iar acel copil a ajuns episcop. Prin anii '80, Părintele Arsenie a fost dus și la Ceaușescu, care l-a întrebat: 'Hai, popo, am auzit că tu prezici soarta unui om. De mine ce știi?'. Și Arsenie i-a spus: 'Într-o zi de mare sărbătoare veți fi omorâți amândoi'. Ceaușeștii nu au crezut și i-a spus maiorului să-l ia și să nu-l mai vadă.

AGERPRES: Cum a fost despărțirea de Părintele Arsenie când a plecat la Sâmbăta? 

Zoe Dăian: Eu am plâns foarte mult pentru că el nu mai vine acasă. Eram mică și nu mai avea cine să mă ocrotească. Într-o zi, tata ne-a trimis pe mine și pe mama la Sâmbăta. I-a făcut mama prăjiturile preferate, i-a pus o tablă de slănină, șuncă, pâine de casă. Am coborât în gara Voila și mai aveam 15 km. până la mănăstire. El nu știa că venim, bagajul greu, căldură mare de iulie, nicio umbră de copac. Mama nu mai putea să meargă și a zis de două ori 'Fire-ai al dracului, Zian. M-ai făcut să vin până aici, că nu ți-ai găsit o mănăstire mai aproape de casă'. Mai aveam de mers. La un moment dat, brusc, el ne-a ieșit în cale și zice: 'Mărioară, Mărioară, de două ori m-ai drăcuit pe drum'. Mama a încremenit. El s-a apropiat de mine și mi-a zis: ''Tu ai crescut. Acum asta e casa mea. De-acum, voi veniți la mine. Eu voi veni acolo mai rar''. M-a ocrotit foarte mult, mai ales după ce tata a fost arestat. Tata făcut școala la Viena și era director de școală în sat, era exigent, iar un învățător moldovean l-a reclamat pe tata la Securitate că familia directorului merge prea des la biserică și dă un exemplu prost oamenilor. A fost arestat, dus la canal, dar Arsenie nu s-a întâlnit acolo cu el. L-am adus pe tata în sicriu, la 50 de ani.

AGERPRES: Ați vorbit cu părintele despre perioada în care a fost la Sfântul Munte Athos?

Zoe Dăian: Remarcându-se ca student, toți cei de la Facultatea de Teologie din Sibiu au spus că trebuie neapărat să meargă la Athos. El a acceptat și a spus că vrea să caute acolo cel mai sever călugăr care să-l ia și să-l formeze. Acolo ajuns, a întrebat care este cel mai aspru și a ajuns la el. Prima dată, călugărul i-a spus: ''Te duci, mături și faci curat''; era o zonă destul de periculoasă, abruptă. A mers, a făcut curat, era perfecționist, dar părintele a verificat și i-a spus că nu e mulțumit. ''Nu ești bun nici de măturat', i-a spus acel călugăr. A suferit cumplit, pentru că nu i-a spus ce nu a făcut bine, dar a luat asupra lui dojana. Acel preot i-a devenit duhovnic, iar la plecare i-a spus: ''Arsenie Boca nu am crezut că ești un spirit atât de mare!'. I-a plăcut ascultarea lui. A venit foarte fericit și mulțumit sufletește de acolo.

AGERPRES: Ce știți că-l supăra cel mai tare? S-a plâns vreodată în viață de ceva?

Zoe Dăian: Avorturile voite îl supărau. Spunea întotdeauna: 'Să nu ziceți că mi-a dat Dumnezeu o boală. Dumnezeu este iubire. Păcatele voastre sau cele din urmă vă dau boli și suferințe. Dumnezeu nu face rău și nu dă supărare!'. Îi considera criminali (...) De plâns, nu s-a plâns nici măcar atunci când i s-a interzis să oficieze Sfânta Liturghie, pe care o iubea foarte mult, când l-au scos din mănăstire.

AGERPRES: Călugării poartă veșminte negre dar Părintele Arsenie avea și un veșmânt monahal alb. De ce?

Zoe Dăian: Așa-i plăcea lui, fără o semnificație aparte. Îi plăcea albul.

AGERPRES: A povestit despre perioada în care a fost urmărit și avea problemele mari cu Securitatea? 

Zoe Dăian: Știa ce vine, ce urma. Când au venit după el să-l ridice, într-o dimineață la ora 6, le-a spus: 'V-am așteptat!'. L-au băgat în mașină dar mașina nu a pornit. Atunci el le-a spus să-l lase să se roage, a revenit apoi și mașina a pornit. Când au ajuns la Brașov, nu au vrut să-l lase în sutană și maiorul a trimis doi subalterni să-l dezbrace și să-i dea hainele de pușcărie, dar nu s-au putut apropia de el. I-au spus maiorului că Arsenie nu vrea să se dezbrace, iar ei nu se pot apropia de el. Maiorul a înjurat și s-a dus personal să-l dezbrace pe 'popă' de hainele preoțești, dar același semn l-a primit și el și atunci a decis să-l lase în straiele preoțești. Oamenii l-au recunoscut și l-au rugat să țină predici în ora de plimbare în curte. Conducerea i-a pus în vedere să înceteze cu predicile, dar el a continuat și la un moment dat l-a văzut chiar și pe maior pitit, că-l asculta.

AGERPRES: S-a vorbit mult despre prezența sa la înmormântarea mamei lui deși se afla în închisoare... 

Zoe Dăian: A fost. L-am întrebat dacă a fost, cum a ajuns, iar el a confirmat că a fost. A spus: 'Am fost. Cu ajutorul lui Dumnezeu!'. Conducerea penitenciarului unde era reținut a dat telefon la Poliția din Hălmagiu care a confirmat că l-au văzut la înmormântarea mamei, iar când unul dintre polițiști a vrut să stea de vorbă cu el, s-a făcut nevăzut.

AGERPRES: Ce a vorbit Părintele Arsenie Boca despre România? Ce credeți că i-ar sfătui acum pe români? 

Zoe Dăian: (...)A spus că după Ceaușescu, dar nu imediat, poporul va suferi mult. Pe români i-ar sfătui să nu fie ''cap plecat prea mult'', să aibă demnitate și personalitate.

AGERPRES: Ce știți despre moartea părintelui? Au apărut tot felul de ipoteze că ar fi fost otrăvit de Securitate? 

Zoe Dăian: Nu. Când el a terminat la Drăgănescu (unde a avut domiciliu forțat 15 ani, n.r.), a cumpărat o vilă pentru măicuțele care l-au însoțit. Lângă, era un teren liber și acolo a construit încă o vilă, asemănătoare primeia, ca să aibă și ele un acoperiș deasupra capului. Venea foarte rar la Sinaia. Cei 15 ani de stat în biserica înghețată i-au adus boală de rinichi, iar interogatoriile și închisorile, boala de inimă. Când a venit la Sâmbăta, două luni nu a mai ieșit din casă. Dar șeful Securității din Sinaia îi aducea portocale și lămâi și le întreba pe măicuțe de ce mai are nevoie părintele. Măicuțele nu voiau să primească.

AGERPRES: Ce credeți că și-ar mai dori părintele? 

Zoe Dăian: Să lămuresc oamenii că e nevoie de spovedanie și împărtășanie, că rugăciunea și postul contează prea puțin fără spovedania omului. Recomanda spovedania și săptămânal dacă se poate, dar asta mai mult pentru călugări și preoți. Eu nu pot să țin post, dar el spunea: 'Decât să te gândești la mâncare și să ții post, mai bine mănânci'. Și mai spunea ca zilnic să deschizi Biblia și să citești un paragraf, iar dacă nu ai timp, măcar să o iei în mână zilnic. Arsenie nu dădea canoane.

AGERPRES: Ce spuneți despre faptul că lumea cere canonizarea părintelui Arsenie Boca?

Zoe Dăian: Unii sunt împotrivă, pentru că satana lucrează. Eu am transmis(...)că nu e nevoie să-l canonizeze, pentru că-l canonizează miile de oameni care merg la mormântul lui, iar celor care sunt împotrivă, când se adună la Sinod, să le dea Dumnezeu sănătate și liniște sufletească, pentru că nu o au.

Sursa: AGERPRES/(A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Adrian Drăguț)

*** 

Părintele Arsenie Boca s-a născut pe 29 septembrie 1910 în localitatea Vața de Sus (Hunedoara). A studiat la Academia Teologică "Andreiana" din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1933. În Vinerea Izvorului Tămăduirii, după Paștile anului 1940, a fost tuns în călugărie la Mânăstirea Brâncoveanu — Sâmbăta de Sus, primind numele Arsenie. Ca preot, duhovnic și stareț, va începe cu putere, cu duh apostolesc și chiar prorocesc mișcarea unică de la Sâmbăta, de redeșteptarea religioasă și morală a credincioșilor. A fost părinte ieromonah, teolog, artist plastic, stareț la Mănăstirea Brâncoveanu și apoi la Mănăstirea Prislop. În anul 1959, regimul comunist a desființat lăcașul de cult din Hunedoara, l-a transformat în cămin de bătrâni, iar părintele Arsenie Boca a fost alungat din mănăstire. Securitatea i-a interzis să mai slujească în vreo biserică din România. Părintele a fost arestat și torturat de fosta Securitate în anii 1948 și 1951 pentru presupuse legături cu legionarii, fapte negate de acesta. Închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea, condamnat la muncă silnică la Ocnele Mari și la Canal, părintele a revenit, la sfârșitul pedepsei, ca stareț la Mânăstirea Prislop. A fost unul dintre martirii gulagului comunist. A pictat biserica din comuna Drăgănescu, la 25 km. de București.

Arsenie Boca este considerat ca cel mai mare duhovnic român al secolului XX. A trecut la cele veșnice pe 28 noiembrie 1989 la Sinaia. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop se perindă zilnic sute de pelerini. Anual, pe 28 noiembrie, mii de oameni sunt prezenți la slujba de pomenire a celui care, chiar fără a-l fi cunoscut direct, le-a schimbat viața, cel mai mare număr înregistrându-se în 2010, 30.000 de credincioși.

Foto: O troiță ridicată lângă casa în care s-a născut Arsenie Boca (2012) / (c) Zoe Daian/ARHIVA PERSONALA

 

RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni și acatiste pentru IZBĂVIREA DE PATIMI (Beție, Desfrânare, Mândrie, Deznădejde, Gelozie, Ceartă)

 

Rugăciune către Cuviosul Moise Arapul pentru vindecarea de PATIMA BEȚIEI

Potirul Nesecat - icoana celor care suferă de PATIMA ALCOOLULUI

Rugăciune și Acatistul Cuviosului Moise Ungurul pentru ajutor în PATIMA DESFRÂNĂRII

Rugăciune și Acatistul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, izbăvitoare de PATIMA DESFRÂNĂRII

Canon de pocăință pentru cel căzut în DESFRÂNARE

Rugăciunea celui căzut în păcatul DESFRÂNĂRII

Rugăciune pentru tămăduirea MÂNDRIEI

Rugăciunea Cuviosului Arsenie cel Mare pentru dăruirea SMERENIEI

Rugăciunea părintelui al cărui COPIL ESTE CĂZUT ÎN PĂCAT

Rugăciune către Domnul Iisus Hristos pentru DOBÂNDIREA RĂBDĂRII de către cel împătimit

Rugăciune către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu a celui căzut în PATIMI

Rugăciunea celui ferecat în temnița PATIMILOR și NEPUTINȚELOR VIEȚII

Rugăciune la vreme de ISPITE PĂTIMAȘE

Rugăciune la vreme de ISPITĂ a Sfântului Efrem Sirul

Rugăciune pentru vederea PĂCATULUI PROPRIU

Rugăciune pentru cel ce din pricina patimilor a căzut în DEZNĂDEJDE

Rugăciunea soților stăpâniți de PATIMA GELOZIEI, a CERTURILOR și NEÎNȚELEGERILOR

Rugăciune către Sfântul Efrem cel Nou pentru izbăvirea de patimi

Rugăciune către Cuviosul Moise Arapul pentru vindecarea de PATIMA BĂUTURII

Tu, Cuvioase Moise, dintâi ai fost tâlhar, însă apoi te-ai îngrozit de păcatele tale, ai dobândit frângere de inimă pentru ele şi întru pocăinţă ai intrat în cinul monahicesc, şi astfel, întru mare plângere pentru fărădelegile tale de mai înainte şi întru ostenicioasele nevoinţe ale postirii şi rugăciunii ai petrecut zilele tale până la sfârşit, şi te-ai învrednicit prin harul lui Hristos de iertare şi de darul facerii de minuni. O, Cuvioase, care de la păcate grele ai ajuns la fapte bune preaminunate! Ajută şi robilor lui Dumnezeu (numele) care sunt traşi la pierzare, prin vătămarea sufletului nemuritor şi a trupului, care este biserică a Duhului Sfânt, de întrebuinţarea fără de măsură a băuturii, dar care se roagă ţie. Pleacă spre dânşii privirea ta cea milostivă şi nu îi trece cu vederea, ci ia aminte la dânşii, care la tine aleargă. Roagă, Sfinte Moise, pe Stăpânul Hristos, ca El, Cel Milostiv, să nu îi lepede pe dânşii, neputincioşii şi nefericiţii, pe care a pus stăpânire patima băuturii, şi să nu se bucure diavolul de pierzarea lor, fiindcă toţi, ca zidiri ale lui Dumnezeu, am fost răscumpăraţi prin Preacuratul Sânge al Fiului Lui. Auzi deci, Cuvioase Moise, rugăciunea lor şi a noastră. Goneşte de la dânşii pe diavolul, dăruieşte-le putere să-şi biruie patima, adu-i pe calea binelui, slobozeşte-i din robia beţiei, izbăveşte-i din pierzarea băutului fără măsură, ca înnoindu-se întru trezvie duhovnicească şi întru minte luminată să îndrăgească toată înfrânarea şi buna credinţă şi veşnic să proslăvească pe Dumnezeu Cel Atotbun, Care pururea mântuieşte zidirea Sa, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Potirul Nesecat - icoana celor cu PATIMA ALCOOLULUI

Troparul icoanei Potirul Nesecat

Veniți dreptslăvitorilor creștini, la dumnezeiescul și minunatul chip al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care satură inimile celor credincioși din Potirul Nesecat al milostivirii Sale și arată minuni poporului celui binecinstitor. Acestea văzând și auzind, cu duhul prăznuind, cu căldură să-I strigăm: Stăpână Prea milostivă, tămăduiește neputințele și patimile noastre, rugând pe Fiul Tău, Hristos, Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre !

Rugaciune la icoana Potirul Nesecat

O, Prea milostivă Stăpână! Pentru a dobândi apărarea Ta cădem acum la Tine. Caută spre rugăciunile noastre, auzi-ne cu milostivire pre noi: soțiile, copiii, maicile celor împătimiți de boala cea grea a beției, frații și surorile noastre, care din această pricină sunt căzuți de la Maica noastră, Biserica lui Hristos, și deci de la mântuire, și îi tămăduiește pe aceștia ce pătimesc. O, milostivă Maică a lui Dumnezeu, atinge-Te de inimile lor și scoate-i degrabă din căderile în păcate, adu-i la înfrânarea cea mântuitoare. Roagă-L pe Fiul tău, Hristos Dumnezeul nostru, să ne ierte greșelile, să nu își întoarcă milostivirea de la zidirea Sa și să ne întărească în trezvie și înțelepciune. Primește, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, rugăciunile maicilor ce varsă pâraie de lacrimi pentru copiii lor, ale soțiilor ce plâng pentru soții lor, ale copiilor, orfanilor și neputincioșilor părinți și ale noastre, ale tuturor celor ce cădem la icoana Ta, pentru ca să ajungă, prin rugăciunile Tale, acest strigăt al nostru la Tronul Celui Preaînalt. Acoperă-ne și ne păzește ca să nu fim robiți de cel viclean și de toate cursele vrășmașilor; ajută-ne în ceasul cel cumplit al morții, ca, prin rugăciunile Tale, să trecem vămile văzduhului. Izbăvește-ne de osânda cea veșnică și mijlocește ca milostivirea lui Dumnezeu să ne acopere acum și pururea și în vecii cei nesfârșiți. Amin!

Rugăciune către Cuviosul Moise Ungurul pentru ajutor în PATIMA DESFRÂNĂRII și în toată lupta cu trupul

“Cu harul dăruit ție de Dumnezeu, slobozești de necurate patimi pe tot omul ce cu dragoste și credință aleargă la sprijinul tău. Iar noi, lui Dumnezeu, Care ni te-a dăruit grabnic şi milostiv tămăduitor, cu mulțumire îi cântăm: Aliluia”

Troparul Sfântului Moise Ungurul

Ca un alt Iosif, al curăţiei şi al fecioriei iubitor, cinstitule şi la fel cu îngerii, Moise, cu cântări sfinte te cinstim noi, păcătoşii; cu sârguinţă ne rugăm ţie: roagă pe Hristos Domnul, să vindece patimile noastre şi să ne dăruiască nouă mare milă.

Condacul Sfântului Moise Ungurul

Întru cele înalte spre singurul Dumnezeu căutând, urând toate cele pământeşti, nepurtând grijă de trup, la chinuri cu bărbăţie te-ai dat; de aceea, foamea, setea, legăturile, zăvorârea în temniţă, cu putere în toata fapta bună, fără cârtire ai răbdat; iar bătaie, scurgere de sânge şi tăiere de mădular, pentru curată fecioria ta, cu bărbăţie ai purtat. Şi acum, cu cetele feciorelnice stând în faţa Sfintei Treimi, de toate ispitele, roagă să fie izbăviţi cei ce-ţi strigă ţie: bucură-te, Moise, fericite părinte!

Acatistul Cuviosului Moise Ungurul

Condac 1
Biruitorule făcător de minuni, cel ce eşti plin de Duhul Sfânt, cuvioase părinte Moise, minunat nevoitor şi tămăduitor al bolilor sufleteşti şi trupeşti, care ai îndrăzneală la Domnul, de toate nevoile ne izbăveşte, căci cu bucurie în inimi te chemăm:
Bucură-te, cuvioase părinte Moise , minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.
Icos 1
Făcătorul Îngerilor şi Domnul Puterilor te-a arătat, minunate, Înger în trup şi rugător credincioşilor. Alergând la ajutorul tău, acestea cu bucurie îţi aducem:
Bucură-te, cu a îngerilor curăţie asemănându-te.
Bucură-te, preabunule învăţător al monahilor.
Bucură-te, stea minunată a fecioriei.
Bucură-te, împlinitorule cu râvnă al postului şi al înfrânării.
Bucură-te, chip luminos al blândeţii şi al smereniei.
Bucură-te, cel ce eşti credincioşilor mângâiere.
Bucură-te, ocrotitor ceresc al pământenilor.
Bucură-te, cel ce ai luat jugul cel bun.
Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.
Condac 2
Văzând Domnul curăţia inimii tale, te-a ales spre a cunoaşte slava cea cerească. Când laolaltă cu cei doi fraţi ai tăi, în oraşul Kiev te-ai mutat şi sfinţilor "purtători de pătimiri" Boris şi Gleb cu osârdie ai slujit, atunci tu, fericite, în rugăciuni ai stăruit, pe cât poate un tânăr puternic, voind sfinţilor să te asemeni. Pentru acestea, cu bucurie ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia.
Icos 2
Având mintea purtătoare de Dumnezeu, o, cuvioase părinte Moise, prin minunata pronie Dumnezeiască, la râul Alt, oastea lui Sviatopolk a ucis pe fratele tău, Gheorghe, împreună cu sfântul "purtător de pătimiri" Boris. Tu însă, singur scăpând de la moarte, ai venit în oraşul Kiev la Predislava, sora lui laroslav şi, ajungând acolo, te rugai Domnului întru nevoinţă. Noi, cei ce slăvim pe Dumnezeu care te-a izbăvit, îţi grăim ţie acestea:
Bucură-te, început al înţelepciunii, care frica de Domnul ţi-ai pus-o ca dreptar al vieţii.
Bucură-te, căci niciodată n-ai întristat pe Îngerul Păzitor.
Bucură-te, rază a luminii dumnezeieşti.
Bucură-te, crin cu bună mireasmă a fecioriei şi a veşniciei.
Bucură-te, căci cu credinţa cea adevărată ai bineplăcut lui Hristos Domnul.
Bucură-te, neadormit rugător către Maica Domnului.
Bucură-te, grabnicule vindecător al neputinţelor noastre.
Bucură-te, vas ales al Duhului Sfânt.
Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.
Condac 3
Cu putere de sus, dăruită ţie, şi cu îndelungă răbdare fiind tu prea împodobit, când te vedeai la mâini şi la picioare ferecat cu lanţuri grele şi păzit foarte, de iubire către Dumnezeu ardeai neîncetat, cântând aşa: Aliluia.
Icos 3
Fierbinte şi bună evlavie având, ai fost ispitit de o oarecare femeie tânără foarte bogată, al cărei bărbat, cu Boleslav la război plecând, nu s-a mai întors; aceea, primind în minte vederea bunătăţii tale, s-a aprins de poftă trupească de către tine; însă tu toate răbdând, te rugai. De acestea, cu frică minunându-ne, cu bucurie îţi cântăm:
Bucură-te, că de la vârstă fragedă te-ai dat slujirii lui Dumnezeu.
Bucură-te, care pe Cel Unul mai mult decât toate ai iubit.
Bucură-te, căci trupul, duhului l-ai supus.
Bucură-te, răbdătorule a toate, pentru Domnul.
Bucură-te, cel ce cu vitejie ai înfruntat viclenia văduvei.
Bucură-te, mergătorule pe calea cea strâmtă a Evangheliei.
Bucură-te, podoabă sfântă a Lavrei Pecerska - Kiev.
Bucură-te, că prin tine Domnul Se slăveşte.
Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.
Condac 4
Furtună de gânduri a adus neruşinata văduvă peste biserica sufletului tău, tulburându-l, cuvioase, văzând că eşti rob credincios lui Hristos; pentru aceasta şi noi, cătând la furtuna de patimi şi nevoi ridicată pe marea vieţii, scăpăm la limanul rugăciunilor tale, cântând lui Hristos Domnul: Aliluia.
Icos 4
Auzind şi văzând sfânta-ţi vieţuire, lumea se uimeşte de puterea harului care iese din gura ta, proslăvind pe Domnul; pentru aceasta, şi noi, cu bucurie te cinstim:
Bucură-te, minunat ales al lui Dumnezeu.
Bucură-te, care slava deşartă a lumii acesteia ai socotit-o gunoi.
Bucură-te, că sufletul tău pentru preadulcele Iisus l-ai pus.
Bucură-te, că înaintea Prestolului Domnului, împreună cu Puterile Cereşti şezi.
Bucură-te, înălţătorule către nepătimire.
Bucură-te, cuvioase părinte, că în răbdare eşti nebiruit.
Bucură-te, părtaş al Luminii Neînserate.
Bucură-te, atrăgătorule puternic al darului Dumnezeiesc.
Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.
Condac 5
Stea izvorâtoare de Dumnezeu s-a arătat lumii viaţa ta, cuvioase părinte Moise, căci, mai mult decât orice ai iubit neprihănirea trupească şi duhovnicească şi, pentru aceste chinuri vremelnice, ai nădăjduit să fii izbăvit de chinurile veşnice, cântând cu mulţumire Domnului: Aliluia.
Icos 5
Văzând vrăjmaşul neamului omenesc a ta curată şi sfântă trăire, mai vârtos a înfierbântat pe văduvă, care te-a îmbrăcat în haine scumpe şi, cu mâncăruri dulci hrănindu-te, cu neruşinare te trăgea la lucru necuviincios; tu, însă, părinte sfinte, cu mai multă râvnă te rugai şi posteai. Pentru toate, îţi cântăm acestea:
Bucură-te, ostaş bun al lui Hristos.
Bucură-te, al sfintei Biserici laudă şi bucurie.
Bucură-te, cel ce de har Dumnezeiesc eşti plin.
Bucură-te, căci nu numai cu cuvântul, ci şi cu multe fapte ne înveţi.
Bucură-te, ajutătorule grabnic al celor împovăraţi de felurite nevoi şi ispite.
Bucură-te, alesule al lui Hristos, făcător de minuni.
Bucură-te, că în fapte de vitejie, trăirea pământească ai săvârşit.
Bucură-te, cel ce te-ai învrednicit să vezi slava lui Dumnezeu.
Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.
Condac 6
Se propovăduieşte în toată lumea bărbăţia duhovnicească a faptelor tale, fericite, căci nici un preţ n-ai pus pe această viaţă. Ticăloasa femeie, cu foamea a pus la cale să te omoare, azvârlindu-te în temniţă. Alţii, însă, te îndemnau, grăindu-ţi: "Cine nu va râde de nebunia ta; mai bine supune-te acestei femei!" Iar tu, fericite, ai răspuns: "Toată această împărăţie urăsc, pentru Cel de sus", - cântând Domnului: Aliluia.
Icos 6
Ai strălucit aici în trup stricăcios cu lumină cerească, grăind cuvintele Evangheliei: “Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului”. Aceleaşi şi noi îţi cântăm:
Bucură-te, părinte, cu lumina faptelor tale bune ai prealuminat lumea
Bucură-te, cel ce focul iubirii pentru Hristos în tine ai purtat.
Bucură-te, ajutor grabnic în nevoi.
Bucură-te, cel ce eşti îngeresc trăitor.
Bucură-te, că nu ţi-ai lipit inima de desfătarea lumească.
Bucură-te, rugătorule pentru cei ce cinstesc sfânta pomenirea ta.
Bucură-te, cuceritorule al odihnei veşnice.
Bucură-te, moştenitor al bunătăţilor nespuse.
Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.
Condac 7
Având dorire să placi Domnului cu viaţa şi credinţa nestinsă, ai fost îmbrăcat în chipul îngeresc monahicesc de către un ieromonah de la Sfântul Munte Athos; pentru strălucirea sfintelor tale fapte, cu râvnă te mărim şi lui Hristos Domnul Care te-a proslăvit, Îi cântăm: Aliluia.
Icos 7
O nouă răutate a arătat femeia cea vicleană când, în nebunia sa, a poruncit să tete facă famen, tu ca un mort şedeai întins, abia mai având puţină suflare în tine. Cu frică şi evlavie ne aducem aminte de îndelunga ta răbdare, te fericim, lăudându-te cu acestea:
Bucură-te, că focul dragostei de Dumnezeu în inima ta nestins ai păstrat.
Bucură-te, învăţător preabun al vitejiei şi trezviei.
Bucură-te, călăuzitorule către mântuire al credincioşilor.
Bucură-te, cel ce eşti mai tare ca diamantul în răbdare, căci sângele tău ca o porfiră împodobeşte Biserica.
Bucură-te, că la cuviosul Antonie, să slujeşti Domnului ai venit.
Bucură-te, cel ce cu minunile tale ai preaslăvit Lavra Pecerska.
Bucură-te, că ai supus voia ta voii Tatălui Ceresc.
Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.
Condac 8
Străină minune află cei ce aleargă la tine, fericite Moise, căci, cu darul biruinţei asupra patimilor ai fost dăruit. Asemănându-te lui Moise cel dintâi, care cu toiagul minuni a făcut, aşa tu, cu toiagul, patima fratelui ai vindecat. Noi însă, mulţumind pentru toate Domnului, Care cu o asemenea tărie te-a dăruit, cu dragoste cântăm: Aliluia,
Icos 8
Plin de toate darurile Dumnezeieşti, petrecând în peşteră zece ani, în tăcere, ai strălucit cu lumină cerească asemenea îngerilor şi ai primit să fii văzător de Dumnezeu, învrednicindu-te de fericirea celor curaţi cu inima, cuvioase părinte Moise. Pentru toate acestea, cu cuviinţă te chemăm:
Bucură-te, căci prin tine Dumnezeu dăruieşte izbăvire din patimi.
Bucură-te, fericite, cel ce eşti plinitor cu inimă curată al poruncilor.
Bucură-te, că vrednic ai fost să vezi lumina Dumnezeiască.
Bucură-te, rugător neîncetat pentru sufletele noastre.
Bucură-te, cel ce deprinderile sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu ţi-ai însuşit.
Bucură-te, laudă înaltă a cuvioşilor.
Bucură-te, că întru smerenie te-ai desăvârşit.
Bucură-te, că adormirea ta, Sfânta Biserică o proslăveşte.
Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.
Condac 9
Toată firea îngerească se minunează de înălţimea curăţiei tale, Biserica iarăşi te preamăreşte, căci tăinuitor al harului Dumnezeiesc te-ai arătat şi să vezi faţă către faţă pe Dumnezeu te-ai învrednicit. Iar noi, totdeauna, împreună cu tine cântăm: Aliluia.
Icos 9
Ritorii cei mult-grăitori nu se pricep să spună despre curăţia ta, fericite, iar noi, de dragoste fiind biruiţi, îndrăznim a-ţi cânta astfel de laude:
Bucură-te, întăritorul neputincioşilor.
Bucură-te, mângâierea celor întristaţi şi îndureraţi.
Bucură-te, al celor buni povăţuitor.
Bucură-te, pentru curăţia feciorească de Dumnezeu încununat.
Bucură-te, iubitor fierbinte al slavei Dumnezeieşti.
Bucură-te, că ai înmulţit talantul dat ţie.
Bucură-te, că din toată inimal pe Hristos Dumnezeu L-ai iubit.
Bucură-te, candelă care luminezi inimile celor care te pomenesc.
Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.
Condac 10
Dorind să-ţi izbăveşti sufletul, ai nesocotitit trupul tău. În Lavra Pecerska, a sfântului Antonie, sfârşitul călătoriei pământeşti încheind, cu moarte evlavioasă şi sfântă te-ai săvârşit şi, ca un biruitor, nu cu oamenii, dar cu îngerii cânţi Domnului: Aliluia.
Icos 10
Cu răbdarea ca un zid îngrădindu-te, te-ai arătat slujitor credincios lui Hristos Împăratului Ceresc şi pe calea cea strâmtă viaţa ţi-ai petrecut. Şi noi, cu dragoste cinstind pomenirea adormirii tale şi dobândirea sfintelor tale moaşte, te fericim, cântând aşa:
Bucură-te, al nostru reazem biruitor.
Bucură-te, slobozitor al celor ispitiţi, care te cheamă în rugăciuni.
Bucură-te, cel ce în bucuria Domnului ai intrat prin multe suferinţe.
Bucură-te, cel care ţi-ai spălat sufletul cu multe lacrimi.
Bucură-te, căci cuvântul apostolului: “dragostea îndelung rabdă”, ai împlinit.
Bucură-te, moştenitor cu sfinţii al fericirii raiului.
Bucură-te, care dai ajutor celor de departe şi celor de aproape.
Bucură-te, fericite locuitor al lumii cereşti.
Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător
Condac 13
O, preaminunat lucrător şi sfânt făcător de minuni, cuvioase părinte Moise, această puţină cântare de slavă, cu dragoste şi laudă îţi aducem. Cu milă primeşte şi roagă pe Dumnezeu şi Făcătorul a toate să ne dăruiască mântuire sufletească şi sănătate trupească, celor care cântăm cu credinţă Domnului: Aliluia.
Acest condac se zice de trei ori, apoi se zice icosul: "Făcătorul Îngerilor şi Domnul Puterilor..." şi condacul 1: "Biruitorule, făcător de minuni...".
Şi această rugăciune

O, preaminunate şi purtătorule de Dumnezeu, părinte Moise, bineplăcutule al lui Hristos şi mare făcător de minuni, la tine, cu smerenie cădem şi ne rugăm: dă-ne să fim părtaşi ai dragostei tale pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, ajută-ne să plinim voia Domnului în simplitatea inimii şi, cu smerenie, poruncile Domnului să săvârşim fără de păcat. Caută cu milosârdie spre sufletele credincioşilor şi ai tăi cinstitori, care aleargă cu credinţă la mila şi ajutorul tău. Auzi-ne, preabunule plăcut lui Dumnezeu, pe noi, rugătorii tăi şi nu ne lepăda pe noi, cei ce avem nevoie de izbăvire şi care-ţi aducem cântare vrednică, fericindu-te. Părinte Moise, luminător al curăţiei, care proslăveşti pe Dumnezeu în Sfânta, fără de început Treime, te lăudăm şi slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Acatistul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, pentru izbăvirea de PATIMA DESFRÂNĂRII

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă..., și acum...

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi. Amin

Troparul

Întru tine maică cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu în­gerii împreună se bucură, cuvioasă Marie, duhul tău.

Condacul

Îngerul luminii și luceafărul pustiei cele de laudă să-i aducem, noi, care ne minunăm de nevoințele ei cele mai presus de fire. Iar tu, ca ceea ce ai biruit pe Veliar cu puterea Crucii și cununa slavei ai dobândit-o de la Dumnezeu, roagă-te Stăpânului Hristos, ca să ne izbăvească de păcate, nouă, celor ce-ți cântăm: Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Icos 1

Înger pământesc ai fost, Preacuvioasă Maică, iar acum ești om ceresc, bucurându-te ne­grăit de Lumina Dumnezeirii, în care pururea te veselești, iar noi, cei ce ne minunăm de frumu­sețea harului tău, te lăudăm așa:

Bucură-te, a lui Hristos pentru vecie mireasă;
Bucură-te, Maică preînțelepțită;
Bucură-te, a Egiptului rază luminoasă;
Bucură-te, fiică a Maicii Domnului preaiubită;
Bucură-te, că în nevoințele tale ai fost mângâiată;
Bucură-te, că Împărăția cerească ai câștigat;
Bucură-te, că puterea Sfintei Cruci te-a ajutat;
Bucură-te, că în ceata Preacuvioșilor Părinți de cerească lumină strălucești;
Bucură-te, că împreună cu Sfintele Miro­no­sițe și cu toate Cuvioasele femei te veselești;
Bucură-te, învățătoarea înfrânării;
Bucură-te, cununa Bisericii;
Bucură-te, a pusnicilor îmbărbătare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 2

Lucrurile lui Dumnezeu, tăinuite în aleșii Săi, a le descoperi spre folosul sufletesc, bine este, cugeta Sfântul Sofronie, auzind de la Cuviosul Zosima prealuminatele tale fapte, Prea­­cuvioasă Maică Maria Egipteanca, iar noi, nepu­­tincioșii, mult minunându-ne de cele mai presus de fire ale tale aspre nevoințe, întru mare umi­lință îi strigăm lui Dumnezeu, Cel ce minunat se proslăvește întru sfinții Săi: Aliluia !

Icos 2

În veșnica fericire din ceruri voind Dum­nezeu a te așeza, din Egipt la pustniceasca viață te-a chemat și, ascultând tu chemarea Prea­­sfintei Născătoare de Dumnezeu, ai petrecut patru­­zeci și șapte de ani în cea mai adâncă pustie a Iordanului, întru multe și mari nevoințe, ți-ai închinat viața lui Hristos, Mirele tău, pentru care noi, smeriții, împreună cu Puterile Cerești, te lăudăm așa:

Bucură-te, că de desfrânare te-ai lepădat;
Bucură-te, că, părăsind Egiptul, la Ierusalim ai alergat;
Bucură-te, că, Preacuratei Fecioare rugându-te, cu lacrimi fierbinți în biserică cu multă ușurință ai intrat;
Bucură-te, că cinstitei și de viață făcătoarei Cruci te-ai închinat;
Bucură-te, că atunci ochii sufletului tău s-au luminat;
Bucură-te, că Maica Domnului din icoană ți-a vorbit;
Bucură-te, că ea trecerea Iordanului ți-a poruncit;
Bucură-te, Maică Maria, prealăudată;
Bucură-te, că în pustie de Duhul Sfânt ai fost luminată;
Bucură-te, stea de lumină purtătoare;
Bucură-te, a celor ce te cinstesc, apărătoare;
Bucură-te, duh de rugăciune cu dulce alinare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 3

Trupul ți-a fost robit de patimi, timp de șapte­sprezece ani, dar prin aspră petrecere, prin la­crimi de pocăință și rugăciune neîncetată către Preasfânta Fecioară, al ei ajutor ai primit, și întru smerenia inimii îi cânți lui Dumnezeu: Aliluia !

Icos 3

Părăsind păcatul, în pustia Iordanului ai alergat, unde numai cu două pâini și ju­mătate te-ai hrănit timp de șaptesprezece ani, ducând cele mai grele lupte cu foamea, cu setea, cu bântuielile necuratelor gânduri și cu duhul des­­frânării care te mistuia, dar după aceste încercări, cu totul te-ai ușurat și te-ai hrănit treizeci de ani cu rădăcini și cu ierburi, petrecând ca un înger în trup, pentru care noi te fericim cu umilință, cântând așa:

Bucură-te, Cuvioasă maică cerească;
Bucură-te, fiică a Egiptului, de Maica Dom­nului aleasă;
Bucură-te, că de păcat cu totul te-ai lepădat;
Bucură-te, că, uscându-ți trupul cu foamea și cu setea, de urâtele patimi ai scăpat;
Bucură-te, că Sfintei Fecioare te-ai rugat;
Bucură-te, că al ei grabnic ajutor ai căpătat;
Bucură-te, că prin viața ta curată pustia s-a sfințit;
Bucură-te, că mult ostenindu-te, cununa slavei ai primit;
Bucură-te, povățuitoare preaînțeleaptă;
Bucură-te, locuitoarea pustiei cea minunată;
Bucură-te, de lacrimi duhovnicești izvorâtoare;
Bucură-te, a duhurilor rele înfricoșătoare;
Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 4

Prin viață pustnicească ți-ai luminat cu­ge­tul, și firea de relele pornirii ți-ai curățat. Ajută-ne, Preacuvioasă Maică, să ne ridicăm și noi din păcat, prin post și prin rugăciuni, să ne sfințim firea, ca împreună cu tine, să-i cântăm lui Dumnezeu: Aliluia !

Icos 4

Tu ești nădejdea și întărirea celor deznă­dăjduiți, Preacuvioasă Maică Maria, că văzând noi alegerea ta, de la păcătoasă viețuire la înaltă trăire duhovnicească, nădăjduim în a sufletului mântuire și cântăm lăudându-te așa:

Bucură-te, a noastră mângâiere;
Bucură-te, duhovnicească alinare;
Bucură-te, că ai biruit pe omul cel vechi cu înfrânarea;
Bucură-te, cetate neînvinsă;
Bucură-te, ușa către Rai deschisă;
Bucură-te, că de Duhul Sfânt ai fost luminată;
Bucură-te, casă sufletească pe stâncă ridicată;
Bucură-te, că ai birui puterea vrășmașului;
Bucură-te, bună mireasmă a pustiului;
Bucură-te, că ai răbdat frigul nopții și arșița soarelui;
Bucură-te, a noastră povățuitoare;
Bucură-te, a celor ce se roagă ție, de patimi izbăvitoare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 5

Cuviosul Zosima, pustia Iordanului stră­bătând, în aspră postire și neîncetate rugă­ciuni petrecând, aflându-te pe tine, Preacuvioasă Maică Maria, înger în trup, îmbrăcată cu dum­ne­zeiască lumină, s-a sârguit a striga cu lacrimi către Dumnezeu: Aliluia !

Icos 5

Când te-ai rugat Preacuvioasă Maică, erai înălțată de la pământ și cu fața prealu­minată, iar Cuviosul Zosima, căzând la pământ, a cerut ca de tine să fie binecuvântat și cu frică ți-a strigat:

Bucură-te, înger pământesc;
Bucură-te, om ceresc;
Bucură-te, mireasma raiului dumnezeiesc;
Bucură-te, minune preaslăvită;
Bucură-te, Preacuvioasă Maria, de Dumnezeu iubită;
Bucură-te, a mea umilință;
Bucură-te, strig către tine cu credință;
Bucură-te, de cuviosul Zosima mult cinstită;
Bucură-te, maică duhovnicească;
Bucură-te, că pe toți îi înveți să se mântuiască;
Bucură-te, a vrăjmașilor îngrozire;
Bucură-te, stea luminoasă între popoare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 6

Ispitele sufletului și patimile trupului le-ai tăiat cu sabia postului, păcatele gândului cu tăcerea sihăstriei le-ai înecat și cu curgerile la­cri­milor tale ai adăpat toată pustia și ne-ai odrăslit nouă roadele pocăinței. Pentru aceasta cinstim pomenirea ta și Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia !

Icos 6

Minunată cu adevărat a fost viața ta, Prea­cuvioasă Maică, iar noi, știind a ta sfântă viețuire, ne întărim și te lăudăm, zicând:

Bucură-te, pildă aleasă de viețuire du­hov­nicească;
Bucură-te, a noastră învățătură pentru trăire creștinească;
Bucură-te, a Egiptului floare aleasă;
Bucură-te, că din pustie roditoare ai fost culeasă;
Bucură-te, a sihaștrilor lumină;
Bucură-te, a celor nevoitori odihnă;
Bucură-te, nădejdea creștinilor;
Bucură-te, lauda monahilor;
Bucură-te, mângâierea sufletului meu;
Bucură-te, a mea mijlocitoare către Dumnezeu;
Bucură-te, a călugărilor îmbărbătare;
Bucură-te, a păcătoșilor pildă de urmare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 7

Chip al pocăinței te-ai arătat, Prea­cu­vi­oasă Maică Maria, că din roabă a diavolilor prin păcat, înger al Luminii te-ai arătat și pe cei mai nevoitori pustnici i-ai întrecut, iar acum cu cetele cuvioșilor îi cânți lui Dumnezeu: Aliluia !

Icos 7

Din lume nemaiștiind nimic de patruzeci și șapte de ani, Preacuvioasă Maică și nici chip omenesc sau fiare sălbatice în acest timp nemaivăzând, pe Cuviosul Zosima l-ai în­trebat: Cum viețuiesc creștinii astăzi ? Cum este păzită Biserica ? Și te-ai bucurat cu duhul auzind că sunt în pace, cu rugăciunile sfinților pustnici și cu ale celor ce prin mănăstiri se nevoiesc. De a ta trăire numai în Dumnezeu, deși pe pământ erai și în trup omenesc viețuiai, bucurându-ne, noi, nevrednicii, cu umilință te lăudăm:

Bucură-te, de Duhul Sfânt purtătoare;
Bucură-te, smirnă bine mirositoare;
Bucură-te, că de lume cu totul te-ai despărțit;
Bucură-te, că liniștea pustiei mult ai iubit;
Bucură-te, că patruzeci și șapte de ani te-ai nevoit în pustie;
Bucură-te, a Duhului Sfânt odraslă vie;
Bucură-te, că la ocrotirea Maicii Domnului ai alergat;
Bucură-te, că în relele ispite, ea te-a ajutat;
Bucură-te, că în seara Cinei Domnului, de Sfânta Împărtășanie te-ai învrednicit;
Bucură-te, că locul de îngropare leul ți l-a pregătit;
Bucură-te, a Bisericii ocrotitoare;
Bucură-te, a celor ce aleargă la tine mân­gâietoare;
Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 8

Neputincios este cuvântul, iar mintea nu poate să priceapă dumnezeiasca lucrare ce s-a făcut cu tine, Preacuvioasă Maică Maria, că din prăpastia păcatelor ai ieșit îndată și din izvorul vieții ai fost adăpată, cântând cu bucurie în Duhul Sfânt: Aliluia !

Icos 8

Minunată cu adevărat este taina întoar­cerii tale din căile pierzării la viață sfântă și curată, prin nevoințe mai presus de fire. Dumnezeu, cu marea Sa milostivire, în ce­rească Lumină te-a îmbrăcat, pentru care noi, cu lacrimi, întru smerenia inimii, te lăudăm zicând:

Bucură-te, nădejdea mântuirii păcătoșilor;
Bucură-te, nesfârșită bucurie a creștinilor;
Bucură-te, a fecioarelor trezire;
Bucură-te, a noastră către Dumnezeu fier­binte rugătoare;
Bucură-te, a părinților cucernici bucurie;
Bucură-te, a tinerilor înțelepciune;
Bucură-te, a văduvelor cinstire;
Bucură-te, a celor primejduiți izbăvire;
Bucură-te, ocrotitoarea celor ce trăiesc în feciorie;
Bucură-te, cerească nepătimire;
Bucură-te, a celor ispitiți răbdare;
Bucură-te, a noastră, către Domnul, fierbinte rugătoare;
Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 9

Tu îmi dai dar luminător de sus, Prea­cuvioasă Maică, din osârdia ta cea dum­nezeiască, ca să scap de întunericul patimilor și să laud din inimă faptele tale cele preafrumoase, cântând Domnului întru bucurie: Aliluia !

Icos 9

Cu osârdie și cu dragoste ai alergat către Hristos, urmând calea de întoarcere a păcătosului, în pustiile cele neumblate mult ne­voindu-te și poruncile dumnezeiești împlinindu-le, pentru care noi cu smerenie și cu lacrimi te lăudăm:

Bucură-te, a nevoitorilor preaminunată cunună;
Bucură-te, ceea ce dăruiești sfaturi de taină;
Bucură-te, odraslă duhovnicească a pustiei;
Bucură-te, focul dumnezeiesc al râvnei;
Bucură-te, tainică lucrare a mântuirii;
Bucură-te, că îndemni la pocăință;
Bucură-te, alungarea deșertăciunii lumești;
Bucură-te, făclie nestinsă a pustiei;
Bucură-te, izgonitoarea patimilor omenești;
Bucură-te, a sufletelor creștine luminare;
Bucură-te, fulgerul care arzi duhurile satanei;
Bucură-te, cetate nejefuită a credinței;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare!

Condac 10

Cine va putea tâlcui bucuria îngerilor pentru întoarcerea ta, că ai avut trupul scufun­dat în desfrânare și cugetul robit de înșelare, dar mai pe urmă, prin pocăință și lacrimi arzătoare, te-ai făcut a lui Hristos mireasă și a Duhului Sfânt sălășluire preaaleasă, iar noi, avându-te pe tine mijlocitoare, slăvim pe Dumnezeu și cu umi­lință îi cântăm: Aliluia !

Icos 10

Fiică a Luminii celei neapropiate, pe tine Lumina lumii luminându-te, la Sine te-a chemat și darul Duhului Sfânt ai aflat, Maică Preacuvioasă, pentru care noi, fericindu-te, te lăudăm zicând:

Bucură-te, că Sfintele Scripturi de îngeri ai fost învățată;
Bucură-te, că de Cuviosul Zosima ai fost lăudată;
Bucură-te, că de îngeri ai fost întâmpinată;
Bucură-te, înțelepciune dumnezeiască;
Bucură-te, a noastră lumină sufletească;
Bucură-te, al rugăciunii izvor;
Bucură-te, al duhovniceștii nevoințe spor;
Bucură-te, a pustiei lumină;
Bucură-te, a virtuților monahicești grădină;
Bucură-te, minte luminată de Duhul Sfânt;
Bucură-te, că la rugăciune te-ai înălțat de pe pământ;
Bucură-te, a monahilor călăuzitoare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare!

Condac 11

Toate cetele îngerești și adunările omenești le-ai bucurat cu viața ta cea luminată, că tu firea covârșind și ca cei fără de trup viețuind, înger al pustiei și lumină omenirii te-ai arătat, cântând lui Dumnezeu neîncetat: Aliluia!

Icos 11

Preacuvioasă Maică, ceea ce împreună cu îngerii și cu sfinții în ceruri petreci, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să ne izbăvească de necazurile ce ne înconjoară, ca plini de recu­noștință să-ți cântăm:

Bucură-te, a noastră mângâiere;
Bucură-te, a celor ce sufletește pătimesc, dulce alinare;
Bucură-te, că viețuiești cu puterile îngerești;
Bucură-te, că împreună cu Sfintele Femei te veselești;
Bucură-te, a Cuvioșilor cunună preaslăvită;
Bucură-te, Preacuvioasă Maria, lauda Egiptului;
Bucură-te, că, făcându-ți semnul Sfintei Cruci, ai pășit peste apele Iordanului;
Bucură-te, viață tăinuită în pustie;
Bucură-te, că prin aceasta, ai dobândit Ce­reasca împărăție;
Bucură-te, că pentru noi te rogi cu multă ardoare;
Bucură-te, a păcătoșilor ridicare;
Bucură-te, a demonilor izgonitoare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 12

Rugăciune cu osârdie aducând și acum, Preacuvioasă Maică Maria, către Prea­curata Născătoare de Dumnezeu, deschide și nouă dumnezeieștile îndurări, pentru a cânta, întru bu­curia inimii, Preamilostivului Dumnezeu: Aliluia !

Icos 12

Lăudând nevoințele tale, îl slăvim pe Dum­nezeu, Cel ce te-a învrednicit să fii mij­locitoare pentru noi, care-ți cântăm:

Bucură-te, înțelepciune duhovnicească;
Bucură-te, ambrozie dumnezeiască;
Bucură-te, flacără serafimică;
Bucură-te, rugăciune înaripată;
Bucură-te, smerenie adâncă;
Bucură-te, înger cu fire omenească;
Bucură-te, al nostru dar ceresc;
Bucură-te, credință desăvârșită prin faptă;
Bucură-te, maică de Dumnezeu fericită;
Bucură-te, Cuvioasă Maria, de Maica Dom­nului mult iubită;
Bucură-te, a noastră mijlocitoare;
Bucură-te, a inimilor mângâietoare;
Bucură-te, Preacuvioasă Maica Maria, mult folositoare !

Condac 13

O, Preacuvioasă Maică Maria Egipteanca, ceea ce în Lumina Dumnezeirii stră­lucești, roagă-L pe Milostivul Dumnezeu să ne dea iertare de păcate, ca în Cereasca împărăție, împreună cu sfinții și îngerii de-a pururi să-I cântăm: Aliluia ! (de trei ori)

Apoi se zice iarăși Icosul întâi: Înger pământesc ai fost... și Condacul întâi: Îngerul luminii și luceafărul pustiei ...

Rugăciune Către Cuvioasa Maria Egipteanca 

O, Preacuvioasă Maică Marie, ceea ce, luminată de înţelepciunea Duhului, ai părăsit deşertăciunea lumii şi te-ai sălăşluit întru liniştea pustiului, pe care l-ai îmbrăţişat cu neîncetata rugăciune şi cu veşnica dorire a vederilor dumnezeieşti, dă-ne nouă ajutor, celor ce suntem întru întunericul patimilor. Cu dulceaţa rugăciunii te-ai hrănit şi trupul cel mai înainte robit de desfrânare l-ai făcut ascultător duhului, deci şi pe noi, cei biruiţi de pornirile răutăţii ne înţelepţeşte a căuta frumuseţea vieţuirii curate. Asemănatu-te-ai îngerilor prin strălucirea minţii şi te-ai suit pe scara rugăciunii la cele mai înalte, primind din mâna lui Hristos cununa biruinţelor tale. Şi pe noi, cei împovăraţi cu grele păcate, care ne ţin întru adâncul neputinţelor, ne îndreptează către cărările Adevărului. Cu râurile lacrimilor tale ai şters zapisul păcatelor celor multe, iar acum cu însăşi rugăciunea ta faci milostiv pe Hristos ca să ne scrie pe noi în cartea vieţii. Ca un stâlp al înţelepciunii te-ai arătat în mijlocul pustiei Cuviosului Zosima, care lăudând judecăţile milostive ale Cuvântului, te-a mărturisit pe tine vas al sfinţeniei Mântuitorului. Prin Maica Cea Preacurată ţi s-au deschis ţie uşile pocăinţei şi avându-o pe dânsa îndreptătoare pe căile poruncilor dumnezeieşti, ai biruit toate cetele demonilor. Pe Dânsa roag-O şi acum să dobândească de la Hristos şi pentru noi iertare păcatelor şi ştergerea datoriilor noastre. Cu fiarele ai vieţuit în pustie, îmblânzind fiarele patimilor cu neîncetata rugăciune, prin care ţi s-au deschis ţie porţile milostivirii dumnezeieşti. Înălţimea pocăinţei nouă ne-ai arătat şi făclia nădejdii ai aprins în inimile noastre, ca să lepădăm povara cea grea a patimilor şi să ne îmbrăcăm în haina umilinţei, celei aducătoare de mântuire. Ca una ce străluceşti în ceata Cuvioşilor Părinţi şi te-ai arătat vas iubit al Maicii Domnului, spălat în râurile lacrimilor de pocăinţă, umple vasele inimilor noastre cu mirul înţelepciunii Cuvântului, ca împreună cu tine să slăvim pe Tatăl Cel fără de început, împreună şi pe Fiul Său Cel iubit şi pe Preasfântul şi Bunul şi de oameni Iubitorul Său Duh. Amin.

Canon de pocăință pentru cel căzut în DESFRÂNARE

Cântarea I

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!

Cred cuvântul Tău, Doamne, că în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință. Învrednicește-mă, dar, și pe mine, să mă pocăiesc cu adevărat.

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Hristoase, Mântuitorul meu, departe de Tine mi-am petrecut viața mea, și multe păcate am săvârșit. Dar negăsindu-mi liniștea și pricepând că numai lângă Tine pot afla odihna sufletului meu, la Tine alerg, Iubitorule de oameni.

Slava Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Surd am fost față de cuvintele Tale: Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Pentru că în loc să văd căderea în care mă aflam, am ales să mă văd mai bun decât cei care păcătuiseră mai mult decât mine.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, că nu treci cu vederea rugăciunile păcătoșilor care te cheamă în ajutor, ci le întinzi grabnic mână de ajutor.

Cântarea a III-a

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Voia lui Dumnezeu aceasta este, ca să vă feriți de desfrânare, le-a spus creștinilor Marele Pavel, apostolul neamurilor. Dar eu, întinându-mi haina botezului, m-am tăvălit în noroiul păcatului, care mi-a robit inima.

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Nu pot, Doamne, să mă ridic prin puterile mele, nu pot birui patimile care mă apăsă și cărora le-am dat putere să mă stăpânească.

Slava Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Libertate am căutat, dar am găsit lanțurile păcatului, și suspin acum după libertatea cea adevărată. Ajuta-mă, Doamne, Cel ce ai zdrobit încuietorile iadului și i-ai adus la lumină pe cei din întuneric.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Acum înțeleg că prin desfrâul meu m-am lepădat de Hristos, Preacurata Fecioară, și greu îmi este să lepăd jugul păcatului. Ajuta-mă tu, ocrotitoare a creștinilor, să dobândesc izbăvire din robia patimilor și a diavolului.

Cântarea a IV-a

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Mult a suferit Adam când a fost alungat din rai pentru neascultarea sa. Iar eu, în loc sa merg spre Împărăția Cerurilor, m-am lăsat păcălit de șarpele cel viclean.

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

"Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta", a strigat către Tine David după ce a păcătuit cu femeia lui Urie. Și eu zic, împreuna cu el, "miluiește-mă".

Slava Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Precum a ieșit Marele Avramie din chilie pentru a o ajuta pe nepoata sa Maria să părăsească locașul de desfrânare în care își trăia zilele, și prin harul cel dumnezeiesc a întors-o la pocăință, tot așa ajutați-mă și pe mine, voi, sfinților care mijlociți pentru ridicarea celor căzuți în desfrânare.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Maica a milostivirii, cum ai întors-o în chip minunat pe Maria din Egipt, împiedicând-o să intre în biserică înainte de a se lepăda de desfrânarea ei, tot așa întoarce-mă și pe mine la calea cea luminoasă a virtuților.

Cântarea a V-a

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Păcatul mi-a moleșit inima, și diavolul îi dă târcoale, ca să mă depărteze de Dumnezeu și să mă arunce intre oamenii care Îl batjocoresc pe El prin faptele și cuvintele lor.

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Plină e lumea de răutate și de necredință, și nu văd cum aș putea să trăiesc în mijlocul focului fără să mă ard. Dar, știind ca Tu l-ai ținut viu pe Daniil proorocul în groapa cu lei, mă rog Ție să mă izbăvești de leii care se luptă cu mine ca sa mă arunce în împărăția morții.

Slava Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Cum l-a biruit David pe Goliat, așa să birui și eu ispitele care mă asupresc, Doamne, mă rog Ție. A Ta să fie biruința, Doamne, Cel ce din iubire ai primit a Te răstigni pentru mântuirea noastră.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cine risipește negura greșelilor noastre? Tu, Fecioară, și pentru aceasta îți aduc laudă și mulțumire, vrând să nu fiu părăsit de tine așa cum eu L-am părăsit pe Hristos.

Cântarea a VI-a

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Gura mea, mâinile, picioarele și toate mădularele mele să fie spălate prin baia pocăinței. Și chiar de nu am îndeajuns lacrimi care să mă spele, să îmi fie mie baie scăldătoarea Sfintei Spovedanii.

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Nu te sfii să mărturisești toate fărădelegile tale, suflete al meu. Oare nu vrei să primești iertare de la Stăpânul tuturor? Sau vei lăsa rușinea să îți pătrundă în suflet, și vei pieri?

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Aud glasul Scripturii care zice: "Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii." Cu adevărat vreau să fie acesta ceasul întoarcerii mele.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Mulțime nenumărată de păcătoși au fost îndemnați de tine în chip nevăzut să își mărturisească păcatele, ceea ce ești nădejdea noastră, iar eu, luând aminte la pilda lor, cu hotărâre și zdrobire de inimă vreau să fac și eu aceasta.

Cântarea a VII-a

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Niciun om nu poate da dezlegare de păcate prin puterile sale, dar eu am priceput că preoții sunt lăsați de Tine, Doamne, pentru aceasta.

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Greu este să găsești un doctor iscusit, dar și mai greu este să găsești un duhovnic care să dea doctoria potrivită pentru bolile cele grele ale sufletului. Bolnav fiind sufletul meu, mă rog ție să îmi trimiți doctorul potrivit și doctoria cea tămăduitoare.

Slava Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Venit-a fiul risipitor spre tatăl său, și acesta i-a ieșit cu drag în întâmpinare. Așa să mă întâmpine și pe mine părintele duhovnic, Mântuitorule, ca să văd în sufletul său icoana grijii Tale pentru noi.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Fecioară preacurată, mângâierea noastră, care știi folosul spovedaniei, acoperă-i cu Sfântul Tău acoperământ pe toți duhovnicii, ca să dea cuvânt de folos cu putere multă, și pe creștini să țină cele primite.

Cântarea a VIII-a

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Tu ești Calea, Adevărul și Viața, Doamne. În mâinile Tale pun sufletul și trupul meu, mintea și inima mea. Primește-le ca pe puținii bani ai văduvei, Hristoase Dumnezeule, curățind această mică jertfă a mea prin harul Duhului Tău cel sfânt.

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Înțelepțește-mă, Cuvântule al lui Dumnezeu, că fără Tine sunt ca praful în fața vântului, și nu pot pricepe meșteșugitele curse ale pierzătorului de suflete. Și dăruiește-mi smerenie ca să văd în tot binele meu lucrarea Ta.

Slava Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Cred, Doamne, ajută necredinței mele, strig către Tine, având nădejde că mă vei ajuta și pe mine ca și pe tatăl care s-a rugat Ție așa, iar copilul său a fost izbăvit de diavol. Ca să aud și eu, precum oarecând cananeeanca, preadulcile Tale cuvinte: "Fie ție după cum voiești"

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

De multe ori am spus în inima mea că voi pune început bun mântuirii, dar de fiecare dată am fost îngenuncheat de patimile mele. Cazând acum înaintea ta, liman al celor deznădăjduiți, te rog mijlocește pentru mine la Fiul tău, ca să îmi dea tărie să mă ridic.

Cântarea a IX-a

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Hristos a Înviat! răsună la prăznuirea Sfintei Tale Învieri glasurile credincioșilor. Învrednicește-mă și pe mine să mă bucur de Învierea Ta, Fiule al lui Dumnezeu, ridicându-mă de la moarte la viață.

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește. Oare voi fi și eu pricină de bucurie? Că pricină de sminteală am fost destul pentru aproapele meu, și n-am aflat în mine niciun câștig.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Voi, cetelor îngerești, o, dumnezeiești Stăpânii, Heruvimi, Serafimi, Domnii, Îngeri, Scaune, toate Căpeteniile, preamărite Puteri și Sfinților Arhangheli, rugați-va pentru mine, păcătosul și desfrânatul, ca să dobândesc iertare de păcate și să aflu mântuire în ceasul Judecații.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfânta a sfinților, Născătoare de Dumnezeu, roagă-te cu Sfântul Ioan Botezătorul, dascălul pocăinței și cu toți apostolii, cuvioșii, mucenicii, ierarhii, dimpreună cu ceata sfintelor femei, ca viața mea să cunoască binecuvântarea și nu blestemul, bucuria și nu întristarea, lumina și nu întunericul.

Rugăciunea celui căzut în păcatul DESFRÂNĂRII

Doamne, Dumnezeul meu, nu știu să mă rog Ție, nu știu să cer ajutorul Tău, dar mă rog îndură-Te de mine și vezi căderea mea. Și precum părinții înțeleg cererile pruncilor lor, chiar de aceștia nu știu să le așeze în cuvinte, tot așa Te rog și pe Tine ascultă nu cuvintele buzelor, ci pe ale inimii mele. Ridica-mă degrabă, Dumnezeule, ca să nu fiu înghițit de păcat. Ridica-mă degrabă, Dumnezeule, Cel ce ești Izvorul a tot binele și a toată virtutea. Vino în întâmpinarea mea, Dumnezeule, precum tatăl în întâmpinarea fiului risipitor. Eu sunt fiul cel risipitor, Doamne, și vreau să pun început bun mântuirii. Ajuta-mă Tu, pentru rugăciunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, ale îngerului meu păzitor și ale tuturor sfinților. Amin.

Rugăciune pentru tămăduirea MÂNDRIEI

O, mare bineplăcute al lui Hristos, sfinte omu­le al lui Dumnezeu Alexie, care cu sufletul stai în cer înaintea Tronului Domnului, iar pe pământ săvârşeşti minuni felurite cu harul cel dat ţie de Sus! Caută cu milostivire spre cei ce stau înaintea sfintei tale icoane şi se roagă cu umilinţă, cerând de la tine ajutor şi acoperire. Tinde spre Dom­nul Dumnezeu, rugându-te, cinstitele tale mâini şi cere pentru noi de la Dânsul lăsarea greşalelor noastre celor de voie şi celor fără de voie, pen­tru cei bolnavi vindecare, pentru cei năpăstuiţi ocrotire, pentru cei necăjiţi mângâiere, pentru cei aflaţi în restrişti grabnic ajutor, iar pentru toţi cei ce te cinstesc sfârşit paşnic şi creştinesc al vie­ţii şi răspuns bun la Infricoşătoarea Judecată a lui Hristos. Aşa, bineplăcutule al lui Dumnezeu! Nu fă de ruşine nădejdea noastră, pe care după Dumnezeu şi după Născătoarea de Dumnezeu la tine o punem, ci fii nouă ajutător şi acoperitor spre mântuire, ca primind, cu rugăciunile tale, har şi milostivire de la Domnul, să preaslăvim iubirea de oameni a Tatălui şi a Fiului şi a Sfân­tului Duh, Unuia Dumnezeu în Treime slăvit şi închinat, precum şi sfânta ta mijlocire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea Cuviosului Arsenie cel Mare pentru dăruirea SMERENIEI

O, sfinţite cap, îngere pământesc, omule ce­resc, agonisitorule al liniştirii, iubitorule al tăce­rii, cuvioase şi de Dumnezeu purtătorule părin­te al nostru Arsenie! La tine cădem şi ne rugăm: roagă-te Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos să ne dăruiască nouă, păcă­toşilor şi nevrednicilor robilor Săi, toate daruri­le Sale cele de bun folos spre mântuirea sufle­tului: credinţă dreaptă, nădejde bună, dragoste nefăţarnică, bună cinstire nestrămutată, filosofie următoare lui Dumnezeu şi toată virtutea cea poruncită de către Dânsul în Sfânta Evanghelie, ca să fim următori ai vieţii tale bineplăcute lui Dumnezeu şi împreună cu tine să ne învredni­cim a primi mântuirea veşnică şi a moşteni îm­părăţia cerească. Aşa, bineplăcutule al lui Dum­nezeu! Nu ne trece cu vederea, ci ajută-ne nouă cu cereasca ta mijlocire a săvârşi cu bună credinţă vieţuirea vremelnică, a primi sfârşit bun, în pace şi neruşinat şi a ne învrednici de fericirea Raiu­lui, ca să preaslăvim iubirea de oameni şi îndu­rările lui Dumnezeu, Celui în Treime slăvit şi în­chinat, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, precum şi sfânta ta mijlocire, în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea părintelui al cărui COPIL ESTE CĂZUT ÎN PĂCAT

       Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai venit în lume nu pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi, vino şi în ajutorul fiului meu (numele), ridicându-l din căderea în care se află. Nu-l lăsa pe el, Preabunule Doamne, să fie batjocorit de diavol, nici să îşi întineze sufletul prin păcate şi fărădelegi.Cel ce Te-ai îndurat de Maria Egipteanca şi din iubitoare de desfătări ai făcut-o iubitoare de nevoinţă, iar pe vrăjitorul Ciprian, lepădându-se de slujirea dracilor, l-ai arătat Arhiereu încununat cu cununa muceniciei, vino în ajutorul fiului meu şi ajută-l să se lepede de tot răul. Ştiu că nici un păcat nu covârşeşte mila Ta. Dă-i lui putere să rupă lanţurile vrăjmaşului prin lacrimi de pocăinţă. Dă-i lui gândul cel bun, să alerge la preot şi să-şi spovedească păcatele. Doamne, nu-l lăsa să se piardă. Deznădejdea mă apasă şi amărăciunea pentru căderea lui îmi tulbură inima. Suspină sufletul meu. Oare când vei veni în ajutor? Oare când ne vom bucura de milele Tale? Miluieşte-l, Iubitorule de oameni, miluieşte-l, Preadulce Iisuse. Nu lăsa făptura Ta să fie înghiţită de moarte, ci dăruieşte-i să se umple de harul Tău. Ca văzând marea Ta dragoste de oameni, să Te iubească din toată inima sa şi să Te slăvească în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune către Domnul Iisus Hristos pentru DOBÂNDIREA RĂBDĂRII de către cel căzut în patimi

Minunatule Ziditor, Stăpâne Iubitorule de oameni, Multmilostive Doamne cu inimă înfrântă şi smerită Te rog acestea: nu Te îngreţoşa de ruga mea păcătoasă, nu lepăda lacrimile şi suspinările mele; auzi-mă ca pe cananeeanca, nu mă trece cu vederea cum n-ai trecut-o pe desfrânată; arată şi asupra mea, a păcătosului, mare mila iubirii Tale de oameni, acoperă-mă, miluieşte-mă şi întăreşte-mă, ca să rabd cu recunoştinţă, întru nădejdea bunătăţilor celor veşnice, toate necazurile şi nevoile trimise de către Tine, iar mai ales prefă întristarea mea în bucurie, ca să nu cad în deznădejde şi să pier eu, ticălosul. Că Tu eşti izvorul milei şi nădejdea cea neruşinată a mântuirii noastre, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm dimpreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu a celui căzut în PATIMI, la vreme de necaz și întristare  alcătuita de episcopul Nicolae Velimirovici

Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz și strâmtorare îmi umplu sufletul o, Întru-tot Sfântă Maică, liniștește sufletul meu cu pacea Fiului tău și alungă deznădejdea și întristarea sufletului meu cu harul Său. Potolește furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc și stinge-i flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică, și împrăștie ceata nelegiuirilor mele de la fața mea, căci acestea mă împresoară și mă tulbură. Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârșit; totul îmi este greu, chiar și rugăciunea.

Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele șoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea. Topește gheața din jurul sufletului meu și încălzește-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nicio încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică și Fecioară. Nu mă alunga de la fața ta, ci primește rugăciunea robului tău. Tristețea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nicio apărare; nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta și nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică. O, nădejdea și apărarea tuturor credincioșilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea.

Prea Sfântă Maică a lui Hristos, Prea Curată, Prea Binecuvântata Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbește precum valurile mării lovesc corăbiile! El mă urmărește ziua și mă tulbură noaptea. Nu am pace – sufletul meu se pleacă – duhul meu se cutremură. Grăbește, Prea Slăvită Maică și mă ajută! Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine și să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârșit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârșită și este cel mai mare vrăjmaș al puterilor iadului. Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forțe diabolice, daca acesta strigă către tine, tu ești gata să-l eliberezi din legăturile iadului. Slobozește-mă și pe mine. Privește cum satana vrea să mă facă să mă împiedic și să-mi zdrobească credința, dar eu îmi pun toata nădejdea în Domnul. Slavă ție, ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai mărita fără de asemănare decât Serafimii. Amin.

Rugăciunea celui ferecat în temnița PATIMILOR și NEPUTINȚELOR VIEȚII

Îndurate Doamne, Cel mult milostiv şi plin de bunătate, Domnul puterilor şi Împăratul veacurilor, cu frică şi cu ruşine, întru cutremurare şi cu pocăinţă Te chem să vii în casa cea surpată a inimii mele şi iarăşi cu osârdie Te rog: vino Doamne în adăpostul sufletului meu cel asuprit de tot răul şi de greşelile cele de multe feluri pe care necontenit le săvârşesc ca un vrăjmaş – potrivnic al chemărilor şi îndreptărilor Tale – şi cu pierzătoare râvnă le plinesc spre a mea osândire. Izbăveşte-mă Tu, Sfinte, de toată rătăcirea şi căderea şi întru iertare şi cu bunătate, de toată ispitirea cea de peste zi şi cea de peste noapte mă scapă. Miluieşte-mă, Doamne, cu darul Tău cel preabogat şi cu îndurare mă adaugă iarăşi la turma moştenirii Tale şi iarăşi de chipul cel dintâi ca al unui prunc ascultător şi nepăcătos mă învredniceşte, de tot binele cu împlinirea voii Tale împodobindu-mă.

Stăpâne a toată îndurarea, cel ce eşti slăvit de cetele puterilor de Sus, în faţa căruia stihiile cerurilor se cutremură aşteptând răscumpărarea, vino şi cu mulţimea bunătăţii Tale mă miluieşte! Aşa Doamne, nu te scârbi de mine robul Tău cel păcătos, că în toată ziua neştiind a urma cum se cuvine poruncilor Tale nici de poveţele maicii mele n-am ascult, şi nici sfatul părintelui meu nu l-am băgat în seamă. Şi văd acum, Bunule, scăpând către acoperământul Tău cel înalt, că mai presus de părinteasca-mi îndrumare am căpătat o mai vrednică şi mai cuviincioasă îndreptare. Primeşte-mă, dar, şi nu mă părăsi; căci ştiu şi înţeleg că ochii Tăi nu se vor scârbi până-n sfârşit de mine! Iar eu întunecatul, nerăbdând a mai primi chipul greşelilor, cu îndrăznire, întru nădejde de mântuire îţi cer: mila Ta nu o lua de la mine ca să nu se tulbure sufletul meu şi să nu rămân până în sfârşit gârbovit în păcate! Așează Doamne, bucuria făgăduinţei Tale în inima mea şi mă păzeşte şi poruncile dreptăţii Tale să mă străjuiască. Nu Te depărta de mine şi voi păzi cele plăcute Ţie. Că fără Tine se risipesc zilele mele şi durerile morţii mă cuprind.

Adu-Ţi aminte de robul Tău şi nu mă lepăda; ca să laud numele Tău şi să cinstesc toată ziua marea cuviinţă a Ta. Cuvântare de slavă voi aduce Ţie şi Duhul Tău cel Sfânt mă va povăţui. Închinăciune voi aduce Ţie pentru că Tu cu mine eşti şi de-a pururi eşti dorirea cea mai presus de orice dorire. Sărac sunt eu întru plinirea faptelor celor de folos; nebăgător de seamă sunt cu privire la cele ce-mi stau înainte şi-n toată vremea, cu rea ştiinţă, mă lipsesc de toată bunătatea. Vrăşmaşul binelui sunt şi mă înduplec a fi şi iarăşi mă arăt pururea nelecuit de patimi; rănit de toată fărădelegea şi orb şi mut şi slăbănogit sunt întru adâncul fără de sfârşit al nedreptăţilor. Ieşi în căutarea mea, Doamne, şi nu mă da pe mine să pier pentru păcatele mele. Că rătăcesc pururea şi paşi mei întru fărădelegi s-au ostenit. Aşa Stăpâne, Îndurate şi mult Milostive Doamne, m-am sfârşit întru răutăţi şi n-am voit a mă deprinde spre a-mi spori răbdarea spre cele de folos. Nici cele făgăduite n-am râvnit şi nici bucuria luminii celei neapuse n-am primit. Te-am părăsit, Tu nu mă părăsi! Află-mă şi mă miluieşte! Rănit şi gol, întunecat şi fără de suflare zac în greşelile mele cele fără de număr. Iar Tu, suflarea de viaţă cea dintâi dăruieşte-mi! Că de la Tine voi lua izbăvire şi întru nădejdea spre Tine mă voi ridica să aduc slavă numelui Tău, Doamne. Făgăduinţele mele voi păzi şi lauda mea întru pocăinţă o voi aduce Ţie. Nu mă nesocoti, Doamne, şi ochii Tăi nu-i întoarce de la mine. Căutându-Te am ostenit şi zilele mele sau stins departe de Tine. Ajutorul meu eşti Tu! Spre Tine am nădăjduit să nu mă lepezi şi bucuria vederii Tale să nu o treci de la mine. Îndurătorule, Doamne, nu mă lăsa în fărădelegi, şi întru mila bunătăţii Tale tămăduieşte neputinţele mele. Ziditorul meu, nu mă lăsa pe mine! Ajutorul meu, acoperă-mă pe mine!

Tămăduitorul sufletului meu, curăţeşte fărădelegile mele; Ia aminte spre strigarea mea şi tânguirea mea nu o lăsa fără răspuns. Venit-ai Doamne, precum ai zis, tămăduindu-mi neputinţele şi rănile mi le-ai legat. Trupul cel sfărâmat de mine mi-ai ridicat şi sângele meu Ţi l-ai luat asupră-Ţi! Ochii mei cei legaţi cu nevederea au zărit cele bune, iar sfatul cel rău al inimii mele a primit izbăvirea povăţuirilor Tale! Eu cel zidit de Tine Te-am părăsit şi întru răutăţi m-am ascuns! În întristări m-am sfârşit toată ziua, pentru aceea, acum cu nestăpânită durere Te caut. Revarsă mila Ta peste sufletul meu şi roua Duhului Tău cel Sfânt pogoar-o peste mine. Sunt singur, fără de tărie şi fără de ajutor! Sunt stins întru neputinţe şi asuprit cumplit de patimile mele! Mă iartă Doamne şi mă tămăduieşte! Mă luminează Doamne şi mă întăreşte! Mă îndreptează Doamne şi dragostea Ta nu o răpi din inima mea cea mult chinuită de rele. Înviază-mă, Doamne, ca să slăvesc în veci bunătatea Ta şi pacea Ta cea nemărginită şi mila Ta ce plină de îndurare. Păzeşte-mă cu braţul Tău cel puternic şi cu tăria făgăduinţelor Tale! Ajută-mă în necazuri şi de toată nevoia scapă-mă, ca să laud pururea minunile Tale şi povăţuirea Ta cu mulţumire să o primesc spre binecuvântare. Căci fără de minte sunt căile mele şi cugetele mele sfaturi păcătoşite sunt; Şi iată până în sfârşit voia Ta o am lepădat şi de rele nicidecum nu m-am despărţit. Căutându-Te Te-am aflat şi am văzut cum întru milostivire Te-ai aplecat să-mi legi sfâşiatele răni şi milostiv fiind Tu, de Tine nu m-ai lipsit! Dar pururi voia mea împotrivă mi-a stat, ca să nu pricep doririle Tale şi bunătatea Ta spre mine să nu o dezleg şi de tot felul de lucruri deşarte să-mi poticnesc piciorul. Auzit-am Doamne cuvintele gurii Tale şi de povaţa Ta mi-am adus aminte. Cei temători de Dumnezeu au vestit bunătăţile ce au să fie şi părintele meu cel după trup întru frică strigând m-a întors pre Tine. Ajuns-au, dar, cercetările dreptăţii Tale la mine şi până la iadul învârtoşării mele mila Ta s-a plecat.

Cercetatu-m-ai şi ai ajuns cu mila Ta până în cele mai de plâns ale mele. Cu Duhul Tău m-ai atins şi întru pribegia mea m-ai căutat. Oasele mele ai uns cu mirul tămăduirii şi teama pentru greşeli în rărunchi mi-ai zidit-o. Am priceput, Doamne, slava Ta, şi ştiu acum cum vei veni Tu să judeci vii şi morţii! Am văzut minunile Tale când ne-ai chemat la Tine pe noi cei şchiopi şi orbi şi mult slăbănogiţi! Oare ce vei voi să adaugi beteşugurilor ca să le schimbi în măriri; şi bolilor noastre ce vei face; şi cum pe toate vei voi a le duce?! Că ne vom stinge precum stelele cerului la mijirea zorilor şi ca nisipul ne vom scurge în mare. Aşezământul vechi, a tot trupul, ca un vas al olarului se va zdrobi şi templul acesta de lut, lucrat de mâinile Tale, sub pajişti tăcute se va ascunde. Ca să pricepem temerea de Tine şi să vedem temeiul zidirii Tale de-acolo de dincolo de moarte. Oare până în sfârşit aşteptându-Te mă vei uita, sau iarăşi mă vei chema din moarte la viaţă?! Să văd ce fel va fi până în sfârşit veşnicia şi cum ai să mai ridici din ţărână această inimă a mea pe care din pântecele maicii mele ai rânduit-o să bată pentru Tine. Şi cum mai chema-vei paşii mei să trec întru cele de bucurie ale Tale?! Aşteptând slava Ta cu buzele mele cele sfărâmate de dor te voi slăvi şi viaţa mea risipită pe mii de ani, rătăcitoare se va întoarce în veşnicii. Ţărâna – care sunt – va rodi şi întru lipsa durerii mă voi asemăna penei de vultur; în văzduh am să vestesc bucuria luminii şi tainele Tale cu uşurare am să-nţeleg. Că ne-ai zidit pentru Tine Doamne şi pururea mila Ta va răsări peste veacuri. Să Te slăvim vor cere inimile noastre, iar Tu ca şi odinioară smerindu-Te, spăla-ne-vei picioarele şi iarăşi la masa Ta ne vei pune. Fă Doamne precum ai gândit şi din adânc de primejdii ne scoate. Ajută-ne Sfinte întru puterea Ta şi din robia uitării ne cheamă. Păzeşte-ne Puternice întru dragostea Ta. Cu darul Tău cel bun pururea ne hrăneşte. Miluieşte-ne pre noi Doamne de-a pururi, auzi-ne şi întru milostivire ne mântuieşte! 

Rugăciune la vreme de ISPITE PĂTIMAȘE

Doamne, Doamne, Cel ce ai îngăduit diavolului să ispitească în rai pe strămoșii noștri Adam și Eva, spre a le încerca ascultarea și supunerea,- Cel ce, de asemenea, ai îngăduit diavolului să ispitească cu îngrozire și cu grele suferințe pe dreptul Iov, robul Tău, pentru ca și mai lămurit să se vădească virtuțile și credința lui întru Tine,- Cel ce ai dat îngăduință satanei să se apropie cu ispitire de însuși Fiul Tău, spre a-L îmbia și a-L momi cu poftele și deșertăciunile acestei lumi, pentru ca, înfrânt și rușinat, acest duh blestemat să audă din gura Mântuitorului lumii cuvintele: "înapoia Mea, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului Tău să te închini și numai Lui unuia să-I slujești",- Cel ce tuturor drepților și sfinților Tăi le-ai dat vremi de ispitire și de grele îndoieli, pentru ca, prin ele lămurindu-se, să iasă și să rămână și mai întăriți în credința, în nădejdea, în dragostea și în supunerea cea către Tine,- însuți, Atotputernice și Preabunule Stăpâne, ajută-mi și mie în această clipă grea, când duhul satanei îmi tulbură mintea cu îndoieli și cu îmboldiri, și când viclene amăgiri îmi frământă inima și sufletul; arată-mi, Milostive, adevărul și calea Ta cea dreaptă, pentru ca, biruind uneltirile lui de acum, să mă pot bucura de cuvintele apostolului Tău lacob, ce zice: "Fericit bărbatul carele rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El". Dăruiește-mi, Stăpâne, inimă curată și credință tare, pentru ca în aceste clipe să pot cânta dimpreună cu proorocul Tău David: "Doamne, de ce s-au înmulțit cei ce mă necăjesc? Mulți se ridică împotriva mea, mulți îi spun sufletului meu: - Nu-i este lui mântuire întru Dumnezeul lui -... Dar Tu, Doamne, Tu ești ocrotitorul meu, Tu ești slava mea și Cel ce înalți capul meu. Cu glasul meu către Domnul am strigat și El m-a auzit din muntele Său cel sfânt... A Domnului este mântuirea și peste poporul Tău binecuvântarea Ta". Amin.

Rugăciune la vreme de ISPITĂ a Sfântului Efrem Sirul

Doamne, viforul necazurilor se ridică asupra mea și ape intrat-au până la sufletul meu - dar întru Tine este toată nădejdea mea. Tu cunoști pricina râului ce mă bântuie. La Tine perii capului meu sunt numărați. La Tine deci scap și pe Tine Te rog să depărtezi de la mine orice rău pierzător de suflet și să-mi ajuți a birui toate ispitele ce mă învăluie - că Tu ești întărirea, scăparea și izbăvitorul meu, Hristoase Dumnezeule, și Ție slavă înălțam, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.

Rugăciune pentru vederea PĂCATULUI PROPRIU

Doamne, dă-ne să ne vedem păcatele noastre, aşa încât mintea noastră, atrasă cu desăvârşire de luarea-aminte faţă de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greşelile aproapelui şi să-i vadă pe toţi, într-acest chip, buni. Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui, să îşi unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăţiei şi sfinţeniei poruncite şi gătite nouă de Tine. Dă-ne nouă, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, să o albim iarăşi: ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor. Dă-ne să vedem în lumina harului Tău neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în noi, înăbuşind în inimă mişcările duhovniceşti, aducând în ea mişcările sângelui şi trupului care sunt potrivnice Împărăţiei lui Dumnezeu. Dă-ne marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge şi pe care îl naşte marele dar al vederii păcatelor noastre. Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoşeniei sale neluate în seamă şi neînţelese, şi se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei deşarte care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţelese. Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastră către Tine, şi dă-ne nouă să ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce-şi recunosc păcătoşenia şi lepezi pe cei ce se socot drepţi, ca să Te slavoslovim în veci, întru veşnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiţi şi Mântuitorul celor pierduţi. Amin.

Rugăciune pentru cel ce din pricina patimilor a căzut în DEZNĂDEJDE

Doamne, Dumnezeul meu, Tu care ai făcut cerurile şi pământul, care ai dat viață tuturor lucrărilor Tale, în acest ceas în care sufletul meu stă întristat şi plin de mânie, întinde mâna Ta cea atotputernică şi mă scoate din această întristare în care singur m-am afundat. Primește, Doamne, umilita mea rugăciune pe care o îndrept către Tine cu siguranța că mă vei ajuta. Fii alături de mine Doamne, nu mă părăsi niciodată. Iartă-mă că greșesc mereu înaintea Ta. Îmi aduc aminte primele zile când mă rugam Ţie cu credință şi tânjesc după ele. Am ajuns sa-mi fie ruşine cu Tine, Doamne şi de aceea Te rog să mă ierți şi să mă miluiești. Nu te-am mărturisit în faţa oamenilor, Doamne, Dumnezeul meu şi în loc să fiu încredințat că Tu exiști am mărturisit greșit despre Tine. Iartă-mă Doamne al meu.

Auzi glasul rugăciunii mele şi cererea mea căci mă rog către Tine precum David psalmistul care zice "Doamne auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru adevărul Tău, auzi-mă întru dreptatea Ta şi să nu intri la judecată cu robul Tău că nu se va îndrepta înaintea Ta tot cel viu". Păcate mari mi-au cuprins sufletul, ca niște lanţuri mă ţin şi îmi frâng puţin câte puţin trupul. Zilele trec, anii se duc şi eu rămân același păcătos. Dar Tu, Doamne, nu vei înceta să mă asculți. Tu mă vei ajuta, Doamne al meu şi mă vei sprijini. Vei fi alături de mine ziua şi noaptea, la bucurie şi necaz. Căci Tu, toate le rânduiești cu mare înțelepciune şi Ţie mărire înălțam: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea soților stăpâniți de PATIMA GELOZIEI, a CERTURILOR și NEÎNȚELEGERILOR

Iubitorule de oameni, Împăratul veacurilor şi dătătorul bunătăţilor, Care ai stricat peretele cel din mijloc al vrajbei şi ai dat pace neamului omenesc, miluieşte, Doamne, pe cei ce ne urăsc, ne pizmuiesc şi ne ocărăsc; aşijderea şi pe cei ce ne grăiesc de rău. Ca nu cumva vreunul din ei să pătimească ceva rău pentru noi, păcătoşii, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. Doamne, Dumnezeul nostru, caută dintru înălţime ca un Bun asupra inimilor noastre, ce sunt lipsite de dragoste şi de unire şi sunt îmboldite de spinii urii şi ai altor păcate. O picătură din harul Sfântului Tău Duh coborând peste Dânsele, rourează-le bogat, ca să aducă roade bune şi din dragostea cea către Tine să sporească în fapte bune şi să petreacă în dragoste şi unire.

Aşa, Doamne, înmulţind dragostea în inimile noastre, păzeşte-ne de tot răul şi de asuprirea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, de sabie, de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de războiul cel dintre noi şi totdeauna ne ajută să ne iubim unii pe alții şi să facem tot binele, spre a ne învrednici de bunătăţile Tale cele cereşti. Amin.

Rugăciune către Sfântul Efrem cel Nou pentru izbăvirea de patimi

Sfinte Mare Mucenice Efrem, ascultă rugăciunea mea, a păcătosului, şi vino în ajutorul meu. Am aflat de minunile tale, am aflat de darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu pentru jertelnicia ta. Şi vâzând cum atâta mulţime de oameni a fost ajutată de tine, îndrăznesc să nădăjduiesc şi eu, ştiind că nu vei trece cu vederea, cererea mea. De nenumărate ori te-ai arătat în vedenii şi vise, spunând celor credincioşi că vor primi cele cerute în rugăciune. Eu nu sunt vrednic de o astfel de mângâiere, pentru că păcatele mele sunt multe şi credinţa mea este puţină, dar cred că iubirea ta covârşeşte răutăţile mele şi nădăjduiesc că prin mijlocirea ta voi pune început bun mântuirii mele.

Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, Sfinte, să caut cele de folos mântuirii. Trupul meu este slăbănogit de păcate şi sufletul meu este moleşit din pricina patimilor. Iubitor de păcate sunt şi la faptele cele bune mă levenesc. Cere-I lui Dumnezeu să îmi sporească credinţa, să-mi înmoaie inima cea învârtoşată, să îmi dăruiască smerenie, răbdare şi râvnă în războiul duhovnicesc. Sfinte Efrem, învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert. 

Sfârşitul tău mucenicesc mă îndeamnă să lepăd desfătările trecătoare ale acestei lumi. Chinuirile tale mă îndeamnă să ridic şi eu crucea ascultării de Dumnezeu. Învaţă-mă, sfinte, să trăiesc nu după voia mea, ci după voia dumnezeiască, să nu caut cele ale mele şi să mă izbăvesc de patimile şi de păcatele care mă apasă. Alungă de la mine toate ispita diavolească. Prea mult am păcătuit, prea mult am izgonit de la mine harul dumnezeiesc. Acum a sosit ceasul mântuirii mele, sfinte. Domnul bate la uşa inimii mele şi vreau să Îi deschid. Ajută-mă, sfinte, că sunt neputincios.

Roagă-te pentru mine până la ultima suflare a vieţii mele. Roagă-te, Sfinte Efrem, pentru tot poporul creştinesc, pentru toţii ierarhii, preoţii, monahii şi credincişii. Roagă-te pentru părintele meu duhovnicesc şi pentru toate rudeniile mele după trup şi după duh. Roagă-te, sfinte, pentru robii lui Dumnezeu (numele), pentru toţi cei care mi-au cerut să mă rog pentru dânşii, pentru toţi cei care se roagă ori se ostenesc pentru mine, pentru toţi cei care mi-au făcut vreun bine ori vreodată m-au ajutat, ştiuţi şi neştiuţi. Ajută, Sfinte Efrem, pe cei care zac în patimi, robiţi de nepocăinţă şi trândăvie, pe cei ce sunt în necazuri şi în ispite. Alină-le suferinţa sufletească şi trupescă şi-i ocroteşte pe cei ce sunt în închisori, în spitale, azile sau orfelinate şi pe toţi cei care sunt singuri, bolnavi şi neputincioşi. Înmulţeşte rugăciunile pe care le faci pentru noi, Sfinte, ca şi noi să cădem la rugăciune, mulţumindu-ţi din prea plinul inimii. Ca împreună cu tine să Îl slăvim pe Dumnezeul cel în Treime lăudat, în vecii vecilor. Amin.

BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
MÂNTUIREA SMOCHINULUI - piesă de teatru pentru elevi (adaptare după o povestire scrisă de Vasile Voiculescu) - Gina Agapie

                                              

SINOPSIS

Ioan Evanghelistul este în prejma smochinului tăiat şi citeşte cuvintele Evangheliei. Deodată, apare  Poetul care se miră că un asemenea copac frumos a fost sacrificat. Ioan, Ucenicul, Magdalena şi Ana îi dezvăluie filosofului tainele biblice, învăţându-l că păcatul uman seamănă cu acest smochin care avea la rădăcină viermele trufiei ascuns într-o ulcică. Aşadar, frumuseţea creştinului coboară prin Duhul Sfânt, este o scară de urcat şi de purtat mereu, treaptă cu treaptă.

 

DISTRIBUŢIE:

            IOAN-EVANGHELISTUL

            POETUL

            UCENICUL 1

            UCENICUL 2           

            MAGDALENA

            ANA

ACTUL I     

SCENA I

(În scenă se află un smochin. Personajul este îmbrăcat în verde şi are braţele frânte. Rămâne pe scenă pe tot parcursul piesei.)

ACTUL I

SCENA II

(Ioan este lângă trunchi , având un sul de pergament şi un toc. Citeşte mergând.  Apare Poetul.)

POETUL: (Cercetează copacul. Apoi:)

- Omule, pentru ce s-a tăiat copacul?

IOAN:

- Nu a vrut să răspundă cu minunea rodirii!

POETUL:

- Mi se pare că minunile nu sunt dovezi...Aş vrea să ştiu dacă pomul avea vreun viciu: era urât, schilod...

IOAN:

- Era frumos, dar purta în el păcatul.

POETUL:

- Şi ce e păcatul?

(Apar  UCENICUL 1 şi UCENICUL 2)

UCENICUL 1:

- Se împotrivea Duhului!

POETUL:

- Şi dacă dădea umbră nu era de ajuns? Măcar pentru odihnă şi răcoare tot era bun!

IOAN:

- Când asudaţi, vă iese în cale o fântână, ce-i cereţi?

POETUL:

- Apă!

IOAN:

- Şi dacă fântâna e secată?

UCENICUL 1:

- Mai degrabă te apleci şi arunci cu pietre în ea...

POETUL:

- Adevărat! Aşa mi s-a întâmplat odată. De unde ştii?

(Stă pe gânduri. Apoi.)

POETUL:

- Smochinul putea să fie umplut cu sevă roditoare!

UCENICUL 2:

- Era cu neputinţă!

POETUL:

- Cum aşa? Ziceai că Iisus are puteri nemărginite!

IOAN:

- Din cauza smochinului nu se putea face minunea.

UCENICUL 1:

- Avea o racilă !

POETUL:

- O ce?

IOAN:

- Lăsaţ-o pe Magdalena să vă spună.

(Magdalena care stătuse departe  ghemuită se apropie. Se ridică şi Ana.)

MAGDALENA:

- Ieri, o gloată îndârjită a cerut doborârea  copacului acestuia. Proprietarul a venit mânios: Cu ce drept  aţi intrat pe proprietatea mea? Învăţătorul îl întrebă: Ce venit îţi aduce  pomul? Plăcerea de a-l avea! răspunse omul. Dar paguba n-a socoteşti? mai zise Iisus. Ai să plantezi în locul lui un smochin care să dea rod.

POETUL:

- Nu înţeleg nimic! Nu ar fi putut să îl învie pe primul?

(Apare şi Ana.)

ANA:

- Era bolnav. Avea la rădăcină viermele trufiei. Şi omul a fost convins. Tăind cu supunere trunchiul, scoase rădăcinile şi, între viţele încâlcite, stătea  pitulată o grămăjoară, ca o piatră.

MAGDALENA:

- Din încolăcirile rădăcinii...o ulcică!

UCENICUL 1:

- Ulcica era plină cu bani de aur care străluceau.

POETUL: (Cu bucurie, frecându-şi mâinile)

- Măi, să fie...

UCENICUL 2:

- Şi Stăpânul i-a arătat că în ulcică stătea boala smochinului.

UCENICUL 1:

- I-a zis că cine stă pe comori nu rodeşte niciodată.

POETUL:

- Şi ce s-a făcut cu aurul?

ANA:

- A fost împărţit săracilor!

 POETUL:

- Cum? Şi n-a mai rămas nimic?( Se apleacă să atingă ulcica.)

MAGDALENA:

- Nu o atinge! Mâna ta ar putea lua înfăţişarea smochinului.

            (Poetul trage speriat mâna înapoi.)

 POETUL:

- Dacă tot ce aţi spus e adevărat, eu nu pot înţelege cu nici un chip.

IOAN:

- Frumuseţea noastră coboară de sus.

 UCENICUL 1:

- E o scară pe care vă veţi sui şi voi.

UCENICUL 2:

- Pe care o veţi purta.

ANA:

- Treaptă cu treaptă.

 ACTUL I

SCENA III

(Se aud clopote. Dinspre răsărit apare o lumină mare. Toţi o privesc uimiţi şi se îndreaptă spre ea. Se aude un glas: Cei chemaţi, ieşiţi...Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi... Smochinul care a stat aplecat se ridică.)

 

           

 

Ora de religie înlocuită cu Etica și cultura civică? Despre drepturile parentale în asigurarea educației copiilor

Conform datelor afișate pe site-ul Camerei Deputaților, la data de 15 octombrie a.c., proiectul deputatului ateu Remus Cernea de a include disciplina “Etică și cultura civică” în trunchiul comun, în locul disciplinei “Religie”, a primit aviz favorabil din partea Consiliului legislativ și din partea Comisiei Juridice, de disciplină și imunități. Religia poate fi studiată, în continuare, la cerere, ca disciplină facultativă. La disciplina facultativă “Religie” nu se acordă note, ci calificative care nu sunt luate în considerare la media generală.

Concomitent cu lupta acerbă de a elimina predarea religiei în școală, secular-uamniștii au reluat la începutul noului an școlar și seria evenimentelor de promovare a educației sexuale în școli de la vârste foarte fragede, de la ciclul primar sau chiar mai devreme.

În acest context, preluăm un material al Pro Vita București publicat pe site-ul culturavietii.ro, al cărui conținut poate fi sintetizat de fraza de mai jos:

Părinții au dreptul fundamental de a-și crește și educa propriii copii după cum consideră de cuviință, întrucât autoritatea lor o precede, în mod natural, pe cea a statului. Iată un adevăr pe care statul modern, fie că nu poate scăpa de reflexele paternaliste din perioada socialistă, fie că abia acum le descoperă prin intermediul unei „Stângi luminate”, tinde să îl uite. Nici statul român nu face excepție. Reducerea treptată a vârstei minime obligatorii de școlarizare – întâi de la 7 ani la 6 ani (prin sinistrul experiment al „clasei zero”), acum la 5 ani și în curând, anunță Ministerul Educației, la 3 ani, s-a făcut în aceeași logică strâmbă conform căreia autoritatea guvernamentală ar fi principalul motor al plusvalorii în societate și ca atare trebuie să poată prelua spre creștere și educare copilul, chiar în contra voinței părinților, întrucât știe mai bine. Și nu este singurul exemplu: obsesia cu care se încearcă forțarea „obligativității” vaccinării copiilor preșcolari sau intenția de introducere a educației sexuale obligatorii sunt semne la fel de îngijorătoare ale extensiei inadmisibile a autorității publice înspre sfera privată.

DREPTURI PARENTALE ÎN ASIGURAREA EDUCAȚIEI COPILULUI LOR

(descarcă document în format pdf)

• Constituția României

Art. 29 (6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

• Declarația Universală a Drepturilor Omului

Art. 26 (3) Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori.

• Convenția Internațională cu Privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale

Art. 13 (3) Statele părți la prezenta Convenție se angajează să respecte libertatea părinților și, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituții de învățământ, altele decât cele ale autorităților publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie sau aproba statul în materie de educație și de a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri.

• Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Art. 14 (3) Libertatea de a înfiinţa instituţii de învăţământ cu respectarea principiilor democratice, precum şi dreptul părinţilor de a asigura educarea şi instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice şi pedagogice, sunt respectate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestora.

• Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului

Art. 5 Statele părţi vor respecta responsabilităţile, drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor naturali ai copilului sau, după caz şi conform tradiţiei locale, membrilor familiei lărgite sau comunităţii, tutorilor sau altor persoane care au, prin lege, copii în îngrijire, de a asigura, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în continuă dezvoltare ale copilului, îndrumarea şi orientarea necesare în exercitarea de către copil a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie.
Art. 14 (2) Statele părţi vor respecta drepturile şi obligaţiile părinţilor sau, după caz, ale reprezentanţilor legali ai copilului de a-l îndruma în exercitarea dreptului sus-menţionat, de o manieră care să corespundă capacităţilor în formare ale acestuia.

• Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale
Art. 2 Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice.

• Convenţia UNESCO privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului

Art. 5 (1) Statele participante la prezenta Convenţie convin: b) că este necesar să se respecte libertatea părinţilor şi, dacă este cazul, a tutorilor legali:
1. de a alege pentru copiii lor instituţii de învăţământ altele decât cele ale statului, dar corespunzătoare normelor minime care pot fi prescrise sau aprobate de către autorităţile competente;
2. de a asigura, conform modalităţilor de aplicare proprii legislaţiei fiecărui stat, educaţia religioasă şi morală a copiilor în conformitate cu propriile lor convingeri; de asemenea, nici o persoană sau nici un grup nu trebuie să fie constrânse să primească o instrucţie religioasă incompatibilă cu convingerile lor.

Argumente fundamentale în favoarea drepturilor părinților

Părinții au dreptul fundamental de a-și crește și educa propriii copii după cum consideră de cuviință, întrucât autoritatea lor o precede, în mod natural, pe cea a statului. Iată un adevăr pe care statul modern, fie că nu poate scăpa de reflexele paternaliste din perioada socialistă, fie că abia acum le descoperă prin intermediul unei „Stângi luminate”, tinde să îl uite. Nici statul român nu face excepție. Reducerea treptată a vârstei minime obligatorii de școlarizare – întâi de la 7 ani la 6 ani (prin sinistrul experiment al „clasei zero”), acum la 5 ani și în curând, anunță Ministerul Educației, la 3 ani, s-a făcut în aceeași logică strâmbă conform căreia autoritatea guvernamentală ar fi principalul motor al plusvalorii în societate și ca atare trebuie să poată prelua spre creștere și educare copilul, chiar în contra voinței părinților, întrucât știe mai bine. Și nu este singurul exemplu: obsesia cu care se încearcă forțarea „obligativității” vaccinării copiilor preșcolari sau intenția de introducere a educației sexuale obligatorii sunt semne la fel de îngijorătoare ale extensiei inadmisibile a autorității publice înspre sfera privată. Vă propunem o analiză pe această temă semnată de Melissa Moschella – asistent universitar de filosofie la Catholic University of America și beneficiară a unei burse academice Myser la Centrul de Etică și Cultură al University of Notre Dame. Publicat în original pe site-ul The Public Discourse.

Dreptul și responsabilitatea educării copiilor aparțin în primul rând părinților, sau statului? Și cine ar trebui să prevaleze atunci când părinții și statul nu sunt de acord cu privire la conținutul, metodele și obiectivele educației? Disputele despre drepturile părinților sunt, în cele din urmă, dispute despre autoritate. Fie autoritatea creșterii copiilor rezidă fundamental în comunitatea politică (care delegă parțial această autoritate părinților), fie ea este naturală și pre-politică, întemeindu-se pe natura relației dintre părinte și copil.

Dacă autoritatea creșterii copiilor stă, în ultimă instanță, în mâinile statului, atunci preferințele statului cu privire la modul de educare a copiilor ar trebui să prevaleze, de regulă, atunci când există un conflict cu preferințele părinților. În schimb, dacă autoritatea părinților asupra propriilor copii este naturală și pre-politică, atunci familia este, efectiv, o comunitate suverană celulară în cadrul comunității politice extinse. Ca orice comunitate suverană, ea are dreptul de a-și administra afacerile interne liberă de orice amestec extern coercitiv, cu excepția cazurilor de abuz și de neglijare.

Pledoarie pentru autoritatea părinților

Orice apărare principială a autorității părinților trebuie să ia în considerare în primul rând relevanța morală a legăturii biologice dintre părinte și copil și a legăturilor biologice, în general. Ființele umane sunt ființe corporale. Corpurile noastre nu sunt simple instrumente exterioare ale unui „eu” sau sine conștient, rațional, volitiv, emoțional – ele sunt intrinseci și esențiale identității personale. Dacă mi se vandalizează mașina, se aduce o daună proprietății mele, dar dacă îmi este rupt un braț, mi se aduce o vătămare mie. Această perspectivă asupra persoanei implică faptul că o relație biologică este, în sine și prin sine, o relație personală.

Relațiile personale – relațiile în care persoanele implicate joacă un rol unic și irepetabil, comparativ cu interacțiunile cu alții în care acestea doar îndeplinesc o funcție pe care oricine altcineva care posedă competențele relevante ar putea-o îndeplini – au relevanță morală, deoarece ne modelează viața și identitatea în moduri profunde și de durată. Acestea sunt relații în care o persoană ajunge să depindă în mod unic de o alta și, din acest motiv, constituie fundamentul unor obligații speciale, personale.

Relația biologică dintre părinte și copil este o relație personală tocmai în acest sens. Funcționând drept cauză biologică a existenței copilului și furnizând baza genetică și biologică pentru identitatea personală a copilului, părinții stabilesc o relație personală cu copilul lor. Această relație le conferă responsabilitatea specială ca, într-un anumit sens, să termine ceea ce au început atunci când au adus pe lume o nouă persoană umană. Căci este important să ne reamintim că gestația umană nu se termină după nouă luni: deși gestația fizică se termină la naștere, după aceasta trebuie să fie parcursă o perioadă îndelungată de creștere psihologică, morală și intelectuală înainte de a se forma un om matur. Relația personală stabilită de părinți cu copilul lor începând din momentul concepției le conferă acestora obligația personală și specială de a se îngriji de nevoile inerente dezvoltării copilului la toate nivelurile, până când acel copil își poate acoperi respectivele nevoi de unul singur. De asemenea, le conferă o competență unică în efectuarea acestei sarcini. Copiii află lucruri însemnate despre propria identitate prin interacțiunile cu familia biologică și, poate cel mai important, beneficiază profund de pe urma experienței iubirii sigure și necondiționate a celor care i-au conceput și născut.

Crucial pentru susținerea afirmației că părinții dețin autoritatea primară și pre-politică asupra copiilor lor este faptul că responsabilitatea părinților pentru creșterea copiilor este personală, și prin urmare netransferabilă. A avea un copil este, în acest sens, analog cu a invita pe cineva la o cină romantică – ambele creează obligații care pot fi îndeplinite numai de tine, și de nimeni altcineva. Desigur, există multe scuze valabile pentru care se poate anula cina planificată, așa cum pot exista scuze valabile – motive serioase, care au în vedere copilul – de a nu crește propriul copil. În astfel de cazuri, lucrul cel mai responsabil și iubitor pe care îl pot face părinții este să caute o familie adoptivă stabilă care să crească acel copil, dar nici măcar cea mai iubitoare familie adoptivă nu poate niciodată înlocui părinții biologici, cu care copilul păstrează o legătură permanentă, personală.

Este important de menționat că, deși din paternitatea adoptivă lipsește aspectul biologic, părinții adoptivi sunt părinți adevărați, iar rădăcina ultimă a autorității lor părintești este de asemenea pre-politică, în sensul că aceasta se revendică din relația părinte-copil, și nu de la stat. Părinții adoptivi formează legături psihologice strânse cu copiii lor și le modelează profund identitatea, dându-le „naștere”  din punct de vedere psihologic, moral, social și intelectual. Mai mult, deși părinții adoptivi sunt autorizați de agențiile statului, care acționează ca intermediari până la plasarea reușită a copilului într-o familie bună, drepturile (și responsabilitățile) părinților adoptivi de a conduce educația și creșterea copiilor lor nu își au originile în acordul contractual cu statul. Dimpotrivă, acestea decurg din relația personală profundă pe care o stabilesc cu copilul, relație ce îi face, pe fiul sau fiica lor adoptivi, dependenți în mod unic de ei pentru îndeplinirea nevoilor de țin de dezvoltarea lor.

Astfel, primul argument în favoarea autorității naturale, pre-politice a părinților asupra copiilor este, pe scurt, acela că părinții, în virtutea relației lor personale cu copiii, au obligații speciale de tip personal și, prin urmare, netransferabile, de a crește copiii respectivi. Pentru părinții biologici, această relație și obligația specială aferentă față de copil încep din momentul concepției, în timp ce pentru părinții adoptivi, relația începe prin asumarea voluntară de către aceștia a îndatoririlor părintești, dar se transformă apoi rapid într-o relație personală autentică, relația în sine constituind sursa obligațiilor părintești și a dreptului de a le îndeplini.

În al doilea rând, drepturile (și autoritatea) părinților sunt reversul obligațiilor acestora. Pentru a-și putea îndeplini responsabilitățile părintești personale și serioase, părinții au nevoie de un spațiu în care să poată lua deciziile privitoare la cel mai bun mod de a-și crește copiii. Drepturile părinților de a-și îndeplini obligațiile în conformitate cu ceea ce le dictează conștiința pot fi înțelese drept un fel de „sferă de suveranitate”, în care părinții dețin autoritatea de a lua decizii controversate cu privire la îngrijirea copilului, fără amestecul coercitiv al statului. Această sferă de suveranitate este foarte extinsă și impermeabilă în aspectele asociate cu educația religioasă și morală, acestea fiind aspectele creșterii copilului care comportă cea mai mare importanță ca părinții să le îndeplinească personal.

În al treilea rând, a permite părinților să exercite o amplă autoritate discreționară în educarea copiilor lor este de asemenea, ca regulă generală, în interesul copiilor. Fiecare copil este unic, iar părinții prezintă cele mai mari șanse de a ști și a le păsa de ceea ce va fi mai bine pentru un anumit copil. Mai mult, învățarea unor valori care se bat cap în cap acasă și la școală poate genera confuzie și dăuna dezvoltării morale și psihologice a copiilor. Astfel, este important pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor ca părinții să își poată scuti copiii de la acele aspecte ale programei față de care au obiecții morale. Părinții trebuie, în plus, să poată alege școli care aderă la valorile pe care ei le transmit copiilor acasă.

Uneori, desigur, chiar și părinții cu principii dau greș în educarea copiilor, dar cu excepția cazurilor de abuz sau neglijare autentice (definite nu din perspectivă ideologică), statul trebuie să se abțină să intervină coercitiv împotriva obiecțiilor de conștiință ale părinților. Statul nu deține autoritatea pentru acest lucru, iar un tipar de intruziune exagerată a statului în viața de familie subminează condițiile necesare formării relațiilor intime, de încredere între părinte și copil, care sunt extrem de importante pentru binele copiilor.

Rolul statului în educația copiilor

Adițional față de rolul primar al părinților, statul are și el un rol în educație. Aceasta, deoarece autoritatea politică, precum orice autoritate, există pentru a promova binele comun, care include binele individual al membrilor comunității. În comunitatea politică, binele comun implică și educarea viitorilor cetățeni. Cu toate acestea, rolul și autoritatea statului de a promova binele copiilor sunt subsidiare, adică secundare rolului părinților, și servesc funcția de a-i ajuta pe părinți în sarcina lor educativă, nu de a uzurpa sau de a submina eforturile educative ale părinților. Statul legiferează, pe bună dreptate, regulamente de învățământ, pentru a se asigura că toți copiii primesc o educație de bază, care le va permite să devină membri productivi și cu respect pentru lege ai societății, care își cunosc drepturile și obligațiile civice. De asemenea, statul îi împiedică, pe bună dreptate, pe părinți să își educe copiii într-un mod ce ar putea constitui o amenințare pentru ordinea publică – dacă părinții incită copilul la un comportament violent, de exemplu. Dincolo de aceasta, statul poate promova anumite valori pe care le consideră deosebit de importante sau urmarea învățământului superior, prin mijloace necoercitive. Coerciția, însă, trebuie limitată cât mai mult posibil, pentru a evita uzurparea autorității părinților.

Este util să ne închipuim relația dintre stat și familie ca fiind analogă cu relația dintre o comunitate de națiuni și fiecare stat suveran. În cadrul comunității de națiuni, fiecare stat are dreptul de a-și conduce propriile afaceri interne. Astfel, există o normă împotriva amestecului, obligatorie pentru celelalte state. În problemele care sunt, de drept, de competența și autoritatea statului respectiv, există excepții limitate de la norma împotriva amestecului, cum ar fi abuzurile grave ale drepturilor omului. În mod similar, fiecare comunitate politică se compune din numeroase familii, comunități naturale cu propria structură de autoritate naturală pusă în serviciul binelui membrilor familiei, mai ales al copiilor. În domeniile care aparțin de competența familiei – în primul rând, creșterea copiilor – statul are obligația generală de a oferi asistență, dar într-un mod care respectă, și nu uzurpă sau contrazice, autoritatea părinților. Intervenția coercitivă este justificată numai în cazurile paralele cu cele de intervenție internațională, cum sunt cazurile de abuz și neglijare. Determinarea faptelor care constituie abuz sau neglijare poate fi dificilă in extremis, dar sarcina probei pentru justificarea intervenției revine eventualului intervenient. În cazurile neclare, părinții trebuie să beneficieze de prezumția de nevinovăție.

Implicațiile politice ale drepturilor părinților

Argumentația în favoarea drepturilor părinților are implicații cruciale asupra politicilor, cu o relevanță enormă în dezbaterile contemporane. Educația sexuală, de exemplu, este un aspect foarte intim al educației unui copil, care, tocmai din acest motiv, se încadrează în sfera de autoritate legitimă a părinților. În măsura în care statul consideră necesar să ofere o astfel de educație în școlile publice, părinții trebuie să fie consultați cu privire la conținutul acesteia și să li se ofere drepturi generoase în ceea ce privește renunțarea la astfel de cursuri.

Mai general, trebuie făcute ajustări chiar și în cazurile în care regulamentele de învățământ rezonabile ar împiedica părinții să își crească copiii așa cum se simt obligați să o facă.Gândiți-vă la comunitatea Amish, în care, din motive religioase, educația formală a copiilor este întreruptă la vârsta de 14 ani, sau la reclamanții din cazul Mozert c. Hawkins, care au dorit să își scutească copilul de la un curs de lectură orientat pe diversitate care intra în conflict cu credințele lor religioase. Astfel de ajustări trebuie făcute cu excepția cazului în care acestea subminează serios un interes de stat care este într-adevăr important.

Părinții nu trebuie să se vadă forțați, din motive financiare, să își trimită copiii la școli în care valorile predate intră în conflict cu cele pe care ei doresc să le transmită copiilor lor. Un program eficient de bonuri valorice sau burse este, prin urmare, de asemenea necesar din perspectiva drepturilor părinților. Ar mai fi multe de spus pentru reda complet principiile argumentate pe scurt mai sus și implicațiile politice ale acestora. Totuși, prezentarea generală de mai sus, a unei argumentații filosofice în favoarea drepturilor părinților, poate ajuta la clarificarea ariei de aplicabilitate și a limitelor autorității părinților și a statului în materie de educație și poate servi ca bază pentru o apărare solidă a drepturilor părinților de a-și educa propriii copii în conformitate cu propriile valori, chiar dacă – sau mai ales dacă – aceste valori sunt disonante față de ideologiile predominante.[...]/ integral pe culturavietii.ro

 

Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Rolul Brâncovenilor în istoria Bisericii românilor făgărăşeni - Prof. Constantin Băjenaru

Având în vedere timpul relativ scurt pus la dispoziţie - altfel necesitând o mai lungă perioadă de cercetare documentară, ca şi existenţa a destul de puţine izvoare inedite care să ilustreze în întregime contribuţia Brâncovenilor la istoria bisericii româneşti din "ţara din inima ţării" (Ţara Făgăraşului), am considerat că pe moment, este suficientă literatura istorică de până acum pentru a ne aduce şi noi modesta contribuţie la punerea in discuţie a acestei relaţii multiple, ce a durat mai mult de un secol.

Primele menţiuni despre biserica făgărăşeană atestă faptul că exista aici o buna organizare bisericească, cu arhierei care îngrijeau ca treburile confesionale să meargă bine. Existenţa unor arhierei de rang superior considerăm că a fost cu putinţa, având în vedere statutul de "ţară" şi faptul că dacă organizarea politică era puternică (având în frunte un voievod) şi cea bisericească trebuie să fi fost identică. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi menţiunea din anul 1466 că la Galaţi (lângă Făgăraş -n.n.) există un episcop Macarie (1), moment în care organizarea politică românească a Ţarii Făgăraşului nu mai era decât o amintire.

Şi în secolul al XVII-lea, când Ţara Făgăraşului a fost supusă unei puternice calvinizări, a existat o ierarhie superioară a Bisericii Ortodoxe, întemeiată de Mihai Viteazul şi supusă Mitropoliei Ardealului. Într-o anumită perioadă a acestui veac, Biserica Ortodoxă de aici a fost pusă sub jurisdicţia Bisericii Reformate din Făgăraş, care-i obliga pe preoţi să facă slujbele şi să spună rugăciunile în limba română. Ulterior, Ţara Făgăraşului a fost scoasă de sub jurisdicţia mitropolitului ortodox şi i s-a dat un episcop calvin, de naţionalitate română (2), neatârnător de nici o episcopie sau mitropolie.

Conform afirmaţiilor lui Gh. Şincai şi T. Cipariu, între anii 1662-1687 ar fi existat la Făgăraş o episcopie ortodoxă, întărind spusele cu diploma emisă de principele Mihail Apaffy I, la 20 aprilie 1662, prin care acesta aşeza ca episcop pe Daniil Panonianul. Însă, un alt element ne-ar permite să afirmăm că această episcopie este şi mai veche este vorba de instituirea ca episcop, de către principele Gh. Rakoczy I, a protopopului Ştefan din Berivoii Mari, căruia i-a succedat Danii1 în 1662 (3).

Imediat ce Transilvania ajunge în stăpânirea austriecilor, încercările de calvinizare a românilor sunt schimbate cu cele de catolicizare. Atenţia noilor stăpânitori s-a îndreptat tot asupra românilor, aceştia formând majoritatea populaţiei şi prin ei sperându-se contracararea influenţei ungurilor calvini; prin urmare, acţiunea de catolicizare n-a avut numai motive religioase, ci şi politice. Pe de altă parte, propaganda catolică a găsit ecou în rândurile preoţimii române nu din cauza vreunei nemulţumiri faţă de credinţa ortodoxă, ci din dorinţa acesteia de a ieşi din situaţia grea social-economică, politică şi culturală în care se afla.

Pe acest fundal istoric nefavorabil românilor, este remarcabilă activitatea domnilor Ţării Româneşti, care au sprijinit permanent Biserica Ortodoxă din Transilvania şi implicit pe cea din Ţara Făgăraşului, tocmai pentru a nu se rupe din trupul poporului român această parte integrantă a sa. Apropierea de Ţara Românească, precum şi numeroasele sate stăpânite în Ţara Făgăraşului de către domni şi boieri munteni, cu importante ctitorii ridicate de aceştia, au constituit un important sprijin pentru făgărăşeni în lupta lor împotriva calvinizării şi a unirii religioase cu Biserica Romei; în rândul acesta lung de domni şi boieri munteni se înscrie şi renumita familie a Brâncovenilor.

În anul 1653, principele ardelean Gh. Rakoczy al II-lea zălogea satul Sâmbata de Sus, pentru suma de 1800 galbeni, vornicului Preda din Brâncoveni (bunicul viitorului domn), care a înălţat la 1656 prima biserică din lemn (4). Mai târziu, în 1681, stăpân al moşiei Sâmbata de Sus ajunge Constantin Brâncoveanu, care în anii următori mai cumpăra: Sâmbata de Jos (de la guvernatorul Transilvaniei Gh. Banffy, cu 1000 de galbeni), Poiana Mărului (cu 3500 galbeni), precum şi alte locuri din satele Cincu Mare şi Şomartin.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Ţara Românească a reprezentat o strălucită perioadă de renaştere culturală, artistică şi spirituală, în ansamblul căreia se înscriu şi ctitoriile sale din Ţara Făgăraşului -Biserica Sf.Nicolae din Făgăraş (1698), Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus (1697) şi Biserica din Poiana Mărului (1707). Aceste aşezăminte religioase au avut un însemnat rol în istoria politică, culturală şi bisericească ulterioară; ele au fost importante focare de cultură, unde se dsfăşura întreaga viaţă spirituală a românilor ortodocşi, adevărate şcoli, dar şi ateliere de caligrafie pentru copiştii făgărăşeni şi nu numai.

După terminarea construirii castelului curţii sale de la Sambăta de Sus, Constantin Brâncoveanu va debuta, la anul 1696, zidirea mănăstirii din pădurea Braniştei, cu meşteri aduşi din Ţara Românească. Odată cu biserica, s-au înălţat şi clădirile din jur pentru călugări, ca şi edificiul şcolii pe care domnitorul o înfiinţează aici. Pentru această şcoală de gramatici şi de zugravi de biserici, Brâncoveanu a adus 15 dascăli din Ţara Românească, printre care nume foarte cunoscute în acea vreme - Nicolae Piltea, Bucur Calugărul, Ionaşcu Pană Mihai ş.a.

Pe lângă opera sa de ridicare a lăcaşurilor de cult pentru românii făgărăşeni, Constantin Brâncoveanu a depus şi o vie activitate întru apărarea ortodoxiei, în momentele divizării confesionale a românilor din Ardeal, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor. Cel puţin pentru Ţara Făgăraşului şi Ţara Bârsei, acţiunile de împotrivire la unirea religioasă cu Biserica Romei au fost încurajate şi susţinute de către domnitorul muntean: "Aşişderea au răspuns şi Făgărăşenii, fiind de acolo trimişi (la instalarea lui Atanasie ca episcop greco-catolic in anul 1700-n.n.) popa Cârstea şi popa Ioan Făgărăşeanu. Acest răspuns (de împotrivire -n.n.) i-au învăţat Constantin Vodă Brâncoveanul, că aflând Măria Sa de acest lucru, mai înainte au cercat la Beciu (Viena-n.n.) la Curte din prieteni de acest lucru şi aflând că de la împărăţie nu este poruncă, să facă silă la Uniaţie, ci numai cine o vrea de bună voie să se unească, ci aşa făcând ştire acest fericit Domn, cu taină s-au întărit Braşovenii şi Făgărăşenii de nu sau plecat la unire" (5).

Printr-o scrisoare din 5 iulie 1701 către braşoveni, domnitorul muntean îi îmbărbăta pe aceştia, dar şi pe făgărăşeni, să rămână fideli ortodoxiei cum au făcut-o şi până atunci: "Înţeles-am, că şi părinţii de la Făgăraş şi alţi creştini pravoslavnici, iarăş asemenea nimic nu s-au alunecat cu firea, ci s-au păzit cinstea legii sale, care şi de aceasta mult ne-am bucurat, măcar că aşa li s-au căzut a şi face, de vreme ce noi acea sfântă beserecă o am rădicat şi o am făcut cu acea nădejde că o închinăm prea sfinţiei săborniceştii a răsăritului beserici, şi că va fi prăn putinţă preoţii şi creştinii lăcuitori de acolo, de acea pravoslavie să nu se lipsească, şi noi iar zicem, cu ceea ce ne va fi prin putinţă a-i căuta şi a-i păzi nu vom lipsi" (6).

Momente grele pentru ortodocşii făgărăşeni s-au consumat şi în deceniile următoare, prin luarea silită a bisericii Sf. Nicolae din Făgăraş şi cedarea ei confesiunii greco-catolice, spre a servi ca biserică episcopală. Toate demersurile şi acţiunile ortodocşilor făgărăşeni, din acea perioadă, au beneficiat de sprijinul soţiei domnitorului martir, doamna Marica, şi asta deoarece Constantin Brâncoveanu nu numai că se îngrijise de ridicarea bisericii, ci căutase să-i dea şi siguranţa materială pentru viitor. Asfel, prin actul din 17 octombrie 1699, acorda bisericii din Făgăraş dreptul de a lua în fiecare an, la Sf. Dumitru, din veniturile vămilor domneşti de la Rucăr şi Dragoslavele, suma de 250 taleri, "ca să fie preoţilor de hrană şi de îmbrăcăminte, şi acest dar îl vor primi până vor ţinea legea pravoslavnică, iar de care cumva vor schimba legea şi nu ar fi între a răsăritului biserică şi credinţă, să fie lipsiţi de această milă ce am făcut " (7).

Ortodocşii făgărăşeni nu s-au putut deloc împăca cu ideea pierderii bisercii şi au apelat la oricine nădăjduiau că i-ar putea ajuta în acţiunea de redobândire a ei, mai ales la soţia domnitorului ctitor. Prin intermediul acesteia, cei dintâi care au venit în ajutorul lor au fost ortodocşii braşoveni, nu numai cu cărţi şi obiecte de slujbă, ci şi cu însărcinarea delegatului lor, negustorul Christoph Voicul, care avea drum la Viena, să susţină şi cauza făgărăşenilor în privinţa bisericii.

Intervenţia energică a doamnei Marica, din 8 aprilie 1724, la baronul Viechter, directorul cameral al Transilvaniei, a condus la ordonarea unei anchete, în urma căreia episcopul greco-catolic Ioan Pataki era silit să restituie ortodocşilor biserica. Însă, hotărârea aceasta n-a mai fost aplicată, ca urmare a faptului că membrii catolici ai Camerei aulice au "făcut dări de seamă mincinoase la conferinţa ministerială care avea să decidă definitiv cauza. Nici cererile înaintate mai târziu de făgărăşeni nu le-au adus mai multă dreptate" (8).

În această perioadă tensionată, situaţia călugărilor se agravase şi mai mult - ei rămânând apărătorii înfocaţi ai ortodoxiei ,dezlănţuindu-se împotriva lor numeroase atacuri. Cum aceştia persistau în ataşamentul faţă de legea veche, în anul 1728 autorităţile ardelene hotărau ca ei să fie opriţi de la orice funcţie preoţească. Mai târziu, printr-un ordin din 5 mai 1747, tot autorităţile dispuneau expulzarea din ţară a călugărilor „schismatici“ , consideraţi a fi periculoşi din punct de vedere politic, după ce cu un an înainte opriseră intrarea în Ardeal a călugărilor de peste munţi. "Aceste două măsuri din urmă sunt rodul mişcării religioase a lui Visarion Sarai. Cu cât presiunea străinilor era mai grea, cu atât creştea acţiunea îndârjită a călugărilor pentru apărarea legii strămoşeşti şi raporturilor cu fraţii din Principatele române" (9).

S-a mers chiar mai departe - autorităţile observând că statornicia în credinţa ortodoxă a făgărăşenilor avea un puternic sprijin în mănăstiri - , până la ordinul ca toate schiturile şi mănăstirile din zonă să fie arse sau dărâmate. Printre puţinele rămase în picioare s-a numărat şi mănăstirea Sâmbetei de Sus, pentru existenţa sa intervenind nepotul voievodului ctitor, mare spătar sub domnia lui Constantin Racoviţă, care a cerut şi restituirea către ortodocşi a bisericii Sf. Nicolae din Făgăraş. Biserica n-a fost nici acum restituită, însă generalul Bukow a acceptat să cruţe mănăstirea, conştient fiind că până la urmă îi va veni şi ei sfârşitul.

După ce Guberiniul ardelean înainta, la 10 decembrie 1767, Mariei Tereza propunerea ca toate mănăstirile fără rol social să fie desfiinţate, aceasta o aproba la 6 februarie 1768, însă cu rezerva ca suprimarea lor să se eşaloneze pe o perioadă de mai mulţi ani. Probabil că "darurile împărţite de spătarul Constantin Brâncoveanu încă vor fi contribuit la cruţarea lăcaşului..." (10). Totuşi, în 1785 mănăstirea a fost desfiinţată, datorită mai ales întreţinerii unei atmosfere neprielnice împotriva acesteia, pe care n-a mai putut-o înlătura nici intervenţia din 10 septembrie 1785 a fraţilor Nicolae şi Emanuil Brâncoveanu. Cei doi fraţi Brâncoveni au reuşit în schimb să ridice biserica Sf. Teodor Tiron din Sâmbata de Sus, la anul 1784.

Pagina finală a acestei relaţii Brâncoveanu - făgărăşeni se va scrie totuşi la începutul secolului al XIX-lea. Ultimul vlăstar al acestei familii, Grigore Ghica, mare ban al O1teniei, petrecea foarte mult timp la moşiile sale din Sâmbăta de Sus şi Poiana Mărului, mai ales atunci când tulburările şi războaiele zguduiau Ţara Românească. Grigore Ghica Brâncoveanu, fiul lui Emanuil (Manolachi), împreună cu soţia sa, Safta, "foarte evlavios însă în legea sa răsăriteană, (...) lăsa (în anul 1823 - n.n.) ca, după moarte, nefiind moştenitor din sângele său, moşiile lui din aceste părţi, Sâmbăta de Sus şi Poiana Mărului, să fie spre ajutorul Bisericii Ortodoxe din cetatea Braşovului (…)“ (11).

După cum am observat, Brâncovenii n-au fost numai stăpânitori de moşii, ctitori de lăcaşuri de cult, ci şi apărători ai credinţei ortodoxe a românilor făgărăşeni şi sprijinitori ai lor. Ei au acordat intens, atunci când a fost nevoie, îndemnuri morale, sprijin material, ajutoare în cărţi şi odoare bisericeşti; cu alte cuvinte, au constituit reazemul de nădejde în vremuri de restrişte, pentru românii din Ţara Făgăraşului.

(Lucrare prezentată la Simpozionul Național ”Sfântul Andrei – Apostolul românilor” organizat în anul 2002 la Mănăstirea Brâncoveanu)

Note :

1. Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, ed. a II-a, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p.41;

2. George Bariş, Părţi alese din istoria Transilvaniei, pe două sute de ani în urmă, ed.a II-a, vol.I, Braşov, 1993, p.213-214;

3. I.Lupaş, op.cit., p.89;

4. Şt. Petraru - C. Catrina, Braşovul memorial, Ed.Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p.129;

5. Ioan Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, ed.aII-a, Ed. Scrisul românesc, Bucureşti, 1941, p.46 (nota 1);

6. Apud Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Schei (1700-1783), vol.I, Tipografia Ciurcu and Comp., Braşov. 1901,p.16;

7. Cuvântarea protopopului Nicolae Borzea ,broşură, Făgăraş, 1923, p.4;

8. Valeriu Literat, Biserici vechi din Ţara Oltului, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p.161;

9. Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Tiparul Tipografiei Arhidiecesane, Sibiu, 1936, p.LXXXIII (Introducere);

10. V. Literat, Op.cit., p.146;

11. Nicolae Iorga, Neamul românesc din Ardeal şi_Ţara_Ungurească la 1906, Ed.Minerva, Bucureşti, 1939, p.58.

LIBERTATEA DE EXPRIMARE (a. libertatea de opinie; b. libertatea de informare; c. libertatea presei) - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

 

          I. Reflecții privind fenomenalitatea socială a omului

Raportul și, mai mult decât atât, dialectica dintre „ființă” și „existență” nu se suprapun întrutotul cu raportul și dialectica esenței și fenomenului, deoarece sensul și semnificațiile ființei, atât în filozofie, cât și în teologie, nu sunt identice cu categoria esenței. Fără a intra în amănunte, remarcăm că ființa are o dimensiune ontologică, care se manifestă în devenirea sa, spre deosebire de categoria esenței, acceptată cu predilecție în teoria cunoașterii pentru a demarca aparența fenomenală de realitatea profundă pe care se bazează exterioritatea existențială

Pentru demersul nostru științific reținem deci dimensiunea ontologică a relației dintre ființă și existență, ca pe această bază să prezentăm succint corespondența dintre omul în individualitatea și adâncimea ființei sale, pe de o parte, și existența sa ca sferă a faptelor și manifestărilor sale care exteriorizează profunzimea ființei și ar trebui, în cazul trăirilor autentice creștine, să fie o continuare firească a ceea ce este mai adânc decât noi înșine, pe de altă parte.

Este un aspect acceptat încă demult în gândire că fenomenalitatea socială a omului, am spune noi a ființei sale, este o realitate și nu poate fi ignorată. Subliniem că dimensiunea socială a omului este una a naturii sale și nu una construită sau impusă de factorii istorici în evoluția formelor de sociabilitate și de socializare a omului. Tema abordată nu permite o discuție mai amplă asupra acestui aspect, dar credem că sunt relevante ideile marelui filozof Kant, care sublinia foarte bine natura socială a omului: „Admitem că impulsul către societate îi este natural omului; aptitudinea și tendința către aceea, adică sociabilitate, sunt necesare omului, creatură destinată să trăiască în societate, deci sunt însușiri ale umanității” [1].

„Exprimarea” și tot ceea ce ține de garantarea libertății acesteia nu este altceva decât dimensiunea socială a ființei umane, modul în care omul se construiește și devine, în același timp, în raport cu alții, și nu numai în raport cu el însuși. Prin urmare, acest concept poate fi înțeles prin ceea ce în filozofie și teologie se desemnează ca fiind „fapte” și „făptuire”. Faptele omului, în terminologia pe care noi o avem în vedere „exprimarea sa”, sunt acelea ce definesc ființa în existența sa socială. În acest sens, se poate spune că exprimarea socială a ființei umane este însăși individualitatea omului în concretul său. Există o continuare care ar trebui să fie firească între interioritatea ființei umane, iar pe de altă parte, exprimarea omului în exterioritatea existenței sale sociale. Această continuitate are dimensiunea firescului, este deci „a firii”, atâta timp cât exprimabilitatea socială a omului este una valorică care se constituie în procesul complex dialectic de devenire întru personalitatea spirituală a omului pe care acesta o are înnăscută, ca primă natură a sa, de fiu a lui Dumnezeu, după har. Dacă exprimabilitatea socială a omului nu este o continuare a adâncimii ființei sale spirituale, atunci ea este în contradicție cu ființa autentică a omului, neputând contribui la devenirea acestuia întru conștiința de sine, omul rămânând numai în precaritatea existenței sale sociale a cărei exprimabilitate este neautentică, nefiind cuprinsă într-o sferă valorică și neavând ca țintă destinația omului, respectiv desăvârșirea sa. Omul, în discontinuitatea sa ontologică dintre profunzimea ființei sale și exprimabilitatea socială a acesteia, este omul căzut în exterioritate, acela pentru care nu mai există un sens valoric și nici devenirea de la starea de individ la persoană spirituală.

Remarcăm totodată că ceea ce putem ști despre om, astfel spus cunoașterea științifică a omului, indiferent cum se realizează ea, prin oricare dintre științele sociale, inclusiv cele juridice sau filosofie, rămâne la nivelul exprimabilității sale în mediul social și nu poate ajunge la ființa interioară mai adâncă a omului, care rămâne în afara oricărei conceptualizări științifice. Profunzimea ființei umane în singularitatea și indefinitul său poate fi contemplată și intuită sau pate fi relevată, dar nu poate fi cunoscută prin mijloacele demersului obișnuit ce aparține cunoașterii sensibile sau raționale. Foarte bine sublinia acest aspect părintele profesor Dumitru Stăniloae, care spunea că „Omul este taină și lumină; este o taină a luminii”. Este, de fapt, distincția pe care marele filozof Kant o realiza între fenomenul care poate fi cuprins în intuiția sensibilă în conceptele intelectului și în conceptele rațiunii, iar pe de altă parte, „lucrul în sine”, care nu poate fi conceptualizat și cunoscut. Profunzimea ființei individuale a omului și reflectarea ei în conștiința de sine exprimă „omul ascuns al inimii în puritatea sa desăvârșită”. Adâncimea existențială a ființei umane, acel „ceva mai adânc decât noi înșine” înseamnă singularitate spirituală, poate însemna însingurare, dar în nici un caz nu poate duce la singurătate ca dimensiune ontologică acceptată pentru existența omului. Chiar în profunzimea ființei sale, conștiința de sine a omului există numai în raport cu altul care este semenul său și în același timp cu Dumnezeu. Acest raport progresează indefinit prin ceea ce-l caracterizează și reprezintă conținutul său, respectiv adâncul iubirii și al smereniei.

Un al treilea aspect pe care dorim să-l remarcăm este acela că numai exprimabilitatea și dimensiunea socială a ființei omului pot face obiectul ordinii normative, astfel spus, denotă, printre altele, ceea ce noi numim „starea juridică existenței omului”.

Este demn de remarcat că în concepte juridice se are în vedere nu numai libertatea cuvântului, ci libertatea de exprimare, adică ansamblul manifestărilor sociale ale omului, care pot forma obiectul normativității, dar și al cunoașterii științifice. Există o continuare firească între conștiință și formele de exprimare socială ale omului sau, altfel spus, între libertatea conștiinței și libertatea de exprimare. Dacă libertatea de exprimare confirmă ceea ce putem numii conștiința eului, adică a omului care se consideră suficient și el însuși, atunci omul rămâne la nivelul individului în căderea inevitabilă în exterioritatea precarităților sale existențiale. În situația în care exprimabilitatea omului este o continuare firească a conștiinței de sine valorice, care se construiește numai în relația infinită și indefinită a iubirii de Dumnezeu și de semenul său, atunci faptele și făptuirea omului sunt în autenticul lor valoric. Părintele Arsenie Boca remarca această durabilitate ontologică a omului, vorbind despre conștiința iubirii de sine a omului care jertfește oamenii, iar pe de altă parte, jertfa de sine, care duce la conștiința iubirii de oameni.

Aceste modeste considerații le apreciem necesare pentru a înțelege libertatea de exprimare în fenomenalitatea sa juridică, nu numai la nivelul unor structuri formale și concepte cu caracter normativ sau jurisprudențial și în autenticitatea valorică care decurge direct din natura omului, din existența sa care este, în primul rând, ontică și, mai apoi, devine și ontologică.

 Legătură profundă, am numi-o noi chiar dialectică, dintre dimensiunea interioară și exterioară a ființei omului conturează și un alt adevăr, și anume, deschiderea infinită spre existență a omului, inclusiv spre existența suprasensibilă și inacceptabilitatea neființei și a neantului. Acest fapt a fost remarcat încă de filozofii greci ai antichității, care nu aveau o conștiință a neființei, dar și de filozofia contemporană autentică a cărui temei se află în adevărurile de credință. Bergson remarca în acest sens că neființa sau neantul reprezintă numai construcții „onto-logice” și nu au semnificații ontice, astfel spus sunt forme ale conștiinței și gândirii umane ce rămân în precaritățile sale existențiale.

Pentru a fi autentică, exprimabilitatea omului la nivelul ființei sale sociale trebuie să fie liberă, adică să nu fie supusă unor constrângeri care sunt în afara ordinii firești pe care o reclamă existența socială. Totuși, rațiunea umană este în esența sa constrângătoare prin legile logice pe care le implică. Constrângerea rațională, alături de libertatea rațiunii, face parte din ordinea firească a dimensiunii sociale a ființei umane. În acest raport dialectic libertatea rațiunii este termenul dominant iar constrângerea rațională termenul recesiv. Este firesc acest lucru, deoarece ființa omului atât în interioritatea, cât și exprimabilitatea sa socială, se regăsește pe sine numai ca libertate, numai într-o ordine a cărui fundament este libertatea.

Libertatea de exprimare, inclusiv la nivelul cuvântului, nu este în afara responsabilităților. Părintele Arsenie Boca afirma: „Cuvintele interzise orientează greșit sau dezorientează. Deci trebuie să fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lauda, nici ocara din ele. Cuvintele sunt ființe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise. Și fiindcă sunt ființe vii, viață din viață, pe acela care le-a creat ele-l însoțesc până la Judecata de apoi, ca pe niște copii al lui, cu toate consecințele lor”.

În cele ce urmează dorim să evidențiem unele aspecte ale fenomenalități juridice ale libertății de exprimare, cu mențiunea că starea juridică a omului nu poate epuiza tot ceea ce înseamnă bogăția și, am spune noi, inepuizabilitatea formelor și conținutului exprimării umane în mediul natural și social.

 

                II. Reflecții privind semnificațiile juridice ale libertății de exprimare

Așa cum se arată în literatura de specialitate, care încearcă să evidențieze specificitatea acestui drept, libertatea de exprimare – enunțată de articolul 19 al Declarației universale a drepturilor omului adoptate de Organizația Națiunilor Unite în 1948 - constituie un fenomen juridic neobișnuit: deopotrivă un drept în sine și un drept indispensabil sau, după caz, prejudiciabil pentru realizarea altor drepturi. Astfel, libertatea de expresie și de informare este necesară libertății de întrunire, dar, în același timp, constituie o amenințare la adresa dreptului la respectarea vieții private, a vieții de familie sau a vieții intime, adică la tot ceea ce reprezintă interioritatea de ființă a omului.

Este deopotrivă un drept individual care ține de libertatea de conștiință sau libertatea spirituală a fiecărei persoane, dar și un drept colectiv, pentru că prin esența sa există numai în manifestarea fenomenală, socială a omului. În același timp, este fundamentul structurii existenței sociale, deoarece numai prin formele de exprimare și garantarea libertății acestora omul comunică cu ceilalți semeni, constituindu-se în același timp bazele comunității și a comuniunii, inclusiv prin înțelesul spiritual al acesteia din urmă.

Aceste realități au fost de altfel subliniate încă din secolul al XVIII, când în articolul 11 din Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului adoptată în 1789, libertatea de exprimare se prezenta ca „un drept democratic prin excelență și era caracterizată ca unul dintre drepturile cele mai de preț ale omului”.

Astfel de idei sunt reliefate și în jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg, care a subliniat încă din 1976 (Cauza Handyside contra Marea Britanie) că libertatea de exprimare constituie „unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului acesteia și ale împlinirii fiecărei persoane”. În același timp, libertatea de informare și libertatea de expresie „sunt pietrele de temelie ale oricărei societăți libere și democratice.”

 Exercitarea acestui drept implică evident răspunderi și responsabilități. De aceea, așa cum vom arăta în cele ce urmează, libertatea de exprimare, cel puțin în sens juridic, nu este absolută, intangibilă, ci poate fi supusă condițiilor, limitelor, restrângerilor sau chiar derogărilor care decurg firesc din limitele ființei sociale ale omului în raport cu semenii săi. Dimensiunea socială a ființei omului este întotdeauna definită juridic, pentru că ea poate fi cuprinsă în limite cuantificabile și determinate de ordinea juridică, spre deosebire de conștiința de sine și interioritatea ființei omului, caracterizate prin adâncime, prin infinitate, dar numai în relația de smerenie și iubire cu Dumnezeu și cu semenii.

Teoria juridică modernă relevă conținutul complex al libertății de exprimare, care evident nu se reduce numai la libertatea cuvântului. Fără a intra în amănunte, există trei componente ale conținutului juridic specific libertății de exprimare: a. libertatea de opinie; b. libertatea de informare; c. libertatea presei.

Constituția României consacră și garantează această libertate fundamentală în dispozițiile art. 30 alin. 1 – 8. Consacrarea constituțională și a libertății de exprimare are ca temei faptul că orice opinie, creație, idee, concepție teoretică, etc. intră în circuitul juridic numai dacă sunt comunicate, exprimate. Comunicarea și exprimarea gândurilor reprezintă nu numai o posibilitate dar, în același timp, și o condiție necesară a existenței umane, a societății organizate în conformitate cu criteriile de civilizație determinate istoric. De aceea, libertatea de exprimare este un drept natural, regăsit ca atare încă din primele documente cu valoare constituțională. Libertatea de exprimare reprezintă posibilitatea omului de a-și exterioriza gândurile prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare. Pot fi exprimate creații spirituale de orice fel, gânduri, opinii, sentimente, credințe religioase, etc.

Din perspectiva dreptului constituțional este un drept fundamental cu un conținut complex și unul dintre cele mai mari valori ale libertății cetățenești. Conținutul constituțional se referă la următoarele aspecte:

1. conținutul comunicării: gânduri, opinii, credințe religioase etc., precum și mijloace prin care se realizează comunicarea: viu grai, sunete, imagini, scris.
2. dreptul este inviolabil și nu poate fi îngrădit în mod arbitrar. Autoritățile statului au obligația de a respecta dreptul la exprimare al oricărui subiect de drept, dacă se realizează în condițiile prevăzute de lege.
3. libertatea de exprimare este interpretată în sensul conceptului de comunicare și de aceea ea trebuie realizată în public. Sensul juridic al acestei noțiuni este cel conferit de dispozițiile art. 152 din Codul penal.
4. este interzisă cenzura de orice fel asupra liberei comunicări, în sensul că nicio publicație nu poate fi suprimată și, în al doilea rând, autoritățile statale nu pot exercita un control prealabil asupra conținutului comunicării pe considerente politice sau de altă natură. Constituția României nu interzice expres posibilitatea suspendării publicațiilor. Apreciem că această măsură restrictivă ar putea să fie luată numai în condițiile existente unei legi speciale care să prevadă expres această posibilitate și condițiile juridice ale exercitării ei.
5. libertatea de exprimare implică și libertatea de a înființa publicații, precum și libertatea de a înființa structuri organizatorice care să susțină posibilitatea comunicării: studiouri de radio și televiziune, edituri, redacții, etc. Legea poate impune unor asemenea structuri organizatorice să facă publică sursa de finanțare, aceasta fiind o garanție a libertății de exprimare. 
6. libertatea de exprimare nu poate fi absolută, ci este supusă principiilor responsabilității și răspunderii juridice și morale. În acest sens, Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice stabilește că exercițiul libertății de exprimare comportă îndatoriri speciale și responsabilități speciale și poate fi supusă unor restricții. Constituția interzice exprimări care urmăresc: prejudicierea demnității umane, vieții particulare a persoanei și dreptul său la propria imagine. De asemenea, sunt interzise defăimarea țării, indemnul la război, la agresiune, la ură națională, socială de clasă sau religioasă, la discriminare, la separațiuni teritoriale, la violență politică sau manifestări obscene contra bunelor moravuri.

Răspunderea juridică pentru depășirea acestor limite poate fi, după caz, civilă sau penală, răspunderea civilă, respectiv obligația de a plăti despăgubiri materiale sau morale celui prejudiciat revine în ordinea prevăzută de Constituție: editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării, proprietarului mijlocului de multiplicare al postului de radio sau televiziune în condițiile legii. Răspunderea penală este reglementată de Codul penal sau alte legi speciale. Este întotdeauna personală și poate interveni când se săvârșesc infracțiunile de insultă, calomnie, ultraj, ofensă adusă autorității, răspândirea de materiale obscene etc.

 

III. Unele aspecte de jurisprudență privind garantarea libertății de exprimare

Libertatea de exprimare este un drept consacrat și garantat și de articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma în 1950, în raport de care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) și-a adus contribuția la aplicarea și înțelegerea condițiilor și limitelor de exercitare.

Elementele constitutive ale acestei libertăți, așa cum sunt reglementate în art.10 [2] sunt: libertatea de gândire, libertatea de a căuta informații, libertatea de a comunica ideile și informațiile, fără a fi limitat de frontiere și fără nici un amestec al autorităților publice, libertatea de a beneficia de informații și idei pe plan intern și internațional. De asemenea, jurisprudența a stabilit că art.10 garantează și exprimarea artistică, activitățile societăților de radio-difuziune, cinema sau televiziune și bineînțeles presa. Sintetizând, Curtea Europeană a subliniat că libertatea de exprimare cuprinde dreptul de a avea și de a-și exprima opinia, dar și dreptul la informare. O societate democratică se caracterizează prin pluralism, toleranță și spirit de deschidere. De aceea, prin protecția libertății de exprimare, nu se ocrotesc doar acele opinii sau informații primite „favorabil sau cu indiferență, ci și pe acelea care pot să ofenseze sau să șocheze autoritățile statului sau o parte a populației”. [3] În doctrină s-a precizat că posibilitatea fiecăruia de a avea și de a exprima o opinie minoritară este o componentă esențială a unei societăți democratice. [4]

Libertatea de exprimare are un caracter autonom, în sensul că are o valoare nesubordonată interesului general sau determinată de stat la un anumit moment [5]. Caracterul autonom este o garanție a respectării principiului pluralismului și totodată exclude ingerința arbitrară a statului în actul de creație, informare și exprimare a individului.

Statul are față de exercitarea acestui drept mai multe categorii de obligații: obligația de a se abține de la limitarea libertății de exprimare, în toate formele sale; obligația pozitivă de a asigura exercițiul acestui drept prin garantarea existenței unor mijloace de informare diversificate. În acest sens, statul trebuie să se opună concentrării excesive a presei și să asigure diversitatea mijloacelor de comunicare, a informațiilor și ideilor.

Dispozițiile art.10 alin.2 prevăd că exercitarea libertății de expresie presupune „îndatoriri și responsabilități”. De asemenea, libertatea de exprimare poate fi supusă unor restricții, dar și anumitor formalități sau condiții. Curtea Europeană a apreciat că art.10 poate fi încălcat printr-o largă varietate de măsuri dispuse de autoritățile naționale împotriva persoanelor care și-au exercitat libertatea de exprimare. Aceste măsuri, ce constituie ingerințe din partea autorităților publice, pot consta în: acțiuni civile și penale, confiscarea de bunuri, refuzul de a da autorizații unor publicații sau posturi de televiziune, interdicția de difuzare a unor informații etc. [6]

Pentru a nu constitui încălcări ale art.10, aceste ingerințe trebuie să respecte condițiile impuse de paragraful 2: restrângerea să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică pentru realizarea scopului urmărit, ceea ce implică și respectarea criteriului proporționalității.

Filozofia de bază exprimată de jurisprudența C.E.D.O. referitoare la libertatea de expresie poate fi redată sintetic prin următoarele idei: Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale societății democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului și ale înfloririi fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 din art.10, ea este folosită nu numai pentru informațiile sau ideile culese prin favoruri sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pentru cele ce lovesc, șochează sau neliniștesc statul sau o parte din populație. Astfel, o dovedesc: pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere, fără de care nu există o societate democratică. Rezultă, în special, că orice formalitate, condiție, restricție ori sancțiune impusă în materie trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. [7]

Respectarea principiului proporționalității este o condiție importantă pe care C.E.D.O. o analizează pentru a constata dacă măsurile restrictive dispuse de autoritățile naționale sunt adecvate scopului legitim invocat. Jurisprudența instanței internaționale relevă aspecte particulare ale principiului proporționalității aplicat în situația condiționării sau restrângerii exercițiului libertății de exprimare, particularități determinate de sfera și conținutul formelor libertății de exprimare, modalitățile de realizare, natura scopului legitim urmărit, precum și interesele concrete ale subiecților implicați.

Excepțiile de la regula garantării exercitării libertății de exprimare sunt interpretate restrictiv, iar necesitatea și proporționalitatea unor limite trebuie stabilite în mod convingător. Statelor contractante li se recunoaște o anumită marjă de apreciere, care diferă în funcție de scopul legitim urmărit și de mijloacele de manifestare ale libertății de exprimare. În acest sens, C.E.D.O. a concluzionat că este imposibil ca din jurisprudența și legislația statelor contractante să se degaje o noțiune uniformă a moralei și că autoritățile interne se găsesc mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a se pronunța asupra conținutului precis al exigențelor impuse de morala unei societăți. De aceea, în aceste situații, C.E.D.O. a lăsat autorităților naționale o largă marjă de apreciere, ceea ce are consecințe și asupra respectării principiului proporționalității.

În opinia instanței de la Strasbourg libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care publicul află sau își formează opinii despre ideile și atitudinile conducătorilor politici și în general despre realitățile sociale. De aceea, restricțiile impuse libertății presei, inclusiv în cazul sancțiunilor aplicate ziariștilor, trebuie să fie „riguros proporționale și centrate pe afirmațiile ce au depășit efectiv limitele unei critici admisibile.” [8]

Analiza respectării principiului proporționalității, în cazul restrângerilor aduse libertății presei, are în vedere și faptul că presa are sarcina de a comunica informații și idei legate de problemele dezbătute în viața politică. Acestei obligații îi corespunde dreptul publicului de a le primi. În consecință, limitele criticii admisibile sunt mult mai largi față de un om politic sau față de guvern, decât pentru un simplu cetățean. C.E.D.O. a fixat un nivel ridicat de protecție a presei, afirmând că interesul general este mai bine servit când i se oferă publicului cele mai cuprinzătoare informații cu putință și în consecință, raportul de proporționalitate este interpretat strict, în sensul că trebuie să existe „o nevoie socială imperioasă” pentru a putea justifica o limitare a libertății presei.

De asemenea, instanța de la Strasbourg a făcut deosebirea dintre fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi poate fi dovedită, judecățile de valoare nu sunt apte de a fi demonstrate sub aspectul exactității lor. Prin urmare, nu este justificată, inclusiv sub aspectul proporționalității, o măsură de condamnare a unui ziarist pentru exprimarea unor judecăți de valoare. Totuși, chiar și atunci când este vorba de o judecată de valoare, proporționalitatea unei ingerințe poate să depindă de existența unei baze factuale suficiente, pentru că o judecată de valoare fără nici o bază factuală care să o susțină, poate fi excesivă. [9]

Un aspect particular al libertății de exprimare se referă la activitatea funcționarilor de stat desfășurată în îndeplinirea atribuțiilor profesionale. Jurisprudența C.E.D.O. a stabilit că statul poate restrânge dreptul la libertatea de exprimare a funcționarilor săi, în măsura în care punctele de vedere ale acestora privesc sarcinile lor sau atribuțiile profesionale. Și în acest caz, trebuie să se respecte principiul proporționalității pentru ca măsurile restrictive să nu fie excesive.

În raport cu aceste reguli, respectarea proporționalității, înțeleasă ca relație adecvată între măsurile restrictive adoptate și scopul legitim urmărit, este analizată în concret de C.E.D.O. în funcție de particularitățile fiecărui caz.

Astfel, în cauza Sunday Times versus Regatul Unit [10], C.E.D.O. a constatat că interdicția de publicare a unui articol referitor la o cauză aflată pe rolul unei instanțe judecătorești, interdicție dispusă de Înalta Curte și susținută de Camera Lorzilor, reprezintă o încălcare a art.10 din Convenție, deoarece principiul proporționalității nu a fost respectat. Pentru a stabili dacă, în acest caz, interdicția de publicare este proporțională cu scopul legitim urmărit, instanța de la Strasbourg subliniază importanța într-o societate democratică a libertății presei, inclusiv pentru a reda aspecte ale administrării justiției: „Nu numai că revine mass mediei misiunea să comunice informații și idei asupra chestiunilor pe care le judecă tribunalele, dar și publicul are dreptul de a le primi”. În consecință, satisfacerea interesului publicului de a fi informat este esențial pentru a stabili dacă un amestec al autorităților publice în exercitarea libertății de exprimare este justificat. În raport cu aceste premise, C.E.D.O. constată că, interesul menținerii autorității puterii judecătorești, nu a constituit o necesitate socială atât de presantă, încât să contracareze interesul publicului de a primi informația. Prin urmare, restricția aplicată reclamanților nu este justificată, nefiind proporțională cu scopul legitim urmărit.

Condamnările aplicate ziariștilor, pentru articole publicate în presă, reprezintă o restrângere a libertății de exprimare. În aceste cazuri, Curtea examinează foarte riguros respectarea condiției de proporționalitate, mai ales dacă sancțiunile au fost aplicate pentru critici formulate împotriva oamenilor politici sau autorităților statului.

Aprecierea respectării principiului proporționalității se realizează în raport cu următoarele coordonate: „Într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile guvernului trebuie să se găsească plasate sub controlul atent, nu numai al puterilor legislativă și judiciară, dar și al opiniei publice. De altfel, poziția dominantă pe care el o ocupă îi cere să dea dovadă de reținere în utilizarea căii penale, mai ales dacă dispune de alte mijloace pentru a răspunde atacurilor și criticilor nejustificate ale adversarilor săi.” [11]

Autoritățile competente ale statului au posibilitatea, în calitatea lor de garant al ordinii publice, să aplice chiar sancțiuni penale, pentru a reacționa în mod adecvat și necesar la asemenea afirmații. Autoritățile naționale se bucură de o marjă de apreciere mai largă privind necesitatea unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare, în situațiile în care discursul în litigiu incită la utilizarea violenței față de un individ, față de un reprezentant al statului sau față de o parte a populației. În raport cu aceste considerente, regăsite constant în jurisprudență, C.E.D.O. a constatat nerespectarea principiului proporționalității în mai multe cazuri în care autoritățile naționale au adoptat măsuri sancționatorii penale împotriva unor ziariști [12].

Libertatea presei nu este absolută. Presa nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește reputația și drepturile altora, ca și necesitatea de a preveni difuzarea informațiilor confidențiale. [13] Cu toate că se admite că libertatea jurnalistică include și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, limitele criticii admisibile sunt mai restrânse față de un simplu particular, decât față de guvern sau față de o personalitate politică.

În asemenea situații, pentru a stabili dacă principiul proporționalității a fost respectat, Curtea distinge între expresiile injurioase, folosite în presă de un ziarist și criticile care sunt acceptabile. Astfel, în cauza Tammes versus Estonia, anterior citată [14], reclamantul a fost condamnat pentru că a folosit în presă termeni jignitori față de soția unui fost prim-ministru și ministru. Pentru a aprecia dacă sancțiunea aplicată este proporțională cu scopul legitim urmărit – protecția reputației sau a drepturilor altora – C.E.D.O. reține că termenii jignitori utilizați de ziarist constituie judecăți de valoare exprimate de o manieră ofensatoare care nu erau necesar a fi utilizați pentru a exprima o opinie negativă. Totodată, utilizarea acestor termeni, pentru a califica viața privată a unei persoane, nu se justifică prin interesul public urmărit. Natura și asprimea sancțiunii aplicate constituie un alt criteriu pentru aprecierea respectării proporționalității. În speță, reclamantul a fost condamnat la o amendă modică. În raport de aceste elemente C.E.D.O. a stabilit că principiul proporționalității a fost respectat și în consecință nu există o încălcare a art.10 din Convenție.

Obligarea unui ziarist să dezvăluie sursele sale de informare și aplicarea unei amenzi pentru refuzul de a se conforma, reprezintă o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, care, pentru a fi justificată, trebuie să respecte și criteriul proporționalității [15]. Pentru a verifica respectarea principiului proporționalității, în cazul citat, C.E.D.O. a avut în vedere importanța pe care o are protecția surselor jurnalistice pentru libertatea presei și efectul negativ pe care riscă să-l producă o ordonanță de divulgare. În acest sens, s-a stabilit că: „Este cazul să se acorde o mai mare însemnătate interesului societății democratice de a-și asuma și menține libertatea presei atunci când este vorba de a determina dacă restricția este proporțională cu scopul legitim urmărit. Limitele aduse confidențialității surselor jurnalistice, cer din partea Curții cel mai scrupulos examen”. În cauză s-a apreciat că ordonanța de divulgare a surselor de informare folosite de ziarist nu reprezintă un mijloc rezonabil, proporțional cu scopul legitim urmărit.

În jurisprudența mai recentă C.E.D.O. a stabilit că timpul reprezintă un criteriu pentru a se aprecia dacă principiul proporționalității a fost respectat în cazul restrângerii exercițiului libertății de exprimare, prin interzicerea publicării unei lucrări de natură să dezvăluie date cu un caracter confidențial privind evoluția unei boli de care a suferit o importantă persoană politică. [16] Trecerea timpului trebuie în mod necesar să fie luată în considerare pentru a analiza compatibilitatea cu libertatea de exprimare a unei măsuri atât de grave precum interdicția absolută de publicare a unei cărți.

Interdicția de retransmisie prin cablu a emisiunilor radiodifuzate, [17] refuzul autorităților naționale de a autoriza o societate cu profil electronic să recepteze cu ajutorul unei antene parabolice programe televizate necodate,  [18] sau imposibilitatea de a avea și a exploata stații private de radio sau de televiziune, din cauza monopolului statului [19], constituie ingerințe în exercitarea libertății de exprimare care necesită examinarea respectării criteriului proporționalității. Particularitățile libertății de exprimare, necesitatea și pluralismul într-o societate democratică, marja de apreciere recunoscută autorităților naționale, în funcție de valorile protejate, constituie în aceste cazuri criterii de apreciere a respectării principiului proporționalității.

Principiul proporționalității are aspecte particulare în jurisprudența C.E.D.O., atunci când este aplicat pentru a se constata dacă restrângerea libertății de exprimare a funcționarilor publici este justificată.

Instanța internațională de la Strasbourg a reținut în mod constant că statul poate restrânge dreptul la libertatea de exprimare a funcționarilor săi în măsura în care punctele de vedere ale acestora privesc sarcinile sau atribuțiile lor profesionale. În asemenea situații, jurisprudența C.E.D.O. se referă și la alte criterii pentru a aprecia dacă măsura restrictivă este proporțională cu scopul legitim urmărit. Astfel, în cazul persoanelor care au statutul de militar, instanța examinează conceptul de „ordine”. Ideea de ordine nu se referă numai la ordinea publică, ci cuprinde de asemenea, și ordinea care trebuie să prevaleze în limitele unui grup social specific. În cazul forțelor armate, „ordinea” impusă prin regulamente are un aspect deosebit de important și poate să impună militarilor să nu submineze disciplina militară, inclusiv prin materiale scrise. În consecință, statele au o marjă de apreciere mai largă, iar măsurile respective impuse militarilor privind libertatea de exprimare sunt adecvate scopului legitim urmărit. [20]

Obligația de loialitate politică impusă unui funcționar are o importanță deosebită pentru ordinea constituțională a unui stat. Totuși, revocarea din funcție a unui cadru didactic, pe motivul de lipsă de loialitate față de Constituție, a fost apreciată de C.E.D.O. ca fiind disproporționată, față de scopul legitim urmărit, mai ales că autoritățile naționale aveau și alte alternative sancționatorii mai ușoare. [21]

Libertatea dezbaterii politice constituie un aspect particular al libertății de exprimare. Menținerea și consolidarea democrației pluraliste impune garanții constituționale care să restrângă pentru unele categorii profesionale libertatea de a exercita activități politice. De aceea, interdicția prin Constituție pentru polițiști de a desfășura activități politice respectă principiul proporționalității. [22]

În jurisprudența sa, C.E.D.O. a stabilit că în situațiile în care este în joc libertatea de exprimare a magistraților de rang înalt, drepturile și răspunderile vizate în art.10 paragraful 2 au o importanță specială. „Astfel, este îndreptățit să se aștepte de la funcționarii ordinului judiciar ca ei să uzeze de libertatea lor de exprimare cu reținere, de fiecare dată când este susceptibil să fie puse în discuție autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”. [23] Orice atingere a libertății de exprimare a unui magistrat reclamă o examinare atentă a respectării principiului proporționalității. Premisa acestei analize este existența unei just echilibru între dreptul fundamental al individului la libertatea de exprimare, iar pe de altă parte, interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să acționeze în scopurile enunțate de art.10 paragraful 2.

În cauza mai sus citată, Curtea a constatat că a existat o atingere adusă dreptului reclamantului, un înalt magistrat, la exercitarea libertății sale de exprimare, deoarece autoritățile naționale, criticând conținutul discursului acestuia, i-au adus la cunoștință intenția de a-l sancționa pentru că și-a exprimat în mod liber opinia. C.E.D.O. apreciază că rațiunile autorităților naționale, pentru a justifica atingerea adusă dreptului reclamantului la libertatea de exprimare, nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerința era necesară într-o societate democratică, având în vedere că discursul în litigiu a avut ca obiect probleme de drept constituțional. Chiar dacă se admite existența unei anumite marje de apreciere, reacția autorităților naționale, respectiv îndepărtarea din funcția ocupată a magistratului, nu a fost proporțională cu scopul urmărit și prin urmare art.10 din Convenție a fost încălcat.

Libertatea de exprimare cuprinde și exprimarea artistică. Instanța de la Strasbourg a constatat că art.10 din Convenție „include libertatea de exprimare artistică care permite participarea la schimbul public de informații și idei culturale, politice, sociale, de orice natură”. [24]

De cele mai multe ori măsurile restrictive adoptate de autoritățile naționale privind libertatea de exprimare artistică, au avut ca scop legitim protecția moralei sau protecția drepturilor altora. Aplicarea principiului proporționalității în asemenea cazuri implică și caracterizarea conceptului de morală și implicit a posibilității recunoscute statelor de a adopta măsuri restrictive. În acest sens, în mod constant C.E.D.O. a afirmat că statele contractante au o mai mare marjă de apreciere atunci când reglementează problemele susceptibile să ofenseze convingerile intime în domeniul moralei și al religiei. „În materie de morală țările europene nu au o concepție uniformă a exigențelor de protecție împotriva atacurilor la adresa convingerilor religioase.” [25]

Doctrina juridică română și jurisprudența Curții Constituționale și-au adus contribuția, de asemenea, la înțelegerea și garantarea libertății de exprimare.

În doctrină s-a afirmat că, în funcție de tendințele lor, mai autoritare sau mai liberale, reglementările legale în materie de presă se pot grupa, în lumina dreptului comparat, în două sisteme principale: sistemul preventiv și cel represiv. [26] Regimul juridic aplicat în această materie trebuie să respecte principiul proporționalității, în sensul că limitele și condițiile impuse exercitării acestei libertăți trebuie să fie adecvate finalității urmărite de legiuitorul constituant, respectiv protecția libertății de exprimare, dar, în același timp, să nu permită exercitarea abuzivă a acestui drept.

Curtea Constituțională se referă la jurisprudența C.E.D.O. și la dispozițiile Convenției care implică principiul proporționalității. În acest sens, s-a precizat că libertatea de exprimare nu are caracter absolut și, în consecință, are anumite limite juridice. Astfel, stabilirea prin lege a unor restricții sau sancțiuni, sunt măsuri compatibile cu libertatea de exprimare, dacă respectă condițiile impuse de art.10, alin.2 din Convenție. “Este de principiu că unei obligații legale, privind limitarea libertății de exprimare și cu atât mai mult unei obligații de ordin constituțional, trebuie să-i corespundă o sancțiune legală, în cazul nerespectării sale.” [27]

Această interpretare este confirmată și de jurisprudența recentă a Curții Constituționale, Prin decizia nr.183/2004 [28] s-a constat constituționalitatea dispozițiilor art.205 Cod penal, care incriminează insulta. În considerentele s-a reținut că insulta este o infracțiune contra demnității, iar demnitatea omului constituie o valoare supremă conform art.1, alin.(3) din Constituție. Limitele exercitării libertății de exprimare sunt determinate de necesitatea respectării demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei și a dreptului la propria imagine. Încălcarea acestor limite este sancționată prin incriminarea sancțiunii de insultă. Curtea precizează că stabilirea limitelor exercitării unui drept sau a unei libertăți poate fi făcută de legiuitor cu respectarea dispozițiilor art.53 din Constituție, implicit cu respectarea criteriului proporționalității, deși, așa cum se întâmplă și în alte cazuri, instanța constituțională nu îl analizează. Totuși, în decizia citată se fac ample referiri la jurisprudența C.E.DO. pentru a argumenta că restrângerea libertății de exprimare, prin incriminarea de către legiuitor a infracțiunii de insultă, constituie ă măsură necesară într-o societate democratică, adecvată scopului legitim urmărit, respectiv, “protecția reputației sau a drepturilor altora.”

În jurisprudența mai veche, Curtea Constituțională a constatat, în opinia noastră cu deplin temei, constituționalitatea dispozițiilor art.238, alin.1 din codul penal care incriminează fapta de ofensă adusă autorităților. [29] Deși principiul proporționalității nu este invocat în mod explicit, din raționamentul judecătorului constituțional și din ample referiri la jurisprudența C.E.D.O. rezultă că măsura restrictivă privind libertatea de exprimare este necesară și adecvată scopului legitim urmărit, adică protecția demnității și onoarei unui cetățean care îndeplinește o funcție publică. “Tocmai investirea cetățeanului cu o funcție publică atrage nu numai exigențe sporite din partea acestuia, dar și necesitatea unei protecții juridice speciale, întrucât reputația unei asemenea persoane se răsfrânge indirect asupra prestigiului autorității în numele căreia acționează în cadrul legal al atribuțiilor cu care a fost investită.”

Libertatea de exprimare implică și „dreptul la replică”, la rândul său considerat a fi un drept fundamental. Curtea Constituțională a aplicat principiul proporționalității pentru a determina limitele fiecăruia dintre aceste drepturi. În acest sens, Curtea a constatat că reglementarea prin lege a dreptului la replică, "răspunde exigențelor de ordin constituțional cuprinse în Constituție". Analizând limitele dreptului la replică, instanța constituțională aplică principiul proporționalității, exprimat ca raport echitabil între informația pretinsă, defăimătoare și replica dată acestei informații: "Chiar în cazul pertinenței dreptului la replică se pune problema limitelor lui, pentru că este firesc ca între dimensiunile informației pretins defăimătoare și cele ale replicii persoanei lezate să nu existe o vădită disproporție (s.n.), în favoarea celei din urmă, păstrându-se limitele unei replici de dimensiuni rezonabile, concentrate asupra aspectelor cu caracter defăimător, combătute prin replica a cărei publicitate se solicită". [30] Limitele exercitării libertății de exprimare implică principiul proporționalității atunci când sunt determinate de alte valori protejate de normele constituționale. Curtea a decis că "dispozițiile alin. (6) din art. 30 din Constituție au în vedere limitele exercitării libertății de exprimare, acestea neputând să prejudicieze, printre alte valori supreme ale statului de drept, dreptul persoanei la propria sa imagine". [31] În același sens este și jurisprudența C.E.D.O. care se referă la principiul proporționalității în situațiile în care exercițiul libertății de exprimare ar putea fi limitat [32].

Protecția moralei publice constituie unul dintre scopurile legitime care justifică restrângerea libertății de exprimare. Având în vedere acest scop legitim Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 325 din C.pen. care incriminează infracțiunea de răspândire de materiale obscene. [33] Măsura restrictivă este necesară într-o societatea democratică, cu toate că noțiunile “morală publică” și “bune moravuri” au un conținut variabil în funcție de colectivitate și de epocă. Totuși, în toate aceste cazuri există o limită a toleranței manifestărilor, a cărei încălcare trebuie să fie sancționată de legea penală, deoarece drepturile și libertățile fundamentale garantate constituțional nu pot fi exercitate într-un mod contrar bunelor moravuri sau care ar aduce atingere moralei publice. Principiul proporționalității este un criteriu jurisprudențial pentru determinarea acestor limite.

 

IV.  În loc de concluzii (Tăcerea - taina veacului viitor)

Ființa spirituală a omului în profunzimea și interioritatea conștiinței de sine are ceva caracteristic opus exprimabilității dimensiunii sociale a ființei și care denotă primatul spiritului, pentru că în esență conștiința de sine este spirit, față de exterioritate, față de tot ceea ce înseamnă fapte și făptuire. Este vorba de tăcere. Autenticul exprimării conștiinței de sine este tăcerea, care în principiu nu poate face obiectul stării juridice și nici reglementării normative, reprezentând prin excelență o zonă a non-dreptului. Există însă și excepții.

 Filozofii și teologii au vorbit despre „o cunoaștere prin tăcere”. Ne rezervăm pentru un alt material mai multe reflecții în legătură cu concepțiile filozofice și teologice despre tăcere. Aici aducem în atenție câteva maxime pe care le considerăm importante în a aprecia tăcerea ca fiind regăsirea de sine a omului în autenticul ființei sale.

Sfântul Isaac Siriul spunea că „Tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele sunt uneltele lumii acesteia”. Același înțelept afirma că „Este bine să fii prieten cu toți, dar singur în cugetul tău”. Singurătatea cugetului este de fapt tăcerea care nu presupune imuabilitate sau inactivitate, ci cufundarea în adâncul indefinit și infinit al ființei printr-un progres continuu spiritual. Părintele Arsenie Boca identifica zece porunci ale înțelepciunii: „De nouă ori să taci și o dată să vorbești și atunci puțin”. Iar Sfinții Cuvioși Calist și Ignatie spuneau: ”Rugăciunea celor curați este tăcere„

 Aproape paradoxal, fenomenalitatea stării juridice a omului recunoaște și chiar consacră normativ „dreptul la tăcere„ – dreptul inculpatului de a nu da nici o declarație. Mai mult decât atât, „tăcerea„ poate produce efecte juridice. De exemplu, adoptarea unui act juridic prin consens de către un organism colegial sau i se recunoaște, în unele cazuri, valoarea unui consimțământ la încheierea unor contracte, sau achiesare la pretențiile unui terț. Semnificațiile juridice ale „tăcerii” necesită însă un studiu aparte. În contextul celor arătate mai sus ne limităm în a sublinia că, prin excepție, voința umană în plan juridic se poate exprima și prin tăcere, deci, tăcerea este și o realitate fenomenală socială, cuantificabilă juridic, și nu numai o dimensiune a conștiinței de sine, a interiorității ființei umane.

Să dobândim așadar puterea de a tăcea pentru a ne exprima astfel în autenticul ființei noastre, în libertatea pe care aceasta o presupune, în tot ceea ce înseamnă natura socială a ființei noastre.

 

Bibliografie:

• Filocalia,Vol. X, Ed.Humanitas, București, 2006
• Părintele Arsenie Boca – O viață închinată schimbării vieții noastre, Ed. Agaton, Făgăraș, 2012
• Immanel Kant, Critica facultății de judecare, Ed. All, București, 2007
• Ioan Muraru, Simina Tănăsescu – Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H.Beck, București, 2013 
• Frederic Sudre – Drept european și internațional al drepturilor omului , Editura Polirom, Bucureșști ,2007
• Marius Andreescu, Andra Nicoleta Puran, Drept Constituțional, Ed. Sitech, Craiova, 2013.

 

Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Scrisoare către Dumnezeu a unui copil sărac - povestioară - Mihaela Gligan

Nota redacției: În 9 noiembrie, îl prăznuim pe Sfântul Ierarh Nectarie, marele făcător de minuni și vindecătorul de boli. Povestioara din rândurile care urmează surprinde într-un mod sensibil un episod din viața unor copii sărmani, întocmai cu ceea ce însuși Sfântul Nectarie a trăit în copilăria sa, pe când purta încă numele de Anastasie. Sărac, departe de familie, exploatat la munci peste puterile lui, copilul Anastasie a scris o Scrisoare adresată Domnului nostru Iisus Hristos în cer, gasită de un negustor milostiv, care i-a dăruit în chip ascuns lui Anastasie puținele lucrușoare cerute pentru a înfrunta mai ușor iarna grea. Redăm un fragment din Acatistul Sf.Nectarie:

Întrebându-te Hristos în vis care este pricina pentru care plângi, I-ai raspuns a doua zi, scriindu-I ca sărăcia, frigul si foamea întunecă frumuseţea copilăriei tale. Si, din rânduiala dumnezeiască, deschizând scrisoarea ta, neguţătorul Temistocle s-a grabit sa iti trimita cele de trebuinţă, iar tu, văzând cum a răspuns Dumnezeu la cererile tale, L-ai lăudat cu ochii înlăcrimaţi, cântându-I: Aliluia!

desen de Cristina Ionescu-Berechet (sursa)

Scrisoare către Dumnezeu a unui copil sărac

     Vântul şuiera cu putere, rupând crengile fragile ale copacilor neputincioşi. Copilul cu ochi senini se plimba prin camera rece, sperând să se încălzească puţin; pe masa sărăcăcioasă zăcea o foaie mototolită pe care vântul o purtase aproape de căsuţa unde locuia sărmanul suflet şi o jumătate de creion primit de la un vecin mărinimos.

   Salteaua ruptă găzduia o fetiţă de o frumuseţe covârşitoare, învelită cu două pături vechi care o protejau de frigul din încăpere. Plimbarea prin cameră îşi făcuse efectul; după câteva minute, copilul se încălzeşte îndeajuns pentru a-şi duce la îndeplinire ideea ce i s-a născut de câteva zile în sufletul curat.

   Cu sfială se îndreaptă spre masă şi încearcă să îndrepte foaia dar, după câteva încercări nereuşite, renunţă şi, luând jumătatea de creion, începe să scrie:

 ,,Bunului meu Dumnezeu

    Doamne, îţi mulţumesc pentru cele două pături primite de la vecina Anca... datorită acestor pături, surioara mea nu este nevoită să îndure frigul atât de aspru. Este atât de frumoasă, ca un îngeraş; ea mă determină să continuu lupta cu sărăcia, iar Tu îmi dai puterea necesară pentru a răzbi. Doamne, ştiu că Tu mi-ai trimis creionul prin intermediul acelui om bun, iar vântul a primit poruncă de la Tine să îmi aducă această foaie. Îţi mulţumesc, Bunule Dumnezeule!

    Aseară Te-am văzut într-o icoană din biserica unde am intrat pentru puţin timp. Erai atât de blând şi de smerit încât mă simţeam stânjenit, iar zâmbetul Tău dulce... o, zâmbetul Tău mi-a cutremurat inima umplând-o de o dulceaţă de negrăit. Tare mult mi-ar plăcea să fiu acum cu Tine, dar nu o pot lăsa singură pe surioara mea. Îmi amintesc cu dor şi cu dragoste de poveştile pe care mama ni le spunea într-un grai atât de suav şi de frumos seara, înainte de culcare... erau poveşti duioase, cu oameni buni, cu oameni sfinţi, erau poveşti despre Tine, erau poveştile copilăriei mele care mi-au descoperit cel mai frumos dar: pe Tine, Dumnezeule.

    Uneori mă simt singur. Ce prostuţ sunt, nu-i aşa? Ştiu că Tu eşti undeva, lângă mine şi mă priveşti cu iubire iar uneori, poate, mă strângi în braţe şi, chiar dacă nu Te văd, inima mea Te simte sau ar trebui să Te simtă... da, de aceea mă simt singur... inima mea nu Te poate simţi.

   Dumnezeul meu, îţi mulţumesc pentru fiecare bătaie a inimii, pentru bucuria de a trăi şi de a avea astfel şansa de a Te cunoaşte. Învaţă-mă, te rog, să Te iubesc. Cu lacrimi în suflet, copilul Tău.”

  Încheind scrisoarea, o pune într-un plic pe care scrie numele destinatarului. Îşi priveşte surioara şi surâde înduioşat când aceasta zâmbeşte, din când în când, în somn; păşind încet până lângă saltea, se pune în genunchi, sărută fruntea fetiţei după care iese afară din cameră, îndreptându-se spre poştă.

  Vântul rece trecea cu uşurinţă prin hăinuţele subţiri şi rupte, biciuindu-i trupuşorul fraged. După câţiva metri parcurşi, o voce impunătoare îl opreşte.

- Unde te duci, băiete?

 Copilul se întoarce timid. În faţa lui stătea o femeie înaltă, cu ochi negri şi strălucitori ce exprimau un caracter puternic.

- La poştă. Vreau să trimit o scrisoare.

Femeia priveşte plicul din mâinuţele care acum se înroşiseră din cauza frigului.

- Poşta este în drumul meu. Îţi duc eu scrisoarea.

- Dar...

- Nici un ,,dar”. Este prea frig afară şi nu vreau să te îmbolnăveşti.

 După un moment de tăcere, băiatul oftează uşor şi îi dă scrisoarea. Îi mulţumeşte respectuos, retrăgându-se  tăcut.

   Rămasă singură, priveşte scrisoarea care o atrăgea într-un mod inexplicabil. Citind numele destinatarului zâmbeşte suav şi, ascultându-şi inima, începe să citească. Cuvintele au tulburat-o profund, zeci de minute plângând fără încetare.

   Au trecut două zile de la aceste evenimente. Frigul s-a accentuat, pustiind cu răsuflarea sa de gheaţă micul oraş. În camera rece, băieţelul îşi ţinea strâns în braţe surioara, cântându-i încet la ureche versurile copilăriei învăţate de la iubita sa mama.

   Se aud scurte bătăi în uşă; copilaşii se privesc tăcuţi unul pe celălalt. După câteva clipe, curios dar şi precaut în acelaşi timp, băiatul se ridică şi, cu mişcări lente, deschide uşa. Ceea ce vede îi paralizează pentru scurt timp trupuşorul, împiedicându-l să reacţioneze în vreun fel.

   În pragul uşii era o cutie mare pe care scria ,,Din partea lui Dumnezeu, pentru copilul cu lacrimi în suflet.” Nu există cuvinte care să descrie bucuria care a cuprins cele două suflete inocente, lacrimile lor cristaline şi zâmbetele curate ilustrând cel mai bine emoţiile prin care treceau.

    Din spatele unui perete cu aspect neîngrijit priveau doi ochi negri înlăcrimaţi cu sclipiri duioase ce trădau o pace interioară şi o bucurie tainică izvorâtă dintr-un gest mărunt care pentru cei doi copii era un adevărat dar divin. Inima femeii care citise  în urmă cu două zile scrisoarea, se înduioşase atât de mult încât, cu ajutorul acelui băiat, reuşise să-L găsească în inima ei pe Dumnezeu şi, din preaplinul inimii, să dăruiască bucurie. Cu adevărat Dumnezeu lucrează în şi prin oameni, iar fiecare gest frumos pe care îl facem semenului nostru este pentru el un dar de la Dumnezeu, iar pentru sufletul nostru, o mângâiere divină.

 

 

Evenimente. Apeluri. Petitii
Sfinţirea unei troiţe în memoria celor omorâţi în lagărul de la Vaslui (19 oct.2014)

Va invitam la sfintirea Troitei ridicata in memoria celor 32 de legionari asasinati de regimul carlist in Lagarul de la Vaslui.
Troita va fi ridicata langa Biserica Izvorul Tamaduirii din curtea Spitalului Judetean Vaslui si va fi sfintita duminica 19 octombrie dupa Sfanta Liturghie.
Va asteptam pe toti cei care puteti participa si va rugam sa ne contactati pentru alte detalii.

Pe 25 noiembrie 1938 cladirea Sanatoriului TBC Vaslui a fost transformata in lagar pentru legionari de catre regimul Regelui Carol al II-lea. Sute de tineri au fost tinuti in acest lagar in mod abuziv – fara a fi acuzati de vreo infractiune, fara sa existe mandate de arestare pe numele lor, fara sa existe un proces in care sa fie implicati, fara sa existe condamnari judecatoresti sau administrative.
In noaptea de 21/22 septembrie 1939 in baza unui ordin telefonic au fost executati – fara niciun temei legal – 32 de tineri. Intre ei se aflau studenti, elevi, ofiteri, ingineri, poeti, avocati, teologi etc – personalitati de marca ale Miscarii Legionare si ale neamului nostru: Victor Puiu Garcineanu, Ion Antoniu, Ion Belgea, Valeriu Cardu etc.
Dupa regimul dictatorial al Regelui Carol a II-lea a fost ridicat un monument care sa aminteasca de acesta tragedie. Din pacate regimul ateist comunist a distrus monumentul si a incercat sa asterne uitarea asupra celor petrecute.
De aceea consideram ca ridicarea acestei Troite va aduce cinstirea cuvenita celor adormiti, mangaiere rudelor lor care mai sunt in viata si dreptate in istoria neamului romanesc dupa 75 de ani de tacere.
Intre cei internati in lagarul de la Vaslui (care au scapat de cumplita noapte a masacrului) se numara si: avocatul Traian Trifan, Pr Stefan Marcu, filosoful Ernest Bernea, Puiu Traian, Pr Dumitru Balasa, Victor Corbut, Constantin Stoicanescu, Virgil Mateias, pictorul Alexandru Basarab, actorul Ernest Maftei.

Alte detalii va rog sa cititi aici:
http://www.miscarea.net/1-predealul-legionar.htm
http://www.miscarea.net/carpatii-vaslui-lagarul-mortii.htm
http://www.miscarea.net/w/?p=3313

Doamne ajuta!
Cezarina Condurache
www.fgmanu.ro

Comemorarea luptatorilor anticomunisti executati la Jilava (25 oct.2014)

Sambata 25 octombrie 2014, ora 10, va avea loc comemorarea luptatorilor anticomunisti executati la Jilava.
Se va vizita Fortul 13 Jilava si se va oficia un parastas in memoria eroilor parasutati de aviatia americana, executati la Jilava in 30 octombrie 1953 - Alexandru Tanase, Ion Golea, Ion Samoila, Mircea Popovici, Ion Tolan, George Dinca, Vlad Mihai Vasile, Ion Buda, Cosma Ion, Tartler Erich, Corlan Aurel, Ion Iuhasz, Pop Gavrila.

Pentru intrarea in incinta inchisorii Jilava:
Este nevoie de intocmirea unei liste prealabile care sa contina: nume si prenume, serie si numar de buletin. Va rog transmiteti datele cat mai curand posibil.
Totodata este nevoie ca toti cei prezenti la fata locului sa aiba asupra lor buletinul sau un alt act de identificare.

Pentru cei care doresc transport:
Autocarul va pleca la ora 09:00 de la Schitul Magureanu – langa Cismigiu.
Costul transportului va fi in jur de 10/12 ron/persoana – se achita la fata locului.
Cei care au nevoie de transport sunt rugati sa confirme acest lucru cat mai repede.

Detalii despre legionarii parasutati puteti citi aici:
http://www.miscarea.net/procesul-legionarilor-parasutati.htm
http://www.miscarea.net/verca-parasutati.htm
http://www.miscarea.net/w/?p=2982
http://miscarea.net/geek/article.php?story=20081206014036645
http://www.gazetademaramures.ro/eroii-rezistentei-anticomuniste-parasutati-in-inchisoare-7193
 

Comemorare si parastas la Rasnov (1 noiembrie ‏ 2014)

Sambata 1 noiembrie 2014, ora 12, va avea loc comemorarea anuala de la Rasnov.
Parastasul se va oficia, ca in fiecare an, in fata Monumenului ridicat in cimitirul Rasnov.

La Rasnov au fost asasinati si inmormantati 7 eroi legionari. Acestia se aflau internati in stare destul de grava la Spitalul Militar Brasov. Sanatatea lor se subrezise in lagarele de la Miercurea Ciuc si Vaslui si in temnita Ramnicu Sarat unde autoritatile ii tinusera internati fara nici o baza legala mai bine de un an. In noaptea de 21/22 septembrie 1939 au fost ridicati din Spital, incarcati intr-o duba cu care au fost dusi la Rasnov unde s-a petrecut asasinatul.

Legionarii ucisi la Rasnov – scurta prezentare:
- Traian Cotiga - comandant legionar, avocat, presedinte al Uniunii Nationale a Studentilor Crestini din Romania (1935), parlamentar (1937)
- Emil Siancu - comandant legionar, capitan, cunoscut aparator al motilor, seful Garzilor Nationale din Alba Iulia (1918), parlamentar (1937)
- Grigore Pihu - comandant legionar, seful judetului Durostor, economist al BNR (pana in 1938), parlamentar (1937)
- Eugen Ionica - comandant legionar, inginer-chimist si doctor in stiinte al Universitatii din Paris, conferentiar universitar, organizatorul Laboratorului de chimie al Monetariei Statului, seful Asociatiei Prietenii Legiunii
- Iuliu Susman – instructor legionar, absolvent al Scolii de Comert, functionar in Ministerul Apararii Nationale, seful Corpului Muncitorilor Legionari sector III Bucuresti
- Gheorghe Proca – functionar, membru in Comandamentul de Prigoana, colaborator apropiat al lui Horia Sima
- Ion Herghelegiu - comandant legionar, avocat, seful judetului Neamt, finul si prietenul apropiat al Capitanului

Marturia unor supravietuitori ai masacrului de la Spitalul Militar se poate citi aici:
http://www.miscarea.net/1-cine-au-fost-victimele.htm

Doamne ajuta!
Cezarina Condurache
www.fgmanu.ro

O nouă ediție a Târgului Național de Carte și Revistă Religioasă - Sibiu, 6-9 noiembrie

Cititorii sunt aşteptaţi în perioada 6-9 noiembrie, la Biblioteca Judeţeană ASTRA din Sibiu, unde va avea loc cea de a 14-a ediţie a Târgului Naţional de Carte şi Revistă Religioasă, unica manifestare de acest gen din România, a anunţat organizatorul evenimentului, Asociaţia Scrispus, conform Agerpres. La târg participă edituri de carte religioasă din Sibiu, Bucureşti, Iaşi, Deva, Bacău, Galaţi, Făgăraș şi Ploieşti, care îşi vor lansa cărţi în prezenta autorilor şi editorilor. De asemenea, vor avea loc concerte corale, dezbateri şi mese rotunde, expoziţii şi ateliere de creaţie, tombole cu premii. Majoritatea editurilor au anunţat că vor practica reduceri. Deschiderea oficială va avea loc joi, 6 noiembrie, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului. Accesul publicului la toate evenimentele din cadrul târgului este gratuit, programul de vizitare fiind între orele 10:00-20:00.

CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Maxime si cugetari patristice (vol. 1 - Sfantul Ioan Gura de Aur) - Protos. Teodosie Paraschiv (CARTE)

Cu toate ca stiinta si tehnica au avansat intr-un mod pe care oamenii de acum saisprezece secole nici nu si-l puteau imagina, suntem tot mai instrainati unii de altii, mai putin liberi si tot mai bolnavi, atat trupeste, cat si sufleteste. Sfantul Ioan Gura de Aur ne vine in ajutor cu scrierile sale si ne indruma cum sa depasim stresul si cum sa traim o existenta plina de sens. Chiar daca viata este o lupta, ea poate fi dusa in liniste. Un adevarat manual de dezvoltare personala si duhovniceasca pentru oricine il deschide, volumul de fata contine 927 de citate, grupate in peste 300 de teme, constituind si un instrument de lucru pentru preoti, in activitatea lor pastoral‑misionara, iar pentru studentii teologi, in studiu si cercetare.

 Detalii despre carte / COMANDA

Parintele Arsenie Boca in Arhivele Securitatii. Anchetele, canalul si persecutia vol. II - (Prislop, 1950-1959) - Opis de documente - Florin Bichir, Romeo Petrasciuc (CARTE)

Cel de-al doilea volum al trilogiei Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității. Opis de documente se pliază pe perioada cea mai tumultoasă a Sfântului Ardealului, și anume pe cea în care Părintele Arsenie e vremelnic statornicit la Prislop (1948-1959), de unde va și începe cumplitul calvar al detențiilor.
De altfel, perioada aceasta e și cea mai sârguincios urmărită de organele de securitate, dosarele personale însumând sute de pagini și implicând un aparat opresiv uman și logistic impresionant.
În acest sens, am redat sistematic, integral, și de această dată, documentele aflate în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) referitoare la această perioadă, optând pentru o structură cronologică a derulării evenimentelor și a reflectării lor în monitorizarea obiectivului în discuție.
Totodată, am inserat și o serie de date calchiate pe aceeași perioadă, aflate în dosarele personale de Securitate ale altor personaje care, într-un fel sau altul, au interacționat cu Părintele Arsenie Boca și ale caror mărturii au valoare de document.

 

Sfântul - Maria Pastourmadzis (CARTE

   Ingerii, acesti slujitori ai slavei lui Dumnezeu, au coborat deasupra colibei parintelui Visarion si si-au deschis pergamentele lor cu vietile sfintilor. Calendarul arata data de 24 august. Oamenii de pe pamant si cerul intreg sarbatoreau pe un sfant. Il chema Dionisie si era din Zakinthos, a fost ranit si a iubit si a suferit si l-a iertat pe ucigasul fratelui sau.
     Si ingerii au deschis un nou pergament si au scris: „24 august, astazi, multi ani mai tarziu, un alt sfant, diferit de Sfantul Dionisie, dar care L-a iubit pe acelasi Dumnezeu, a implinit acelasi cuvant al Evangheliei, a fost ranit in aceeasi lupta, a suferit, dar a si iubit, un alt sfant, identic cu cel dinainte, l-a iertat pe fratele sau, criminalul”, au scris ingerii si au infasurat pergamentul, ca sa il duca la Dumnezeu.
Iar coliba stralucea, stralucea...
Slava Ţie, Doamne! Amin.

 Detalii despre carte / COMANDA

 

Descarca oferta de CARTI la zi de la toate editurile ortodoxe din tara (2500 de titluri), precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Descarca oferta Editurii Agaton reducere 30%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă (se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).   www.agaton.ro                                  - Libraria "Cartea ortodoxa prin posta" (2000 de carti; 45 de domenii) www.poruncaiubirii.agaton.ro  - Revista ortodoxa online www.biblioteca.agaton.ro            - Biblioteca ortodoxa - eCarti si cugetari www.forum.agaton.ro                    - Forum ortodox www.edituraagaton.ro                   - Editura Agaton www.rugulaprins.go.ro                  - Site al Asociatiei ORTOPRAXIA "Fericit cel ce citeste… caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3) Periodicitate: lunar

Revista Porunca Iubirii apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului Editor Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) 0740054256; revista@agaton.ro Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese Director: Ioan Cismileanu Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula Redactori Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean ---------------------- ISSN 2344 - 0619 ISSN-L 1453 - 7567