Sf. Sfințit Mucenic Haralambie	Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte	Februarie 2026

În urma căderilor masive de zăpadă și a viscolului, care au afectat numeroase comunități din țară, Patriarhia Română face apel către toate Centrele eparhiale din zonele respective să acorde sprijin urgent persoanelor aflate în dificultate, în special vârstnicilor și familiilor cu posibilități materiale reduse, pentru deszăpezirea gospodăriilor și depășirea situațiilor critice. Totodată, preoții din parohiile confruntate cu situații de urgență provocate de ninsori și viscol sunt îndemnați ca, prin implicarea Consiliilor și Comitetelor parohiale, să ofere sprijin material constând în alimente și alte bunuri de strictă necesitate celor afectați, astfel încât aceștia să poată depăși cu bine momentele dificile generate de condițiile meteorologice severe. Patriarhia Română își reafirmă solidaritatea cu toți cei aflați în suferință, îndemnând clericii și credincioșii mireni la mobilizare și sprijin concret pentru semenii aflați în nevoie. - Biroul de presă al Patriarhiei Române

101 ani de la înființarea Patriarhiei Române

Patriarhia Română împlinește miercuri, 4 februarie, 101 ani de la înființare. Actul care stă la baza patriarhatul românesc a fost aprobat de Sfântul Sinod în data de 4 februarie 1925. Decizia Sfântului Sinod a fost comunicată Parlamentului, iar înfiinţarea Patriarhiei Române a fost recunoscută şi aprobată, cu unanimitate de voturi, de Senat şi Camera Deputaţilor. În 23 februarie 1925, legea în cauză a fost promulgată de Regele Ferdinand. În data de 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare irenică, de cele împlinite. În luna mai, această scrisoare irenică a fost trimisă Patriarhiei Constantinopolului prin Dragomir Demetrescu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Prin Tomosul din 30 iulie 1925, Patriarhia Constantinopolului a recunoscut ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Întronizarea Mitropolitului Primat Miron Cristea ca primul Patriarh al României a avut loc în data de 1 noiembrie 1925, la Catedrala Patriarhală din București. În anul 2025, Biserica Ortodoxă Română a celebrat aniversarea un secol de patriarhat printr-o serie de evenimente deosebite. În contextul centenarului, au fost canonizați 16 mărturisitori și duhovnici cu viață sfântă din secolul 20, iar proclamarea canonizării lor a avut loc în data de 4 februarie la Catedrala Patriarhală. Un alt eveniment major pentru Ortodoxia românească l-a reprezentat sfințirea picturii Catedralei Naționale, săvârșită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în data de 26 octombrie. Biserica Ortodoxă Română a aniversat anul trecut și 140 de ani de la primirea autocefaliei. Totodată, Sfântul Sinod a aprobat canonizarea a 16 femei cu viață sfântă (mucenițe, monahii, soții de domnitori, mame de sfinți și mărturisitoare). Proclamarea canonizării va avea loc în data de 6 februarie 2026 la Catedrala Patriarhală.

Ședința anuală de lucru a Adunării Naționale Bisericești a fost deschisă joi, 5 februarie, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în Aula „Teoctist Patriarhul” a Palatului Patriarhiei. Preafericirea Sa a menționat principalele evenimente care au avut loc în anul 2025. Ședința a fost precedată de o slujbă de Te Deum oficiată de Preasfințitul Părinte Samuel Bistrițeanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, în Sala „Europa Christiana” a Palatului Patriarhiei. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a ținut apoi în Aula „Teoctist Patriarhul” un cuvânt de deschidere, subliniind că raportul-sinteză reflectă evenimentele majore ale Anul Centenar al Patriarhiei Române. Patriarhul României a arătat că în luna februarie a anului trecut a avut loc proclamarea generală a celor 16 sfinți români duhovnici și mărturisitori ai credinței ortodoxe în timpul regimului comunist. Preafericirea Sa a subliniat că acest parcurs a făcut ca Anul Centenar al Patriarhiei Române „să fie nu doar unul care ne aduce aminte de activitățile și personalitățile Bisericii Ortodoxe Române de-a lungul a 100 de ani, dar și o întărire a comuniunii cu sfinții mărturisitori din timpul perioadei comuniste”. Patriarhul Daniel a subliniat că „evenimentul cel mai mare din punct de vedere simbolic, bisericesc și național a fost sfințirea picturii Catedralei Naționale”. Patriarhul României a amintit principalele lucrări care se desfășoară în acest moment la Catedrala Națională și dorința ca lăcașul de cult să fie în centrul manifestărilor din cadrul Întâlnirii Tinerilor Ortodocși din întreaga lume, ce va avea loc în luna septembrie la București.

Membrii ANB au aprobat raportul-sinteză întocmit de Consiliul Național Bisericesc privind activitatea Bisericii din anul trecut. De asemenea, au fost aprobate execuțiile bugetare pentru anul în curs și au formulat propuneri pentru dezvoltarea activităților Bisericii. Adunarea Națională Bisericească este organismul central deliberativ al Bisericii Ortodoxe Române pentru problemele administrative, sociale, culturale, economice și patrimoniale. Este alcătuită din câte trei reprezentanți ai fiecărei eparhii, un cleric și doi mireni, care sunt delegați de adunările eparhiale pe o perioadă de 4 ani. Membrii pot fi validați pentru cel mult două mandate.

† Bartolomeu
Din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic

Întregii Plerome a Bisericii
Har să fie și pace de la Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar de la Noi bună dorire, binecuvântare și iertare

Preacinstiți frați arhierei și binecuvântați fii întru Domnul,

Plini de emoție sfântă, intrăm din nou, cu voia lui Dumnezeu, în Sfântul și Marele Post, arena luptei ascetice, vremea postirii și a pocăinței, a smereniei și rugăciunii, a vegherii spirituale și a iubirii, cu ochii inimii îndreptați spre Crucea de viață dătătoare a Domnului, care ne călăuzește pe toți spre Sfintele Paști și deschide umanității porțile Raiului.

Această perioadă binecuvântată care se deschide înaintea noastră constituie un prilej de a înțelege din nou adevărul nevoinței potrivit lui Hristos și legătura ei inseparabilă cu împlinirea euharistică a Bisericii, ale cărei expresii și dimensiuni sunt luminate de lumina și bucuria Învierii.

Duhul ascezei nu este nicidecum un element străin introdus în creștinism și nici rezultatul influenței unor ideologii dualiste din afara Bisericii. Asceza este un alt nume pentru existența creștină, legând-o de încrederea deplină în Pronia dumnezeiască, de bucuria duhovnicească neîmpuținată a unei vieți închinate lui Hristos, de depășirea de sine și dăruirea de sine, de iubirea milostivă și de respectul față de întreaga creație.

Asceza nu ține de opțiuni arbitrare și particularități subiective, ci de supunerea față de rânduiala și „experiența sobornicească” a Bisericii. Ea a fost descrisă drept un eveniment „bisericesc” și nu „individual”. Viața în Biserică este indivizibilă. Pocăința, rugăciunea, smerenia, iertarea, postul și faptele filantropice sunt legate între ele și se întrepătrund. În tradiția ortodoxă, nu există asceză ca scop în sine, deoarece aceasta ar conduce doar la supraevaluarea efortului individual și ar alimenta tendințele de îndreptățire de sine.

Postul Mare este timpul potrivit pentru a trăi experiența Bisericii ca loc și mod în care darurile harului dumnezeiesc se descoperă, întotdeauna ca pregustare a bucuriei Învierii Domnului, piatra de temelie a credinței noastre și orizontul atotluminător al „nădejdii care este în noi”.

Prin inspirație dumnezeiască, Biserica cinstește în Sâmbăta Lăsatului sec de brânză pomenirea sfinților bărbați și femei care au strălucit în nevoință, deoarece ei sunt sprijinitorii și însoțitorii credincioșilor în îndelungatul parcurs al ascezei. În arena luptei duhovnicești avem împreună cu noi bunăvoința Dumnezeului Celui întreit în Persoane, ocrotirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Maica noastră, a tuturor, precum și mijlocirile sfinților și martirilor credinței.

Asceza creștină autentică înseamnă participarea întregii ființe umane — ca unitate duh, suflet și trup — la viața în Hristos, fără a minimaliza materia și trupul și fără o reducere maniheistă a spiritualității. După cum s-a scris, asceza creștină este, în ultimă instanță, o luptă „nu împotriva trupului, ci pentru trup”; după cum afirmă Patericul: „Am fost învățați nu să distrugem trupul, ci să distrugem patimile.”

Din nefericire, în mod eronat, asceza creștină a fost etichetată de unii gânditori contemporani drept o negare a bucuriei vieții și o restrângere a creativității umane. Nimic mai departe de adevăr! Ca eliberare de „a avea” și de atașamentul față de posesia de lucruri și, mai ales, ca eliberare de ego, de „căutarea celor ale sale” și de „posesivitatea ființei noastre”, asceza este izvorul și expresia libertății autentice.

Ce poate fi mai adevărat decât ieșirea din captivitatea „dreptului individual” și deschiderea în iubire față de aproapele nostru, „buna schimbare” lăuntrică și statornicia în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu?

Ce poate fi mai creator decât postul, atunci când este o atitudine integrală de viață și exprimă duhul ascetic și euharistic al Bisericii, când este o „nevoință comună” și nu o „performanță individuală”?

Ce poate fi mai zguduitor existențial decât pocăința și convertirea lăuntrică, ca orientare vitală către adevăr și redescoperire a puterii harului dumnezeiesc, a adâncimii vieții în Hristos și a nădejdii vieții veșnice?

În mod cu adevărat impresionant, atunci când „etosul pocăinței” a înlocuit înțelegerea creștinilor din primele secole a Sfântului și Marelui Post ca perioadă de pregătire pentru Sfântul Botez în cadrul Dumnezeieștii Liturghii a Învierii, a rămas totuși experiența lui ca „al doilea botez”.

De aceea, perioada postului și a pocăinței nu este una tristă. Imnografia noastră vorbește despre „primăvara postului”, iar teologia numește Postul Mare „primăvară duhovnicească” și „vreme de bucurie și lumină”. Toate acestea capătă o actualitate și o semnificație deosebite în fața confuziei antropologice a vremurilor noastre, precum și a noilor înstrăinări înrădăcinate în civilizația contemporană.

Cu aceste sentimente și gânduri, le amintim tuturor fiilor Sfintei și Marii Biserici a lui Hristos din tot cuprinsul stăpânirii Domnului că, în ziua de celebrare a Imnului Acatist, va fi marcată prin festivități împlinirea a 1400 de ani de când, în anul 626, în semn de recunoștință față de Maica Domnului pentru eliberarea orașului Constantinopol dintr-un asediu periculos, Imnul Acatist a fost cântat în picioare în sfânta biserică din Vlaherne și le dorim tuturor un post cu pace, cu asceză și răbdare, cu mulțumire și aducere de laudă.

Fie ca noi, toți, afirmând adevărul cu dragoste și fiind sfințiți în Domnul, să parcurgem această cale spre plinătatea bucuriei întru Învierea Sa strălucitoare.

Sfântul și Marele Post 2026

† Bartolomeu al Constantinopolului
Fierbinte rugător către Dumnezeu pentru voi, toți

sursa: basilica.ro

Înaltpreasfințitul Părinte Simeon, Arhiepiscopul Sinaiului, a vizitat pentru prima oară Patriarhia Alexandriei, cu ocazia onomasticii Patriarhului Teodor. Cu prilejul aniversării, Patriarhul Alexandriei și al Întregii Africi a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Sfântul Sava cel Sfințit” din Alexandria, împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Simeon, Arhiepiscop de Sinai, Faran și Raith și stareț al Mănăstirii „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai.  Patriarhul Alexandriei și-a exprimat bucuria pentru prezența Arhiepiscopului de Sinai la onomastica Preafericirii Sale și a subliniat legătura istorică și duhovnicească dintre Patriarhia Alexandriei și istorica mănăstire a Sinaiului. Preafericirea Sa a evocat parcursul de secole al relațiilor dintre cele două instituții bisericești din ținutul Nilului, arătând că acestea au fost încercate de-a lungul timpului, dar s-au statornicit în pace și rânduială canonică, mai ales după acordul din anul 1932, rod al unei chibzuite gestionări bisericești și al dialogului responsabil. Patriarhul Teodor al II-lea l-a asemănat pe Înaltpreasfințitul Părinte Simeon cu „un nou Moise”, chemat să călăuzească obștea sinaită în contextul provocărilor contemporane, spre limanul harului și al mântuirii, subliniind că brațele Patriarhiei Alexandriei rămân deschise. La rândul său, Arhiepiscopul Simeon a mulțumit pentru dragostea statornică arătată de Patriarh, subliniind că relația lor datează din anul 1990 și că, de aproape patru decenii, se întemeiază pe comuniune și dialog duhovnicesc. Înaltpreasfinția Sa și-a exprimat recunoștința pentru sprijinul constant oferit obștii sinaitice și a arătat că cinstea primită nu îl privește doar personal, ci reprezintă o recunoaștere a istoriei și tradiției duhovnicești a mănăstirii. În încheiere, Patriarhul Alexandriei i-a oferit Arhiepiscopului Simeon, ca semn al dragostei părintești, engolpioanele sale patriarhale, pentru ca, purtându-le la slujire în Mănăstirea Sfânta Ecaterina, să pomenească în rugăciune milenara Patriarhie a Alexandriei și lucrarea ei misionară și filantropică desfășurată pe continentul african. 

O icoană a Sf. M. Mc. Dimitrie, donată de Patriarhul Ecumenic, și una a Maicii Domnului cu Pruncul, donată de Patriarhul Bulgariei, au ajuns marți pe pereții noului laborator al bazei de cercetare bulgare „Sf. Clement al Ohridei” din Insula Livingston, Antarctica. Icoana Sf. M. Mc. Dimitrie, izvorâtorul de mir a fost dăruită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu cu prilejul unei vizite făcute de oamenii de știință bulgari la Constantinopol în octombrie 2025. Sanctitatea Sa a binecuvântat noua expediție bulgară în Antarctica și a donat savanților icoana. „A donat icoana personal, ca să protejeze baza bulgară”, a declarat profesorul Hristo Pimpirev, șeful celei de-a 34-a expediții bulgare în Antarctica. Patriarhul Daniil al Bulgariei a binecuvântat și donat icoana Maicii Domnului cu Pruncul într-o ceremonie specială oficiată la începutul anului trecut la Catedrala Sf. Alexandru Nevski. „Ne rugăm ca Domnul să vă ajute, să vă sprijine. Condițiile de acolo sunt dificile și nu este ușor să muncești și să trăiești”, le-a spus Patriarhul Bulgariei cercetătorilor. Icoanele au ajuns la finele anului trecut cu nava de cercetare bulgară „Sf. Chiril și Metodie”, care a plecat din portul bulgar Varna în noiembrie. Clădirea noului laborator al bazei a fost inaugurată anul trecut și este funcțională, având o capacitate de cazare de 14 persoane, laboratoare de biologie și geologie și un spațiu de lucru comun. Baza de cercetare bulgară, înființată în 1988, include capela „Sf. Ioan de la Rila”, primul lăcaș de rugăciune construit în Antarctica și cel mai sudic lăcaș de cult din lume. Insula Livingston, a doua ca mărime dintre Insulele Shetland de Sud, este situată la aproximativ 3.000 de kilometri distanță de Polul Sud.

Înaltpreasfințitul Părinte Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, a participat sâmbătă la ceremonia de întronizare a noului Arhiepiscop Mitropolit Romano-Catolic al Vienei, Josef Grünwidl. Ceremonia de întronizare a avut loc în Catedrala Sfântul Ștefan din capitala Austriei, în prezența a aproximativ 3.000 de persoane. Slujba de hirotonie și instalare în demnitatea de arhiepiscop a fost prezidată de Christoph Schönborn, Arhiepiscopul Mitropolit emerit Romano-Catolic al Vienei. Delegația Mitropoliei Germaniei, Europei Centrale și de Nord a fost formată și din părintele vicar Nicolae Dura, părintele consilier Emanuel Nuțu și părintele protopop Ioan Moga. Noul arhiepiscop romano-catolic a subliniat în predică importanța apropierii Bisericii de oameni, a dialogului sincer și a responsabilității pastorale într-o societate aflată într-o continuă schimbare, marcată de multiple provocări spirituale și sociale. Arhiepiscopul Josef Grünwidl s-a născut în 31 ianuarie 1963, în localitatea Hollabrunn din Austria Inferioară. A urmat studii de filozofie și teologie la Universitatea din Viena, precum și studii muzicale, specializându-se în orgă. A fost hirotonit preot în anul 1988, iar de-a lungul timpului a slujit în mai multe parohii și a deținut funcții administrative importante în Arhiepiscopia Romano-Catolică de Viena, inclusiv cea de vicar episcopal și de președinte al Consiliului Prezbiteral. După retragerea cardinalului Christoph Schönborn, în ianuarie 2025, Josef Grünwidl a fost numit administrator apostolic al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Viena, iar în 17 octombrie 2025 a fost desemnat arhiepiscop mitropolit de către Papa Leon al XIV-lea, decizie salutată de Mitropolitul Serafim. 

ISRAEL: Efort creștin comun: Încep lucrările de restaurare a Peșterii Nașterii Domnului

Patriarhia Ierusalimului, Custodia Țării Sfinte și Patriarhia Armeană din Ierusalim au anunțat începerea lucrărilor de restaurare a Peșterii Nașterii Domnului din Betleem. Potrivit comunicatului comun, lucrările vor fi realizate de firma italiană care a fost responsabilă recent și de reabilitarea Bisericii Nașterii Domnului, fapt care asigură „continuitatea metodei, a măiestriei și a sensibilității artistice față de un loc cu o simbolistică sacră fără egal”. Reprezentanții Bisericilor precizează că pregătirile preliminare au fost deja finalizate, iar proiectul se află „în pragul începerii efective a lucrărilor”. Pe lângă intervențiile din Peștera Nașterii Domnului, proiectul include și „măsuri de consolidare tehnică în zonele adiacente, reflectând atât unitatea arhitecturală a sanctuarului, cât și spiritul de cooperare care îl păstrează pentru întreaga lume”. Comunicatul subliniază dimensiunea teologică profundă a acestui demers: „În Peșteră, taina Întrupării a intrat în istorie, iar mărturisirea creștină și-a primit începutul pământesc. A restaura acest loc sfânt înseamnă a proteja continuitatea credinței, a memoriei și a evlaviei în țara Nașterii Domnului”. „Acest proiect întruchipează angajamentul creștin unitar de a păstra patrimoniul spiritual, istoric și cultural al Sfintei Peșteri pentru generațiile viitoare”. Prin această lucrare comună, Bisericile din Ierusalim afirmă că „protejează moștenirea Evangheliei încredințată lor și se asigură că credincioșii tuturor tradițiilor pot continua să cinstească locul Nașterii lui Hristos cu evlavie”. „Din Betleem, lumina Nașterii continuă să lumineze lumea, mărturisind prezența creștină neîntreruptă în Țara Sfântă și speranța care izvorăște din peștera sfântă în care S-a născut Mântuitorul”, se arată în comunicat. Peștera Nașterii Domnului, de formă aproape dreptunghiulară, are o lungime de 12 metri și o lățime de 3 metri. Pardoseala și o parte din ziduri sunt îmbrăcate în marmură. În partea de răsărit se găsește altarul principal ortodox, acolo unde S-a născut Pruncul Iisus. Locul Nașterii este străjuit de cincisprezece candele care ard în permanență: șase candele aparțin ortodocșilor, cinci aparțin armenilor și patru aparțin romano-catolicilor. În Peștera Nașterii Domnului se slujește Sfânta Liturghie ortodoxă în fiecare dimineață, între orele 05.30-07.00, iar vecernia între orele 14.00-16.00. După ortodocși, urmează armenii și romano-catolicii.

ALBANIA: Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei, pomenit la un an de la trecerea la Domnul

Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei a fost pomenit duminică la Catedrala „Învierea Domnului” din Tirana, la un an de la trecerea în veșnicie. Slujba a fost oficiată de Întâistătătorul Bisericii Albaniei, Arhiepiscopul Ioan, împreună cu membri ai Sfântului Sinod. Preafericirea Sa a subliniat că pomenirea anuală este o necesitate spirituală — un prilej de a ne opri, de a reflecta și de a mulțumi cu recunoștință lui Dumnezeu pentru toate. „Amintirea Fericitului Arhiepiscop Anastasie nu este o întoarcere nostalgică în trecut, ci o alegere conștientă de a păstra vie moștenirea pe care ne-a lăsat-o”, a spus Arhiepiscopul Ioan. După Sfânta Liturghie, a fost oficiat un Trisaghion și în cripta unde a fost înmormântat Întâistătătorul Bisericii Albaniei. Preafericitul Părinte Anastasie Yannoulatos s-a născut în data de 4 noiembrie 1929, în Piraeus, Grecia. A condus Biserica Ortodoxă a Albaniei începând cu anul 1992, într-o perioadă critică de reconstrucție post-comunistă. Sub conducerea sa, viața religioasă din Albania a fost reorganizată semnificativ, fiind înființate seminarii teologice și inițiate programe sociale care au avut un impact substanțial asupra societății albaneze. Înainte de a deveni Arhiepiscop al Tiranei, Durresului și întregii Albanii, a avut o carieră academică remarcabilă ca profesor emerit de Istoria Religiilor la Universitatea Națională și Capodistriană din Atena. Arhiepiscopul Anastasie al Tiranei, Durresului și întregii Albanii, a trecut la Domnul în data de 25 ianuarie 2025, la  vârsta de 95 de ani. După trecerea sa la cele veșnice, Înaltpreasfințitul Părinte Ioan (Pelushi), Mitropolit de Korçë, a fost ales Arhiepiscop de Tirana, Durrës și toată Albania.

La Catedrala Mitropolitană „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Chicago a fost lansat volumul „Duhovnicii Sihăstriei sub cenzura comunistă”. Lucrarea este semnată de Părintele Cosma Giosanu, Starețul Schitului „Sfântul Neagoe Basarab” din județul Argeș. Cartea pune în evidență viața și lucrarea a trei mari duhovnici ai Mănăstirii Sihăstria, Sfinții Cleopa și Paisie și Părintele Dosoftei Murariu, explicând modul în care aceștia și-au păstrat credința în fața persecuțiilor regimului comunist din România. Evenimentul a debutat cu slujba Acatistului, urmată de prezentarea cărții de către Părintele Cosma Giosanu, care a evidențiat contextul istoric al perioadei comuniste și rezistența părinților de la Mănăstirea Sihăstria. Publicul a avut ocazia să participe și la o sesiune de întrebări și răspunsuri, de unde au aflat detalii despre procesul de cercetare, arhivele consultate și dialogul cu martorii acelor vremuri. Participanții au primit exemplare cu autograf ale volumului. La lansarea cărții au fost prezenți Înaltpreasfințitul Părinte Nicolae, Mitropolitul celor două Americi, și domnul Lucian Stănică, Consulul General al României la Chicago.

sursa știri: basilica.ro

Linkuri la știri: 

Parlamentarii italieni la aprobarea acordului dintre statul lor și Episcopia Ortodoxă Română a Italiei - Basilica.ro

„Şi iarăşi am ridicat ochii şi am privit şi iată un sul de carte care se înălţa în zbor. Și a grăit către mine, zicând: «Ce vezi tu?» Şi am zis: «Văd un sul de carte care zboară, lung de douăzeci de coţi şi lat de zece»” (Zaharia 5, 1-2). „Şi am văzut apoi alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, având să binevestească Evanghelia veşnică celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul, zicând cu glas puternic: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi Lui slavă, că a venit ceasul judecăţii Lui, şi vă închinaţi Celui ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor” (Apocalipsă 14, 6-7); deoarece „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, zice Domnul (Matei 24, 35).

„Ființa” Sfintei și dumne­zeieștii Scripturi este asemenea „manei celei ascunse” din Apocalipsă 2, 17, din care va da Domnul, prin îngerul Bisericii din Smirna, tuturor biruitorilor în războiul nevăzut, prin Numele Lui. „Ființa” veșnică a Sfintei și dumnezeieștii Scripturi este asemenea soarelui, neajuns și nepătruns; iar „energiile” revelate ale Sfintei și dum­ne­­zeieștii Scripturi sunt asemenea razelor luminoase și dogoritoare ale acestuia, care ajung până la noi, în timp, prin Sfinții Patri­arhi, Profeți, Apostoli și Evan­gheliști. „Ființa” Sfintei și dum­nezeieștii Scripturi, precum și Ființa lui Dumnezeu Cel Unul în Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, este și ne rămâne necunoscută în „esența” sa; cunoscând-o și împărtășindu-ni-se doar prin „energiile” revelate și descoperite, precum Sfinților Ucenici de pe ­Tabor „pe cât li se putea”.

Să contemplăm câteva raze ale acestor sfinte „energii” revelate și inspirate

Din incandescența de negrăit, de nepătruns și de necunoscut a „ființei” Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, să încercăm, teologhisind, să contemplăm câteva raze ale acestor sfinte „energii” revelate și inspirate. „Energii” ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi sunt zilele Creației și facerea omului, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. „Energii” ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi sunt perioada străveche și luminoasă a Patriarhilor Enoh, Noe, Avraam, Isaac și Iacob. „Energii” ale Sfintei și dumne­zeieștii Scripturi sunt Moise și Iosua, prin faptele și minunile lor, Judecătorii și Regii, Samuel, David și Solomon; dar și Sfinții și dumnezeieștii Proroci, Ilie și Elisei, Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel; Ezdra și Neemia, prorocul Iona și toți prorocii mici; dar și dreptul Iov cel mult pătimitor.

În Noul Testament „ființa” și „energiile” revelate ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi se întrupează „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4) și se revelează în Persoana divino-umană a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care l-a avut Înaintemergător pe Sfântul Ioan Botezătorul, prelungindu-se prin Sfinții și dumnezeieștii Apostoli și Evangheliști și prin ucenicii și urmașii lor, precum Sfinții Arhidiaconi Ștefan și Filip sau Timotei și Tit. „Energii” ale Sfintei și dum­ne­zeieștii Scripturi a Noului Testament sunt toate minunile, predicile, pildele și cuvântările Mântuitorului nostru Iisus Hristos și ale Sfinților Săi ucenici și Apostoli, îndeosebi Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Fiecare din cele patru Sfinte și dumnezeiești Evanghelii, de la Matei, Marcu, Luca și Ioan, sunt pline de „energiile” revelate ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, de la Buna Vestire și Nașterea Domnului până la Înviere și Înălțarea Lui la cer; iar Faptele Apostolilor și Epistolele Noului Testament sunt pline de „energiile” apostolice revelate prin harul Duhului Sfânt la Cincizecime și prin Revelația din sinedriu, pe drumul Damascului și la Sinodul apostolic din Ierusalim; în Areopagul din Atena și prin naufragiul din Malta. Dar în mod deosebit, „altarul Dumnezeului necunoscut” din predica Sfântului Apostol Pavel din Atena (Faptele Apostolilor 17, 23) ni se revelează în toată strălucirea lui tainică prin „chivotul legământului său” din Apocalipsă 11, 19, care ni se descoperă în templul lui Dumnezeu, cel din cer, prin Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în marea revelație din insula Patmos, printre „fulgere și vuiete și tunete și cutremur și grindină mare” (Apocalipsă 11, 19).

„Energiile” revelate ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi ni s-au descoperit la Iordan și pe Tabor; la Cina cea de Taină și la Cina din Emaus; la Rusalii și pe drumul Damascului, continuare și prelungire a drumului spre Emaus; culminând cu răpirea Sfântului Apostol Pavel la al treilea cer (II Corinteni 12, 1-4) și prin revelația Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan din insula Patmos.

Contemplate prin întreită rugăciune zilnică pe genunchi

„După acestea, m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul cel dintâi - glasul ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine - mi-a zis: Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea. Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva. Şi Cel ce şedea semăna la vedere cu piatra de iaspis şi de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfăţişarea smaraldului” (Apocalipsă 4, 1-3). „Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul” (Apocalipsă 21, 10-11). „Energiile” revelate ale Sfintei și dumne­zeieștii Scripturi nu pot fi contemplate decât prin întreită rugăciune zilnică pe genunchi, înaintea ferestrei deschise înspre Ierusalim, a Sfântului proroc Daniel din Babilon (Daniel 6, 11) sau suindu-ne pe Scara Reve­lației Patriarhului Iacob de la Betel (Facere 28, 11-22), pentru a putea intra cu smerenie pe ușa deschisă în cer (Apocalipsă 4, 1), de către Hristos - „Ușa oilor” (Ioan 10, 9), a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, silindu-ne spre „muntele mare și înalt” (Apocalipsă 21, 10), al teologhisirii, despre „ființa” necunoscută și „energiile” revelate ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi.

„Ființa” Sfintei și dumne­zeieștii Scripturi este precum „Soarele Dreptății” din Maleahi 3, 20, iar „energiile” revelate ale acesteia sunt asemenea Râului vieții „cu apa limpede cum e cristalul, care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului” (Apocalipsă 21, 1); sau „ființa” Sfintei și dumnezeieștii Scripturi este asemenea Grădinii din Eden; iar „energiile” revelate ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi sunt asemenea râului care izvora din Eden și se împărțea în patru brațe: Fison, Gihon, Tigru și Eufrat (Facere 2, 10-14), adică: Patriarhi, Profeți, Apostoli și Evangheliști, în tâlcuirea Sfinților și dumne­zeieștilor Părinți ai Bisericii.

Ziarul Lumina

Asemenea sfinților ce împodobesc sinaxarele și calendarele creștine și a părinților duhovnicești, adevărate călăuze spirituale în lume și în societate, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan ne oferă modelul unei vieți aflate în căutarea și descoperirea Izvorului vieții și al mântuirii - Dumnezeu-Iubire -, încă din primele momente ale existenței.

Dobândind și deprinzând primele noțiuni de viață creștină de la părinții săi evlavioși - Constantin și Elena -, iar apoi de la preotul satului natal, Stănița - părintele Dumitru Stan, tânărul Ioan Bălan a dobândit încă din copilărie și adolescență, alături de bogate și înalte cunoștințe intelectuale, dorul curat și înalt față de o viață creștină aleasă și curată.

Între însemnările sale, la anul 1946, găsim următoarele cuvinte: „Când ziua e cu soare, când cerul e senin și când omul pare obosit de greutățile vieții sale, eu mă încumet a scrie câteva rânduri despre lupta vieții. Cu capul în palme adesea stau și mă gândesc la felul vieții omului. Într-o viață, de când merge pe picioare și până ce moare, omul trece prin multe greutăți și în multe nu este de nimeni ajutat. De ce?... Fiindcă n-are credință, nu-și dă seama de scopul vieții sale și de unde ar putea primi ajutor. Eu sunt mic încă și stau și mă gândesc ce fel de viață voi avea, prin ce greutăți voi trece, dar nimeni nu știe dorul meu. Aș vrea să mă pocăiesc, să trăiesc cu totul în credința lui Dumnezeu, să mă depărtez de lumea aceasta, să trăiesc sub zidurile unei sfinte mănăstiri și să trăiesc în sânul naturii, căci numai așa voi reuși în lupta vieții și în greutățile vieții voi primi ajutor. Adesea stau și mă gândesc și plâng de durere că nu-mi pot îndeplini dorința și că stau în această lume care și pe mine mă duce la pieire. Când sunt liber mă uit prin cărți cu vieți de martiri, sfinți și asceți și cu lacrimi în ochi citesc cum au fost la început și cum au ajuns asceți cu teamă de Dumnezeu și-mi pun întrebarea: Când, oare, mă voi duce, când voi căpăta ajutor și Duh Sfânt ca să mă duc la sfânta mănăstire, să trăiesc în credință și să trăiesc în sânul naturii?”.

După terminarea studiilor liceale, în urma dialogului avut cu Sfântul Cuvios Mărturisitor Cleopa de la Sihăstria, în anul 1953, îmbracă haina monahală și își împropriază „chipul îngeresc” de viețuire. În același an, este hirotonit ierodiacon, iar în anul 1979, cu binecuvântarea Sfântului Cuvios Mărturisitor Paisie Olaru, este hirotonit ieromonah de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist.

Familiaritatea cu sfinții și părinții duhovnicești contemporani

Intrarea în monahism a marelui duhovnic moldav și cronicar al sfinților nu a fost doar o opțiune personală, cât mai ales un act al chemării și al alegerii din partea lui Dumnezeu, Căruia Părintele Ioanichie Bălan i-a răspuns deplin.

Referindu-se la primii pași în viața de monah, duhovnicescul părinte spunea: „Venirea mea la mănăstire nici eu nu o pot explica. Este o taină a lui Dumnezeu. Există o lucrare a Duhului Sfânt pentru fiecare, căci pe unii îi călăuzește spre căsătorie, pe alții spre viața celibatară, pe alții spre viața monahală. Am intrat în obștea acestei mănăstiri, care avea un stareț foarte duhovnicesc, părintele Ioil Gheorghiu. M-am legat de părinți, de simplitatea lor, de inima lor curată, a bătrânilor, a tinerilor, de sinceritatea lor, și m-am înrolat și eu împreună cu ei să slujesc Biserica. La strană, la citit, la cântat, la cancelarie, că nu prea avea cine atunci. Și m-am simțit și eu ales de mâna Domnului fără să știu cum exact. Atâta știu că nici până azi n-am regretat că am intrat în viața monahală. Și am simțit aceasta ca un semn că Dumnezeu m-a ocrotit și mi-a îndreptat pașii pe această cărare duhovnicească”.

Trăind în ascultare față de duhovnici precum ieromonahul Macarie Antonesei, starețul Ioil Gheorghiu, în sfătuire cu Sfinții Părinți Cleopa Ilie și Paisie Olaru, întrecându-se spiritual cu ieromonahul Iulian Lazăr, tovarăș de chilie, în lectură duhovnicească, tăcere și meditație, în rugăciune și priveghere, căutând și consemnând modelele de viață creștină îmbunătățită și sfântă, din vechime și din contemporaneitate, din vetrele de sihăstrie românească și de la locurile sfinte, Preacuviosul Părinte Ioanichie Bălan a dobândit o bogată și înaltă experiență cărturărească, dar mai ales duhovnicească, devenind el însuși lumină pentru generații întregi de creștini.

Mântuirea ucenicilor - suspin, lacrimă și scânteie din sufletul părintelui

Spre apusul vieții sale, o viață închinată lui Dumnezeu, teologiei, monahismului ortodox, dar în aceeași măsură Bisericii și semenilor, având convingerea deplină a aflării adevăratei căi de viețuire și cu sentimentul împlinirii duhovnicești totale, Prea­cuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan elogia valoarea vieții monahale astfel: „Ce frumoasă e viața asta în Hristos! Să stau câte două-trei ore în fiecare miez de noapte la rugăciune, seara uneori în privegheri până la miezul nopții, apoi Psaltirea să se citească neîncetat, sfintele slujbe și laudele Domnului să se înalțe către cer neîncetat. Ce vrem mai frumos rai pe pământ decât acesta? Să trăim în iubire, în smerenie, în cântare, în rugăciune și să așteptăm să vină Domnul”.

Pentru ca fiecare tânăr monah să cunoască aceste adevăruri duhovnicești și pentru ca viața monahală să fie far călăuzitor printre valurile lumii și ale vieții acesteia, cu deplină cunoștință și prin străduință, preacuviosul părinte spunea cu deplin discernământ și încredințare: „Noi nu trăim aici pentru fotografii, cum vor mirenii să ne aibă cumva în amintirea lor. Noi suntem pentru Hristos. Nu facem spectacol, mănăstirile nu sunt locuri de turism, sunt locuri de rugăciune. Ne luptăm cu diavolii, întâi cu cei din noi, că și noi avem duhuri rele care ne chinuiesc, că dacă n-ar fi acelea, n-ar fi nici mântuire. Cum spun Sfinții Părinți: «Îndepărtează ispita și nu se va mântui nici un om». Ne luptăm cu gândurile. Asta e lupta la călugăr. Lupta cu gândul, nu lupta cu fapta. Că dacă ajungi de la gând la faptă ești ca și pierdut. Dacă ajungi de la gând la faptă ești mai rău decât mireanul. Lupta călugărului este cu gândurile, cu imaginația, și e foarte cumplită. Să știți că nu e așa de ușor. E ușor să vezi un părinte, să-i faci o fotografie, dar să vezi cât se luptă o viață întreagă cu el însuși și cu gândurile, ca să-și păstreze oleacă rugăciunea și mintea curată și inima curată și sufletul să ardă pentru Hristos”.

Alături de cadrul duhovnicesc înalt, ce trebuie creat în obștile monahale, de către monahi și monahii, spre care privește întreaga lume și toți creștinii, ca la reperele morale cele mai înalte, rolul fundamental în formarea și îmbu­nătățirea semenilor îl are duhovnicul și, precum sub­linia părintele arhimandrit, „ca să formezi un viitor stareț, preot sau duhovnic, un purtător de Hristos, trebuie ca din sufletul unui bătrân duhovnic să picure câte o lacrimă, câte o scânteie, câte un fir, câte o lumină în ­sufletul unui tânăr”.

La sfârșitul vieții sale, într-o profundă privire asupra ostenelilor asumate, expresie a smereniei și a discernământului duhovnicesc, cu care Dumnezeu i-a împodobit viața, ca urmare a lucrării sale înalte și ziditoare, și care i-au modelat lucrarea duhovnicească și cărturărească, Prea­cuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan, cu speranța iubirii și a milei dumnezeiești, mărturisea: „Eu, cum n-am prea fost bun de la început - am fost și cu gospodăria tot timpul, cu aprovizionarea mănăstirii, cu probleme noaptea și ziua -, n-am avut timp să mă îndulcesc de frumusețile sau tezaurul spiritual al rugăciunii. Pe urmă, chiar din tinerețe m-am apucat să scriu. Așa aveam o ispită a scrisului și nu știu când m-oi vindeca de ea. Așa încât am fost om de drumuri, om de aprovizionare a mănăstirii, om de protocol, ghid de turiști, căci veneau 5 până la 20 de autocare pe zi. Și du-te încoace, du-te încolo, n-aveai timp nici să mănânci. Și tot așa, dar am rezistat cu mila lui Dumnezeu. Mai la bătrânețe, m-au făcut preot, m-au hirotonit. Apoi am fost făcut duhovnic și m-am axat pe duhovnicie, dar scrisul nu l-am lăsat. Am zis că n-are cine îl mai continua. Cât mai știam eu, cât mai eram informat de prin vecini, cât am mai cercetat și eu, cât am mai adunat de prin cărți, de la Părintele Stăniloae, de la marii preoți, au ieșit câteva volume mititele. Nici nu știu câte sunt, nu le-am numărat, dar, să spun drept, mie îmi sunt dragi toate. Însă vă spun sincer: eu nu sunt mulțumit de mine. Prima dată ne înconjoară lumea din toate părțile. Să zicem că poți să închizi ușa și să pui un bilet pe ușă că «nu sunt acasă» sau «sunt bolnav». Dar dacă Dumnezeu mă pedepsește și chiar mă face bolnav? La ușă nimeni nu vine ca să facă fotografii. Vin și plâng. Au copii bolnavi, alcoolismul face ravagii... Și sunt frații noștri, noi nu suntem din satele astea? Nu putem să fim indiferenți. Dacă am haină călugărească, de acum trag camilafca pe ochi și gata, nu mă mai interesează ce-i pe afară? Nu se poate”.

Ziarul Lumina

Supărarea este o reacție emoțională complexă, care apare atunci când o persoană percepe o încălcare a așteptărilor relaționale sau a nevoilor fundamentale de atașament, respect și validare. Aceasta nu este doar un răspuns la comportamentul celuilalt, ci și o reacție internă la amenințarea securității personale, relaționale sau materiale.

Dacă ne referim la supărarea care apare cel mai des între membrii unei familii, aceasta are la bază o combinație de factori profunzi, precum atașament anxios sau evitant, așteptări nerealizate și nevoi emoționale neexprimate. Familia este un spațiu în care se construiește siguranța membrilor ei, dar se poate manifesta, în același timp, și vulnerabilitatea. Uneori o remarcă banală poate activa răni vechi de respingere, nevalidare, nedreptate sau pierdere afectivă sau relațională. De multe ori, supărarea nu este doar o reacție la prezent, ci un răspuns care poartă în el informații și trăiri din trecut, care nu au fost rezolvate de persoanele implicate. De aceea, intensitatea supărării este, adesea, disproporționată față de stimulul care o provoacă, pentru că mintea reacționează nu doar la ceea ce se spune la momentul respectiv, ci și la ceea ce simte că se pierde: iubire, siguranță, încredere, recunoaștere, timp, aspecte materiale sau financiare.

Lucrarea „Viața de familie”, tipărită la Editura Sofia în seria „Familie. Dragoste. Educație”, conține mai multe capitole dedicate pedagogiei încrederii, relațiilor dintre frați, și educației. Capitolul dedicat psihologiei supărării, scris de Arhiepiscopul Ioan Șahovskoi (1902-1989), arhiereu al Bisericii Ortodoxe din America, prezintă în cuvinte simple aspectele esențiale ale supărării și remediile prin care Ortodoxia poate combate această emoție.

Supărarea rănește sufletul și trupul

„O persoană care se supără pe o alta își rănește nu numai sufletul, ci și trupul: emoțiile negative produc în om o încordare dureroasă a trupului, care se răsfrânge asupra metabolismului și dereglează viața. Cel ce face altuia supărare își face, în primul rând, supărare sieși. Cel care se supără este nechibzuit și se rănește pe sine însuși. Trebuie să ne apărăm de supărări prin credință și rugăciune, să nu le dăm atenție, ci să opunem supărării dragostea, blândețea și mărinimia. Să nu uităm ceea ce a spus Hristos Mântuitorul: «Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre»”, scrie Arhiepiscopul Ioan Șahovskoi.

Din perspectivă teologică, supărarea este privită ca o tulburare a comuniunii dintre două sau mai multe persoane, dar ea afectează și relația cu sine și cu Dumnezeu. Fie că este produsă de o persoană sau menținută de persoana care a fost rănită, supărarea afectează viața du­hovnicească prin scăderea discernământului, a iertării și a iubirii necondiționate. În acest context, iertarea nu este negarea durerii, ci un act conștient de acceptare și vindecare interioară, care presupune asumare, răbdare, toleranță și prezența harului lui Dumnezeu, care dăruiește toate acestea și puterea de a ierta orice supărare. Familia poate deveni asemenea unui spațiu ascetic, în care fiecare supărare poate fi o ocazie de maturizare duhovnicească și emoțională, prin care se cultivă smerenia, rugăciunea, răbdarea și iubirea.

La nivel cognitiv și afectiv, supărarea func­ționează ca un semnal de alarmă care arată o încălcare a limitelor interne și a valorilor personale. În familie, aceste limite sunt rareori explicite, fiind presupuse în mod tacit pe baza rolurilor pe care le îndeplinește fiecare persoană: părinte, copil, soț, frate, bunic, nepot. Când aș­teptările implicite ale oricărui membru din familie nu sunt respectate, apare supărarea. Aceasta din urmă poate fi procesată și depășită prin comunicare empatică și prin exprimarea cu claritate a propriilor nevoi și așteptări.

„Supărarea poate să fie inconștientă. Oamenii îi supără pe alții din trufie, din răzbunare sau din răutate. Uneori îi supără pe alții și din lăcomie, invidie, vanitate, egoism sau, alteori, pur și simplu din lipsa sensibilității sufletești și din neatenție. O persoană o supără pe alta prin reaua (sau insuficient de buna) sa voință. Tot răul nostru personal și obștesc dă naștere în lume conflictelor și chiar războaielor, de care se cutremură omenirea”, notează Arhiepiscopul Ioan Șahovskoi în lucrarea citată.

Supărarea produce distanțare emoțională

La nivel interpersonal, supărarea poate avea, inițial, un rol adaptativ, aceasta semnalând anumite aspecte ce trebuie ajustate în relația dintre două sau mai multe persoane. Când supărarea este menținută mai mult timp, prin evitare, tăcere sau ostilitate pasivă, aceasta poate deveni disfuncțională. Supărarea prelungită conduce la rigidizarea relațiilor, distanțarea emoțională, neîncredere și nemulțumire, mecanisme prin care persoana supărată crede că se poate proteja de durere. Dar această protecție este una iluzorie, deoarece păstrează conflictul activ la nivel intern.

Studiile din psihologia familiei au arătat că exprimarea indirectă a supărării prin retragere, ironie sau tăcere conduce la scăderea satisfacției relaționale și determină creșterea conflictului latent păstrat în interior. De aceea psihologii recomandă conștientizarea și exprimarea supărării într-un mod asertiv și empatic. În plus, restructurarea cognitivă a interpretărilor eronate și subiective poate conduce la abordarea echilibrată și detașată a supărării. Astfel, aceasta poate fi înțeleasă nu ca o emoție negativă, ci ca un indicator al unor aspecte relaționale ce trebuie îmbunătățite sau aș­teptări și valori personale care necesită reconfigurare, astfel încât părțile implicate să fie mulțumite.

„Noi, oamenii, ne facem supărări unii altora foarte ușor. Chiar dacă nimeni nu ne supără, și atunci ne supărăm. Uneori vrem să ne simțim supărați și aceasta este manifestarea unei lipse de maturitate. Copilul vrea să izbucnească, uneori, în plâns nu pentru că l-a supărat mama, ci din dorința de a se simți și de a se arăta supărat. Este vorba de o imaturitate sufletească. Egoistul activ provoacă supărare, cel pasiv se supără. Supărările provocate de egoiștii activi și caracterul supărăcios al celor pasivi sunt o mare piedică în calea vieții normale. Și ieșirea din stările acestea e una singură, şi anume spre libertatea duhului: a nu face nimănui supărare și a nu te supăra pe nimeni”, explică Arhiepiscopul Ioan Șahovskoi.

Omul care are o viață duhovnicească riguroasă identifică cu ușurință supărarea, dar suspendă dorința de răzbunare și rupe lanțul reacțiilor ne­gative. Familiile, în cadrul cărora spovedania, rugăciunea comună sau binecuvântarea casei sunt acțiuni constante, integrează supărarea într-un cadru mai larg și într-o perspectivă esha­tologică, în care scopul ultim îl reprezintă unitatea familiei și mântuirea sufletului. Capacitatea de a tolera imperfecțiunile celor din jurul nostru fără a rupe comuniunea, răbdarea, smerenia, iertarea, recunoașterea limitelor fiecărei persoane sunt virtuți care pot face din familie un spațiu de securitate relațională, unde conflictele și supărările nu sunt negate, ci transformate în oportunități de maturizare duhovnicească și de consolidare a legăturilor afective.

Ziarul Lumina

Numiți pe scurt greco-catolici sau uniți, credin­cioșii acestei confesiuni creștine aflați în România se bucură astăzi de toate drepturile. Re­a­litatea istorică ne aduce și ex­pli­cațiile unor convulsii mai vechi. Întemeierea Bisericii Gre­co-­Ca­to­lice a fost un act pur politic, o parte din ortodocșii din Ardeal au făcut acest pas spre Roma tocmai în speranța supra­viețuirii. Pe de altă parte, nici un creștin ortodox ardelean nu uită felul în care generalul Buccow a distrus bună parte din bisericile și mănăstirile ortodoxe transilvănene. Cum istoria este ciclică, venirea comuniștilor a generat la ordinul direct al lui Stalin interzicerea Bisericii Greco-Ca­tolice, mai întâi în Ucraina, apoi și în celelalte țări ocupate de armatele sovietice, inclusiv în România.

În realitate, și ortodocșii, și gre­co-catolicii au suferit imens în timpul regimului dictatorial comunist, ambele Biserici având în închisorile comuniste nenumărați martiri și mărturisitori.

Bună parte dintre membrii Rugului Aprins au cultivat relații de respect cu confrații de alte confesiuni. Principial, aceștia au dovedit că rugăciunea și mistica is­i­hastă - ceea ce era principalul liant al Rugului Aprins - aduc și o altfel de atitudine față de aproapele.

Astfel, chiar dacă era catolic, dar fiindcă provenea din Ortodoxie, avea dreptul de a sluji și în ritul greco-catolic, monseniorul Vladimir Ghika este un prim exemplu de relație cu câțiva dintre membrii Rugului Aprins, conform mărturiei lui Agenor (Bob) Danciul, un credincios greco-catolic apropiat de monseniorul Vladimir Ghika. Bob Danciul evocă participarea lui Vladimir Ghika la una dintre întâlnirile Rugului Aprins de la Mă­­­năs­tirea Antim (anii ’40), prilej cu care a și avut loc o polemică între monsenior și Sandu Tudor. Ulterior, chiar dacă însemnările monseniorului din Agendele sale sunt telegrafice, găsim cel puțin trei întâlniri private ale lui Vladimir Ghika cu Sandu Tudor (29 martie, 24 aprilie și 12 mai 1947), ceea ce confirmă o „respectuoasă prietenie” dintre cei doi, așa cum notează Bob Danciul. În Agende vom găsi notată și vizita făcută la întâlnirile Rugului A­prins de la Mănăstirea Antim (probabil 25 martie 1947).

Alte întâlniri private ori publice ale celui canonizat astăzi de con­frații catolici și greco-catolici, Fericitul Vladimir Ghika, cu mem­­bri importanți ai Rugului A­prins, le regăsim în aceleași Agen­de și îi vizează pe Sfântul Du­mi­tru Stă­niloae, părintele Benedict Ghiuș, viitorul părinte Nicolae Bordașiu și doctorul Vasile Voiculescu. Măr­­turia semnată de Agenor Danciul este intitulată „Amintiri despre monseniorul Ghi­ka”, iar originalul, în franceză, se află în arhiva lui Pierre Hayet. (Am beneficiat de accesul la o traducere, datorată Mihaelei Cosmovici, după fotocopia aflată în borderoul III, 22 din Arhiva Institutului Vladimir Ghika. Adresez și pe această cale calde mulțumiri domnului Emanuel Cosmovici pentru solicitudine și colegialitate)

Asemenea relații private excelente sau măcar civilizate, cu catolicii sau greco-catolicii, cu alte confesiuni creștine, întâlnim și la alți membri ai Rugului Aprins. Unii dintre aceștia au avut și importante funcții în cadrul ierarhiei bisericești, precum mitro­po­liții Tit Simedrea și Antonie Plămădeală ori părintele profesor Andrei Scri­ma, poziții din care au pledat pentru destindere interconfesională și dialog ecumenic.

Un caz interesant este cel al lui Alexandru Mironescu. În mod evident, și inteligența, și cultura, și rugăciunea l-au făcut transparent față de suferința aproapelui. Iată de ce mireanul Al. Mironescu notează cu compasiune în jurnalul său despre situația penibilă în care se aflau credincioșii greco-catolici din România. De unde și intenția sa de a ajuta la îmbunarea stării de fapt a comunității greco-catolice, încercând o consiliere a patriarhului printr-un intermediar (probabil Mitropolitul Tit Simedrea): „(9 iunie 1968. Rusaliile) Am văzut ieri un fost profesor al meu, cu care mă aflu în relații de prietenie și care e căsătorit cu o italiancă. El călăto­rește destul de des prin Italia, con­fe­rințe, cursuri, relații academice. În conversație a venit vorba și de uniți... Ne-am găsit de acord că trecerea asta silită nu poate ține. Acum sunt încă mai hotărât să vorbesc cu cineva care poate i-ar putea atrage atenția [patriarhului] să reconsidere această problemă...

Am uitat să adaug că mai e însă și un totuși în sensul că dacă în această privință Patriarhul stăruie pe o poziție pierdută, nu e mai puțin adevărat că și Papa, în cadrul noilor atitudini ecumenice, trebuie să înțeleagă că tendința prozelitistă catolică este astăzi cel puțin nepotrivită. Chestiunea uni­tăților se pune astăzi în cu totul alți termeni. Dacă noi, orto­docșii, nu suntem în stare să-i copleșim cu dragostea, și catolicii greșesc stăruind într-o sugestie deplasată. Desigur, catolicismul, în lume, are o poziție mai importantă decât ­Ortodoxia, dar, în altă privință, aceasta deține un tezaur pe care Apusul nu-l mai poate subestima. Așa că astăzi problemele pendinte între noi se cer rezolvate într-un alt stil, în care dragostea, înțelegerea, spiritul ecumenic să funcționeze mai creștinește” (vezi Al. Mironescu, Admirabila tăcere. Jurnal, vol. I, Ed. Eikon, 2014, p. 321).

Subiectul îl preocupa pe profesorul Al. Mironescu încă de la ieșirea din închisoare (1963) și notează (vezi Floarea de Foc, Ed. Eikon, 2019, p. 144): „Unii sunt uniți, și nu sunt nici catolici, nici deplin ortodocși. Această dez­binare a determinat în comunita­tea românească o tensiune pă­­­­­gu­­­bitoare, cu consecințe văzute și ­nevăzute, nefericite. Pentru «re­­­zol­varea» situ­ației - cum iarăși știi - s-a procedat fără multe menajamente. Nici când s-a spart comunitatea românească, în secolul trecut, nu s-au încurcat oamenii în scrupule, nici acum, ceea ce bineînțeles nu e o justificare a procedeelor. Dar, în sfârșit, asta e, și nu e deloc cazul unor lamen­tații. Chestiunea aceasta ar trebui cândva reluată nu pentru jigniri și incriminări reciproce, ci pentru o înțelegere în termenii unei depline libertăți. Ar trebui să ne întrebăm atunci dacă dezbinarea aceasta, în felul acesta, în comunitatea românească, are realmen­te vreun sens, ca să știm eventual să ne folosim cu toții de ea. Și aș merge mai departe, chiar la raporturile dintre comunitățile creș­tine, or­todocși, catolici și pro­tes­tanți. Sunt desigur mari dificultăți în calea unei înfră­țiri, dar e inadmisibil ca oamenii politici să se gândească la realizarea de vaste unități omenești cum ar fi o unitate a Europei, iar crești­nii să rămână în urma lor. O, desi­gur nu e vorba de renunțat în chip naiv la niște nepotriviri care își au și ele un rost, până la un punct, dar un efort de adâncire, în spiritul prieteniei, dacă nu se poate al dragostei, al unor poziții specifice, e fără nici o îndoială absolut necesar. Atitudinea de neprietenie, chiar de dușmănie între catolici și ortodocși, nu mai e din nici un punct de vedere de folos. E, cum spuneam, de neadmis ca oamenii politici să realizeze acorduri între popoare, iar creștinii să fie neputincioși să-și întindă o mână prietenească. Ar fi să însemne calitatea de creștin o scădere a calității de om, ceea ce e un nonsens. A fi creștin nu poate să fie mai puțin decât a fi om, sau mai puțin decât a fi om politic!

Nu e vorba de facile sau de sentimentale renunțări, între oameni angajați cu seriozitate pe un drum, dar e sigur vorba de o examinare, la coordonate noi istorice, a unei probleme esențiale și de o aprofundare a ei în scopul de a găsi, în sobornicitate, soluțiile unificatoare, în diversitate, ale Adevărului”.

Ziarul Lumina

Lucrați de mulți ani cu copiii care au nevoie de integrare senzorială, cum ați descrie, pe înțelesul părinților, ce este integrarea senzorială și de ce este atât de importantă în primii ani de viață ai copilului?

Integrarea senzorială reprezintă modul în care copilul preia și interpretează informațiile din mediul exterior și le leagă cu propriul corp, precum și organizarea și modularea informațiilor senzoriale la nivel neurologic pentru a produce răspunsuri adaptative. E ca o formă de „digestie” a informației, dar gestionată de creier de data aceasta, care implică procese neurocognitive complexe. E important să menționăm faptul că partea senzorială nu este doar despre cele cinci simțuri clasice pe care le cunoaștem (văz, miros, gust, auz și pipăit), ci și despre simțul vestibular care se ocupă de echilibru, propriocepția, care se ocupă de poziționarea corpului în spațiu și mișcarea lui, și de interocepție, adică modul în care percepem că ne este foame, sete sau somn și de relația cu durerea.

Care sunt cele mai frecvente semne timpurii care pot indica dificultăți de integrare senzorială la copiii mici și cum le pot observa părinții acasă?

Cred că unul dintre primele semne ale dificultății de integrare senzorială apare în momentul diversificării datorită expunerii copilului la mai multe tipuri de stimuli deodată: gustă mâncarea, miroase mâncarea, o atinge cu mâinile, dar și cu gura și o aude atunci când o mestecă. De obicei, părinții tind să spună despre copiii lor în perioada diversificării că sunt mofturoși, dar poate fi un semnal foarte clar referitor la dificultățile de integrare senzorială.

Cum influențează mediul familial modul în care copilul procesează informațiile senzoriale?

Din punctul meu de vedere, este important să expunem copiii la mulți stimuli încă de la naștere, dar e necesar ca această expunere să se întâmple gradual. Nu cred că este realist să crești copilul în liniște, fără mirosuri străine, fără multe imagini care să se deruleze în jur mai mult de 40 de zile. După perioada de lăuzie, atât mama, cât și copilul au nevoie și de alți stimuli, de oameni cu care să socializeze pentru că, după cum bine știm cu toții, în principal creierul uman se poate dezvolta doar în relație cu un alt creier, dezvoltarea fiind influențată de interacțiunile sociale. Consider că acesta este unul dintre motivele pentru care botezul copilului este recomandat la 40 de zile de la naștere, atunci când nu există probleme cu bebelușul.

Cu cât copilul este expus mai târziu la stimuli variați, cu atât pot apărea dificultățile de integrare senzorială. Însă trebuie să avem mare atenție, una este expunerea graduală într-un mediu de tip parc sau stradă, alta este expunerea într-un mediu de tip supermarket, mall sau restaurant. E important să se facă expunere la stimuli naturali și în strânsă legătură cu familia. Am auzit relatări despre părinți cu mai mulți copii care se închid cu bebelușul într-o singură cameră pentru ca acesta să fie liniștit, să nu se suprastimuleze, să nu contracteze viruși de la frați. Pot să înțeleg partea medicală legată de sănătate, dar nu și partea senzorială. Dacă acela este mediul în care s-a născut bebelușul, tot ce încerci să creezi ca părinte este o falsă realitate, pe care nici el nu o poate înțelege, pentru că în timpul sarcinii și-a auzit fratele sau frații mai mari, iar acum trăiește deodată într-o liniște totală.

Ce rol are familia în intervenția senzorială și ce tipuri de activități simple, integrate în rutina zilnică, pot sprijini dezvoltarea senzorială a copilului?

Cele mai simple activități presupun multă mizerie. Aceasta este una dintre fricile de care mă lovesc permanent în discuțiile cu părinții care au copii în vârstă de 1-2 ani. „Nu îi dau făină că îmi face mizerie în toată casa”, „Nu pot să îl las să se joace cu orez că îl mănâncă” sau alte afirmații ghidează deseori părinții spre a-i opri pe copii în dezvoltarea lor senzorială. Trăim în era în care există un aspirator sau măcar o mătură în orice casă, de aceea cred că e important să lăsăm copiii să exploreze încă de mici diverse texturi. Le puteți pune în boluri de plastic câte o textură pe zi (de exemplu: orez, mălai, pesmet, făină, fasole, năut), apoi mai multe boluri deodată. Oricum, este recomandat să îi supraveghem în timpul acestei vârste, indiferent de activitatea pe care o desfășoară, pentru că ei nu au încă noțiunea de pericol formată.

De asemenea, e important să ieșim cu copiii afară să audă diverse sunete, să simtă mirosuri și să îi dăm în leagăn. Apoi, pe măsură ce cresc, activități la îndemână precum gătitul sau ajutorul în bucătărie, mersul cu autobuzul sau tramvaiul, jocurile fizice cu părinții sau grădinăritul pot ajuta la integrarea senzorială.

Cum pot fi ghidați părinții să răspundă cu calm și empatie la reacțiile senzoriale intense ale copilului?

Părintele de cele mai multe ori nu reușește să îl regleze emoțional pe copil pentru că acesta începe să plângă necontrolat, să fie agitat la nivel corporal sau să vorbească mult mai tare decât de obicei. Acestea sunt niște exemple de comportamente în care copilul nu reușește să integreze senzorial sau este suprastimulat. Aș vrea să precizez un lucru foarte important: de­seori reacțiile senzoriale intense sunt normale. Nu e nevoie să începem să ne speriem de propriul copil sau să ne punem întrebări de posibile tulburări (TSA sau ADHD). Cel mai des, copiii după ce au fost suprastimulați senzorial au nevoie de același număr de ore pentru a integra ce au trăit și pentru a-și putea face autoreglarea. De exemplu, dacă au stat 2 ore la cinema, la un loc de joacă, la un muzeu sau un mall, au nevoie de minimum 2 ore pe care să le petreacă în natură sau acasă fără stimuli externi. Cred că este important să ne conectăm cu copilul nostru și fizic în astfel de situații, adică să îl atingem, să îl luăm în brațe, să îl sărutăm sau să îi șoptim ceva la ureche. El poate avea reacții de liniștire sau poate deveni agresiv fizic cu noi (ne lovește, trage de păr, zgârie și așa mai departe).

În ce mod colaborarea dintre terapeut și familie contribuie la eficiența intervenției în integrarea senzorială?

Cred că eficiența colaborării dintre familie și terapeut, în cazul integrării senzoriale, se vede doar în momentul în care evaluarea a fost corect făcută de către terapeut și nu este doar un copil mai sensibil. Iar din punctul meu de vedere, apelarea la specialist în cazurile acestea este importantă, mai ales când viața familiei sau a copilului este influențată zilnic de dificultăți de integrare senzorială atât în mediul educațional (școală, grădiniță), cât și în cadrul familiei, acasă în mediul lui sigur.

Ce mesaj considerați esențial pentru părinții care se simt copleșiți sau nesiguri în fața dificultăților senzoriale ale copilului lor?

Știu că sunt momente grele în procesul de integrare senzorială, momente în care vrei să renunți sau momente în care pare că nu există progres. Cred că este important să fie și părinții susținuți la rândul lor și să nu uite că uneori și regresul poate însemna progres. Dacă privim cu optimism orice schimbare a copiilor, cred că vom reuși să îi sprijinim să treacă prin toate etapele. De multe ori, activitățile pot fi banale, dar pot avea impact major în dezvoltarea senzorială a copiilor. Să nu neglijăm oferirea stimulilor și să îi substimulăm pe copii pentru că asta le va încetini și dezvoltarea senzorială, dar, în același timp, și dezvoltarea emoțională care este strâns legată de cea senzorială.

Ziarul Lumina

Am trecut de nenumărate ori prin cochetul oraș Făgăraș, cu încărcătură istorică, dar fiind mereu în grabă, venind sau ducându-ne la Predeal, Bușteni sau Brașov, nu aveam timp de oprire. În cele din urmă am decis, împreună cu soțul și fiica, să mergem, într-o duminică, în Făgăraș, special pentru a vizita vestita cetate, necucerită!  

Cei de la muzeu ne-au primit cu bucurie și domnul Gheorghe Faraon, șef secție, ne-a însoțit prin toate sălile muzeului, dându-ne informații prețioase despre istoricul acestei cetăți.

            „Pe locul actual al cetății exista pe vremuri o cetate datată din secolul XI-XII, undeva în jur de anii 1100-1200. Vechea cetate a fost distrusă de un puternic incendiu  iar istoricii și arheologii leagă distrugerea ei de marea invazie tătară din 1241 (într-un colț se află expuse câteva bârne de lemn din rămășițele acelei vechi cetăți care a ars până la nivelul pământului). Iar în anul 1310 a început construcția actualei clădiri care a durat până în 1640. Când s-au finalizat lucrările, cetatea avea 166 încăperi. 

            Această perioadă, 1640 până în 1700, a fost cea mai importantă din istoria cetății pentru că atunci a devenit reședință a principilor și principeselor Transilvaniei. Ea a fost asediată de 15 ori, din  1528-1849, fără a i se putea sparge zidurile sau porțile. Deci a fost o cetate necucerită!

             Însă în această perioadă au existat două sincope, să le zic așa, adică s-au deschis voluntar de două ori porțile, când cetatea a fost predată sau închinată.

            În 1541, în perioada lui Ștefan Mailat, acest Ștefan Mailat a fost nobil din zona Țării Făgărașului. Ajungând voievod al Transilvaniei a fost cel care a transformat vechea cetate de apărare, din perioada voievozilor Țărilor Române, în palat. ”

            Mai aflăm că zidurile cetății erau și de apărare, dar voievodul, pentru a se apăra de cuceritori, în afara zidurilor clădirii, a construit un alt șir de ziduri, cele exterioare, iar interiorul l-a compartimentat în camere de locuit.

Dar cetatea Făgăraș a fost asediată de către voievodul Moldovei, Petru Rareș, susținut de o puternică oaste otomană. Voievodul Ștefan Mailat a rezistat patru luni asediului. Dar printr-un șiretlic, cuceritorii, i-au propus să negocieze pacea și astfel au reușit să pătrundă în cetate.

            Domnul Faraon ne explică ce s-a întâmplat: „Într-una din duminicile lui mărțișor s-a negociat pacea, s-a parafat  noua înțelegere, iar  la sfârșit, pentru a marca evenimentul, s-a făcut un banchet. La acest banchet Ștefan Mailat, fiind un mare amator de vinuri, s-a îmbătat   atât de rău încât dușmanii l-au legat și l-au trimis la Istanbul. Și atunci rămânând fără conducător, cei din cetate au deschis porțile.  

A doua oară a fost în 1599 când Mihai Viteazul, domnul Țării Românești, ajunge la cetate și cei de aici i-au deschis porțile. Este adevărat că la acea vreme Mihai nu avea de gând să asedieze cetatea, însă el își aduce aici soția, pe doamna Stanca, și pe  cei doi copii ai săi, Nicolae Pătrașcu, viitorul domn al Țării Românești, și domnița Florica.

            După 1700 cetatea va intra sub autoritatea imperiului habsburgic și va fi transformată din luxoasa reședință a principilor în cazarmă militară. Această destinație o va avea până în 1948 când regimul comunist o transformă, fără motiv, în penitenciar până în 1960. Aici au fost închiși foști ofițeri din armată, ambasadori, preoți, primari, judecători, oameni care dintr-un motiv sau altul au intrat în conflict cu partidul comunist. De asemenea au fost aduși cei care au stat în rezistența anticomunistă din Munții Făgăraș. În această zonă a fost cea mai îndelungată rezistență până în 1953-1954. Oamenii din zonă, țăranii, care nu voiau să-și dea pământurile spre colectivizare, făceau în cetate arest, un stagiu de 2-3 săptămâni, apoi „convinși” se întorceau acasă și semnau actele de adeziune.

            Între anii 1960-1974 a avut loc un fel de restaurare, iar din 1974 cetatea este deschisă spre vizitare, aici aducându-se Muzeul Țării Făgărașului, Biblioteca Municipală. Au mai fost și două spații comerciale, restaurante, și un hotel care a funcționat până în 1994. După acea au fost scoase treptat din cetate și au rămas doar muzeul și biblioteca.

            În ultimii ani, cam din 2011 și până în 2018 am reușit să reabilităm o mare parte din spațiile interioare.”

            Rând pe rând domnul muzeograf Gheorghe Faraon ne-a prezentat sălile muzeului „Valer Literat” vorbindu-ne despre istoria acestei cetăți din evul mediu și până în prezent, cu principalele evenimente, dar și despre personalitățile din zonă.

            De asemenea ne-a prezentat pe rând picturile pe sticlă, cum au luat ființă breslele, adică asociațiile meșteșugărești.

            Ni s-a vorbit de felul cum au fost obligați românii să treacă de la ortodoxie la greco-catolicism, ca să-și poată recupera titlurile nobiliare, dar și pentru a putea face parte din regimentele de graniță.

            Am trecut în revistă arme, evenimente istorice în documente, costume populare, Sala de arheologie, Sala medievală, Sala breslelor, Sala de port și interior țărănesc, Sala Dietei sau a Parlamentului, care mai târziu a căpătat diferite destinații, de la Capelă până la Tribunal, Fecioara de Fier, Sala Tronului etc.

            Vă recomand cu căldură să vizitați Cetatea Făgărașului și muzeul „Valer Literat”  pentru că aveți ce vedea și ce învăța despre adevărata istorie din Transilvania.

Cristina NĂLBITORU- membră UZPR și LSR

Parintele Dumitru Staniloae este cu siguranta cel mai mare teolog ortodox al sfarsitului secolului XX. Vasta si profunda, opera sa exprima in acelasi timp sensibilitatea mistica si rigoarea dogmatica a Ortodoxiei patristice, cat si geniul specific al Ortodoxiei romanesti.