Buna Vestire 25 Martie	Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte	Martie 2026

În lumina duhovnicească a începutului Sfântului și Marelui Post, Biserica ne pune înainte, ca prim popas al urcușului nostru spre Înviere, ­Duminica Ortodoxiei – prăznuirea biruinței dreptei credințe asupra tuturor ereziilor sau rătăcirilor și, în chip deosebit, Duminica ­restabilirii solemne a cultului ­Sfintelor Icoane la Constantinopol în anul 843.

Pentru a înțelege deplin această biruință, se cuvine să amintim, fie și pe scurt, drumul anevoios parcurs de Biserică în secolele ­VIII-IX. În acea vreme, împărați precum Leon al III-lea Isaurul și Constantin al V-lea Copronimul, confruntați cu presiuni politice și militare din partea popoarelor vecine și dorind o cooperare cu popoare necreștine din Răsărit, au declanșat o luptă aprigă împotriva cinstirii Icoanelor. Această încercare de compromis politico-religios a provocat o rană adâncă în viața credincioșilor și a monahilor ­Constantinopolului.

Sub purtarea de grijă a două împărătese cu viață sfântă, Irina și Teodora, Dumnezeu a rânduit formularea credinței ortodoxe privind cultul Icoanelor. Astfel, la Niceea, în anul 787, Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic au stabilit dogma cinstirii Icoanelor, iar în anul 843, prin sinodul convocat la Constantinopol și prin proclamarea făcută de către Patriarhul Metodie, Ortodoxia a biruit deplin. Din acel moment, prima Duminică a Postului Mare a devenit sărbătoarea triumfului dreptei credințe.

Două mari împărătese, două femei cu viață sfântă – Irina și Teodora, au reușit să împlinească, în chip minunat, voia lui Dumnezeu, într-o perioadă a istoriei în care, din păcate, unii bărbați împărați au devenit prigonitori ai Sfintelor Icoane.

Sfântul Ioan Damaschin – „trâmbița Duhului Sfânt împotriva iconoclaștilor” – spunea în secolul al VIII-lea: „Nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Care S-a făcut materie pentru mine”1. Iar Sfântul Teodor Studitul, în secolul al IX-lea, confirmă același adevăr al credinței potrivit căruia „Cel nevăzut S-a făcut văzut pentru ca noi, văzând întipărirea Lui, să dorim asemănarea cu El”2.

Astfel, Icoana devine fereastră spre Împărăția lui Dumnezeu, loc al prezenței harului, chemare la sfințenie și mărturisire a adevărului că Hristos este „Chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15).

În lumina acestor învățături, Duminica Ortodoxiei este un prilej de adâncă recunoștință față de mărturisitorii dreptei credințe – ierarhi, monahi, teologi și mulțime de credincioși cu viață curată –  care au apărat adevărul chiar cu prețul vieții. Ei reprezintă „norul cel mare de mărturii” (cf. Evrei 12, 1) care ne însoțește și astăzi pe calea postului și a pocăinței.

Duminica Ortodoxiei ne arată că omul este Icoana vie a lui Dumnezeu, creat după chipul Său (cf. Facerea 1, 26), chemat să reflecte în această lume iubirea, curăția și slava Celui ce l-a zidit. Sfântul Grigorie Teologul ne îndeamnă: „Cinstește-L pe Dumnezeu prin tine însuți, căci tu ești chipul Lui”3.

Icoana Sfinților nu este doar o amintire, ci o mărturie vie a împlinirii omului, o dovadă că harul poate transfigura o viață obiș­nuită și o  poate ridica la asemănarea cu Dumnezeu. Sfântul ­Vasilie cel Mare spune: „Cinstea adusă Icoanei trece la prototip”4, iar cinstea adusă Sfinților trece la Dumnezeu. Așadar, Icoana ne descoperă două mari adevăruri:

• cine este Dumnezeu pentru om: Cel ce S-a făcut văzut, apropiat, adică Dumnezeu Omul;
• cine poate deveni omul în relația cu Dumnezeu: asemenea lui Dumnezeu prin har, lumină și sfințenie.

Privind Icoana, înțelegem că fiecare chip omenesc este chemat la viața veșnică. Într-o lume care adesea umilește, manipulează sau estompează valoarea persoanei, Biserica apără și afirmă valoarea unică și eternă în fiecare om: copil, bătrân, bolnav, refugiat, singur, marginalizat, deoarece el este o Icoană a lui Dumnezeu, iar în cei mai smeriți strălucește cu adevărat chipul lui Hristos (cf. Matei 25, 40).

În anul 2026, declarat de către Sfântul Sinod ca fiind „Anul ­omagial al pastorației familiei creștine” și „Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar (miro­nosițe, Mucenițe, monahii, soții și mame)”, suntem chemați să privim cu mai multă atenție la demnitatea chipului omenesc luminat de har: în familie, în jertfa discretă a mamelor, în dăruirea soțiilor și în statornicia femeilor credincioase care țin aprinsă flacăra iubirii în casele lor. În acest an comemorativ, Biserica a adăugat în calendarul liturgic și 16 sfinte femei, canonizate în anul precedent (2025) de către Sfântul Sinod, care, prin viețile lor luminate și mărturisitoare, au intrat în soborul Sfinților din Ceruri.

Totodată, pomenim cu evlavie și pe acele sfinte femei care au sfințit istoria Bisericii și au apărat adevărul credinței cu toată ființa lor de-a lungul vremii, între acestea numărându-se și împărătesele Irina și Teodora, prin care Dumnezeu a lucrat biruința Bisericii asupra ereziei iconoclasmului. Ele au purtat greutatea vremurilor cu inimă curajoasă și cu dragoste neclintită pentru Hristos, devenind chipuri luminoase ale mărturisirii cre­dinței și modele de trăire pentru toți credincioșii.

Prin ele și prin toți Sfinții contemporani – părinți duhovnicești, mărturisitori și slujitori ne­obo­siți – înțelegem că adevărata sfin­țenie se naște în inimă, acolo unde iubirea, iertarea și împăcarea restaurează chipul lui Dumnezeu cel milostiv din fiecare dintre noi.

Astăzi prăznuim triumful Ortodoxiei, care înseamnă biruință a dreptei credințe vii, deoarece credința trebuie și trăită, nu doar mărturisită. Ortodoxie înseamnă dreaptă credință, dar și dreaptă înțelegere; dreaptă gândire, dar și dreaptă slăvire; dreaptă reprezentare (iconografie), dar și dreaptă cântare (imnografie); dreaptă nevoință (asceză), dar și dreaptă socoteală sau măsură (discernământul, virtutea tuturor virtu­ților, cum au văzut-o Părinții Bisericii).

Văzându-le și punându-le la inimă pe acestea, înțelegem că Ortodoxia este și dreapta vedere a lui Dumnezeu, care ne îndreaptă și propria noastră gândire și vedere ca ființe create după chipul Său cel sfânt. Ea ne îndreaptă propria creștere duhovnicească și slăvire a Celui care ne-a dăruit viață; ne îndreaptă propria ­evlavie și pocăință, dar și asceză și rugăciune, credință și trăire adevărată.

Ortodoxia nu este altceva decât firea umană sfințită, așa cum ni s-a făcut cunoscut nouă prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Fiul veșnic al lui Dumnezeu.

Dacă Icoanele din Biserici ne arată slava Împărăției lui Dumnezeu, Icoana fratelui sau a surorii care se află în suferință ne arată modul concret în care putem ­dobândi această slavă.

Iubirea față de aproapele este lumina Ortodoxiei în viața de zi cu zi. Sfântul Apostol Ioan ne întreabă, zicând: „Iar cine are bogăția lumii acesteia și se uită la fratele său care este în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu?” (1 Ioan 3, 17). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Vrei să cinstești Trupul lui Hristos? Nu îl disprețui când îl vezi flămând sau gol”5.

Filantropia este, așadar, Icoana vie a credinței noastre. Ea nu este doar un simplu gest social, ci o lucrare a Duhului, o prelungire a iubirii lui Dumnezeu în lume. Astfel, Duminica Ortodoxiei devine ziua în care Biserica întreagă își întinde mâna spre cei încercați: oameni împovărați de multe lipsuri și suferințe, comunități aflate în dificultate, misiuni care își poartă crucea în locuri grele și parohii care trăiesc cu resurse puține, dar cu nădejde mare.

Ca în fiecare an, în această Duminică binecuvântată se organizează o colectă destinată Fondului Central Misionar, rânduit de către Sfântul Sinod ca formă de solidaritate în viața Bisericii. Acest fond sprijină lucrarea social-filantropică și misionară a Bisericii noastre, ajutând:

• eparhiile, parohiile și mănăstirile aflate în dificultate;
• familiile vulnerabile, copiii lipsiți de sprijin și persoanele aflate în suferință;
• programele educaționale, social-filantropice și social-misionare;
• comunitățile din zone defavorizate, care au nevoie de întărire și speranță.

Prin această lucrare binecuvântată, fiecare creștin se face părtaş la viața și la nevoile Bisericii, „ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele” (1 Corinteni 12, 25). În darul fiecărui creștin ortodox, fie el mic sau mare, se află puterea de a restaura o Icoană vie: un chip de om întristat, un copil în lipsuri, un bătrân însingurat, o parohie aflată în grea încercare.

În această Duminică a Ortodoxiei să ne apropiem de Sfintele Icoane cu inimă curată, descoperind în ele frumusețea chemării pe care Dumnezeu a sădit-o în fiecare dintre noi. Să privim, cu aceeași ­evlavie, și către chipul semenului nostru aflat în nevoie și să-l sprijinim după putere, ca pe o mărturie vie a iubirii lui Hristos.

La acest întâi popas duhovnicesc al Postului Mare, să ne străduim a ne asemăna tot mai mult cu Domnul Iisus Hristos, Chipul Tatălui și izvorul sfințeniei noastre. În aceste zile binecuvântate, fiecare dintre noi este chemat să arate lumina credinței prin faptele sale, „așa încât, văzând ­(oamenii – n.n.) faptele noastre cele bune, să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Mulțumindu-vă pentru dărnicia arătată în toți anii pentru realizarea Fondului Central Misionar, cu părintească iubire, vă adresăm tuturor binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Patriarhia Română își reafirmă ferm poziția pro-viață și susține respectarea dreptului fundamental la viață al copiilor nenăscuți, îndemnând, totodată, la sprijinirea concretă a femeilor aflate în criză de sarcină, care se confruntă cu dificultăți majore de ordin material, social și emoțional. Din anul 1958 până în prezent, în România au fost înregistrate peste 23 de milioane de avorturi. Una dintre consecințele dramatice ale acestui fenomen și care poate fi observată în prezent este criza demografică actuală, reflectată într-un spor natural negativ, care conduce la diminuarea populației noastre cu aproximativ un milion de persoane pe deceniu. Potrivit învățăturii de credință ortodoxe, viața umană începe din momentul zămislirii, iar copilul nenăscut este persoană cu suflet viu. Avortul reprezintă suprimarea unui drept fundamental – dreptul la viață. Acest adevăr este mărturisit de Sfânta Scriptură: „din pântecele maicii mele Dumnezeul meu ești Tu” (Psalmi 21, 10) și „înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, și înainte de a ieși din pântece, te-am sfințit” (Ieremia 1, 5).

Patriarhia Română consideră că „Marșul pentru Viață”, ajuns la cea de-a 16-a ediție – care are loc pe tot parcursul lunii martie, în peste 1.100 de localități din țară –, constituie o inițiativă benefică, menită să atragă atenția asupra respectării dreptului la viață al copiilor nenăscuți și asupra gravei crize demografice care afectează societatea românească. De asemenea, evenimentul promovează solidaritatea și sprijinul acordat femeilor aflate în criză de sarcină. În Anul omagial al pastorației familiei creștine, Patriarhia Română îndeamnă toate eparhiile să sprijine femeile însărcinate aflate în dificultate, să încurajeze tații copiilor nenăscuți să își asume responsabilitatea firească față de mamă și copil și să ofere, prin intermediul parohiilor, mănăstirilor și centrelor social-filantropice ajutor material și îndrumare sufletească, pentru ca viața copilului să fie ocrotită prin solidaritatea ambilor părinți și a comunității. - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Marșul pentru Viață 2026

Marșul pentru Viață 2026 va avea loc în 28 martie. Tema din acest an a celui mai amplu eveniment anual pro-viață din România și Republica Moldova este „Solidaritate pentru amândoi”, se anunță în comunicatul publicat pe site-ul mișcării civice. „Ediția din acest an evidențiază necesitatea sprijinului real pentru mamă și copil, înainte și după naștere, ca responsabilitate comună a societății”, explică organizatorii. De asemenea, actuala ediție a evenimentului subliniază rolul celor din jur – parteneri, familie, prieteni și membri ai comunității – în sprijinirea femeilor însărcinate în situații dificile. „În multe situații, femeile nu caută renunțarea, ci o cale posibilă, iar sprijinul oferit la timp poate schimba parcursuri și poate reda încrederea”, transmit organizatorii. Marșul pentru Viață de la București va fi organizat de asociațiile Studenți pentru Viață București și România pentru Viață și se va desfășura sâmbătă, 28 martie 2026, începând de la ora 11:30, pe traseul Bld. Regina Elisabeta – Bld. Schitu Măgureanu – Parcul Izvor. La ora 13:00, va începe concertul „Live for Life” în Parcul Izvor. Marșurile pentru Viață locale vor avea loc în general în aceeași zi sau în jurul aceleiași date, dar trebuie verificate paginile organizatorilor locali.

„Marșul pentru Viață se desfășoară într-un cadru apolitic și neconfesional, nu solicită interzicerea legală a avortului, nu susține nicio formă de ostracizare a femeilor și promovează demnitatea și respectul față de femei și copii, în toate etapele vieții, încurajând implicarea comunitară ca răspuns la realitățile dificile”, se explică în comunicat. „Această implicare înseamnă și adaptarea politicilor publice la realitățile trăite concret de femeile însărcinate. De aceea, alăturăm o serie de propuneri menite să sprijine concret femeile însărcinate și să le recunoască adecvat contribuția la societate.” Comunicatul include o listă sintetică de probleme sociale care afectează atât femeile însărcinate, cât și răspunsul sistemului de protecție socială, sugerând o serie de acțiuni și politici publice care ar putea sprijini femeile să-și nască copiii. Marșul pentru Viață este punctul culminant al Lunii pentru Viață, serie de manifestări care se derulează pe tot parcursul lunii martie, cu scopul de a construi o cultură a vieții la nivel local. Reprezentanții mișcării estimează peste 1.000 de activități în localități din România și Republica Moldova de-a lungul Lunii pentru Viață.

Recent, Parlamentul României a desemnat luna martie și ca Luna Femeii în România, un prilej binevenit pentru a discuta și despre nevoile femeilor însărcinate.

Duminică, 1 martie, începe Luna Femeilor în România. Anul acesta este primul în care este marcată, după aprobarea inițiativei în Parlament și promulgarea ei de către Președintele Nicușor Dan. Legea urmărește evidențierea „impactului pozitiv pe care femeile l-au avut asupra societății românești în domenii precum educația, sănătatea, cultura, știința, sportul sau politica și întreaga societate”, au scris inițiatoarele în Expunerea de motive a proiectului legislativ aprobat. Inițiatoarele s-au inspirat din demersuri similare existente în alte țări ca Australia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. A fost aleasă prima lună a primăverii, care în România este în mod tradițional asociată cu omagierea feminității prin oferirea de mărțișoare și celebrarea maternității în 8 martie, de Ziua Femeii. Faptul că tot în martie sărbătorim în Biserică Buna Vestire este semnificativ în ceea ce privește vocația maternă a femeii și rolul ei important în comunitate. Femeile și-au dobândit adevăratul statut de egalitate odată cu răspândirea creștinismului, care îi recunoaște Maicii Domnului cea mai înaltă treaptă duhovnicească și cel mai important rol în mântuirea lumii.

„Femeile creștine din viața Bisericii au urmat voinței lui Hristos, așa cum i-au urmat Maica Domnului, Femeile Mironosițe, Sfintele Mucenițe, Sfintele Cuvioase și întregul șir al tuturor Sfintelor Femei, înscrise în calendarul Bisericii și cinstite de Biserică”, transmitea Părintele Patriarh Daniel în Duminica Mironosițelor din 2022. Preafericirea Sa amintea că, pe acest temei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat a treia Duminică după Paști drept Duminica Femeilor creștine: „Această inițiativă de prețuire a credinței și a curajului femeilor creștine evidențiază importanța lucrării misionare a femeilor în viața Bisericii și a societății românești”, spunea atunci Patriarhul României. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a desemnat anul 2026 drept Anul Comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame). Recent, la Catedrala Patriarhală, a avut loc proclamarea publică a canonizării unui număr de 16 femei cu viață sfântă (mucenițe, monahii, soții de domnitori, mame de sfinți și mărturisitoare).

Femeile nasc și hrănesc viața și modelează caracterul copiilor prin educație și exemplu personal. Importanța acestui rol în comunitate este subliniată atât prin denumirea Anului comemorativ 2026 în Patriarhia Română, cât și prin biografiile sfintelor recent canonizate de Biserica Ortodoxă Română. Două proiecte editoriale ale Agenției de știri Basilica omagiază femeile în mod special în Anul comemorativ 2026:

• Materic digital, care prezintă sfintele cinstite în fiecare lună, omagiind femeile din Biserică incluse în Calendarul Ortodox;
• Românce în istorie, care prezintă femei românce care au marcat istoria, de la savante la regine care au lucrat pentru binele românilor și chiar au creat România așa cum o cunoaștem în prezent.

Ambele rubrici demonstrează că femeile pot face aceleași lucruri pe care le împlinesc și bărbații – martiriu, asceză, explorare, știință, mobilizare a comunităților. Dar vocația lor unică și firească, în care sunt neîntrecute, rămâne maternitatea, expresie a iubirii jertfelnice.

Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Esența pericopei evanghelice de astăzi este constituită de următorul verset: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34). Avem așadar, în fața rațiunii duhov­nicești, cele patru sintagme: „oricine voiește să vină”, „să se lepede de sine”, „să-și ia crucea” și „să-Mi urmeze Mie”, care se pot constitui ca patru părți componente ale urcu­șului duhovnicesc, dar în același timp un tot unitar, adică una fără alta nu se poate, nu se ajunge la finalitatea scontată.

„Oricine voiește...”

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. A fost creat cu un scop, cu un rost, de a înainta spre odihna veșnică în El, desigur cu harul și cu darul Lui și prin alegerea lui liberă, în unire cu Fiul lui Dumnezeu. „Oamenii sunt creați prin Fiul lui Dumnezeu și conduși de El spre învierea lor, spre veșnica frăție cu El, în umanitate” (Sf. Dumitru Stăniloae). Dumnezeu ar putea să ne mântuiască fără voia noastră, dar nu o face. S-ar simți vinovat de încălcarea voinței proprii implantată în firea umană, la creație. De aceea, dintru început i s-a dat posibilitatea de a alege, de a urma calea propriei alegeri; „Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântare şi blestem: Binecuvântare veţi avea dacă veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi; iar blestem, dacă nu veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru” (Deu­teronom 11, 26-27) sau în alt loc: „Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul” (Deuteronom 30, 15). Omul, fiind mărginit și cu voință liberă, se poate mișca prin voință nu numai spre Dumnezeu, spre bunătatea desăvârșită, ci și spre rău, spre egoism, spre lucrarea acțiu­nilor distructive, care îl îndepărtează de Creator. Ori, omul prin fire a fost creat spre a privi și a tinde spre cer. Suntem liberi să urmăm voia lui Hristos sau nu. Să urmăm calea cea strâmtă sau calea cea largă. Este opțiunea fiecăruia dintre noi. Să medităm mai mult la cuvintele „de voiește...”, care sunt un dar oferit de Hristos, dar și un răspuns al nostru la darul lui Dumnezeu.

 „Să se lepede de sine...”

Odată aleasă calea lui Hristos, imitarea Lui, identificarea cu El, trebuie să luăm jugul Lui, sarcina Lui, care, dacă consimțim asumat, nu este o povară, ci o bucurie, o împlinire, plinătatea vieții, învierea noastră în Învierea Domnului. Ce presupune aceasta? Lepădarea de sine! Lepădarea de sine este un concept spiritual creștin, este lepădarea de ego, de egoism. Este una dintre noțiunile care dau de cap exe­geților. Lepădarea de sine este un concept care nu își găsește loc în vocabularul științelor psihologice, ale eticii (este mai mult decât un Self Control sau Let him deny himself), este mai mult decât „stăpânirea de sine”. Cel care a dobândit „lepădarea de sine” este dispus să își sacrifice timpul, energia, drepturile, poziția, reputația, confortul și chiar viața de dragul lui Hristos. „Leapădă-ți interesele și caută numai interesele Domnului.” Nu este de ajuns să trăiești, ci cum trăiești. Abel și Cain au adus jertfă lui Dumnezeu, dar nu a fost primită jertfa amândurora. „Cum se leapădă omul de sine, dacă nu părăsind voile firii și urmând Lui?”, se întreba Sf. Varsanufie. Omul trebuie să se răstignească față de lucrurile lumești, să-și răstignească mintea prin rugăciune, ca să nu devină nepăsător de mântuirea lui. Lepădarea de sine este un exercițiu zilnic, un război între Duhul divin al lui Dumnezeu și duhul carnal (Romani 7, 14), renunțarea zilnică și răstignirea noastră: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Lepădarea de sine este renunțarea la ego-ul propriu drept centru al existenței și înlocuirea lui cu Hristos Însuși: „Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5). Hristos trebuie să fie viața oamenilor duhovnicești, iar fosta viață trebuie considerată pagubă, față de înălțimea, cunoașterea și trăirea vieții în Hristos. Negarea sinelui trebuie să devină parte a exis­tenței creștine. Nu este uşor să te lepezi de relele din tine, unii pornesc pe acest drum, dar renunță. Trebuie cultivate răbdarea și rugăciunea.

„Să-și ia crucea...”

Desigur, în sens duhovnicesc. „Să-și ia crucea” în epocă însemna moarte violentă și infamă. Să luăm Crucea lui Hristos? - o invitație la martiriu. Nu, ci „să ia crucea sa”, fiecare cu crucea lui, deoarece „crucea este trupul împreună cu tribulațiile și cu inerentele lui suferințe” (Tertulian). A lua crucea înseamnă a răbda orice tulburare, a-i ierta pe toți cei care ne iau în derâdere, care ne prigonesc. Crucea este asumarea drumului lui Hristos, ori, drumul omului nu poate fi diferit de cel al lui Hristos, drum care duce de la patimă la slavă. Crucea este făptuirea omorâtoare a patimilor, bunătate și libertate de orice invidie. Luarea crucii este răstignirea împreună cu Hristos, răstignirea duhovnicească, după puterea proprie a fiecăruia. Hristos, prin jertfă și cruce, urcă firea omenească la culmea îndumnezeirii. Cu puterea lui Hristos și ucenicul trebuie să își răstignească poftele și prin virtuți să ajungă la unirea cu El. Prin luarea crucii, ucenicul autentic nu cunoaște compromisuri, nu urmărește afirmarea de sine și autosuficiența, ci mai degrabă „moartea sinelui”.

„Și să-Mi urmeze Mie...”

Verbul akolouthéo este folosit pentru a indica mișcarea celui sau celor care-l însoțeau pe Iisus. A urma pe Hristos înseamnă o ruptură de logica acestei lumi. A urma pe Cel ce merge spre Cruce înseamnă a ne identifica cu El, este urmarea ca fiind însuși în crucificat, o crucificare a poftelor trupului, poftelor lumești: „Că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 6). Să nu uităm: calea care duce la Înviere este Crucea. Crucea devine astfel o minune dumnezeiască, altarul jertfei personale, dar în acelaşi timp altarul renașterii, altarul învierii noastre. Omul ­este chemat să urmeze crucea frustrărilor de tot felul, a sufe­rin­țelor. „Nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie lipsit și încercat, ca să nu cadă în mândrie și condamnarea diavolului (I Timotei 3, 6)... ­trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci cel neispitit și neîncercat nu este vrednic de nimic (Iisus Sirah 34, 10). „Și în încercare să se desăvârșească prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea drept răsplată a virtuții” (Sf. Ioan Damaschin).

Omul modern, postmodern crede că poate eluda „luarea crucii” și-L poate urma mai ușor pe Hristos. Lepădarea de propriile greutăți, încercări, boli este lepădarea de propria cruce, este lepădarea de Hristos Însuși. Cel care vrea să urmeze pe Hristos să se ducă înainte cu sarcina sa, ba chiar să o asume și pe a altora. Să o ducă bucuros, nu cârtind sau judecându-L pe Dumnezeu. Să-i tolereze pe cei păcătoși, care „se împănează cu titlul de creștin, îi persecută continuu pe creștinii credincioși. Ei aparțin membrilor Bisericii la fel cum sângele rău se află în trup”. Aceștia se află în afara Bisericii, dar prin aceștia „urmașul lui Hristos” poate câștiga „cununa cerului” (Nu săracii au nevoie de noi, ci noi avem nevoie de săraci). „Ucenicii lui Hristos trebuie să înfrunte nu doar moartea aceasta firească, ci chiar moartea silnică, și nu numai moartea silnică, ci și moartea de ocară” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Așadar, a urma pe Iisus Hristos este exprimat prin cele două imperative: să se lepede de sine și să-și ia crucea. Lucrarea crucii și urmarea lui Hristos trebuie să ducă la mărturisirea îna­intea oamenilor, „în acest neam desfrânat și păcătos spre a fi mărturisit de Fiul Omului când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri”.

Acum este Sfântul și Marele Post, perioada anului bisericesc cea mai propice în a lua Crucea lui Hristos prin asumarea propriei noastre cruci, a deveni ucenici autentici ai lui Hristos și prin post și rugăciune, prin participarea la sfintele slujbe ale ­Bisericii, să ajungem prin „calea Crucii” spre a ne închina și ­„cinstitei Învieri”.

Sursa: Ziarul Lumina

Sfânta Împărtăşanie nu este un premiu acordat elevilor sârguincioşi, nici coroniţa ce încununează pe luptătorul întru cele ascetice. Este, în primul rând, leac de tămăduire trupească şi sufletească. De aceea, respectând anumite rigori duhovniceşti – atunci când se impune oprirea de la Împărtăşire mai ales pentru lipsa pocăinţei şi a dorinţei de îndreptare –, uneori a spune unui om „schimbă-ţi viaţa şi după aceea vino să te împărtăşeşti” poate echivala cu decizia unui medic care ar trimite pacientul acasă să se vindece, mai întâi, şi abia apoi să revină la cabinet pentru a i se prescrie un medicament pentru boala de care suferă! În această problemă este extrem de important discernământul duhovnicului. Acesta trebuie să caute mereu încredinţare în inima sa pentru deciziile luate.

***

Unii tâlcuiesc şi acum într-un mod greşit o rugăciune a Sfintei Liturghii în care se spune, cu puţin înainte de momentul împărtăşirii: „Şi ne învredniceşte, prin mâna ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi, prin noi, la tot poporul”, cum că aici ar fi un argument cum că, dacă se împărtăşeşte slujitorul Altarului, atunci s-ar împărtăşi, astfel, şi cei care nu se cuminecă propriu-zis, dar sunt prezenți la slujbă. Or, este aberant a susţine că te poţi împărtăşi prin intermediul altcuiva. (Asta ne aduce aminte de gluma aceea amară, că „şampania este băutura clasei muncitoare… dar pe care o bea prin reprezentanta ei, burghezimea!”). Relaţia cu Dumnezeu, chiar dacă mijlocită, nu se poate „consuma” exclusiv prin intermediari; după cum ea nu se poate epuiza nici doar la nivel privat, personal, ignorând dimensiunea comunitară.

***

Împărtăşania nu se dă celui cuminte şi moraliceşte impecabil, dar cu pretenţia că „i se cuvine”, ci se dă celui ce este în permanentă stare de pocăinţă, care are conştiinţa că a „cheltuit în păcate viaţa lui” şi care, la fiecare Sfântă Liturghie, reface traseul fiului risipitor, de la chinuitoarele roşcove ale unei existenţe (încă) în afara lui Dumnezeu la negrăita veselie a Cinei la care se jertfeşte „viţelul cel îngrăşat” (Luca 15, 23).

***

Niciun credincios nu se poate apropia de Trupul şi Sângele lui Hristos – noul Pom al vieţii, dacă are aceeaşi atitudine ca protopărinţii noştri, constituită din a te ascunde, a nu mărturisi, a da vina pe alţii şi a nu te căi. Aşa cum Adam şi Eva s-au ascuns de Dumnezeu după ce au comis ceea ce numim păcatul originar, tot aşa există o tendinţă şi în noi de a ne ascunde păcatele noastre, ca şi cum am putea ascunde ceva de Hristos (v. Ioan 2, 23-25). Dacă cineva se ascunde de Dumnezeu, fie nemărturisind la spovedanie păcate săvârşite, fie nechemându-L pe Domnul în viaţa de zi cu zi, în toate ale sale, atunci nu este vrednic a se împărtăşi. Apoi, chiar şi dacă se mărturiseşte, îşi recunoaşte păcătoşenia şi îşi pune viaţa înaintea lui Dumnezeu fără a se ascunde în vreun fel, dar dă vina pe alţii pentru cele săvârşite (pe mediul în care a crescut, pe influenţa familiei, pe contextul social etc.), atunci tot nu este vrednic a se împărtăşi. După cum nu se poate împărtăşi cel care nu se căieşte pentru păcatele săvârşite, care nu arată că vrea să-şi schimbe viaţa, care nu alege să trăiască în Hristos.

***

„Cerberii sfântului potir” îi numea Părintele Roman Braga pe cei care nu înţeleg că participarea credinciosului la Sfânta Liturghie nu poate fi deplină decât dacă acesta se şi împărtăşeşte. Că nu toţi înţeleg, că nu toţi vor sau caută a se pregăti în acest sens, e o parte din adevăr. Cealaltă parte, cea mai consistentă, îi revine preotului care nu se străduieşte să-i aducă pe credincioşi la conştiinţa unei vieţi duhovniceşti care să le permită a răspunde pozitiv la chemarea: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!” Rolul celui care aduce sfântul potir la momentul amintit între uşile împărăteşti nu se reduce doar la acela de a veghea ca nu cumva cineva să se apropie fără pregătirea adecvată (incluzând spovedania, în urma căreia duhovnicul să-i dea binecuvântarea de a se împărtăşi). Dacă se reduce doar la atât, atunci Părintele Roman Braga avea dreptate, nu e preot, e cerber. Dacă însă preotul se şi străduieşte ca aceia pe care-i păstoreşte să nu trateze nici cu indolenţă, nici cu pseudo-evlavie, ci să înțeleagă importanța primirii Sfintelor Taine, atunci el îşi ia cu adevărat în serios rolul de „iconom al tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1).

Sursa: http://doxologia.ro

1. Să iubim tare postul. Fiindcă mare pază este postul și rugăciunea și milostenia. Acestea îl izbăvesc pe om din moarte. Așa cum prin mâncare și neascultare Adam a fost aruncat din Rai, tot astfel iarăși prin post și prin ascultare poate cineva intra în Rai. Prin această virtute împodobește trupul tău, o, fecioară, și vei plăcea Cerescului Mire! Căci femeile care sunt legate de lume își împodobesc trupurile lor cu miruri și miresme și parfumuri și cu veșminte scumpe, ca să placă oamenilor, dar lui Dumnezeu nu pot să placă. Dar Hristos nimic dintre acestea nu cere de la tine, decât numai inimă curată și trup neprihănit, mortificat prin post. Dar dacă vin unii și îți zic ție „nu posti des, altminteri te vei îmbolnăvi”, să nu crezi lor, nici să asculți de ei. Căci vrăjmașul îi sfătuiește pe ei. Adu-ți aminte de ceea ce este scris, când cei trei tineri și Daniel au fost robiți de Nabucodonosor, regele Babilonului, și alți tineri cu ei, și le-a rânduit lor regele să mănânce de la masa lui și să bea din vinul lui. Dar Daniel și cei trei tineri nu au voit să se pângărească de la masa regelui, ci îi zic eunucului care îngrijea de ei: Dă-ne nouă din semințele pământului și vom mânca. Și le zice lor eunucul: Mă tem numai de rege care v-a rânduit mâncărurile și băuturile, ca nu cumva să se arate fețele voastre trase înaintea regelui mai mult decât ale tuturor tinerilor care mănâncă de la masa regelui și să mă osândească. Dar i-au spus lui: Încearcă pe robii tăi ca la zece zile și dă-ne nouă semințe. Și le-a dat lor să mănânce semințe și să bea apă și i-a adus pe ei înaintea regelui și s-au arătat chipurile lor alese mai mult decât ale tinerilor care mâncau masa regelui.

2. Vezi ce face postul? Și bolile le vindecă, și scurgerile trupești le usucă, și pe demoni îi scoate afară, și gândurile rele le alungă, și mintea o face mai luminată, și inima curată, și trupul sfințit, și îl înfățișează pe om înaintea Tronului lui Dumnezeu. Și ca să nu socotești că acestea sunt spuse așa la întâmplare, ai mărturie în Evanghelii de la Mântuitorul care mărturisește. L-au întrebat pe El Ucenicii Lui, zicând: „Doamne, arată-ne nouă în ce chip fug demonii”. Și a zis Domnul: „Acest neam nu iese afară decât cu rugăciune și cu post”. Oricine este tulburat de duh necurat, dacă va înțelege și se va folosi de leacul acesta, mă refer la post, îndată duhul cel necurat, strâmtorat fiind, se retrage, temându-se de post. Căci foarte mult se desfată demonii de chefuri și de beții și de odihna trupului. Mare putere este postul și mari fapte se împlinesc prin el. Cum, oare, și oamenii săvârșesc minuni mari și semne se petrec prin ei și tămăduiri celor bolnavi le dăruiește Dumnezeu prin aceștia, dacă nu, de bună seamă, prin nevoință și smerenie și prin petrecerea cea bună? Căci postul este viața Îngerilor și cel ce se folosește de post are cin îngeresc. Și să nu socotești, iubite, că postul este atât de simplu. Căci nu cel ce postește numai de mâncări acela împlinește fapta postului. Ci post se socotește depărtarea de orice lucru rău. Căci dacă postești și nu îți ții gura ca să nu spună cuvânt rău sau să verse fiere, sau minciună, sau jurământ strâmb, sau clevetire împotriva aproapelui, dacă unele ca acestea ies din gura ta, a celui ce postești, nimic nu folosești. Ba încă și toată osteneala ta s-a pierdut. Așadar tu, roaba lui Hristos și toți câți vor să se mântuiască, dacă postești, curățește-te pe tine de toată iubirea de arginți. Fiindcă cel ce iubește argintul nu poate să-L iubească pe Dumnezeu. Căci rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint (I Timotei 6, 10). - Sursa: Sfântul Atanasie cel Mare, Despre feciorie, EPE, 11, traducere de Laura Enache via http://doxologia.ro.

Aud vocea Părintelui Teofil în gând. E ziua lui. Universul îmbibat de rostire participă etern la pomenire prin toţi cei care l-au cunoscut sau i-au citit cărţile.

Era nevăzător, dar niciodată orb. Era un sfânt! În preajma lui cuvântul înflorea, iar prin darul vocii ducea ecoul în interiorul sufletelor, și el știa.

Mă minunam că vede și picturi! I-am citit (înregistrat audio), pe casete, tot albumul de la Drăgănescu și o făceam cu drag. El, care tălmăcea în sistemul de citire – scriere a lui Louis Braille, punctele – simțea pictura după citire. Interesul și curiozitatea erau ale unei personalități geniale. Lectura mea devenea în mintea lui un fel de pânză, ca un model de cusături pentru cei concentrați în lucrul acesta. Azi am spune: ca pânza de modele pentru mozaicul Catedralei Naționale.

Avea o putere de concentrare și o memorie uluitoare, izvorâte de la Dumnezeu. Conștiința de sine era DRAGOSTEA, dragostea de Dumnezeu și de oameni. De aceea se înregistra pe reportofon. Cărțile curgeau din zicerile lui ca izvorul din munte de la Sâmbăta de Sus, care îşi cunoaște albia neîntrebat, în ascultare de Dumnezeu.

Știa pe de rost poeziile Zoricăi Lațcu, devenită Monahia Teodosia. Unele le recit și eu când îmi spun rugăciunile mele, să nu le uit.

Vocea Părintelui mă întărește. Părintele îmi glăsuiește și azi solemn, cu urcușuri și coborâșuri hotărâte.

Îi scrisesem o poezie în 2004, cu gând să mă duc să i-o duc. N-a fost să mai ajung. Poezia am inclus-o în ultimul volum. Veniți la Sfânta Liturghie!

De dincolo de fire, zarea

Aduce soarele-n Fereastră.

La catul crestei, primăvara

Îşi ia din cer privirea-albastră.

Sfinţite, Florile-regine

Se ţin cu rădăcini de stei,

În candelele cu răşine,

Aprinde clipa nou temei.

Se-nchină stânca în Chilie,

Cărări mătăniile-ntind.

Veniţi la Sfânta Liturghie!

Vibrează munţii cât cuprind.

Pământul recunoaşte Calea,

Izvorul ştie-a lui slujire,

De Duhul Sfânt se umple valea

Iisus coboară-n Mânăstire!

Trag clopotele Sfinţii Îngeri,

Plămada pâinilor învie,

Revarsă din potir iertarea.

Veniţi la Sfânta Liturghie!

Anul omagial 2026 al pas­torației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar reafirmă o realitate fundamentală a vieții bisericești și a istoriei noastre: femeia a fost și rămâne păstrătoare a credinței, a memoriei spirituale și a iden­tității poporului român. Acest adevăr este surprins cu fină intuiție și de Creangă, care, în scrierea sa autobiografică, Amintiri din copilărie, conturează figura feminină ca mamă, soție, fiică și bunică, dar și ca simbol al vetrei, al răbdării și al continuității vieții. Deosebit de grăitor rămâne portretul mamei sale, Smaranda, chip luminos de femeie credincioasă, care l-a născut în prima zi a lunii martie, dăruind astfel culturii românești cel mai frumos mărțișor literar.

În scrierea lui Creangă femeia nu apare zugrăvită ca un personaj secundar, ci ca un pilon structural al universului narativ, căci lumea satului humuleștean se organizează în jurul familiei, care, la rândul ei, își află centrul de greutate în figura feminină. Mama, bunica, mătușile, fetele de preot sau vecinele alcătuiesc o adevărată constelație a feminității creștine. Pornind de la acest cadru general din viața Bisericii și a neamului, analiza personajelor din Amintiri din copilărie devine nu doar un demers literar, ci și unul cultural-teologic, revelând chipul femeii credincioase așa cum s-a plămădit în tradiția românească.

Așază femeia în centrul universului familial

Diaconul Creangă așază femeia în centrul universului familial și moral al satului autohton. Fără a construi portrete idealizate sau abstracte, el o surprinde în firescul existenței cotidiene, arătând cum păstrează rânduiala, transmite credința, apără familia, men­ținând vie legătura dintre cer și pământ. Figura centrală a acestui univers este mama scriitorului, Smaranda, fiica lui David și a Anastasiei Creangă, născută, probabil, în jurul anului 1817, 1818, de vreme ce un registru al căsătoriilor din Humulești ne înștiin­țează că „în 1835, Smaranda, ca la 17 ani, fiica lui David și Anastasiei Creangă din Pipirig, s-a căsătorit cu Ștefan sîn Petru Ciubotaru din Humulești, nași fiind Ion și Nastasia Cojocaru din Humulești”. Aceștia l-au botezat pe primul urmaș al familiei nou temeluite, căci Smaranda, la doi ani de la căsătorie, în 1837, a născut pe primul din cei opt copii, care, după tradiția locului, a primit la botez numele nașului. Au urmat alte șapte nașteri: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre, ultimul venind pe lume în condiții dramatice. Prin 1858, cea dintâi odraslă a familiei tocmai absolvise Seminarul Teologic de la Iași, momentul coincizând cu neașteptatul deces al lui Ștefan a Petrii Ciubotaru, pe când soția defunctului era încă însărcinată. Moartea tatălui, greutățile uriașe cu care se confrunta mama acasă, având alți șase prunci în juru-i și unul în pântece, care s-a născut abia în noiembrie, l-au determinat pe fiul cel mare să renunțe la a continua ciclul superior al școlii teologice, cerând în toamna aceluiași an o ade­verință de absolvire pentru o eventuală angajare.

Așadar, în pofida greutăților vieții, Smaranda nu a renunțat la visul de a-și vedea fiul hirotonit, eveniment întâmplat în 1859, a treia zi de Crăciun, în Biserica „Sfânta Parascheva” din Târgu Frumos. Cu inima împăcată, binecuvântata mamă a mai trăit trei ani de la fericitul eveniment, apoi a pășit în ziua cea neînserată a Domnului, având puțin peste 50 de ani.

Adevărata matrice spirituală a formării sale

Revenind la emoționantul portret făcut Smarandei de către părintele diacon Ion Creangă, observăm că ea apare descrisă nu numai ca mama biologică a lui Nică, ci și ca adevărata matrice spirituală a formării sale. Smaranda întruchipează tipul mamei creștine româ­nești: harnică, credincioasă, răbdătoare, exigentă, dar plină de ­iubire. În preajma ei, pruncul învață nu doar să vorbească și să se poarte, ci și să se ra­porteze la lume prin filtrul cre­dinței. Rugăciunea, citirea cărților bisericești, respectul pentru sărbători și rânduieli fac parte din respirația zilnică a casei. Smaranda transformă gospodăria într-un spațiu sacralizat, unde munca aduce binecuvântare, iar edu­cația copiilor este o formă de slujire a lui Dumnezeu.

În pedagogia sa maternă se împletesc în chip binecuvântat blân­dețea și fermitatea. Smaranda nu este o mamă îngăduitoare până la nepăsare, ci una care mustră cu iubire, îndreaptă cu înțelep­ciune și formează cu răbdare, purtând vie conștiința răspunderii pentru sufletul copilului său. O asemenea purtare oglindește învățătura Bisericii, potrivit căreia dragostea adevărată a pă­rinților nu se reduce la o simplă duioșie față de copii, ci se arată în grija statornică atât pentru nevoile lor trupești, cât și pentru creșterea lor sufletească. De aceea, mustrarea ei reprezintă manifestarea unei iubiri duhov­nicești față de el, potrivit cuvintelor Scripturii: „Cine cruță toiagul său își urăște copilul, iar cel care îl iubește îl ceartă la vreme” (Pildele lui Solomon 13, 24).

Bunica Nastasia ocupă un loc aparte

Alături de mamă, bunica Nastasia ocupă un loc aparte în memoria afectivă și duhovnicească a lui Creangă. Bunica apare zugrăvită ca o figură a milei, a duioșiei, a rugăciunii tăcute, a ­lacrimii curate. Ea plânge sincer pentru nepoți, se îngrijește de ei în boală, trăindu-și credința prin gesturi simple, dar pline de sens. Bunica simbolizează continuitatea tradiției și a credinței, puntea dintre generații.

Mătușile din Amintirile scriitorului moldav completează tabloul feminin rural. Ele sunt femei ale muncii, gospodăriei, ale ordinii și dreptății. Asprimea unora dintre ele nu ascunde cruzime, ci apără valorile: munca cinstită, prețuirea proprietății, disciplina copilului.

Smărăndița popii, fata de preot, conferă o altă dimensiune femi­nității: aceea a inteligenței, a sâr­guinței, a respectului față de școală. Ea dovedește că educația și credința nu se exclud, ci se completează. Prin acest personaj, Creangă sugerează rolul femeii în cultivarea minții, nu numai a inimii, arătând că educația fetelor în acea perioadă reprezenta un lucru vital pentru sănătatea morală a societății.

Toate aceste chipuri au în comun câteva trăsături fundamentale: credința vie, fidelitatea familială, dragostea pentru copii, respectarea rânduielilor și ata­șamentul față de valorile româ­nești curate. Ele nu caută afirmarea, ci dăruirea de sine, iar aceasta le conferă demnitate și autoritate morală.

În lumina Anului omagial 2026, femeile din Amintiri din copilărie pot fi privite ca icoane ale feminității creștine trăite în istorie. Ion Creangă nu teoretizează rolul femeii, ci îl mărturisește cu forța experienței trăite. Fără femeile din existența sa, Amintirile nu ar fi fost posibile. Ele reprezintă temelia pe care s-a clădit nu doar copilăria lui Nică, ci și conștiința morală a scriitorului. În ele se regăsește imaginea creștinelor care, prin viață curată, credință statornică, dragoste jertfelnică, devin binecuvântare pentru familie, ­Biserică și neam.

Sursa: Ziarul Lumina

      I. Omul și libertatea sa

        Orice încercare în sfera științelor umaniste de a caracteriza și explica omul în individualitatea sa sau în relațiile sociale se raportează și la problema libertății. Este firesc să se facă acest lucru, deoarece libertatea este în esență legată de ființa umană, dar și de fenomenalitatea existențială a omului. Existența omului nu are sens fără a lua în considerare libertatea prin care omul devine din persoană individuală și creator de semnificații și simțuri. Importanța acestei realități existențiale constă și în faptul că omul este singura ființă creată a cărei dimensiune ontologică fundamentală este libertatea. Prin aceasta, el nu este doar o ființă naturală, ci și o ființă spirituală. Libertatea, ca determinare ontologică, face diferența dintre un individ și o persoană. Doar omul, ca persoană, este o ființă liberă, nu individul. Constantin Noica spunea în acest sens că „unde nu este libertate este număr”, deoarece numărul este expresia conceptuală a generalității abstracte și nedeterminate care caracterizează orice structură existențială umană bazată exclusiv pe fenomenalitatea existențială a „eului”, și nu pe „sinele” din adâncul ființei umane.

        Sfântul părinte academician dr. Dumitru Stăniloae spunea că omul „este taină și lumină, este un mister al luminii”. Am putea încerca să spunem că omul este și un mister al libertății, deoarece prin această trăsătură proprie a sa, de a fi liber, el se diferențiază și se opune determinismului natural și temporar, necesității legilor repetitive ale naturii, transfigurează existența din „ceea ce este” în ceea ce „trebuie să fie”, adăugându-i valoare și semnificații. Prin libertate, ca dat existențial, se poate concepe și înțelege toată măreția și splendoarea existenței umane, atât în ​​raport cu sine însuși, în raport cu societatea, în raport cu Dumnezeu, cât și cu întregul univers.

        Deși filosofia, științele juridice, antropologia, morala și alte discipline abundă în conceptualizări, teorii și descrieri ale libertății umane, nu se poate spune că s-a ajuns la o înțelegere deplină a sensurilor și sensurilor libertății, mai ales dacă este privită nu doar din perspectiva raționalității, ci ca un dat existențial, ca o determinare ontologică a omului. De aceea, libertatea este un mister al omului, dar care nu înseamnă scepticism sau incapacitatea rațiunii de a înțelege, ci mai degrabă faptul că există capacitatea și vocația de a se adânci tot mai mult în cele mai profunde sensuri ale libertății ontologice. Deși este un dat existențial al ființei umane, libertatea este vie, nu este înghețată în structuri abstracte, ci mai degrabă se raportează la devenirea omului și a societății.

        Există o legătură indisolubilă între libertate și iubire, deoarece, așa cum arată teologia ortodoxă, adevărata libertate este determinată de comuniunea de iubire dintre om și Dumnezeu și, prin Dumnezeu, dintre om și semenii săi și întregul univers. Fără îndoială, filosofia, în primul rând, dar și alte științe, aduc o contribuție importantă la înțelegerea conceptuală a libertății umane, o înțelegere care rămâne, în sfera raționalității conceptelor abstracte, fie morală, fie utilitară, și angajează mai puțin existențial ființa umană.   Libertatea este gândită de filosofie ca o dimensiune a eticii, ceea ce este evident corect, deoarece, fără îndoială, libertatea este atât principiu, cât și valoare a eticii umane.

        Kant, desigur, rămâne unul dintre principalii gânditori care au adus o contribuție esențială la fenomenologia libertății umane în dimensiunea sa morală. Filosoful a încheiat Critica rațiunii practice cu o concluzie care sintetiza întreaga sa gândire și operă: „Două lucruri umplu sufletul de o admirație mereu nouă și o venerație crescândă, cu cât reflecția noastră se preocupă mai des și mai persistent de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine.”

        Această dicție profundă și frumoasă este, de fapt, o bază rațională pentru unificarea celor două domenii ale investigației umane, dar și pentru existența omului, respectiv a naturii și a moralei. Este, de asemenea, o bază pentru întreaga concepție morală a filosofului de la Königsberg. Pentru ca o morală construită pe baza a trei postulate, dintre care două se află deasupra relațiilor interpersonale - Dumnezeu și sufletul nemuritor - să poată fi interpretată ca unind înălțimea „cerului înstelat” în care se proiectează aceste idei cu libertatea sinelui cel mai profund al omului, este nevoie de o altă structură conceptuală decât cea utilizată pentru investigarea naturii, ceea ce înseamnă, așa cum subliniază Kant, că sunt necesare concepte de raționament practic, care au o valoare constitutivă existențială. În această construcție, conceptul de libertate se dovedește a fi indispensabil, datorită asocierii sale cu ființa rațională, nucleul sinelui cel mai profund al omului. Filosoful român Constantin Noica spunea că pentru a ajunge la libertate „trebuie să fie infidel propriului sine în drumul său spre sine”. Ascendentul moral al libertății face ca, prin intermediul ei, celelalte două idei raționale, și anume existența lui Dumnezeu și existența sufletului nemuritor, să părăsească starea de idei transcendentale, regăsindu-se în imanența morală prin care acestea pot fi înțelese și în anumite limite dovedite. De aceea, Kant numește libertatea „cheia de boltă” a întregului sistem al raționamentului pur. Am subliniat că în gândirea kantiană și chiar în raționalismul filosofic, precum și în orientările creștine protestante, inclusiv în cele panteiste sau deiste, Dumnezeu nu este conceput ca persoană, iar sufletul și libertatea nu sunt ca realități, ci ca idei raționale.

        Perspectiva kantiană asupra libertății, în opinia noastră, formează o notă distinctă în raport cu toate celelalte sisteme metafizice care abordează această problemă a libertății, deoarece este legată de raționamentul transformator practic al omului, de vocația și capacitatea ființei umane de a se manifesta în existența naturală, de a crea și conferi semnificații și valori.

        Gândirea filosofică și pragmatismul realist și materialist concep libertatea în raport cu necesitatea. Libertatea este înțeleasă nu ca un aspect esențial, definitoriu, total diferit de determinismul actual și temporar, ci mai degrabă ca o consecință a acestui determinism. Cu alte cuvinte, în realism și materialismul ontologic, libertatea este doar o formă a necesității, a determinismului, pe care o poate depăși, dar nu o poate transforma sau transfigura spiritual. Consecința este subordonarea libertății și, implicit, a omului față de determinismul natural. Este concepția materialistă a libertății ca „necesitate înțeleasă”. Această înțelegere a libertății ca determinată de ordinea valorică, spirituală sau juridică se regăsește și sub forme mai rafinate ale gândirii teologice sau filosofice și este, incontestabil, proprie gândirii juridice. „Ordinea”, indiferent de felul ei, exprimă necesitatea, limitarea și chiar constrângerea, toate acestea fiind contrare prin semnificații, libertății umane ca dată existențială.

      Relația dintre libertate și necesitate, dintre libertate și lege, morală sau juridică, este una recesivă. Necesitatea ca ordine, indiferent de natura și configurația sa, este termenul dominant, iar libertatea este cel recesiv. Desigur, libertatea nu rezultă din necesitate, fie ea și ordinea spirituală, nu este determinată de o astfel de necesitate ca în concepția materialistă. Ca existență, libertatea este diferită de necesitate, dar în raport cu ordinea a cărei expresie este necesarul, libertatea este întotdeauna recesivă și neîmplinită. În raport cu necesitatea unei ordini existențiale, ca termen recesiv, libertatea nu este niciodată deplină, nu este împlinită, ci se află întotdeauna în precaritate.

      În studiile anterioare dedicate libertății) am vorbit despre astfel de precarități specifice ordinii existențiale în care se află omul. Acestea sunt  forme ale libertății umane, neîmplinite, dar care au existență și se manifestă. Vorbeam despre libertatea naturală, libertatea morală, libertatea culturală și, evident, nu în ultimul rând, despre libertatea juridică și socială. Este vorba de a cunoaște care este sursa și, în același timp, legitimitatea acestor forme de libertate.

         Întrebarea este dacă există împliniri ale libertății, chiar și în sens absolut, fără o relație recesivă cu ordinea de orice natură, fără limită și cu o deschidere infinită spre absolutul existențial. Răspunsul nostru este afirmativ: este libertatea spiritului uman, care, parafrazându-l pe Sfântul părinte Arsenie Boca, se află în această lume și mereu deasupra ei. Este adevărata libertate ontologică, care, așa cum vom vedea mai jos, își are temeiul nu în necesitatea unei ordini exterioare, ci în comuniunea de iubire dintre Dumnezeu și om, fântâna inepuizabilă a libertății și a iubirii este Dumnezeu. Abordarea problematicii libertății pe care o întâlnim în științele juridice are multiple particularități conceptuale și, am spune, adesea mai importante decât conceptele filosofice despre libertate, întrucât juridicul este un statut al existenței umane, o caracteristică a statutului social, distinctă de statutul natural, material. Este un statut contemporan al existenței umane, și anume „statutul juridic”, care cuprinde o ordine existențială bazată pe două realități: norma juridică și libertatea.

II. Normativismul  juridic (legea) și libertatea omului

     Dreptul nu poate fi conceput dincolo de ideea de libertate. Sistemul normativ, cel mai important aspect al dreptului, își are semnificațiile și legitimitatea în existența umană, aceasta din urmă având libertatea ca dat existențial.

      Dar despre ce fel de libertate se poate vorbi în normativismul juridic și în categoriile și conceptele dreptului? Inevitabil, este vorba despre libertatea normei juridice, o libertate construită, nu un dat existențial. Trebuie să subliniem că norma juridică implică constrângerea, ca orice altă ordine existențială aplicată fenomenologiei umane. Apare așadar un paradox important pe care unii autori din domeniul metafizicii creștine l-au remarcat, și anume coexistența constrângerilor juridice și a libertății omului, pe de altă parte, ambele fiind esențiale pentru ordinea specifică statutului juridic în care se află omul contemporan.

       Un alt aspect este interesant, și anume că norma juridică nu arată ce este libertatea, nu o definește, nu îi arată semnificațiile, ci doar situațiile în care libertatea este îngrădită. Mai mult, este bine de observat că, spre deosebire de metafizică și etică, norma juridică nu exprimă sau conceptualizează libertatea ca atare, ci doar ca libertăți sau drepturi, care sunt aspectele fenomenale ale manifestărilor umane în mediul social, prin natura sa un mediu relațional. Este evident că sistemul normativ juridic nu poate defini libertatea ca atare, deoarece există o incompatibilitate existențială între constrângerea normativă și, pe de altă parte, libertatea ca dat ontologic. Acest lucru se reflectă și în doctrină, în conceptul juridic despre libertate. O analiză mai atentă a teoriei juridice despre libertate, chiar și a concepțiilor just-naturaliste, observă absența definiției libertății. Doctrina juridică postulează libertatea omului și evidențiază conținutul libertăților juridice, limitele acestora, dar nu definește libertatea ca un dat ontologic. Legea, inclusiv Constituția, sau, într-o sferă mai largă, tratatele și convențiile internaționale nu explică, caracterizează și definesc libertatea, ci doar libertățile omului pe care le consacră.

        Se poate spune că sistemul normativ juridic, care are ca și componentă necesitatea ca ordine normativă și, pe de altă parte, libertățile umane consacrate de această ordine, are următoarele caracteristici:

        1. Nu există o libertate existențială consacrată,  prin norma juridică, ci doar libertățile construite de norma juridică, ca expresie a voinței legiuitorului la un moment istoric determinat.

      Totuși libertățile construite și consacrate normativ sunt preexistente legii, își au temeiul în libertatea ontologică a omului, exprimată în drepturile naturale ale omului.

      Jusnaturalismul (sau teoria dreptului natural) este o doctrină juridică și filozofică ce susține existența unui set de principii morale și reguli de drept universale, imuabile (care nu se schimbă) și superioare, derivate din natura umană, rațiune sau o ordine divină. Aceste principii sunt considerate a fi "naturale" deoarece sunt înnăscute sau descoperite prin rațiune, fiind independente de legile create de oameni (dreptul pozitiv).Principiile pot fi descoperite prin rațiunea umană (jusnaturalism secular) sau prin revelație divină (jusnaturalism teologic). Dreptul natural este valabil în orice loc și în orice timp, fiind neschimbător.

        Dacă o lege creată de stat (dreptul pozitiv) contravine dreptului natural, jusnaturalismul consideră că acea lege este nedreaptă și, în consecință, nu ar trebui să aibă forță obligatorie. Argumentează că un sistem juridic trebuie să fie conform cu dreptul natural pentru a fi valid. Un drept nedrept nu este drept.

         În opoziția cu  jusnaturalismul, Pozitivismul juridic și normativismul secularizat contemporan consideră că  că dreptul este exclusiv cel creat de o autoritate umană (stat), indiferent de conținutul său moral.

          În acest context, este interesant de observat că prima Constituție a lumii, și anume cea a Statelor Unite ale Americii, în forma sa originală, nu consacră și, prin urmare, nu exprimă normativ niciuna dintre libertățile juridice. Doctrinarii spuneau la acea vreme că Legea fundamentală nu poate reglementa libertățile, deoarece exprimă libertatea însăși. Ulterior, prin amendamentele adoptate, această situație s-a schimbat și față de Legea fundamentală a Statelor Unite. În sfera libertăților și drepturilor constituționale, desigur, libertatea individuală este piatra de temelie.

           Dacă studiem Constituția României, observăm aceleași lucruri pe care le-am menționat mai sus, și anume imposibilitatea definirii normative sau a explicării raționale a libertății individuale. Articolul 23 alineatul (1) din Constituția României consacră libertatea individuală, siguranța individuală și inviolabilitatea acesteia: „Libertatea individuală și siguranța individuală sunt inviolabile.” Inviolabilitatea rămâne, însă, sfera relativismului fenomenologic juridic, deoarece însăși norma juridică constrânge libertatea și, mai mult, exercițiul libertății individuale poate fi restricționat prin mijloace statale;

        2. Libertățile juridice, despre care spunem că își au izvorul în libertatea ontologică a omului, se caracterizează prin expresii negative, adică obligația generală a statului de a nu le îngrădi și, mai rar, obligațiile pozitive ale statului de a le promova. Uneori există și situații concrete în care libertatea este restricționată. Cu alte cuvinte, situațiile legitime în care statul, în conformitate cu legea, poate restricționa exercițiul anumitor drepturi sau libertăți.

         3. Libertățile juridice sunt întotdeauna limitate și condiționate. Întreaga construcție a sistemului libertăților juridice se bazează pe conceptul de „coexistență a libertăților”, care este natural fenomenologiei ordinii juridice și, în același timp, celei sociale.

         4. Libertățile juridice consacrate normativ sunt expresia demnității umane în cadrul societății organizate de stat. Proprietarul lor, omul, sau „individul”, așa cum este numit în doctrină, poate opune aceste libertăți puterii de stat, poate cere respectarea lor. Eficacitatea unui astfel de comportament specific demnității umane în mediul social este condiționată de două aspecte majore:

a) gradul de conștientizare a libertăților juridice de către titularul lor;

b) eficiența mijloacelor juridice de garantare a acestor libertăți.

         5. Există, de asemenea, un aspect important pe care îl regăsim mai ales în instrumentele juridice internaționale privind drepturile și libertățile omului, și anume expresia folosită în preambulul acestora, în sensul că statele semnatare „recunosc” drepturile și libertățile pe care le consacră. Această expresie este foarte importantă deoarece evocă ideea libertății existențiale a omului, anterioară libertăților juridice, și în raport cu care drepturile și libertățile specifice statutului juridic al omului își găsesc legitimitatea. „A recunoaște” înseamnă a admite că libertatea este un dat al ființei umane, și nu doar o construcție juridică;

6. Norma juridică, mai ales în condițiile voinței „juridice normative”, pe care o cunoaște societatea contemporană, se îndepărtează tot mai mult de valorile umane. Este o structură abstractă, generală și impersonală a cărei legitimitate nu este una valorică, ci una de recunoaștere formală în cadrul sistemului normativ contemplat. Abandonarea valorilor are ca rezultat relativismul normativ bazat aproape exclusiv pe voința pură a legiuitorului într-un moment istoric decisiv.

      7. Există, însă, un aspect pe care conceptele filosofice sau alte concepte ale libertății nu îl pot realiza și  anume  libertatea unită cu norma juridică o poate face. Este vorba de garantarea libertăților juridice, evident nu a libertății ontologice. Normele juridice, care consacră libertățile, alături de justiție, au acest scop de a putea garanta libertățile individuale în raport cu interferențele sau abuzurile de tot felul care pot exista într-o societate organizată de stat. Numai sistemul normativ, și în special cel constituțional, poate garanta fiecărui om că libertățile recunoscute sau consacrate de lege pot fi apărate, în primul rând în fața puterii statului, care oricând poate deveni discreționară, dar și împotriva imixtiunilor altor subiecți de drept în sfera propriei libertăți.

      Garanția  libertăților individuale prin norma juridică este o cerință a statului de drept. Realitatea garanțiilor și eficiența mijloacelor juridice, pentru apărarea drepturilor și libertăților subiective, este o chestiune care depinde de particularitățile fiecărui stat, de sistemul de guvernare, de formele concrete de realizare a puterii statale, de raporturile dintre stat și cetățeni și, nu în ultimul rând, de eficiența actului de justiție.

        Totuși, mai presus de garantarea normativă și  judiciară a libertăților construite  prin lege (întotdeauna  relative și  schimbătoarea în funcție de voința  legiuitorului, a guvernanților, astăzi în majoritate atei),  este garantarea supra-ființială și atemporală a libertății ontologice a omului, deoarece  este zidită în firea omului, este un dar al lui Dumnezeu pentru om, iar darurile lui Dumnezeu nu se iau înapoi. „Darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (sau „sunt irevocabile”) este un citat biblic din Romani 11:29. Acesta semnifică faptul că harul, talentele și chemările oferite de Dumnezeu sunt permanente, nu sunt retrase din cauza păcatelor sau eșecurilor omenești,

          Textul provine din Epistola către Romani, 11,29 , unde Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (în versiunea Sinodală: „Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”).

           Dumnezeu respectă libertatea creaturii Sale. Chiar și atunci când omul folosește greșit înzestrările primite (talent, inteligență, viață), Dumnezeu nu retrage aceste daruri, deoarece ele fac parte din identitatea și demnitatea persoanei umane.

           Statornicia Divină este o trăsătură a supra-ființialității lui Dumnezeu, revelată nouă.

            Există un singur Dumnezeu, a cărui natură rămâne neschimbată și indivizibilă.

    Dumnezeu este Unul în esență (ființă), dar întreit în persoane (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt), toți împărtășind aceeași natură divină.

         Statornicia Divină evocă și  fidelitatea absolută a lui Dumnezeu față de creația  Sa Spre deosebire de oameni, Dumnezeu nu Își schimbă deciziile în funcție de fluctuațiile comportamentului uman; milostivirea și „chemarea” Sa rămân valabile pentru totdeauna.

III. Relația dintre  normativismul  juridic, societate, om și libertatea sa

          În ceea ce privește relația complexă dintre sistemul normativ juridic și societate, pe de altă parte, se poate observa că în contemporaneitate sistemul juridic tinde să aibă o autonomie funcțională proprie, pe lângă determinările subiective sau obiective pe care societatea le transmite. Autonomia juridicului încearcă să se transforme dintr-o structură secundară, fenomenologică și ideologică într-una cu realitate proprie, cu puterea de a-și impune ordinea față de ordinea socială și naturală. În acest context, libertățile juridice consacrate normativ urmăresc să determine libertatea existențială a omului prin explicarea, organizarea și condiționarea acesteia. Este o situație contrară realității naturale; Fenomenologia juridicului trebuie să fie condiționată, determinată de existența omului, ca persoană, și de particularitățile existenței sociale și nu invers. Este o expresie a dictaturii prin lege chiar și în societățile democratice, deoarece legitimitatea normei juridice rezidă, într-o astfel de situație contrară naturii, doar în voința și interesele guvernanților, care, paradoxal, se exprimă în numele poporului.

        Realitatea descrisă mai sus, specifică societății contemporane, are consecințe negative în sensul că omul, ca persoană, singurul titular al libertății ontologice, nu mai este conștient de propria libertate și așteaptă ca ordinea normativă, statul sau chiar justiția să-i confere libertatea de care are nevoie. Se poate spune că, într-o astfel de situație, omul contemporan, nefiind conștient de propria libertate, nu există autentic, ci trăiește prin delegare, existența sa fiind determinată extern de normativismul statal și juridic, așa cum s-a menționat mai sus, în mod abstract, impersonal și cel mai adesea lipsit de sensul valoric.

      Desigur, viziunile just-naturaliste pun accentul pe libertate ca dat ontologic al ființei umane și încearcă să realizeze trecerea de la libertate ca esență ontologică la libertăți ca fenomen social, specific statutului juridic al omului, determinat normativ. Spunem că niciuna dintre formele viziunilor just-naturaliste nu reușește pe deplin să realizeze o astfel de tranziție, iar încercarea de a păstra imuabilitatea și prestigiul libertăților ontologice în cadrul libertăților juridice este cel mai adesea nereușită.

      În acest context ideologic, avem în vedere că libertățile juridice, ca element structural al statutului juridic al omului, se bazează pe principiul metafizic al coexistenței libertăților, postulat și de just-naturaliști, dar și de Declarația franceză a Drepturilor Omului din 1789. Este o expresie naturală a existenței sociale a omului, înțeleasă prin limitele și nu prin absolutul libertății existențiale. Cu alte cuvinte, în acest plan juridic fenomenal, libertatea omului, ca individ, se apropie de limita libertății aproapelui său. Este vorba despre distincția specifică dreptului între „al meu” și „al tău”, prin care libertatea juridică nu este o deschidere spirituală, ci o închidere în limitele individului. Credem că norma juridică, în acest fel, nu se poate adresa persoanei, centrată pe ideea ontologică de libertate, ci doar omului ca individ, conținut în multiplele structuri ale eșafodajului social. Evident, o astfel de realitate nu este în sine negativă, deoarece dimensiunea fenomenalității sociale a omului este o realitate în care se manifestă esența umană.

     Există două explicații:

        Prima, normativistă, conform căreia ordinea normativă, după caz, a determinismului natural, valorile morale sau culturale sau normele juridice, reprezintă surse ale libertății în precaritate.

     A doua concepție încearcă să explice toate formele de libertate umană, nu prin ordinea creată de necesitatea oricărui fel de determinism natural și social, ci prin aspecte de profunzime și esență care aparțin doar ființei și realității omului ca persoană. În cadrul acestei explicații, ne propunem să parcurgem câteva referințe modeste.

      Libertatea ontologică este libertatea spiritului, este libertatea originară a omului. În lumea spiritului, libertatea nu este un termen recesiv legat de necesitate, pentru simplul motiv că necesitatea sub orice formă a determinismului natural specific acestei lumi nu se mai manifestă, a fost depășită și transfigurată de bogăția nemărginită a valorilor spiritului. Libertatea ca plenitudine și împlinire spirituală nu mai este libertatea unei ordini, nu are limite impuse de lege, nici condiții existențiale specifice acestei lumi.

       Gândirea teologică a prezentat numeroase aspecte privind relația dintre cele două forme ale libertății ontologice, și anume: libertatea de alegere, care implică libertatea conștiinței umane și discernământul în a distinge binele de rău și, pe de altă parte, libertatea supremă, ontologică, ca scop final al existenței umane, adică de a trăi efectiv în bine și în adevăr.

          S-a spus că acceptarea libertății de alegere, inclusiv alegerea răului, și refuzul binelui dat de Dumnezeu, este contrară naturii umane și, prin urmare, nu poate fi acceptată. Este concepția teologică promovată în special de gândirea catolică și de unele forme de protestantism. Criticând această concepție, Nikolai Berdiaiev observă că „libertatea umană nu este doar libertatea în Dumnezeu, ci și libertatea legată de Dumnezeu. Omul trebuie să fie liber în raport cu Dumnezeu, cu lumea și cu propria sa natură.”

         Prin urmare, posibilitatea de a alege între bine și rău ca o determinare a ființei umane este esențială pentru a explica comuniunea dintre om ca persoană și Dumnezeu. Această legătură dintre om și Dumnezeu nu este impusă, nu este rezultatul unui determinism normativ inexorabil sau al unei ordini la care omul participă ca un simplu element. Dacă ar fi așa, nu ar exista posibilitatea unei legături și, mai mult, a unei comuniuni de credință și iubire între om și Dumnezeu, iar omul ar fi un simplu element supus unui determinism absolut, fie el spiritual și nu o persoană liberă, înzestrată cu conștiință.

         Ideea unei singure libertăți a ordinii binelui și adevărului a avut consecințe în planul gândirii filosofice și teologice. Este, de fapt, expresia unei libertăți care izvorăște din necesitate, fie a unei ordini divine impuse omului, fie a unei ordini sociale, de asemenea impuse, în ideea de bine și fericire deplină. Trebuie să observăm că ordinea comunistă dorea să impună omului propria ordine, pe care o considera a fi a binelui, adevărului și fericirii absolute. Prin urmare, orice încercare de a înțelege spiritul, prin coerciție și necesitate normativă, nu poate fi acceptată ca o cale a libertății ontologice. „Teocrația catolică și bizantină, la fel ca socialismul ateu, sunt înclinate în mod natural să nege libertatea umană, să constrângă și să organizeze viața umană în , adică să identifice libertatea cu necesitatea unei organizări sociale a vieții.”( Nikolai Berdiaev, Spirit și libertate. Testul de Filosofie Creștină, Editura Paideia, București, 2009)

          Consecința este că omul devine un simplu element al determinismului natural, în care conștiința sa este practic anihilată de dorința de a considera libertatea doar în sfera binelui și adevărului și de a exclude posibilitatea răului ca o alegere liberă a omului. Este adevărat că același autor citat mai sus observă că „omul lipsit de libertatea răului nu este decât un automat al binelui”.(Nikolai Berdiaiev)

          În acest context, încercăm să evidențiem câteva semnificații ale libertății ontologice prin combinarea celor două forme ale sale: libertatea de a alege și, respectiv, libertatea de a trăi în bine și, într-adevăr, împlinirea și plenitudinea libertății.

          Vom exemplifica prin două libertăți fundamentale: libertatea de conștiință și libertate de exprimare

IV. De la conștiința de sine la fenomenalitatea juridică a acesteia: libertatea de coștiință și exprimare

         Conștiința umană nu trebuie dirijată pe căi administrative, deși trebuie să fie rezultatul libertății sale de a gândi și de a împărtăși propriile gânduri exprimate. Libertatea conștiinței implică și responsabilitatea morală și conștientă pentru gândurile exprimate. Răspunderea, inclusiv cea juridică, intervine doar atunci când gândul sau opinia sunt exprimate, caz în care acestea pot aduce atingere demnității, onoarei și libertății de gândire a unui alt subiect de drept sau chiar ordinii sociale sau ordinii de drept, prin urmare libertatea conștiinței este strâns legată de libertatea de exprimare, aceasta din urmă reprezentând tocmai posibilitatea recunoscută omului de a-și exprima gândurile. Prin urmare, libertatea conștiinței are un conținut complex, al cărui conținut juridic se exprimă în trei dimensiuni: libertatea de gândire, libertatea conștiinței și libertatea religioasă.

           Acest drept fundamental este stipulat și recunoscut în majoritatea declarațiilor și tratatelor internaționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, începând cu Declarația Universală din 1948. El stă la baza altor drepturi fundamentale, precum libertatea de exprimare, libertatea de asociere, libertatea mass-media. În esența sa se află o lege naturală care prevede ca individul să poată exprima, în privat sau în public, o anumită concepție despre lume, să aibă sau nu o religie, să aparțină sau nu unei credințe religioase sau unei organizații de orice fel, recunoscute de ordinea constituțională existentă la un moment dat. Exprimă, în același timp, libertatea de a gândi, de a avea opinii, concepte teoretice, sentimente, idei exprimate public, privat sau nu, astfel încât nimeni să nu poată interveni sau cenzura, sau cunoaște fără voia persoanei, aceste gânduri. Este un drept natural, deoarece omul se distinge de alte forme de viață prin însăși existența conștiinței și a libertății de a gândi, de a avea sentimente.

       Libertatea religioasă, ca parte a conținutului libertății conștiinței, înseamnă exteriorizarea unei credințe, a religiilor și, în al doilea rând, libertatea de a adera la o organizație religioasă și a ritualului practicat. Este necesar ca religia sau organizația religioasă să fie cunoscută de stat prin lege, iar activitatea unui anumit cult religios să nu fie considerată contrară ordinii de drept sau bunelor moravuri. Organizarea cultelor religioase recunoscute de stat este liberă și reflectată în propriile statute. De-a lungul timpului, relațiile dintre stat și autoritatea religioasă pot fi clasificate în trei tipuri:

         Constituția României consacră separarea statului de autoritate, dar obligă autoritățile statului să sprijine cultele religioase recunoscute de lege, inclusiv prin mijloace financiare. De asemenea, proclamă autonomia religioasă, în sensul că fiecare confesiune este liberă să își organizeze forma ritualului, educația, relațiile cu adepții cultului, relația cu statul. Autonomia religioasă trebuie exercitată numai cu respectarea drepturilor omului, a moralei și a ordinii de drept. Art. 29 din Constituție se referă la relațiile dintre religii, conform următoarelor principii: egalitatea între credincioși și necredincioși; impune cultivarea toleranței și a respectului reciproc; sunt interzise toate formele, mijloacele sau actele de dușmănie religioasă.

          Doctrina în specialitate relevă unele aspecte interesante despre conținutul juridic al libertății de conștiință, numită uneori libertatea de gândire.

         Astfel, o dimensiune importantă a conținutului juridic este „dreptul de a avea o credință”. Acesta este un drept cu caracter general, protejând cetatea interioară, adică domeniul opiniilor personale și al convingerilor religioase. Este important de observat că, din punct de vedere juridic, dreptul de a avea o opinie nu poate fi supus unor restricții, condiționări, limitări sau excepții. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg subliniază că libertatea religioasă este „unul dintre elementele vitale care contribuie la formarea identității credincioșilor și a concepției lor despre viață” - Decizia din 20 septembrie 1994 A.295 - A. Înțeleasă într-un sens mai larg de Curtea Europeană, acest drept este exercitat atât de credincioși, cât și de atei „agnostici, sceptici și persoane neutre”. Conform Curții de la Strasbourg, „credința” - termen folosit de instrumentele juridice internaționale - se distinge de simplele „opinii și idei” și denotă „părerile care ating un anumit grad de intensitate, seriozitate, consecvență și relevanță” - Decizia din 25 februarie 1982, A.48. Subliniem o afirmație interesantă în acest sens a Curții: o credință care constă în esență sau exclusiv în cultivarea și distribuirea unui stupefiant nu poate intra în sfera unei protecții juridice acordate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

        Dreptul de a avea o opinie se referă, așadar, la practicarea opiniilor spirituale sau filozofice care au un conținut valoros, identificabil și, prin urmare, pot fi supuse protecției juridice. Dreptul de a avea o opinie implică neutralitatea statului în ceea ce privește convingerile morale și politice. Această obligație de neutralitate exclude orice evaluare a autorităților statului cu privire la legitimitatea convingerilor și a modurilor de exprimare a acestora. Înțeles astfel, dreptul de a avea o opinie îmbracă un triplu aspect în termeni juridici. Reprezintă, în primul rând, libertatea fiecărei persoane de a avea sau de a adopta o credință sau o religie la discreția sa exclusivă, fără a implica libertatea de a nega validitatea prevederilor legislative imperative, bazate pe obiecții care decurg din anumite credințe religioase.

        Un alt aspect privește libertatea de a nu avea o credință sau o religie. În acest fel, din punct de vedere juridic, individul este protejat împotriva „oricărei obligații de a participa direct la activități religioase împotriva voinței sale” (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții din 9 mai 1989, A187).

        În cele din urmă, dreptul de a exprima o opinie exprimă garanția legală a libertății individului de a-și schimba credința sau religia fără a suferi nicio constrângere sau prejudecată. În acest spirit, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat la 25 noiembrie 1981 Declarația privind eliminarea tuturor formelor de intoleranță și de discriminare bazate pe credința sau credințele religioase, document internațional care interzice „orice distincție, excludere, restricție sau preferință bazată pe credința sau credința religioasă”.

       Un alt aspect este „dreptul omului de a-și manifesta credințele”. Acest drept include libertatea fiecărei persoane de a-și manifesta convingerile, individual sau colectiv, în public sau în privat. Dreptul are legătură cu libertatea de exprimare și se referă în special la manifestarea convingerilor religioase. Este interesant de observat că, în opinia Curții Europene, libertatea de a-și manifesta convingerile religioase include și „dreptul de a încerca să-ți convingi aproapele”.

      Exprimarea socială a libertății de gândire, conștiință și religie, cu consecințe foarte diverse, libertatea de a-și manifesta convingerile poate fi supusă unor restricții în cadrul prevederilor legale. Jurisprudența europeană oferă numeroase exemple de restricții privind dreptul indivizilor de a-și exprima convingerile, justificate de protejarea ordinii publice, a ordinii legale sau a ordinii morale, sau chiar a sănătății.

       După cum s-a subliniat într-o Decizie pronunțată la 25 mai 1993, Curtea Europeană a statuat că: „Într-o societate democratică în care coexistă mai multe religii în cadrul aceleiași populații, limitarea dreptului indivizilor de a-și exprima convingerile se poate dovedi necesară pentru a reconcilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectarea convingerilor tuturor”.

       Clauza de „ordine publică” permite în aceste situații protejarea libertății de gândire, conștiință și religie și condamnă prozelitismul „de slabă calitate”, caracterizat prin presiuni abuzive care iau forma hărțuirii sau a abuzului de putere. În același spirit, protejarea dreptului copiilor la educație, acolo unde intră în conflict cu dreptul părinților de a-și respecta religia, prevalează asupra acestuia din urmă.

      Libertatea indivizilor de a-și manifesta religia include participarea la viața comunității religioase și presupune că aceasta din urmă „poate funcționa pașnic, fără interferențe arbitrare din partea statului” (a se vedea Decizia din 26 octombrie 2000, A.78). Statul are obligația de a garanta nu numai pluralismul religios, ci și pluralismul intern în cadrul unei anumite confesiuni religioase; în acest scop, nu trebuie să arbitreze în materie de conflicte dogmatice în cadrul unei comunități religioase și nu trebuie să se amestece în favoarea unei comunități sau a altei religii.

     Libertatea religioasă trebuie interpretată astfel încât comunitățile religioase să aibă posibilitatea de a-și asigura propria protecție juridică, a membrilor și bunurilor lor și, în special, a personalității lor juridice, în cazul în care, conform legislației naționale, pot fi practicate doar confesiunile religioase recunoscute (a se vedea Mitropolia Basarabiei și alții împotriva Moldovei, Decizia din 13 decembrie 2001: Refuzul autorităților de a recunoaște oficial o Biserică).

     Cele trei concepte, și anume: gândire, conștiință și religie, care fac obiectul protecției prevăzute la articolul 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cel mai important instrument juridic european în acest domeniu, sunt strâns legate între ele. Noțiunile de „gândire”, „conștiință” și „religie” care apar în conținutul Convenției subliniază conținutul mai larg atribuit libertății de gândire. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare CEDO) a apreciat că noțiunea de „credință filozofică” desemnează ideile bazate pe cunoaștere și raționament cu privire la lume, viață și societate... pe care o persoană le adoptă și le aplică în conformitate cu cerințele propriei conștiințe. Aceste idei pot fi descrise pe scurt ca un concept individual despre viață, despre comportamentul uman în societate.

       Libertatea de gândire, de conștiință și de religie este unul dintre fundamentele unei societăți democratice în sensul Convenției, „fiind, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esențiale ale identității credincioșilor și concepțiilor despre viață, dar este și un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici și cei indiferenți”. „Acest lucru decurge din pluralismul plătit scump de-a lungul secolelor, dar necesar unei astfel de societăți”

      Jurisprudența C.E.D.O. relevă două aspecte majore ale dreptului garantat de articolul 9:

       Majoritatea cazurilor legate de încălcarea prevederilor articolului 9 din Convenția dezbătută privind libertatea religioasă. Curtea Internațională de la Strasbourg a subliniat importanța respectării pluralismului și toleranței dintre diferite grupuri religioase. În relațiile sale cu diverse religii, confesiuni și credințe, statul trebuie să fie neutru și imparțial „rolul autorităților în acest caz nu este de a elimina tensiunile, eliminând pluralismul, ci de a se asigura că grupurile conflictuale se tolerează reciproc.”

       Libertatea de gândire, conștiință și religie impune obligația statului de a se abține de la exercitarea oricărei constrângeri asupra conștiinței individului. Comisia Europeană a arătat că articolul 9 protejează ceea ce se numește „forul interior” al persoanei, adică domenii de strictă  convingeri personale și fapte strâns legate. Cu toate acestea, acest text nu protejează niciun comportament social bazat pe anumite convingeri. Dreptul garantat în Articolul 9 nu este absolut, deoarece într-o societate democratică, unde coexistă mai multe religii în aceeași populație, este necesar ca această libertate să fie însoțită de limite pentru a reconcilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectarea convingerilor tuturor. În plus, Articolul 9 paragraful 2 prevede posibilele restricții ale libertății de conștiință, de gândire și de religie. În conformitate cu aceste prevederi, libertățile consacrate în Articolul 9 pot fi supuse unor restricții dacă sunt prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică și vizează unul dintre scopurile legitime prevăzute în mod expres și restrictiv în Convenție.

         Respectarea condiției de proporționalitate, ca raport adecvat dintre măsurile restrictive și scopul legitim urmărit, formează tema de analiză a Curții Internaționale. Desigur, în acest caz, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ia în considerare proporționalitatea raportată la natura dreptului protejat, situația de fapt, scopul legitim urmărit, natura și intensitatea măsurilor restrictive impuse, având în vedere respectarea principiului pluralismului și cele două criterii procedurale: „necesitatea într-o societate democratică” și „marja de apreciere” recunoscută de Statele Contractante.

       Curtea de la Strasbourg recunoaște că statele au o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește cerințele pentru exercitarea acestei libertăți, dar puterea lor nu poate fi discreționară. Jurisprudența este orientată spre o interpretare strictă a limitării libertății de conștiință și religie, raportată la circumstanțele specifice ale cauzei și la scopul legitim urmărit. Pentru a determina întinderea marjelor de apreciere ale statului pârât, Curtea Internațională subliniază importanța actului pentru recunoaștere de către autoritățile naționale. Doar o confesiune recunoscută are personalitate juridică, prin urmare se poate organiza și funcționa, poate sta în instanță pentru a-și proteja patrimoniul. În raport cu aceste criterii, C.E.D.O. consideră că refuzul de a recunoaște biserica reclamantă are implicații asupra libertății religioase, astfel încât nu poate fi considerat nici proporțional cu scopul legitim urmărit, nici necesar într-o societate democratică, prin urmare, a fost încălcat articolul 9 din Convenție.

        În legătură cu garantarea libertății de conștiință, de gândire și de religie, putem afirma că principiul proporționalității este un criteriu esențial pentru limitarea puterii discreționare a autorităților publice și pentru eliminarea abuzurilor prin restrângerea nejustificată a exercitării unui drept protejat de Convenție. Astfel, în orice caz, o procedură administrativă nu poate fi utilizată pentru a impune condiții rigide și chiar prohibitive exercitării anumitor culte. Proporționalitatea nu este o condiție abstractă, ci este determinată de particularitățile fiecărui caz, însă, așa cum rezultă din jurisprudența Curții de la Strasbourg, există premise valorice importante care determină aprecierea relațiilor de proporționalitate dintre măsurile restrictive dispuse și scopul legitim urmărit.

      V. Excesul de putere al guvernanților privind exercitarea libertăților ontologice și juridice

        Situațiile excepționale reprezintă un caz particular în care autoritățile statului, și în special cele administrative, își pot exercita puterea discreționară, existând evident pericolul excesului de putere.

        În doctrină nu există o opinie unanimă cu privire la semnificația juridică a situațiilor excepționale. Astfel, în doctrina franceză mai veche, puterea discreționară este considerată a fi libertatea de decizie a administrației în cadrul permis de lege, iar oportunitatea evocă o acțiune de facto a administrației publice, în situații excepționale, acțiune necesară (deci oportună) dar împotriva legii. Jean Rivero consideră că situațiile excepționale se referă la anumite împrejurări de fapt care au un dublu efect: suspendarea aplicării regimului juridic ordinar și declanșarea aplicării unei anumite legislații căreia judecătorul îi definește cerințele.  

        Un alt autor identifică trei caracteristici pentru situațiile excepționale:

        Excesul de putere, în cazul situațiilor excepționale  se poate manifesta în aceste circumstanțe prin cel puțin trei aspecte:

       Existența unor situații de criză – economică, socială, politică sau constituțională – nu justifică excesul de putere. În acest sens, prof. Tudor Drăganu a afirmat: „ideea statului de drept impune ca acestea (situațiile excepționale n.n.) să își găsească reglementări corespunzătoare în textul constituțiilor, ori de câte ori au un caracter rigid. O astfel de reglementare constituțională este necesară pentru a determina doar domeniile relațiilor sociale în care poate avea loc transferul de putere de la Parlament la Guvern, pentru a sublinia caracterul său temporar, prin stabilirea unor termene de aplicabilitate și pentru a preciza scopurile pentru care se realizează”. Desigur, excesul de putere nu este un fenomen manifestat doar în practica autorităților executive, fiind întâlnit și în activitatea Parlamentului sau a instanțelor judecătorești.

    Generalizând,  considerăm că puterea discreționară recunoscută autorităților statului este depășită, iar măsurile dispuse reprezintă un exces de putere, ori de câte ori se constată existența următoarelor situații:

VI. Unele concluzii

       Statul de drept constă din mai multe aspecte, toate de o importanță capitală și care trebuie respectate pe deplin. Aceste elemente sunt principiul legalității, separarea puterilor în stat, diviziunea puterilor în stat, drepturile omului, monopolul de stat asupra forței, administrarea publică și independentă a justiției, protecția vieții private, dreptul de vot, libertatea de acces la puterea politică, participarea democratică a cetățenilor și supravegherea de către aceștia a procesului decizional, transparența guvernării, libertatea de exprimare, asociere și întrunire, drepturile minorităților, precum și regula majorității în luarea deciziilor politice. Statul de drept înseamnă că agențiile guvernamentale trebuie să funcționeze în limitele legii, iar acțiunile lor trebuie să fie supuse controlului unor instanțe independente. „Securitatea juridică a persoanelor trebuie garantată”.

         Conștiința este o dimensiune ontologică a ființei umane, un dar al lui Dumnezeu,  o trăsătură existențială a omului. Conștiința de sine interioară este un dar divin pe care fiecare om îl poartă în sine ca vocație încă de la botez, dar care este actual prin lucrarea teandrică a harului și a omului. Libertatea conștiinței se constituie și se împlinește nu într-o relație cu lumea materială supusă determinismului și cauzalității naturale și implicit oricărei precarități existențiale, ci prin raportarea la universul valorilor autentice, care decurge natural din relația de iubire a omului cu Dumnezeu și cu aproapele său.

      Ca o concluzie, subliniem că orice formă sau precaritate a libertății umane, gândită filosofic, etic sau teologic, își are izvorul în libertatea ontologică despre care am vorbit. Aceasta este și concluzia noastră cu privire la libertățile juridice ale omului, sursă a normativismului juridic, dar a cărei legitimitate nu este normativismul juridic în sine, ci libertatea ontologică a omului.

       Se pune întrebarea, în raport cu aceste considerații, cât de liberi suntem astăzi, chiar și în precaritatea libertății sociale. Este o întrebare la care vom încerca să răspundem într-un studiu viitor.

       Măsura libertății, în sensul său ontologic, este dată de cultură și credință.

       Marin Voiculescu spunea: „Robii culturii sunt fiii libertății”, iar Sfântul părinte Arsenie Boca sublinia că „un om care se roagă este un om liber”, de asemenea, Părintele spunea: „Creștinismul i-a făcut pe oameni conștienți de libertatea lor”.

        Trebuie să ne amintim ce spune Sfântul Isaac Sirius: „  Feriți-vă de  libertatea care duce la robia cea rea.”

     Așa vom putea afla cum suntem plasați în raport cu libertatea, care este măsura libertății fiecăruia dintre noi.

     Bibliografie

     Am rămas foarte dezamăgită pe meleagurile străine de credinţa autohtonilor de acolo, ştiind că şi ei sunt în fond creştini, numai că creştini catolici. Bătrâna Clara de care îngrijeam în Italia, văzându-mă cum ţin sărbătorile religioase şi cum respect rânduielile ortodoxe, zicea că din povestirile mamei sale ştie că şi la italieni mai demult era la fel. Dar cu timpul lucrurile s-au schimbat, şi după cum se vede, defel nu spre bine. Superficialitatea credinţei la care au ajuns catolicii a condus la slăbirea moralei creştine în rândurile lor, astfel creându-se situaţii predispuse pentru înflorirea viciilor atât în familii, cât şi în societate. Sunt destul de vădite aceste vicii, cu ochiul neînarmat dai de ele aproape la fiecare pas: lăcomia şi iubirea de arginţi nu mai au margini în societatea italiană, de asemenea şi dispreţul faţă de semeni, trufia, slava deşartă, zgârcenia, desfrâul etc. Li s-au anihilat de-a binelea tradiţiile frumoase ce ţin de credinţă. De milostenie sufletească nici pomenire! De exemplu, cu prilejul sărbătorilor religioase, azi o mare parte de italieni se avântă în călătorii prin ţări străine,  uitând de adevăratele semnificaţii ale sărbătorilor religioase tradiţionale. Sau iată un alt  exemplu grăitor despre slaba lor credinţă: odată, înainte de o sărbătoare domnească, signora a invitat şi ea acasă preotul să-i binecuvânteze locuinţa, aşa cum se face în bisericile catolice. Aveam de gând să-l conduc pe preot prin toată casa, să nu rămână nimic nesfinţit, dar de unde? Vizita lui s-a redus la discuţii pe teme politice cu stăpâna timp de peste o oră, la o stropire abia-abia simţită cu agheasmă dint-un fel de brichetă aproape invizibilă şi ea, şi asta doar în sufragerie, unde ei au discutat. De rugăciuni nici vorbă, precum şi de tămâiere. Diferă mult la catolici faţă de biserica ortodoxă şi  Împărtăşirea credincioşilor cu Sfintele Taine. Ea se face nu cu Trupul şi Sângele Domnului, ci cu turtele subţiri de pâine, adică folosindu-se numai părticele din trupul Lui, fără a le da credincioşilor şi din scump sângele Domnului. Împărtăşesc şi seara la priveghere, indiferent de au ţinut oamenii post în ziua respectivă sau nu. Nici mărturisirea nu este obligatorie înainte de Sfânta Împărtăşanie. Credincioşii sunt aceia care decid de au ei sau nu păcate grele pentru a le mărturisi. Păcatele cele mici catolicii, de obicei, nu le mai iau în seamă. Deci sufletul lor permanent este întinat, loc luminos în el e greu să afli. Cum ar putea atunci Mântuitorul să intre şi să sălăşluiască într-un asemenea suflet?! Sfântul Apostol Pavel spunea: „ Pentru că roada luminii e în bunătate, dreptate şi adevăr.”[1] Dacă aceste virtuţi s-ar cinsti de toţi creştinii în modul cuvenit, cum ar mai lumina sufletul lor! Citim mai departe la Sfântul Apostol Pavel: „Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau  necurat, sau lacom de avere, care este un închinător de idoli, nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu.”[2] Aici Apostolul atrage atenţia creştinilor la tristele şi dureroasele urmări ale vieţuirii în păcate, în plăceri vicioase. Oameni de artă din lumea ortodoxă care cu sufletul în lumină urmează calea Mântuitorului au creat mai multe opere pentru semenii de bună credinţă, printre care întâlnim şi cântecul  „Ce folos, ce folos – viaţă fără de Hristos”? Bineînţeles că întrebarea e retorică, fiindcă viaţă fără de Hristos nicidecum nu poate exista. Multe lucruri bune avem la îndemână ca să păstrăm Lumina Sfântă şi s-o înmulţim. Dar pentru a reuşi aceasta totodată este nevoie şi de conştientizarea necesităţii vieţuirii întru Hristos, şi de voinţă puternică, şi  de o  autoeducaţie serioasă.

     Mi-a rămas adânc întipărită în memorie fraza rostită de doamna Elena Miron din Bacău, care de tare mulţi ani lucra în Italia. Dumneaei, ca şi mine, era enoriaşa bisericii creştin-ortodoxe române din Brescia. O credincioasă foarte evlavioasă. Cunoştea bine viaţa italienilor, de nenumărate ori fusese în pelerinaje la Locurile Sfinte. Într-o discuţie despre religia din societatea contemporană ea a zis: „Cine azi se mai roagă din tot sufletul la Dumnezeu afară de ortodocşi?” Mi-am dat seama în acel moment câtă dreptate avea această creştin-ortodoxă! Despre doamna Elena Miron mai pot spune că era şi omul dreptăţii. Nu-şi permitea vreo oarecare răsplată sau recompensă pentru faptele sale bune. În acest sens o caracterizează  cel mai bine următorul gest ce mi l-a făcut: signora Carla la adânci bătrâneţe zăcea la pat  şi avea nevoie de îngrijire 24 din 24 de ore; fiul ei a angajat încă o badantă la un salariu lunar deplin. Alegerea căzuse pe doamna Elena. Însă dumneaei m-a lăsat să lucrez eu cum lucrasem şi până atunci,  iar salariul ce i se plătea, fără ca să afle patronii, în întregime mi-l dădea mie, zicând că eu fac lucrul suplimentar şi nu altcineva şi că o creştină nicidecum nu poate pretinde la muncă străină. M-a uimit nespus de mult fapta ei generoasă! Până în ziua de azi îmi amintesc şi de cazurile când venea la mine cu pomană pentru rudele sale decedate. Îmi aducea atunci diferite bucate pregătite acasă de însăşi dumneaei – sarmale, copturi, salate. Ele-mi păreau atât de gustoase! Era atentă şi sensibilă doamna Elena la cursele diavolului, pe care acesta cu nespusă viclenie le scoate în calea dreptcredincioşilor creştini. De exemplu, când una dintre cunoştinţele sale i-a mărturisit că un bărbat divorţat insistent îi face curte, că o îndeamnă la relaţii amoroase, ea imediat i-a tăiat vorba: „Nu credeţi! Asta e de la diavol!” A fost imposibil să nu-i dai crezare acestei ortodoxe, căci dumneaei  a vorbit cu un ton mult prea convingător.

     Întâmplarea a făcut să  privesc cu ochii bine deschişi la lumea din jurul meu. Şi am descoperit pentru mine cazuri şi cazuri de stupiditate la mulţi indivizi certaţi cu buna-cuviinţă, în special din rândurile tineretului, care şi calea homosexualităţii o ţineau, şi  schimbare de sex îşi doreau, şi înfăţişarea de om normal o neglijau… Unii ca aceştia afectează  normalitatea vieţii, se lasă stăpâniţi de vicii grozave ce le tulbură minţile, înnămolindu-le în negreaţă diavolească. De la dânşii nu te poţi aştepta la nimic bun şi frumos, căci sunt lipsiţi, bieţii de ei, de virtuţile pe care le întâlnim la oamenii  statornici şi neclintiţi în adevărata credinţă. Poate de aceea deseori simţeam în atmosfera Italiei o presiune greu apăsătoare asupra mea? Şi atunci, fiind conştientă de starea în care mă aflam, am căutat cât mai repede să mă descotorosesc de ea, căci la sigur era o stare patologică. M-am adâncit în lectura sistematică a moştenirii noastre duhovniceşti, în cunoaşterea de sine şi cu deosebită precauţie evitam şi până în ziua de azi evit încercările insistente din partea mai multor sectanţi de a mă prinde în mrejele lor. Mă străduiesc continuu să ţin calea spre mântuirea sufletească. Şi adesea îmi îngân strofa îndrăgită din propria poezie Ce bine-i să Te-avem în suflet!

În anul 2026, an dedicat sfintelor femei creștine, aducem un omagiu deosebit monahiei  Zamfira Constantinescu, trecută la Domnul în 13 martie 2005, de a cărei sfântă slujire se leagă continuarea la Sinaia a apariției seriei noi a remarcabilei reviste GÂNDIREA.

E luna martie, Măicuță, și natura-nvie,

În fiecare an îți scriu și eu, Măicuță,-o poezie,

De ziua ta cea sfântă, făcut-am legământ,

Să te întâmpin astfel atâta cât mai sunt.

Tu vii! Ai rasa albă a sfintelor veșminte,

Aprinzi cu nevăzutul lumina la morminte.

Văd crucile de lemn, Prislopul, la Metoc,

Sunt toate înflorite, se roagă la un loc.

REVISTA, lângă mine, deodată s-a deschis:

Citesc in latinește, văd deslușitul scris:

"EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI"

O lacrimă din ochi mi s-a prelins...

Pe paginile toate mereu același scris.

Te văd aievea, Maică, cerească monahie,

Ascult cu luare-aminte o Sfântă  Liturghie.

Ecoul sfânt vibrează: și brazi și munți

  Vuiesc!

Mă scol din pat deodată.

Mă-nchin, mă-nchin firesc!

Măicuță, încă o dată în scris îți mulțumesc!

(Maria Gabor)

Răspândirea tehnologiilor digitale a condus treptat la folosirea exagerată a acestora, astfel încât s-a ajuns la utilizarea lor pentru a uita de problemele vieții zilnice, uneori chiar până la dependență. Excesul utilizării platformelor precum Facebook, Instagram sau TikTok poate deveni o strategie de evitare a emoțiilor neplăcute, de a reduce disconfortul emoțional imediat, ceea ce duce la întărirea negativă a comportamentului. Psihologii asociază dependența cu o serie de vulnerabilități, precum intoleranță la plictiseală, anxietate socială sau stimă de sine scăzută. Pierderea controlului asupra duratei de utilizare a rețelelor de socializare, preocuparea persistentă pentru activitatea online și neliniștea în absența internetului indică faptul că persoana respectivă a devenit dependentă de mediul online. Identificăm cu ușurință asemenea situații la ado­lescenții la care se observă reducerea progresivă a interacțiunilor directe cu colegii și scăderea performanței școlare, aceștia petrecând 6-8 ore zilnic în jocuri online sau pe rețele sociale, manifestând anxietate atunci când conexiunea este întreruptă.

În lucrarea „Captivi în Internet”, autorul Jean-Claude Larchet analizează fenomenul de dependență de mediile digitale despre care spune că produce tulburări psihice grave, căci pentru numeroase persoane utilizarea acestora devine o nevoie irepresibilă, comparabilă ca intensitate cu dependența de droguri.

„Vorbind de dependență, trebuie să facem distincție între «cyberadicție» și adicțiile «cyberasistate». Cyberadicția este o adicție față de mijloacele de comunicare, în special față de internet și rețelele de socializare. În adicțiile cyberasistate, persoanele sunt dependente nu de noile media ca atare, ci de realitățile la care acestea oferă un acces rapid, facil și nelimitat, cum sunt jocurile online, sexul, cumpărăturile compulsive ș.a.m.d. Dar lucrul acesta nu înseamnă că responsabilitatea noilor media ar fi mai mică în acest caz, pentru că ele constituie deopotrivă incitări permanente, suporturi necesare și factori de facilitare, și prin însăși natura lor părți componente ale adicției. Cei care suferă de adicție se arată a fi dependenți de televizorul lor, de consola lor de jocuri, de calculatorul sau de telefonul lor inteligent, fără să le pese prea mult de conținutul lor, de vreme ce pot fi folosite la fel de bine pentru satisfacerea unei nevoi care s-a creat la nivelul psihismului”, notează Jean-Claude Larchet.

Recompensa intermitentă

Dependența de platformele digitale se formează adesea printr-un mecanism de întărire intermitentă declanșat prin notificări sonore, vibrația telefonului sau un indicator vizual. Fiecare semnal activează un mic val de anticipație și sistemul dopaminergic implicat în mecanismul recompensei este activat. De exemplu, o persoană care își verifică telefonul la fiecare 10-15 minute nu caută neapărat informație importantă, ci senzația scurtă de „poate e ceva pentru mine”. În timp, gestul devine automat: mâna se duce spre telefon în timp ce așteaptă autobuzul, lucrează la un proiect sau în timpul unei conversații. Repetarea frecventă duce la o rutină semiconștientă, iar când aceasta nu se poate îndeplini, persoana respectivă simte neliniște, respiră mai rapid și are impulsul puternic de a verifica ecranul.

„Cyberadicțiile și adicțiile asistate sunt legate între ele prin intermediul internetului care, fiind obiectul unei cyberadicții, e cel mai adesea ușa prin care pătrund adicțiile cyberasistate. Formele grave de adicție se caracterizează prin abandonarea celorlalte datorii și a relațiilor care constituie o viață socială normală, pentru mai multă vreme de-a lungul zilei. (...) Subiectul dependent nu trăiește decât pentru obiectul dependenței sale, toate celelalte fiind excluse. Întreaga sa viață, toate preocupările sale, întreaga sa energie sunt centrate pe el. Restul este total secundar și încetul cu încetul este abandonat”, explică Jean-Claude Larchet.

La nivelul relațiilor sociale, răspândirea internetului a condus printre altele la modificarea structurii interacțiunilor umane, la amplificarea fenomenului de comparație socială și la formarea unor standarde idealizate cu privire la înfăți­șarea ființei umane. Tot mai des, evaluarea propriei persoane se face prin raportare la ceilalți, mediile digitale multiplicând oportunitățile de comparație. În acest mediu, ceea ce cunoaștem în mod firesc ca fiind comuniune și apropiere este modificat, deoarece mesajele rapide de pe WhatsApp sau reacțiile transmise prin emoji înlocuiesc treptat conversațiile față către față. De asemenea, psihologii au observat scăderea capacității de a tolera liniștea și de a rămâne prezent într-o interacțiune mai lungă de câteva minute.

„Adicția, sub toate formele sale, se caracterizează printr-o dependență în grade variabile. Ea este instituită printr-o atracție mai mult sau mai puțin irepresibilă, care vădește o nevoie mai mult sau mai puțin importantă, a cărei satisfacere procură o plăcere mai mult sau mai puțin conștientă, și a cărei nesatisfacere produce o frustrare resimțită ca o lipsă și constituie o formă de suferință psihică, mai mult sau mai puțin intensă. În afară de această măsură interioară, ponderea adicției poate fi evaluată după gradul de perturbare pe care îl produce în adaptarea și prezența în mediul social - mai întâi familial, apoi școlar și profesional, și relațional în general”, precizează Jean-Claude Larchet.

Stabilirea unor limite

Pentru a depăși dependența de noile media este necesară stabilirea unor limite în folosirea tehnologiei. Primul pas nu este interdicția bruscă, ci fixarea și respectarea unor repere de timp. De exemplu, telefonul poate fi lăsat fizic într-un sertar în timpul meselor și scos doar la ore stabilite. Activarea modului „fără notificări” reduce stimulii auditivi care declanșează reflexul de verificare. Psihologic, acest gest rupe asocierea automată dintre disconfort și ecran și permite creierului să tolereze câteva minute de plictiseală fără a căuta recompensă imediată. Din perspectivă creștin-ortodoxă, acest tip de rânduială seamănă cu practica postului: nu eliminarea totală a hranei, ci învățarea măsurii. Așa cum postul alimentar disciplinează trupul, „postul digital” disciplinează atenția. Astfel, stabilirea unei zile pe săptămână fără rețele sociale poate fi trăită ca o zi de reculegere, în care timpul este orientat spre familie, lectură și rugăciune.

Dependența nu dispare prin simpla inter­dicție, deoarece ea acoperă nevoi de calmare, apar­tenență și evitare a singurătății. De aceea, comportamentul nu trebuie suprimat, ci înlocuit cu unul benefic. De pildă, dacă impulsul apare seara, se poate introduce o rutină nouă precum o plimbare de 20 de minute, citirea unui psalm sau a unui capitol din Noul Testament, scrierea într-un jurnal a trei gânduri din ziua respectivă. Din perspectivă psihologică, această substituție creează o nouă asociere între disconfort și o activitate care reglează emoțional fără suprastimulare vizuală. În tradiția ortodoxă, rugăciunea lui Iisus are un efect de stabilizare a respirației și a ritmului interior, astfel încât repetarea liniștită, cu atenție susținută, poate reduce agitația care altfel ar duce la deschiderea automată a aplicațiilor.

Ziarul Lumina

Județul Vâlcea este situat în nord-estul Olteniei, cu reşedinţa la Râmnicu Vâlcea. Celor care au fericita ocazie să treacă prin acest oraş cochet, le-aş recomanda un popas de câteva zile în împrejurimile acestuia, precum şi în zona de nord al ţinuturilor vâlcene. Cu siguranţă vor fi încântaţi de splendorile geografice întâlnite atât pe spectaculosul defileu al Oltului, Valea Lotrului până la barajul Vidra, cât şi mai departe, până la Obârşie, Valea Latoriţei, inclusiv Munţii Căpăţânii şi Muntele Cozia. La toate acestea, se adaugă numeroasele staţiuni, printre care amintim: Olăneşti, Govora Băi, Călimăneşti-Căciulata, Voineasa.

Obiectivele turistice, din aceste itinerare, pot fi îmbogăţite cu complexele monahale creştin-ortodoxe. De fapt, întreaga zonă de centru-nord al judeţului Vâlcea constituie, în unitatea sa, un ansamblu de aşezări monahale, începând de la poalele dealurilor şi munţilor, pe văi sau piscuri, până sub abrupturile stâncoase ale marilor înălţimi. Fiecare aşezământ în parte îşi are istoria sa, monumentul şi specificitatea sa. Locuitorii  acestor  meleaguri  sunt  oameni harnici, inteligenţi, cu credinţă în Dumnezeu.

Ei își păstrează datinile, obiceiurile, tradiţiile, etnografia şi folclorul din moși strămoși şi-l transmit, ca pe o ştafetă, mai departe, urmaşilor. Cu spiritul ospitalier şi vesel, îşi duc cu mândrie existenţa  în acest colţ de rai.

Vâlcea este județul cu un număr mare de mănăstiri şi schituri din România, iar în municipiul Râmnicu Vâlcea se găseşte seminarul teologic şi Arhiepiscopia Râmnicului. Voi începe enumerarea lăcașurilor de cult cu Mănăstirea Dintr-un Lemn (comuna Frâncești), a cărei bisericuţă a fost construită acum câteva secole, din trunchiul unui singur stejar secular. Şi acum se mai află în incintă câţiva stejari de sute de ani! De acolo, se poate ajunge la mănăstirile Surpatele şi Govora sau, pe sub poalele Munţilor Căpăţânii, la complexul monahal Horezu, la Mănăstirea Bistriţa (unde se află moaştele Sfântului Grigore Decapolitul) iar la intrarea în spectaculoasele chei ale Bistriţei, pe versantul stâng, Mănăstirea Arnota, numită și „Meteora Românească”.

 Apoi, pe lângă munte, spre Olăneşti, dai peste Mănăstirile Pătrunsa, Jgheaburi, Sărăcineşti, Iezer şi, undeva, mai sus, în surplomba abruptului stâncos al Munților Căpățânii, se găseşte Schitul Pahomie. Toate aceste palate ale creştinismului ortodox românesc, fiecare cu istoria sa, sunt construite într-un cadru pitoresc, care îţi încântă privirile şi-ţi aduc linişte sufletească.

Este necesar de amintit biserica din adâncul Salinei de la Ocnele Mari, ai cărei pereţi sunt chiar masivul de sare, aflată într-una dintre cavernele subterane.

Urmând cursul bătrânului Olt, undeva, pe munte, intrând prin  localitatea Muereasca,  descoperi  Sfânta Mănăstire Frăsinei, ctitorită de Sfântul Calinic de la Cernica, unică în România de acest fel, funcţionând după rânduiala de la Sfântul Munte Athos, în ea fiind interzis accesul femeilor.

Înainte să pătrunzi în defileul Oltului, vestit prin splendorile sale, dar şi prin hidrocentralele şi lacurile de acumulare amenajate pe cursul râului, afli de Schitul Ostrov. Acesta se găseşte în mijlocul unei insule, aflată în lacul de acumulare de la Călimăneşti. În permanență curtea sa este presărată cu flori care înfloresc de primăvara timpuriu şi până toamna târziu, aproape de sosirea anotimpului friguros şi al primilor fulgi de nea. Cu excepţia iernii, în  celelalte anotimpuri, în curtea schitului,  ai  impresia  că  ai păşit în rai, aşa este de frumos.

Puţin mai sus, pe malul drept al râului, se află Mănăstirea Cozia, ctitorie a marelui voievod Mircea cel Bătrân (care a domnit 32 de ani) şi este unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult ortodox din ţară. Pe aici, se perindă zilnic sute sau,  pe timpul verii,  chiar mii de turişti, încântaţi atât de istoricul bisericii, cât şi de întreaga arhitectură modernă a complexului monahal. Un spectacolul inedit ni-l oferă apele bătrânului Olt, care se lovesc în permanenţă de zidurile acestei cetăţi al creştinismului ortodox, ce domină, prin vechimea şi importanţa sa, întreg spaţiul românesc, din interiorul şi exteriorul arcului carpatic, de la Tisa până la Dunăre şi dincolo, până la Pontul Euxin.

Cum treci Oltul, pe cealaltă parte, într-un cadru mirific, la poalele Muntelui Cozia este Mănăstirea Turnu, unică nu numai în România dar şi în Europa, deoarece este cu etaj; o biserică la parter şi alta la etaj. De acolo, dacă te îndrepţi spre Vârful Cozia, chiar sub el, se găseşte, într-o vale cu o privelişte pitorească, de vis, Mănăstirea Stânişoara. Păşeşti în acea zonă ca „pe-o gură de rai”.

Pe lângă poalele Muntelui Cozia, urmând calea spre „soare-răsare” întâlnești Mănăstirea de la Berislăvești.

Cum  pătrunzi  deja  în  defileu,  pe  stânga,  pe  malul Oltului, întâlneşti Schitul Cozia Mică, iar mai în amonte, după ce treci de confluenţa Lotrului cu Oltul, întâlnești Sfântul Schit Cornet.

Dar, în ultimul timp, au mai apărut cinci mănăstiri, pe plaiurile loviştene. Una dintre acestea a fost construită la Boia, între munţi, într-un cadru natural încântător şi unde, personal, am răspuns de execuţia lucrărilor la biserică, de la fundaţie până aproape de final, excepţie făcând acoperişul, tencuiala şi pictura. Următoarele patru lăcaşuri monahale au fost ridicate la Gruiul Lupului, Blănoiu, Racovița și Băiașu, ale căror biserici se înalţă ca nişte palate dumnezeieşti deasupra colinelor. Sunt cele mai mari şi mai spaţioase biserici monahale din zona nordică a județului Vâlcea. Sunt adevărate catedrale creştin-ortodoxe ridicate pe plaiurile mioritice ale Ţării Loviştei. Dar, prin voinţa Domnului, au mai fost ctitorite două mănăstiri şi pe spectaculoasa Vale a Lotrului. Una dintre ele se află în zona de un pitoresc aparte a localităţii Mălaia, iar cealaltă, într-un cadru natural de o frumuseţe inedită, la Obârşia Lotrului.

Dar și în sudul județului se află mănăstiri cum ar fi Mănăstirea Șerbănești-Morunglavul și cea mai mare mănăstire din județ, ridicată de curând, lângă Drăgășani, Mănăstirea „Sfânta Treime” cu hramurile „Sfânta Treime” și „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”.

Acest colţ de rai vâlcean întregeşte arealul creştin ortodox românesc, ca spaţiu al dumnezeirii.