Liderii comunităților creștine din Ierusalim, printre care și Patriarhul Ortodox al Ierusalimului, au transmis un mesaj pascal prin care fac apel la pace în contextul conflictului din Orientul Mijlociu.

Patriarhii și conducătorii Bisericilor din Ierusalim au subliniat gravitatea situației din regiune, arătând că „un nou și devastator război regional a aruncat din nou Țara Sfântă și întregul Orient Mijlociu în tulburare”.

„Fiecare zi care trece a adus escaladări tot mai violente – un ciclu necruțător de moarte, distrugere și suferință cumplită”, au afirmat liderii religioși.

Potrivit mesajului, consecințele conflictului sunt alarmante pentru comunitatea creștină din regiune: „Un întuneric adânc a cuprins regiunea noastră, sufocant ca aerul din mormântul pecetluit al lui Hristos cel răstignit. Însăși nădejdea pare să ne fi părăsit”.

Moartea nu are ultimul cuvânt

Liderii comunităților creștine din Ierusalim au evidențiat dimensiunea pascală a speranței creștine.

„Așa cum ne învață Scriptura și cum ne descoperă credința noastră, pustietatea mormântului nu a fost sfârșitul istorisirii. Moartea nu a avut ultimul cuvânt. Prin puterea lui Dumnezeu, Hristos a înviat biruitor din mormânt, zdrobind legăturile păcatului și ale morții”.

„Celor care privesc cu credință spre Domnul Cel Înviat, Dumnezeu le dăruiește o naștere din nou spre o nădejde vie (cf. 1 Pet. 1:3)”, se mai arată în mesaj.

Încetarea imediată a vărsării de sânge

Reprezentanții Bisericilor din Ierusalim au făcut un apel direct la comunitatea internațională: „Îi îndemnăm pe credincioși și pe toți oamenii de bunăvoință să lucreze și să se roage neîncetat pentru alinarea nenumăratelor mulțimi din Orientul Mijlociu și din întreaga lume, care suferă grav din cauza ravagiilor acestui război”.

„De asemenea, îi chemăm să susțină și să mijlocească pentru încetarea imediată a vărsării de sânge și pentru ca dreptatea și pacea să biruiască în cele din urmă în regiunea noastră sfâșiată de război”.

Întreaga zonă a orașului vechi din Ierusalim, ce cuprinde locuri sfinte pentru creștini, evrei și musulmani, rămâne în continuare închisă pentru turiști și pelerini, în urma tensiunilor de securitate declanșate la finalul lunii februarie, potrivit NDTV.

Sursa: http://basilica.ro.

În a doua parte a mesajului, patriarhii transmit o chemare la unitatea creștinilor în fața încercărilor. „Chemarea noastră de creștini astăzi este de a fi una dincolo de apartenența confesională. Acest act de răpire dovedește că noi, creștinii, împărtășim un destin comun în acest Răsărit. Îl împărtășim, de asemenea, cu toți cei care caută milostivirea lui Dumnezeu și Îl așază pe El, iar nu pe sine, Stăpân al vieții și Izvor al îndreptățirii și al binecuvântării dumnezeiești”, scriu Patriarhii Ioan al X-lea și Ignatie Efrem al II-lea. „În fața acestei tăceri prelungite și a faptului că, de-a lungul acestor ani, răpitorii nu și-au făcut cunoscute nici identitatea, nici scopul și intenția, în fața neputinței eforturilor de securitate în această chestiune și a tratării ei oscilante de-a lungul timpului, reafirmăm: noi, creștinii din Orient, suntem țintuiți pe crucea apartenenței noastre la acest pământ și înrădăcinați în el atâta timp cât în noi curge viață.” „Suntem aici, sprijinindu-ne numai în Dumnezeu și în nădejdea noastră în Domnul Învierii. Suntem aici, încredințați că El, Cel Care a fost cu noi timp de două mii de ani, este cu noi și în vecii vecilor”, adaugă Întâistătătorii. Mesajul se încheie cu Troparul Învierii Domnului ca mângâiere în fața adversităților cu care sunt confruntați creștinii de pretutindeni, dar mai ales în frământatul Orient Mijlociu.

Învăţătura de credinţă ortodoxă prezintă Taina Sfântului Botez ca „poartă” de intrare în Biserică, „îmbrăcare în omul cel nou şi în Hristos” a celui ce o primeşte, început și temelie a vieții sale în Domnul pentru lumea de aici şi pentru veşnicie. Membru al Trupului lui Hristos - Biserica, curățat de păcatul strămoșesc prin harul Duhului Sfânt, noul botezat a fost „născut a doua oară” prin întreita afundare în apele baptismale, imersiune-emersiune care închipuie, adânc mistic, moartea şi învierea sa cu Hristos; astfel, înnoit fiinţial „după chipul Ziditorului său”, el se numără de acum cu „cei întâi-născuţi înscrişi în cer”, devenind candidat la „plata chemării celei de sus” şi la „părtăşia Învierii Domnului”, după cum glăsuiesc rugăciunile din rânduiala liturgică a Tainei. Se înţelege astfel că, pentru cel care îl primeşte, Botezul este o lucrare esenţială a Duhului Sfânt asupra lui, cu efecte spirituale indelebile şi cu valenţe veşnice. De aici rezidă importanţa pregătirii pastoral-misionare a familiei pruncului (sau a candidatului însuşi, dacă este matur), a naşilor şi chiar a unora dintre participanţii pentru acest moment solemn şi plin de sfinţenie. În contextul societății contemporane, marcate de transformări spirituale, culturale și sociale profunde, actualizarea pastorației familiei creștine cu prilejul administrării Tainei Botezului devine nu doar oportună, ci absolut necesară.

Primii paşi ai acestei pregătiri încep cu pastoraţia familiilor tinere care primesc de la Dumnezeu dar de prunc şi aşteaptă naşterea acestuia. Vizitele pastorale ocazionate de vestirea marilor praznice ale Naşterii şi Botezului Domnului sau de alte prilejuri liturgice (săvârşirea unei sfeştanii sau a unei pomeniri, sfintele slujbe de la biserică) sunt optime pentru interacţiunea preotului cu aceste familii. Este necesar ca viitorii părinţi să fie conştienţi că trebuie să se pregătească pentru venirea pe lume a pruncului lor nu doar din punct de vedere emoţional, medical sau economic, ci şi din perspectivă spirituală. Ei pot fi invitaţi la biserică unde, în cadrul unor convorbiri duhovniceşti cu miez catehetic dens şi bine dozat, vor înţelege de la preot ce miracol şi ce binecuvântare este un copil pentru viaţa lor. Apelul la un text scripturistic esenţial şi la două sau trei scurte referinţe patristice ajută la înţelegerea semnificaţiei momentelor esenţiale ale slujbei Botezului. Ar fi de dorit ca ambii părinţi să se spovedească şi să primească Sfânta Împărtăşanie, iar viitoarea mamă să se pregătească pentru momentul naşterii printr-un program de rugăciune intens, din care să nu lipsească Paraclisul Maicii Domnului sau acatistul sfântului/sfintei care va deveni, prin preluarea numelui, ocrotitorul ceresc al pruncului.

Pregătirea duhovnicească pentru Botez va continua în cadrul vizitelor pastoral-liturgice pe care preotul le face la casa unde s-a născut copilul, în ziua întâi, a opta şi a patruzecea, când va săvârşi, pentru lăuză şi prunc, rânduielile stabilite de Biserică. În aceste contexte se stabilesc o serie de detalii legate de programarea şi săvârşirea Tainei. Acestea sunt cele mai bune prilejuri de a explica iarăşi familiei că Botezul nu este o ceremonie religioasă învechită şi nemaiînţeleasă, nu este nici o simplă tradiție care trebuie urmată şi nu se rezumă la un eveniment monden ce trebuie organizat „după cataloage”, ci este o lucrare de mare sfinţenie, care transformă fiinţial pruncul botezat, care îi temeluieşte întreaga sa devenire spirituală. Astfel motivaţi, părinţii vor înţelege că trebuie să cunoască anumite semnificaţii despre ritual şi despre taina din Taină, ceea ce  presupune o bună comunicare cu preotul. Nu este uşoară pentru preot această pledoarie, în contextul lumii secularizate în care trăim, având în vedere ritmul accelerat al vieții și influențele culturale şi religioase de tot felul, care slăbesc adesea legătura dintre familie și Biserică. Dar iată că Botezul unui prunc poate deveni o ocazie pastorală care trebuie cât mai bine fructificată pentru a reînnoi legătura duhovnicească a acelei familii cu Biserica și pentru a reafirma sensul autentic al vieții ei creștine.

Două situaţii pastorale aparte le constituie candidaţii maturi la Botez, în special cei care provin din alte confesiuni creştine ori chiar din alte religii, cât şi pruncii născuţi în familii mixte. În primul caz, preotul este îndatorat să invite candidatul la o serie de cateheze sistematice şi să îl pregătească bine pentru momentul primirii Tainei, care se va oficia cu binecuvântarea chiriarhului eparhiei respective. În al doilea caz, preotul trebuie să cunoască bine contextul familial pentru ca oficierea Taina Botezului pentru pruncul respectiv să nu genereze conflicte intrafamiliale, interconfesionale sau interreligioase, care pot avea uneori şi efecte juridice.

O atenţie specială trebuie acordată pregătirii naşilor pentru participarea conştientă, luminată şi implicată la slujba Botezului finului lor. Prezentarea finului la Altar, pentru Botez, este cel mai bun prilej pentru naşi de a-şi arăta credincioşia şi ataşamentul față de Biserica Ortodoxă. O întâlnire pastorală a preotului cu naşii, cu ceva timp înaintea săvârșirii Tainei, poate contribui la înțelegerea profundă a responsabilităților pe care ei și le asumă, în fața lui Dumnezeu şi a Bisericii, prin legătura de paternitate şi maternitate spirituală care îi leagă pentru totdeauna de finul/fina lor. Este cazul să amintesc aici, imperios, că atât în cadrul întâlnirilor cu părinţii, cât şi cu naşii, preotul va aminti doar strict despre cele cuvenite pentru slujbă şi care vor trebui pregătite în timp, neinsistând deloc pe aspecte pecuniare. În contextul socio-economic în care ne aflăm, această abordare poate aduce un mare succes pastoral prin aceea că părinţii şi naşii simt înţelegere, empatie şi ajutor din partea preotului, asumându-şi fiecare rolul său, în libertate deplină.

Momentul culminant al acestui parcurs are loc în însăşi ziua Botezului pruncului. Preotul va săvârşi, fără abatere, rânduiala Tainei Sfântului Botez, din Molitfelnic. Să nu uităm că cea mai bună pastoraţie se face prin slujirea frumoasă, elegantă şi convingătoare prin evlavie autentică. La finalul slujbei, preotul va ţine un scurt cuvânt parenetic, bine pregătit din vreme. Acesta poate avea accente catehetice referitoare la anumite secvenţe din rânduiala Tainei, precum afundarea pruncului în „apele purtătoare de Hristos şi cu bună mireasmă” (Sfântul Chiril al Ierusalimului) sau la semnificaţia rânduirii unui nume creştin pruncului, al cărui suflet „care nu avea până acum nici o formă şi nici o rânduială, îşi ia forma şi conţinutul său” (Sfântul Nicolae Cabasila); sau, acest cuvânt poate conţine referiri la îndatoririle pe care le au părinţii, naşii, bunicii pentru buna creştere a pruncului, conform Sfântului Ioan Gură de Aur, care învaţă: „Nu este de ajuns să naștem copii; trebuie să-i și creștem în frica și învățătura Domnului”. Această perspectivă evidențiază faptul că responsabilităţile tuturor celor din jurul micului nou-creştin abia încep în familia chemată să devină „biserică domestică”, în care copilul trebuie să înveţe rugăciunea, valorile morale, virtuţile și frumuseţea vieţii în Hristos.

În concluzie, actualizarea pastorației familiei creștine cu prilejul administrării Tainei Sfântului Botez este o necesitate majoră în contextul lumii contemporane. Printr-o cateheză adecvată, prin comunicare vie, cu tact pastoral, preotul poate transforma momentul Botezului într-un real nou-început al acelei familii pentru viaţa în Hristos. Astfel, copilul, prin Botez, va primi „cel mai mare dar” (Sfântul Grigorie de Nazianz), dar va avea şi şansa de a crește într-o familie care îi va asigura un mediu spiritual în care să se dezvolte optim. În această lucrare atât de sensibilă, rolul preotului este esenţial.

Un articol de: Pr. prof. univ. dr. Lucian Vasile Petroaia - Ziarul Lumina

În tradiția Bisericii Ortodoxe, sfintele cuvioase reprezintă una dintre cele mai luminoase expresii ale vieții duhovnicești. Prin viața lor de nevoință ascetică, rugăciune și pocăință, ele au arătat că drumul sfințeniei nu este rezervat doar unor personalități excepționale, ci este deschis tuturor celor care răspund chemării lui Dumnezeu. Exemplul lor constituie o mărturie vie a transformării pe care harul divin o poate lucra în sufletul omului, atunci când acesta își asumă cu seriozitate lupta ascetică și întoarcerea sinceră către Dumnezeu. Sfânta Maria Egipteanca ajunge ca un far călăuzitor al virtuții pentru cei din pus­tie și sihăstrii după cum spune imnograful, „Strălucit-ai ca soarele, prealăudată Marie, și toată pustia ai luminat-o cu luminile tale...” (Canonul Utreniei, cântarea a 6-a).

Pocăința este definită ca o scară pe care fiecare credincios îna­intează de la starea de păcătos la starea de om luminat, prin procesul de înnoire sufletească. Această înnoire este realizată doar prin renunțarea la păcat și prin întoarcerea la Dumnezeu. Viața sfintelor cuvioase din ­pustiu ilustrează în mod exemplar această dimensiune a pocăinței, parcursul drumului de la omul căzut la cel înscris în sinaxar, ca proces continuu de înnoire în și cu Hristos.

Una dintre cele mai impresionante figuri ale ascetismului creștin

Un exemplu elocvent al puterii transformatoare a pocăinței îl constituie viața Sfintei Maria Egipteanca, una dintre cele mai impresionante figuri ale ascetismului creștin. Biserica prezintă, prin prăznuirea Sfintei Maria, după cum ne spune Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu, „icoana celor care se abat sau rătăcesc de la calea mântuirii, a celor care călătoresc cu poticniri și căderi, dar nu mai puțin, și acestora le stă în putință să se ridice la cea mai înaltă sfințenie” (Ușile pocăinței, p. 83). Imnografia Duminicii a 5-a oferă credincioșilor meditații duhovnicești asupra puterii căinței. Exemplul Mariei, femeie inițial desfrânată și, prin asceză și pocăință sinceră, ajunsă sfântă, ilustrează capacitatea ființei umane de a se transforma prin harul atotputernic și milostiv al lui Dumnezeu, întărind în credincioși nădejdea în iertarea lui Dumnezeu. Sfânta Maria Egipteanca este prezentată de către părintele Makarios Simonopetritul ca „exemplu al efica­cității și puterii ascezei, capabilă să dea căinței întreaga sa strălucire și să restaureze ființa umană căzută”. După o tinerețe tulburată, marcată de păcat, întrucât la vârsta de 12 ani începe a se desfrâna fără a ține cont de vreun ideal moral, atrăgându-i și pe alții în mreaja păcatului, ajunge să fie pescuită din abisul păcatului cu tot adevărul de dumnezeiascul har al cinstitei Cruci, făcându-se ea preadulce mâncare a lui Hristos. Expe­riența convertirii determinând-o să își schimbe radical viața, prin hotărârea neclintită de a începe o viață nouă și ruperea desă­vârșită cu păcatul, după cum spune Sfântul Petroniu de la Prodromu. Retrasă în pustia Iordanului, ea a trăit timp de aproape jumătate de secol în asceză severă, hrănindu-se cu puținul pe care îl găsea în natură și dedicându-se în întregime rugăciunii. Imnografii prezintă viața Mariei ca o sursă de virtuți care conduc la desăvârșirea pocăinței: „Vânările sufletului și patimile trupului le-ai tăiat cu sabia postului; păcatele gândului cu tăcerea sihăstriei le-ai înecat; și cu curgerile lacrimilor tale ai adăpat ­toată pustia, și ne-ai odrăslit nouă roade de pocăință” (Vecernia Duminicii a 5-a). Sfânta Maria Egipteanca devine astfel icoana omului păcătos care se pocăiește cu adevărat, renunțând la păcat și urmând calea cea strâmtă, ­intrând în rai înaintea celor drept­credincioși, conform cuvântului Mântuitorului: „Și mulți dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei 19, 30). Această pildă a pocăinței este rânduită spre pomenire în Duminica a 5-a pentru a evidenția puterea harului dumnezeiesc în viața celui care se întoarce cu sinceritate la Dumnezeu. Omul copleșit de păcat, dar înnoit printr-o pocăință adâncă, poate fi ridicat spre bucuria Împărăției cerurilor, îm­părtășindu-se de această bucurie încă din viața de aici.

Una dintre icoanele remarcabile ale monahismului creștin din primele veacuri

Un alt exemplu ilustrat de pensula pocăinței și de culorile practicilor ascetice este icoana Sfintei Cuvioase Teodora din ­Alexandria. Reprezintă una dintre icoanele remarcabile ale monahismului creștin din primele veacuri, fiind cunoscută pentru viața sa de pocăință profundă și nevoință ascetică. Originară din orașul Alexandria Egiptului, căsătorită cu un tânăr nobil al vremii alături de care ducea o viață autentic creștină. Împinsă fiind de diavol, prin meștesug vrăjitoresc, ajunge să-și păteze con­știința cu păcatul desfrânării. Împinsă fiind mai apoi de sabia conștiinței, a hotărât să-și închine întreaga viață lui Dumnezeu, petrecând în asceză și rugăciune. Pentru a-și ascunde identitatea și pentru a putea trăi în rânduiala monahală a vremii, s-a îmbrăcat în haine bărbătești și a intrat ­într-o mănăstire de călugări, unde a dus o viață de ascultare, post și rugăciune neîncetată. Prin smerenie, răbdare și acceptarea ne­drep­tăților fără cârtire, Cuvioasa Teodora a arătat care este puterea pocăinței și a iubirii de Dumnezeu. Viața sa se arată ca o pildă luminoasă de înnoire duhovnicească și de ne­voință statornică în lupta pentru dobândirea sfin­țeniei, mărturisind lucrarea ­harului lui Dumnezeu în sufletul celui care se smerește și se dă­ruiește cu totul Lui.

Sfintele Cuvioase Pelaghia din Antiohia, Taisia din Egipt și Domnina din Siria sunt exemple puternice în tradiția creștină ale transformării vieții prin pocăință și nevoință ascetică. Viețile lor arată că harul lui Dumnezeu poate lucra o schimbare profundă în sufletul omului, indiferent de trecutul său. Sfânta Pelaghia și Sfânta Taisia, cunoscute inițial pentru o viață îndepărtată de valorile moralității creștine, au cunoscut o convertire radicală, alegând calea pocăinței și a ascezei, retrăgându-se în singurătate și dedicându-se rugăciunii și postului. Sfânta Pelaghia petrecând în ascuns, îmbrăcată în haine băr­bătești și ascunzând că este femeie, s-a nevoit într-o mănăstire de pe Muntele Măslinilor, unde a ajuns să-și depășească condiția de om predispus căderii. A murit ca urmare a ascezei severe, care făcuse să slăbească atât de mult, încât nu mai putea fi recunoscută. La rândul ei, Sfânta Domnina s-a remarcat printr-o viață de mare nevoință și simplitate, trăind în smerenie și în neîncetată căutare a lui Dumnezeu. Prin exemplul lor, aceste sfinte cuvioase arată că adevărata pocăință presupune schimbarea inimii și orientarea întregii vieți către Dumnezeu, devenind astfel modele de convertire și sfințenie pentru credincioși.

Aceste sfinte au ales pustia pentru a se curăți de păcate și a se uni cu Dumnezeu, trăind adesea în condiții extrem de dure, cu hrană puțină și haine ponosite, având ca singur scop mântuirea.

Au strălucit prin aceeași viață de rugăciune

Asemenea sfintelor cuvioase care s-au nevoit odinioară în pus­tii și mănăstiri sunt și nou-canoni­zatele sfinte ale pământului româ­nesc: Elisabeta de la Pasărea, Mavra din Ceahlău și Olimpiada din Fărcașa, Filotimia de la Râ­meț, Antonina de la Tismana, Olim­­piada și Nazaria de la Văratec, Filoteea de la Pasărea, care au strălucit prin aceeași viață de rugăciune, smerenie și nevoință. Aceste noi chipuri înscrise în Sinaxarul Bisericii au urmat calea aspră a lepădării de sine, dedicându-și întreaga exis­tență slujirii lui Dumnezeu și aproapelui, în tăcere, răbdare și dragoste. Prin post, rugăciune neîncetată și ascultare, aceste sfinte au devenit modele de trăire duhovnicească pentru credin­cioși, arătând că sfințenia nu aparține doar trecutului îndepărtat, ci se poate împlini și în vremurile mai apropiate nouă. Viața lor măr­turisește continuitatea sfințeniei pe pământul românesc și dove­dește că, asemenea cuvioaselor de demult, și ele au dobândit harul lui Dumnezeu prin credință statornică și jertfă.

De asemenea, exemplul lor ­este deosebit de relevant în contextul contemporan, în care omul se confruntă adesea cu o viață marcată de agitație, materialism și pierderea reperelor spirituale. În contrast cu aceste tendințe, viața sfintelor cuvioase amin­tește de importanța liniștii interioare, a disciplinei spirituale și a căutării sensului profund al existenței.

„Pilda Preacuvioasei Maria Egipteanca ne întărește și ne dă nădejde. Și ea căzuse și fusese jefuită de tâlharii draci, dar s-a izbăvit cu puterea Crucii și cu ajutorul Maicii Domnului, cea Grabnică și Puternică Ajutătoare”, Cuviosul Petroniu de la Prodromu.

Privind la viața acestor sfinte, a celor din vechime, cât și a celor din contemporaneitate, credin­cioșii sunt chemați să redescopere valoarea pocăinței, a rugăciunii și a nevoinței duhovnicești. Sfintele cuvioase rămân, astfel, nu doar figuri venerabile ale trecutului, ci adevărate repere spirituale pentru omul contemporan. Prin exemplul lor, ele arată că drumul spre sfințenie este, ­înainte de toate, un drum al jertfei din iubire față de Dumnezeu, al virtuții și al transformării continue a vieții de ­lumina harului divin.

Ziarul Lumina

12. Catapeteasma ruptă [Matei XXVII, 51 par.] strigă de durere împotriva lăcașului cel sfânt, se tânguie fiindcă are să fie nimicit și pustiit. Arhiereul vremelnic și-a rupt cămașa, preînchipuind preoția pe care venea să o îmbrace adevăratul Arhiereu. Lăcașul cel sfânt și-a sfâșiat vălul său, preînchipuind pe Cel ce lua în slujba Sa altarul lăcașului sfânt.

13. Cutremurându-se [Matei XXVII, 51], pământul arăta nimicirea sălașurilor lor și clătinarea picioarelor lor arăta că pământul avea să-i izgonească aruncându-i în toate cele patru zări și risipindu-i în mânia Sa. Poporul a fost risipit, ca să se adune neamurile [păgâne]. Templul a fost nimicit, iar lăcașul nostru sfânt s-a zidit.

14. Chiar și soarele, luminătorul oamenilor, s-a stins el însuși [Matei XXVII, 45]. A luat și a întins înaintea feței sale acoperământul întunericului, ca să nu vadă rușinea Soarelui dreptății, în a Cărui lumină strălucesc îngerii în înălțime. Zidirea s-a clătinat, cerul s-a plecat, iadul a vărsat și a scuipat morții afară.

15. Și luminătorii I-au slujit în ziua Pătimirii. Erau în faza lor plină, preînchipuind plinătatea ce nu cunoaște micșorare. Soarele era simbolul slavei Lui, luna era simbolul umanității Sale; și amândouă L-au vestit. Dimineața luna, văzând soarele, mergea în întâmpinarea Lui, icoană a turmei Sale ce venea spre El.

16. Și mormântul în care L-au pus a fost nou [Matei XXVII, 60], preînchipuire a neamurilor [păgâne] care au fost botezate, spălate, curățite și înnoite, amestecând în trupurile lor Trupul și Sângele, chipuri ale morții împăratului. Iar a treia zi a înviat și a lăsat mormântul: în noi moartea Sa e viața de veci.

17. Piatra mormântului, pe care a răsturnat-o îngerul de sus [Matei XXVIII, 2], se aseamănă robului care deschide ușa cu teamă în fața stăpânului său. Trei îngeri au fost văzuți la mormânt , vestind că va învia a treia zi. Maria care L-a văzut e icoana Bisericii, care vede de pe-acum semnul venirii Sale celei de-a doua…

…2. Și această zi [de vineri] și amurgul ei sunt mare simbol și prefigurare minunată. E ziua în al cărei amurg a fost osândit Adam: simbol mare! Căci soarele s-a plecat și lumina s-a stins, depărtându-se de Adam, iar el a fost îngropat în întuneric. A rămas în întuneric, după care lumina s-a întors. Ziua care s-a întunecat a început să licărească [din nou] tâlcuind preînchipuirea…

1-5: cele trei ceasuri de întuneric și apoi de lumină de la răstignire fac o zi; comparație cu minunea opririi soarelui de Iosua; 6-11: simbolul celor trei ceasuri prisositoare ale anului; 12: lipsa câte unei jumătăți de zi pe lună; 13-15: explicarea simbolismului acesta al lunii și soarelui; 16: din nou despre minunea opririi soarelui de Iosua; 17-18: calendar solar și lunar; 19: ceasul învierii; 20: rugăciunea lui Efrem

1. Trei zile se numără pentru Hristos ca și pentru Iona [Matei XII, 40]. Iată ziua de vineri, a cărei lumină a apus departe de popor. Cealaltă zi e sâmbăta, simbolul odihnei care a adus odihna morții. Cel care S-a întunecat și a strălucit a făcut apoi o [altă] zi din răstimpul în care a întunecat soarele .

REFREN: Slavă Ție, Domnul nostru, căci cei doi luminători vestesc prefigurările crucii Tale!

2. O timp atât de scurt, dar a cărui putere e mai mare decât anii! Căci în el și-a predat Cel Slăvit duhul Său Tatălui [Ioan XIX, 30]: întuneric s-a făcut în el, lumină s-a făcut în el, cutremur s-a făcut în el, sfâșiere s-a făcut în el: toate acestea s-au făcut în [acest răstimp]. Dintr-o singură zi Iisus a făcut două așa cum Iosua făcuse din două zile una [Iosua Navi X,12-14].

3. Și în acea slăvită prefigurare, pe care Iosua a gătit-o Domnului numelui său, ziua a fost împărțită și unită, a fost una și două în același timp: prin răsărit și apus a fost doar o singură zi, prin măsura somnului două zile, îndoită Și totuși una. Și Vinerea mare a fost o singură zi prin măsura somnului, dar două prin despărțirea făcută de semnul minunat arătat în ea [întunecarea soarelui].

4. Primiți dar, cei ce ascultați, cuvintele mele despre socoteala celor trei zile. Iată ziua de vineri și seara ei cea mare, sâmbăta și seara sa și, afară de aceasta, celălalt răstimp cu apusul și răsăritul luminii, și care s-a făcut o zi. Seara acestei alte zile arată că învierea va fi desăvârșirea zilei de vineri.

5. Să fie pus deoparte răstimpul în care lumina s-a întunecat și iarăși a strălucit. Privește-l deosebi ca pe o zi! în locul ceasurilor [zilei] el a așezat ceasurile de pe urmă ale serii, și așa a fost împlinită vinerea neîncheiată: trei ceasuri de întuneric și trei de lumină, o noapte și o zi dau o nouă zi.

6. O, preînchipuire care vestești simbolic dinainte cele trei ceasuri prisositoare! Tot la patru ani se adună o întreagă zi. Simbol mare! El prefigura cele trei ceasuri în care avea să domnească întunericul la moartea Sa. Domnul luminătorilor a înscris în lumină simbolurile Lui și soarele L-a vestit mai dinainte.

7. Cele trei ceasuri prisositoare nu umpleau nici o lipsă; sunt ceasuri care se revarsă dincolo de măsură. Nu sunt nici o îndreptare, nici o reașezare, ci mai degrabă o tulburare, căci aceste trei ceasuri tulbură anul. Ele au fost așezate numai pentru ca să vestească cele trei ceasuri de întuneric la vremea răstignirii.

8. Sunt învățați care spun că prin aceasta e împlinită lipsa lunii. Dar să ne întrebăm: de ce lipsește lunii jumătate de zi? Și acest lucru e o tulburare a lunilor. Slavă Ție, Lumina noastră! Căci pe Tine Te închipuie luminătorii, soarele și luna cu simbolurile lor.

9. Soarele Te-a vestit mai întâi prin cele trei ceasuri prisositoare. Sunt ceasuri pe care numai mintea le poate socoti în numărul ceasurilor anului. Pentru ochi sunt ascunse: prefigurare a zilei aceleia în care soarele și-a ascuns lumina ca să vestească prin cele văzute tainele Sale.

10. Și ceasurile în care s-a făcut întuneric n-au putut fi deosebite cu ochii. Ele au putut fi cuprinse doar cu mintea, cu ajutorul ceasului de apă. Simbolul se asemăna realității, amândouă fiind ascunse. Cele trei ceasuri ascunse au urmat, au îmbrăcat și au împlinit de cele trei ceasuri ascunse.

11. Pentru că am spus „trei“ și „trei“, să nu înțelegi „șase“. Căci numai trei ceasuri prisositoare sunt în fiecare an, și în anul acela în cele trei ceasuri s-a făcut întuneric. Învață că de aceea au și fost făcute la început. Simbolul trecea și umbla pretutindeni, iar când și-a găsit Stăpânul, a pătimit împreună cu El.

12. O, slăvite Iisuse! Și luna Te vestește pe Tine. Căci în fiecare lună lipsește măsurii sale o jumătate de zi. Și cu cât prisosește măsura deplină a ceasurilor anului, pe atât lipsește măsurii lunilor. Crucea pe care s-a urcat e jugul carului său, la care a înhămat soarele și luna.

13. Căci luminătorii slujesc Stăpânului tuturor luminătorilor; soarele și luna, închinate odinioară [de oameni] , sunt acum roabe Fiului Celui singur vrednic de închinare. Soarele prin cele trei ceasuri, iar luna prin cele șase. Îl poartă înjugate de către cele două simboluri. În soare și în lună Iisus și-a închipuit simbolurile Sale, ca prin ele să vestească taina venirii Sale.

14. Dar de ce s-a întâmplat această prisosire în măsura soarelui, și de ce măsura lunii a fost nedesăvârșită și micșorată? Soarele care-și revarsă și dăruie plinătatea lui e simbolul darului Dumnezeirii Sale. Luna e simbolul trupului Său; îmbrăcându-se în el, Cel desăvârșit a desăvârșit măsura ei nedesăvârșită.

15. Soarele a vestit cele trei ceasuri, ceasuri de lumină asemenea Domnului său, iar luna a vestit cele trei ceasuri de întuneric asemenea lui Adam. Cu cele trei ceasuri care erau simbolul bunătății [dumnezeiești] , iată [împreună] nouă ceasuri vestesc cele două: vremea Fiului, Care la ceasul al nouălea și-a dat cu glas tare duhul Său Tatălui [Matei XXVII,45-50; Ioan XIX, 30].

16. Prin Iosua, fiul lui Nun, ziua s-a făcut îndoită și a fost mai lungă decât toate zilele, ca simbol al poporului pe care l-a înălțat mai presus decât toate neamurile. Prin Domnul nostru Iisus o zi s-a făcut mai mică decât toate zilele ca simbol al poporului care a fost disprețuit de toți. Acolo soarele s-a întărit, după cum s-a întărit și poporul, aici poporul s-a întunecat asemenea soarelui.

17. Întărește-mă, Doamne, să scriu și într-alt chip despre cele ale lunii! 11 zile lipsesc anului ei din cele 356 de zile care fac numărul deplin al anului soarelui. Ceea ce am grăit și grăiesc să fie Ție, Doamne, spre laudă, iar mie spre ispășire, prin milostivirea Ta!

18. Moise a unit și a amestecat calendarul anului cu socoteala lunii. El a rânduit, a alcătuit și așezat calendarul anului. Anul lui Noe avea două calendare, după cei doi luminători. Iscusitul cărturar [Moise] a făcut din ele unul singur. Doamne, fă ca să fiu pentru Tine un cărturar al tainelor Tale, ca Tu să tâlcuiești prin robul Tău asemănările Tale!...

4-6: soarele și luna la moartea Domnului; 7-10: cele patru puncte cardinale cinstesc fiecare cu ale sale pe Domnul; 11: lor li se adaugă înălțimea și adâncul; 12: numerele 6 și 100 și simbolismul lor.

…s-a făcut primăvară în iad. Fața morților a strălucit, oasele lor uscate s-au veselit, frumusețea lor stinsă a strălucit.

4. În întuneric te-a împodobit soarele cu frumoasă cunună. Intrând întru sine a împletit-o și în trei ore a sfârșit-o, ca să încununeze cele trei zile ale morții Tale. El vestea prin aceasta că lupta cu moartea, ca prin cruce să biruie fiecare asupra morții. A luat asupra Sa [crucea] și a biruit prin ea asupra ei, ca Goliat care a pierit ucis de propria lui sabie [1 Regi 17, 51].

5. Soarele vestea despre El că e nevăzut și văzut, că trupul Său s-a îmbrăcat în pătimire, dar Firea Sa a rămas nepătimitoare. Prin taina trupului Său a pătimit iar prin taina puterii Lui a strălucit. O, soare văzut, care jelea pe Cel nevăzut! O, luminător ce s-a întunecat din pricina Luminii! Dar a fost mângâiat și s-a înălțat și ne-a mângâiat, căci din mormântul Său El S-a sculat pentru Biserica Sa.

6. Soarele s-a ascuns în înălțime, luna în adânc, și din toate părțile drepții fugeau, căutau și găseau scăpare. îngerilor le-a vestit soarele, iar celor îngropați luna că cei ticăloși L-au omorât cu viclenie pe Domnul lor. Soarele a strălucit ca îngerii ce au fost trimiși, luna a urcat împreună cu morții cei înviați, iar în mijloc răstignitorii se înăbușeau.

7. Fie ca răsăritul să-i aducă cu dreapta sa cunună. Din simbolurile și prefigurările arcei să i-o împletească! De pe muntele Kardu [Ararat] și-a cules el florile, din ținutul lui Noe și Sem și al celui ce este cap lumii [Adam], al lui Avraam, slăvitul, al binecuvântaților magi și al stelei, și al raiului, slăvitul său vecin.

8. Apusul să-i aducă două cununi strălucite, a căror mireasmă se revarsă în toate părțile. Apusul în care au apus stelele gemene, cei doi Apostoli, care strălucesc din mormintele lor pururea raze neînserate. Căci Simon a întrecut soarele, iar Apostolul [Pavel] a covârșit luna.

9. Ținutul din miazăzi să-i aducă cunună din Faran [Sinai, Deuteronom XXXII, 2]! El a încolțit și înflorit flori evreiești și legea cea înfricoșătoare, pe care nimeni n-a împlinit-o vreodată. Aceasta e cununa Domnului nostru care a împlinit-o până la capăt. îmbătrânind, ea a tăcut și s-a odihnit. Doar ca mărturie mai este citită, și ca o bătrână istovită se odihnește.

10. Din pricina asprimii sale ținutul din miazănoapte nu cunoaște flori, ci doar zăpadă și gheață și vijelii năprasnice. Păgânătatea elină o închipuie vântul de miază noapte. Dar iată că și el aduce prin flori noi cunună Soarelui milostivirii care l-a făcut roditor. Iată că încolțesc și în el osemintele mucenicilor și florile strălucitoare ale fecioarelor.

11. Înaltul și adâncul Te încununează pe Tine, Doamne. Iată cele șase zări îți aduc cununile lor, fiindcă în ziua a șasea ți-au împletit cunună de spini. Pe Tine să Te încununeze și prin Tine pe Părintele Tău! Trupul lui Adam care a biruit prin Tine, mare a fost rușinea lui când a fost biruit, dar cu cununi de biruință ai acoperit înfrângerea lui.

12. Din toate zările mulțumită fie adusă Celui ce S-a născut în mileniul al șaselea. Numărul „șase“ e desăvârșit, fără lipsă. Iar numărul „o sută“ e o cunună în mâna dreaptă . Ca niște cununi aduce dreapta noastră imne. Prin simbolul lor să ne izbăvești de partea stângă și prin preînchipuirea lor călăuzește-ne de-a dreapta, în care stă împletit [cunună] numărul „o sută“!

Pătimirile neamului românesc sunt prea puţin cunoscute generaţiilor de astăzi. Manualele de istorie prezintă, de obicei, o versiune corect politică. Mai ales în contextul actual, care este unul extrem de sensibil, pare să fie cu totul neprielnic să scoatem la lumină adevărul istoric despre moartea martirică a românilor bucovineni în 1941. Şi adevărul istoric poate fi socotit un „discurs intolerant”, pentru că documentele şi mărturiile existente pun masacrul de la Fântâna Albă pe seama grănicerilor sovietici, în majoritatea lor ucraineni. Cunoscând aceste evidenţe istorice şi afirmându-le, nu facem decât să păstrăm memoria jertfelnică a neamului românesc, care a fost urgisit de-a lungul timpului atât de ucraineni, cât şi de ruşi. (S.C.)

La 26 iunie 1940, ora 22:30, U.R.S.S. a adresat un ultimatum guvernului român, prin care impunea, sub ameninţarea conflictului armat, cedarea în patru zile a Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. Neavând sprijinul politic necesar, guvernul român a înţeles că nu se poate opune sovieticilor decât cu uriaşe pierderi şi a luat decizia cedării teritoriilor, cu condiţia fixării unor etape de evacuare a armatei, a administraţiei şi a românilor care nu-şi doreau să rămână sub ocupaţie străină.

Dar sovieticii nu au respectat condiţiile evacuării (cele patru zile), încercând în repetate rânduri să provoace armata română să reacţioneze, în scopul declanşării unui conflict armat. Mulţi dintre români s-au trezit peste noapte sub ocupaţie sovietică, neavând timpul necesar pentru a se repatria. Experienţa ocupaţiei a fost una neaşteptat de grea şi mulţi dintre românii din Basarabia, Nordul Bucovinei şi din Ţinutul Herţa, care erau în jur de trei milioane, înţelegând că libertatea lor va restricţionată din ce în ce mai tare, au încercat să treacă graniţa trasată recent. Până la finalul anului 1940, peste 7.000 de bucovineni au reuşit fugă în România. Reuşita aceasta a determinat autorităţile sovietice să aducă mai mulţi soldaţi care să păzească graniţa şi să provoace valuri succesive de deportări în Siberia a celor care aveau rude în România şi a rudelor celor care încercau să evadeze.

O naraţiune (neo)sovietică

În 2021, pe pagina de Facebook a Administraţiei Regionale de Stat Cernăuţi, era publicat un videoclip care prezenta masacrul de la Fântâna Albă ca fiind o acţiune „planificată şi organizată conştient de către serviciile speciale româneşti împotriva locuitorilor Bucovinei”. Mistificarea grosolonă se cerea imediat amendată. De altfel comunitatea românească din Nordul Bucovinei, dar şi Ambasada României la Kiev au reacţionat, susţinând ferm respectarea adevărului istoric.

Însă adevărul istoric a rămas captiv în lagărul ideologic decenii de-a rândul. Documentele păstrate conţineau doar rapoarte „dictate”, iar arhivele deţinute de KGB în această problemă nu au fost desecretizate. Naraţiunea răspândită de agenţii NKVD, la început, apoi de KGB, a fost aceea că nu a avut loc niciun masacru. De altfel, accesul în împrejurimile de la Fântâna Albă a fost interzis de către autorităţile sovietice. Vreme de cinci decenii, tragedia neamului românesc din Nordul Bucovinei s-a astupat cu o lespede ideologică. Istoria oficială a tăcut în această privinţă, fiind consemnate faptele în chip mincinos: „În cursul lunii martie 1941, sub influența zvonurilor răspândite de agenții serviciilor speciale ale Germaniei fasciste și României regale despre colectivizarea forțată și luarea averii, deportarea în Siberia a persoanelor care nu doresc să intre în colhoz, s-au intensificat încercările de trecere în România a cetățenilor de naționalitate română din majoritatea raioanelor regiunii Cernăuți”.[1]

Naraţiunea sovietică arăta cum mulţimea românilor a tras în rafale asupra soldaţilor Armatei Roşii, omorând 23 de oameni şi rănind alţi 43. Această istorie mistificată a tot fost repetată, ca să intre în memoria colectivă o idee odioasă, anume aceea că românii au fost cei care i-au ucis pe soldaţii sovietici şi tot românii au fost cei care, răspândind zvonuri false, au provocat tentative de evadare care au avut unele consecinţe nefaste, însă nu aşa cum arată „propaganda românească”, care avansează ideea că ar fi murit mii de români.

Toată această poveste, regizată pe calapod sovietic, avea să răzbată la lumină într-o nouă istorie, cea de după căderea regimului sovietic. Astfel, la 2 aprilie 1991, publicaţia „Timp nou” relua toată naraţiunea de-a fir a păr, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Trebuiau reconectate epocile şi afirmat, chiar în zorii unei noi epoci, că nu exista alt adevăr istoric decât cel livrat de vechea istorie sovietică. Nimeni nu-şi asuma vreo vină. Aceasta şi voia să transmită publicaţia – că nu ucrainenii sovietici sunt vinovaţi.

De altfel, cu toate reacţiile româneşti, videoclipul din 2021 nu a fost dezminţit oficial de autorităţile ucrainene. Acest gest a confirmat înaintarea pe vechea linie ideologică – că istoria se scrie la ordin chiar şi în plină epocă de integrare europeană şi euro-atlantică.

Nădejdea repatrierii

Când un stat vecin declară prin preşedintele său, chiar în anul centenarului Marii Uniri, că România a ocupat samavolnic Nordul Bucovinei în 1918, atunci se ivesc serioase îndoieli cu privire la principiile democratice ale acelui stat. Când în şcolile din Ucraina milioane de elevi studiază o istorie mincinoasă pe tema tragediei de la Fântana Albă, cu oblăduirea autorităţilor, atunci se dezvăluie perspectiva justă a sfidării adevărului istoric.

Chipul autentic al evenimentelor a fost păstrat însă în memoria colectivă. La 10 mai 1942, la mai bine de un an de la masacru, sătenii din Suceveni s-au strâns la şcoală alături de Părintele Simion Ivaniuc şi au început să povestească jurnalistului Ion Dominte cum s-a întâmplat de fapt istoria. De faţă era şi preşedintele Tribunalului din Cernăuţi. Astfel, istoria a fost chemată la judecată. „Toată această operațiune – mărturisea Părintele Simion – a fost rezultatul unei mari provocări pricinuite de lansarea zvonurilor că se vor face înscrieri pentru plecarea în România, zvonuri lansate de cei de la NKVD, cu scopul de a depista mai ușor pe cei ce nu sunt loiali regimului sovietic. Și care ar fi fost motivul mai sigur pentru o eventuală deportare, decât cererea personală prin care se exprima dorința scrisă de a pleca în România?”.[2]

Mulţi români doreau să plece din satele bucovinene aflate sub ocupaţia sovieticilor din cauza nesiguranţei în care-şi duceau viaţa, a sărăcirii accentuate prin impunerea de cote obligatorii în bani şi în natură. Oamenii erau siliţi să muncească în duminici şi sărbători, copiii erau învăţaţi că nu există Dumnezeu, iar primăria urmărea să facă din casa parohială club. Astfel, „în dimineața acelei zile [1 aprilie 1941], s-au adunat grupuri de oameni din satele Cupca, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, ce au pornit grupuri, grupuri, coborând pe drumul ce duce spre Suceveni. Aici s‑au întâlnit cu alte grupuri ce au venit din Carapciu, Iordănești, Ropcea, Mihuceni, Trestiana și Petriceni. Coloana de oameni se întindea pe o distanță de aproape 2 km, apreciindu-se că ar fi fost vorba de 2.000-2.500 de oameni. La Suceveni s-au alăturat mulți localnici ce au pătruns în Biserică și au ridicat, cu știrea preotului Simion Ivaniuc, un număr de trei cruci pe care le-au dat unor oameni mai tineri ce se găseau în fruntea coloanei, unde se mai găsea un steag alb, care să arate caracterul pașnic al demonstrației, și un steag în trei culori, care avea menirea să semnaleze grănicerilor români că este vorba de un grup de români ce dorește să se repatrieze în România”.[3]

Erau familii întregi, de la bătrâni până la mame cu prunci în braţe, care se puseseră în mişcare, încredinţaţi fiind că zvonul repatrierii este unul adevărat. Nădejdea lor se întemeia şi pe faptul că nemţii şi polonezii fuseseră repatriaţi cu câteva luni înainte, iar acum socoteau că venise şi rândul românilor. Înainte de a se pune în mişcare mulţimea, un ţăran a rostit tare rugăciunea, iar toţi ceilalţi, îngenuncheaţi, au repetat după el: „Doamne Dumnezeul nostru, Ființă Preaînaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început și fără de sfârșit; Tu, Cel ce ai zis și ai făcut toată făptura și dai viață zidirilor Tale, prin ale Cărui puteri se mișcă libere toate vietățile de pe pământ și le hrănești până în crăpăturile pietrelor, nu întoarce Fața Ta de la noi, păcătoșii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi și ne mântuiește, că Tu ne-ai zidit și numai Tu ne poți mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre și ne ajută ca să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuiește și ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Sfântul Duh, Treime Sfântă, slavă Ție. Amin!”.[4]

Genocidul nerecunoscut

Coloana celor peste 2000 de români se îndrepta spre graniţă, însă, pe neaşteptate, au fost întâmpinaţi de miliţieni şi ostaşii grăniceri. Unul dintre soldaţi a lovit cu sabia una dintre crucile purtate de ţăranul Ilie Şcrobaneţ din Suceveni. „Dar în momentul respectiv se săvârșește o adevărată minune, căci calul soldatului, care a atacat crucea din fața coloanei, s-a speriat, a sărit în lături, iar soldatul, neputându-l stăpâni, a căzut de pe cal și s-a lovit cu capul de bordura de beton din marginea drumului și a rămas mort în șanț. Acest fapt a descumpănit restul soldaților, care au bătut în retragere”.[5]

Înaintând, românii au ajuns la Hliboca. Autorităţile raionale i-au sfătuit pe oameni să se întoarcă la vetrele lor, fiindcă nu le pot soluţiona cererea de repatriere. Ofiţerii NKVD, prezenţi acolo, înţelegeau că aceştia erau românii vehemenţi care căzuseră în capcana zvonisticii pe care ei o lansaseră. Le-au fost traduse chiar cuvintele aspre, dar juste ale românilor: „Noi nu v-am chemat aici și nici nu v-am votat la alegerile voastre. Acestea sunt pământurile noastre lăsate moștenire de Marele Ștefan, așa că ori plecați, ori lăsați-ne să plecăm noi peste graniță și vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastră românească și Biserica noastră strămoșească, de care voi vă bateți joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră pe jugul vostru de oțel!”.[6] La aceste cuvinte, unul dintre ofiţeri a răspuns: „Da, oameni buni. Ce? Vă ține cineva cu forța? Dacă doriți să plecați, plecați, asta e treaba voastră!”.[7]

Având naivitatea să creadă că aceste vorbe constituie aprobarea mult dorită, românii s-au hotărât să pornească spre Suceveni pentru a trece graniţa. „Spre graniță, că aicea nu mai avem ce sta! – ori viață, ori moarte! – ori libertate, ori mormânt!”.[8] Şi astfel, cântând cântece patriotice, românii s-au întors la Suceveni. Prin ordin raional, podul de peste Siret trebuia iute demontat, pentru ca românii să nu cumva să treacă. Însă ajungând la pod, ţăranii au alungat echipa trimisă şi pe miliţieni, au trecut podul şi şi-au continuat drumul spre Fântâna Albă. După ce au traversat o pădure întinsă de 8 kilometri şi au ieşit în câmp deschis în Poiana Varniţei, au fost întâmpinați de soldaţii grăniceri care aveau ordin să tragă. „Primii care au căzut – povesteşte Gheorghe Crăsneanu, unul dintre supravieţuitori – au fost cei din rândurile din față și cei ce duceau steagurile și crucile. Eu, care mă găseam pe la mijlocul coloanei, la auzul împușcăturilor și a țipetelor disperate a celor din față, m-am aruncat la pământ, fiind atins și eu de un glonte în umărul drept, care mi-a provocat o mare fierbințeală și am început să pierd mult sânge. S-a creat un adevărat vacarm de groază din cauza țipetelor deznădăjduite a celor răniți ce cădeau în toate părțile ca snopii aruncați la întâmplare pe lan. În timpul acesta, treceau și se împiedicau de mine mulți dintre aceia care fugeau și își căutau un adăpost în desișul pădurii de grindina de gloanțe ce în salve repetate mușcau din trupurile acelor oameni speriați de moarte. Când salvele trase de grăniceri se mai întrerupeau, eu mă ridicam și mai făceam câțiva pași și iar mă aruncam la pământ, așa cum am învățat la armată, înaintând în zig-zag spre pădure, care era singura salvare posibilă în acel moment din iadul deznădejdii în care am intrat”.[9]

Au murit foarte mulţi români atunci. Nu se ştie cu exactitate numărul lor. Autorităţile sovietice au redactat rapoarte oficiale în care au minimalizat faptele. Însă adevărul este că acolo, la Fântâna Albă, a fost comis un genocid împotriva românilor. Indiferent de poziţia oficială actuală a Ucrainei faţă de acest eveniment, putem afirma astăzi că s-au adunat prea multe mărturii pentru a mai putea fi ascuns multă vreme adevărul. Genocidul împotriva românilor este încă un Katyn nerecunoscut. „Am fost martor ocular – mărturiseşte Gheorghe Mihailiuc – și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varnița, locul numit astfel la marginea pădurii dinspre Fântâna Albă, mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În fața mea era un flăcău voinic, purtând tricolorul, care s-a prăbușit într-un lac de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: «Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»”.[10]

Dacă unii aveau să reuşească să ajungă în România, rudele aveau să sufere foarte mult. Soţia lui Gheorghe Crăsneanu, Minodora, care rămăsese acasă, a fost condamnată la 20 de ani de lagăr împreună cu fiica de 3 luni. Copilul nu a rezistat şi a murit la vârsta de un an. Autorităţile au demarat imediat o campanie de arestări, deportări şi execuţii militare în rândul celor rămaşi în viaţă: cei ce încercaseră să treacă graniţa şi rudele rămase în satele din Nordul Buvinei. „Copil fiind – mărturiseşte colonelul Petru Huţanu –, am trăit tragedia și barbaria evenimentului de la Fântâna Albă, unde în primele rânduri mi-au rămas împușcați veri și diferite alte rude. Printre ei, în frunte, am fost și noi, dar numai până în satul Suceveni, unde ne-am oprit pentru câteva minute. Doar câteva clipe ne-au salvat de la acea groapă comună, unde mulți au fost îngropați de vii. Puteam și noi să fi rămas în pădure, împușcați de zeloșii apărători ai hotarelor pământului ocupat de hoarde inumane. Gândul nostru (al meu și al tatei) a fost că, după ce vom trece în România, vom cere venirea mamei și a fratelui la noi, adică ne vom întregi familia și vom scăpa de deportarea în Siberia. După acest măcel, a urmat o perioadă de identificare a celor care au participat la eveniment, începând apoi deportarea populației în Siberia”.[11]

Gropile comune

Primele dezvăluiri despre genocidul de la Fântâna Albă au fost făcute de ziarul „Bucovina” în vara anului 1942. Se avansa că ar fi fost ucişi între 2000 şi 7000 de români. Poate că nu au fost mii, ci doar sute. Însă acele sute s-au tot adunat. 400-500 de români bucovineni fuseseră exterminaţi la Lunca, în ianuarie-februarie 1941. Alte sute sau mai bine de 1000 de români ucişi s-au adăugat la Fântâna Albă. Însă acest masacru trebuie înţeles laolaltă cu tot ce a urmat: miile de deportări în Siberia şi în stepele Kazahstanului, miile de victime ale programului de exterminare în lagărele de muncă.

Morţii şi răniţii de la Fântâna Albă au fost lăsaţi două zile în pădure. Unul dintre martori a mărturisit că, ajungând în Poiana Varniţei, a văzut o femeie moartă, ucisă de grăniceri, al cărei copil încă sugea la pieptu-i.[12] Toţi aceştia, chiar vii fiind unii dintre ei, aşa cum era şi pruncul, au fost aruncaţi în gropi comune şi acoperiţi cu pământ. Pământul „sufla” de răniţi. „Era la căderea nopții – îşi aminteşte Vasile Sucevan – și cei câțiva care au reușit să scape din acel măcel sângeros s-au ascuns în pădure, însă apoi au fost prinși, deportați și întemnițați. A doua zi, au venit lipoveni cu hârlețe și grăniceri cu patul armelor, lovindu-i în cap pe cei care încă erau vii, dar răniți și nu puteau fugi. Călăii bolșevici n-au lăsat pe nimeni să se apropie de locul masacrului, au săpat gropi în poiană și i-au aruncat pe toți grămadă – și pe cei morți, și pe cei vii. Apoi, cu un tractor cu lopată au dat lut peste ei. Din aceste gropi s-au auzit mult timp gemete și vaiete înăbușite. Vreo câteva zile a «umblat» pământul și iarba cu oamenii îngropați de vii. Acolo, la marginea pădurii însângerate, a rămas să zacă pe vecie și tata. Ca să șteargă urma odioasei crime, bolșevicii au arat poiana și au plantat brazi, pădurea crescând pe osemintele martirilor români masacrați”.[13]

Genocidul de la Fântâna Albă are nişte proporţii greu de apreciat. Lazăr Alerguş din satul Cupca mărturisea că, imediat după masacru, a fost încolonat într-un grup de 2500 de deportaţi şi trimis la Altiubinsc. Cei mai mulţi au murit pe drum din cauza epuizării şi a bolilor. Câte alte mii sau zeci de mii de români nu vor fi pierit în astfel de condiţii?

Aceste jertfe ale neamului românesc se cade să fie astăzi cunoscute, afirmând fără ezitare adevărul istoric. Într-o epocă în care minciuna îşi lăţeşte filacteriile şi se aşază în fruntea mesei, se cuvinte ca şi noi să stăm tari, după cuvântul Sfintei Scripturi, „având mijlocul nostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-ne cu platoşa dreptăţii” Efeseni 6:14.

[1] Marin Gherman, „Naraţiuni sovietice: masacrul de la Fântâna Albă comis de români”, în vol. Fântâna Albă: Golgota neamului, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2022, p. 203.

[2] Ion Dominte, „Un zvon străbate Bucovina”, în vol. cit., p. 39.

[3] Ibidem, p. 18.

[4] Ibidem, p. 19.

[5] Ibidem, p. 20.

[6] Ibidem, p. 21.

[7] Vasile Ilica, „Martiri şi mărturii din Nordul Bucovinei”, în vol. cit., p. 55.

[8] Ion Dominte, „Un zvon străbate Bucovina”, în vol. cit., p. 21.

[9] Vasile Ilica, „Martiri şi mărturii din Nordul Bucovinei”, în vol. cit., p. 77.

[10] Ibidem, p. 92.

[11] Maria Toacă-Andrieş, „Dureri netrecătoare”, în vol. cit., pp. 133-134.

[12] Felicia Nichita-Toma, „Golgota neamului românesc”, în vol. cit., p. 159

[13] Ibidem, pp. 149-150.

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 183 (aprilie 2024) 

Sursa: http://familiaortodoxa.ro.

Prezentare Vede Dumnezeu. Sfanta Magdalena (Mandalina) de la Malainita, marturisitoarea credintei in vremuri de restriste. Marturii autentice. Minuni:

Era o persoană cu credință puternică și răspundea întotdeauna „Vede Dumnezeu” atunci când cineva îi povestea o problemă. Era din familia Șciubic. Niciodată nu spunea vorbe rele; tot ce spunea era blând și potrivit, iar cuvintele ei rămâneau lipite în mintea celor care o ascultau.

Cânta împreună cu preoții în altar. Avea un glas subțire, nu gros, care se auzea mai întâi după preot, apoi al ei. Era cu adevărat o femeie a lui Dumnezeu.

După cum se spune, în timpul vieții ei, moșia din Mălainița a fost locul unde, mai târziu, s-a înființat mănăstirea. La patruzeci și doi de ani după ce ea murise, oamenii s-au gândit să ridice acolo o bisericăși mănăstire, conform dorinței ei și rugăciunilor pe care le făcuse către Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA 

Prezentare Retete pentru trup si suflet din bucataria manastirii:

Maica Tecla binecuvântează masa ta cu peste 90 de rețete desprinse din inima mănăstirii Văratec. De la numeroase rețete de post, simple și hrănitoare, mâncăruri pentru mesele în familie și preparate tradiționale din carne, până la rețete din pește, precum și prăjituri și deserturi cu gustul copilăriei, Maica Tecla transmite prin fiecare rețetă o idee sfântă: să nu uităm să ne întoarcem la lucrurile simple, la gusturile curate și la bucuria de a împărți tot ce avem mai bun cu cei dragi.  Dacă această carte va reuși să vă aducă mai des pe toți la aceeași masă, în tihnă și cu recunoștință, atunci menirea ei s-a împlinit.

Detalii despre carte / COMANDA 

Prezentare Leacuri manastiresti. Alifii, infuzii, tincturi, siropuri si alte remedii naturale:

„Leacuri mănăstirești” este un tezaur de tămăduire ce reunește peste 120 de rețete naturale culese de Mariana Borloveanu direct din liniștea chiliilor mănăstirești. Acest volum tămăduitor transformă darurile din „farmacia lui Dumnezeu” în remedii eficiente — de la alifii și tincturi, până la siropuri și infuzii — oferind soluții sigure pentru sănătatea trupului și liniștea sufletului. O carte esențială pentru orice cămin, care readuce în prezent înțelepciunea străveche a călugărilor și puterea vindecătoare a plantelor de leac.

Detalii despre carte / COMANDA