Descarca Revista
   


"
Apărător neînfricat al credintei si patriei străbune, mare ctitor de lăcasuri sfinte, Stefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne izbăvească din nevoi si din necazuri" -

 

Iulie 2013

Stefan cel Mare si Sfânt Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
România între UE şi EUrasia
Sfântul Sinod susţine definirea în Constituţia României a familiei întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) consideră întemeiată decizia autorităţilor române de a nu înregistra un sindicat al preoţilor
ÎPS Streza: Familia este relaţia dintre bărbat, femeie şi copil, nu dintre soţi
Viitorul relaţiei Religie-Politică, respectiv Biserică-Stat
Cum Vestul chiar l-a pierdut pe Dumnezeu. Declinul familiei şi declinul religiei.
Ştiri externe pe scurt (iulie 2013)
Ştiri interne pe scurt (iulie 2013)
Mitropolia R. Moldova, acuzată de compromis politic
Fratele nostru Costel Condurache a plecat la Domnul
Căsătoria creştină izvorăşte din Rai
Ceea ce este da, da, şi ceea ce este nu, nu (Mt. 5, 37)
Sf. Ioan Botezătorul nu este reîncarnarea Sf. Prooroc Ilie. Eresul reîncarnării.
Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu maica Siluana şi Picu Ocoleanu (9). Despre Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească.
Să zidim biserici!
Cum putem păstra roadele vieţii duhovniceşti dobândite prin Sfintele Taine
Rugăciune de pocăinţă către Născătoarea de Dumnezeu
Ministrul de Externe Titus Corlăţean critică politica UE de nediscriminare sexuală şi ne dă soluţia pentru România: ascultarea de Dumnezeu!
Ortodoxie şi identitate românească
Google&Bilderberg – viitorul Big Brother sau Gog din ţara lui Magog
Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul (poezie)
Cartea neagra a revolutiei franceze (CARTE)
Dialoguri liturgice. Raspunsuri la probleme liturgice (5 vol.) - Ioannis Foundoulis (CARTE)
Semnele vremurilor din urma. Marturiile monahilor si ale inchinatorilor - Cuv.Paisie Aghioritul (CARTE)



Tema lunii
România între UE şi EUrasia - Cristina Roman
 
„Peste noapte apar fel de fel de grupuri, „societăţi discrete” care vor să salveze România. Unii vor s-o integreze în U.E. cât mai bine, alţii s-o dezintegreze cu totul tolerând şi emancipând patimi… Unii fac disensiuni şi jocuri politice, alţii montează masele de oameni împotriva Bisericii. Niciunii nu spun că vor doar să se înfrupte, că vor puterea, toţi murind de grija sărmanei ţărişoare, care de fapt, nu prea are nevoie decât de un singur lucru: să fie lăsată în pace, încredinţată deplin în mâinile neobosite şi curate ale Domnului, care e singurul ce poate reface unitatea întregului. Toţi se gândesc să schimbe ţara-lumea, dar nimeni nu se gândeşte să se schimbe pe sine!” (Ieromonah Hrisostom Filipescu)
Aproape simultan, în luna iunie, au fost prezenți la București generalul rus Nikolai Patruşev, şeful Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse și şeful CIA, John Brennan, pentru întrevederi separate cu Traian Băsescu şi şefii serviciilor secrete româneşti. Imediat după acestea, ministrul român de externe Titus Corlăţean a mers în vizită la Moscova, iar preşedintele Băsescu la Chişinău. Între ele, a avut loc vizita prim-ministrului Ponta în China şi a premierului moldovean la Bucureşti, iar a ministrului de externe moldovean la Moscova.
Mass media a comentat pe larg despre „deschiderea relaţiei cu Rusia”, despre „întoarcerea României spre Est”, despre faptul că „se întâmplă ceva în relaţiile româno-ruse”. Ca majoritatea analiştilor, nu „cumpărăm” nici noi comunicatele de presă seci şi limbajul de lemn ce caracterizează deseori diplomaţia. Conştienţi că nu dispunem de informaţii din spatele cortinei, vom îndrăzni totuşi să oferim un punct de vedere cu privire la recentele mutări pe tabla de şah a geopoliticii româneşti, deoarece ele sunt indisolubil legate şi de viitorul relaţiei Biserică-Stat. Este vizat viitorul ortodoxiei şi al BOR ca biserică naţională şi în contextul în care, conform prognozelor, în anul 2100, România va avea doar 8 milioane de cetăţeni. Parafrazându-l pe Sf. Apostol Petru, întrebăm şi noi: Quo vadis, Românie? Spre Vest, Spre Est? Spre a te răstigni din nou?
În timp ce Uniunea Europeană se adânceşte în crize (economico-financiare, imobiliare, demografice, energetice, ecologice, morale etc.), dincolo de graniţa sa estică prinde contur Uniunea Euroasiatică sau Eurasia (ce va fi creată la 1 ianuarie 2015, dar nu pe baze ideologice, ci economice şi sociale). Cam aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie, unde centrul decizional devine Rusia, iar viitoarele state membre, cele din fostul bloc sovietic şi comunist. Drept care, Rusia a (re)început să arunce momeli României. „Coincidenţa” face că în această toamnă, la Summit-ul european de la Vilnius, este planificată semnarea Acordului de Asociere şi Acordului de Liber Schimb între R. Moldova şi Uniunea Europeană, pas premergător integrării europene. Republica Moldova are din start avantajul că toată legislaţia UE şi mai ales aquis-ul comunitar obligatoriu de implementat de autorităţile de la Chişinău, există deja traduse în limba română ca urmare a integrării ţării noastre în UE în anul 2007.
Politologul Aleksandr Dughin, considerat mentor şi geostrateg al preşedintelui Putin, afirma prin intermediul oficiosului de la Moscova, Vocea Rusiei, chiar înaintea vizitei ministrului român în Rusia: ”Proiectul eurasiatic, Comunitatea Economică Eurasiatică, începe să capete popularitate. Din ce în ce mai multe ţări din spaţiul ex-sovietic devin interesate de acest proiect. La fel, există interes din partea unor ţări din Europa de Est şi ţări cu influenţă la nivel regional, adică Turcia şi Iranul. Grecia se gândeşte posibilitatea ieşirii din Uniunea Europeană. Despre posibilităţile apropierii de Comunitatea Economică Eurasiatică vorbeşte premierul maghiar Viktor Orban. În fond, proiectul eurasiatic este o stea în ascensiune pe când Uniunea Europeană este o stea căzătoare… Veţi vedea că a treia verigă a lanţului regional al apropierii de noua alianţă va fi România. Mai mult, intrând în această uniune, România s-ar putea uni cu Moldova în care s-a fi reintegrat Transnistria. Toată lumea ar avea de câştigat!
Mai mult, expertul rus face un elogiu la adresa culturii şi civilizaţiei româneşti, pe care Uniunea Europeană nu le-ar aprecia pe măsură şi încheie apoteotic aducând ca argument identitatea de religie a popoarelor rus, român şi moldovean: „În Europa există o percepţie negativă şi injustă a românilor. Ei nu sunt bineveniţi ca oaspeţi. Lor nu li se deschide spaţiul Schengen. Un popor întreg este judecat în baza a câtorva cazuri de corupţie. Este o situaţie dizgraţioasă pentru o ţară care posedă o măreaţă cultură ortodoxă, o cultură pe care o consider o veritabilă perlă a culturii europene a secolelor XIX-XX. În realitate, societatea românească este una dintre societăţile europene care sunt cele mai interesante, cele mai intelectuale, cele mai apropiate faţă de noi. (…) ”Cred că integrarea României în spaţiul eurasiatic poate avea loc sub zodia identităţii culturale ortodoxe. În cadrul Comunităţii Eurasiatice această ţară îşi va putea rezolva problemele economice şi teritoriale, dar mai mult, va fi acceptată cu bucurie, va fi apreciată la justa valoare şi va fi tratată ca un partener egal, ca un partener apropiat din punct de vedere civilizaţional. Acest aspect este foarte important pentru conştiinţa naţională.” (Aleksandr Dughin)
Este adevărat, există şi în România ameninţarea dictaturii minorităţilor, Biserica având de suferit de pe urma celor sexuale. În absenţa unei atitudini categorice a BOR şi a credincioşilor ortodocşi majoritari de opoziţie faţă de legalizarea căsătoriilor homosexuale şi adopţiilor de copii de către cuplurile gay, actualii conducători politici vor duce mai departe proiectul impus din exterior de „nediscriminare” pe criterii sexuale. Au spus-o fără menajamente atât preşedintele, cât şi premierul. Ori, preşedintele rus dă legi prin care interzice homosexualilor să înfieze copii din această ţară. Propaganada homosexuală se pedepseşte în Rusia cu închisoarea. Biserica Ortodoxă Rusă este vocală şi fermă. Deunăzi, Vladimir Putin a declarat că „Biserica Ortodoxă Rusă este un partener natural al puterii politice” şi că „… în momentele cele mai critice ale istoriei noastre, poporul nostru s-a întors la rădăcini şi la valorile spirituale”. Totuşi, după cum comentează şi fraţii noştri de la Război întru Cuvânt, „să nu se amăgească cineva că Rusia este eliberatoarea ţărilor ortodoxe de sub jugul LGBT al UE-SUA-NATO. Dacă România nu ştie să îşi gândească (dar tocmai asta e descurajat în mod sistematic la noi) în mod realist “nevoile, săracia şi neamul“, adică pur şi simplu poziţia sa geopolitică, mizele supravietuirii sale ca stat şi popor, dacă nu are un proiect propriu, fundamentat pe datele sale culturale proprii, atunci apropierea de Rusia nu ne poate face bine, deoarece vom fi pentru Moscova nu popor de fraţi ortodocşi, ci parte a unui menu de negociat cu celelalte imperii sau puteri: SUA, Germania etc., pe principiul daca nu pot să o stăpânesc singură, măcar  să mă înfrupt şi eu cu ceva din ea.  Până la urmă, peste toate, chiar asta suntem, deocamdată: parte din menu, nu parte în negocieri.”
Basarabia e România. Ne urmăreşte această afirmaţie-adevăr în conştiinţa colectivă, dar şi ca simpli călători prin ţară, scrisă fiind vizibil pe capete de pod, ziduri, panouri, ca şi cum cineva ar vrea să se asigure că nu uităm: Basarabia e România. Iar Mitropolia Basarabiei este parte a Patriarhiei Române. Ar mai putea fi aşa într-o Moldovă integrată în Uniunea Asiatică? Dar o Moldovă integrată în Uniunea Europeană împreună cu o Transnistrie veşnic condusă de ruşi, nu ar fi ca un cal troian? Nu ne miră atunci că în ziare se scrie despre o „bătaie pe tinerii basarabeni” între România şi Rusia. Oferta noastră: cetăţenie română, burse de studii, cărţi şi schimburi culturale, programe comune de cercetare între universităţi. Biserica Ortodoxă Română a oferit sute de mii de cărţi în limba română şcolilor şi parohiilor de peste Prut. Ambasadele României sunt asaltate de cereri de redobândire a cetăţeniei române de către cetăţeni moldoveni. Paşaportul românesc le garantează libera circulaţie în Uniunea Europeană, dreptul la muncă, studii şi un trai mai bun, ferit de umbrela rusească. Ce cealaltă parte, tancuri şi atacuri armate dincolo de Nistru, refuzul încăpăţânat al Rusiei de a da curs angajamentului internaţional de retragere a trupelor, semnat la Istanbul în 1999 şi deja anunţată integrare a Transnistriei în Uniunea Euroasiatică.
Am vrea să putem spune că România tace şi face şi că unirea cu Basarabia este doar o chestiune de timp, în fapt cele două ţări surori nefiind cu adevărat despărţite niciodată sufleteşte. Aşteptăm ca învăţând din lecţiile istoriei România să îşi apere punctual interesele, fără a trebui ca pentru asta să schimbe brusc şi radical orientarea politică cu consecinţe dezastruoase. O ţară este curtată până este integrată. Luna de miere devine rapid exploatare nemiloasă. Cazul Greciei este deja notoriu.
Pr. Constantin Sturzu scria într-un articol pentru doxologia.ro: „… ştim bine că "Moscova nu crede în lacrimi". Istoria ne este cel mai bun pedagog în acest sens. Dar dacă responsabilii de acest proiect (încă) numit Uniunea Europeană nu se vor trezi la timp şi nu vor ţine cont de specificul, de doleanţele şi de sensibilităţile românilor, pe viitor orice este posibil. Chiar şi ceea ce acum pare o utopie. Faptul că domini spaţiul politic şi pe cel mediatic îţi poate crea iluzia că eşti stăpân pe situaţie şi că poţi forţa nota oricât doreşti. Că poţi dicta schimbări chiar şi împotriva voinţei majorităţii. Altfel nu se explică unele decizii care scot din sărite (ca să folosesc un eufemism) majoritatea populaţiei din această ţară. Însă întotdeauna "mămăliga" explodează când te aştepţi mai puţin.”
Câteva considerente geopolitice şi geostrategice:
Deşi expusă publicului ca un succes al diplomaţiei româneşti, reluarea după patru ani a contactelor dimplomatice la nivel de ministru al afacerilor externe în relaţia bilaterală cu Rusia, se datorează exclusiv pasului înainte făcut de Moscova. Precipitarea evenimentelor politice în zonă (între care paşii pro-europeni ai Moldovei, Ucrainei, Georgiei; preconizata exploatare de către România a gazelor de şist şi a gazelor din Marea Neagră) a determinat Rusia să reînceapă un joc geopolitic în jurul celui mai fierbinte subiect: Basarabia.
Exploatarea Ortodoxiei în interes politic. Geostrategul rus citat mai sus, A. Dughin vede în panortodoxism o pârghie pentru relansarea soft a dominaţiei ruseşti, dar ignoră că ierarhii BOR şi-au cam făcut studiile în Vest, unii dintre ei chiar sub regimul comunist, în frunte cu actualul Părinte Patriarh Daniel. Formulările lui Dughin sunt într-un limbaj mai degrabă pentru românul de rând decât pentru elite, preluarea şi citarea lui imediată şi pe larg în mass media româneşti, ne duc cu gândul la o tentativă de manipulare a maselor şi trezirea de nostalgii. Se face un soi de şantaj sentimental, atingându-se subiecte sensibile precum perceperea negativă a românilor  în străinătate, tratarea României ca o ţară „de mâna a zecea” de către UE,  prin privatizările opace, impunerea din exterior a noi reguli de morală, inacceptabile pentru creştinul ortodox etc.
Din reală convingere sau poate în pregătirea vizitei la Moscova, ministrul de externe Corlăţean definea acum câteva săptămâni standardele europene privind minorităţile sexuale ca fiind „total greşite” şi îndemna la împotrivire pentru că „fundamentul nostru este creştin”. Discursul lui a făcut notă discordantă în mediul politic românesc, dar s-a armonizat cu punctul de vedere rusesc.
Rusia pune presiune pe Moldova. În timp ce România a fost abordată de „mierla” rusească prin acel laudatio al lui Dughin, Republicii Moldova i se cer explicaţii prin vocea ministrului de externe rus cu privire la apropiata semnare a acordurilor cu UE: acestea vizează implicaţiile asupra schimburilor comerciale, energetice şi migraţionale moldo-ruse. Limbajul gazetăresc vorbeşte despre şantaj adresat de Moscova Chişinăului, pe care îl vor integrat în Uniunea Euroasiatică. Pentru „soluţionarea” conflictului îngheţat din Transnistria, Lavrov îndeamnă diplomatic Chişinăul şi Tiraspolul la „a nu mai exista acţiuni unilaterale” de escaladare a situaţiei şi încetinire a negocierilor. Limbajul diplomatic e contrazis de realitatea că nicio acţiune a separatiştulor de la Tiraspol nu se face fără coordonare cu Moscova şi conform cu interesele ei.
Schimbarea discursului politic al preşedintelui Băsescu vis-a-vis de Rusia. La Chişinău, Traian Băsescu a dat dovadă de ponderaţie şi calcul când a afirmat într-un interviu pentru România Liberă că nu se aşteaptă la provocări pregătite de Moscova în Transnistria sau Găgăuzia pentru a bloca semnarea de către Chişinău a Acordurilor de asociere cu UE: “provocări din partea Moscovei nu cred. Moscova este capitala unui stat care se respectă prea mult ca să vină în zona provocărilor organizate şi susţinute de stat”. Acelaşi Traian Băsescu afirmase în anii anteriori că Rusia manifestă „ostilitate” faţă de România şi este posibil să intrăm în conflict armat privind Transnistria.
În acelaşi interviu ne atrage atenţia o afirmaţie aparent contradictorie: „Nu, categoric UE nu va mai repeta eroarea pe care a făcut-o în cazul Ciprului, dar speranţa că problema transnistreană se va rezolva, există şi nu am niciun motiv să fiu pesimist, cu atât mai mult cu cât nu mâine se pune problema integrării Republicii Moldova. Este vorba despre un proces îndelungat. Abia se parafează Acordul de Asociere, în România a durat 10 ani de la semnarea acestui acord şi primirea în UE. Timpul lucrează şi sper că lucrează în favoarea Moldovei”. Cu alte cuvinte, sprijinim integrarea R. Moldova în UE, sprijinim integritatea teritorială a R. Moldova, dar dacă Transnistria va fi în continuare sub controlul trupelor ruseşti, UE „nu va repeta greşeala Cipru” (n.n. stat integrat în UE în 2004, deşi o treime din insulă este sub controlul armatei turce.) Unii îşi amintesc şi afirmaţia mai veche a lui Traian Băsescu despre extinderea Uniunii Europene în următoarele decenii „până la Nistru”, ceea ce ar însemna excluderea Transnistriei.
Summit-ul 2013 de la Vilnius, şampanie pentru Moldova şi Ucraina, pelin pentru Moscova. Şi Ucraina aşteaptă să semneze, alături de R. Moldova, acordurile de asociere şi liber schimb cu UE, în această toamnă la Vilnius. Rusia va pierde astfel din influenţa asupra acestor foste ţări membre ale URSS şi va suferi şi o pierdere de imagine. Să nu mai vorbim despre faptul că summit-ul însuşi are loc tot într-o fostă republică sovietică, actualmente membră UE, împreună cu restul Ţărilor Baltice. Asistăm la o tentativă a Rusiei de a camufla aceste pierderi prin diferite stratageme: umflarea avantajelor aderării la Uniunea Euroasiatică, folosirea Transnistriei conform cu interesele politice de etapă sau pe termen lung, reluarea dialogului cu Bucureştiul în afara chestiunilor dureroase, între care Tezaurul nostru sechestrat la Moscova, dominarea pieţei energetice şi exploatării gazelor naturale.
Strategia României: să tragă jarul pe turta ei. Opiniile analiştilor politici din România converg către a sfătui politicienii să fie precauţi în schimbarea macazului de la Vest la Est. Sigur, diversificarea şi extinderea cooperării comerciale, economice, tehnologice, culturale etc., sunt salutare, necesare şi încurajate. Nu trece neobservată totuşi, agenda pro-moscovită a guvernării USL despre ale cărei propuneri de modificare a Constituţiei se spune că ar transforma ţara într-o dictatură parlamentară. Ori, pe fondul informaţiilor despre o programată integrare a Bulgariei şi Ungariei în Uniunea Euroasiatică, speculaţiile că şi România va face acest lucru nu sunt neîntemeiate, mai ales dacă ar primi la schimb, de exemplu, unirea cu Basarabia.
Iată opiniile a doi comentatori politici autohtoni: În Revista 22, citim, sub semnătura Melaniei Cincea, că "un deputat PSD, Bogdan Diaconu, scria pe pagina oficială a Radio Vocea Rusiei: 'Asia nu e condusă în­să de prietenii lui Băsescu. (...) Nu am știut, când am văzut derularea turneului asiatic, că această ieșire din izolare a României și faptul că a redevenit o țară, depășind statutul de co­lonie, va stârni un asemenea cuib de vi­pere'. Cu o zi înainte de începerea vizitei în Chi­na, acelaşi deputat scria, tot pentru pagina postului de radio guvernamental rusesc pentru străinatate: 'Cred că turneul asiatic al pre­mie­rului reprezintă numai începutul unei noi vi­zi­uni a politicii externe'. Opiniile d-lui Diaconu nu par simple articole de presă", comentează autoarea articolului, intitulat: "Va fi pusă România pe o altă linie strategică?"
În paginile României Libere, Sabina Fati notează: "La Moscova şi la Beijing s-au jucat în ultima săptămână cărţi importante pentru viitorul României. Noi axe de politică externă i se oferă acum Bucureştiului, axe care pot completa politicile occidentale, le pot concura sau chiar le pot submina, în funcţie de viziunea sau interesele de moment ale liderilor români."
Vocea Americii. Istoricul american Larry Watts, spune: „Obsesiile strategice ale ruşilor blochează şi acum relaţiile dintre România şi Moldova. „Calea lui Dughin este un dead-end (o fundătură, trad.n)”. Se vorbeşte deja de câţiva ani despre declinul ca superputere mondială al SUA, în favoarea ţărilor BRIC (Brazilia, Rusia, India China). Se fac ironii pe seama rugăminţilor adresate de B. Obama lui V. Putin de sprijin în campania pentru prezidenţiale, care au „scăpat” în presă şi despre care se spune că au fost patetice şi promiţătoare. Este posibil ca România să fie la mijlocul acestui schimb „reciproc avantajos/ win-win situation” între Rusia şi SUA, între scutul american şi tancurile ruseşti din Transnistria.
Chestiunea energetică. Resursele naturale îi permit României nu numai independenţă energetică, ci chiar posibilitatea de a fi furnizor extern. Din acest punct de vedere, România ar trebui să fie un actor strategic în zona Mării Negre şi să facă asocieri profitabile pentru exploatarea zăcămintelor, împăcând deopotrivă capra ecologistă cu varza capitalistă. În legătură cu intrarea pe piaţa din România a gigantului rus Gazprom, Traian Băsescu a spus la Chişinău: “E binevenit dacă vine direct, nu prin alte companii: avem conductă la Isaccea și poate veni direct. Se poate vinde gaz direct pe piața românească, nu prin intermediari.” Băsescu a mai declarat pentru Europa Libera că o promisiune în acest sens din anul 2008 a liderului rus, Vladimir Putin, „a fost o declarație ironică pe care nimeni nu a înțeles-o. Eu știam despre ce este vorba, în opinia Moscovei, Ucraina nu plătea pentru gazul primit, nu știu care era realitatea, și atunci Putin a spus: dăm României gaz, că plătește, și mai departe poate să-i dea România Ucrainei.” Totodata, Basescu mai considera ca in spinoasa problema a gazului se va mai negocia “vreo doi-trei ani, că după aceea nu mai negociază nimeni, fiindcă vom scoate gaz din Marea Neagră și negocierile se închid în 2016-2017.”
Din ecuaţia culoarelor energetice nu trebuie să lipsească ajutarea Moldovei de a nu mai fi dependentă de gazele ruseşti şi centrala electrică din Transnistria. Efortul ar fi uriaş, însemnînd chiar construirea propriilor conducte care să ducă gazul la beneficiarii moldoveni, pentru că reţeaua de transport actuală este controlată de ruşi. Sunt ipoteze în care nu putem fi încrezători pe termen scurt dacă ne gândim cît timp ne ia să construim doar câteva autostrăzi…



ACTUALITATEA religioasă
Sfântul Sinod susţine definirea în Constituţia României a familiei întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
În zilele de 4 - 5 iulie 2013, la Palatul Patriarhiei, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Dintre hotărârile luate menţionăm:
 
-    În contextul dezbaterilor publice din ultimul timp referitoare la proiectul de modificare a Constituţiei României, Sfântul Sinod susţine definirea în legea fundamentală a „familiei ca elementul natural şi fundamental al existenţei şi dezvoltării  societăţii, care se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor şi beneficiază de sprijin şi ocrotire din partea statului şi a societăţii”.

-    În urma analizei şi evaluării rezultatelor finale ale recensământului populaţiei României din anul 2011, Sfântul Sinod a aprobat un nou program pastoral-social  - metode şi mijloace de întărire a pastoraţiei la nivel local (eparhial), regional (mitropolitan) şi naţional. Biserica Ortodoxă Română va intensifica pastoraţia în rândul credincioşilor cu scopul conştientizării şi apărării instituţiei familiei naturale şi tradiţionale, pentru diminuarea numărului divorţurilor, a avorturilor, a violenţei domestice, a abandonului copiilor etc.

-    Eparhiile Patriarhiei Române vor susţine iniţiativa cetăţenească europeană Unul dintre noi, care are drept scop ridicarea nivelului de protecţie juridică în Uniunea Europeană  a demnităţii, a dreptului la viaţă şi a integrităţii  fiecărei fiinţe umane de la concepţie.

-    Sfântul Sinod a luat act cu apreciere şi bucurie de multiplele activităţi ale eparhiilor din diaspora română, pentru păstrarea şi promovarea spiritualităţii româneşti.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române
05.07.2013


Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) consideră întemeiată decizia autorităţilor române de a nu înregistra un sindicat al preoţilor - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
În ziua de 9 iulie 2013, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg a comunicat hotărârea definitivă nr. 2330/09 în cauza Sindicatul «Păstorul cel Bun» contra României şi a decis că Statul român nu a încălcat dreptul la libertatea de asociere atunci când a respins înregistrarea unui sindicat al preoţilor în anul 2008.
 
În motivarea  hotărârii, Marea Cameră a CEDO consideră că statul român a respectat principiul autonomiei comunităţilor religioase din România şi obligaţia de neutralitate religioasă enunţată de articolul 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului când nu a admis înregistrarea unui sindicat al preoţilor. Marea Cameră a CEDO apreciază drept rezonabilă decizia Curţii de Apel Craiova care a considerat că înfiinţarea unui sindicat al preoţilor reprezintă un risc real de încălcare a principiului autonomiei Bisericii, stipulat în Constituţia României (art. 29) şi Legea Cultelor nr. 489/2006 (art. 8).
 
Instanţa europeană de la Strasbourg reţine faptul că în România principiul autonomiei comunităţilor religioase este cheia de boltă a relaţiilor dintre Stat şi Cultele recunoscute şi, ca atare, deciziaStatului român de neînregistrare a sindicatului preoţilor a fost întemeiată. În concluzie, hotărârea  nr. 2330/09 a Marii Camere a CEDO ţine cont de autonomia şi libertatea cultelor precum şi de Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. În acelaşi timp, decizia CEDO confirmă specificul vocaţional al preoţiei care este incompatibil cu acţiunea sindicală, deoarece preoţia este o misiune liber asumată pe care Biserica o încredinţează celor care au răspuns la chemarea ei. 

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE
09.07.2013


ÎPS Streza: Familia este relaţia dintre bărbat, femeie şi copil, nu dintre soţi
ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, a atacat dur noul proiect de revizuire a Constituţiei României potrivit căruia familia este "relaţia dintre soţi" pe motiv că această formulare ar putea include şi cuplurile de homosexuali şi lesbiene. Prezent duminică, 14 iulie a.c., la sfinţirea bisericii din Şmig, judeţul Sibiu, IPS Laurenţiu Streza le-a vorbit credincioşilor despre marele blestem care se va abate asupra României dacă se va accepta trecerea în Constituţie a definiţiei prin care familia este relaţia "dintre soţi". Mitropolitul este de părere că relaţia dintre doi soţi ar putea fi interpretată şi ca  "doi soţi sau două soaţe".
 
"Familia este compusă din barbat, femeie si copii, nu dintre soţi pentru că soţii pot să fie şi doi soţi şi două soaţe. Să ştiţi că este o pedeapsă a lui Dumnezeu care vine asupra noastră. Dacă noi vom pierde lucrul acesta, am pierdut totul. Ne ajunge că trebuie să le spunem tinerilor că nu-i o joacă dacă ne dă voie statul şi legea să stea împreună să convieţuim. Nu convieţut, curvit! Nu-i convieţuire! Convieţuire este când în faţa lui Dumnezeu  îţi asumi toate răspunderile şi prima răspundere este naştere de prunci", i-a  avertizat ÎPS Streza  pe credincioşii prezenţi la slujbă.
 
Acceptarea definirii familiei drept relaţia dintre doi soţi este condamnată de biserică pe motiv că asta ar pemite cuplurilor de lesbiene şi homosexuali să adopte copii. "Ei, aceştia care vor să intre ei, câte doi sau câte două, au după aceea preţenţia că au alcătuit o familie şi, orice familie are drept de înfiere de copii. Deci, copiii îi facem noi şi îi dăm lor. Este cel mai mare atentat la fiinţa neamului nostru şi la spiritualitatea noastră. Sprerăm, nădăjduim, ne luptăm şi nu cedăm până în ultima clipă când întelepţii votează, când hotărăsc, si spunem NU pentru că vrem să rămână aşa cum trebuie dacă suntem popor român drept credincios", a avertizat Mitropolitul Ardealului. IPS a specificat faptul că biserica nu este împotriva "celorlalţi care au minunile lor în cap" pentru care se roagă ca "Dumnezeu să-i ferească de tot răul pentru că pedeapsa Dumnezeu a dat-o". În încheierea intervenţiei, IPS Streza a precizat că va solicita o întâlnire cu toţi parlamentarii de Sibiu pentru a dezbate această problemă.
 
Sursa: www.citynews.ro


Viitorul relaţiei Religie-Politică, respectiv Biserică-Stat - Ioan Cişmileanu
            Oameni de ştiinţă din peste 20 de specializări şi 14 ţări participă cu 80 de proiecte (finanţate cu 33,7 milioane euro) la lucrările grupului de cercetare denumit „Religia şi politica în culturile premoderne şi moderne” din cadrul Universităţii Munster – Germania (Deutsche Welle).
            În Germania, biserica şi statul (religia şi politica) sunt separate oficial, dar se pune problema dacă a fost o opţiune bună, corectă. În Marea Britanie există şi tribunale şaria pe lângă cele obişnuite, adică două sisteme legale foarte diferite (ceea ce într-unul o faptă poate fi considerată criminală, în celălalt sistem poate fi, din contra, încurajată!). Apoi, în Germania, ca şi în mai toate ţările europene, confesiunile creştine au mai multe privilegii decât alte comunităţi religioase (musulmani, evrei) şi se pune problema dacă aceste privilegii să fie extinse şi spre aceste comunităţi (caz în care islamul radical va prolifera) sau să se anuleze şi pentru creştini. Desigur, ar mai fi două soluţii, dar care nu s-au prea dezbătut: 1. să primească privilegii doar religiile tradiţionale; 2. creştinismul să fie religie de stat (biserică naţională) şi să aibă privilegii mai mari.
            În final, se va încerca găsirea răspunsului la întrebarea: Cum pot fi prevenite conflictele şi cum poate fi obţinută convieţuirea (religioasă) paşnică? Şi în acest caz, oamenii de ştiinţă din acest grup se pare că au plecat de la premise greşite/masonice, deoarece au reintrodus religia ca fiind un factor de violenţă. Au făcut asta plecând de la poziţia radicală a ţărilor islamice faţă de cultura occidentală (oamenii de ştiinţă oare chiar nu înţeleg că cultura sexuală e de fapt o anticultură iar cultura seculară, fiind lipsită de cult, este tot o anticultură?). De asemenea, au motivat şi cu evenimentele din 11 septembrie 2001, dar şi în acest caz se ştie că acţiunile au fost dirijate/manipulate de agenţiile de spionaj, deci cauza lor a fost şi de natură politică, nu numai religioasă (şi oricum, nu e vorba de religia tradiţională, ci de o radicalizare a ei de către acei musulmani care cunosc mai bine armele şi politica internaţională decât învăţăturile propriei lor religii).
            Oricum, nu a pus nimeni problema găsirii şi urmării religiei adevărate, a Dumnezeului unic şi adevărat, aşa că soluţiile ce le vor găsi nu vor rezolva problema. Au ajuns totuşi la concluzia că secularizarea nu este suficientă pentru a menţine pacea (dar nici nu se renunţă la ea, adică e necesară dar nu şi suficientă). Mai trebuie completat cu ceva, cu ceva dincolo de orice religie şi acest ceva a fost găsit ca fiind dreptul civil, dreptul fiind considerat ca fiind baza oricărei pacificări.
            Deducem de aici că, dacă concluziile lor vor fi adoptate, biserica nu va mai fi separată de stat, că nu-şi va mai rezolva singură majoritatea problemelor interne (conform cu statutul ei şi cu dreptul canonic), ci va fi supusă într-un grad mult mai mare dreptului civil. În aceste condiţii, pentru a-şi menţine poziţia şi influenţa într-un stat în care banii şi puterea (economică şi legislativă) vorbesc, Bisericile vor trebui să lupte pentru a obţine titlul de biserici naţionale (cu privilegii sporite, dar justificate de rolul lor) şi, eventual, vor trebui să aibă reprezentanţi în camerele legislative sau chiar o Curte Religioasă cu putere de decizie în problemele religioase (cum a propus odată şi Cuza!). Adevărul este că poporul nu are nici un control/supraveghere asupra puterii legislative si executive, care au devenit tot mai corupte în toate ţările (de când se urmăreşte globalizarea - care implică şi desfiinţarea naţiunilor - popoarele simt cum conducătorii aleşi nu-şi mai iubesc neamul, comportându-se ca nişte străini şi chiar ca nişte trădători, ei urmărind nu interesele neamului, ci ale multinaţionalelor). În aceste condiţii ar fi nevoie, pe lângă Curtea Constituţională, şi de alte Curţi de supraveghere, pe fiecare domeniu important sau strategic.
            Cercetările grupului continuă, dar fără îndemnul „Cercetaţi scripturile…” (In. 5, 39).


Cum Vestul chiar l-a pierdut pe Dumnezeu. Declinul familiei şi declinul religiei.
 
Mary Eberstadt, senior editor la Centrul pentru Etici şi Politici Publice din Statele Unite, a publicat recent cartea Cum Vestul chiar l-a pierdut pe Dumnezeu, în care un capitol vizează legătura dintre declinul familiei şi al religiei.
 
Primul argument al legăturii dintre cele două este că în societatea modernă este posibil să duci o viaţă total separată de religie. Astăzi este posibil pentru oricine să meargă la o şcoală seculară (aşa cum sunt cele mai multe), să participe la viaţa culturală, să asculte muzică la modă, fără a fi nevoie măcar să se întâlnească cu Dumnezeu.
 
Al doilea argument este că aproape o treime dintre adulţii care nu mai frecventează biserica au un motiv care ţine de viaţa lor de familie. Mai exact, mai puţini adulţi sunt căsătoriţi şi au copii, aşa cum explică sociologul Brad Wilcox. În plus, Eberstadt crede că obişnuinţa americanilor de a prezenta optimist familia şi de a prezenta modele de familie perfectă în mass-media ar explica de ce în America declinul religios a fost mai puţin abrupt decât în Europa.
 
Al treilea argument este apariţia contraceptivelor în anii 60. Aceasta a permis separarea - pe scară largă - relaţiilor sexuale de căsătorie. Prin urmare, natalitatea a scăzut, iar rata divorţurilor a crescut. Nu doar că familia a avut de suferit, ci şi prezenţa la biserică a scăzut dramatic, urmare a revoluţiei sexuale. (surse: www.eppc.org; www. semneletimpului.ro)


Ştiri externe pe scurt (iulie 2013)
Putin: Biserica Ortodoxă Rusă este un "partener natural" al puterii politice
"În momentele cele mai critice ale istoriei noastre, poporul nostru s-a întors la rădăcini, la religia creştină şi la valorile spirituale", a declarat Putin în "Al doilea botez al Rusiei", un film de două ore realizat de Departamentul pentru Comunicare al Bisericii Ortodoxe Ruse şi difuzat pe 22 iulie de postul public Rossia. Intervievat, alături de Patriarhul ortodox rus Kiril şi alţi prelaţi de rang înalt, Putin a apreciat că Biserica a umplut "vidul moral" creat de absenţa unor repere, după prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, în 1991. "Există numeroase axe de cooperare între Biserică şi stat", a continuat Putin.
Potrivit filmului, Rusia a construit în fiecare an aproximativ 1.000 de biseirici ortodoxe în lume, un fapt "fără precedent în istoria creştinismului". Unii observatori constată, de mai mulţi ani, o consolidare a legăturilor între statul rus şi Biserica Ortodoxă Rusă, condusă începând din 2009 de către Patriarhul Kiril. Televiziunea publică transmite în mod frecvent discursuri susţinute de către Partiarh şi sărbători religioase. Într-un discurs adresat naţiunii, susţinut în decembrie, Putin a deplâns lipsa de "valori spirituale" şi valori tradiţionale în Rusia, citând o predică a Patriarhului, care a apreciat că religia este "singura valoare spirituală" în societate. (www.mediafax.ro)
UNICEF: Începând de la 10 ani, copiii au dreptul la servicii sexuale confidențiale
UNICEF (Fondul Națiunilor Unite pentru Educația Copiilor) afirmă că națiunile sunt obligate de legislația internațională să asigure drepturile copiilor la informații și servicii referitoare la sexualitate, fără știrea părinților. Ultimul raport anual interpretează două tratate ONU de drepturile omului – privind dizabilitățile și privind drepturile copiilor – astfel încât să includă dreptul copilului „la informații și servicii confidențiale despre sănătatea reproductivă și sexuală în timpul adolescenței”. Adolescența este definită de UNICEF ca vârsta cuprinsă între 10 și 19 ani.
 
De fapt, niciunul dintre documentele precizate nu menționează explicit un astfel de drept, însă din 2009 comitetul care monitorizează aplicarea tratatelor privind drepturile copilului a început să le interpreteze în așa fel încât copiii să poată primi astfel de servicii și informații, fără consimțământul sau știrea părinților. În ultimii ani, grupările de lobby pro-avort și pro-homosexualitate încearcă, de asemenea fără bază juridică, să includă în această expresie, „sănătate reproductivă și sexuală”, în mod tacit, și un așa-zis „drept la avort”, care de asemenea nu este recunoscut internațional. Ocolirea părinților în problemele de sexualitate este în contrast cu restul raportului, care subliniază rolul familiei în protecția și educarea copilului. De asemenea, aceste interpretări sunt în conflict cu Constituția României, care prevede la art. 29 (6) dreptul părinților de a-și educa copiii conform propriului set de valori. (www.culturavietii.ro)
 
Terenuri agricole ale Bisericii pentru ajutorarea şomerilor din Grecia
Arhiepiscopul Cretei, Eirinaios, intenţionează să dea terenuri agricole oamenilor rămaşi fără locuri de muncă, pentru a-i ajuta să reziste crizei economice foarte dificile prin care trece ţara, scrie agenţia de ştiri a Bisericii Ortodoxe din Grecia, citată de portalul GreekReporter. "Vreau să arăt iubirea Bisericii pentru oamenii care au nevoie de hrană. (...) Biserica va urma toate procedurile legale", a declarat Eirinaios pentru Dogma, agenţia de ştiri a Bisericii Ortodoxe din Grecia, citată de portalul GreekReporter. Într-o primă fază, programul va fi derulat doar de arhidieceza Cretei, fără implicarea parohiilor. "Vom analiza întâi dacă oamenii interesaţi chiar au o nevoie reală şi nu intenţii necinstite", a spus Eirinaios. Arhiepiscopul aşteaptă să primească cereri, pentru a vedea ulterior în ce măsură pot fi acestea acoperite. Un plan similar a fost propus şi de arhiepiscopul Atenei.
Rata şomajului din Grecia se situează la un nivel record de 26,9%, potrivit celor mai recente date publicate de autorităţile elene. Grecia trece printr-o recesiune severă, iar analiştii estimează că economia se va contracta în 2013 pentru al şaselea an consecutiv. (www.antena3.ro)
Festivităţi la Moscova cu ocazia împlinii a 1025 de ani de la creştinarea Rusiei.
 
Reprezentanţii a 15 Biserici Ortodoxe Naţionale, ce au în cuprinsul lor mai mult de 227 milioane de credincioşi, au liturghisit împreună la catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, în cadrul festivităţilor prilejuite de împlinirea a 1025 de ani de la creştinarea ruşilor. Preşedintele Putin îi va primi pe delegaţi pentru o întrevedere comună la Kremlin. Conform agenţiei de ştiri Inter Religion, discuţiile nu se vor opri doar asupra chestiunilor religioase, ci şi asupra problemelor actuale cu care se confruntă comunitatea internaţională. Delegatul Bisericii Ortodoxe Române la aceste manifestări, a fost ÎPS Mitropolit Iosif al Europei Occidentale și Meridionale, care a adresat Preafericitului Părinte Patriarh Kiril un mesaj de felicitare, din care spicuim:

„(…)De-a lungul veacurilor, comuniunea dintre ortodoc
șii din Țările Române și cei din Rusia s-a manifestat prin întrajutorare practică, făcută de mari personalități, ale căror nume și astăzi au o rezonanţă deosebita de sfinţenie în inimile noastre. Ne amintim doar de lucrarea deosebită pe care a făcut-o Sfântul Mitropolit Petru Movilă la Kiev, în condiții deosebit de dificile pentru Ortodoxia din acele ținuturi si vremuri, precum și de Sfântul Paisie Velicicovschi, care a fost găzduit cu căldura duhovniceasca de mănăstirile din Moldova, de unde a început renașterea vieții monahale isihaste atât în Țările Române, cât și în Rusia, marcând întreaga Europa creştină a vremii(…)„

Textul integral al mesajului îl puteţi citi aici.
Vaticanul, somat în premieră de ONU cu privire la abuzurile sexuale
Vaticanul, care este observator permanent la ONU, a fost somat pentru prima dată în istorie să ofere explicaţii detaliate cu privire la abuzurile sexuale şi violenţele comise asupra unor copii în cadrul Bisericii Catolice. Astfel, ONU a trimis Vaticanului o serie de întrebări, cărora Vaticanul urmează să le răspundă până cel mai târziu la 1 noiembrie. În plus, Sfântul Scaun trebuie să ofere informaţii detaliate cu privire la toate cazurile de abuz comise de membrii clerului pe care le cunoaşte.
Totodată, ONU doreşte să afle care sunt măsurile pe care Biserica Catolică le-a adoptat cu scopul condamnării celor găsiţi vinovaţi de comiterea unor abuzuri sexuale asupra copiilor, dar şi în vederea prevenirii aplicării unor pedepse corporale în anumite instituţii şcolare catolice. Ulterior, Vaticanul va fi audiat de către ONU în luna ianuarie 2014, la Geneva, informează Radio Vatican. (www.semneletimpului.ro)
Duminica ar putea deveni zi lucrătoare în Grecia.
Ministrul grec al Dezvoltării a depus un proiect de lege numit „Regulile care guvernează piaţa de produse şi servicii”, prin care se permite funcţionarea comerţului şi în ziua de duminică în Grecia. Faţă de această propunere legislativă, Comunitatea Sfântă din Muntele Athos s-a autosesizat şi a trimis o scrisoare ministrului grec, din care spicuim:
"Excelența Voastră, Domnule Ministru,
(…) În mod sigur, acest lucru reprezintă un pas esențial spre abolirea zilei libere de duminică, stabilită din perioada bizantină și existentă la înființarea statului elen, rezultată din respectarea fidelă a Tradiției Ortodoxe. Această regulă a fost evitată în timpul dominației otomane, graţie luptei Sfântului martir ieromonah Cosma de Etolia, care a spus, printre altele: "Frații mei, eu vă sfătuiesc să păstraţi duminica, pentru că este dedicată lui Dumnezeu". În actuala, foarte dificilă și decisiva, cotitură a istoriei moderne a țării noastre, în care poporul grec are nevoie, mai mult decât oricând, de solidaritate socială, de întărire spirituală și revenire la Tradiție – şi nicidecum de descreştinare și deteriorarea coeziunii sociale – vă chemăm, Domnule Ministru, să efectuati o revizuire completă a articolului "Functionarea magazinelor, duminica”. (Agenţia de Ştiri Lăcaşuri Ortodoxe, Redacţia Ştiri)


Ştiri interne pe scurt (iulie 2013)
Încă un pas spre pecetluire şi control total. Din 2014, buletinele electronice din România vor include şi numărul de asigurare de sănătate
 
Începând cu anul 2014, cărţile de identitate vor include şi datele aferente cardului naţional de asigurari de sănătate, se arată în Legea nr. 235/2013 publicată în Monitorul Oficial şi intrată în vigoare la 22 iulie a.c.. "Cartea de identitate conţine date în format tipărit sau în format inscripţionat prin tehnici speciale, date în format electronic, date aferente cardului naţional de asigurari sociale de sănătate (…) precum şi elemente de particularizare şi de siguranţă" - se arata in actul normativ citat.
 
Acest lucru înseamnă că, pe lângă datele personale prevazute deja de lege cartea de identitate va conţine şi urmatoarele informaţii aferente cardului de sănătate: numele, prenumele, precum şi codul numeric personal ale asiguratului; codul unic de identificare în sistemul de asigurări sociale de sănătate; numărul de identificare al cardului naţional de asigurări sociale de sănătate. În plus, în mediul de stocare electronică ce asigură funcţionalitatea cărţii de identitate ca şi card naţional de asigurări sociale de sănătate, vor fi înscrise şi datele: diagnostice medicale cu risc vital şi boli cronice; grupa sanguină şi Rh; acceptul exprimat, în timpul vieţii, pentru prelevarea de organe, ţesuturi şi celule, după deces; medic de familie: nume, prenume, date de contact. Conform prevederilor legii publicate recent, datele aferente cardului de sănătate înscrise în mediul de stocare a cărţii de identitate pot fi accesate şi utilizate doar de persoanele autorizate în acest scop. (www.avocat.net)
 
Mai avem un an de libertate şi apoi vine urgia

     Monahul Filotheu Bălan, secretarul Mănăstirii Petru Vodă (Neamţ) spune că, în ultimele zile de viaţă, Părintele Iustin Pârvu a zis că mai avem doar un an la dispoziţie înainte de începerea marelui război, de începerea marilor tulburări: "Pregătiţi-vă, că la anul vine marele război". Este un îndemn la pocăinţă pentru toţi românii.
     Şi monahia Fotini spune că Părintele Iustin, vorbind despre cardul de sănătate şi cel de identitate (cu cip), a zis: "Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare... Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor [cardurilor cu cip] cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni... 12 luni de libertate şi vine urgie".
 
Parastas la Poarta Albă (Constanţa) pentru cei morţi în inchisori şi în lagăre comuniste
 
În Duminica Sfinţilor Români (7 iulie 2013), iubitorii Sfinţilor închisorilor şi Mucenicilor au fost aşteptaţi să se alăture preoţilor, monahilor şi monahiilor care au prăznuit pomenirea jertfei mărturisitoare a celor fără de mormânt ce s-au săvârşit pentru mântuirea neamului în lagărele de exterminare de la Poarta Albă – Canal în perioada comunistă. Slujba Sfintei Liturghii şi a parastasului au avut loc în altarul de vară al viitoarei mânăstiri ce se va construi pe locul fostei colonii Galeşu, informează obştile mânăstirilor Petru Vodă şi Paltin, pe site-ul mânăstirii “Petru Vodă” (judeţul Neamţ).
 
Greco-catolicii contestă rezultatul recensământului populaţiei pe motiv că au fost subevaluaţi numeric
 
Episcopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, a adresat pe data de 18 iulie 2013 o scrisoare Primului Ministru Victor Ponta prin care contestă, în numele Bisericii Greco-Catolice, rezultatele oficiale ale recensământului din 2011 şi-i solicită acestuia „explicaţii oficiale” faţă de modul de raportare al realităţii confesionale din Romania. „Biserica Greco-Catolică contestă datele oficiale ale ultimului recensământ pentru că nu reflectă nici pe departe realitatea comunităţii greco-catolice din România”, a spus episcopul Virgil Bercea în deschiderea scrisorii sale. „Scăderea numărului de greco-catolici, din datele oficiale, cu peste 40.000 nu poate fi justificată deoarece comunităţile greco-catolice au crescut şi s-au înmulţit de la recensământul din 2002 până în 2011”. Episcopul greco-catolic nu a ratat ocazia pentru a reaminti cum Statul Român « continuă să refuze restituirea proprietăţilor » către Biserica Greco-Catolică şi că greco-catolicii „sunt abuzaţi, discriminaţi, hărţuiţi şi agresaţi cu scopul de a-i face să nu îşi declare apartenenţa confesională”.
 
Nota redacţiei: Oare câţi dintre greco-catolicii la care face referire episcopul de Oradea, nu sunt de fapt, creştini ortodocşi participanţi la slujbele din bisericile greco-catolice? În numeroase localităţi în care există ambele confesiuni, sunt ortodocşi care cred, ori au fost învăţaţi să creadă că « nu este nicio deosebire » dogmatică între cele două Biserici. Insuficient informaţi, unii consideră că singura diferenţă constă în apelarea celei de-a treia persoane a Sfintei Treimi drept Sfântul Spirit, în loc de Sfântul Duh. În aceste condiţii, la care se adaugă posibilitatea de a sta la slujbe, nu în picoare ca la ortodocşi, ci pe băncile transversale din bisericile greco-catolice, sunt ortodocşi care fără a îşi schimba confesiunea, frecventează cealaltă Biserică.
 
Reînvierea meşteşugului olăritului la Sibiu. Vasele ceramice româneşti, practice şi sănătoase.
 
Muzeul ASTRA organizează în perioada 25-29 iulie 2013, în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, Târgul Internaţional Frumos. Ceramic. Folositor. Ceramica de Sibiu. Proiectul abordează un „altfel” de târg al olarilor şi dezvoltă un concept inovator, de derulare a unui târg de meşteri, cu implementarea segmentelor de olărit şi gătit şi a unei tematici prestabilite, de revitalizare a unui vechi centru ceramic, Sibiul, astăzi inactiv. Ideea acestei manifestări, ca instrument de intervenţie culturală capabil să genereze schimbarea percepţiei publicului, a fost construită pornind de la observarea unei tendinţe ce pune accent pe redescoperirea şi revalorificarea unor importante aspecte ale vieţii tradiţionale – alimentaţie sănătoasă, bucuriile vieţii, întoarcerea la natural, „slow motion” şi „slow food” – ca ripostă la ritmul accelerat, toxicitatea şi tranzienţa lumii moderne.
 
Pe toată durata desfăşurării târgului, manifestarea va combina latura expoziţională şi comercială, cu o serie de animaţii culturale: demonstraţii practice de olărit şi gătit, în vasele realizate prin aceeaşi metodă, respectând condiţiile ergonomice şi de non-toxicitate, care din păcate momentan, pe piaţa românească, nu sunt criterii prioritare nici pentru meşterii olari autohtoni, nici pentru publicul neavizat. (www.lacasuriortodoxe.ro)


Mitropolia R. Moldova, acuzată de compromis politic

 

Presiuni ale societăţii civile creştin ortodoxe asupra Mitropolitului R. Moldova, Vladimir. Sintagma „minoritate sexuală” să fie eliminată din legea antidiscriminare.

 
Presa din Republica Moldova scrie zilele acestea despre presiunile pe care societatea civilă creştin ortodoxă le pune asupra Mitropoliei Moldovei de a relua cu fermitate demersurile pentru eliminarea sintagmei „minoritate sexuală” din Legea antidiscriminare supusă adopţiei de către legislativul moldovean.
 
Reprezentanţii societăţii civile, prin vocea liderului ONG-ului „Moldova Mea”, Igor Căldare, îl acuză pe Mitropolitul Vladimir că ar fi făcut pasul înapoi după ce autorităţile moldovene au şantajat Biserica în privinţa impozitării veniturilor acesteia şi salarizării preoţilor. Afirmaţia a fost făcută în cadrul unei conferinţe de presă găzduite de IPN Moldova şi a fost susţinută şi de alţi lideri sociali. Aceştia sunt dezamăgiţi că Biserica Ortodoxă din Moldova nu a păstrat constanţa atitudinii şi declaraţiilor asumate prin hotărâre sinodală şi a cedat şantajului autorităţilor.
 
Reamintim că la 20 mai 2013, Sinodul Bisericii Ortodoxe din R. Moldova a adoptat o decizie prin care împiedica primirea Sfintei Împărtăşanii de către politicienii care au votat legea pro minorităţi sexuale.
 
Analiştii moldoveni scriu că recentele atacuri la adresa Mitropolitului Vladimir trebuie evaluate şi în contextul recentei vizite a Patrarhului Kiril al Moscovei la Chişinău, când s-ar fi pus problema înlocuirii mitropolitului moldovean. Favoritul Patriarhiei Moscovei la preluarea Mitropoliei Moldovei ar fi episcopul de Bălţi şi Făleşti, Marchel.
 
Considerăm că şi BOR ar trebui să fie mai fermă în a se împotrivi portiţei legislative pe care o deschide viitoarea Constituţie cuplurilor homosexuale cu atât mai mult cu cât „campania” de dezinformare şi manipulare a opiniei publice privind nereguli inventate sau mult exagerate din Biserică, este tot mai agresivă. Iniţiativelor scandaloase ale secular-umaniştilor li se adaugă aproape zilnic emisiuni TV care lovesc Biserica, ultima redută în faţa valului „noii ordini” morale şi sociale.


Fratele nostru Costel Condurache a plecat la Domnul - Ioan Cişmileanu
      Cu durere în suflet am aflat de moartea fratelui şi prietenului nostru Costel Condurache, un om adevărat şi un român adevărat, cum puţini mai întâlneşti, care a ţinut ridicat steagul demnităţii naţionale până în ultima clipă. L-am cunoscut umblând prin toată ţara (cu trenul), îmbrăcat în costum naţional, cu un rucsac foarte greu, plin de cărţi ortodoxe, pe care le distribuia fără dorinţa unui câştig, ci doar din dragoste de Dumnezeu, de credinţa strămoşească, de neam, de aproapele. Un Badea Cârţan al zilelor noastre, un suflet curat, de copil, dar în acelaşi timp de om matur în Hristos.
        Apoi a dus o muncă şi o luptă neîncetată pentru cunoaşterea Sfinţilor Închisorilor comuniste, îndeosebi a legionarilor, atât de defăimaţi de „politicienii corecţi” (corecţi fată de mai marii lumii, dar incorecţi faţă de propriul popor pe care îl reprezintă). El a avut iniţiativa obţinerii cetăţeniei de onoare pentru Valeriu Gafencu în oraşul Târgu Ocna, care însă, nu de mult, i-a fost retrasă în mod ruşinos (accidentul rutier, în urma căruia Costel a rămas paralizat şi apoi a murit, a avut loc la o lună după data în care consilierii au votat anularea cetăţeniei de onoare a lui Valeriu Gafencu!).
       La 41 de ani a plecat lăsând în urmă o soţie însărcinată, Cezarina, care i-a fost tot timpul alături, un copil de 2 ani, un frate (Dinu) şi o mamă mult îndurerată (Saveta). Cine l-a cunoscut nu poate să nu verse o lacrimă când află de plecarea lui. 
     Slujba de îmormântare are loc joi, 1 august, ora 12.00, la Biserica Sapienţei din Bucureşti.
     Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească împreună cu cei drepţi întru Împărăţia Sa!



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Căsătoria creştină izvorăşte din Rai - Paul Evdokimov
Instituirea paradisiacă a căsătoriei creştine
 
Instituirea căsătoriei în Rai este afirmată de o tradiţie veche foarte sigură. Vorbind despre căsătorie, Domnul face referire la Vechiul Testament : „N-aţi citit? (Mt.19,4; Mc.10, 2-12). La fel Sf. Apostol Pavel (Efes. 5, 31). Clement al Alexandriei spune şi el foarte limpede: „Fiul n-a făcut decât să confirme ceea ce Tatăl a instituit”. În facerea omului, Clement vedea Taina Botezului, iar în comuniunea de iubire a primului cuplu, instituirea divină a Tainei căsătoriei. El vorbeşte chiar de harul paradisiac al căsătoriei. Prin acest har, căsătoria creştină primeşte ceva din starea conjugală de dinainte de cădere. Clement spune chiar mai mult: „Dumnezeu l-a făcut pe om: bărbat şi femeie; bărbatul reprezintă pe Hristos, femeia reprezintă Biserica”.
 
Iubirea lui Hristos şi a Bisericii se ridică la rangul de arhetip al căsătoriei preexistând astfel cuplului, căci Adam este creat după asemănarea lui Hristos şi Eva după chipul Bisericii. Se înţelege acum de ce primul cuplu uman şi toate cuplurile se referă la acest unic chip. Sf. Apostol Pavel a formulat esenţialul: „Taina aceasta mare este; iar eu zic despre Hristos şi despre Biserică” (Efes.5, 32). Taină, mysterion, are aici sensul unui conţinut de o bogăţie inepuizabilă de care ne vom bucura veşnic. În textul Facerii, Sf. Apostol Pavel vede o preînchipuire profetică, sensul ei ascuns fiind acum manifestat. Astfel, căsătoria îşi are obârşia dincolo de cădere; arhetip al raporturilor nupţiale, ea ne lămureşte numele lui Israel şi apoi pe cel al Bisericii: „mireasa lui Dumnezeu”. Nici căderea şi nici timpul n-au atins-o în realitatea ei sfântă. Ritualul ortodox precizează: „Nici păcatul originar, nici potopul n-au stricat cu ceva sfinţenia unirii conjugale”. Sf. Efrem Sirul adaugă: „de la Adam până la Mântuitorul, adevărata iubire conjugală a fost Taină desăvârşită.” Sf. Augustin învaţă la fel: „Hristos la Cana confirmă ce a instituit în Paradis”. Patriarhul Ieremia, în scrisoarea sa către protestanţi trimite la Facerea 2,24 şi declară că Taina căsătoriei este doar confirmată în Noul Testament. Într-adevăr, Iisus n-a instituit nimic la Cana, dar prin prezenţa Sa a revalorizat şi înălţat căsătoria până la deplinătatea ei ontologică. (Paul Evdokimov – Taina Iubirii, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 140-141). 


Ceea ce este da, da, şi ceea ce este nu, nu (Mt. 5, 37) - Pr. Prof. Dr. Vasile Grăjdian
 
Mai înainte de cuvintele amintite în titlul acestor rânduri, în Predica de pe munte Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbise despre jurăminte, învăţând despre necesara smerenie a condiţiei umane în faţa „marilor cuvinte”: „ Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: „Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale.” Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum, nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut picioarelor lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru” (Mt. 5, 33-36).
 
După aceste îndemnuri la reţinere în privinţa jurămintelor, bine argumentate – de fapt relevate, descoperite  –  de Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, urmează învăţătura despre chipul în care trebuie să fie cuvântul nostru, şi anume: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” (Mt. 5, 37), Mântuitorul adăugând avertismentul că „ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Mt. 5, 37).
 
Chiar plecând de la o înţelegere cât se poate de simplă a acestei învăţături, am putea ajunge la concluzia că se poate trăi, într-adevăr, doar cu aceste două cuvinte, suficiente pentru lucrurile esenţiale ale existenţei noastre. „Da” ar însemna acceptarea a ceva bun pentru noi, începând de la gânguritul satisfăcut al pruncului şi până la numeroasele şi diversele întruchipări lingvistice afirmative sau atitudinile şi semnele aprobative ce suplinesc, la nevoie, eventuale neputinţe lingvistice. Iar „nu” ar reprezenta orice refuz sau împotrivire la ceva rău pentru fiinţa noastră, iarăşi începând cu plânsul nemulţumit al nou-născutului când ceva îi dăunează sau lipseşte şi până la cuvintele şi atitudinile/semnele negative ale atâtor limbi şi culturi.
 
Astfel, pe de o parte suntem înarmaţi cu putinţa de a exprima cele două cuvinte/atitudini încă de la venirea noastră în lume, iar pe de altă parte, aceste două cuvinte ne sunt relativ suficiente pentru continuarea vieţii noastre pe această lume. Desigur, s-ar putea obiecta că, după ce învăţăm să vorbim, folosim foarte multe alte cuvinte în viaţa noastră de toate zilele. Dar trebuie chiar să le folsoim pe toate cu adevărat sau le folosim oare cu un real folos? Dacă am face măcar pentru un timp oarecare un exerciţiu al tăcerii („tăcerea e de aur”, spune un vechi proverb), am descoperi destul de uşor că cele mai multe cuvinte nu prea folosesc nimănui la nimic, ele nefiind altceva decât nişte „vorbe aruncate în vânt”- deşi, cel puţin în limba română, şi cuvântul adevărat îşi manifestă, îşi întrupează duhul/pnevma inclus „cu vânt”.
 
„Da” şi/sau „nu” ar însemna atunci nu atât sporovăială, clevetire, „comunicare” eventual gălăgioasă, dar numai ca o refulare generală de nimic, cât răspuns după o necesară ascultare, ascultare a unei alte persoane, a celuilalt, de fapt a Celui care poate să spună ceva. Putem noi spune ceva, ceva nou, noi care, prin condiţia de creatură, nu putem crea realmente nimic nou (în afară de falsa noutate „combinativă” a celor deja existente) şi care să merite a fi rostit, cuvântat? Celor create le putem da un nume, aşa cum „ a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice” (Fac. 2, 20), dar toate cele existente îşi manifestă existenţa şi dincolo de numele-cuvinte ale limbilor noastre. Existenţa lor este manifestarea Cuvântului dumnezeiesc, a Celui al Cărui Duh este dincolo de împărţirea limbilor omeneşti, când, „la început… a zis Dumnezeu: Să fie… !” (Fac. 1, 1-3).
 
Noi prin „da” şi/sau prin „nu” putem, în schimb, să fim părtaşi sau nu Cuvântului a toate creator, pe care îl primim sau îl refuzăm. Putem participa la viaţa plină de duh a întregii existenţe sau putem să ne pierdem în iluziile şi fantasmele pline de infatuare ale inamicului.
 
Prin „da” şi „nu” ne situăm permanent în starea paradisiacă de la începutul existenţei omenirii, când porunca dumnezeiască a pus în faţa omului nou creat putinţa de a alege între „da”-ul ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu sau „nu”-ul refuzului Său. Şi atunci, ca şi mai târziu, „ceea ce este mai mult decât acestea”, celelalte cuvinte spuse de ispititor spre înşelarea omului sau de către acesta din urmă spre dezvinovăţirea greşelii sale (Fac. 3, 1-12), a fost „de la cel rău”. Iar ceea ce a urmat apoi ţine de istoria căderii şi mântuirii noastre – a noastre, adică a noastre a tuturor şi a fiecăruia în parte.
 
Care mai este starea rostirii noastre de astăzi? Cum ne mai raportăm noi astăzi la Cuvântul Mântuitorului despre cuvântul nostru, care ar trebui sa fie „ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Mt. 5, 37)?
 
Avalanşa mediatică şi informatică de cuvinte la care suntem martori în vremurile mai de pe urmă pare să întruchipeze mai ales partea de sfârşit a învăţăturii Mântuitorului despre „ce e mai mult decât acestea”. „Informaţia” pare a izgoni sufletul cuvintelor, Duhul lor, spre a le corupe pe acestea şi a le face să devină, cu orice preţ, numai „vorbe în vânt”, iar nu şi „cu vânt”, cu suflare a Duhului. Uneori, chiar şi unele dintre cele mai sfinte Cuvinte par înregimentate, doar cantitaiv, între rîndurile scrise de „vorbe goale”.
 
Totuşi, prin ascultarea Cuvântului Mântuitorului şi prin abţinerea de la „vorbe goale”, ca un fel de postire- înfrânare de la cuvintele rătăcite, încă ni se mai deschide o cale spre trezirea, învierea Duhului Cuvântului în noi – prin şi spre priceputa şi buna folosire a lui da şi nu pentru „ceea ce este da… şi ceea ce este nu” şi spre a ne apăra astfel, oarecum, de invazia „vorbelor de nimic”.
 
Însă nu numai înmulţirea bolnavă a cuvintelor-vorbe ne poate afecta grav fiinţa. Chiar partea sănătoasă a învăţăturii (cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu”), fără o bună măsură a folosinţei sale, ne poate aduce în greşeală. Pentru că poate exista şi o ispitire a folosirii „prea bune” a cuvintelor. În acest sens, putem să cădem într-un fel de simplistă şi mecanică „idolatrie” în privinţa cuvintelor, potrivit căreia „ da „ ar simboliza binele şi „nu” răul. „Da” ar fi un fel de simbol al „ascultări” mereu pozitive, iar „nu” ar fi exponentul negării, cârtirii neîncetate. Comodă, o astfel de simplificare (simplistă) poate fi totuşi mortală spiritual.
 
Altfel spus, a spune întotdeauna „da” din „ascultare” ar putea fi la fel de rău cu a spune întotdeauna „nu” din „neascultare”. Pentru că a spune mereu „da” ar putea însemna a accepta în egală măsură şi într-o mare confuzie şi răul, şi binele. Dar ce bine este acela amestecat cu răul? O formulă contemporană de limbă engleză vorbeşte de „yes-men”-i numindu-i astfel pe cei care spun mereu „da”, într-o totală depersonalizare în raport cu părerea unui superior. Altădată se numeau, mai simplu, „linguşitori” sau „lipsiţi de caracter”, aplicându-li-se şi alte apelative, mai puţin elegante… - fiindcă dacă „nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite” (Rom. 13, 1), invocarea „ascultării” nu poate acoperi întotdeauna ceea ce se numeşte de fapt laşitate. Aşa că a rosti „da” şi/sau „nu” nu este chiar atât de simplu, ci ţine de adevărul fiinţei noastre. Aici este locul înalt şi eroic al martiririlor, al mărturisitorilor adevărului, a „ceea ce este da… şi ceea ce este nu” (Mt. 5, 37).
 
Necesitatea iconomică atât a lui da, cât şi a lui nu pare a fi reprezentată în Cuvântul Mântuitorului (despre cuvântul nostru) prin smerita conjuncţie şi: „cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” (Mt. 5, 37). Nu trebuie să fie numai „ceea ce este da, da”, ci, potrivit înţelepciunii dumnezeieşti, „şi ceea ce este nu, nu”.
 
Şi astfel, la fel cum a nega, a spune „nu” la orice, înseamnă o anihilare personală a întregii existenţe (care îşi are izvorul la Dumnezeu), şi a spune „da” la orice, dintr-un tâmp spirit (pseudo)-pozitiv, înseamnă a a junge la acelaşi rezultat distrugător, doar că pe o cale mai perversă, în care „binele de moment”- prevalând asupra binelui şi adevărului veşnic - duce la accepatrea şi amestecarea celor rele cu cele bune. Iar aceasta poate fi un pas, doar un pas, dar un pas hotărâtor, spre a a junge chiar la inversarea celor rânduite de ordinea dumnezeiască, până acolo unde, în orgoliul întunecat al unei false libertăţi „demiurgice”- dacă tot am fost creaţi, „după chipul şi asemănarea” Făcătorului a toate (Fac.1, 26) - , am inversa cu totul „valorile” lui da şi nu. Atunci tot ce era înainte da, ar putea deveni „normal” să fie declarat „nu”, ca un „drept” bine câştigat. Şi ceea ce era înainte firesc, după firea lucrurilor rânduite de dumnezeiescu Creator a toate, ar putea face loc nefirescului, într-o „nouă normalitate”. „vechiul” firesc ar trebui atunci să se mulţumească timid cu un tolerat în „noul” firesc (fost nefiresc).
 
Cum ar arăta „noua ordine” a lucrurilor, mai concret? Spre exemplu, hoţia ar căpăta nume de cinste (ceea ce era înainte nu, ar căpăta drept de da), însoţită de o suită impresionantă de argumente mediatice privind abilitatea politică sau managerială. Iar „vechea”cinste ar mai fi definită şi acceptată doar cel mult ca o limită a prea puţinei hoţii. Asemănător, orice perversitate sau perversiune ar ţine de „normalitate”, „vechea” normalitate constituind un caz limită, o situaţie învechită, cel mult cu condescendenţă tolerată în noua ordine a „normalităţii”. Sună deja cunoscut? Dacă da, atunci mersul mai departe pe această cale poate într-adevăr însemna începutul „sfârşitului lumii”, a lumii celei bune create de Dumnezeu.
 
(…) Faţă de toate acestea, în Cuvântul Mântuitorului despre cuvântul nostru se mai descoperă ceva privind adevăratl discernământ (spiritual) la care suntem chemaţi, atunci când da-ul şi nu-ul nostru sunt puse în legătură cu „ceea ce este” (Mt. 5, 37). Este vorba despre adevărata legătură sau despre adevărul legăturii dintre Existenţă şi descoperirea ei prin Cuvânt, în „Duhul adevărului”. Ontologic şi gnoseologic totodată, totul este ca o icoană a împreună-fiinţei treimice, în care „Cel ce este” din veac este descoperit de Cuvântul Său, întru Duhul Sfânt. La fel ca la începutul tuturor lucrurilor, când „ a zis Dumnezeu „Să fie lumină!” „(Fac. 1, 3), din nou Cuvântul lui dumnezeu răsună pentru a reace legătura noastră cu adevărata noastră menire, atunci când ne învaţă cum „ să fie” cuvântul nostru, al celor creaţi „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu cel în Treime (Fac. 1, 26). Astfel încât, „ceea ce este da, (trebuie să fie cuvântat ca) da; şi ceea ce este nu, (asemenea, trebuie să fie cuvântat ca) nu” (Mt. 5, 37), conform cu Duhul adevărului. Altfel, „ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Mt. 5, 37).
 
Aşadar, şi da-ul, şi nu-ul îşi au locul în viaţa şi cuvântul nostru, atunci când ele împreună sunt un chip şi (astfel) o descoperire a „ ceea ce este” – ca un nume al lui Dumnezeu – şi numai atunci când da-ul şi nu-ul nostru corespund Adevărului lui Dumnezeu, statornicit pentru vecie, ca „ceea ce este da, (să fie)da, şi ceea ce este nu (să fie), nu (Mt.3, 37).
 
Articol apărut în Îndrumător Bisericesc 2013, Editura Andreiana, Sibiu.


Sfânta Tradiţie şi ereziile
Sf. Ioan Botezătorul nu este reîncarnarea Sf. Prooroc Ilie. Eresul reîncarnării.
La 20 iulie, calendarul nostru ortodox îl prăznuieşte pe Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul. Din Vechiul Testament, cartea a IV Regi, capitolul doi, aflăm că Sf. Prooroc Ilie a lăsat ca urmaş al propovăduirii pe Elisei, după care a fost luat de un car de foc şi înălţat la cer, fără a cunoaşte moartea trupească. Totodată, la Maleahi (3, 23) citim: „Iată că Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare”. Sf. Ilie, împreună cu Patriarhul Enoh vor veni la sfârştul veacurilor ca Înainte-Mergători ai celei de-a doua veniri a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru a îl înfrunta pe antihrist.
 
În Sf. Evanghelie de la Af. Apostol Luca, Cap.1, 13-17, cu privire la naşterea şi viaţa Sf. Ioan Botezătorul, citim:

 

„13.
Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan.
14.
Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura.
15.
Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.
16.
Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor.
17.
Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit.”
Versetul 17 de mai sus este cel de care se leagă ereticii pentru a propovădui rătăcirea conform căreia Sfântul Ioan Botezatorul ar fi fost reîncarnarea Sfântului Prooroc Ilie. Sfânta Tradiţie ortodoxă ne învaţă că această afirmaţie este falsă. „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar apoi să fie judecata”, ne spune Sfantul Apostol Pavel (cf. Evrei 9,27). Sfânta Tradiţie explică pasajul scripturistic de mai sus prin faptul că Mântuitorul a spus despre Sfântul Ioan Botezătorul că este ca Ilie, arătând astfel harisma profeţiei şi puterea propovăduirii adevărului, daruri cu care a fost înzestrat, vrând să îi convingă pe ucenici de importanţa mesajului şi îndemnului la pocăinţă ale Înainte-Mergătorului Ioan: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” (Matei 4,17).
 
Prin absurd, înainte ca Sfântul Ilie să se poată reîncarna, el ar fi trebuit să moară. Ori ştim că Sf Ilie nu a murit. Apoi, presupunând că Sfântul Ilie s-ar fi reîncarnat în Sfântul Ioan Botezătorul, cum se explică faptul că la Schimbarea la faţă a Mântuitorului, pe Muntele Tabor, alături de Sfântul Prooroc Moise a fost prezent Sf. Ilie? Conform logicii ereticilor, cei trei apostoli care l-au însoţit pe Mântuitorul ar fi trebuit să îl vadă pe Sf. Ioan Botezătorul, nu pe Sf Ilie.
 
Cei care cred că au găsit în pasajul despre Sfântul Ioan dovada reîncarnării se înşală. După cum se înşală toţi cei care se grăbesc să interpreteze cuvinetele Evangheliei pe cont propriu, fără a ţine cont de Sfinţii Părinţi şi insuflarea Duhului Sfânt. Învăţătura corectă este că fiecare persoană creată de Dumnezeu este unică, are un caracter aparte, o înclinaţie anume, un har deosebit. Fiecare om este creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui. Părintele Dumitru Stăniloaie spunea că Sfinţii Părinţi nu vorbesc niciodată de trup separat de suflet, ci mereu împreună unul cu altul. Când suferă trupul, suferă şi sufletul; când se bucură sufletul are pace şi trupul. Sufletul este aşa legat de trup încât trupul n-ar avea viaţă fără suflet iar sufletul fără trup n-ar avea formă şi chip. Sufletul înfrumuseţează trupul din interior dându-i frumuseţe,  iar trupul exprimă stările sufletului în exterior.
 
La moarte sufletul se duce în faţa lui Dumnezeu pentru judecata particulară iar trupul se duce în pământ de unde a ieşit. După ce toţi oamenii vor muri, la judecata universală toate trupurile vor fi înviate de Dumnezeu şi unite cu sufletele lor pentru veşnicie. Şi astfel vom avea fiecare trupul pe care l-am avut de la naştere, aşa cum ni l-am păstrat: unii hrănindu-l mereu cu plăceri stricăcioase şi vătămătoare, alţii cu harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi post. Unii vor sta pe veşnicie trup şi suflet în iad, iar ceilalţi se vor bucura trup şi suflet de lumina lui Dumnezeu în veşnicie.
 
Teoria reîncarnării este falsă şi se împotriveşte lui Dumnezeu care El însuşi ca Persoana S-a făcut om pentru veşnicie. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să fie mai aproape de noi. Astfel astăzi Fiul lui Dumnezeu, unul din Treime împreună cu Tatăl şi cu Fiul este în acelaşi timp şi Dumnezeu şi om, şi va rămâne pentru veşnicie şi Dumnezeu şi om, ca să ne arate cât de mult a iubit el pe oameni.
 
Părintele  Ilie Cleopa spunea: "cea mai mare nebunie, păgânătate si rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că după moarte sufletul omului intră în alte trupuri de oameni, dobitoace...". şi ne vorbeşte despre cum înşală diavolul pe om şi ne spune că cele mai multe suflete se pierd atunci când amână pocăinţa.  Aşadar,să nu mai amânăm cele bune pentru sufletele noastre şi astăzi să punem început bun mântuirii noastre, amintindu-ne cuvintele din slujba de la Bobotează:  „astăzi ne‑a sosit nouă tuturor vreme de praznic şi ceata sfinţilor cu noi se adună, şi îngerii cu oamenii împreună‑prăznuiesc… Astăzi, Proorocul şi Înaintemergătorul se apropie de Stăpânul, şi cu frică stă înaintea Lui văzând pogorârea lui Dumnezeu la noi… Astăzi, raiul s‑a deschis oamenilor şi Soarele dreptăţii ne luminează nouă... Astăzi, împărăţia cerurilor am dobândit, iar împărăţia Domnului nu are sfârşit.”  (a consemnat, Cristina Roman)
 
Bibliografie selectivă:
 
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae –Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1978, vol. 3;
Jean-Claude Larchet – Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte; Ed. Sophia;
Pr. Cleopa Ilie – Ne vorbeşte Pr. Cleopa. Despre Apocalipsă. Ed. Episc. Romanului;
Ierom. Ioan Buliga – Provocările creştinului ortodox în zilele de astazi, Ed. Egumenita, 2012;
Bălan Claudiu – Teoria reîncarnării este falsă şi împotriva lui Dumnezeu (ortodoxiatinerilor.ro);
Molitfelnic – Sfinţirea Aghiasmei Mari.


Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu maica Siluana şi Picu Ocoleanu (9). Despre Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească. - Monahia Siluana Vlad

09 Mestesugul bucuriei - 7 decembrie 2006 - Maica Siluana
 

Bună ziua, stimaţi ascultători. Bun venit la o nouă ediţie a emisiunii Meşteşugul bucuriei vă spun, ca de fiecare dată, maica Siluana şi Picu Ocoleanu. Continuăm introducerea pe care v-am propus-o încă de la prima ediţie a emisiunii noastre, introducerea în cealaltă logică, logica împărăţiei lui Dumnezeu. Continuăm catehismul nostru trăit, continuăm, altfel spus, să învăţăm, să învăţăm ceva absolut nou. Să învăţăm, iată, gramatica, sau altfel spus, abecedarul acesta al bucuriei împărăţiei lui Dumnezeu. Am discutat noi despre Dumnezeu, atât cât am putut şi noi, cu limitele raţiunii noastre şi cu limitele credinţei noastre, atât de puţină cât este. Şi am discutat noi şi despre alte minunate taine, cum sunt taina aceasta a lucrării Duhului Sfânt, sau taina providenţei lui Dumnezeu. Vă propunem în emisiunea aceasta să continuăm discuţia noastră despre Sfânta Biserică. Pentru că , iată, noi de fiecare dată spunem la emisiunea noastră noi. Cine suntem noi? Cine este acest plural: noi? Şi dacă ne vom întreba aşa, vom ajunge la concluzia că suntem noi, oameni adunaţi în Sfânta Biserică. Noi cei care am fost botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi-al Sfântului Duh . Dar aceşti noi , acest plural, are şi un nume. Acest plural se cheamă biserică. Iată, în simbolul credinţei ni se spun câteva cuvinte despre biserică. Zicem aşa: credem şi-ntr-una sfântă, sobornicească şi apostolească biserică. Mai mult nu ni se spune. Şi vom încerca în cele ce urmează să vedem ce înseamnă una, ce înseamnă sfântă, ce înseamnă apostolească. Pentru că de foarte multe ori noi rostim Crezul la Sfânta Liturghie sau la Botez, atunci când se botează un prunc, dar de foarte puţine ori ne gândim mai adânc la ceea ce înseamnă cuvintele acestea. Ce ar însemna biserica cea una, maică Siluana?

 
Pentru mine, înseamnă singurul loc în care eu mă simt una cu ceilalţi. Adică durerea mea ca om a devenit foarte de nerăbdat în clipa în care m-am simţit în opoziţie, în divorţ, în adversitate cu toţi cei din jurul meu, chiar şi cu mine însămi. Şi când am venit la Domnul, când m-am întors acasă, când m-am întors în Biserică, am căpătat bucuria şi o stare de bine care mă trezea la un dor de mai bine şi pornisem spre dorul inimii mele. În sfârşit îl găsisem, făcând câte ceva. Nu mă gândeam. Şi încet, încet, spunând Crezul, auzeam bucăţele din el, şi îmi aduc aminte că a avut sens pentru mine, deşi citeam, eram un intelectual şi am rămas un intelectual şi citeam şi nevoia mea de a înţelege ce se întâmplă acolo era mare şi citeam, slavă Domnului, părintele duhovnic mă ajuta, îmi recomanda ce să citesc, dar înţelegeam cu mintea, nu trăiam în… şi-mi amintesc că m-a izbit această credinţă în Biserica una, sfântă, apostolească, după ce am trăit efectiv că aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Brusc, era într-o zi de Rusalii, Pogorârea Duhului Sfânt, când am spus Crezul eu am simţit că eu aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie şi că nu-i o aşteptare aşa, ca-n gară, sau cea de tramvai, o veni sau n-o veni, ci o aşteptare totală, profundă, definitivă, nerăbdătoare şi îndelung răbdătoare. În clipa aceea n-a mai contat cât va dura această aşteptare şi ce-o să pătimesc eu în ea. Pentru că aşteptam. Eram în aşteptare. Şi apoi, am tot spus Crezul o vreme, cred că a fost prima dată când am început să spun Crezul ca rugăciune. Până atunci îl spuneam că aşa trebuia, aşa se cerea, nu eram conştientă că este o rugăciune. Şi atunci când după asta, deci când am început să mă rog, să spun Crezul ca rugăciune, când am spus Biserica e una, am simţit că e singurul loc în care eu însămi sunt un loc, că sunt cât toată Biserica, eu sunt întreaga Biserică şi că sunt o părticică din ea şi că eu însămi sunt Biserica. Că ea nu poate să fie ruptă şi împărţită aşa cum eu nu pot să fiu ruptă şi împărţită în mai multe părţi. N-am mers cu gândul mai departe şi nu am simţit nevoia să merg mai departe nici măcar atunci când gândul iscoditor mă întreba: da’ de ce sunt două biserici? de ce sunt trei? de ce sunt patru? că e catolică, că-i protestantă, că e… De fiecare dată când gândul meu m-a întrebat asta, am încercat să văd ce aşteaptă credincioşii protestanţi, ce aşteaptă credincioşii catolici, ce îşi oferă ei unul altuia şi cei care-i îndrumă şi-i păstoresc, ce le oferă în această arenă de aşteptare şi întotdeauna am avut o recunoştinţă profundă că sunt ortodoxă, că m-am născut ortodoxă şi o siguranţă lăuntrică că atunci când oamenii vor trăi asta, că aşteaptă învierea morţilor, vor deveni ortodocşi şi că vor simţi că Biserica e una. Să mă ierţi, nu ştiu să spun mai mult.
 
Nu-i vorba nici de iertare, nu e vorba nici de a spune mai mult. E vorba de această pace la care eu am ajuns ascultându-te, maică, pacea aceasta la care trimite unitatea Bisericii. Biserica nu e una în sens matematic: e una şi nu mai e a doua, nu e una în sensul că exclude alte comunităţi, ci este una în sensul că în Biserica aceea ajung la acea pace, nu mai sunt în ruptură cu mine însumi, nu mai sunt în ruptură cu lumea, nu mai sunt în primul rând în ruptură cu Dumnezeu. Sunt una cu mine, una cu ceilalţi, una cu Dumnezeu. Ori în felul acesta Biserica este biserică, nu numai că e o biserică, dar biserica este biserică, dacă am înţeles bine, pentru că aduce această pace, pentru că aduce această împăcare fundamentală cu tot ceea ce eram eu până atunci, până la momentul de a deveni mădular al bisericii, în discordanţă. Ori, pe mine personal m-a impresionat întotdeauna Ectenia cea mare, peste care de multe ori se trece cu vederea . De regulă, ecteniile sunt, par a fi, aş un lucru de umplutură, ceea de fapt nici nu sunt.
 
Nu sunt, nu sunt.
 
Nu sunt nicidecum. Multă lume, ţin minte chiar aveam colegi protestanţi şi chiar vechi orientali care erau uluiţi că în Liturghia noastră tot spunem Doamne miluieşte, Doamne miluieşte şi ziceau: da’ nu-i de ajuns o dată să ziceţi Doamne miluieşte?
 
Da (râde).
 
Şi atunci a durat puţin până să le explic că de fapt acest Doamne miluieşte e o înainte epicleză, o invocare a lui Dumnezeu permanentă, e chintesenţa aceasta a rugăciunii. Şi pe de altă parte a durat destul de mult şi pentru mine să înţeleg sensul profund al Ecteniei celei mari, de pildă, acolo unde este vorba despre pace. De la început până la sfârşit, ne rugăm mai întâi pentru pacea locului acestuia, a comunităţii acesteia, nu? a bisericii acesteia, a oraşului acestuia, a ţării acesteia, apoi a poporului, cercul se lărgeşte, apoi până şi a puterilor cereşti, pentru pacea întregului Cosmos. Şi poate că de multe ori nouă ni se pare ciudat, nu? Pace. Suntem, mai ales noi care am prins comunismul, puţin şi marcaţi de devalorizarea cuvântului acesta.
 
Lupta pentru pace.
 
Lupta pentru pace. Ceauşescu pace. Şi atunci nu prea mai ştiam ce înseamnă pacea, adică ajunsese să însemne aşa un soi de…
 
Mai lasă-mă-n pace.
 
Mai lasă-mă-n pace. Da (râde). Sau un soi de propagandă comunistă. Dar în nici un caz nu mai ştiam ce înseamnă, de fapt, pace. În cel mai bun, să zicem, caz, am asociat cuvântul acesta cu războiul fizic şi atunci pacea însemna: dacă nu e război, atunci e pace. Ori, cuvântul pace pe care îl sugerai în trimiterea la unitatea aceasta, la depăşirea discordanţei, cuvântul pace e un cuvânt profund teologic. Un cuvânt profund teologic, care trimite la pacea Împărăţiei lui Dumnezeu, trimite la unitatea aceasta, este acel Shalom care devenise în Vechiul Testament chiar salut. Noi de foarte puţine ori ne gândim că de fapt salutul înseamnă ceva mult mai mult decât o simplă convenţie. În greceşte, atunci când oamenii se salutau, spuneau: bucură-te! Deci avem şi la Magnifica, în Imnul Maicii Domnului: bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!. Iar evreii spuneau: pace! Faptul de a saluta pe celălalt înseamnă, nu? mult mai mult decât, aşa, a spune un cuvânt de formă, înseamnă a-i dori ceea ce este mai bun. Iar pacea aceasta era lucrul cel mai bun cu putinţă, era pacea aceasta a Împărăţiei, pacea aceasta sufletească pe care, iată, o primim în Sfânta Liturghie,o primim în Sfânta Biserică.
 
Şi o trăim cumva înainte de a-i spune pe nume. Ea vine, e rostită de cei dinaintea noastră, de cei care săvârşesc înaintea noastră Sfânta Liturghie, chit că nu aveam două luni, dar eram nou născută, întoarsă acolo şi nu pricepeam, ca şi un copil care e adus după Botez în biserică. Şi încet, încet îl creşti acolo şi aude pace, aude cântarea şi rugăciunea Bisericii şi o trăieşte şi ajunge într-o bună zi să-i spună pe nume şi să recunoască numele. De aceea nici nu sunt îngrijorată că mulţi creştin ortodocşi nu cunosc învăţătura în sensul că n-au făcut Facultatea de Teologie, nu? Dar sunt îngrijorată atunci când n-am trăit ceea ce cântă învăţătura în noi, ceea ce…
 
N-am înainte trăit, cumva…
 
Exact! Exact!
 
N-am simţit-o chiar înainte de a o rosti.
 
Slujbele noastre sunt cuvânt, sunt învăţătură şi dacă le primim în noi şi le lăsăm să sune în noi, ele formează în noi o realitate care singură ştie să spună pe nume. Deci se naşte, pur şi simplu se naşte în noi. Cred că Biserica e cea care mă naşte şi mă creşte. Cresc acolo şi mă nasc şi în pacea asta, în leagănul ăsta al păcii care e în ea şi care nu mai poate fi luat de la mine, indiferent câte nelinişti aş avea. Şi mai ales uite, eu, de la mine doar, mă cunoşti şi toată lumea ştie cât sunt de agresivă cumva, de, nu? o fire iute şi uneori de spaima ei, sunt oameni care se tem de mine, aşa şi totuşi, eu trăiesc într-o pace profundă, totală, definitivă şi de netulburat. Nici când îmi ies din fire, ceea ce este patima mea cea mai mare, această pace nu este tulburată. De ce? Pentru că eu, aşa furioasă, dată peste cap, ieşită din fire, eu aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, care nu poate să-mi fie dată decât în această Biserică, care e una.
 
Altfel spus, pacea asta nu-i o dimensiune psihologică.
 
Exact.
 
Nici pe departe.
 
Şi nici vulnerabilă la furtunile psihologice, asta-i uluitor.
 
Da, da. Este altceva.
 
Sigur, am trăit momente de disperare, să zicem, au fost momente de luptă duhovnicească în care am trăit la limitele deznădejdii, nu? Suntem ispitiţi, suntem aşa. Atunci uiţi de pace, nu mai eşti în contact cu ea. Însă deja ştii cum să te aperi: îţi faci semnul crucii fără să simţi, să crezi, pui mâna pe cruce sau pe Sfânta Scriptură sau te duci la icoană şi-o săruţi fără nici un pic de credinţă, fără nici un pic de nădejde, fără nici un fel de…aia este glasul păcii din tine, care spune: eşti acasă. Mintea mea nu mai judecă, mintea mea nu mai crede, ea se leapădă atunci de toată raţiunea mea, se leapădă pentru că nu mai are dovezi, n-are mângâiere, n-are…nu ştiu ce n-are. Şi totuşi, mâna mea se întinde după Sfânta Cruce, face semnul Sfintei Cruci, ori asta nu poate să ţi-o dea decât acea conştiinţă adâncă că eşti în Biserică şi că pe Biserică porţile iadului n-o vor birui. Aici e siguranţa mea, dacă vrei, dar nu-i una raţională, eu nu –mi aduc aminte atunci, în deznădejde, că porţile iadului n-o vor birui, ci pur şi simplu sunt ca atunci când sunt în casă şi afară plouă tare, cu piatră, dar eu sunt în casă şi nu mă atinge nicio grindină, deşi mi-e frică de tunete, mi-e frică c-or să se spargă geamurile, mă gândesc că chiar sunt nişte geamuri subţiri şi-o să se spargă imediat şi c-o să intre piatra numai peste mine. Şi totuşi, eu sunt în casă.
 
Da, asta este frica de jos, cumva sau psihologia de jos. Ori pacea aceasta, zice în Ectenia cea mare, zice „pacea de sus”. Ne rugăm pentru pacea de sus. E harul lui Dumnezeu, e darul acesta care se coboară peste noi , nu e nici pe departe o trăsătură de spirit a noastră.
 
Exact, nu-i a noastră!
 
Nici pe departe!
 
Dimpotrivă, noi facem tot ce putem s-o …
 
Şi cred că aici e important să spunem şi pentru radioascultătorii noştri, să accentuăm lucrul acesta, pentru că am auzit de multe ori persoane care asociază legătura cu Biserica sau calea către mântuire cu anumite înclinaţii psihologice. Se zice: acesta calcă a popă, de pildă.
 
Da, o fire mai contemplativă, mai melancolică…
 
Da, mai contemplativă şi atunci contemplativul ar avea mai mare acces la Împărăţie, să zicem, decât colericul sau sangvinul.
 
Slavă Domnului că nu-i adevărat! (râde)
 
Sigur (râde), nu e nici pe departe adevărat! Accesul la Împărăţie n-are de-a face cu calităţile noastre psihologice, tocmai pentru că dacă ar avea de-a face cu calităţile acestea psihologice, n-am ajunge niciodată la Împărăţie.
 
Exact! Exact!
 
Ajungem la Împărăţie pentru că ne este dată Împărăţie şi ne este dat să ajungem acolo şi pentru că pacea asta ne este dăruită.
 
Exact!
 
Mă gândesc apoi la Sf Apostol Pavel, care nici el nu era, aşa, un contemplativ şi era o fire energică, o fire foarte, ba chiar foarte energică, cred că se speriau contemporanii mai acătării decât de maica Siluana, de Sf Apostol Pavel.
 
Să păstrăm proporţiile! Şi care avea un dar fantastic de a-şi face duşmani. Şi astăzi are mulţi duşmani.
 
Da. E foarte interesant, e foarte interesant !
 
Da şi foarte mulţi sunt porniţi pe el.
 
Da, e foarte interesant că Mântuitorul poate are duşmani, mă gândesc cel puţin lumea culturală, mai puţini decât are Sf Pavel. Ciudat.
 
Mi se pare firesc, mi se pare firesc aşa. Ştii de ce? Pentru că Mântuitorul poate fi privit ca un om excepţional, dar să fie mărturisit de cineva, înţelegi, este o dovadă că EL e Dumnezeu. Dacă Pavel nu mai este Saul, este pentru că Hristos e Dumnezeu! Ori, Pavel trebuie distrus, că el e dovada!
 
Da, da, da, da, da, da.
 
Înţelegi? Altfel, orice ar face un om, dacă ar face pe Hristos, să se dea jos de pe cruce şi dacă ar face minuni…ei, a făcut, a murit, am scăpat, s-a dus! Dar dacă El continuă în Pavel, dacă continuă în Siluana, în Gheorghe, în Vasile, în Siluan, iertaţi-mă, aşa, în Sfinţii Lui, dar chiar şi în Siluana…aaa, asta nu se poate! Aici ne este frică! Deci frica de Biserica una!
 
Dar e mult mai subversiv!
 
Sigur că da!
 
Prezenţa lui Hristos în celălalt e mai subversivă decât Hristos istoric.
 
Exact! Şi lupta împotriva Sfinţilor şi a Sfintelor Icoane ne arată cât de mult nu credem noi că Hristos e Dumnezeu. Pentru că dacă Hristos e Dumnezeu, e normal ca să fie prezent în icoane, dacă Hristos e Dumnezeu e normal să-şi arate slava şi lucrarea în oameni, în Sfinţii lui. Unde să-şi arate, în bolovani pe care să-i înmulţească, în pâini ca să-i facă pofta diavolului, nu?
 
Da, din păcate e foarte actual ceea ce spui, maică , pentru că, iată şi trăim o nouă pornire iconoclastă. E uluitor să vezi cum în ţara asta, în anul 2006, iată, aproape 2007 în curând, în ţara asta, care are atâtea şi-atâtea probleme, oamenii îşi bat capul cum să interzică icoana în şcoală. E foarte ciudat!
 
Ştii ce, mie mi se pare mai ciudat aşa, bietul omul acela a avut o idee... e bolnăvior, are o problemă, adică asta nu mă deranjează, nu mă supără faptul acesta. Mă uimeşte cum oameni serioşi au putut să-l asculte şi să-l propage în mass media
 
Şi să preia ideea.
 
Şi să facă dezbateri pe asemenea…aici este problema, înţelegi? Încolo că lu’ ăla nu-i plac icoanele, că a vrut să iasă în evidenţă, avea un complex de inferioritate, avea o problemă, da? Să facem un caz din asta? Aici e problema!
 
Da,da.
 
Şi ca să vezi cât de mult ne-am dori noi, de fapt, să ştim dacă icoanele au ce căuta s-au n-au ce căuta acolo. Că altminteri e simplu: du-te, nene şi te plimbă şi nu-ţi pune icoană în clasă şi fă ce vrei, că eşti liber.
 
Da. E faptul acesta de a avea o reacţie împotriva icoanei. Foarte interesant că aceleaşi persoane Îl vorbesc de bine pe Hristos, însă au o reacţie împotriva icoanei.
 
Da.
 
Au de-a face tot cu atitudinea aceasta antihristică.
 
Şi antibiserică, dacă vrei.
 
Dar împotriva lui Hristos în Sfinţii Lui.
 
Exact. Şi asta înseamnă antibiserică.
 
Biserica este cea una, Biserica este, iată , Biserica păcii, este locul acesta al păcii, este locul în care Hristos se manifestă în Sfinţii Lui. Şi am ajuns, iată, la un cuvânt, Sfinţi, la cuvântul Sfinţi. Ori, chiar din Crez, din simbolul de credinţă al Bisericii noastre, noi ştim că Biserica este nu numai una, ci şi este şi Sfântă. Ce înseamnă lucrul acesta, că e Sfântă? Pentru că de multe ori nici nu ne este foarte clar ce este sfinţenia. Şi înainte de a te lăsa să ne spui ceva, maică Siluana, ţin minte că eram mic, eram foarte mic şi l-am auzit pe tata şi am auzit-o şi pe mama spunând despre un personaj dintr-un film, ziceau uite, ăsta parcă e un sfânt! Şi m-am uitat la el, nu înţelegeam ce e un sfânt, cred că aveam vreo trei ani. Personajul respectiv era foarte sobru, foarte serios, îmbrăcat într-o geacă de piele.
 
(Râde)
 
Era un film despre legionari şi acela era un legionar. Şi era îmbrăcat aşa şi zice: uite, acesta parcă e un sfânt. Şi m-am gândit mult timp când eram copil că un sfânt trebuie să poarte o geacă de piele. (Râde). Deci, ce e un sfânt? De ce e sfântă Biserica?
 
Pentru că este unit, este prezent în ea Cel Singur Sfânt. Adică Sfânt înseamnă Dumnezeu, numai Dumnezeu este Sfânt! Şi a fi sfânt înseamnă a fi cum nu suntem noi, dar cum tânjeşte inima noastră să fie. De ce tânjeşte? Pentru că ştie. Ştie de la un contact cu sfinţenia, ştie ea acolo, are o experienţă pe care nu ştie s-o mărturisească, dar o are. Ei şi atunci ea e sfântă pentru că este Dumnezeu în ea, nu? Asta este, Cel Sfânt este în ea şi în ea şi în sensul de comuniune, noi una, noi toţi cei care suntem una, suntem chemaţi să fim una în… omul acela de la început care s-a ratat când s-a spart: ba nu eu, ba tu, ba el, nu eu, aşa, omul acesta s-a reunit cu jertfa şi cu harul lui Hristos şi cu lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu şi a devenit din nou un singur om, nu? Unul singur, una, aşa cum ne-a poruncit să devenim una. Şi atunci suntem una şi în sensul că suntem una între noi, că suntem un singur om şi în sensul că suntem una cu Dumnezeu. Şi e sfântă pentru că e una cu Dumnezeu fără să fie Dumnezeu în dimensiunea ei care nu este Dumnezeu.
 
M-a impresionat întotdeauna, apoi când am devenit student, faptul că în Biserica primară…
 
Erau sfinţi.
 
Da. Biserica se numea comunio sanctorum sau sanctorum comunio, comunitatea sfinţilor.
 
Da.
 
Şi, desigur, există mai multe interpretări. Una dintre ele zice că, de fapt, koinonia ton aghion, ton aghion s-ar referi la Cele Sfinte, la Sfintele Daruri, ar fi comuniunea sfintelor, cum se şi zice în Sfânta Liturghie, Sfintele Sfinţilor. Dar şi aici, nu?
 
Care sfinţi? Că ni le dă nouă. Văd că nu se duce cu ele în ceruri la cei sfinţi.
 
Şi ne şi zice: Sfintele Sfinţilor.
 
Şi noi strigăm: Unul Sfânt, Tu eşti Sfânt, Doamne! De fapt.
 
Ei, noi avem astăzi o reţinere, când spunem: da’ ce , eu sunt sfânt? Când spunem: iată, n-ai făcut asta şi eu zic, ca să mă apăr: da’ ce, eu sunt sfânt? Nu sunt chiar sfânt!
 
Ei, chiar sfânt nu suntem, dar sfinţiţi suntem.
 
Da, da, da.
 
Dar suntem sfinţiţi, deci am intrat în contact cu Cel Sfânt şi cu Sfinţenia şi ea lucrează în noi, noi ne împotrivim să o lucrăm, dar ea lucrează în noi. Îţi dai seama ce simt eu când trebuie să-mi spună cineva Sfinţia Voastră sau Sfinţia Ta, nu? Că te simţi stingherit, uitându-te la tine, nu se poate să nu… Dar noi ştim că omul se sfinţeşte prin Sfintele Taine, poate că rânduieşte Dumnezeu să vorbim şi despre asta, şi asta e posibil tocmai pentru că Biserica e sfântă. Dacă n-ar fi sfântă, ea n-ar naşte fii sfinţi, n-ar sfinţi pe nimeni şi n-ar sfinţi nimic. Nu?
 
Cred că e şi o anumită hermeneutică vicleană în spatele acestei autolegitimări: da’ ce, eu sunt sfânt? Cred că e o formă a noastră de a exila sfinţenia undeva în nişte sfere inaccesibile şi aşa de inaccesibile, că orice-ai face, tot n-ajungi sfânt. Şi atunci, din moment ce n-ajungi sfânt, măcar stăm aici în păcat. Ori, viclenia aceasta îi lipseşte Bisericii vechi. Lucrul acesta e uluitor, faptul că creştinii, înainte poate chiar să se numească creştini, se numeau pe ei înşişi sfinţi.
 
Şi ştii că se mai şi îmbătau pe la mese pe-acolo.
 
Da, se mai întâmplau şi lucruri de genul acesta .
 
N-aveau un comportament care să ne ajute să credem că a fi sfânt înseamnă a fi ce credem noi acum că trebuie să fii pentru a fi sfânt, nu?
 
Da. Devii sfânt, cumva, devii sfânt prin însăşi participarea la comunitatea aceasta sfinţită, prin faptul de a deveni creştin, prin faptul de a deveni parte a trupului lui Hristos.
 
Dacă Biserica e trupul lui Hristosşi El e Sfânt, apoi şi unghia asta căzută şi vânătă şi lovită şi degetul acesta strivit e sfânt.
 
Totul e sfinţit.
 
Nu poate să nu fie sfânt! Deci eu ca mădular al lui, ca o componentă a Bisericii, eu sunt sfântă. Dar ca persoană, eu pot să nu primesc darul acesta, eu pot să vreau să fiu împotrivă, am această libertate, această posibilitate, să aleg mai degrabă să-mi trăiesc neputinţele decât puterea pe care mi-o dă Sfânta Biserică, pe care mi-o dă Hristos. De fapt, nu este o chestiune morală, de merit şi de nemerit, ci este pur şi simplu lucrarea lui Hristos. Dacă El este capul Bisericii, dacă Biserica e trupul Lui şi dacă în ea este Duhul Sfânt şi în mine e Duhul Sfânt, eu nu am, în calitatea aceasta de templu al Duhului Sfânt şi de mădular al trupului lui Hristos, sunt sfântă. Şi ca persoană eu trebuie să lucrez ca să-mi împropriez liber şi cu întreaga mea demnitate această sfinţenie. Nu? Să vreau să ader la ea cu toate amănuntele mele.
 
Începând cu gândurile noastre, cu faptul acesta că suntem sfinţi, automat şi responsabilitatea noastră creşte.
 
Da.
 
Nu? Din moment ce eu sunt sfânt, deodată eu sunt superresponsabilizat, eu nu mai pot să…
 
Exact! Mă întreba un tânăr: ce să fac să nu mai fac păcatul… un anumit păcat… Du-te în faţa oglinzii, priveşte-te şi spune: acest trup este templu al Duhului Sfânt. Ce simţi dacă mereu îţi aduci aminte, îţi priveşti mâna şi spui: această mână aparţine trupului meu, care este templul Duhului Sfânt! Nu-i de la mine, e de la Dumnezeu acest cuvânt, câtă responsabilitate am! Dar dacă zic: astea nu mai sunt vremuri, pe vremuri erau sfinţi, atunci sigur că eu îmi ofer şansa să mă mai îndulcesc de micile plăceri sau marile plăceri ale păcatului. Pot să mă îndulcesc aşa, a la long, să spun uite, există şi reîncarnare, mai rezolvăm data viitoare…
 
Da, există tot felul de anestezice din acestea.
 
Exact!
 
Prin care amânăm cumva…
 
De ce? Pentru că ne e frică, ne e frică de moarte şi de Înviere, ne e frică de Cruce, ne e frică de viaţă. Ne e frică de viaţă.
 
Cred că ne e mai frică de viaţă decât de moarte.
 
Da. Ca viaţa să devină viaţă, ea trebuie să treacă printr-un foc care e dătător de viaţă. Ei, tocmai asta este sfinţenia Bisericii: ea e sfântă pentru că e foc care te arde în topitoarea aia te topeşte, dar noi ne temem înainte de a băga degetul în foc, nu ştiu cum să spun. Noi deci stăm pe margine şi zicem: o, ce trebuie să fie acolo în pălălaia aceea! Şi nu îndrăznim să privim focul care arde deja, noi la foc mic de la Sfântul Botez şi de când ne-am născut în Biserică.
 
Da, e o artă, de fapt e o anti-artă, de a privi lumea de pe margini, de a ne privi pe noi, de a privi viaţa de pe margini, de a nu trăi! Trăim, dar nu trăim.
 
Da. Exact!
 
Vedem de la depărtare. E o atitudine de spectator.
 
Vezi că şi oamenii aceştia ai vremurilor noastre, oamenii de ştiinţă seculari, psihologii, descoperă că, uite, subconştientul nostru e atât de agitat şi plin de balauri pentru că noi nu ne-am trăit emoţiile, nu ne-am asumat emoţiile noastre şi trăirile noastre şi le-am negat, le-am refulat şi ele de acolo de dedesubt dau de chiar şi bunul simţ acesta al observaţiei empirice sau ştiinţifice ne arată că noi refuzăm darul vieţii, refuzăm pentru că ne e teamă, pentru că nu ne place, pentru că nu corespunde scenariului pe care ni-l facem noi. Ori, a aparţine Bisericii înseamnă în primul rând a scăpa de responsabilitatea scenariului, n-o mai ai! Eram, înainte de a mă întoarce la Biserică, eram stupefiată după ce scenariu prost se desfăşoară viaţa mea. Ziceam: ce actor genial sunt şi ce scenariu idiot trebuie să joc! Nu? Şi acum, când în sfârşit am intrat în scenariul Bisericii, e minunat! E minunat! În sfârşit poate şi genialitatea mea să se desfăşoare.
 
Cu urarea adresată fiecăruia dintre radioascultătorii noştri de a-şi asuma acest scenariu al Bisericii într-un mod plenar, ne vedem nevoiţi să încheiem astăzi discuţia noastră, timpul ne presează şi vă invităm, totuşi, stimaţi ascultători, la o nouă emisiune săptămâna viitoare, împreună cu maica Siluana şi cu mine, desigur, cu Picu Ocoleanu. Până atunci, toate cele bune!
 
Bucurie sfântă!
 
Bucurie sfântă!


Predici. Cateheze. Pastoraţie
Să zidim biserici! - Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa
Într-o perioadă în care o parte a mass media compară fără sens, cu rea intenţie şi redundant numărul bisericilor cu cel al şcolilor sau spitalelor, găsim potrivit îndemnul profund şi plin de dragoste şi grijă părintească al Pr. Gheorghe Calciu, mărturisitorul prigonit, către tineri: „Să zidim biserici!” (n.red.)
 
“Iţi aduci aminte, tinere, când ţi-am spus că un glas nou te cheamă şi că este glasul lui Iisus? Dar unde şi la ce te cheamă? Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea ta de cunoaştere şi de adevăr îţi face Mântuitorul? Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui.
 
Trăieşti într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poţi renega şi care se răzbună prin suferinţa ta, atunci când îl trădezi. Trăieşti în mijlocul neamului tău, pe care îl simţi ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolaţi ci ca pe un suflet imens şi unic, în care tu eşti totul şi totul trăieşte prin tine. Exişti într-o lume cu bucuriile şi durerile ei şi vibrezi la aceste bucurii şi dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă şi te unifică inextricabil cu toţi semenii tăi.
 
Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care eşti chemat? Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti ba mai mult: şi toate fiinţele cereşti căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual. Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiţie, cronologia nefericirii şi drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, eşti chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veşnicie în Dumnezeu şi care poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă.
 
Societatea te socoteşte un simplu ele­ment constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; li­bertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată. Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o foloseşti atunci când, în sfârşit, vei fi descoperit-o. Ţi s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înţelegerea necesităţii, iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie, ca într-o construcţie moartă.
 
Biserica lui Hristos este vie şi liberă. In ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (In. 8:32). Când surâzi unui întristat; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav; când rosteşti: „Doamne, ajută-mă!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea; când zici: „Doamne, iarta-l!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit, dar cu zambetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină calda şi plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire – eşti în Biserica lui Hristos.
 
Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti „piatra” Bisericii Lui, pe care nimeni şi nimic nu o va clinti, pentru că eşti o „piatră” liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire.
 
Să zidim biserici, prietene al meu!Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgera soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos. Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: „Cine este omul aceasta?“, ci să-ţi spui: „Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine“.
 
Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor.
 
Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mântuire. Această interogaţie este dovada libertăţii tale faţă de orice constrângere, faţă de materia însăşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea.
 
Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii, fără să ştii. De atâţia ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ţi „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară“. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primeşte, te mângâie şi te redă ţie însuti. Vino să construieşti biserici alături de noi!
 
Să recon­struim în suflet o Biserică a Enei, hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca nişte] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu. Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos“.(Pr. Gheorghe Calciu, “Marturisitorul prigonit“, Editura Crigarux, Piatra Neamt,2007). 
 



ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Cum putem păstra roadele vieţii duhovniceşti dobândite prin Sfintele Taine - Nicolae Cabasila
Potrivindu-ne cu voia lui Dumnezeu şi ascultând de poruncile Lui, iată calea pe care, dacă mergem, ne putem păstra viaţa în Hristos. Întrucât la începutul ei această viaţă atârnă numai de atotputernicia Mântuitorului, dar întrucât pe de altă parte, a ne-o păstra pe mai departe întreagă şi a rămâne vii în toată vremea desfăşurării ei, cere strădanie şi din partea noastră, urmează că, spre a putea sta până la sfârşit în pacea harului şi spre a putea trece dincolo cu această comoară în mâini, se cer din partea noastră multe încordări şi multe strădanii. Iată de ce, se cere să cercetăm care sunt mijloacele cu care putem să câştigăm această luptă duhovnicească, lucru care se leagă aşa de bine cu viaţa în Hristos.
 
După cum vedem din faptele oamenilor şi din întâmplări zilnice, oamenii nu se mulţumesc numai cu aceea că li s-a dat viaţă şi că de acum pot şedea, căci au de toate, ci caută cu toate mijloacele potrivite spre a-şi putea păstra continuu această viaţă, tot aşa, trebuie să facem spre a ne păstra fericirea duhovnicească aşa greu câştigată.
 
(…) Ceea ce se cere de la toţi cei care au numele de creştin este datoria pe care trebuie fiecare să şi-o împlinească, a cărei neîmplinire nu admite nicio scuză, nici vârsta, nici slujba, nici schimnicia, nici viaţa singuratică şi nici cea din zgomotul oraşelor. Nu există vreo datorie mai înaltă decât a-ţi potrivi viaţa după rânduielile lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Lui. Aceste porunci nu sunt prea mari pentru puterile omului – altfel nimeni nu ar putea fi tras la răspundere fiindcă greşeşte – , de aceea, împlinirea lor o cere şi conştiinţa celui din urmă creştin... Numai cei ce-şi leagă viaţa de Dumnezeu cu legăminte strânse se împărtăşesc pururi din roadele Sfintelor Taine.
 
Fiind aceste porunci ale Mântuitorului o datorie pentru toţi credincioşii, e firesc că nu se pot apropia de Hristos cei care se îndepărtează de El prin cuget şi voie liberă. Căci trebuie să avem părtăşie prin voinţă şi cuget cu Acela cu Care ne împărtăşim din acelaşi sânge. Dacă într-un fel suntem uniţi, iar în altul, despărţiţi, pe de o parte prieteni, iar pe de alta duşmani, în acelaşi timp şi fii, dar şi răufăcători, mădulare fiind, dar fără viaţă – la aşa ceva nu ne ajută cu nimic, nici unirea cu Hristos, nici naşterea din El, iar unora ca acestora nici un folos nu le aduce dezbinarea de trunchi, căci vor fi ca şi mladiţa care nu are legătura cu viţa: sfârşitul lor va fi că vor fi aruncaţi afară, uscaţi şi azvârliţi în foc. Aşa că oricine s-a hotărât să trăiască în Hristos, întrucât nu va avea alt izvor de unde să-i vină viaţa, va trebui să se pună în legătură cu această inimă şi cu acest Cap, lucru care este cu neputinţă dacă omul nu vrea ceea ce vrea şi Dumnezeu.
 
Cu alte cuvinte, trebuie să ne silim mintea sa asculte de voia lui Dumnezeu, sa nu ne dorim altceva decât pe El şi să ne bucurăm de aceleaşi bucurii de care se bucură El... Căci după poruncile Sale a aflat Domnul pe David care zice: „Doamne, poruncile tale nu le-am uitat”. (Nicolae Cabasila – Despre viaţa în Hristos, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Buc. 2001)


RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciune de pocăinţă către Născătoarea de Dumnezeu
 
Stăpână prea milostivă şi bună, primeşte rugăciunea mea cea ticăloasă ce se aduce ţie din gură netrebnică, deşi toate le ştii, şi mai ales neputinţa mea. Că eu prin tine scap la bunătatea Fiului tău şi prin tine, Doamna mea, m-am abătut din calea ce ducea spre moarte. Şi ştiind faptele şi toate mişcările mele, cele din zi şi din noapte, cele cu lucrul şi cuvântul, cele întru ştiinţă şi întru neştiinţă, îndreptează-mă, că eu pe tine te am mijlocitoare către Hristos, Dumnezeul nostru.
 
Miluieşte-mă şi mă ajută, îndemnându-mă la tot lucrul bun, după voia Fiului tău şi Dumnezeului nostru. Tu ştii, Stăpână preabună, că din braţele maicii mele spre tine am alergat, ţie am fost dăruit, deşi rău m-am ocârmuit, dar nu am ştiut altă scăpare, părtinitoare, sprijinire şi mijlocitoare către Dumnezeu fără numai pe tine. Şi acum, Stăpâna mea, mărturisindu-mi toate faptele mele cele necuvioase, te rog să mi le ştergi şi să mă miluieşti. Ştii, Stăpâna mea Născătoare de Dumnezeu, că sunt ca o oaie rătăcită şi ca un străin smerit, care nu are unde să îşi plece capul, fără numai la tine, Maica lui Hristos, Dumnezeul meu. Tu eşti, Stăpână, ajutorarea mea, tu curăţia mea, tu acoperământul meu, tu chezăşuitoarea mea către Dumnezeu, tu tatăl meu, tu maica mea, tu povăţuitoarea mea şi întru tine îmi pun toată nădejdea mea. Tu cunoşti sărăcia mea şi ştii că nu am pe nimeni, fără numai pe tine şi pe Hristos, Cel ce s-a născut din tine. Să nu te îngreţoşezi de mine, nici să mă lepezi de la faţa ta, Preacurată, ca să nu biruiască mulţimea răutăţilor mele bunătatea ta, că al tău este noianul milostivirii, ca ceea ce eşti Maica lui Dumnezeu cel milostiv. Numai de voieşti şi eu m-am mântuit. Nimeni nu se împotriveşte ţie, că eşti Maică a lui Iisus Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce a făcut toate.
 
Ştiu că multe sunt păcatele mele şi nu sunt vrednic a privi la înălţimea cerului din pricina fărădelegilor mele, dar dacă tu vei binevoi cine se va împotrivi? Ajută-mi, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, mie, celui fără de îndrăzneală şi să nu mi se socotească îndrăzneala întru păcat, ci iartă-mă degrabă şi dă-mi umilinţă. Dă-mi izvor de lacrimi, suspinare şi zdrobire de inimă, ca să plâng păcatele mele, că eu sunt cel ce am nelegiuit înaintea Fiului Tău şi Dumnezeu mai mult decât toată firea. Şi ştiu, Stăpâna mea, că sunt fără de răspuns, nevrednic de toată iubirea ta de oameni, ci vrednic de toată osânda. De aceasta, prin tine, scap la mila Fiului tău, a Stăpânului şi Făcătorului meu cel bun. Deci ocârmuieşte-mă şi mă învaţă, Născătoare de Dumnezeu. Şi cerând în dar mila ta cea bogată, miluieşte-mă precum voieşti şi nu mă lepăda de la faţa ta, nici nu mă depărta de acoperământul tău, nu mă înstrăina de milostivirea ta. Miluieşte-mă pe mine, cel ce spre tine am toată nădejdea şi arată-ţi întru mine puterea ta, Născătoare de Dumnezeu. Că de mă vei mântui pe mine, păcătosul, mare va fi mila ta, mare milostivirea ta, mare nepomenirea ta de rău, mare îndelungă răbdarea ta. Iar de vei milui pe cel vrednic, nu va fi lucru minunat.
 
De aceea ajută-mi, milostiveşte-te spre mine şi-mi întinde mâna ta mie, leneşului, trândavului, nemulţumitorului, împietritului, neumilitului, judecătorului strâmb, gânditorului de rău, desfrânatului, hulitorului, ocărâtorului, clevetitorului, celui plin de toată fapta rea, de cuvinte viclene şi gânduri urâte, celui străin şi gol de toată fapta cea bună şi vrednic de toată asânda şi pedeapsa. Cu adevărat, Stăpâna mea Preasfântă, Născătoare de Dumnezeu, milostiveşte-te spre mine, lipsitul şi ticălosul, şi fă cu mine milele tale bogate. Ca, fiind mântuit, să laud pe Cel ce S-a întrupat din tine, Hristos Dumnezeul nostru, şi pe tine te măresc, mântuirea mea, sprijinirea mea, mângâierea mea şi păzitoarea mea din toate zilele vieţii mele. Ajută-mi mie, Stăpâna mea ce sfântă, ajută-mi şi iarăşi strig, ajută-mi. Şi mă învredniceşte ca să fac voia Fiului tău şi Dumnezeului meu în toate zilele vieţii mele, să mă tem de El şi să-I slujesc cum se cuvine. Şi aşa, săvârşindu-mă, Stăpâna mea Născătoare de Dumnezeu, să fiu povăţuit de sfinţii îngeri la locaşurile cele dumnezeieşti şi luminoase prin mijlocirea ta cea bineprimită, unde să-I slăvesc în veci pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, treimea cea preasfântă. Amin.
 
Rugăciunile Sfinţilor Părinţi. Apanthisma. Sf. Nicodim Aghioritul. Ed. Sophia, 2004.



BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Ministrul de Externe Titus Corlăţean critică politica UE de nediscriminare sexuală şi ne dă soluţia pentru România: ascultarea de Dumnezeu!
 
Ministrul de Externe Titus Corlăţean, cu ocazia conferinţei anuale a Alianţei Familiilor din România (27 aprilie), a ţinut un discurs împotriva politicii de nediscriminare sexuală a UE şi şi-a întărit cele spuse folosind paragrafe din Biblie:
"E o problemă serioasă pentru că, în toate aceste decenii de progres material, de societăţi confortabile, mai ales în zona vestica, care au avansat într-un confort material pe care noi, în partea cealaltă a zidului Berlinului nu l-am avut, au avansat, din păcate, şi în alte direcţii. Au adoptat nişte norme, standarde la nivel european pe care şi nou-veniţii în Uniunea Europeană au trebuit să le accepte dacă au dorit să intre, politic vorbind, în această Uniune Europeană. Ele se referă, foarte pe scurt, la o politică de nediscriminare faţă de diferitele grupuri minoritare şi, în aceste grupuri minoritare, inclusiv la relaţiile între persoanele de acelaşi sex […]. E destul de greu sa mergi împotriva unui val care s-a creat. Dar trebuie să o facem pentru că fundamentul nostru, existenţa noastră, prin voinţa Domnului nostru Iisus Hristos, este un fundament creştin. Şi voinţa divină ne-a creat într-un anumit fel şi asta este, cu cât lupta este mai grea, cu atât merită să o duci mai bine. […] „De aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor, aşa că îşi necinstesc singuri trupurile. Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii şi tot astfel şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii. [...] Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate, plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase, sunt şoptitori" (Rom.1,24)”.
Recunoaşteţi în citatul biblic păcatele spre care ne îndrumă/obligă UE să mergem? Asociaţia Secular-Umanistă din România - ASUR, prin vicepreşedintele Toma Pătraşcu, arată că ministrul de Externe a depus un jurământ de credinţă prin care se angaja să respecte "Constituţia şi legile ţării" şi să apere "democraţia şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor". De asemenea, articolul 30 din Constituţie interzice "incitarea la discriminare". „Un astfel de om trebuie să plece!" a declarat Toma Pătraşcu. Ministrul însă răspunde că e o interpretare falsă: „E o mare diferenţă între legislaţia de nediscriminare care e general acceptată la nivel european şi să adaugi norme suplimentare".

Iată, după 2000 de ani de creştinism, păcatele sunt egale cu virtuţile, ba chiar te ajută să promovezi. Fără ele nu ai voie să fii în conducerea statului, trebuie să pleci. Asta ne spune ASUR. Dar asta încă nu e nimic. Închipuiţi-vă însă cum vom trăi după ce vom vota noua constituţie a aleşilor noştri! Ministrul Corlăţean ne dă însă şi rezolvarea: „Ascultarea de Dumnezeu – soluţia pentru România!”.

(n.red.: Din expunerea sa putem deduce că ministrul e creştin, dar nu ortodox. Este evanghelic. Dar... ortodocşii unde sunt!!?? Că doar suntem majoritari. Suntem creştini numai în biserică, nu şi în societate, cum zice ministrul? Desigur că nu. Sau, în măsura în care acest lucru este valabil pentru ortodocşi, în aceeaşi măsură este valabil şi pentru evanghelici. Dar ceea ce ne lipseşte este renunţarea la political correctness şi trecerea la apărarea credinţei nu numai în conferinţe, predici şi pe internet, ci şi în parlament şi guvern, adică acolo unde se decide soarta noastră. Şi, în acest sens, ministrul de externe este un exemplu)



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Ortodoxie şi identitate românească - IPS Ioan Selejan
„Bucuria slujirii este cea care ne menţine aici,
căci m-a trimis Dumnezeu să caut oaia cea pierdută”
Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan
al Episcopiei Covasnei şi Harghitei
 
           
Ortodoxia se confundă cu identitatea românească. Cel puţin în Transilvania... Aceasta este convingerea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei. Pentru ierarhul de la curbura Carpaţilor credinţa ortodoxă a fost singura care a menţinut coeziunea populaţiei româneşti în aceste părţi ale ţării. IPS Ioan Selejan a distribuit luni 24 iunie câteva sute de steaguri tricolore credincioşilor prezenţi la hramul Mănăstirii "Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul" de la Valea Mare.
 
Interviu realizat de părintele Mircea Toma:
- Înaltpreasfinţite Părinte Ar­hi­e­pis­cop Ioan, de cele mai mul­te ori auzim, fie în bise­ri­că, fie la şcoală, acolo ce e drept mai puţin, că trebuie să ne păstrăm identitatea şi dem­nitatea. Există vreo le­gă­­tură între românism şi orto­doxie?
- Cred că în spaţiul nostru tran­­silvan iese cu totul bine în re­­lief şi a marcat viaţa şi cul­tu­­ra din Transilvania elementul a­cesta creştin de sorginte or­to­do­­xă. În Transilvania, a fi or­todox este identic cu a fi ro­mân. A­şa şi-au păstrat înain­ta­şii noş­tri identitatea lor na­ţio­nală sub aura aceasta orto­do­­xă. Ro­mân ortodox! Sau, da­că spu­neai în Transilvania or­to­dox, se ştia că este automat ro­mân, a­vând în vedere cele­lal­­te confe­si­­uni cu care trăim aici. Aş pu­tea spune că ortodo­xia a marcat atât de puternic con­ştiinţa ro­­mânilor, încât, cel pu­ţin în păr­ţile acestea, ale Covasnei şi Har­ghitei, a fost un scut de a­pă­rare al identită­ţ­ii noastre. Până astăzi vedem că în lo­ca­­­lităţile unde s-au păstrat bi­se­­­rici şi au fost preoţi neîntrerupt în decursul timpului, a­co­lo s-au păstrat şi credinţa şi gra­iul nos­tru românesc. Acolo un­de, din cauza vitregiilor vre­­mu­rilor, pre­oţii au fost a­lun­­gaţi, nu mai a­vem, astăzi, ni­ci grai, nici lim­bă ro­mâ­neas­că. Avem şi astăzi lo­calităţi unde credincioşii noş­tri ro­mâ­ni ortodocşi şi-au pierdut lim­ba, şi-au pierdut graiul - nu mai gră­iesc între ei în limba ma­mei, ci grăiesc într-o limbă stră­­ină. Dar ei vorbesc cu Dum­­­nezeu în limba română. A­­­di­­că, în Biserică, cultul este în lim­ba română, aşa că Iisus Hris­tos, prin Evanghelia Sa, vor­beş­­te şi a­cestor comunităţi tot în limba ro­mână. Se roagă în lim­ba ro­mâ­nă! Iată, deci, ce a în­semnat or­todoxia, ce a în­sem­nat cre­din­ţa noastră, păs­tra­tă în decursul timpului, nu nu­mai pentru relaţia interumană, în co­mu­­nitatea de ace­eaşi limbă. Chiar dacă acolo co­municarea în­tre oameni s-a fă­cut într-o lim­bă străină, to­tuşi, ei şi as­tăzi sunt români şi vor ră­mâne cât vor trăi pe acest pământ. Mi-au spus că ei, chiar dacă vorbesc cu vecinii în­tr-o limbă stră­ină, cu Dum­nezeu, cu Maica Dom­nului şi cu sfinţii vorbesc numai în limba şi graiul românesc.
Mă gândesc, apoi, că, dacă în a­ceste mici comunităţi, iată cât es­te amprenta şi cum se poa­te ve­dea ce a însemnat păs­trarea cre­dinţei noastre orto­doxe, la ni­vel naţional ce s-ar fi întâmplat dacă noi nu ne-am fi rugat în biserică în graiul nostru ro­mâ­nesc, în for­ma, în confesiu­nea aceasta a noas­tră ortodo­xă? Ce am fi noi as­tăzi? Pentru că, dacă un popor nu are câteva va­lori importante de care să se ţi­nă şi pe care să-şi clădească via­ţa, acel popor dispare, a­lu­ne­că. Şi avem, din nefericire, atâ­tea exem­ple pe planetă când une­le popoare şi-au pierdut cre­din­ţa şi, în mod firesc, a ur­mat pierderea identităţii na­ţio­nale şi nu mai putem vorbi de o na­ţi­une, de un popor unit în jurul unor concepte şi valori fun­damentale, ci vorbim de un a­­malgam, de o unire a mai mul­tor culturi, care nu mai dă iden­­titatea aceea profundă ca­re a fost înainte.
 
Înaltpreasfinţite Părinte Ioan, judeţele Covasna şi Harghi­ta sunt în acest pericol?
- În mod cert, timp de o mie de ani, cea mai frământată istorie din Transilvania a fost aici, în ar­cul carpatic, în arcul de sud-est al Transilvaniei, un­de cei ca­re au venit după noi au fost mai puternici şi sa­bia n-a tăiat doar braţul ro­mâ­nului, ci iată ve­dem că de mul­te ori i-a tăiat şi limba, i-a tă­iat şi graiul. Am pu­tea să a­min­tim de perioada din timpul celui de-al Doilea Răz­boi Mon­dial, după Dictatul de la Vie­na, când mulţi români din a­ceastă parte au trecut Car­pa­ţii spre Moldova sau spre Ţa­ra Românească, când mulţi pre­­oţi au fost alungaţi şi nu­me­­roa­se biserici au rămas mul­tă vre­me pustii. Iată, eu, când am ve­­nit în această par­te de ţară, am găsit biserici în ca­re nu se mai slujise de şai­zeci şi cinci de ani! S-a observat că a lipsit ceva din locali­ta­tea aceea. Aco­lo credincioşii vor­besc deja într-o limbă stră­ină - şi în casă, şi cu vecinii lor ş.a.m.d. -, deci, ia­tă de ce este nevoie să ne men­ţi­­nem cre­dinţa noastră moşte­ni­tă din strămoşi.
Din nefericire, lumea orto­do­xă este destul de mică. As­tăzi, când vorbim de un sistem pla­­ne­­tar de 6,5 - aproape 7 mi­li­ar­de de oameni, ortodocşi sun­tem în jur de două sute şi ce­va de mi­lioane, deci foarte pu­ţin; sun­tem după virgula mi­liardelor. De aceea, aici, în spa­ţiul a­cesta răsăritean s-a păs­trat credinţa ortodo­xă şi se poa­te observa că popoa­re­le orto­do­­xe care au avut cre­din­ţa orto­do­­xă neîntreruptă au şi astăzi un pronunţat ca­rac­ter de iden­ti­­tate naţională. În Rusia, Bi­se­rica Rusă de as­tăzi este foar­te înfloritoare. Ia­tă, şi ei sunt depozitarii or­to­do­xiei. Grecia, la fel, este in­con­­fun­dabilă. Atât credinţa or­to­do­xă a Greciei, cât şi cultura ei sunt inconfundabile, păs­tra­­t­e toate în contextul acesta al credinţei care, în decursul se­colelor, s-a păstrat aşa, ve­ni­­tă după rânduielile apostoli­ce, pen­tru că şi Biserica noas­tră, noi, ca Biserică Ortodoxă, sun­tem o biserică apostolică, deci a­vem primele semănături ale cu­vântului lui Dumnezeu a­runcate în spaţiul nostru românesc de un Apostol, Sfân­tul Andrei.
 
- Înaltpreasfinţia Voastră, cum este trăită ortodoxia în a­ceste comunităţi din Covas­na şi Harghita?
- V-aş răspunde tot printr-o în­trebare. Ce părere aveţi despre un tânăr care de curând şi-a luat doctoratul în teologie, a venit la mine şi mi-a cerut o pa­rohie din eparhia noastră; şi i-am oferit o parohie de 46 de fa­milii? Este greu de înţeles, ca să spun aşa: un teolog vine şi slu­jeşte la o biserică unde are 46 de familii! Sau, am un teolog ca­re a venit şi mi-a cerut, tot aşa, o parohie şi i-am dat o pa­ro­hie care are 48 de credincioşi. Nu­mai atât! Deci, cel cu docto­rat a luat 46 de familii, iar cel ca­re nu avea doctoratul încă a­vea 48 de suflete! Ei, acum eu vă întreb, fără a încerca să a­runc o umbră asupra altor pro­fe­sii: credeţi că un medic s-ar du­ce la un dispensar unde ar a­vea patruzeci şi ceva de familii sau patruzeci şi opt de suflete? Din nefericire, avem comuni­tăţi de o mie, două mii de oameni şi nu au medic! Iată, pre­o­tul se duce şi pentru o turmă aşa de mică. Deci, deocamdată, zic eu, din mila lui Dumnezeu, a­vem studenţi, avem tineri care în­ţeleg rolul şi valoarea fiinţei u­mane. Adică, la noi, aici, în Co­vasna şi Harghita, oarecum via­ţa preotului se aseamănă cu pil­da aceea pe care a spus-o Mân­tuitorul că păstorul a lăsat no­uăzeci şi nouă de oi şi s-a dus şi a căutat oaia cea pierdută. Aşa că şi în eparhia noastră, în­că de la înfiinţare, am avut a­ceas­tă perspectivă şi această am­prentă a parabolei rostite de Hris­tos, că eu n-am fost trimis la o turmă cu nouăzeci şi nouă de oi, ci m-a trimis Dumnezeu să caut o singură oaie, oaia ră­tă­cită printre străini, care sunt pu­ţinii noştri credincioşi risipiţi pe aici, prin crestele Carpaţilor.
 
- Ce oferă Episcopia Co­vas­nei şi Harghitei acestor oameni, mai ales românilor, ca­re, trep­tat, dispar din a­ceas­­tă zo­nă?
- În primul rând este satisfac­ţia aceasta a slujirii. Şi, aş re­pe­­ta, raportul acesta din pa­ra­bo­­lă, că mare bucurie este în cer pentru un păcătos care se în­­toarce. Deci, un păstor se bu­cu­­ră mai mult când găseşte oa­ia cea pierdută şi rătăcită, de­cât de cele nouăzeci şi nouă. E­xis­­tă încă această credinţă şi bu­­curie. Gândiţi-vă că am găsit pa­­rohii, cum vă spuneam, în ca­­re nu s-a slujit de o jumătate de secol! Ei, câtă bucurie poate să aibă în sufletul lui acel preot ca­re vede că a tras clopotul ce n-a mai fost tras de cincizeci, de şaizeci de ani şi vin albinele - albinele din stup n-au în­ghe­ţat, n-au murit -, şi vin, una câ­te u­na. Mă gândesc, şi pentru mi­ne, şi pentru ei, că aceasta este o bucurie sfântă, care ne ţine a­ici. Pentru că altfel nu putem spu­ne că, în toată această e­par­­hie, din o su­tă de parohii, da­că sunt maximum zece parohii, care s-ar putea întreţine pe ele şi să-şi întreţină un pic şi pre­otul, şi cheltuielile pe care le au acolo. Restul, din mila lui Dum­nezeu, cu ce putem, ne gos­podărim: preoţii mai şi lu­crea­­ză, deci sunt gospodari, şi mai avem ajutor de la Fondul Cen­tral Misionar, de unde mai pri­mim un pic de mângâiere pentru preoţii pe care îi avem aici. De aceea, pe această cale aş mul­­­­ţumi Sfântului Sinod, Pă­rin­­telui Patriarh, bunilor cre­din­­­cioşi şi preoţilor din toată ţa­ra care adună bănuţi după bă­nuţi şi o parte din ei ajung şi în păr­ţile noastre pentru a mân­gâia şi partea aceasta de trebu­in­ţă pentru preoţii cu parohiile foar­te mici şi care trebuie spri­ji­­niţi, pentru că, altfel, sunt şi ei oameni, cu greutăţi, cu fa­mi­lii, cu copii. Gândiţi-vă că sunt pre­oţi care îşi duc, în fiecare zi, co­piii la distanţe mari la şcoală, pen­tru că nu în toate lo­calită­ţi­le mai sunt şcoli în graiul nostru românesc. Şi atunci, eu ca­ut, încet, încet, să-i apropii, în timp, de anumite zone unde ar pu­tea şi copiii lor să aibă acces la şcoală, însă, mila lui Dum­nezeu! Încearcă să-şi educe şi ei co­piii, atât în spiritul credinţei, cât şi în alte profesii. Uitaţi-vă, de exemplu, am un preot care are trei copii şi toţi trei sunt la Me­dicină. Dacă aţi vedea mâi­ni­­le tatălui lor, sunt crăpate de mun­­că, însă muncă cinstită. Slu­­­jeşte la altarul lui, peste săp­­­tămână munceşte în gospo­dă­­rie şi, iată, are trei copii la Me­­dicină. Şi mai sunt şi alţii. Mai am o altă familie care, tot aşa, deşi orfan (tatăl), deja alţi doi copii la Medicină, din­tr-o singură familie de pre­ot! Aşa că încercăm să-i aju­tăm. Am acordat şi acordăm mai multe burse copiilor care sunt la facultăţi, ştiind în ce si­tu­aţie se află părinţii lor, şi aşa se face că am şcolarizat până acum peste trei sute de copii. ­Nu toţi sunt preoţi, dar o parte din­tre ei sunt. Când am venit aici, am găsit numai cinci pre­oţi născuţi în această zonă - res­tul erau veniţi din alte părţi -, iar acum, din mila lui Dumnezeu, am mai puţin de zece preoţi din al­tă parte şi toţi sunt din a­ceas­tă zonă şi, până acum, nici unul nu mi-a cerut dezlegare, să spu­­nă: „Părinte, daţi-mi dezle­ga­­­re să plec într-o altă epar­hie“. Stau aici, cu părinţii lor, cu familiile lor şi sunt legaţi de a­ceastă zonă… (Spicuiri şi fragmente din interviul Ortodoxie şi identitate românească în Transilvania” – Ziarul „Lumina de duminică” – Cotidianul Patriarhiei Române – 07.07.2013. http://www.ziarullumina.ro/interviu/ortodoxie-si-identitate-romaneasca-transilvania).
 
Stelian Gomboş: Cu alte cuvinte, aşadar, glasul ierarhului duhovnic de aici reprezintă lumina care ne acoperă cu harul său. Sămânţa aruncată va răsări şi va supravieţui, dacă vom avea grijă să nu-i tăiem rădăcina – credinţa. Lumina străbate în întuneric. Vâzând-o, ne entuziasmăm, ne înflăcărăm, dar este necesar să luăm aminte asupra ei, să-i pătrundem înţelesul, semnificaţia. Cuvintele Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan – Arhiepiscop al Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei – sunt cuvinte pline de încărcătură duhovnicească, pe înţelesul tuturor, dar cu profunde semnificaţii. Înaltpreasfinţia Sa este întruchiparea ierarhului adevărat, apropiat de popor, aflat mereu între enoriaşi. Are darul de a zidi pe fiecare om cu un cuvânt bun, conducându-l spre lumina cunoaşterii adevărului, deoarece nu este om care să meargă prin întuneric şi să nu dorească să-i apară în priviri lumina. Cum? Calea cea mai importantă este dialogul, convorbirea cu Duhovnicul, cu Părintele duhovnicesc.
În încheiere vom afirma şi susţine cu toată convingerea că prin publicarea acestor convorbiri duhovniceşti cu un cunoscut, recunoscut şi renumit ierarh şi slujitor al Bisericii noastre, strămoşeşti şi dreptmăritoare – Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan – căruia îi dorim să aibă parte, în continuare, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, am avut parte de un scump cadou sufletului şi cugetului nostru, al cititorilor şi credincioşilor, motiv pentru care îi mulţumim în mod deosebit, dorindu-i multă sănătate şi multă putere de muncă, în continuare!
Scurtă biografie: Studiile: Liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea, promoţia 1971; Facultatea de Instalaţii şi Automatizări din Bucureşti, promoţia anului 1976; Seminarul Teologic din Craiova, promoţia 1986; Facultatea de Teologie Ortodoxã din Sibiu, promoţia anului 1990; Institutul Biblic din Ierusalim, perioada anilor 1991-1994; Cursurile de doctorat le-a urmat la Institutul Biblic din Ierusalim, domeniul Biblice, Egiptologie şi Orientalistică. Iar din activitatea sa bogată şi deosebită spicuim următoarele: În anul 1980 şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Lainici, judeţul Gorj; A fost hirotonit diacon la aceeaşi mănăstire în 6 august anul 1990; A fost hirotonit preot la Mănăstirea Tismana în 15 august anul 1990; Între anii 1990-1994 a fost stareţul Mănăstirii Lainici; În anul 1994 a fost Arhimandrit şi Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim; În 9 iulie anul 1994 a fost ales Episcop al Covasnei şi Harghitei; A fost hirotonit episcop la Mănăstirea “Sf. Proor. Ilie Tesviteanul” din oraşul Topliţa, judeţul Harghita în 20 iulie anul 1994; În 25 septembrie 1994 a fost instalat Episcop al Covasnei şi Harghitei, la Miercurea Ciuc.
În ziua de 12 septembrie anul 2007 a fost unul din cei trei candidaţi la scaunul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române. Pe 23 februarie anul 2008 sinodul mitropolitan ortodox de la Iaşi l-a desemnat drept candidat pentru funcţia de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. In urma şedinţei Sfântului Sinod al Bisericcii Ortodoxe Române din luna iunie anul 2009, Preasfinţitului Episcop Ioan al Covasnei şi Harghitei i-a fost acordat titlul de arhiepiscop onorific, ca un gest de răsplată, preţuire şi profundă recunoştinţă pentru întreaga sa activitate, plină de trudă, jertfă şi sacrificiu, în cei şaisprezece ani de Arhipăstor duhovnicesc al ţinutului românesc din centrul ţării, al Covasnei şi Harghitei. Aceasta s-a petrecut după mari şi multe lupte. După decembrie anul 1989, pe fondul frământărilor existente în viaţa credincioşilor din judeţele Covasna şi Harghita, a fost reluată propunerea de înfiinţare a unei Episcopii pentru credincioşii români ortodocşi din judeţele Harghita şi Covasna. Asociaţiile locale, Liga cultural-creştină „Andrei Şaguna“ din Sfântu Gheorghe şi Fundaţia cultural-creştină „Miron Cristea“ din Miercurea Ciuc, întreprind numeroase demersuri pentru sprijinirea Bisericii Ortodoxe de aici, printre care amintim: audienţa la vrednicii de pomenire şi de pie memorie sau amintire Patriarhul Teoctist Arăpaşu şi la Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului (1991, 1992).
În cadrul Zilelor „Nicolae Colan“ de la Sfântu Gheorghe, din 4-5 decembrie anul 1993, în prezenţa Mitropolitului Antonie Plămădeală, se discută problema înfiinţării unei Episcopii cu sediul la Sfântu Gheorghe (Arcus) sau Covasna. În şedinta Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului din 9 ianuarie anul 1994 a fost propusă pe ordinea de zi, de către mitropolitul Antonie, după discuţia preliminară cu Patriarhul Teoctist şi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, înfiinţarea unei episcopii pentru zona Harghita-Covasna. La data de 11 ianuarie anul 1994, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât înfiinţarea acestei noi eparhii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, în şedinţa din zilele de 22-23 martie anul 1994, la propunerea Adunărilor Eparhiale ale Arhiepiscopiei Sibiului şi Episcopiei Albei Iulia, organizarea şi delimitarea teritorială a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, cu reşedinţa în Miercurea Ciuc.
În prezenţa vrednicului şi distinsului Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, în 31 mai anul 1994, la Catedrala Ortodoxă din Miercurea Ciuc s-a constituit Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, iar în 12 iulie anul 1994, Colegiul Electoral Bisericesc a procedat la alegerea întâistătătorului nou-înfiinţatei Episcopii a Covasnei şi Harghitei, cu sediul la Miercurea Ciuc, sufragană a Mitropoliei Ardealului, în persoana arhimandritului Ioan Selejan - Superiorul Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan. La praznicul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, în 20 iulie anul 1994, la Mănăstirea „Sfântul Ilie“ din oraşul Topliţa, judeţul Harghita, s-a săvârşit hirotonia Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Selejan ca Episcop al Covasnei şi Harghitei, fiind întronizat la 25 septembrie acelaşi an, la Miercurea Ciuc. Şi unde în cei 15 ani de păstorire, Preasfinţitul Părinte Episcop Ioan Selejan a înmulţit, dezvoltat şi crescut numărul parohiilor de la 99 la 132 de unităţi, a hirotonit 78 de preoţi, s-au construit 24 de biserici, şase mănăstiri şi schituri, patru capele militare, 20 de case parohiale, au fost reparate 86 de biserici şi 57 de case parohiale, au fost restaurate şi repictate 39 de biserici. Iar Duminică, 23 august anul 2009, s-a mai scris o dată de aur în hronicul Ortodoxiei de pe aceste bătrâne şi vitregite meleaguri: cu prilejul împlinirii a 15 ani de existenţă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, întâistătătorul acesteia, Părintele Episcop Ioan Selejan, a fost înălţat în treapta arhierească, onorifică de Arhiepiscop, de către Preafericitul Părinte Daniel Ciobotea – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române…


Google&Bilderberg – viitorul Big Brother sau Gog din ţara lui Magog - Ioan Cişmileanu
       „Bilderberg va fuziona cu Google sub conducerea directorului Google, Eric Schmidt - un participant activ la conferinţele Bilderberg“ (Infowars), precum şi cu alte reţele mari (Yahoo, Facebook, Microsoft, Skype, YouTube, Apple, AOL, Verizon), şi se va numi „Google-Berg“, iar conferinţele nu vor mai fi secrete, ci liberale, filantropice, după modelul „Google Zeitgeist“ sau TED. Compania Google are o mare influenţă în cadrul guvernului britanic şi al celui american. Eric Schmidt a fost consilier şi donator al campaniilor electorale ale lui Barak Obama iar premierul britanic David Cameron a susţinut un discurs la conferinţa inaugurală Zeitgeist din 2006 şi, ca urmare, a devenit premier patru ani mai târziu. Cancelarul britanic George Osborne a făcut o vizită la conferinţă cu doar câteva săptămâni înainte de a participa şi la Bilderberg în 2011, în staţiunea St. Moriz din Elveţia. Şi fostul preşedinte american, Bill Clinton, curtat de Grupul Bilderberg, a ţinut discursuri la Zeitgeist, dar şi prinţul Charles al Marii Britanii.
            Conferinţa Zeitgeist este „una dintre cele mai puternice adunări ale liderilor lumii afacerilor, ale gânditorilor şi a acelora care sunt consideraţi ca făuritorii viitorului mondial“. Google devine astfel o forţă mai mare decât a guvernelor în controlarea şi în monitorizarea comportamentului oamenilor din toată lumea, prin diverse mijloace:
            Eric Schmidt a declarat că intimitatea este o relicvă a trecutului şi că plănuieşte să transforme Google în cel mai puternic „Big Brother“ (Fratele mai Mare), care îl depăşeşte cu mult pe cel al scriitorului George Orwell în „1984“. „Nici nu trebuie să scrieţi. Ştim unde sunteţi. Ştim unde aţi fost. Mai mult sau mai puţim, ştim la ce vă gândiţi“, spune Schmidt. Mai spune că „oamenii nu vor ca Google să le răspundă la întrebări, ci vor ca Google să le spună ce ar trebui să facă în continuare“. Schmidt doreşte o lume interconectată permanent, colectivistă, în care individualitatea/identitatea şi intimitatea dispar.
 
            Printre subiectele urmărite de Bilderberg în 2013 se află şi:
- Mai mult control al statului asupra internetului:
- Înfiinţarea unui Minister al Adevărului pentru internet, care să controleze tot ce este publicat pe internet (preluat tot din „1984“ al lui G. Orwell, unde avea funcţia de a modifica datele istorice pentru a se potrivi cu politica şi ideologia actuală);
- Dezvoltarea „oraşelor inteligente“, care spionează orice aspect al comportamentului public (înregistrarea conversaţiilor de pe stradă). Pregătirea drumului către tehnocraţie.
 
            Se observă că, oficial, se spune că totul are ca scop siguranţa omului, protecţia lui, dar, pentru a o realiza, omul este obligat să renunţe la libertatea sa, la intimitatea sa. Va fi monitorizat complet. Acesta e visul păgânilor care nu ştiu/cred că, de fapt, suntem complet monitorizaţi de Dumnezeu („…şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi - Lc.12,7), numai că… spre mântuirea noastră. Prin acţiunile sale, Google&Bilderberg se crede Dumnezeu, vrea să controleze totul. Cu timpul, prin colaborarea cu serviciile secrete americane, împreună cu ele, va deveni un adevărat Gog (din ţara lui Magog):
            "Fiul omului, întoarce-îi faţa spre Gog din ţara lui Magog, regele lui Roş, al lui Meşec şi al lui Tubal; prooroceşte împotriva lor,
            Şi spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu sunt împotriva ta, Gog, rege al lui Roş şi al lui Meşec şi al lui Tubal!” – Iez.38, 2-3
            „De aceea, rosteşte proorocie, fiul omului, şi spune lui Gog: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Nu este aşa oare că în ziua când poporul Meu Israel va trăi în siguranţă, tu vei porni la drum?” – Iez. 38,14
            „Şi te vei ridica împotriva poporului Meu, împotriva lui Israel, ca un nor care acoperă pământul; aceasta va fi în zilele cele de pe urmă când te voi aduce împotriva ţării Mele, ca popoarele să Mă cunoască pe Mine, când Eu voi fi arătat sfinţenia Mea înaintea ochilor lor, asupra ta, o, Gog!” – Iez.38, 16
            „Şi în ziua aceea, când Gog va veni împotriva ţării lui Israel, zice Domnul Dumnezeu, mânia Mea se va aprinde pe faţa Mea”. – Iez.38, 18
            „Iar tu, fiul omului, rosteşte proorocie împotriva lui Gog şi spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu sunt împotriva ta, Gog, prinţul lui Roş, al lui Meşec şi al lui Tubal!” – Iez. 39, 1
            „Şi voi trimite foc în pământul lui Magog şi asupra locuitorilor insulelor, care trăiesc fără grijă şi vor şti că Eu sunt Domnul”. - Iez. 39, 6
            „În ziua aceea voi da lui Gog loc de mormânt, în Israel, valea trecătorilor, la răsărit de Marea Moartă şi mormântul acela va împiedica pe trecători; acolo vor îngropa pe Gog şi toată tabăra lui şi vor numi valea aceea Valea taberei lui Gog” - Iez. 39, 11.
 
    La serverele Google (dar şi ale Facebook, Yahoo, Apple, Microsoft etc.) au acces şi serviciile secrete americane (in special NSA). Aceste servicii au făcut un raport numit "Pregătirea pentru un Orient Apropiat fără Israel", iar Henry Kissinger (evreu) a spus că în 2022 Israelul nu va mai fi. Aceste afirmaţii se bazează pe faptul că Israelul nu mai poate face faţă forţei propalestiniene (Primăvara Arabă, Renaşterea Islamică, Iranul), dar şi pe faptul că pentru SUA a devenit clară implicarea Israelului în atentatele din 11 septembrie 2001, iar, pe de altă parte, ajutând Israelul, îşi periclitează interesele naţionale (unul din aceste interese fiind obţinerea petrolului şi gazelor naturale din Orientul Apropiat).
     În acest moment se ştie că până la sfârşitul lui iulie se vor relua negocierile (întrerupte de aproape 3 ani) dintre palestinieni şi israelieni, la Washington, deci intermediate de SUA. Israelul vrea neapărat să ajungă la o înţelegere (ceea ce înseamnă că va trebui să accepte din condiţiile palestinienilor) din cauza pericolelor din partea Iranului şi Siriei. Palestinienii vor un stat palestinian recunoscut de ONU şi în cadrul frontierelor din 1967. Netanyahu consideră însă că ar fi o sinucidere pentru Israel atât revenirea la frontierele din 1967, cât şi crearea unui stat binaţional (care ar cuprinde în graniţele lui un stat terorist sponsorizat de Iran). Între timp, Google a si redenumit pagina "Google teritoriile palestiniene", acum numindu-se  "Google Palestina"!
     Dar, dacă am început să dăm o interpretare religioasă acestor evenimente, trebuie spus că, din punct de vedere religios, vina o are şi Israelul! Dumnezeu a dat într-adevăr acest pământ evreilor, dar pentru a rămâne al lor pentru totdeauna a pus şi o condiţie: respectarea poruncilor lui Dumnezeu, altfel va fi blestemat (Deut. 27, 12-26). Şi nu e vorba numai de cele zece porunci. Iată câteva: "Blestemat va fi cel ce mută hotarul aproapelui!... [ocuparea de teritorii]. Blestemat să fie cel care-l face pe orb să rătăcească-n cale!... [manipularea opiniei publice]. Blestemat să fie cel ce strâmbă judecata străinului şi pe a orfanului şi pe a văduvei!... [coruperea/stricarea gândirii politicienilor străini]. Sfânta Scriptură ne spune că Israelul se va întoarce la Dumnezeu numai la sfârşitul vremurilor.


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul (poezie) - Pr. Bogdan-Valentin Apostol
Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul
            I
Înger în trup ai fost Sfinte Ilie
Căci fiu al lui Sovah, din Tesvi te-ai născut
Din seminţia lui Aaron, chiar din pruncie
De bărbaţi, în veşmânt alb înconjurat cu foc, ai fost văzut.
            II
Temei tu te-ai făcut proorocilor,
Şi locuind în Galaad,
Născut ai fost din neamul preoţilor
Şi râvna către Dumnezeu, de sus ai luat.
            III
Alesul Domnului în Israel
De la-nchinarea către Baal tu i-ai întors,
Ca un al doilea Înaintemergător
Şi al venirii întru slav-a lui Hristos.
            IV
Pe împăratul Ahab tu ai mustrat
Căci idolilor s-a închinat.
Proorocii mincinoşi ce i-au slujit
De moarte năprasnică ei au murit.
            V
Trei ani şi şase luni, Sfinte Ilie
Cu rugăciuni cerul tu ai închis.
Nici rouă şi nici ploaie nu e
Şi tot pământul de foamete a fost cuprins.
            VI
În muntele Carmel ai arătat
Că Domnul rugăciunea ta a ascultat.
Şi jertfa ce tu ai gătit
De foc trimis din cer s-a mistuit.
            VII
În ultimele zile ale lumii
Tu vei mustra pe antihrist cel blestemat.
Aşa cum pe proorocii Astartei ( Aşerei)
Cu prisosinţă tu i-ai ruşinat.
            VIII
Sfinte proorocule Ilie,
De Domnul fost-ai ocrotit.
Atunci când foamete era în lume,
Cu pâine şi cu carne, pe tine corbii te-au hrănit.
            IX
De la râul Cherit ai mers tu în Sarepta
Înspre Sidon, Domnul ţi-a arătat,
Că văduvă, având un fiu femeia,
Din prea puţinul ei, mâncare ea ţi-a dat.
            X
Iar tu i-ai înmulţit la strâmtorare,
Făina şi-untdelemnul din cămară.
Şi n-ai putut să-l laşi pe fiul ei,
Ci ai suflat asupra lui ca să nu piară.
            XI
În car de foc ai fost răpit la cer
Căci Domnul Dumnezeu cu har te-a-mpodobit,
În locul tău venit-a Elisei,
Prooroc ce mantia i-ai dăruit.
            XII
Şi cu această mantie aleasă, ştim
Tu  oarecând Iordanu-ai despicat
Căci tu arzând precum un serafim
De dragostea lui Dumnezeu, putere ai luat.
            XIII
Sfinte Mare Proorocule Ilie,
Noi ţie astăzi ne-am rugat !
Să nu ne uiţi pe noi smeriţii,
Tu ce-n Horeb şi pe Tabor, cu Domnu-ai stat!
 
 Pr. Bogdan-Valentin  Apostol, Mănăstirea Bogdăneşti



CĂRŢI NOI / Produse noi
Cartea neagra a revolutiei franceze (CARTE)

Legitime si glorioase, fructe ale unei "ratiuni" asteptate de secole: astfel sunt prezentate evenimentele a ceea ce a fost si una dintre perioadele cele mai sangeroase ale istoriei, inaugurand in mod tragic o succesiune de revolutii si de conflincte care au marcat Europa pana la mijlocul secolului al XX-lea.
Este intotdeauna in interesul unei natiuni sa faca sa straluceasca cateva mituri fondatoare si este in interesul celor care au luat puterea sa mascheze violenta si arbitrariul pe care si-au intemeiat dominatia. Insa istoria nu se scrie ca mitologia, si exigenta ei de adevar nu ar trebui sa se impiedice de scopuri utilitariste.

Marii ganditori ai revolutiei au fost de fapt impotriva ei. Unul s-a sinucis pentru a scapa de persecutiile noului regim iar altul a plecat in exil. Maistre a arătat caracterul profund anticrestin, chiar satanic al revoluţiei franceze. Iar Louis de Bonald a aratat ca toate relele din societate au ca şi cauza descrestinarea so substituirea adevaratelor valori cu valori false si virtuti false (cum se continua si azi).

Toate revolutiile nu sunt numai pagini glorioase, ci si culmi ale abjectiei si minciunii. Sub o recuzita stralucitoare se ascunde un infinit de josnicie si bestialitate. Inceputa ca un raspuns la un regim nedrept, revolutia nu face decat sa instaureze un regim politic si mai nedrept. Paradoxul revolutiei: iluzia libertatii absolute se termina cu anularea ei sub orice forma! Visul libertatii devine cosmarul prea multei libertati. Libertatea fara Dumnezeu este antecamera salbaticiei.

   Detalii despre carte



Dialoguri liturgice. Raspunsuri la probleme liturgice (5 vol.) - Ioannis Foundoulis (CARTE)

     Cartea profesorului Foundoulis aduce in discutie fondul principal, unitar si comun al vietii liturgice a Bisericii Ortodoxe, insistand pe originea si evolutia istorica a celor mai diverse aspect ale acesteia. Din punctul acesta de vedere ea reprezinta si pentru cititorul roman si, mai ales, pentru preotul ortodox roman, un izvor extrem de bogat de raspunsuri si lamuriri liturgice. Dar, in egala masura, aceasta consemneaza si diferentele liturgice dintre Bisericile ortodoxe locale, pronuntandu-se deseori asupra corectitudinii si justificarii lor sau sugerand oportunitatea corectarii lor, acolo unde este cazul, cu argumente istorice si teologice. Cititorul isi va intari constiinta unitatii diacronice dar si actuale a Ortodoxiei, constatand cat de unitara a fost si a ramas viata liturgica a ortodocsilor de-a lungul istoriei, dar luand act de caracterul dinamic al acesteia, de particularitatile specifice care subliniaza personalitatea si libertatea de expresie a ortodocsilor, particularitati care nu contravin fidelitatii fata de traditia comuna a Bisericii celei Una, ci puncteaza rodirea vie si libera a Duhului lui Dumnezeu.

Detalii despre carte



Semnele vremurilor din urma. Marturiile monahilor si ale inchinatorilor - Cuv.Paisie Aghioritul (CARTE)

Nu exista indoiala ca traim vremurile cele din urma! Si una dintre cele mai puternice marturii este faptul ca toti credinciosii si necredinciosii prevad limpede, chiar in ignoranta lor ca ceva se pregateste si ceva foarte serios urmeaza sa se intample. Sunt siguri ca se finalizeaza un eveniment decisiv pentru istoria lumii in taina deplina. Mai mult sau mai putin, asa simtim toti!

Detalii despre carte



Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm
(Editura Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567