Sfântul Dimitrie cel Nou 27 Octombrie	Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte	Octombrie 2025

 

Sumar:
Legaturile Bisericii Ortodoxe Romane cu Patriarhia Ecumenica
Noi hotarari ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane
Sfintirea Catedralei Neamului - 26 octombrie 2025
STIRI INTERNE - Octombrie 2025
STIRI EXTERNE - Octombrie 2025
Praznuirea Sfantului Mucenic Dimitrie in mireasma sfintirii Catedralei Nationale
Yoga nu este o practica neutra
Cuvantul rostit de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu in Catedrala Naționala
Cuvantul duhovnicului - suferinta pentru Hristos
Sf. Dumitru Staniloae – teologul iubirii si al desavarsirii crestine
Acatistul Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de mir
Acatistul Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor
DEPENDENTELE - Criterii de identificare a celor digitale
Credinta si drept in opera sfantului Voievod Neagoe Basarab si Matei Basarab
Libertatea constiintei – conditie a fericirii. Libertatea fiilor lui Dumnezeu
Episcopul Policarp (Pompei) Morusca, primul episcop român din America
Evenimentul cultural ACASA, la Greblesti, prilej al unui dialog purtat cu preotul Daniil Negoescu
Stiinta si spiritualitate in slujba sanatatii mintale
Raspunsuri mici la intrebari mari - eseuri - George Remete (CARTE)
Anastasia Romana si taina celor trei chei ale Imparatiei - Andreea Condei (CARTE)



Tema lunii
Legaturile Bisericii Ortodoxe Romane cu Patriarhia Ecumenica - Dr. Stelian Gomboş

 

Legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică, numită şi Marea Biserică a lui Iisus Hristos din Constantinopol, se întind mult în trecut, întrepătrunzându-se, în plan spiritual, încă de la începuturile creştinismului. Astfel, atât anticul oraş al Bizanţului, cât şi provincia Scythia Minor au primit Evanghelia de la Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, împărtăşind aşadar aceeaşi paternitate spirituală.

 

După întemeierea noii capitale a Imperiului Roman de Răsărit pe malurile Bosforului de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi aşezarea aici a unuia dintre cele mai însemnate scaune episcopale ale întregii creştinătăţi, egal în demnitate cu Roma, conducătorii Bisericii din Constantinopol nu vor întârzia să intre în legătură cu ierarhii de la Tomis, episcopie atestată din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Păstori dobrogeni precum Gherontie, Timotei ori Valentinian vor lua parte, fie direct, fie prin intermediul mărturiilor scrise, la hotărârile Sinoadelor II, III şi V ecumenice, dovedindu-se apărători ai Ortodoxiei.

După pierderea provinciei Scythiei Minor de către Imperiul Bizantin în secolul al VII-lea nu mai există, vreme de patru veacuri, menţiuni ale legăturilor dintre Patriarhia Ecumenică şi spaţiul românesc. Cert este însă că misionarii constantinopolitani vor continua să activeze în rândurile vlahilor, atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, dovadă fiind o episcopie a acestora, subordonată Arhiepiscopiei de Ohrida şi, prin aceasta, Patriarhiei, menţionată începând cu secolul al XI-lea. De asemenea, odată cu reafirmarea prezenţei bizantine la Dunărea de Jos, prin constituirea themei Paristrion ori Paradunavon, este fără îndoială faptul că reorganizarea eclesiastică a acestui teritoriu a urmat-o îndeaproape pe cea administrativă.

Primul centru religios al acestei regiuni despre care avem mărturii clare este oraşul Vicinei, sediul unui arhiepiscop (sau mitropolit) subordonat direct tronului ecumenic, menţionat începând cu secolul al XIII-lea, când o parte a ierarhiei bizantine, izgonită de cavalerii Cruciadei a IV-a, care cuceresc la anul 1204 Constantinopolul, se refugiază aici. Vicina va rămâne un important centru religios până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când se pare că o invazie a tătarilor îi produce declinul.

Sprijinul acordat de Patriarhia Ecumenică Ortodoxiei Românești

Ultimul mitropolit cunoscut al Vicinei, Iachint, va primi permisiunea patriarhului ecumenic Calist I de a lua frâiele Bisericii tânărului stat românesc al Valahiei, al cărui domnitor, Nicolae Alexandru, se adresase întâistătătorului Ortodoxiei în vederea numirii unui mitropolit peste ţara sa. Ierarhul de la Constantinopol nu numai că a încuviinţat cererea voievodului valah, recunoscându-l la anul 1359 pe Iachint ca mitropolit al Ungrovlahiei, dar va menţine o atenţie deosebită asupra Bisericii Ţării Româneşti, supusă presiunii misionarismului romano-catolic, sprijinit de regii Ungariei. Astfel, atunci când Iachint nu se va înfăţişa la lucrările sinodului patriarhal din Constantinopol, în jurul anului 1370, Biserica imperială îl va trimite în Ţara Românească pe dicheofilaxul Daniil Critopol, pentru a cerceta starea mitropoliei de aici.

Nu a fost nevoie de multe cercetări pentru ca trimisul Patriarhiei să se convingă de motivele obiective pe care bătrânul mitropolit Iachint le avea pentru a nu călători până la Constantinopol; în schimb, domnitorul Vladislav Vlaicu, care mai dorea un ierarh pentru păstorirea teritoriilor sale de peste Olt, cele mai ameninţate de expansiunea maghiară, îi va cere patriarhului ecumenic să-l numească pe Daniil Critopol ca mitropolit al Severinului. Filotei va privi cu bunăvoinţă dorinţa voievodului valah de a-şi întări Biserica, hirotonindu-l în luna octombrie a anului 1370 pe Daniil întru arhiereu, acesta luându-şi numele de Antim odată cu intrarea în cinul monahal. Mai mult, pentru a-i spori prestigiul noului ierarh al Ţării Româneşti, patriarhul îl va numi şi locţiitor al scaunului de Melitene, instituind astfel un obicei ce avea să se perpetueze timp de cinci veacuri.

O altă dovadă a sprijinului acordat de către Patriarhia Ecumenică Ortodoxiei româneşti o reprezintă învestirea mitropolitului Ungrovlahiei cu titlul de exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor - adică al Transilvaniei, atestată documentar pentru prima oară la anul 1401. Majoritatea istoricilor care s-au ocupat de acest subiect înclină spre o recunoaştere din partea Bisericii constantinopolitane a unităţii de neam şi credinţă ce îi caracteriza pe locuitorii din interiorul şi din afara arcului carpatic.

Bineînţeles că acţiunile de sprijinire dintre Biserica română şi cea a Imperiului Bizantin nu au fost unilaterale: încă de la începuturi, voievozii principatelor româneşti se vor erija în postura de ocrotitori ai aşezămintelor ortodoxe din întreg Răsăritul, ce fuseseră sau urmau a fi cuprinse între graniţele Imperiului Otoman. Astfel, Vladislav Vlaicu va primi favorabil rugăminţile egumenului Hariton, stareţul Mănăstirii Cutlumuş din Sfântul Munte Athos şi ulterior protos al acestuia, de a contribui la lucrările ce se făceau acestui aşezământ. Însemnătatea ajutorului acordat de domnitorul muntean poate fi dedusă din rugămintea pe care acesta îşi permitea ulterior să i-o adreseze lui Hariton, anume de a lăsa pe călugării români care se aflau în mănăstirea sa să ducă o vieţuire idioritmică, deoarece nu se puteau adapta celei de obşte. La puţină vreme după aceasta, în data de 11 august 1372, egumenul Cutlumuşului va fi numit de patriarhul ecumenic ca nou mitropolit al Ungrovlahiei, în locul lui Iachint, trecut la cele veşnice, primind şi demnitatea de locţiitor al scaunului Amasiei. Hariton îşi va păstra şi rangul de protos al Sfântului Munte, rezidând fie aici, fie la curtea domnească de la Curtea de Argeş, până la anul 1379-1380, când, răposând la rându-i, este înlocuit de fostul ierarh al Severinului, Antim Critopol.

Creşterea prestigiului ierarhilor Ţării Româneşti este oglindită de noua demnitate pe care o primeşte mitropolitul, aceea de locţiitor al scaunul episcopal al Nicomidiei, al şaptelea în dipticele Patriarhiei Ecumenice. Tot în timpul păstoririi mitropolitului Antim Critopol va activa în Ţara Românească un alt reprezentant al Muntelui Athos, Sfântul Nicodim de la Tismana, reorganizatorul monahismului românesc.

Recunoaşterea lui Iosif Muşat ca Mitropolit legiuit al Moldovei

Dacă în cazul Ţării Româneşti colaborarea dintre Mitropolia ţării şi Patriarhia Ecumenică a fost una firească, justificată de apartenenţa comună la Ortodoxie şi de o întrajutorare reciprocă, în Moldova lucrurile vor sta iniţial puţin diferit, deoarece numirea de către domnitorul Petru I Muşat a fratelui său, Iosif, ca mitropolit al ţării, fără a se fi consultat cu Biserica-mamă din Constantinopol, a provocat mânia patriarhului Antonie al IV-lea, care a aruncat anatema asupra ţării şi a credincioşilor. Se pare că acest gest nu a fost determinat atât de faptul că nou-alesul ierarh era român, ci deoarece fusese hirotonit de către mitropolitul Haliciului, ceea ce constituia o sfidare a autorităţii ierarhului constantinopolitan. Însă, odată cu venirea pe tronul patriarhal a lui Matei I, relaţiile s-au îmbunătăţit, noul întâistătător al Ortodoxiei realizând dezavantajele păstrării anatemei asupra Bisericii Moldovei. Astfel, solia pe care nou-înscăunatul domnitor Alexandru cel Bun a trimis-o în anul 1401 la Constantinopol a aflat toată înţelegerea din partea patriarhului, care numeşte doi delegaţi ai scaunului ecumenic pentru a cerceta starea Mitropoliei Moldovei. Aceştia, anume diaconul Manuil Aron şi ieromonahul Grigorie Ţamblac, viitor mitropolit al Kievului şi profesor la şcoala înfiinţată de către Alexandru cel Bun pe lângă sediul mitropoliei din Suceava, au prezentat un raport favorabil, în urma căruia patriarhul Matei I l-a recunoscut pe Iosif Muşat ca mitropolit legiuit al Moldovei.

Implicare directă în timpul Patriarhului Ecumenic Nifon al II-lea

Tulburările iscate de sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa, din anul 1439, în întreaga Ortodoxie (la acesta participase şi mitropolitul Damian al Moldovei, care se pare că nu a mai revenit în ţară ulterior) şi căderea Constantinopolului sub turci, la 29 mai 1453, vor slăbi temporar legăturile dintre Patriarhia ecumenică şi Bisericile române. Cu timpul însă, ele vor fi reluate, Biserica din Constantinopol având din ce în ce mai mult nevoie de sprijinul material al credincioşilor ortodocşi ce nu intraseră direct sub stăpânirea turcească, iar Ţările Române necesitând în continuare îndrumarea duhovnicească a Patriarhiei, care aproba numirea noilor ierarhi şi trimitea adesea Sfântul şi Marele Mir. De asemenea, ierarhii din vechea capitală bizantină vor lua sub oblăduirea lor directă pe credincioşii români din teritoriile anexate de către Imperiul Otoman, precum cei din Dobrogea ori Brăila - unde se va constitui o nouă episcopie, numită a Proilaviei, ce a fiinţat până în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

O implicare mai directă a întâiului scaun al Ortodoxiei în viaţa Bisericii Române se va produce în timpul patriarhului ecumenic Nifon al II-lea, care, după ce păstoreşte de două ori Biserica din Constantinopol, este adus de domnitorul Radu cel Mare în Ţara Românească, pentru a pune ordine în treburile Mitropoliei Ungrovlahiei. Într-adevăr, situaţia acesteia la începutul secolului al XVI-lea nu era dintre cele mai fericite: Biserica era lipsită de arhierei după moartea mitropolitului Ilarion, vechea episcopie a Severinului nu mai funcţiona de mult, iar mulţi dintre preoţi nu ştiau de cine să asculte, deoarece domnitorul şi boierii se amestecau destul de des în treburile eclesiastice. Din această cauză, prima măsură pe care Nifon o va lua în calitatea sa de mitropolit va fi convocarea unui sobor al tuturor egumenilor şi clericilor mai importanţi din ţară, alături de domnitori şi de boieri, prin care a restabilit ordinea în Biserică, a limitat intervenţiile laicilor în viaţa acesteia şi a fondat două noi episcopii: a Râmnicului Noului Severin şi a Buzăului.

Din cauza unor neînţelegeri avute cu domnitorul muntean, bătrânul ierarh îşi va sfârşi zilele în Mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos. De aici, o parte din moaştele sale vor fi aduse în ţară de către fiul său duhovnicesc, Neagoe Basarab, Sfântul Nifon primindu-şi canonizarea în a doua zi de la târnosirea bisericii domneşti din Curtea de Argeş, 16 august 1517, din partea unui sobor avându-i în frunte pe patriarhul ecumenic Teolipt I şi pe mitropolitul Macarie al II-lea.

Recunoaşterea Autocefaliei Românești

O ultimă răcire a relaţiilor dintre Patriarhi ecumenică şi Biserica Română, reunită de această dată în urma unificării Principatelor sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, a avut loc în urma seriei de reforme iniţiate în sânul instituţiei eclesiastice a României, menite să obţină confirmarea unei stări existente de facto cu mult timp înainte: autocefalia. Aceste reforme au fost iniţial percepute de patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea, a cărui Biserică era într-o situaţia la fel de grea ca şi până atunci, fiind în continuare captivă între graniţele Imperiului Otoman, ca o retragere a sprijinului pe care Bisericile Ţărilor Române îl acordaseră tronului ecumenic timp de veacuri.

Trecerea timpului a dovedit însă că românii nu intenţionau să nu mai sprijine centrul Ortodoxiei, astfel încât odată cu înscăunarea unui nou Patriarh Ecumenic, Ioachim al IV-lea, la anul 1884, raporturile dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea a Constantinopolului au reintrat pe făgaşul lor obişnuit. Mulţumită noului patriarh, scrisoarea trimisă la 20 aprilie 1885 de către mitropolitul primat Calinic şi ministrul de atunci al cultelor, Dimitrie Sturdza, în care se cerea recunoaşterea independenţei administrative a Bisericii naţionale, a aflat imediat un răspuns. Astfel, Ioachim a reunit la 25 aprilie Sinodul patriarhal, care a recunoscut autocefalia Bisericii Române şi a trimis neîntârziat tomosul ce atesta aceasta. Primirea acestui document a fost celebrată în şedinţa din 1 mai a Sfântului Sinod, când mitropolitul Calinic a dat citire actului patriarhal şi a rostit un discurs de mulţumire.

În fine, după formarea statului naţional unitar român şi întregirea numărului de credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, un ultim deziderat al clerului şi poporului român a fost realizat la 4 februarie 1925, când Sfântul Sinod a proclamat ridicarea Bisericii Române la rangul de Patriarhie, având ca întâistătător pe mitropolitul de până atunci, Miron Cristea, care prelua şi el titlul de patriarh. Această decizie a obţinut recunoaşterea patriarhului ecumenic Vasile al III-lea la 30 iulie 1925, printr-un tomos făcut cunoscut tuturor Bisericilor Ortodoxe surori.

Ulterior, bunele relaţii dintre Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Română s-au manifestat prin participarea împreună la mai multe conferinţe şi sinoade panortodoxe, prin scrisorile irenice trimise la înscăunarea unui nou întâistătător şi prin vizitele de prietenie făcute de ierarhii acestor două Biserici, pe care istoria le-a adus într-o legătură atât de strânsă.

Contribuţia Ţărilor Române la promovarea și bunăstarea Bisericii Constantinopolului

Sosirea lui Nifon la Târgovişte în anul 1503 va deschide lungul şir al patriarhilor orientali care vor merge în Ţările Române, în căutare de ajutoare pentru Bisericile lor, greu încercate de jugul otoman. Totodată, timp de două veacuri, domnitorii români vor constitui principalul sprijin al tronului ecumenic, cât şi al celorlalte scaune apostolice, voievozi precum Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab ori Constantin Brâncoveanu meritând statutul de patroni ai întregii Ortodoxii.

Vasta contribuţie a Ţărilor Române la propăşirea Bisericii Constantinopolului a fost de altfel recunoscută în zilele noastre de către patriarhul ecumenic Athenagoras I, care a arătat, în timpul vizitei sale în România din anul 1967, că "într-adevăr, în tot timpul a existat o manifestare de strânse legături între Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia de Constantinopol. Dar şi Răsăritul nostru ortodox a primit vizite şi delegaţii din această parte. Numele strălucit al Basarabilor umple întreaga catedrală din Constantinopol şi pretutindeni unde am mers în Răsăritul ortodox am găsit aceste urme vii de legături între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodoxă în genere. În afară de Constantinopol, Sfântul Munte este plin de urmele voievozilor ortodocşi români. Am găsit urme de voievozi români la Damasc, Ierusalim, Alexandria şi chiar la Muntele Sinai - toate lăcaşurile acestea sfinte păstrează cu evlavie numele străluciţilor domnitori ai Ţărilor Române pentru marile lor binefaceri în interesul deosebit pe care l-au arătat Ortodoxiei şi pentru legăturile sfinte care s-au creat atunci şi care se continuă neîntrerupt..."

Se ştie că românii au întreţinut îndelungate relaţii economice, politice, ecleziastice şi culturale cu Imperiul Bizantin. De aici, adoptarea, înainte de 1453, a unor trăsături de civilizaţie, care făceau ca cel puţin clasa conducătoare a Ţărilor Române să fie considerată solidară cu aristocraţia bizantină. Este incontestabilă apartenenţa Moldovei şi a Ţării Româneşti la acea comunitate internaţională căreia D. Obolensky i-a dat numele de Commonwealth bizantin.

Aspectul cel mai important şi cel mai profund al influenţei bizantine asupra Ţărilor Române îl constituie modelarea în formele teologiei şi a ritului bizantin a cugetării şi vieţii religioase româneşti, încadrarea românilor în Biserica creştină a Răsăritului. Legăturile religioase dintre Ţările Române şi Imperiul Bizantin au fost conjucturale, mai puţin cunoscute ca cele politice pe care le-au secondat, şi mai puţin intense decât cele comerciale.

Suntem singurii romanici care am adoptat modelul bizantin de a concepe şi de a practica creştinismul. Deşi o parte a ardelenilor au trecut în secolul al XVIII-lea la ritul unit, nu s-au putut îndepărta de ritul bizantin care devenise elementul fundamental tradiţional. Intrarea românilor în dependenţă canonică de Patriarhia constantinopolitană se va produce prin intermediul Bisericii Bulgare.

Anul 1359 - Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei

Mult timp, creştinismul românesc a oscilat între Roma şi Constantinopol, dar, la origine, el a fost unul latin şi roman.

Primul an atestat în istoria Bisericii Române este 1359, an în care autorităţile bizantine au numit un mitropolit în Ţara Românească, în scaunul episcopal de la Argeş. Mitropolia Ungrovlahiei se formase paralel cu unificarea formaţiunilor politice sud-carpatice, dar ea nu fusese recunoscută de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. După tratative cu autorităţile politice şi eclesiastice bizantine, voievodul Nicolae Alexandru, fiul şi succesorul lui Basarab I, a obţinut recunoaşterea mitropoliei. Cele două acte patriarhale, din mai 1359 - hotărârea de transfer al lui Iachintos de Vicina în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei şi o scrisoare a patriarhului Kallistos I, prin care domnului muntean i se aducea la cunoştinţă hotărârea Sinodului patriarhal - confirmă concluzia privind recunoaşterea înfiinţării mitropoliei şi nu înfiinţarea ei.

După 1390, relaţiile bizantino-muntene înregistrează o gravă deterioare, observabilă şi la nivelul raporturilor religioase. Nu se ştie motivul real care a dus la această situaţie, iar orice răspuns dat la această problemă rămâne o simplă ipoteză.

O prioritate diplomatică pentru Bizanţ

La începutul secolului al XIV-lea, se accentuează tot mai mult caracterul instabil al relaţiilor ecleziastice româno-bizantine, situaţie favorizată şi de raporturile dintre împărat şi patriarh. Un moment important al acestei perioade este reprezentat de Sinodul de la Konstantz, ţinut între anii 1414 şi 1418. Delegaţia de 19 episcopi şi laici condusă de Grigorie Ţamblac, mitropolitul Kievului, a ajuns acolo în 1418. Delegaţiile Ţărilor Române erau formate din laici, domnii fiind reprezentaţi de câte un boier. Participarea românilor la sinod arată că relaţiile interecleziastice româno-bizantine tindeau către reglementarea acestor raporturi.

Situaţia dintre Bizanţ şi Ţara Românească se va redresa către sfârşitul secolului al XIV-lea, când autorităţile bizantine au văzut în reluarea acestor raporturi o prioritate diplomatică. Noul împărat, Manuel al II-lea Paleologos (1391-1425), era pus în faţa creşterii pericolului otoman, ceea ce îi impunea declanşarea unei acţiuni politico-diplomatice externe în vederea salvării Imperiului, iar Ţara Românească se distinsese prin confruntările cu Imperiul Otoman şi s-a dovedit singurul stat sud-european capabil să stăvilească ofensiva otomană. În acest scop, mitropolitul Ieremia de Mitylene e trimis cu o misiune diplomatică pe lângă domnii munteni. Nu sunt informaţii referitoare la rezultatul misiunii mitropolitului în Ţara Românească, dar relaţiile ulterioare ne lasă să înţelegem că demersurile făcute pe lângă Mircea cel Bătrân au avut succes.

Perioadele de înţelegere alternează cu cele de tensiune, care vor fi agravate de ostilitatea făţişă a curţii imperiale la adresa domnului muntean. De altfel, autorităţile bizantine au acordat adăpost unui pretendent la tronul Ţării Româneşti, atitudine prin care curtea imperială inaugura oficial politica sa de amestec direct în problemele politice interne ale Ţării Româneşti.

Relaţiile bizantino-muntene au urmat în secolul al XV-lea o evoluţie sinuoasă, în funcţie de interesele de moment ale celor două state. Referitor la deceniile 4-6 ale secolului al XVI-lea, nu există informaţii directe referitoare la relaţiile politice bizantino-muntene, această lacună durând până la căderea Constantinopolului, în 1453. Informaţiile indirecte care există ne conduc la opinia că deşi nu au excelat, relaţiile s-au menţinut bune, chiar dacă la un nivel mai scăzut decât în epoca anterioară.

Relaţiile Patriarhiei Ecumenice cu Moldova

În privinţa relaţiilor dintre Moldova şi Imperiul Bizantin, ambele părţi au fost direct interesate de stabilirea unor relaţii politice şi nu numai: Bizanţul vedea în Moldova un nou stat ortodox inclus în oikoumen şi un stat cu un rol important la Dunărea Inferioară şi la Marea Neagră, iar Moldova urmărea consacrarea statutului său în planul relaţiilor internaţionale. Recunoaşterea ecleziastică acordată Mitropoliei Moldovei reprezenta implicit o consacrare politică şi o confirmare a statutului de stat independent al Moldovei în relaţiile internaţionale, poziţie menţinută de autorităţile bizantine, chiar şi în momentele de maximă tensiune în relaţiile cu Moldova. Atitudinea curţii imperiale şi-a găsit expresia, în primul rând, în titlul de „mare voievod şi singur stăpânitor al Rusovlahiei“ recunoscut la sfârşitul secolului al XIV-lea domnilor Moldovei.

Începuturile organizării Bisericii Moldovei şi relaţiile sale cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului sunt destul de obscure şi controversate din cauza absenţei surselor sau a inconştienţei lor, precum şi din cauza faptului că informaţiile existente au fost preluate eronat de istoriografia moldovenească din secolele XVI-XVIII.

Relaţiile politice bizantino-moldovene au fost bune în prima perioadă a existenţei lor, cu toate că autorităţile moldovene nu au acceptat arhierei greci la conducerea Bisericii. Această problemă pusă de alegerea mitropolitului Moldovei a dus la deteriorarea relaţiilor politice după 1391-1392.

Constantinopolul nu-l recunoştea pe Iosif Muşat ca mitropolit al Moldovei, iar autorităţile locale nu-i primeau în ţară pe arhiereii greci numiţi de Patriarhie. Cu această schimbare de atitudine a autorităţilor de la Constantinopol faţă de Biserica Moldovei, relaţiile bizantino-moldave intrau într-o perioadă de criză ce avea să dureze până în 1401.

Recunoaşterea Mitropoliei Moldovei

Deşi traversau o perioadă de criză, relaţiile politice dintre cele două teritorii s-au menţinut în permanenţă. Un element pozitiv al relaţiilor bizantino-moldovene ce a contribuit la normalizarea lor a fost atitudinea adoptată de autorităţile de la Constantinopol faţă de statul suveran al Moldovei.

Alături de cedările repetate la care au recurs autorităţile de la Bizanţ, nu au contestat şi nu au revenit nici un moment asupra recunoaşterii statutului de domni de sine stătători acordat voievozilor Moldovei, dimpotrivă, l-au subliniat şi afirmat în repetate rânduri.

Relaţiile bizantino-moldovene se vor normaliza în timpul lui Alexandru cel Bun, care în urma unei intense acţiuni diplomatice reuşeşte să determine Patriarhia Ecumenică să recunoască Mitropolia Moldovei, iar în fruntea ei pe mitropolitul Iosif.

Apropierea dintre Ţările Române şi Bizanţ, după 1401, nu era o situaţie întâmplătoare, ci o formă de exprimare a solidarităţii în faţa pericolului expansiunii otomane care ameninţa sud-estul european. Actul înfiinţării Mitropoliei Moldovei poate fi considerat o consecinţă a evenimentelor tulburi de la sfârşitul secolului al-XIV-lea. Cel mai adesea, colaborarea religioasă româno-bizantină a fost echivalentă cu lupta împotriva pericolului comun - cel otoman.

Formarea celor două mitropolii a reprezentat un succes pentru Patriarhia Ecumenică care, în perioada când Imperiul se îndrepta spre dezastrul final, reuşise să-şi stăvilească autoritatea către Dunărea de Jos şi graniţele de sud ale Poloniei.

Românii, având două Biserici aflate sub jurisdicţia Constantinopolului, au câştigat un statut internaţional comparabil cu cel al vecinilor din Europa de Răsărit. Şerban Papacostea a demonstrat că aceste evenimente dovedesc o dată în plus că românii fac din ideea bizantină un instrument pentru atingerea propriilor ţeluri, dar marchează şi opţiunea pentru ortodocşi: bizantinism.

Relaţiile cu Biserica orientală au atins apogeul în secolul al XVI-lea. Prosperitatea şi stabilitatea din Ţara Românească i-au permis domnului să susţină întreaga Biserică Ortodoxă.

Neagoe Basarab a făcut din Curtea de Argeş un pol al Ortodoxiei Orientale şi a miluit majoritatea bisericilor şi mănăstirilor.

Domnitorul Vasile Lupu - Ocrotitor al Patriarhiei Ecumenice

În Moldova, Domnitorul Vasile Lupu va prelua rolul de apărător al Ortodoxiei; el nu se va mulţumi doar să reia legăturile cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, ci va exercita o adevărată tutelă asupra Patriarhiei şi a Bisericii Orientale.

Între 15 septembrie şi 27 octombrie 1642, la Iaşi s-a desfăşurat Sinodul Ecumenic, din iniţiativa şi cu cheltuiala lui Vasile Lupu. Menirea Sinodului era să discute şi să aprobe Mărturisirea Ortodoxă, opera dogmatică de căpetenie a mitropolitului de Kiev, Halici şi Rusia Roşie, Petru Movilă.

Acest catehism ortodox fusese aprobat în 1640 de Sinodul de la Kiev, dar autorul ei şi Sinodul rutean au hotărât să ceară şi părerea Patriarhului de Constantinopol.

Domnul Moldovei s-a amestecat în disputele dogmatice, înclinând spre părerea teologilor greci, iar la 11 martie 1643, patriarhul Partenie aprobă traducerea greacă a „Mărturisirii Ortodoxe“.

Domnitorul Vasile Lupu s-a dovedit a fi un adevărat ocrotitor al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, el ajutându-l pe patriarhul Partenie I, trimiţându-i suma de 2,5 milioane de aspri.

A dat această sumă, văzând situaţia dificilă a Patriahiei din Constantinopol care era înglodată în datorii faţă de Poartă şi era tulburată de intrigi şi rivalităţi apărute după înlăturarea lui Chiril Lucaris, influenţat de calvinism şi ucis de turci în 1638. A condiţionat această donaţie de punere a activităţii materiale a Patriarhiei sub controlul a 3-4 mitropoliţi, epitropi desemnaţi de către Sinod.

După ce, vreme de 6 luni, Patriarhia trebuia lăsată în grija spre „îndreptare“; se interzicea acesteia să recurgă la alte datorii şi să ia impozit abuziv de la clerul eparhial. Pentru el şi neamurile sale, Domnitorul Vasile Lupu cerea doar pomenirea în cadrul slujbelor religioase.

Salvarea independenţei şi a fiinţei naţionale

Condiţiile domnului Moldovei au fost acceptate şi, drept recunoştinţă, Marele Sinod a aprobat trimiterea moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva cea nouă la Iaşi, pentru care Vasile Lupu a plătit 200-300 de mii de piaştri la Patriarhie şi 68 de aspri şi 4 poveri (de aspri) turcilor pentru aprobare.

Odată statornicit, patronajul său asupra marii Biserici a fost recunoscut şi în anii următori, ajungându-se la aspecte majore, precum îndepărtarea din funcţie a patriarhilor Partenie I şi Partenie al II-lea, numirea lui Ioanichie al II-lea, Anastasie al III-lea, Partelaros, care a stat un timp în Moldova, şi Paisie I.

S-a ajuns până acolo, încât, după depunerea lui Partenie I, Vasile Lupu ar fi dorit alegerea ca patriarh de Constantinopol a mitropolitului său, Varlaam.

Nu este de mirare că domnul Moldovei era socotit „locţiitor şi asemănător“ al împăraţilor bizantini, „fala romeilor“, „sprijin unic, unică glorie şi bucurie a neamului grecesc lipsit de împărat“, aprecieri care arătau poziţia privilegiată a lui Vasile Lupu faţă de Biserica de la Constantinopol, chiar dacă asta costa Moldova sume imense, niciodată recuperate.

În plus, a mediat, în jurul anului 1649, şi legăturile politice între Patriarhia de Constantinopol şi ţarul moscovit al „celei de-a treia Rome“, Alexei Mihailovici.

Nu trebuie uitat că acest patronaj incontestabil şi prestigios al lui Vasile Lupu asupra Ortodoxiei răsăritene s-a făcut din resursele Moldovei şi nu a avut ca imbold sprijinirea unei rezistenţe antiotomane prin credinţă, ci o ambiţie „împărătească“ pe care beneficiarii greci s-au străduit mereu să o măgulească.

Aderarea românilor la bizantinism şi încadrarea în ordinea ierarhică bizantină bisericească şi politică a avut drept scop principal salvarea independenţei şi a fiinţei naţionale. Integrarea Bisericii Române în ierarhia bizantină era şi o reacţie la încercarea de catolicizare, iniţiată de către maghiari, catolicizare ce ar fi reprezentat pentru români decăderea din drepturile politice, iar, pentru cei de peste munţi, deznaţionalizare.

 

Dr. Stelian Gomboș

steliangombos.wordpress.com

ACTUALITATEA religioasă
Noi hotarari ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

În zilele de luni și marți, 29-30 septembrie 2025, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Sinod a adoptat o serie de hotărâri referitoare la activitatea pastorală și misionară dintre care enumerăm următoarele:

• A luat la cunoștință despre stadiul pregătirilor pentru sfințirea picturii Catedralei Naționale, care va avea loc în ziua de duminică, 26 octombrie 2025.
• A aprobat înscrierea în Calendarul bisericesc a Sfântului Cuvios Dionisie Vatopedinul de la Colciu (11 mai) și a Sfântului Cuvios Petroniu de la Prodromu (24 februarie), precum și icoanele și textele liturgice pentru cinstirea lor.
• A aprobat înscrierea în Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române a Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici, Episcop al Ohridei și Jicei (18 martie), precum și icoana și textele liturgice pentru cinstirea lui.
• A aprobat instituirea și înscrierea în Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române a următoarelor sărbători: Cinstirea Icoanei Maicii Domnului de la Craiova (30 august) și Cinstirea Icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Dintr-un Lemn (21 iulie), precum și textele liturgice pentru cinstirea lor.
• A luat act de situația actuală a redactării textelor liturgice și a pictării icoanelor celor 16 femei cu viață sfântă (mucenițe, monahii, soții de domnitori, mame de sfinți și mărturisitoare), care au fost canonizate în ședința sinodală din 1-2 iulie 2025 și a aprobat icoanele realizate pentru cinstirea: Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu (16 august), Sfintei Cuvioase Filofteia de la Pasărea (12 aprilie), Sfintei Cuvioase Mucenițe Evloghia de la Samurcășești (19 decembrie), Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea (5 iunie), Sfintei Cuvioase Platonida de la Argeș (26 septembrie), Sfintei Anastasia Șaguna (1 decembrie), Sfintei Cuvioase Matrona de la Hurezi (5 mai) și Sfintei Cuvioase Antonina de la Tismana (23 decembrie).
• A aprobat proiectele de texte liturgice pentru Slujba și Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Corneliu Sutașul (13 septembrie) și Slujba Sfântului Sfințit Mucenic Ciprian, Episcopul Cartaginei (13 septembrie).
• A luat act de reglementările legislative referitoare la situația monahilor care nu realizează venituri și de consecințele directe ale acestora și a aprobat ca toate Centrele eparhiale să le achite din fonduri proprii.
• A aprobat Statutul pentru organizarea și funcționarea Episcopiei Ortodoxe Române a Irlandei și Islandei.
• A luat act de numirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Meiu în funcția de Reprezentant al Patriarhiei Române în Țara Sfântă și Superior al Așezămintelor Românești de la Ierusalim, Ierihon și Iordan.

 Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Sfintirea Catedralei Neamului - 26 octombrie 2025 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

STIRI INTERNE - Octombrie 2025

STIRI EXTERNE - Octombrie 2025


ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Praznuirea Sfantului Mucenic Dimitrie in mireasma sfintirii Catedralei Nationale - Pr. Conf. Dr. Jan Nicolae

 

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiți unul pe altul. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că M-a urât pe Mine mai înainte de voi. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel Care M-a trimis. Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăște pe Mine urăște și pe Tatăl Meu. Dacă nu aș fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au și văzut și M-au urât, și pe Mine, și pe Tatăl Meu. Dar aceasta s-a făcut ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: «M-au urât pe nedrept». Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Și voi mărturisiți, pentru că de la început sunteți cu Mine. Acestea vi le-am spus ca să nu vă poticniți în credința voastră. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când oricine vă va ucide pe voi va crede că aduce slujire lui Dumnezeu.

Sensul eclesial al martiriului. În acest an liturgic avem ocazia unică de a-l sărbători pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir în mireasma sfinţirii Catedralei Patriarhale, sfântul fiind astfel o matcă și o sinteză martirică a unui neam îmbisericit pe temelia mucenicilor mai vechi și mai noi, de la perioada paleo­creștină la neomartirii din turco­crație și până la martirii temni­țelor comuniste. De la Evanghelie la actele martirice, de la Hristos Martirul și până la rodirea bogată a martiriului Său în decursul istoriei, descoperim un sens eclesial al martiriului pe care-l regăsim mereu când are loc sfințirea unei biserici așezând în antimis și în piciorul mesei altarului oseminte de mucenici. Mai mult decât atât, jertfa martirilor s-a prelungit în istorie în martirologiile moderne legate de modul în care eroii și soldații creștini din războiul de independență și din cele două războaie mondiale ale secolului XX s-au așezat prin moartea lor la temelia națiunii. De aici și titulatura catedralei ca simbol de demnitate creștină națională, ideal al generațiilor ce au dorit o ctitorie care să întruchipeze arhitectural și iconic credința și aspirațiile unui popor de certă și nesmintită vocație creștină. Sfințirea noii Catedrale Patriarhale în anul Centenarului Patriarhiei Române va rămâne marcată de canonizarea celor 16 sfinți și a celor 16 sfinte ca ilustrare a rodirii martirice a Bisericii din aceste locuri în primul rând în timpul regimului comunist. Odată cu sfințirea catedralei se isprăvește un proces început după anul 1989 de creare a unui cadru patrimonial potrivit pentru exprimarea liturgică și culturală a Bisericii după căderea comunismului, dar și de recuperare memorială a martirilor și mărturisitorilor credinței, adevăratele modele și repere morale, împreună cu duhovnicii curajoși prin care această credință a lucrat și a modelat poporul lui Dumnezeu din acest loc. În acest sens, unul dintre reperele importante a fost lucrarea duhovnicească și teologică a părintelui profesor Dumitru Stăniloae, purtător al numelui de botez moș­tenit de la Sfântul Dimitrie și uns de acesta cu mirul teologiei. Arcul de timp de la Sfântul Dimitrie Miroforul la Sfântul Dumitru Teologul este condensat simbolic în arcul de boltă și programul iconografic al catedralei celei noi, bogat în tâlcuri și frumuseți.

Există familii de sfinți care derivă de la numele unui sfânt din perioada paleocreștină. Așa cum avem de la Sfântul Ioan Botezătorul grupul Sântioanilor în ideea milostivirii Domnului, revărsării milei dumnezeiești prin sfinții care au purtat același nume semnificativ în diferite momente istorice, cu harisme potrivite și necesare Bisericii, tot așa avem un minunat grup de sfinți care-și moștenesc numele de la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Pe omoforul Patriarhului Daniel, purtat cu ocazia proclamării Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae la Mănăstirea Cernica, în ziua de 4 octombrie 2025, dar și la sfințirea raclei acestuia, erau brodate chipurile Sfântului Mucenic Dimitrie și cel al Cuviosului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, iar în icoana engolpionului, ­chipul Părintelui Dumitru ­Stăniloae.

În chip minunat și iconic avem suita de Sfinți Dimitrie formată dintr-un martir paleo­creștin, un cuvios medieval și un teolog modern în care putem vedea concret nu doar imaginea unui patronaj emblematic, ci modul cum a rodit martiriul în Biserică de-a lungul veacurilor, de la sămânța sângelui la osteneala ascetică a călugărului și înțelepciunea mărturisitoare, truda filocalică a teologului, moduri de biruință a păgânătății și a asprimii vieții petrecute sub teroarea istoriei. Cultul Sfântului Mucenic Dimitrie, patronul spiritual al Tesalonicului, a trecut și s-a amplificat din secolul al IV-lea, de la biserica ridicată pe mormântul sfântului, de la veșmântul, inelul și moaștele sfântului mirofor/mirovlit, de la slujba și imnografia dedicată marelui mucenic, împodobind gloria acestui centru al culturii bizantine (sec. VII-XIV), trecută apoi în rândul popoarelor slave și la români, în calitate de moștenitori ai Bizanțului.

Textele hagiografice îl înfă­țișează pe Sfântul Dimitrie ca pe un tânăr soldat roman creștin, plin de frumusețe și virtute, propovăduitor al Evangheliei prin curaj mărturisitor, care a fost arestat, întemniţat și martirizat în timpul unei vizite a împăratului Galeriu la Tesalonic, în primul deceniu al secolului al IV-lea. Trupul Sfântului Dimitrie a fost luat de către creștini și l-au îngropat cu evlavie. Cultul local al Sfântului Dimitrie s-a dezvoltat rapid, iar de la jumătatea acestui secol, sfântul era cinstit ca ocrotitor al Tesalonicului. În timpul domniei Sfântului Constantin (306-337) a fost construită o biserică deasupra mormântului său. O sută de ani mai târziu, în timpul construcției unei noi biserici pe vechiul loc, au fost descoperite sfintele sale moaște, iar din secolul al VII-lea apar mărturii legate de mirul care se scurge din racla sfântului. În scrierile bizantine, bisericești şi laice, este adesea numit, simplu, „Myrovlytos” sau „Myrovlytes”, adică Izvorâtorul de Mir. Ca sfânt militar, Dimitrie era ocrotitorul cel mai potrivit pentru Tesalonic în vremurile dificile cu care se confrunta orașul, începând cu secolul al VI-lea. Numeroase mărturii grăiesc despre modul în care sfântul a salvat orașul de avari și slavi, care ocupaseră restul Balcanilor, în timpul secolului al VII-lea. Începând cu acest secol, Sfântul Dimitrie era deja un sfânt militar foarte cunoscut, atât în Imperiul Bizantin, cât şi în rândul slavilor așezați în peninsula tesaliană. Cultul Sfântului Dimitrie a fost răspândit în rândul slavilor de către Sfinții Chiril şi Metodie, precum și de succesorul lor, Clement de Ohrida. Imaginea sa de conformare martirică cu Hristos prin împungerea coastei sale de către soldați devine emblematică pentru sfântul izvorâtor de mir, ca unul care urmează martiriul lui Hristos și devine el însuși atlet în arena credinței și inspirator al martirilor Nestor și Lup și antrenor al martirilor, școală a martirilor. Sfântul Grigorie Palama, Mitropolitul Tesalonicului în veacul al XIV-lea, teolog al luminii necreate și apărător al isihaștilor, spunea despre Sfântul Dimitrie că înfrumusețează orașul și țara prin mireasma prezenței sale ocrotitoare și lucrătoare și că în martiriul său se află un har profetic ce va inspira mai târziu mărturisitorii și teologii. În calitate de sfânt înmiresmat, reper duhovnicesc al zilei în care se sfințește minunata podoabă a noii Catedrale a Patriarhiei Române, îl vedem, împreună cu Sfântul Grigorie Palama și cu Sfântul Dumitru Stăniloae și cu ceilalți sfinți canonizați în acest an, ca pe o recapitulare a martirilor neamului creștin, crescuți din mireasma sfințeniei lui Hristos Domnul, Martirul martirilor. Acești sfinți înfrumusețează țara prin chipurile lor luminoase din norul de martori înfățișați în podoaba minunată a unei catedrale visate de acest popor martiric care astăzi petrece cu bucurie mare în chilia de tămâie a comuniunii sfinților mucenici din toate veacurile.

Ziarul Lumina

Sfânta Tradiţie şi ereziile
Yoga nu este o practica neutra

INTERVIU

Părinte Diacon Joseph Frangipani, care este opinia dumneavoastră asupra fenomenului așa-numitei „yoga creștină”?

– Creștinii care se angajează în astfel de practici sunt, aș spune eu, profund induși în eroare – adesea dintr-o dorință sinceră, dar naivă, de creștere spirituală. Yoga, așa cum este adesea prezentată astăzi, pare înșelător de simplă. Oferă rezultate rapide și tangibile: pace sufletească, flexibilitate somatică și un sentiment de liniște interioară. Dar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: Cu ce costuri duhovnicești?

În Biserica Ortodoxă, adevărata transformare vine prin nevoință, nu printr-o căutare egocentrică a unei așa-zise puteri spirituale sau a unei păci interioare autonome. Nevoința creștină este o cruce asumată, o jertfă de sine prin care patimile sunt răstignite, pentru ca Hristos să trăiască în noi. Scopul nu este simpla „purificare” de sine, ci devenirea noastră în „vase” ale harului dumnezeiesc, prin micșorarea eului propriu, ca Hristos să crească în noi.

Yoga, chiar și atunci când este „dezbrăcată” de simbolurile ei religioase evidente, nu poate fi separată de rădăcinile-i spirituale păgâne. Însăși temelia acestei practici, formulată de Patanjali în Yoga Sutra, se sprijină pe o viziune asupra lumii care este incompatibilă cu Adevărul revelat de Dumnezeu în Iisus Hristos. Așa-zisa „divinitate” în centrul acestei practici este Shiva – o ființă care nu este nici Dumnezeu, nici înger, nici om. Acest lucru ridică o serioasă și gravă problemă duhovnicească. Imaginile lui Shiva sunt omniprezente în cadrul practicilor tradiționale de yoga, și nu întâmplător: ele exprimă o anumită atmosferă spirituală care este în mod activ invocată și cultivată.

Vorbesc din proprie experiență. În perioada în care eram adâncit în practici oculte – mergând până la păcatul cumplit al sacrificiului de animale – Shiva a fost figura care m-a condus tot mai adânc în acel întuneric. Nu urmăream răul în mod conștient; căutam puterea, căutam o formă de transcendență. Însă eram înșelat. Acesta este motivul pentru care avertizez atât de ferm: Yoga nu este o practică neutră! Deschide uși, uși spirituale, dar nu către Împărăția lui Dumnezeu.

Îmi amintesc limpede cum, în acea perioadă de adânc întuneric duhovnicesc, pe când eram prins în practici oculte și jertfe necurate, a început să se manifeste în mine o compulsie interioară, o chemare greu de descris, care mă atrăgea cu putere spre India. La vremea aceea nu înțelegeam pe deplin natura acestei chemări, dar simțeam clar că o forță spirituală mă trăgea într-acolo. Mai târziu, pe măsură ce am început să aprofundez lectura tradițiilor hinduse, am început să asociez această chemare cu Munții Himalaya și cu imaginea lui Shiva. Eram din ce în ce mai convins că „drumul meu” era yoga și că India era locul unde trebuia să merg pentru a-l urma.

Nu putem desprinde yoga de originile ei religioase și spirituale.

Într-adevăr, orice încercare de a o „neutraliza” sau de a o adapta în afara contextului său esențial se dovedește o iluzie. Asemenea unui simbol precum pentagrama – pe care unii încearcă să-l „igienizeze” sau să-l redefinească – yoga rămâne ceea ce este: parte integrantă a unui sistem spiritual străin de revelația creștină. Simbolurile, indiferent dacă le înțelegem sau nu, poartă în ele o încărcătură spirituală reală. Iar participarea la asemenea practici fără discernământ duhovnicesc deschide poarta unei înșelări adânci.

Unii ar putea spune: „Dar pentagrama e doar un desen. O port ca bijuterie sau o am pe ușă – nu înseamnă nimic pentru mine.” Însă lucrurile nu stau așa. Simbolurile nu sunt inerte. Ele poartă în sine o prezență și o influență spirituală, chiar și atunci când nu sunt invocate în mod conștient. Da, prin anumite practici, puterea lor poate fi intensificată, dar chiar și în starea lor „pasivă”, ele rămân purtătoare de rezonanță duhovnicească. A te juca cu astfel de realități este ca și cum ai forma un număr de telefon fără intenția de a vorbi cu cineva, doar pentru că îți place succesiunea cifrelor. Și totuși, fără să vrei, creezi o legătură. Deschizi o linie de comunicare – chiar dacă refuzi să recunoști acest lucru. Asemenea acestor simboluri, și yoga funcționează ca o cheie către o lume spirituală care nu este neutră și nici compatibilă cu viața în Hristos.

Este de neconceput – așa cum am mai spus – să ni-l închipuim pe Părintele Efrem sau pe Părintele său duhovnicesc, Sfântul Iosif Isihastul, călătorind în India, renunțând la trezvia lor duhovnicească și practicând yoga. Un astfel de scenariu nu este de neimaginat – nu pentru că ar fi lipsiți de deschidere, ci pentru că erau plini de discernământ și pătrunși de adevărata cunoaștere duhovnicească.

Așadar, ne întrebăm cu onestitate: De ce avem nevoie de yoga? Dacă dorim mișcare fizică, echilibru sau o formă de exercițiu, tradiția ortodoxă ne oferă deja mai mult decât suficient. Putem face metanii cu smerenie, putem merge pe jos, cu bicicleta, sau chiar la pescuit — toate acestea ne pot folosi trupește și sufletește. Dar să nu ne înșelăm crezând că putem „creștina” o practică ce își trage seva dintr-o viziune spirituală fundamental străină și incompatibilă cu Evanghelia lui Hristos.

Ești preocupat de sănătatea trupului tău? De frământările lăuntrice și de anxietate? Poate că întrebarea mai potrivită ar fi: Ce te atrage, cu adevărat, către yoga? Care este motivația profundă a acestei căutări? Adesea, în spatele unei alegeri greșite se află o sete de sens, de pace, de dragoste, de echilibru – dar, uneori, lumina care ne atrage este una amăgitoare. Asemenea peștelui care vede o sclipire în apă și se apropie fără să zărească cârligul, sufletul poate fi atras de o aparență a binelui, însă sfârșește prins în mreaja înșelării.

Așa funcționează adesea amăgirea spirituală: ceva pare frumos, liniștitor, chiar nobil – dar izvorul din care vine nu este Lumina lui Hristos, ci un întuneric mascat. Și, înainte să ne dăm seama, ne aflăm prinși într-un sistem străin de duhul Bisericii, cu mintea rătăcită și inima departe de Crucea Domnului.

Dacă am trăi cu adevărat după învățătura lui Hristos, dacă am urma calea sfinților și a mărturisitorilor – precum Sfântul Iustin Popovici, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Gheorghe Calciu și alți părinți care au suferit prigoane, închisori și chinuri greu de închipuit pentru credința lor – am înțelege că în Biserică avem tot ce ne trebuie. Ei nu au căutat înțelepciune în spiritualități străine. Nu au mers în India, nici în Tibet. Nu au practicat yoga. Ci L-au căutat și L-au aflat pe Hristos – pe Hristos cel răstignit și înviat – cu toată ființa lor.

Astăzi însă, mulți nu se mai îndreaptă spre Hristos, ci spre telefoanele lor. Spre influenceri, trenduri și ideologii efemere. Primesc lecții de viață de la oameni care nu cunosc nici rugăciunea, nici smerenia. Imită, adoptă, se conformează unui mod de viață și unei gândiri care sunt străine de duhul Evangheliei. Se așază – cu trupul și cu sufletul – în posturi, nu doar fizice, ci și ideologice, care nu sunt din Hristos. Și, deși poate nu trăim astăzi persecuții de felul celor din lagăre și închisori, duhul care stă în spatele acestor rătăciri este același: duhul înșelării. Aceeași agendă, același vicleșug. Doar că acum poartă altă culoare, alt nume, alt steag. Însă sursa este aceeași: o confuzie demonică ce încearcă să rupă sufletul de adevărata Lumină, de Hristos.

Yoga ca „sinucidere metafizică”

– Cum ar putea totuși cineva care practică așa-numita „yoga creștină” să înțeleagă că este incompatibilă cu credința ortodoxă?

– În mod ideal, ar trebui să se încredințeze sfatului și discernământului unui Părinte duhovnicesc purtător de Duh, fără a fi nevoit să treacă prin călătoria amară, riscantă și uneori dezastruoasă a înșelării, care poate duce la moarte sufletească.

Un exemplu grăitor este cel al Sfântului Sofronie de la Essex. Înainte de a se întoarce cu totul la Hristos, a practicat yoga, meditația transcendentală și alte căi spirituale necreștine. Dar, mai târziu, privind cu luciditate și pocăință la cele trăite, avea să descrie yoga drept o „sinucidere metafizică”. Este o afirmație cutremurătoare, venită nu din teorie, ci dintr-o experiență trăită în adâncurile căutării și apoi depășită prin lumina Adevărului.

Dacă cineva nu are încă discernământul necesar pentru a înțelege acest lucru din proprie experiență, îl îndemn cu toată dragostea să citească viețile sfinților – nu superficial, ci cu inimă sinceră și cu dor de luminare – sau să caute sfatul unui Părinte duhovnicesc încercat, statornic în dreapta credință. Să-l întrebe cu sinceritate: Care este învățătura Bisericii Ortodoxe despre aceste practici? Care este duhul care le însuflețește în mod real?

Din păcate, mulți dintre cei de astăzi aleg să nu caute răspunsul. Poate pentru că se tem de ceea ce ar putea auzi, poate pentru că nu vor să renunțe la anumite convingeri sau pur și simplu, pentru că au devenit insensibili la realitățile duhovnicești. Și totuși, adevărul rămâne: Tradiția ortodoxă ne oferă o înțelegere limpede și adâncă a ceea ce ne atrage spre Hristos și, totodată, a ceea ce ne poate depărta de El, chiar dacă la suprafață pare inofensiv sau „neutru”.

S-ar putea foarte bine să înțelegi acest lucru prin experiență personală. Dacă ai o rânduială de rugăciune, iar dacă nu, este foarte recomandat să stabilești una și să o urmezi cu fidelitate. Astfel, vei începe să capeți sensibilitate spirituală. Să presupunem că faci semnul Crucii cu evlavie, te închini în fața sfintelor icoane, citești cu atenție Evangheliile, participi regulat la Sfânta Liturghie și te străduiești să rămâi înrădăcinat în viața Bisericii. Imaginează-ți acum că tocmai ai ieșit din biserică, purtând în suflet pacea și harul Sfintei Liturghii, și apoi intri într-un studio de yoga, într-un așa-zis ashram, sau chiar te așezi acasă în posturi de yoga. Poți simți ruptura? Poți simți nepotrivirea?

Dacă ești cu adevărat conectat la Tradiția Bisericii, dacă ai o viață liturgică, te spovedești regulat, primești îndrumare duhovnicească, cu siguranță. Pentru că o astfel de conștiință ar trebui să ocolească contradicția lăuntrică. Ar trebui să tămăduiască disonanța dintre spiritul nevoinței ortodoxe, care caută să se golească de sine pentru a-L primi pe Hristos, și spiritualitatea egocentrică, impersonală, a practicii yoga.

De aceea, toate acestea presupun ceva fundamental: un duhovnic, pe cineva înrădăcinat în Tradiție, al cărui discernământ ne poate ajuta să navigăm printre aceste confuzii. Fără o astfel de îndrumare, suntem lăsați în seama propriilor impresii, care sunt adesea modelate mai mult de cultura noastră decât de mintea lui Hristos.

De aceea suntem învățați să cercetăm duhurile Cf. 1 Ioan 4:1. Nu suntem chemați să acceptăm orbește tot ceea ce vedem sau auzim. În schimb, suntem chemați să ne întoarcem încontinuu la Tradiția care ne-a fost transmisă de Sfinții Părinți, o Tradiție păstrată prin suferință, rugăciune și har divin. Așadar, cercetați duhurile, fiți vigilenți. Și căutați-i pe cei care întruchipează și păzesc această moștenire a Bisericii, nu pe cei care o diluează în numele confortului, noutății sau tendințelor spirituale populare.

Voi, românii, să nu-i uitați pe cei care au vărsat atâta sânge pentru a păstra credința ortodoxă, făcând din țara voastră un far așezat pe stânca Adevărului! Să nu-i uitați pe cei care au fost torturați, închiși și martirizați, de cei care au îndurat suferințe de nedescris pentru a rămâne credincioși lui Hristos și Bisericii Sale. Și acum, în confortul și uitarea noastră, îndrăznim să întoarcem spatele acestei moșteniri, îndepărtându-ne de credința pentru care ei au murit?

 

Interviu realizat de Tatiana Petrache pentru Revista Familia Ortodoxă

Predici. Cateheze. Pastoraţie
Cuvantul rostit de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu in Catedrala Naționala


ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Cuvantul duhovnicului - suferinta pentru Hristos

– Într-adevăr, Dumnezeu m-a binecuvântat să întâlnesc mulți sfinți de-a lungul vieții, încă din copilărie. Părinții mei au fost oameni binecuvântați. Cel mai important Părinte duhovnicesc al meu a fost Sfântul Calinic, Mitropolitul Edesei din Grecia, care mi-a transmis harul preoției și am ucenicit în preajma lui în episcopie până la adormirea sa cu pace întru Domnul. De asemenea, cu binecuvântarea lui, am avut o comunicare duhovnicească cu Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Efrem Katunakiotul, Sfântul Sofronie Athonitul de la Essex, precum și cu alți Părinți Aghioriți.

Așa cum atunci când cineva intră într-o parfumerie, hainele lui se îmbibă de mireasma acelui loc, tot la fel și sfântul transmite harul lui Dumnezeu pe care îl poartă în el; înrâurește oamenii prin tradiția în care trăiește, prin modul de viață pe care îl inspiră. Atunci când un om este renăscut duhovnicește prin harul lui Dumnezeu, el transmite această viață reînnoită și celor care se apropie de el; devine un model de viață bisericească.

„Televiziunea noastră duhovnicească”

– Hristos ne îndeamnă: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt.” 1 Petru 1:16 Este posibil ca acest cuvânt să se împlinească în zilele noastre?

– Cu siguranță este posibil să se împlinească, deoarece cuvântul lui Hristos are o lucrare dumnezeiască foarte puternică. Hristos nu ne-a spus ceva care să fie cu neputință de împlinit. Acest lucru se adeverește prin sfinții care ies la lumină în fiecare epocă, chiar și în vremuri grele, cum este epoca noastră.

În ultima vreme, atât în Grecia, cât și în România, au fost canonizați noi sfinți, provenind din toate clasele sociale. Desigur, acest lucru nu înseamnă că doar cei care au fost canonizați sunt sfinți, deoarece cu toții am cunoscut oameni care L-au iubit pe Dumnezeu și pe aproapele lor cu jertfelnicie, care au păzit poruncile lui Hristos în viața lor, oriunde au trăit – în familie, singuri sau împreună cu alții, în spitale, în închisori etc. Pretutindeni Își are Dumnezeu oamenii Săi, care de multe ori sunt necunoscuți sau trecuți cu vederea de către noi, pentru că noi nu avem criteriile pentru a-i recunoaște.

Părerea că nu mai este posibil ca cineva să devină sfânt în zilele noastre vine de la diavolul, care calomniază viața în Hristos. Această concepție este și consecința faptului că am neglijat calea sfințeniei, care este pocăința – metoda curățirii, a luminării și a îndumnezeirii. Sfântul Simeon Noul Teolog consideră această concepție erezie.

Oricum, în nicio știință sau artă omul nu poate înainta și nu poate învăța tainele acesteia dacă nu urmează metoda potrivită. Același lucru se întâmplă și cu sfințenia. Toți sfinții au trecut prin curățire, luminare și au ajuns la îndumnezeire! De aceea trebuie să învățăm această metodă a sfințeniei, iar Părinții duhovnicești au menirea să-i învețe pe oameni această metodă. Această lucrare de predare a metodei sfințirii este cel mai important lucru pe care Biserica trebuie să-l facă în vremurile noastre.

– Sfinții au îndurat necazuri, lipsuri și strâmtorări. Cum să acceptăm durerea în viața noastră?

– Sfinții L-au dorit pe Hristos și au avut o mare sete de a se uni cu El, însă trăind într-o societate aflată departede Dumnezeu, s-au confruntat cu multe piedici și au trecut prin suferințe, prigoniri, au fost disprețuiți de către oameni. Cine citește viețile Proorocilor, ale Apostolilor și ale Sfinților din orice epocă, va constata acest lucru. Este exact ce spune Apostolul Pavel în capitolul al unsprezecelea din Epistola sa către Evrei.

O mare problemă a creștinilor din zilele noastre este că citesc tot felul de cărți, folosesc internetul, urmăresc site-uri care descriu starea de decădere și de îndepărtare de Dumnezeu, dar nu citesc Sfânta Scriptură și viețile sfinților, care reprezintă „televiziunea noastră duhovnicească” și „site-urile noastre duhovnicești”. De altfel, „viețile sfinților” sunt adevărata istorie a Bisericii.

Astfel, când citim în viețile sfinților cât de mult L-au iubit pe Dumnezeu, dobândim curaj și trecem mai ușor peste propria noastră durere. Când iubești cu adevărat pe cineva – chiar și la nivel omenesc – nu mai iei în calcul sacrificiile. Omul de știință sau cercetătorul îndură orice greutate pentru a descoperi un secret al creației. Femeia, atunci când dorește să devină mamă, știe că va trece prin greutățile sarcinii, că în acea perioadă întregul ei organism se va transforma, știe că va trece prin durerile nașterii, prin perioada alăptării, dar își asumă totul din dragoste pentru copil, din dragoste pentru viață.

Așa se întâmplă și cu sfinții, la un alt nivel. Problema noastră este că ne place confortul, lumea simțurilor, viața patimilor, fericirea materială, care aduc cu ele un alt fel de durere, mai greu de purtat decât durerea dragostei pentru Hristos. Suferința pentru Hristos este plină de dragoste și sănătate duhovnicească, în timp ce durerea lumească este plină de boală.

„Ispita victimizării”

– Ce putem face atunci când ispitele sunt foarte puternice și ni se pare că nu le mai putem face față?

– Cred că ne place să ne victimizăm, adică să spunem că vremurile în care trăim sunt grele, că ispitele sunt multe, că suferim mai mult decât oamenii altor epoci – și de obicei facem asta pentru a ne îndreptăți pe noi înșine. Aceasta se numește „ispita victimizării”: tendința de a spune că toți ceilalți sunt de vină, mai puțin noi înșine.

Dacă însă comparăm epoca noastră cu epoca primilor creștini, cu viața creștinilor din timpul persecuțiilor, sau chiar cu viața creștinilor care trăiesc astăzi în condiții de război – de exemplu a ortodocșilor din Siria, care zilnic se confruntă cu moartea, cu boala, cu foamea, cu martiriul, cu pierderea locului de muncă din pricina credinței lor în Hristos – atunci vom vedea că noi nu suferim chiar atât de mult, ci că ne aflăm chiar într-o situație bună.

În orice caz, atunci când simțim că avem multe ispite, trebuie să ne îndreptăm către Dumnezeu, prin rugăciune și credință, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și către Sfinții Bisericii noastre. Trebuie să citim zilnic minunații psalmi ai lui David, viețile sfinților noștri și să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima. Cine iubește, jertfește totul și nu mai simte greutățile și încercările.

– Vă rog să ne dați câteva exemple de oameni simpli care și-au purtat cu bucurie crucea încercărilor.

– De-a lungul întregii mele slujiri pastorale am cunoscut oameni binecuvântați, care au înfruntat încercările lor cu bucurie și credință în Dumnezeu.

În cazul lui am fost uimit de cum un om răzvrătit, dur, devine sfânt, cum o închisoare de maximă securitate din America, timp de 38 de ani, se preschimbă într-un schit de pustnic aghiorit, cum un condamnat la moarte se pregătește să-L întâlnească pe Hristos, cum un „deşeu al societății”, un „monstru”, așa cum era numit, s-a transformat într-un miel al lui Hristos.

Am publicat în limba greacă această corespondență pe care am purtat-o cu el, aproximativ 60 de scrisori, în care se văd minunile pe care le face Dumnezeu cu cei care voiesc să-L cunoască pe El. Absolut nimeni nu se poate scuza că nu-și poate trăi creștinește viața.

Suntem nevrednici de sfinții și eroii noștri

– Citim despre martirii care și-au dat viața cu bucurie pentru Hristos. În istoria seculară întâlnim eroi care s-au jertfit pentru un ideal. De ce noi, creștinii de astăzi, părem că nu avem același curaj și același duh de jertfă? Și cum putem să-l dobândim?

– Spunem că suntem urmașii sfinților și ai eroilor, dar, din păcate, suntem nevrednici de ei. Trăim în Biserica Ortodoxă, care a dat lumii milioane de martiri, nevoitori, sfinți din rândul mirenilor, și totuși trăim într-o mare sărăcie duhovnicească. Suntem ca niște vagabonzi care s-au aciuiat în palatele în care cândva locuiau regi și prinți, dar fără a deprinde modul lor de viață. Sub multe aspecte, suntem jalnici.

Cred că noi, clericii și creștinii de astăzi, chiar și monahii, avem o moștenire bogată și măreață și nu numai că o disprețuim, ci adesea o ignorăm sau o deformăm. În ultima vreme, văzând ce se transmite prin site-uri și, în general, prin internet, mă preocupă faptul că nu trăim Evanghelia propovăduită de Hristos și de Apostoli, ci trăim și predicăm o altă Evanghelie, a noastră. Se întâmplă ceea ce scrie Apostolul Pavel către creștinii din Galatia: „Mă mir că așa de repede vă abateți de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie” Galateni 1:6.

Evanghelia lui Hristos este o evanghelie a pocăinței, a nevoinței, a luptei împotriva diavolului. Noi urmăm „o altă evanghelie” – evanghelia fericirii lumești, a plăcerii, a iubirii de sine și a egoismului. Pretutindeni, chiar și între creștini, domină viziunea lui Epicur asupra vieții, ceea ce anticii numeau „tetrafarmacos” (gr. τετραφάρμακος, „cele patru medicamente”), care recomandă: „Nu vă temeți de Dumnezeu! Nu vă temeți de moarte, căci sufletul nu mai există după aceea! Nu vă îngrijorați, pentru că binele este ușor de dobândit! Nu vă temeți, pentru răul este ușor de îndurat!”. Este exact ceea ce a spus, atât de expresiv, Apostolul Pavel: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri” 1 Corinteni 15:32. Așa trăiesc cei mai mulți creștini în vremea noastră.

Trebuie ca noi, creștinii ortodocși, să învățăm care este baza vieții creștine, anume curățirea (eliberarea de plăcere și durere), luminarea (eliberarea de uitarea și necunoașterea lui Dumnezeu) și îndumnezeirea (depășirea închipuirii), potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul. Aceasta este metoda duhovnicească a tămăduirii omului, care se rezumă la  lucrarea practică (curățirea) și la lucrarea de contemplație (luminarea și vederea lui Dumnezeu)  Trebuie să înțelegem că Biserica este un spital duhovnicesc care îl tămăduiește pe om.

Suntem niște cerșetori care Îi cer lui Dumnezeu lucruri mărunte

– Putem vorbi despre martiriu fără o jertfire propriu-zisă a vieții?

– Citind viețile sfinților, vedem clar că mărturisirea este legată de martiriu, de jertfă. O mărturisire pentru Hristos fără sacrificii și martiriu este lipsită de viață, lipsită de consistență. Iar un martiriu fără adevărata mărturisire ortodoxă nu are valoare, pentru că și un eretic poate îndura martiriul, dar dacă nu are mărturisirea adevărată, nu înseamnă că se mântuiește prin aceasta.

Aceasta înseamnă că în viața noastră trebuie să unim în fiecare zi mărturisirea cu jertfa pentru Hristos. Și acest lucru trebuie făcut în Biserică, având cuget bisericesc, într-un mod teologic curat, fără improvizații.

– Părintele Arsenie Papacioc, un Sfânt Părinte al țării noastre, spunea: „Dumnezeu nu dă daruri cerșetorilor. Le dă eroilor. Tu ești un erou răscumpărat de Hristos.” Ce să înțelegem din acest cuvânt și cum putem deveni eroi în viața creștină?

– Părintele Arsenie Papacioc exprimă în acest cuvânt întreaga teologie ortodoxă despre care vorbim în acest interviu. Cei mai mulți dintre noi ne asemănăm cu niște cerșetori care Îl roagă necontenit pe Dumnezeu să le dea sănătate, bani, slavă lumească etc. Adică ne asemănăm cu cerșetorii care stau în afara Bisericii și cer ajutor material pentru a-și rezolva o problemă punctuală. Nu putem nega că, la un nivel mai de jos al vieții duhovnicești, acest lucru se întâmplă. Însă temelia este cu totul alta: trebuie să depășim acest nivel al vieții cotidiene și să privim viața bisericească într-un mod diferit.

Dumnezeu ne-a creat după chipul Său, ca să ajungem la asemănare, la îndumnezeire, să-L cunoaștem. Am văzut undeva un avion vechi, căruia i se stricase motorul, și a fost transformat într-o cafenea. Dar avionul a fost construit ca să zboare pe cer, nu ca să devină cafenea.

Din păcate, am transformat marele scop al vieții noastre – de a ajunge de la după chip la după asemănare, la îndumnezeire – în alergarea după stări de plăcere ale acestei lumi. Suntem niște cerșetori care Îi cerem lui Dumnezeu lucruri mici, și nu eroi, luptători, ostași, „cei ce iau cu sila Împărăția lui Dumnezeu”.

Sfântul Sofronie de la Essex, Athonitul, spunea că atunci când a ajuns în Sfântul Munte, primul său Părinte duhovnicesc i-a zis cum să se roage: „Să nu te adresezi lui Dumnezeu cu cereri mici, ci de la un Dumnezeu mare să ceri numai lucruri mari.”

Scopul vieții noastre este înalt: să devenim sfinți. Nu putem să-I cerem lucruri mici unui Dumnezeu mare. Cineva ar putea spune că acest lucru este greu. Însă „cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” Luca 18:27. Suntem creați pentru cele mari și veșnice și nu trebuie să ne lăsăm acaparați de cele mărunte și trecătoare. Suntem vulturi ai Duhului, meniți să zburăm pe cer, nu viermi care să ne târâm pe pământ. Suntem „ființe teologice” și trebuie să urcăm dincolo de cotidian, spre teologia trăită, spre vederea Dumnezeului celui viu. Când vom înțelege acest lucru, atunci totul devine ușor și posibil prin harul lui Dumnezeu.

 

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu pentru Revista Familia ortodoxa

Traducere de Tatiana Petrache

Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Sf. Dumitru Staniloae – teologul iubirii si al desavarsirii crestine - Pr. Ioan C. Tesu

RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Acatistul Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de mir

 

Acatistul Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor


BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
DEPENDENTELE - Criterii de identificare a celor digitale - Pr. Ioan C. Tesu

Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Credinta si drept in opera sfantului Voievod Neagoe Basarab si Matei Basarab - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

 

Scurtă pledoarie pentru actualitatea și importanța istoriei dreptului românesc

      În evoluția contemporană a științelor se constată și o tendință spre istorism

și istoricitate. Mai toate științele într-o formă sau alta și-au conceput propria lor istorie. Există o istorie a filosofiei, a logicii, a artelor, a fizicii ș.a.m.d. Această realitate științifică denotă faptul că istoria nu poate fi redusă numai la desfășurarea evenimentelor cu caracter social și politic în funcție de criteriul temporar. Istoria ca știință are evident o dimensiune complexă reliefată și prin diferitele ramuri ale sale, prin tendința firească a disciplinelor științifice de a-și legitima existența pe însăși evoluția lor. Acest fapt exprimă legătura dialectică dintre continuitate și discontinuitate în dezvoltarea cunoașterii umane, în general în evoluția spiritului omenesc.

            Istoria diferitelor discipline științifice reprezintă astfel nu numai un fapt de cunoaștere, dar și o necesitate ontologică pentru a concepe formele concrete de cunoaștere în dialectica lor, altfel spus, prezentul cercetării științifice și realitatea ontologică a creației umane se întemeiază pe trecutul acestora în condițiile în care este vizat viitorul.

            O astfel de rațiune a stat și stă la baza apariției și dezvoltării istoriei dreptului în general dar și a istoriei dreptului românesc ca discipline științifice și implicit forme concrete de cunoaștere și construcție juridică. Nu dorim să aprofundăm problematica extrem de interesantă a formării și evoluției istoriei dreptului ca disciplină științifică distinctă, dar dorim să subliniem necesitatea unei abordări din perspectivă istorică a fenomenului juridic, pentru că numai în acest mod se poate înțelege esența dreptului, exprimată de dialectica sa în plan istoric. Fenomenului istoric în domeniul științelor juridice este concretizat și de formarea unei interpretări istoriciste a dreptului de diferitele școli și curente care s-au manifestat  de-a lungul timpului.

            Un alt argument pentru importanța și actualitatea istoriei dreptului îl reprezintă însăși modul de construcție și legitimitatea normelor juridice. Abordările în spiritul pragmatismului și utilitarismului juridic tind să explice sistemul normativ numai prin voința politică a legiuitorului sau prin scopul urmărit. Realitatea juridică este mult mai complexă și nu poate fi redusă exclusiv la interpretările praxiologice ale dreptului. Normele juridice au un conținut complex și o determinare complexă, regăsite printre altele în însăși evoluția fenomenului juridic. Pragmatismul juridic poate evidenția cel mult elementul de discontinuitate în evoluția fenomenului juridic dar nu și continuitatea acestuia care este un element component al însăși legitimității dreptului unui popor într-un moment istoric determinat.

            În această succintă pledoarie este necesar să subliniem și un alt aspect. Ființa unei națiuni și a organizării sale statale este exprimată în primul rând în planul cunoașterii de istorie. Istoria unui stat are evident un caracter unitar și nu poate fi disociată de fenomenul juridic. Prin urmare, înțelegerea corespunzătoare a realităților istorice în plan social și politic ale unui stat este condiționată și de surprinderea evoluției fenomenului juridic. Statul în evoluția sa istorică nu poate fi conceput numai prin fapte politice sau sociale, ci și prin formele juridice determinate de elementele economice și politice dar care exprimă în același timp aceste realități. Unitatea istoriei unui stat este astfel în mod firesc întregită prin istoria dreptului său. În acest sens Hegel afirma că raportarea la istorie înseamnă de fapt conștiința existenței statului în progresul acesteia întru libertate.

            În acest context și în România, mai ales în perioada interbelică s-a format și dezvoltat o adevărată școală a istoriei dreptului românesc, a cărui conținut și importanță nu este încă în suficientă măsură afirmată de științele juridice contemporane. Autori precum: academician Nicolae Iorga, academician Andrei Rădulescu, profesorii Valentin Georgescu, George Fotino, Paul Gogeanu, Ioan Firoiu, Emil Cernea, Vladimir Hanga, Alexandru Herlea, Ioan Ceterchi și alții, au adus o contribuție deosebit de importantă la înțelegerea fenomenului istoric al dreptului românesc și implicit la fundamentarea școlii românești de istorie a dreptului.

            Efortul științific al unor asemenea personalități s-a orientat și în direcția explicării științifice a individualității poporului și statului român de-a lungul istoriei sale inclusiv în plan juridic. Istoriei dreptului românesc demonstrează existența statului românesc ca entitate și subiect distinct în diverse perioade istorice, oricât de puternice au fost vicisitudinile sau dominațiile la care acesta a fost supus. Realitatea incontestabilă a existenței unui drept românesc în toate epocile istorice reprezintă un argument important al autonomiei existențiale și chiar statale a poporului român. Existența unor reguli juridic cutumiare cu caracter sistemic menținute timp de sute de ani, unele existente și în prezent reprezintă numai unul din numeroasele aspecte care evocă, prin intermediul istoriei dreptului, individualitatea și permanența istorică a poporului român pe acest teritoriu, dar și în statele învecinate. 

     Încercăm în cele ce urmează să prezentăm unele din vechile instituții și izvoare ale dreptului românesc, în mod deosebit cele cuprinse în opera Sfântului voievod Neagoe Basarab și Matei Basarab, pentru a aduce în acest fel un modest argument la ideea continuității juridice a statului român, mai ales în perioadele în care ființa statală a poporului român era amenințată sau chiar pusă la îndoială.

 

 Jus Valachicum

       Acest termen desemnează dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor (valahilor) al cărui conținut a fost sistemul de reglementare obișnuielnică, de obște existent îndeosebi în Ţara Românească și Moldova dar și în Transilvania, precum și în statele vecine în care existau comunități românești. Noțiunea de „jus Valachicum” este regăsită în documentele feudale străine și se referă la sistemul de cutume (dreptul românilor) pe care statul feudal străin, în faza lui de treptată consolidare l-a receptat, recunoscându-i aplicarea în rândurile unei populații românești (valahe), băștinașă sau durabil stabilită pe un intens teritoriu. Acest sistem juridic, a fost o formă de organizare particulară, impusă de treapta de dezvoltare a statului respectiv și de puternicele tendințe de autonomie a așezărilor valahe. Sistemului de drept propriu românesc i s-au adăugat, în cursul receptării cutumiare sau formale de către statul feudal, o serie de dispoziții și obiceiuri noi menite să-i asigure o netă funcțiune feudală.

            Dorim să subliniem că acest sistem juridic, acolo unde a putut avea o dezvoltare organică neîntreruptă, spre un feudalism românesc, a constituit, sub o altă denumire și cu adânci transformări, o treaptă de trecere spre dreptul feudal (legea țării, obiceiul pământului), al fiecăruia din cele două state românești, respectiv Ţara Românească și Moldova.

            Expresia de „jus valachicum” este rezultatul unei îndelungate dezvoltări în plan istoric. Atât românii autohtoni din Transilvania, de la cristalizarea lor etnică, precum și populația aflată în Halici și sudul Poloniei, începând cu sfârșitul secolului al XII-lea au trăit după vechile lor obiceiuri, chiar înaintea consfințirii formale a regimului de jus Valachicum.

            Termenul de „valah” care apare în sintagma mai sus menționată este de regulă în studiile de specialitate cu referire la elementele unei populații române, respectiv străromâne sau la poporul unui stat român organizat.

            În Moldova o expresie asemănătoare cu aceea de jus Valachicum o întâlnim în documente din secolul al XV-lea. Astfel, într-un document din 30 septembrie 1445 Ștefan al II-lea decide ca un rob tătar, în caz de iertare de robie să trăiască „după legea valahă (românească), iar nimeni să nu îndrăznească să-i amintească de robie și să nu-l poată lua”. Într-un alt document emis de Ștefan cel Mare la data de 8 februarie 1470 se amintește de un tătar dezrobit care urma să trăiască „ așa cum stau și trăiesc în țara noastră toți valahii (românii) după legea lor valahă românească.

            În Ţara Românească „legea valahă” este menționată în documentul din 4 februarie 1629 aparținând lui Gavril Moghilă și într-un alt document emis la data de 26 martie 1623 de Matei Basarab.          

            Documentele mai sus menționate, în special cele din Moldova, relevă faptul că „legea valahă” este legea oamenilor liberi (nerobi), fără însă ca termenul de „valah” să se refere la toată populația liberă a țării. Un dezrobit, de altfel, nici nu ar fi putut fi supus legii boierilor, de pildă. Un document al lui Ștefan cel Mare din anul 1941 demonstrează că „valahii” din punct de vedere juridic erau treapta de jos a populației spre deosebire de boierii și cneji.

            În cele două țări române au existat de la început sau vor apărea cu vremea, unele reglementări particulare în raport cu criteriul personal sau material, sau chiar teritorial, denumite și afirmate ca atare: legea românilor (acolo unde se poate admite sigur că se limita la „vecini”; legea robilor (a tătarilor); legea sau pravila bisericii. În alte cazuri, fără o expresie tehnică, regula de drept în sistemul cutumiar era înfățișată ca privind un drept al cnejilor, târgoveților sau boierilor.

            În cadrul statului feudal ungar, liniile generale de dezvoltare ale lui „jus valachicum” are unele particularități. Astfel, din documente emise în secolele XV și XVI, rezultă că sistemul de drept cutumiar cu această denumire era specific organizării și viețuirii populației românești, deosebită de populația maghiară și avea ca obiect inclusiv probleme specifice proprietății, folosirii pășunilor, răscumpărării animalelor, respectarea termenelor stabilite și reguli de soluționare a pricinilor. Documentele ungare subliniază faptul că deși acest sistem juridic era recunoscut el nu are „putința de a face ceva împotriva statutelor generale și decretelor acestui regat al Ungariei”. În statul feudal ungar regimul juridic „jus Valachicum” aplicabil populației române autohtone s-a menținut câtă vreme interesele de populare a țării și a domeniilor feudale, de apărare a cetăților și frontierelor, impuneau respectarea lui. Mai trebuie amintit și faptul că populația românească din Transilvania și-a apărat cu dârzenie acest regim juridic care îi fundamenta și identitatea națională. Se poate spune că vârfurile înstărite ale populației românești din Transilvania, inclusiv voievozii și cnejii au susținut în mare măsură perpetuarea regimului juridic de „jus Valachicum”. În perioada istorică amintită numai o mică parte din nobilii români vor trece de partea clasei dominante intrând, prin înnobilare și convertire la catolicism în rândurile nobilimii maghiare.

     Spațiul nu ne permite să intrăm în amănunte însă noțiunea de drept românesc se regăsește în secolele XII-XIV, ca sistem cutumiar de norme juridice, la așezările valahe din Serbia, Croația sau Polonia.

             Realitățile și importanța acestui sistem juridic ce a caracterizat poporul român în perioada formării sale și a contribuit la menținerea ființei naționale a românilor în Transilvania și alte state sunt puțin cercetate și cunoscute și de aceea se impune un efort coerent de investigare a documentelor din perioada istorică amintită ce sunt în măsură să releve forma și conținutul sistemului juridic de norme cutumiare „jus Valachicum”.

             Se cuvine totuși să amintim câteva aspecte ale obiectului de reglementare specific acestui vechi drept românesc: caracterul proprietății reale a turmelor, pășunilor și produselor pastorale, atât în păstoritul sedentar, cât și în păstoritul transhumant; relațiile sociale promovate de păstoritul sedentar și cele promovate de păstoritul transhumant; organizarea ierarhică piramidală a satului devălmaș; reguli aplicabile pentru soluționarea diferitelor pricini specifice unei existențe devălmașe.

 

Câteva izvoare scrise ale dreptului românesc feudal

            În orânduirea feudală au existat în țările române două izvoare formale: cutuma și legea. Din cauza dezvoltării sociale lente dreptul a avut mai mult forma cutumiară. La început legile erau rare, ele devin mai numeroase în perioada de destrămare a feudalismului.

            În Transilvania au existat și s-au aplicat trei forme de drept, acestea formând sistemul unitar al dreptului statului feudal. Exista în primul rând un drept cutumiar românesc, cu străvechi rădăcini în perioada prefeudală și cu reminiscențe și mai vechi din perioadele dacă și romană. Totodată, exista și „ dreptul populației maghiare” un drept feudal cui reminiscente tribale, în cea mai mare măsură identic cu dreptul cutumiar din Ungaria. a treia formă era „dreptul populației săsești”, în majoritatea sa un drept orășenesc care a suferit cu timpul o puternică influență a dreptului român.

            De menționat că în perioada feudală termenul de „drept” desemnează nu atât legea nescrisă, cutuma, ci mai ales echitatea sau morala feudală a timpului. În acest context istoric există și izvoare scrise ale dreptului al căror conținut continuă într-o formă sau alta vechiul drept obișnuielnic românesc.

            S-a susținut de unii cercetători că prima pravilă scrisă ar fi cea întocmită pe vremea lui Alexandru cel Bun. Dimitrie Cantemir arată că acest domn „primind coroana regală de la Împăratul Constantinopolului a luat și legile grecilor care erau cuprinse în Basilicale și, făcând un extras din aceste vaste volume a introdus acest drept de care acum se folosește Moldova. Este însă puțin probabil ca Basilicalele care încetaseră încă din secolul al XIV-lea să mai fie aplicate în Bizanț, să fi fost aduse aspre aplicare în Moldova după 1400.

            Primele legiuiri în românește sunt „Pravila de ispravă” și „Pravila din Codex”. Prima legiure tipărită în românește a fost nomocanonul lui Ivan Pustnicul de la sfârșitul secolului al XVI-lea, din care s-au găsit fragmente în „Pravila lui Coresi”. În 1640 Matei Basarab tipărește la Govora o legiuire intitulată „Pravila mică” cuprinzând: reguli privitoare la împărțirea moștenirii, respectul păstrat de copii adoptivi și neadoptivi față de părinții lor, piedicile la căsătorie, înfrățirea bisericească, sancționarea unor infracțiuni și altele.

            O altă pravilă tipărită este aceea de la Iași intitulată „Șapte taine ale bisericii” din anul 1644. Autorul adaugă la fiecare taină extrase juridice scoase din legislația bizantină și canonică. Această pravilă a fost tradusă în limba slovenă de către Mitropolitul Varlaam

            În anul 1646 domnul Moldovei – Vasile Lupu scoate „Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești”, tipărită la Iași la Mânăstirea Trei Ierarhi. Această pravilă este prima legiuire laică oficială română investită cu autoritate legală. Din prefața pravilei rezultă că au fost extrase din scrierile latine și cele grecești percepte juridice care au fost aplicate specificului românesc al vremii.

      În 1652 din porunca lui Matei Basarab se tipărește „Pravila cea mare sau Îndreptarea legii”. Cartea românească de învățătură a Voievodului Vasile Lupu și Pravila cea mare au același conținut. Documentele cuprind reguli juridice cu privire la organizarea de stat, organizarea militară și fiscală, dregătoriile locale și centrale, organizarea judecătorească și procedura de judecată, statutul persoanelor, inclusiv relațiile de familie și rudenie, dreptul de proprietate și moștenire, precum și dispoziții cu privire la transmiterea bunurilor și diferitelor forme de contracte. Nu în ultimul rând există reguli ce reglementează procedura de judecată.

     Legiuirile feudale din Ţara Românească și Moldova au fost inspirate de documentele Bizantului medieval. De altfel, în țările române, pe lângă cutumiar și dreptul scris s-au aplicat în anumite situații unele legiuiri bizantine în special „Bazilicalele” și anumite texte din „Digeste”.

     Izvoarele scrise ale dreptului feudal românesc a avut rolul de a consolida statul feudal și de a păstra vechile reguli judiciare ale obștilor. În documentele mai sus amintite se regăsesc instituții specifice dreptul nescris, cum ar fi „Legea Talionului” sau posibilitatea de a recurge la o justiție privată. Mult mai importante sunt reglementările care vizează proprietatea, dreptul de proprietate, în special referitor la obștile sătești și relațiile de rudenie.

    Pornind de la interpretarea și utilizarea tradițională a noțiunii de „drept” ca fiind echitatea, trebuie să amintim și opera Voievodului Neagoe Basarab, ctitor al Bisericii Monument din Curtea de Argeș. Ne referim la una din cele mai vechi capodopere ale literaturii, dar și a dreptului feudal „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, creată în anii 1513 – 1521. În această monumentală operă, încă puțin valorificată se regăsesc nu numai principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moștenirea adevăratelor valori cele spirituale, dar și principii de guvernare politică a statului, principii cu caracter juridic privind relațiile de familie sau relațiile de rudenie. Prin urmare, putem considera această operă atât un izvor deosebit de important al literaturii vechi românești, dar și al vechiului drept românesc.

 

Cultura românească și Sfântul Voievod Neagoe Basarab

Filosoful Constantin Noica, referindu-se la cultura română, spunea pe bună dreptate în limbajul său atât de expresiv, în contextul filosofiei ființei și a devenirii întru ființă că a stat sub semnul „era să fie” sau și mai concludent „n-a fost să fie”. Astfel spus, cultura ca sistem și spiritualitatea ontologică în spațiul românesc a reprezentat de-a lungul vremii mai mult o posibilitate decât o realitate și prin urmare la acest nivel se poate vorbi mai mult de poporul român la nivelul elitelor sale ca și beneficiari, respectiv consumatori de fapte culturale, decât de creatori. Noica afirma pe bună dreptate: „până acum cel puțin – noi nu am avut decât destine culturale mari (intraductibile ca atare) nu și opere (....) de la Cantemir până la Mircea Eliade, nu operele conving (primul a interesat Apusul doar prin golul umplut în cunoașterea Imperiului Otoman și prin „Descripțio”). Caracteristic e cazul Hașdeu, care nu lasă nimic decât totul; sau este Iorga, din care nicio operă nu cucerește, doar fluxul creator e extraordinar.”

În contextul amintit se poate afirma că în decursul istoriei poporului român, în plan cultural principala dihotomie este aceea între „eternul” simțirii românești și al sentimentului românesc al ființei regăsit cu predilecție în cuvintele limbii române, dar și în creația populară, iar pe de altă parte „istoricul” altfel spus, formele spirituale, abstracte, de natură științifică sau filosofică în care să se regăsească fapte ale culturii și care prin aceasta să aibă caracterul de universalitate. Cultura în dimensiunea sa existențial ontologică și nu numai a încercărilor prin fapte culturale trebuie să aibă dimensiunea universalității sau cel puțin posibilitatea de a accede la un astfel de criteriu. De altfel, afirmația lui Aristotel potrivit căreia „numai individualul există, dar poate fi cunoscut numai generalul” este pe deplin valabilă și în domeniul existentului cultural. Este evident că orice cultură există în primul rând prin faptele individuale ale manifestărilor culturale, dar pentru ca acestea să se transforme într-un sistem cultural trebuie să aibă valența universalului, inclusiv prin formele propuse de generalizările științelor, a tehnicii, a artei și nu în ultimul rând a filosofiei.

În spațiul românesc cultura ca „era să fie” a rămas la nivelul existenței individuale, adică a personalităților culturale, fără a avea deschiderea, respectiv posibilitatea universalului, așa cum s-a întâmplat și se întâmplă cu marile culturi ale lumii. O astfel de constatare nu are prin ea însăși un aspect minimalizator la adresa creației culturale și spirituale românești și cu atât mai puțin unul denigrator.

Se întâmplă în acest spațiu mioritic ca ființa culturală să fie pe deplin prezentă, chiar dacă rămâne ancorată fie în sensibilul individual al limbii române, fie în creațiile unor mari oameni ai culturii române, care tocmai prin individualitatea lor au generat permanența și au putut defini un întreg spațiu geografic ca fiind și unul cultural, deși nu neapărat regăsit în universalitatea culturii umane. Într-un fel sau altul această constatare este valabilă și pentru marile culturi europene, care înainte de a se manifesta prin dimensiunea spirituală și în plan universal, există la nivelul unor individualități care și-au pus amprenta asupra unei întregi epoci. Spațiul și obiectul acestui studiu nu ne permite o dezvoltare mai amplă a acestei idei, dar trebuie să amintim că în Anglia „omul exemplar” al culturii a fost și rămâne Shakespeare sau în Germania Göethe.

Pornind de la constatările unor celebri gânditori români și ne referim în mod deosebit la Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Marin Voiculescu sau Constantin Noica „oamenii exemplari” ai culturii române au fost și rămân: Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Eminescu („omul deplin al culturii românești, cum spunea Noica”), Brâncuși și filosoful Lucian Blaga.

Exemplaritatea și unicitatea acestor mari personalități a spiritualității românești constă  în originalitatea creației, în faptele de cultură săvârșite și pentru că au conferit specificul ortodox, sensibil și tradițional al spiritualității românești dimensiunea universalului valoric ce caracterizează orice operă mare din sfera culturii.

Nici o altă cultură europeană nu reușește să îmbine atât de armonios două realități ontologice fundamentale: dragostea pentru frumos (filocalia) și dragostea pentru înțelepciune (filosofia). Frumosul și Înțelepciunea ca absolut și desăvârșire sunt însuși Dumnezeu și de aceea creația culturală românească, a poporului dar și a personalităților creatoare de valori spirituale autentice și perene  nu poate fi despărțită de dreapta credință ortodoxă.

     Mihail Sadoveanu a creat o frumoasă legendă în care Dumnezeu, însoțit ca totdeauna de Sfântul Petru, după ce a străbătut pământul românesc și S-a bucurat de primirea făcută pretutindeni de locuitorii lui, vrând să le facă un dar, a cerut părerea însoțitorului său, care i-a spus: "Doamne, fă ca oamenii aceștia să-și poată vedea sufletul!” și atunci Dumnezeu a făcut să se nască Mihai Eminescu.

      Noi am continua și am spune că Dumnezeu a dăruit românilor și pe celelalte personalități exemplare ale culturii românești: Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Brâncuși și Lucian Blaga. Pentru că ce altceva este marea cultură autentică întemeiată pe iubire și înțelepciune decât o privire asupra sufletului omenesc, o mărturisire despre sufletul nemuritor și prin aceasta o mărturisire a credinței ortodoxe.

      Constantin Noica dorind să arate ce este etern și istoric în cultura noastră, alege trei momente culturale de culme reprezentate de tot atâtea personalități de excepție: primul este secolul al secolului al XVI-lea, marcat de opera culturală a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, al doilea este al secolului al XVIII-lea, în care personalitatea exemplară a culturii române este Dimitrie Cantemir și al treilea, cel contemporan nouă marcat de opera și personalitatea filosofului Lucian Blaga. Conștiința Sfântului Voievod Neagoe Basarab, afirmă Constantin Noica este dominată de absolut unde precumpănește eternul. Spunem noi este conștiința unui om orientată spre Dumnezeu și dominată de eternitatea adevărurilor de credință ortodoxe. ’’E în jurul lui Neagoe Basarab și chiar în inima lui o atmosferă de refuz al lumii care nu pare compatibil cu domnia pământească. Și totuși Neagoe este un domn: iată de la început contrastul dintre etern și istoric ... Mai mult încă, Neagoe este însuflețit de cultură’’[1]

     Creator al unei teologii politice unice prin intensitatea și expresivitatea afirmării și trăirii necesității apelului la rugăciune și ajutor ceresc pentru fapta pământească - și asta în zorii epocii moderne când Cosimo de Medici lansa celebra lozincă premachiaveliană "Nu cu rugăciuni de Tatăl nostru se țin în mână statele", Neagoe Basarab răspunde, astăzi, nevoilor unei lumi care

și-a pierdut și calea spre acest ajutor, și credința în realitatea lui. Martin Heidegger a lăsat cuvintele testamentare, izvorâte din spaima pentru viitorul ce-l vedea așternut omenirii contemporane de Cavalerii Apocalipsului ajunși la cârma ei, spaimă cu care s-a dus în mormânt: "Numai un Dumnezeu ne mai poate salva".

     Dar alungarea lui Dumnezeu din însăși constituțiile unei Europe care vrea să rămână asemenea lui Adam cel de lut mai înainte de a-i sufla Dumnezeu Duhul Sau, echivalează cu o auto-condamnare la moarte. Nici un document al Uniunii Europene sau angajament față de acest organism supranațional ateu nu ne obligă pe noi să le acceptăm și să renunțăm la dreapta credință ortodoxă a poporului român, la Dumnezeu, singurul care ne poate salva și garanta existența statală liberă a poporului român.

     Nimic nu ne obligă să acceptăm și să ne conform nici deciziilor aberante ale propriilor guvernanți atei care vor să restrângă până la eliminare libertatea cultului ortodox sau vor să ne ’’învețe’’ cum să ne rugăm în Sfânta Biserică, cum să ne împărtășim cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului și cum să ne închinăm la sfintele icoane și la sfintele moaște invocând ca pretext propria lor ignoranță și rea credință.

     Avem exemplul viu și peren al Sfântului Voievod Neagoe Basarab, care într-o epocă de mare primejdie pentru ființa și libertatea poporului, în opera sa culturală și de conducere a statului la mărturisit pe Dumnezeu și s-a raportat la El.

   Sfântul Voievod Neagoe Basarab a fost Domn al Țării Românești între anii 1512 - 1521. În timpul domniei sale, viața spirituală și duhovnicească ortodoxă a cunoscut o perioadă de strălucită înflorire. Ctitor, printre altele, al sfintei Mânăstiri Curtea de Argeș, a rămas în istorie ca „Domn al culturii, spiritualității și Prinț al Păcii”. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt la 8 iulie 2008. Prăznuirea lui se face pe data de 26 septembrie.

   După ce a ajuns pe tronul Țării Românești la 23 ianuarie1512, Neagoe Basarab a încurajat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici.

   În timpul domniei sale a fost construită Mânăstirea Curtea de Argeș, perlă a dreptei credințe ortodoxe și a arhitecturii religioase de la noi. În jurul Mânăstiri s-a țesut legenda Meșterului Manole. Sfântul Voievod este ctitorul și a altor biserici și mânăstiri și a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească și din toate țările din Balcani.

   Neagoe Basarab este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi: „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Se pare că lucrarea a fost scrisă mai întâi în slavonă, apoi tradusă în românește, iar mai târziu și în grecește. Cea mai veche copie în limba română, atestată, datează din 1654.

    Mitropolitul Antonie Plămădeala consideră că: "Prin Mânăstirea Curtea de Argeș și prin Învățăturile către fiul sau Teodosie, Neagoe Voievod Basarab, și-a câștigat un loc veșnic viu în istoria, cultura, civilizația și conștiința românilor. Domn al culturii românești îndeosebi, a realizat în Învățături, ca și în Catedrală, o sinteză românească originală, între umanism și gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins și a concretizat, în forme scrise și zidite, trăsăturile esențiale și fundamentale ale sufletului românesc, iubitor de frumos și de bine, realist și echilibrat"[2].

 

   Opera Sfântului Voievod Neagoe Basarab

     Tot ce a creat Sfântul Voievod este la nivel de capodoperă.[3]

     Joi, 15 august anul acesta, în zi sfântă a Adormirii Maicii Domnului, s-au împlinit 507 ani de la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș, devenită celebră prin asocierea cu mitul creației reprezentat de celebra legendă a Meșterului Manole, necropolă domnească și mai apoi regală, ctitorie a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domn al Țării Românești . Toți specialiști afirmă că Mânăstirea și tot ansamblul arhitectural constituie o capodoperă a artei medievale ortodoxe și cea mai valoroasă realizare a arhitecturii bisericești din țara noastră.

      Orașul Curtea de Argeș are o istorie îndelungată, strâns legată de începuturile organizării statale a Țării Românești. Vechile legende arată că așezarea a fost întemeiată în anul 1290, de către Negru Vodă, după ce a coborât din munții Făgăraș. Documente ulterioare arată că aici s-a aflat curtea lui Basarab I Întemeietorul, apoi orașul a fost distrus, în anul 1330, după atacul maghiar – expediția regelui Carol-Robert de Anjou, încheiată cu înfrângerea de la Posada. Curtea voievodală a fost mutată, apoi, temporar, la Câmpulung-Muscel, revenind aici în perioada domniei lui Nicolae Alexandru (1352 – 1364), fiul și succesorul lui Basarab I.

      În anul 1359 acesta a înființat, la Curtea de Argeș, Mitropolia Ungro-Vlahiei, în această perioadă fiind ridicată Biserica Sfântul Nicolae (Biserica Domnească), prima necropolă a domnitorilor români dintre Carpați și Dunăre, dar și Biserica Sân-Nicoară, sau Biserica Sfântul Nicolae cel Mic, despre care se spune că a fost ctitorită de mama voievodului, Doamna Margareta.

      În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Curtea Domnească este mutată la Târgoviște, fapt atestat într-un act al fiului și asociatului său la domnie, Mihail I, datat 1417-1418, însă chiar și după acest moment, Curtea de Argeș a rămas un important centru religios și cultural.

      În anul 1512, Neagoe Basarab urcă pe tronul Țării Românești, iar după trei ani, în 1515, decide începerea lucrărilor la Mânăstirea Curtea de Argeș. Sfântul Voievod a dorit să facă un cadou Preasfintei de Dumnezeu Născătoare Pururea Feciorei Maria dar și mamei sale, așa cum se poate citi în pisania Mânăstirii. A ales darul cel mai potrivit corespunzător credinței sale puternice în Dumnezeu și în Preasfânta Fecioară Maria . Este totodată un dar și pentru tot spațiul ortodox.

       Măreția și importanța acestei creații monumentale trebuie gândită și apreciată în contextul epocii. Imperiul Byzantin căzuse și toată creștinătatea suferea enorm . Sfântul Voievod Neagoe Basarab a dorit să exprime prin această monumentală construcție că spiritualitatea și credința ortodoxă nu au dispărut ci sunt prezente și în aceea epocă de prigoană și asuprire politică a statelor creștine. Este ceea ce Nicolae Iorga numea ’’Byzanț după Byzanț’’. De menționat că în aceeași perioada la Roma se construia Catedrala San Pietro.

       Ofensiva otomană a lui Soliman Magnificul în sud-estul Europei este în plină desfășurare. Un stat creștin, Ungaria a fost cucerit și transformat în pașalâc turcesc, iar ocupanții și-au impus acolo obiceiurile și stilul de viață. Sfântul Voievod Neagoe Basarab a mutat lupta antiotomană de pe câmpul de bătălie în planul credinței. Mânăstirea Curtea de Argeș este și expresia rezistenței față de expansiunea turcilor. Ctitorul Mânăstirii a dorit să afirme că poporul român rămâne aici neclintit prin credința ortodoxă statornică și durabilă.

         Despre acest moment, Nicolae Iorga arăta, în „Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor” apărută la Tipografia „Neamul Românesc”, la Vălenii de Munte, în 1908, că „Toate silințele și toată bogăția însă și le cheltui Neagoe pentru a da Argeșului, de unde plecase Mitropolitul pentru a se așeza la Târgoviște lângă Domn (care totuși stătea uneori și la Argeș, aproape de sprijinitorii săi ardeleni), cea mai frumoasă din mănăstirile aflătoare pe pământul românesc”.

       Biserica Mănăstirii a fost edificată chiar pe locul vechii mitropolii ridicată aici în anul 1359, iar lucrările au fost încheiate în anul 1517. Este impresionant faptul că Biserica a fost ridicată într-un timp foarte scurt, de numai cinci ani. Efortul pentru construcția ei a fost impresionant și poate fi explicat numai prin credința vie și puternică a Domnitorului comanditar și a meșterilor constructori. Biserica Mânăstirii este materializarea gândirii arhitecturale a Sfântului Voievod care cu siguranța a conceput și coordonat lucrările de construcție . Piatra necesară construcției a fost transportată cu căruțele de la aproximativ 95 de km. Distanță din carierele de la Albeștii de Muscel iar marmura a fost adusă cu șlepurile pe Dunăre din Turcia și de acolo transportată în care până la Curtea de Argeș.

      Sfințirea acestui impresionant lăcaș a avut loc la 15 august 1517, chiar de Adormirea Maicii Domnului, care a dat hramul sfântului edificiu. La slujbă au fost prezenți domnul Neagoe Basarab, familia sa, curtenii și boierii țării, precum și Teolipt – Patriarhul Constantinopolului – însoțit de un sobor alcătuit din toți arhimandriții și egumenii mănăstirilor din Muntele Athos și tot „clerosul” din Țara Românească, în frunte cu Mitropolitul Macarie. Mărturiile vremii arată că participarea Patriarhului de Constantinopol, alături de mitropolitul țării, la sfințirea Mânăstirii Curtea de Argeș, a fost un prilej și un mod de afirmare a unității Ortodoxiei, cum nu se mai văzuse până atunci.

      A doua zi după sfințire, domnul Neagoe Basarab însuși a așezat la locurile lor icoanele scumpe pe care le-a dăruit bisericii, apoi Patriarhul a oficiat slujba cea mare a liturghiei de după târnosire. Primul egumen al mănăstirii a fost Iosif. Însă abia în anul 1526 aveau să se încheie lucrările la pictura interioară bisericii, cu contribuția importantă a zugravului Dobromir. În anul 1611, principele Ardealului, Gabriel Bathory, cu oastea lui, au jefuit din biserică și din morminte tot ce era prețios, luând și acoperișul de plumb și cositor al bisericii, lăsând-o astfel expusă la intemperii. Apoi, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refăcut biserica și a înzestrat-o, iar mai târziu domnitorul Șerban Cantacuzino (1678-1688), care îl numește pe Neagoe Basarab „strămoșul domniei mele”, a realizat de asemenea lucrări de restaurare a Mânăstirii.

      Au urmat războaiele dintre ruși și turci din perioadele 1769-1774 și 1787-1791, care au adus Mănăstirii Curtea de Argeș alte jefuiri și stricăciuni.

      În anul 1793, Mânăstirea Curtea de Argeș a dobândit statutul de reședință episcopală, aici luând ființă Episcopia Argeșului.

 

      Dreapta credință și principii ale dreptului în opera, ’’Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie’’

      Personalitatea complexă a Sfântului Voievod Neagoe Basarab a creat  două monumente de o valoare excepțională: unul în domeniul arhitecturii – măreața Biserică Episcopală de la Curtea de Argeș, iar altul în domeniul literaturii: Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, una dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii române vechi, scrisă în slavonă.

      Prin condeiul său, Sfântul Voievod, în „învățăturile” sale către fiul său, așterne pe hârtie nu numai principii de guvernare politică a statului, principii morale de educare a tineretului, ci și principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moștenirea adevăratelor valori, cele spirituale.

     Aceasta monumentală lucrare a fost creată între anii 1513-1521.  Așa cum am arătat mai sus, Neagoe Basarab și-a petrecut tinerețea în anturajul patriarhului Nifon și la Mânăstirea Bistrița, ctitorie a strămoșilor săi Craiovești și acumulase o masivă cultură teologică. De asemenea, în tinerețea sa fusese copist, ceea ce presupune o bună cunoaștere a limbii slavone. În acea vreme, cultura avea un pronunțat caracter religios, a fi cult însemnând, în primul rând, a cunoaște cărțile fundamentale ale Bisericii, ca și unele lucrări apocrife sau scrieri populare. O asemenea cultură posedă și autorul Învățăturilor, care folosește în opera sa literatura patristică cu deosebire lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, scrierile Patriarhului Eftimie al Târnovei, ca și unele cărți populare de mare circulație ca Alexandria și Varlaam și Ioasaf. Acestea au circulat în manuscris și erau cunoscute de oamenii de cultură ai secolului al XVI-lea.

  „Și această să nu le gândești că le grăiesc eu din capul meu, ci toate le-am aflat în Sfintele Scripturi și ți le grăiesc ca să-ți fie de certare și de învățătură și de toată trezvia și chibzuiala și bucuria ce va să fie. Deci să nu pară cuiva rău sau să aibă vreo împuternicie spre noi pentru aceste cuvinte, că pentru folosul sufletelor voastre ne-am nevoit, din adâncul inimii, și v-am adus aminte.”

    Toate calitățile specifice unei vieți creștine virtuoase, etice, exprimate atât de concis și convingător de domnitorul român, erau fără îndoială apreciate de lumea ortodoxă a timpului. Cu atât mai mult, cu cât în epocă circula și tratatul lui Nicolo Machiavelli, „Principele”, care oferea un sinistru tablou al cinismului politic militar, dar și „Orologiul Principilor”, opera spaniolului Antonio De Guevara, care, asemenea „Învățăturilor lui Neagoe Basarab…”, era o expresie a moralei creștine „în practica diplomatică”, ambele reținând „filonul istoric al lui Marc Aureliu”, cum spune prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov.

    Una dintre ideile de bază ale voievodului este aceea a monarhiei de drept divin.

„Că nu te-au ales, nici te-au unsu oamenii spre domnie, ci Dumnezeu te-au ales și te-au unsu și a aceluia plăcere să faci”.[4]

     Învățăturile conțin numeroase sfaturi despre modul cum trebuia condusă țara, despre relațiile domnului cu boierii: numirea dregătorilor, administrarea justiției, primirea solilor străini, purtarea războiului, etc., toate aceste sfaturi alcătuind un adevărat manual de guvernare a statului și considerate prima lecție de diplomație medievală românească.

    „O, fătul mieu Theodosie și voi alți domni și frați toți! Din cât am putut cunoaște cu firea și a pricépe de rândul solilor, cum să vor cinsti când vor veni să fie la sfat și vor fi oameni mari și de la domni creștini, carii cred în Domnul nostru Iisus Hristos și preacuratei lui maici, aceștea soli carii vin la voi, unui vin ca să facă jurământu și legătură, iar alții vin ca să facă pace, alții să vorovească niscare lucruri de treabă, iar unii vin pentru dragostea și pentru prietenia. Iar aorea vin alții cu cuvinte aspre și de vrajbă, cum le iaste învățătura și porunca de la domnii și stăpânii lor. Că la domni mulți soli de în multe părți vin, și cu multe feliuri de sol. Iar voi să nu cinstiți numai pre cei ce vă vor aduce vești bune, ci să cinstiți și pre cei ce vă vor aduce vești réle, că așa să cade. Și să fie toți cinstiți de voi într-un chip și dăruiți. Că cu acea puținea cinste ce le veți face, iar ei mult vor lăuda numele vostru și-l vor înălța.”[5]

    „A face dreptate săracului” este un leitmotiv al învățăturilor, o constantă aducere aminte a primei îndatoriri a celui care are puterea politică. Așadar, nu dobândirea puterii, nici amplificarea ei, ci exercitarea dreptății evanghelice este scopul guvernării.

    „Iată că suntem datori, noi cei puternici, să ajutăm celor slabi să-i îndreptăm și să nu facem atâta în voia noastră, cât în voia vecinului și săracului și a neputernicului, că așa zice marele Pavel.”

    „Și de va fi mai harnicu unul din cei săraci decât unul den feciorii de boiari sau decât o rudă de ale voastre, voi să nu dați acelora cinstea și boeriIa, în fățărnicie; ce să o dați aceluia mai sărac deaca iaste vrédnic și harnic și-și va păzi dregătoria cu cinste. „

     Domnul își povățuiește urmașii: „Să nu iubiți vremile de răzmeriță și să săriți la fapte de trufie”, adică să păstreze pacea cu popoarele din jur. Această dorință de pace se reflectă în întreaga politică a domnului Țării Românești, în timpul domniei căruia țara a avut pace.

       Domnul este sfătuit să judece drept, pe fiecare după fapta sa și să asculte și pe nevoiași, judecata dreaptă contribuind și ea la menținerea unui renume bun în lume. Aceste sfaturi își găsesc confirmarea în practica judecătorească a lui Neagoe Basarab, ceea ce dovedește că amintirea lăsată de el posterității a fost acea a unui domn drept[6].

       Cât de actuale sunt și astăzi aceste sfaturi și învățături pentru noi dar mai ales pentru guvernanți. Dar cine să ia seama la ele?

       Aceste gândiri filosofice și învățături înțelepte, care exprimă tulburătoare reflecții politice și morale, au făcut pe istoricul Bogdan Petriceicu Hașdeu să-l numească pe Neagoe Basarab „Marc Aureliu al Țării Românești”, principe, artist și filosof.

       Monumentala lucrare a „domnului cu apucături împărătești”, cum îl numea Nicolae Iorga pe voievodul Neagoe Basarab, alături de alte argumente precum milostenia, darul ctitoririi de mănăstiri și cel de binefăcător al întregii Ortodoxii, a stat și ea la baza canonizării Voievodului de către Biserica Ortodoxă Română.

 

         Matei Basarab și opera sa

   Matei Basarab a fost Domn al Țării Românești între anii 1632-1654.

   Elogiat de Papa Inocențiu al X-lea pentru minunata sa bunătate sufletească, respectat de turci ca al doilea Mihai Vodă, considerat de Nicolae Iorga că adevărat „păstor și domn părinte”, caracterizat de istoricul C.C. Giurăscu drept un domn cu remarcabile însușiri („viteaz ostaș, ctitor desăvârșit și diplomat încercat, tipul reprezentativ al domnului de țară”),  Matei Basarab, cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc, și-a văzut domnia caracterizată astfel de cronica vremii: „Țara iubea pe Domn și Domnul pe Țară”.

    În perioada domniei lui Matei Basarab cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al acesteia. În cei 22 de ani de domnie, Matei Basarab s-a dovedit un bun gospodar și administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.

   Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire culturală și de închegare a unei școli artistice, fără de care „școala brâncovenească” nu ar fi fost posibilă. A fost un adevărat protector al culturii, dar și un puternic sprijin al ortodoxiei, acționând energic pentru păstrarea nealterată a tradiției ortodoxe.

   Matei Basarab a fost unul dintre cei mai mari ctitori ortodocși români.^[5] A ridicat din temelie 46 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țară, cât și la Muntele Athos, precum și pe teritoriul actualei Bulgarii, la Vidin și la Șistov. Dacă Ștefan cel Mare și Sfânt a zidit 45 de biserici și mănăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc, așa cum îl califică marele istoric C.C.Giurescu[7].

  Cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab este Mânăstirea Arnota, ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui sfânt lăcaș mai vechi. Biserica mănăstirii a fost pictată de Stroe din Târgoviște. Pe lângă temele religioase tradiționale sunt de remarcat portretele votive ale ctitorilor (Matei Basarab și Doamna Elina), din pronaos, precum și o remarcabilă decorație florală în locurile libere dintre medalioane. Portretul lui Matei Basarab, înfățișat bătrân, cu părul alb, este considerat unul dintre cele mai frumoase portrete de voievozi români care s-au păstrat până în zilele noastre.[8] Tot la Mănăstirea Arnota se află și mormântul lui Matei Basarab, precum și cel al Doamnei Elina, soția voievodului.

  O altă ctitorie monumentală a lui Matei Basarab este Mânăstirea Căldărușani construită între anii 1637-1638. Mănăstirea este situată în apropierea Bucureștiului, într-o poziție pitorească, fiind înconjurată din trei părți de lacuri.

   Matei Basarab a fost un sprijinitor al vieții spirituale a românilor, atât a celei religioase cât și a celei culturale. Împreună cu cumnatul său, marele logofăt Udriște Năsturel, a înființat două tipografii, una la Mânăstirea Govora și cealaltă la Târgoviște.

   La Târgoviște, prin strângerea mai multor oameni de cultură în jurul lui Udriște Năsturel, s-a creat un mediu cultural elevat, care a contribuit la dezvoltarea învățământului, a tipăriturilor, a arhitecturii și picturii. Comunitatea erudiților cărturari, educați în spirit umanist, determină fondarea unei școli de profil superior, cu limbile de predare greaca și latina, dar și înființarea unei noi tipografii, pentru editarea de lucrări în limba română. Noul colegiu, Schola graeca et latina, activ între 1646 și 1652, era organizat după modelul institutelor similare din Occident. El funcționa alături de școala de slovenie, activă deja la Târgoviște, cu dascăli specializați în gramatică și lexicografie slavo-română. În tipografia adusă la mănăstirea Dealu a fost tipărită, în 1644, „Evanghelia învățătoare”, urmată de multe alte cărți, între care „Răspuns împotriva catehismului calvinesc” (1645), lucrare teologică originală, și „Îndreptarea legii” (1652), importantă operă juridică a vremii-unul dintre primele coduri de legi din Europa redactate într-o limbă națională.

    Prima carte tipărită la Târgoviște a fost un Trebnic, în 1636, iar la Govora, Pravila Mică din 1640. Udriște Năsturel a tradus din latină în slavonă opera ascetică medievală De imitațio Christi a lui Thomas de Kempis, tipărită la Mânăstirea Dealu în 1647. De remarcat că în prefața adresată mitropolitului Varlaam al Moldovei se arată, printre altele, înrudirea dintre limbile latină și română.

   În timpul domniei lui Matei Basarab a fost introdusă limba română în slujbele religioase, căci, după cum spunea voievodul: „Am văzut că în întreaga mea țară este foame, este sete, nu însă de pâine și apă, ci din pricina împuținării sfintelor cărți”.[9]

   Tot în timpul lui Matei Basarab, s-a dezvoltat o cultură fertilă a artelor ce a fost fundamentală pentru apariția ulterioară a faimosului stil brâncovenesc.

   Matei Basarab, împreună cu Vasile Lupu în Moldova au fost și cei mai importanți autori de coduri de legi din perioada Evului Mediu din Țara Românească și respectiv Moldova.

    Pravila de la Govora sau Pravila bisericească este cea mai veche culegere de legi atât bisericești, cât și laice din Țara Românească. Este tipărită din porunca voievodului Matei Basarab la tipografia de la Mânăstirea Govora în anul 1640 în șapte săptămâni, de tipografii Meletie Macedoneanul și Ștefan de Ohida.

    Acest document este o traducere a călugărului erudit de la Mânăstirea Bistrița, Mihail Moxa, a unui text slav, care redă un nomocanon bizantin, o culegere de norme juridice, are 164 de file și este prima lucrare tipărită în limba română.

   Pravila are un caracter preponderent bisericesc, dar cuprinde și elemente de drept laic. S-a tipărit în două edițiuni: una pentru Țara Românească, având prefața semnată de mitropolitul Teofil și alta pentru Ardeal, având prefața semnată de mitropolitul Ghenadie al Ardealului.

    Pravila de la Govora, denumită și Mica Pravilă, este totodată o culegere de tradiții și credințe populare referitoare la ceremonialul existențial. Credințele populare și pravila bisericească denotă convergențe și divergențe în modul în care sunt îndeplinite ritualurile existențiale: botezul, căsătoria și funeraliile.

    Al doilea document important redactat și tipărit la porunca și sub coordonarea voievodului Matei Basarab este Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, tipărită în 1652 la Târgoviște. Reprezintă traducerea unor legiuiri grecești (manualul lui Malaxos, tradus din greacă de Daniil Panoneanul conținând însă și numeroase texte extrase din Pravila lui Vasile Lupu. Este socotită a fi și un îndreptar de credință, datorită conținutului ei dogmatic și cultic, fiind un mijloc de apărare a ortodoxiei împotriva influențelor catolice și calvine. Pravila a devenit corpusul oficial de legi al Bisericii române de Răsărit, fiind aplicată în viața socială a vremii.

   În esență cuprinde reglementarea drepturilor și obligațiilor clerului de mir, ale călugărilor, a problemelor referitoare la familie, căsătorie, la judecata bisericească, a chestiunilor teologice și liturgice dar și a cutumelor juridice specifice timpului istoric în care a apărut.[10]

  Este socotită a fi și un îndreptar de credință, datorită conținutului ei dogmatic și cultic, fiind un mijloc de apărare a ortodoxiei împotriva influențelor calvine și catolice. Lucrarea tratează drepturilor și obligațiilor clerului de mir, ale călugărilor, problemelor referitoare la familie, căsătorie, judecată bisericească, a chestiunilor teologice, liturgice, obiceiurile de drept.         

    Din titlul oficial al Pravilei rezultă că Domnitorul a intenționat să o aplice în practică, să determine o evoluție a relațiilor juridice în sensul prevederilor acestui document. Așa cum arată Pravila îndreptarea legii cu Dumnezeu care are toată judecata arhierească și împărătească de toate vinele preoțești și mirenești, își propune să reglementeze relațiile sociale specifice clerului și societății civile.

    În sfera relațiilor sociale civile sunt reglementate cele privind proprietatea și folosirea pământului. Semnificativ în acest sens sunt dispozițiile prin care țăranii sunt legați de pământ, dreptul boierilor de a-i urmării pe țărani și de a-i readuce pe moșii, interdicția de a se primi țărani fugari pe domeniile feudale, precum și obligația de a-i preda adevăraților stăpâni.

    Mai multe texte se referă la paza bunurilor agricole și la pedepsele aplicate celor care sustrăgeau sau distrugeau asemenea bunuri. Existau reglementări în domeniul contractelor și al obligațiilor civile, precum și în domeniul succesiunilor.

    În partea a doua sunt reglementate pe larg, instituții de drept civil, penal și procesual.

Există dispoziții care se referă la dobândirea proprietății asupra bunurilor imobile. Instituția uzucapiunii nu era cunoscută și prin urmare acțiunea în revendicare a unui bun putea fi formulată oricând.

    Obrazele, adică persoanele puteau fi oameni liberi sau robi. Oamenii liberi erau împărțiți în boieri, țărani și săraci. Boierii împreună cu dregătorii, care exercitau funcții în stat era considerați ca fiind oameni domnești, iar ceilalți aveau statutul de rudă aleasă, de nobili.

     Majoratul era fixat la 18 ani, dar răspunderea juridică începea cu vârsta de 18 ani.

Existau reglementări privind dreptul familiei. Pravila lui Matei Basarab, însușindu-și dispozițiile cuprinse în canonul 53 al celui de al șaselea sinod ecumenic al bisericii creștine desfășurat în 691-692, care statua că rudenia rezultată din botez este mai mare decât rudenia de sânge, a prevăzut în cazul rudeniei spirituale aceleași impedimente ca și în cazul rudeniei de sânge, oprind căsătoria până la gradul al șaptelea inclusiv, interzicând și căsătoria între finii aceluiași naș.

     Căsătoria era precedată de logodnă, care producea anumite efecte juridice. Căsătoria și desfacerea căsătoriei se putea face numai de către preoți, în biserică, pe principiul simetriei de drept.

     Dispozițiile penale erau formulate pe baza unor principii moderne, specifice epocii inspirate din lucrarea lui Prosper Farinaccius, romanist italian Această sursă a folosit-o și Vasile Lupu în Pravila sa, așa cu arată profesorul S.G.Longinescu.[11]

     Infracțiunile erau numite vini sau greșeli. Ele erau clasificate în vini mari și în vini mici. În clasificarea faptelor se avea în vedere gradul de vinovăție, intenție sau culpă, locul și timpul comiterii lor, precum și caracterul acestora, flagrant sau nu. Este remarcabil pentru acea perioadă istorică că se operează cu noțiuni care în dreptul penal modern sunt: concursul de infracțiuni, tentativa, complicitatea, recidiva.

     În Pravilă erau prevăzute și mijloace de probă: jurământul, înscrisurile, martorii, cercetarea la fața locului. Sunt enumerate fapte sau stări care înlătura răspunderea penală: minoritatea, nebunia, legitima apărare, ordinal superiorului. Totodată sunt enumerate cauze care micșorează răspunderea penală: ignoranța, pasiunea, pasiunea, mânia, somnambulismul, greșeala fără înșelăciune.

      În raport cu aceste criterii pedepsele prevăzute în Pravilă erau specifice epocii feudale: decapitarea, spânzurătoarea, tragerea în țeapă, arderea pe rug, mutilarea, sau pedepse privative de libertate: ocna, temnița, surghiunul la mânăstire. Existau reglementate pedepse care aveau ca scop expunerea celui vinovat oprobiului bisericii sau al societății: afurisenia, oprirea de la biserică, dar și amenzile.

       Instanțele judecătorești erau bisericești sau laice și judecătorul avea o marjă largă de apreciere. Activitatea de judecată era marcată de coexistența atribuțiilor administrative cu cele judecătorești ale autoritățile statului, neexistând separația puterilor în stat și nici specializarea instanțelor.

      În partea finală a Pravilei sunt expuse aspecte de ordin cultural medicină, gramatică, filosofie, alături de aspecte canonice ale cultului ortodox și bisericii. De aici rezultă caracterul interdisciplinar al acestui monumental izvor al vechiului drept românesc dar și de cultură și civilizație românească.[12]

 

       Unele concluzii

    Putem afirma că alături de izvoarele dreptului laic, dreptul canonic, a constituit o bază importantă a actualului sistem de drept român, iar aceste izvoare legislative, laice și bisericești, ale vechiului drept românesc constituie una din cele mai importante surse de cultură juridică română și dau mărturie de gradul înalt al civilizației noastre și în această epocă istorică.

    Este regretabil că în prezent preocupările științifice pentru dezvoltarea disciplinei istoriei dreptului românesc au scăzut în mod considerabil. La facultățile de drept, de mai mult timp nu mai este inclusă în programă disciplina „Istoria generală a dreptului” iar timpul alocat pentru predarea „Istoriei statului și dreptului românesc” s-a redus în mod considerabil, această din urmă disciplină având un caracter auxiliar în planul de învățământ. La fel de regretabil este și lipsa unor programe științifice de anvergură privind cercetarea și înțelegerea instituțiilor dreptului românesc de-a lungul evoluției lor istorice.

    Există tendința de a reduce dreptul numai la dimensiunea normativă actuală în contextul unei preocupări mult prea accentuate pentru fenomenul globalizării juridice și chiar subordonării sistemului juridic românesc, altor sisteme, cum este cel al Uniunii Europene.

    Dorim să amintim că nu numai individualitatea dar chiar ființa statului și dreptului unui popor, chiar esența existențială a națiunii au legitimitate numai dacă există fundamente istorice solide care să justifice prezentul și să permită deschiderea spre viitor în direcția nu a unei simple integrări în alte realități sau sisteme sociale, juridice ori politice, ci prin păstrarea, afirmarea individualității ca sistem statal și juridic independent și coerent.

 

Libertatea constiintei – conditie a fericirii. Libertatea fiilor lui Dumnezeu - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

 

Conștiința și libertatea, daruri de neprețuit ale lui Dumnezeu pentru om

Conștiința este esența și particularitatea omului prin care acesta se raportează la natură, societate, dar și la propria sa ființă și, în mod deosebit, la Ființa Supremă. Părintele Arsenie Boca vorbea despre conștiință ca fiind „un grai tăcut și o chemare lină” prin care omul poate să se reconstruiască ca ființă spirituală, să își regăsească structura sa autentică, dincolo de precaritățile și patimile existențiale, într-un cuvânt să redobândească libertatea autentică, spirituală pentru iubirea infinită și indefinită de Dumnezeu și de oameni. Fericitul Augustin spunea și el că „în noi este ceva mai adânc decât noi înșine”, referindu-se tot la conștiința omului, cu deosebire la conștiința de sine.

Important de subliniat este faptul că mai înainte de a fi transpusă în norme juridice, conștiința este o dimensiune naturală prin care omul devine ceea ce este și se diferențiază în mod categoric de orice altă formă existențială. Astfel, realitatea naturală în manifestările sale existențiale se transformă conform legilor cauzalității, cum ar spune Kant. Spre deosebire, omul prin conștiința sa și în forma sa supremă, conștiința de sine nu se transformă, ci devine conform legilor libertății, după spusele aceluiași mare filozof. Așa putem înțelege gândurile părintelui Teofil Părăian: omul devine spre ceea ce este el, adică spre descoperirea și realizarea conștiinței de sine.

           Conștiința nu poate fi concepută decât ca fiind liberă. Conștiința poate fi pervertită dacă omul alege să-L ignore sau să Il refuze pe Dumnezeu sau alege răul și nu binele, dar nu poate fi supusă determinismului material, cauzal. Conștiința nu este o realitate materială, ci o însușire a sufletului uman nemuritor.

           Conștiința este esența și trăsătura distinctivă a firii umane, a sufletului nemuritor al omului prin care acesta, ca persoană creată de Dumnezeu, se raportează la natură, societate, la propria sa ființă și, în mod deosebit, la Dumnezeu. Omul este singura ființă creată care are conștiința propriei sale existențe, poate cunoaște pe Dumnezeu și se poate raporta la Dumnezeu prin credință care este un fapt de conștiință. Sfântul Arsenie Boca vorbea despre conștiință ca fiind „un grai tăcut și o chemare lină” prin care omul poate să se reconstruiască ca ființă spirituală, să își regăsească structura sa autentică, dincolo de precaritățile și patimile existențiale, într-un cuvânt să redobândească libertatea autentică, spirituală pentru iubirea infinită și indefinită de Dumnezeu și de oameni. Credința ortodoxă este un fapt interior al conștiinței omului ca persoană. Fericitul Augustin spunea și el că „în noi este ceva mai adânc decât noi înșine”[1], referindu-se tot la conștiința omului, cu deosebire la conștiința de sine.

Sfântul  Arsenie Boca afirma: „Libertate de conștiință este cel mai adânc bun spiritual pe care îl are omul la îndemână în viața sa”. Într-adevăr, conștiința umană, înțeleasă în complexitatea, înălțimea și profunzimea ei este temeiul vieții biologice și spirituale, punctul de la care începe efortul pentru ca omul să fie demn de libertatea pe care el însuși o prescrie în primul rând ca lege morală și de aici și ca ordine juridică.

       Savanți de bună credință au remarcat că evoluționismul, ca teorie științifică nu poate explica originea sufletului uman după cum nu poate explica nici originea conștiinței. Conștiința este o însușire a sufletului nemuritor creat de Dumnezeu. Nu este și nu poate fi redusă la o funcție biologică a psihicului uman, dar este adevărat că trupul susține conștiința după cum susține întreaga ființă umană, care evident este mai mult decât materie.

Conștiința este personală, unică și unificatoare. Este personală, deoarece caracterizează omul ca persoană, nu este o abstracție, o ideea filosofică. Totodată este unică, pentru că este irepetabilă, individuală, după cum și sufletul omului este unic și irepetabil. Este unitară, dar se manifestă în diferite forme. Astfel se poate vorbi de conștiința existenței pe care fiecare persoană o are, dar și de conștiința de sine a omului. Este unificatoare deoarece realizează la nivelul fiecărui om unitatea existențială a fiecărei persoane dar și a percepției, cunoașterii și raționalității existenței. Conștiința nu se identifică cu facultate cognitivă, de cunoaștere pe care o are omul. Conștiința este temeiul posibilității cunoașterii senzoriale, raționale, sau a cunoașterii transcendentale, mistice. În conștiință și în inimă, prin cunoașterea transcendentală, prin credință, iubire și trăire profundă, Dumnezeu ni se revelează prin lucrarea Duhului Sfânt.

        Prin urmare, conștiința este o realitate obiectivă, nu o funcție subiectivă a psihicului uman.

         Este evident că realitatea obiectivă a conștiinței nu poate fi transpusă în norme juridice și nici consacrată de jurisprudență. Există realități existențiale în care juridicul nu poate interveni. Acest fapt este recunoscut și de unii sociologi și juriști care vorbesc de o „ipoteză a non-dreptului”

         Cuvintele Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos exprimă înțelesul profund, divin, al libertății omului: ”Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Prin urmare libertatea autentică a omului, cea după har, este determinată și condiționată de cunoașterea adevărului, de cunoașterea lui Dumnezeu. Libertatea dăruită de Dumnezeu omului îi permite acestuia nu numai să se raporteze la Dumnezeu, dar chiar să îl refuze pe Dumnezeu, nu numai să facă binele și să aibă iubire milostivă față de toată firea zidită, dar și posibilitatea de a face rău și de a trăi în egoism și în iubirea excesivă de sine cu ignorarea poruncilor Mântuitorului. Spune Sfântul Issac Siriul: ”Ferește-te de libertatea care duce la robia cea rea”, adică de libertatea fără Dumnezeu, fără adevăr. Raportarea la Adevăr, care este Cuvântul întrupat, distincția dintre bine și rău, deosebirea dintre iubirea egoistă de sine și iubirea milostivă, cea după poruncă, sunt fapte de conștiință ale omului. De aceea prima formă a libertății este libertatea de conștiință.

       Sfântul Apostol Pavel afirmă adevărul de credință: „Domnul este Duh și unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este libertatea” (Corintieni II, 17). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Nimeni nu este cu adevărat liber decât acela care trăiește în Hristos. Unul ca acela s-a ridicat deasupra tuturor relelor și nu se mai teme de nimic”.

         Libertatea este un dar de mare preț pe care Dumnezeu l-a făcut omului pentru că numai astfel omul este și persoană, persoană care prin credință se raportează la Dumnezeu și prin har devine fiu al lui Dumnezeu. Numai prin libertatea dăruită de Dumnezeu, omul, ca persoană, dacă alege să rămână în harul sfânt, să trăiască în Dumnezeu, împlinindu-I poruncile poate transcende determinismul material și temporar al acestei lumi, finitudinea materială a existenței și să fie încă din acest veac în bucuria negrăită a fericitei existenței veșnice.

        Cu adevărat liber este cel care iubește după porunca Mântuitorului, are o iubire a harului și nu numai una firească. Fericitul Augustin spune: „ Iubește și fă ce vrei”[2] pentru că un om care iubește vrea numai ceea ce trebuie, ceea ce e bine. În acest sens Părintele Teofil Părăian sublinia: „Tot așa se poate spune și despre credința ortodoxă, este o credință care limitează libertatea și este o credință care dă libertatea. Limitează libertatea în sensul că nu poți face ce vrei, dar dă libertatea tocmai prin faptul că nu faci ce vrei dar faci ce trebuie și atunci ești mai liber decât acela care face ce vrea și care prin aceasta poate să se înrobească pe sine propriilor sale intenții, propriilor sale tendințe”.

          Conștiința este o dimensiune ontologică a ființei umane, un dat care se constituie ca o particularitate existențială a omului. Conștiința de sine este un dar divin pe care fiecare om îl poartă în sine ca vocație încă de la botez, dar care devine actual prin lucrarea teandrică a harului și a omului. Libertatea conștiinței se constituie și se desăvârșește nu în relație cu lumea materială supusă determinismului și cauzalității naturale și implicit tuturor precarităților existențiale, ci prin raportare la universul valoric autentic ce decurge în mod firesc din relația de iubire a omului față de Dumnezeu și față de semeni.

Forma juridică a libertății conștiinței are ca esență libertatea conștiinței de sine înînțelesul ei teologic. Spunea Sfântul Dumitru Stăniloaie că „omul este în esența sa duh și libertate”. Libertatea omului are ca fundament libertatea conștiinței care, prin credință, devine și conștiință de sine. În acest fel se depășește individualismul, egocentrismul, „eul” și tot ceea ce înseamnă existența omului aruncat în lume după expresia lui Heidegger și Sartre.

Libertatea conștiinței este lungul drum, dar singura cale senină a omului către sine, către sinele său mai adânc, regăsit în infinitatea iubirii de Dumnezeu și de oameni.

        Se discută în politologie și filozofie și de o conștiință socială. În opinia noastră, acest concept este o construcție gnoseologică, a cărei existență în plan teoretic este derivată și condiționată de singura formă ontologică a conștiinței, și anume, conștiința omului în individualitatea și personalitatea sa. Este interesant faptul că juridicul exprimă acest fapt, în sensul că garantează nu conștiința socială ca și structură teoretică și abstract, ci numai conștiința individuală legată indisolubil de persoană.  Este remarcabil că dreptul a preluat mai mult sau mai puțin elaborat valorile teologice și filozofice fundamentale privind înțelegerea omului ca persoană în existența sa socială, în sensul că în mod constant se afirmă teza potrivit căreia titularul drepturilor fundamentale nu poate fi decât omul în individualitatea sa, am spune noi ca persoană și nu ca individ, dar nu un grup, o colectivitate sau societatea ca atare. Desigur, deoarece starea juridică a omului este existența sa exterioară în social și în mediul natural, titularul oricărui drept fundamental îl poate exercita, dacă avem în vedere această stare juridică a sa, în mediul social în care se află. Astfel, orice libertate individuală este și socială prin existența juridică a omului în exterioritatea sa socială.

      Libertatea conștiinței face parte din așa numitele drepturi naturale ale omului, preexistente, în opinia unor autori, consacrărilor în norme constituționale sau de altă natură. Această teză pe care spațiul nu ne permite să o dezvoltăm este demnă de a fi reținută pentru a clarifica, într-o oarecare măsură, raportul dintre libertățile (drepturile) omului, iar pe de altă parte, normele juridice (legile pozitive). Nu legea este aceea care determină și dă conținut libertăților individuale și drepturilor fundamentale, ci invers  legitimitatea oricărei legi decurge direct din modul în care libertățile și drepturile fundamentale, preexistente, sunt reflectate în norma juridică. Apreciem că acesta este un imperativ social pentru a contura în acest fel posibilitatea libertății omului în mediul social. În ipoteza în care libertatea este determinată de lege, înțeleasă ca act normativ și nu ca lege morală, realitatea dominantă în care libertatea se manifestă este neautenticul și constrângerea, deoarece orice lege juridică, prin esența sa, este o formă de limitare și de restrângere sau condiționare, într-un cuvânt de constrângere a libertății omului.

       Se poate spune că într-o astfel de ipoteză poate să se manifeste și o contradicție distructivă între lege în înțelesul ei juridic și libertatea omului, inclusiv libertatea conștiinței.  Dacă se ajunge la situația în care legea este o construcție care reflectă drepturile naturale preexistente ale omului, atunci se poate vorbi de o libertate autentică, garantată prin actul normativ și nu construită de norma juridică. Este demn de subliniat faptul că în instrumentele juridice universale, clasice, privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în mod obișnuit există formula potrivit căruia „statele recunosc drepturi și libertăți fundamentale”, prin urmare nu le construiesc normativ și nu le impun ca un dat juridic. Aceasta nu este numai o simplă formulă juridică, ci exprimă un gând fundamental al caracterului derivat al legii din valori existențiale fundamentale anterioare, am spune noi, inclusiv din adevăruri de credință. 

Există o contradicție unilaterală, cum ar spune Constantin Noica, între lege și libertate, dacă acceptăm idea caracterului derivat al legii față de valorile libertății. Astfel, legea nu poate contrazice libertatea omului, dar libertatea omului poate contrazice legea. [3]

 

Înțelesuri juridice ale libertății de conștiință

     Acest drept fundamental este prevăzut și recunoscut în majoritatea declarațiilor și tratatelor internaționale care se referă la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, începând cu declarația universală din 1948. Stă la baza altor drepturi fundamentale, cum ar fi libertatea cuvântului, libertatea de asociere, libertatea presei. În esența sa este un drept natural care prevede posibilitatea persoanei de a-și putea exprima în particular sau în public o anumită concepție despre lumea înconjurătoare, de a avea sau nu o credință religioasă, de a aparține sau nu unui cult religios sau unei organizații de orice fel, recunoscută de ordinea constituțională existentă la un anumit moment dat. Exprimă în același timp și libertatea de a gândi, de a avea opinii, concepții teoretice, sentimente, păreri, exprimate public, particular sau nu, fără ca cineva să poată interveni sau cenzura, sau cunoaște, fără voința persoanei, aceste gânduri. Este un drept natural, pentru că omul se diferențiază de celelalte forme de viață tocmai prin existența conștiinței și a libertății de a gândi, de a avea sentimente.

Conștiința omului nu trebuie să fie direcționată prin mijloace administrative, ci ea trebuie să fie rezultatul libertății acestuia de a gândi și de a-și exterioriza gândul. Libertatea conștiinței implică și responsabilitatea morală și de conștiință pentru gândurile exprimate. Responsabilitatea, inclusiv cea juridică, intervine numai în momentul în care gândul sau opinia sunt exprimate, situație în care pot leza demnitatea, onoarea sau libertatea de gândire a unui alt subiect de drept sau chiar ordinea socială sau ordinea de drept, de aceea libertatea conștiinței este în strânsă legătură cu libertatea de exprimare, aceasta din urmă reprezentând tocmai posibilitatea recunoscută omului de a-și exterioriza gândurile. În consecință, libertatea conștiinței are un conținut complex, al cărui conținut juridic se exprimă în trei dimensiuni: libertatea de gândire, libertatea de conștiință și libertatea de religie.

Libertatea de religie, ca aspect de conținut al libertății de conștiință, înseamnă exteriorizarea unei credințe, religii și, în al doilea rând, libertatea de a adera la o organizație religioasă și la ritualul practicat. Este necesar ca religia sau organizația religioasă să fie cunoscute prin lege de stat și activitatea unui anumit cult religios să nu fie considerată ca fiind contrară ordinii de drept sau bunelor moravuri. Organizarea cultelor religioase, recunoscute de stat, este liberă și se concretizează în statute proprii. În decursul timpului, raporturile dintre stat și autoritatea religioasă pot fi catalogate în trei variante:

1. statul se confundă cu autoritatea religioasă;

2. statul sprijină autoritatea religioasă, dar se diferențiază de aceasta;

3. statul adoptă o poziție de indiferență față de autoritatea religioasă.

Constituția României consacră separarea statului față de autoritate, dar obligă autoritatea statală să sprijine cultele recunoscute de lege, inclusiv prin mijloace financiare. Se proclamă totodată autonomia religioasă, în sensul că fiecare cult este liber să-și organizeze forma de ritual, învățământul, relațiile cu adepții cultului, relațiile cu statul. Autonomia religioasă trebuie exercitată numai în condițiile respectării drepturilor omului, a moralei publice și a ordinii de drept.

Art. 29 din Constituție se referă și la raporturile dintre religii, după următoarele principii:

• egalitatea dintre credincioși și necredincioși;
• impune cultivarea unui climat de toleranță și respect reciproc;
• sunt interzise orice forme, mijloace sau acte de învrăjbire religioasă.

Doctrina de specialitate relevă câteva aspecte interesante în legătură cu conținutul juridic al libertății conștiinței denumit uneori și libertatea gândirii.

Astfel, o dimensiune importantă a conținutului juridic este „dreptul de a avea o convingere”. Acesta este un drept cu caracter general, protejează forul interior, adică domeniul convingerii personale și al credințelor religioase. Este important de a remarca că, din punct de vedere juridic, dreptul de a avea o convingere nu poate fi supus unor restricții, limitări, condiționări sau derogări. Curtea europeană a Drepturilor Omului de Strasbourg a relevat faptul că libertatea religiei constituie „unul dintre elementele vitale care contribuie la formarea identității credincioșilor și a concepțiilor despre viață” – Hotărârea din 20 septembrie 1994, A.295 – A. Înțeles într-un sens larg de către instanța europeană, de acest drept beneficiază atât credincioșii, cât și ateii „agnosticii, scepticii sau persoanele neutre”.

În opinia Curții de la Strasbourg, „convingerea” - termen utilizat de către instrumentele juridice internaționale - se distinge de simplele „păreri și idei” și desemnează „opiniile ce ating un anumit grad de intensitate, seriozitate, coerență și importanță” – Hotărârea din 25 februarie 1982, A.48. Subliniem o interesantă precizare a Curții în acest sens: o credință care constă în esență sau exclusiv în cultivarea și distribuirea unui stupefiant nu poate intra în sfera de aplicare a protecției juridice pe care o conferă Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul de a avea convingeri se referă, așadar, la faptul de a profesa convingeri spirituale sau filozofice care au un conținut valoric, identificabil și care în acest fel pot forma obiectul protecției juridice.

Dreptul de a avea o convingere implică și principiul neutralității statului față de convingerile morale și politice. Această obligație de neutralitate exclude orice apreciere a autorităților statale cu privire la legitimitatea credințelor, precum și a modalităților de exprimare a acestora.

Înțeles astfel, dreptul de a avea o convingere îmbracă un triplu aspect în plan juridic. El reprezintă, în primul rând, libertatea fiecărei persoane de a avea sau de a adopta o convingere sau o religie la libera sa alegere, fără însă a implica libertatea de a refuza valabilitatea unor prevede legislative imperative, sprijinindu-se pe obiecții, decurgând din anumite convingeri religioase.

Un al doilea aspect se referă la libertatea de a nu avea o convingere sau o credință religioasă. În acest fel, din punct de vedere juridic, individul este protejat contrar „unei eventuale obligații de a participa direct la activități religioase împotriva voinței sale” (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 9 mai 1989 A187).

În fine, dreptul de a avea o convingere exprimă garanția juridică a libertăților indivizilor de a-și schimba convingerea sau religia  fără a suferi vreo constrângere sau vreun prejudiciu. În acest spirit, Adunarea generală a Națiunilor Unite a adoptat, la 25 noiembrie 1981, Declarația privind eliminarea oricărei forme de intoleranță și de discriminare bazată pe credința religioasă sau de convingere, document internațional care interzice „orice distincție, excludere, restricție sau preferință bazată pe credința religioasă sau pe convingere”.

Un al aspect este „dreptul omului de a-și manifesta convingerile”. Acest drept presupune libertatea oricărei persoane de a-și manifesta propriile convingeri, individual sau colectiv, public sau într-un cadru privat. Dreptul are o legătură cu libertatea de exprimare și se referă în mod deosebit la manifestarea convingerilor religioase. Este interesant de subliniat faptul că, în opinia Curții Europene, libertatea de a-și manifesta religia include și „dreptul de a încerca să-l convingi pe aproapele tău”.

Expresie socială a libertății de gândire, de conștiință și a religiei, cu consecințe foarte diverse, libertatea de manifestare a convingerilor poate face obiectul unor restricții în condițiile prevăzute de lege. Jurisprudența europeană furnizează numeroase exemple de limitări aduse dreptului indivizilor de a-și manifesta convingerile, justificate de protejarea ordinii publice, ordinii de drept sau a ordinii morale, sau chiar a sănătății.

Așa cum se subliniază într-o hotărâre pronunțată la 25 mai 1993, Curtea Europeană reține că: „Într-o societate democratică unde mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații, limitarea dreptului indivizilor de a-și manifesta convingerile se poate dovedi necesară pentru a concilia interesele diverselor grupuri și a asigura respectarea convingerilor fiecăruia”. Clauza de „ordine publică”permite în aceste situații protecția libertății de gândire, de conștiință și a religiei celuilalt și condamnarea prozelitismului „de proastă calitate”, caracterizat prin presiuni abuzive ce iau forma unei hărțuiri sau a unui abuz de putere. În același spirit, protecția dreptului copilului la învățătură, în cazul în care intră în conflict cu dreptul părinților la respectarea propriilor convingeri religioase, prevalează asupra acestuia din urmă.

Libertatea indivizilor de a-și manifesta religia include participația la viața comunității religioase și presupune ca aceasta din urmă „să poată funcționa pașnic, fără ingerința arbitrală a statului” (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2000 A.78). Statului îi revine obligația de a garanta nu numai pluralismul religios, dar și pluralismul intern al unei anumite confesiuni religioase; în acest scop, el trebuie să nu arbitreze conflicte în materie de dogmă din cadrul unei comunități religioase și să nu intervină în favoarea unei comunități sau alteia religioase.

Libertatea religiei trebuie interpretată așa încât comunitatea religioasă să dispună de posibilitatea de a-și asigura propria protecție jurisdicțională, pe cea a membrilor săi și a bunurilor sale și, în deosebi, a personalității sale juridice, în cazul în care conform dreptului intern doar cultele recunoscute pot fi practicate (a se vedea cauza Mitropolia Basarabiei ș.a. contra Moldovei, Hotărârea din 13 decembrie 2001: Refuz al autorităților de a recunoaște oficial o Biserică).

 

Libertatea gândirii, conștiinței și religiei în jurisprudența europeană.

Cele trei noțiuni, respectiv: gândirea, conștiința și religia, care formează obiectul protecției art.9 din Convenția  Europeană a Drepturilor Omului, cel mai important instrument juridic european în  această materie, sunt strâns legate între ele. Noțiunile de „gândire”, „conștiință” și „religie”, care apar în cuprinsul Convenției, subliniază conținutul larg atribuit libertății de gândire. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) a estimat că noțiunea de convingere filozofică desemnează „ideile fondate pe cunoaștere și raționament cu privire la lume, viață  și societate... pe care o persoană le adoptă și le aplică în conformitate cu exigențele propriei conștiințe. Aceste idei pot fi descrise, pe scurt, ca fiind concepția unei persoane despre viață, despre comportamentul omului în  societate.^[4]

Libertatea de gândire, de conștiință și religie reprezintă unul dintre fundamentele unei societăți democratice, în sensul Convenției: „ea figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esențiale ale identității credincioșilor și ale concepțiilor despre viață, dar ea este totodată un bun prețios și pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți.  Acest lucru decurge din pluralismul – scump plătit dea-lungul secolelor, necesar unei asemenea societăți.”^[5]

Jurisprudența C.E.D.O. relevă două aspecte majore ale dreptului garantat de art.9: a) libertatea individului de a adopta o convingere pe care să o manifeste; b) libertatea individului de a face sau nu parte dintr-un grup, inclusiv un cult religios și de a-l apăra atunci când consideră necesar^[6].

Majoritatea cazurilor în legătură cu încălcarea dispozițiilor art.9 din Convenție au pus în discuție libertatea religioasă. Instanța internațională de la Strasbourg a subliniat importanța respectării pluralismului și a toleranței între diferitele grupuri religioase. În relațiile cu diferitele religii, culte și credințe, statul trebuie să fie neutru și imparțial „rolul autorităților în acest caz nu este de a elimina cauza tensiunilor, eliminând pluralismul, ci de a se asigura că grupurile opuse unul altuia se tolerează”.^[7]

Libertatea gândirii, a conștiinței și religiei impune obligația statului de a nu exercita nici un fel de constrângere la nivelul conștiinței individului. Comisia Europeană a arătat că art.9 protejează ceea ce se numește „forul interior” al persoanei, adică acele domenii ale convingerilor strict personale și actele strâns legate de acestea. Totuși, acest text nu protejează orice comportament social bazat pe anumite convingeri. Dreptul garantat de art.9 nu este absolut, deoarece într-o societate democratică, în care mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații este necesar ca această libertate să fie însoțită de limite care să concilieze interesele diferitelor grupuri și să asigure respectarea convingerilor fiecăruia.

Totodată, art.9 al.2 prevede posibilele restricții ale libertății de conștiință, de gândire și religie. În conformitate cu aceste dispoziții, libertățile consacrate de art.9 pot forma obiectul unor restricții, dacă acestea sunt prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică și vizează unul dintre scopurile legitime prevăzute expres și limitativ de Convenție.

Respectarea condiției de proporționalitate, ca relație adecvată între măsurile restrictive și scopul legitim urmărit formează obiect de analiză pentru instanța internațională. Desigur, și în acest caz C.E.D.O. apreciază proporționalitatea în raport cu natura dreptului protejat, situația de fapt, scopul legitim urmărit, felul și intensitatea măsurilor restrictive aplicate, având în vedere respectarea principiului pluralismului și a celor două criterii procedurale: „necesitatea într-o societate democratică” și „marja de apreciere” recunoscută statelor contractante.

Instanța de la Strasbourg admite că statele au o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește ingerințele în exercitarea acestei libertăți, dar puterea acestora nu poate fi discreționară. Jurisprudența este orientată spre o interpretare strictă a limitării libertății de conștiință și religie, în raport de circumstanțele concrete ale cazului și scopul legitim urmărit.

Astfel, în cauza Kokkinakkis versus Grecia^[8], reclamantul, un adept al cultului „Martorii lui Iehova”, a fost condamnat la închisoare și amendă penală pentru infracțiunea de prozelitism, prevăzută și sancționată de legea statului pârât. Curtea a decis că încriminarea de către legea greacă a activităților de prozelitism ale adepților cultului „Martorii lui Iehova” nu este proporțională cu scopul legitim urmărit, respectiv protecția drepturilor altora.  Pentru a decide astfel, instanța de la Strabourg a făcut o diferențiere între „mărturisirea creștină” și, „prozelitismul abuziv”. Prima corespunde limitelor de manifestare a libertății religioase, pe când prozelitismul abuziv înseamnă convingerea care se opune libertății de gândire, de conștiință și de religie ale altora. Luând în considerare și marja de apreciere recunoscută statului reclamat, C.E.D.O. constată că autoritățile publice naționale nu au demonstrat care sunt mijloacele abuzive prin care reclamantul a încercat să convingă și pe alții să adere la cultul său. În consecință, condamnarea reclamantului nu era necesară, măsura restrictivă nu este adecvată scopului legitim propus – protecția drepturilor și libertăților altora, deci nu este respectat principiul proporționalității.

Într-un alt caz^[9], în care a aplicat principiul proporționalității, C.E.D.O. distinge între controlul exercitat de stat, pentru a constata dacă sunt îndeplinite condițiile formale în vederea practicării unui cult, iar pe de altă parte, aprecierea din partea statului asupra legitimității credințelor religioase. Reclamantul a fost condamnat de către statul pârât pentru că a înființat o casă de rugăciuni fără a avea autorizația necesară din partea autorităților publice. Condamnarea reprezintă o ingerință în „libertatea de a-și manifesta religia prin cult și îndeplinirea ritualurilor”, ingerință care s-a apreciat că urmărea realizarea unui scop legitim, prevăzut de art.9 alin.2, respectiv protejarea ordinii publice. În ceea ce privește respectarea criteriului proporționalității, C.E.D.O. are în vedere aspectele concrete ale cauzei. Totodată, se afirmă că: „dreptul la libertatea religioasă, așa cum îl înțelege Convenția, exclude orice apreciere din partea statului asupra legitimității credințelor religioase sau asupra modalității de exprimare a acestora”. Sistemul de autorizare poate să corespundă dispozițiilor art.9 numai dacă urmărește să asigure un control asupra condițiilor formale. Condițiile legale privind necesitatea autorizării desfășurării unor activități religioase nu trebuie să aducă atingere libertății însăși. În speță, se constată că insubordonarea reclamantului față de o formalitate a legii nu este un motiv rezonabil pentru a justifica condamnarea acestuia. Această măsură afectează în mod grav libertatea religioasă a reclamantului, „ încât ea nu poate fi considerată proporțională cu scopul legitim urmărit și nici, prin aceasta, necesară într-o societate democratică”.

Principiul proporționalității, aplicat în legătură cu garantarea exercitării dreptului prevăzut de art.9, poate fi încălcat nu numai în situația în care autoritățile naționale adoptă măsuri restrictive, dar și în situația în care refuză nejustificat recunoașterea unui cult sau a unei biserici, limitând în acest fel exercitarea libertății de religie.

În cauza Mitropolia Basarabiei și alții versus Moldova, anterior citată C.E.D.O. a constatat că o biserică sau un organ al acesteia poate să exercite dreptul la libertatea religiei în numele credincioșilor săi. Refuzul guvernului de a recunoaște biserica reclamantă constituie o ingerință în exercitarea libertății de religie, care urmărește un scop legitim și anume protecția ordinii și a securității publice. Pluralismul și buna funcționare a democrației sunt valori esențiale pentru a aprecia dacă refuzul statului pârât de a recunoaște biserica reclamantă respectă principiul proporționalității^[10]. „C.E.D.O. trebuie să țină cont de miză, adică de necesitatea menținerii unui veritabil pluralism religios inerent noțiunii de societate democratică. Principiul pluralismului și buna funcționare a democrației impun ca statul să fie neutru și imparțial în relațiile cu diferitele religii. De aceea, autonomia comunităților religioase este esențială pluralismului într-o societate democratică.”

Pentru a determina amploarea marjei de apreciere a statului pârât, instanța internațională subliniază importanța actului de recunoaștere al autorităților naționale. Numai un cult recunoscut are personalitate juridică, deci poate să se organizeze și să funcționeze, poate să stea în justiție pentru a-și proteja patrimoniul. În raport cu aceste criterii C.E.D.O. apreciază că refuzul de recunoaștere a bisericii reclamante are asemenea consecințe asupra libertății religioase, încât nu poate fi considerat proporțional scopului legitim urmărit și nici necesar într-o societate democratică, în concluzie, art.9 din Convenție a fost încălcat.

În legătură cu garantarea libertății de conștiință, de gândire și de religie, se poate spune că principiul proporționalității reprezintă un criteriu esențial pentru a  limita puterea discreționară a autorităților publice și pentru eliminarea abuzurilor prin restrângerea nejustificată a exercițiului unui drept protejat de Convenție. Astfel, în nici un caz, o procedură administrativă nu poate fi folosită pentru a impune condiții rigide și chiar prohibitive exercitării anumitor culte.

Proporționalitatea nu este o condiție abstractă, ci este determinată de particularitățile fiecărui caz, dar așa cum rezultă din jurisprudența instanței de la Strabourg, există și premise valorice importante care determină evaluarea raportului de proporționalitate dintre măsurile restrictive dispuse și scopul legitim urmărit.

 

Libertatea conștiinței și fericirea

          Aspirația omului  spre fericire se confundă cu existența și firea sa. Fericirea, ca stare sufletească și existențială este opusă suferinței, morții și servituților de tot felul. Religiile, filosofia, dar și doctrinele sociologice, politologice, juridice au elaborat în decursul timpului diferite concepții și teorii despre fericire.

       Toți oamenii doresc să fie fericiți. Oricât am fi de nihiliști sau de sceptici în anumite momente ale vieții, oricât ne-am îndoi că fericirea poate fi atinsă ori că merită s-o căutam, noi nu încetam să tindem – conștient sau nu - către dobândirea ei. Dar chiar dacă sunt de acord cu afirmația că fericirea este dezirabilă, oamenii se diferențiază de îndată ce își pun problema în ce constă fericirea. Fiecare dintre noi caută să evite suferința, să atingă și să permanentizeze starea de fericire.

        Există o serie de idei contradictorii despre fericire. Unii cred că aceasta este o sumă de bunuri materiale, un fel de pachet cu bunăstare socială care face viața unei persoane mai confortabilă și mai lipsită de griji.

            Desigur, oamenii înțeleg fericirea în moduri diferite. Unii o găsesc în familiile lor, alții merg la mănăstire și-și dedică întreaga lor viață lui Dumnezeu; pentru un călugăr, aceasta este fericirea. Unii nu au familie, dar își găsesc fericirea muncind pentru binele oamenilor, pentru că această muncă le aduce bucurie atât lor, cât și altora. Alții pot să nu aibă nimic, dar cu toate acestea să fie fericiți. Altul poate fi fericit fiindcă vremea de afară este frumoasă sau nu suferă de nicio boală în acel moment. Acestea toate sunt exemple de tipuri diferite de oameni. La polul opus, o persoană poate avea totul: sănătate, bunăstare materială, fericire, o familie frumoasă. Nu trebuie decât să trăiască și să se bucure, dar cu toate acestea el este nefericit și nu se simte împlinit cu aceste lucruri.

         Filosoful român Ernest Bernea analizând contradicția dialectică dintre suferință și fericire, explică existența suferinței chiar prin libertatea existențială cu care este înzestrat prin fire omul: ’’De ce suferă omul? – se întreabă filosoful - Pentru că e dublu. Și pentru ce mai suferă? Pentru că e liber. El poate fi imagine biblică sau poate face o figură satanică. Omul e dublu și e liber. El suferă pentru că merge pe negație care e manifestarea răului depus în însăși rădăcinii lui și suferă pentru că are libertatea de a alege și de a hotărî, dar poate să nu facă . Omul Joacă între bine și rău, între eroismul său spiritual (sfințenie) și moliciunea dulce a păcatului. Omul nu poate face orice și nu poate face oricum.’’[11]

         Același autor, consideră întemeiat că idealul epocii moderne și postmoderne este înlăturarea suferinței, în toate formele ei și atingerea stării de fericire ontologică numai prin confort și plăcerile oferite de știință, tehnologie, cultură, transpuse în viața fiecăruia și devenite caracteristici ale civilizației contemporane. Această încercare se dovedește a fi un eșec sau cel mult o iluzie. “Omul civilizației noastre nu a vrut să accepte suferința ca o stare morală firească și a căutat prin mijlocele care i-au stat la îndemână să o înlăture. Idealul eticii moderne nu a putut fi însă atins. Cu toată cultura și civilizația, cu toată știința și tehnica, suferința omului nu a putut fi alungată, ci dimpotrivă ea a mers tot crescând odată cu progresul visat de veacul luminilor. Omul a putut să facă să crească nebănuit de bogat cunoștințele sale teoretice și practice, a izbutit să-și perfecționeze uneltele, să-și ridice condițiile materiale ale vieții, să aibă confort și chiar lux, dar până la sfârșit a băgat de seamă că fericirea i-a scăpat și suferă mai mult decât oricând’’[12]

           Contradicția dialectică dintre suferință și pe de altă parte fericire, în expresia ei concretă de bucurie, a fost înțeleasă și rezolvată greșit de principalele concepții etice ale istoriei. Aceste concepții nu trebuie înțelese numai diacronic, istoric, dar și sincronic, deoarece coexistă și în vremurile noastre. Soluția corectă este acea conferită de morala creștină bazată pe revelația supranaturală. “Dacă epicurianismul, reactualizat cu mari dimensiuni de epoca burgheză, înlătură suferința fără a cunoaște fericirea, dacă pesimismul acceptă suferința pentru ea însăși, etica nouă de un adânc înțeles creștin, acceptă suferința pentru a ajunge în sferele luminate ale bucuriei’’

           În Ortodoxie, fericirea este un scop spiritual profund, nu doar o stare emoțională temporară. Ea nu depinde de condițiile materiale, ci este găsită în suflet, în relația cu Dumnezeu și în împlinirea poruncilor, care culminează cu Împărăția lui Dumnezeu, o realitate interioară. Învierea lui Hristos, pe care creștinii o serbează de Paște, este sursa cea mai mare de fericire, după cum se arată în cântecele de Paște.

          Relația cu Dumnezeu este esențială pentru a atinge fericirea autentică. Fericirile, așa cum au fost lăsate de Hristos, reprezintă o cale spre o viață sfântă. 

           Fericirea este imaterială - este o stare a sufletului. Așadar, fericirea nu depinde de condițiile materiale ale vieții – ea se află înăuntrul omului, în sufletul său: „Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut... căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 20-21). Aceasta este o stare a sufletului: capacitatea de a aprecia tot ceea ce ne-a fost dat și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru asta. Fiecare zi poate fi un prilej de fericire. Trebuie doar să fim capabili să o vedem. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „dacă ceva bun se întâmplă, binecuvântați pe Dumnezeu și va rămâne bun. Dacă ceva rău se întâmplă, binecuvântați pe Dumnezeu și răul va înceta. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

         Fericirea, ca realitate ontologică perenă a ființei umane, care nu are garnițele acestei lumi și ale acestei vieți. Este o chemare permanentă a omului spre dobândirea desăvârșirii, a fericitei vieți în eshatologie, este o expresie a dimensiunii transcendentale a ființei umane, a trăirii în dreapta credință ortodoxă.

          Singura cale adevărată de a dobândi starea de fericire, acum și pentru eternitate, este împlinirea poruncilor și cuvintelor Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos cuprinse în Sfânta Evanghelie. În Predica de pe Munte Domnul nostru Iisus Hristos arată în ce constă fericirea omului și care sunt condițiile ei. Nu este singurul loc din Sfânta Evanghelie în care Mântuitorul se referă la fericire. Prin urmare fericirea poate fi o realitate ontologică nu numai pentru existența mărginită și finită a omului, dar mai ales pentru viața veșnică.

             Immanuel Kant afirma: „Fericirea nu înseamnă să fii tu însuți fericit, ci să-i faci pe ceilalți oameni fericiți.” Această idee poate fi dezvoltată mai departe: „Cine face pe ceilalți oameni fericiți, devine el însuși fericit.” Posibilitatea de a iubi, de a oferi celorlalți fericire reprezintă manifestarea chipului lui Dumnezeu în noi. În acest mod devenim asemenea Lui. Dumnezeu a creat pe om și întreaga lume tocmai din dragoste. El revarsă dragostea și grija Sa pentru oameni pentru că El Însuși este dragoste.

            Singura persoană care este cu adevărat fericită este acea persoană care știe să iubească și să ofere dragoste și fericire altora. Așadar, fericirea noastră depinde direct de relația noastră cu realitatea; de modul în care ne construim viețile, relațiile cu ceilalți și apreciem tot ceea ce Dumnezeu ne dăruiește.

         Starea ontologică de fericire este condiționată și de  libertatea conștiinței la care omul trebuie să ajungă.

        ’’ Liber și fericit este numai sufletul fără prihană și izbăvit de cele vremelnice’’, ne spune Sfîntul Antonie cel Mare, care adaugă: ’’ Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea și în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înțeles și preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea și fericirea veșnică.’’[13]

          Ortodoxia înțelege libertatea nu ca pe o libertate absolută de a face ce vrei, ci ca pe o eliberare de sub jugul păcatului, prin alegerea conștientă a lui Hristos. Libertatea conștiinței este legată de ideea biblică conform căreia omul este chemat să aleagă între viață și moarte, având voință liberă.  Prin căderea lui Adam, omenirea a ales să se separe de voia lui Dumnezeu, devenind „robită păcatului”. Astfel, deși omul a păstrat libertatea de a alege, această alegere a devenit predispusă spre rău, diminuând libertatea sa reală.

         În Ortodoxie, conștiința liberă nu se referă la un simplu libertinaj, ci la capacitatea omului de a alege conștient binele și de a se desprinde de păcat, o capacitate dăruită de Dumnezeu, dar care trebuie cultivată. Este libertatea de a respinge păcatul și de a alege calea cea bună, având la bază voința liberă a omului de a se apropia de Dumnezeu. Această libertate nu este o libertate de a face orice, ci o libertate în Hristos, o libertate care implică responsabilitate. Conștiința liberă implică responsabilitatea morală pentru faptele proprii și alegerea unui mod de viață conform valorilor creștine.

        În Ortodoxie, libertatea este un proces sinergic, o „lucrare împreună” a voinței umane și a harului divin. Omul trebuie să aleagă să coopereze cu harul lui Dumnezeu pentru a se mântui și a-și reface natura. Scopul libertății umane nu este independența față de Dumnezeu, ci împlinirea ei în Dumnezeu. O conștiință cu adevărat liberă este una care alege în mod voluntar să urmeze voia lui Dumnezeu, ajungând la desăvârșirea (teologic, theosis).

       Adevărata libertate și totodată fericire  este redobândită prin unirea cu Hristos, care a eliberat omenirea de sub robia păcatului. Așa cum spune Apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20).

        Această fericire se revarsă din nădejdea în Hristos înviat, întru care vom învia și noi. Noi suntem „mădulare” ale Trupului lui Hristos, Trup care se frânge pentru iertarea păcatelor lumii. Și asemenea Mielului lui Dumnezeu suntem și noi „mielul jertfei”, trimiși în lume ca să „murim” pentru mântuirea ei.

      Dar mai întâi trebuie să murim față de noi înșine, adică să renunțăm la noi și la păcatele noastre, și apoi, urmând lui Hristos să ne întoarcem către oameni, către cei care au nevoie de El, către cei pierduți. Suntem chemați să fim asemenea Bunului Păstor; să căutăm oaia pierdută, pe aproapele nostru, să-l luăm pe umerii noștri și să-l purtăm așa cum Mântuitorul Iisus și-a purtat crucea, chiar dacă aproapele nostru este vrăjmașul nostru, adversarul sau prigonitorul nostru, ori un om indiferent față de Dumnezeu sau față de noi[14]. Astfel, împreună lucrând cele ce sunt ale Împăratului Iisus Hristos, după puterile noastre, devenim și noi, prin asemănare, „împărați” - fii ai lui Dumnezeu după har, liberi de orice constrângere socială și deasupra oricărui regim omenesc relativ și trecător.

       Cum bine spunea Constantin Noica: „Trebuie să fii infidel eului în drumul către sine”.

Episcopul Policarp (Pompei) Morusca, primul episcop român din America - Ing. Ion Talpoş

 

O carte găsită întâmplător pe rafturile unei biblioteci, îți poate trezi curiozitatea s-o răsfoiești. Deschizând-o, vei afla întotdeauna între paginile acesteia ceva nou, ceva care să-ți atragă atenția, să-ți deschidă noi perspective asupra unor subiecte de care, probabil, nu ai avut habar. Pentru că acesta este rolul cărților, până la urmă: să ne lumineze mintea, să ne trezească interesul pentru aflarea de informații noi, legate de un domeniu sau altul de activitate... Să ne lărgească orizontul cunoașterii, cu alte cuvinte...

Într-o dimineață frumoasă de toamnă, am plecat la drum alături de un grup de prieteni, să explorăm o zonă montană din județul Alba. Aflasem că este vestită pentru formațiunile sale calcaroase dăltuite de vreme în forme spectaculoase, de-a lungul mileniilor.

Rezervația naturală Cheile Întregalde, întinsă pe o lungime de 800 metri, își înalță semeț vârfurile crestelor deasupra frunzișului copacilor de pe versanți, având un colorit bogat, mai ales toamna. Rezervația face parte din comuna Întregalde, un loc de vis în care trecutul se îmbină cu prezentul, cu sate având multe dintre case îmbătrânite, răsfirate pe coastele uneori abrupte, alteori mai line ale dealurilor. A fost o călătorie de vis! După o zi în care am luat la pas potecile muntelui, plecând din Galda de Sus, urcând apoi până în Șaua Tecșești, am coborât apoi, seara, la una din pensiunile din zonă, unde aveam rezervate câteva camere pentru cazare.

Nu aș fi crezut că într-o zonă izolată cum este aceasta, departe de forfota orașului Alba Iulia, vom găsi o oază de liniște și relaxare cum am găsit la agropensiunea „Cosette” din localitatea Benic, județul Alba. Fiind gazde primitoare, membrii familiei Dărămuș ne-au primit cu brațele deschise, fiindu-ne interlocutori agreabili în câteva discuții legate de punerea pietrei de temelie a acestei frumoase agropensiuni din inima Munților Apuseni, legate de istoria și de oamenii acestor locuri. Despre moții harnici și primitori pe care și noi i-am întâlnit în călătoria noastră, trudind la muncile câmpului. Munci grele, făcute în condițiile geografice și de mediu aspre din Apuseni, pentru a-și asigura traiul de zi cu zi.

Ceea ce mi-a atras însă atenția când am poposit la agropensiune, au fost cele câteva biblioteci aflate pe holuri, la fiecare nivel. Am răsfoit câteva cărți de pe rafturile uneia dintre biblioteci. Am remarcat că mai multe dintre cărțile lăsate la îndemâna oaspeților îl au ca autor (sau coautor) pe profesorul Daniel Tiutiu, fiu al comunei Întregalde. Dintre ele, volumul „Întregalde ieri și azi” apărut în anul 2016 la Editura ALTIP din Alba Iulia (la care profesorul Daniel Tiutiu este coautor), reprezentând un excurs istoric cronologic cu personalități ale locului, literatură populară și album de fotografii, mi-a atras atenția în mod deosebit.

Câteva informații găsite pe una dintre paginile acestei cărți făceau referire la Episcopul Policarp Morușca, primul episcop român din America, fiu al localității Cristești, comuna Întregalde. Am parcurs informațiile oferite de autori în cartea amintită. Apoi am mai căutat alte informații suplimentare, din alte surse. Mi-am format astfel o imagine mai clară asupra personalității acestui vrednic emisar al românilor peste ocean și asupra destinului său hărăzit de Dumnezeu, abătut de la traseu de către regimul  totalitar instaurat în România, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Născut la  20 martie (25 martie, din alte surse!) 1883 în localitatea Cristești, județul Alba, acesta a primit la naștere numele Pompei Morușca. „Era fiul preotului Ioan şi al preotesei Ana Moruşca, pe care viitorul Episcop avea să-i descrie ca pe o familie de oameni «săraci, dar grijulii şi strădalnici să dea cât mai bună creştere celor şase copii», afirma Ioana Oprean într-un articol publicat în anul 2016, prilejuit de lansarea la Căminul Cultural din comună a cărții „Întregalde ieri și azi”. (...)  Cei dintâi ani de viaţă sunt formativi pentru caracterul oricui, aşa încât putem spune că nu numai cei şapte ani de acasă, ci şi ambianţa satului şi ethosul Munţilor Apuseni şi-au pus amprenta asupra vajnicului Ierarh. Dârzenia sa de «moţ» autentic l-a susţinut în cele mai mari încercări ale vieţii sale. Acolo el a fost mângâiat de doina romanească şi s-a pătruns de durerile şi aspiraţiile neamului său, aflat atunci sub stăpâniri străine.”

Între anii 1905–1908, tânărul Pompei Morușca studiază teologia la Sibiu și la Cernăuți, obținând o educație teologică solidă. Intră în monahism la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, primind numele Policarp. Între anii 1910–1925, se remarcă prin activitatea sa pastorală și misionară în cadrul Mitropoliei Ardealului, devenind arhimandrit și apoi vicar eparhial la Sibiu.

„Preot şi corifeu al neamului Românesc, el a contribuit alături de marea generaţie a Primului Război mondial la formarea României Mari, la întărirea învăţământului românesc şi la predarea Cuvântului lui Dumnezeu. A slujit ca preot şi Inspector şcolar, iar apoi ca stareţ la mănăstirea Hodoş Bodrog. Bun condeier şi propovăduitor al Evangheliei, gospodar şi plin de iubire de om, a fost chemat de Domnul la înalta slujire a arhieriei, fiind trimis de Patriarhul Nicodim ca Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din America (în 1929), al cărei scaun avea nevoie de un vlădică de nădejde. El a fost rânduit să fie omul”, afirma Ioana Oprean.

În America a slujit până în 1939, când a revenit în țară la o şedinţă a Sfântului Sinod al Patriarhiei Române. În timpul războiului nu s-a putut întoarce la enoriașii săi, dar a fost de folos Bisericii, slujind în cele mai grele ascultări. Astfel, s-a făcut folositor ca Episcop la Ismail, în Basarabia şi Transnistria, slujind sub ascultarea Mitropolitului Visarion Puiu.

Prea Sfinţitul Policap Moruşcă a ctitorit reşedinţa sau «Vatra» Episcopiei din Grass Lake, Michigan, ca loc de mănăstire şi «Ierusalim românesc». De personalitatea sa se leagă revista «Solia» (care se publică din 1936) şi alte instituţii si organizaţii ale Episcopiei.

Cum spuneam, izbucnirea războiului și tensiunile politice apărute îl împiedică să se mai întoarcă în America, fiindu-i interzis ulterior să facă asta. În aceste condiții, Episcopia din SUA rămâne multă vreme fără conducere directă, din țară. Între anii 1940–1958 trăiește retras la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, unde continuă o viață de rugăciune și smerenie, fiind supravegheat de regimul comunist. Nu i s-a mai permis să revină în activitate episcopală publică. A decedat la 26 octombrie 1958, la Mănăstirea Hodoș-Bodrog. Este înmormântat acolo, unde mormântul său a devenit loc de pelerinaj.

Episcopul Policarp Morușca este amintit ca pionier al Bisericii Ortodoxe Române din diaspora americană, un om al credinței, al modestiei și al unității românilor de peste ocean.

Sursa foto: „Întregalde ieri și azi”, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2016.

 

 

Agropensiunea Cosette

Renasterea satului, a scolii si a comunitatii crestine
Evenimentul cultural ACASA, la Greblesti, prilej al unui dialog purtat cu preotul Daniil Negoescu - Ing. Ion Talpoş

Un eveniment cultural de importanță majoră în viața satelor loviștene, care a devenit, de acum, tradiție în Comuna Câineni din județul Vâlcea, mi-a oferit posibilitatea să cunosc și să discut cu oameni de-ai locului, ori veniți ocazional aici, cu acest prilej.

Ajuns anul acesta la cea de-a treia ediție, evenimentul cultural ACASĂ-parcurs artistic în casele deschise din Greblești s-a desfășurat în perioada 01-03 august 2025, cunoscând forfota specifică marilor evenimente culturale. A fost un eveniment cultural organizat de soții Liviu și Carmen Hopârtean, cu rădăcini de familie în satul Greblești-Vâlcea. Oameni inimoși care, cu sprijinul și participarea autorităților locale, a reprezentanților unor importante instituții culturale județene și naționale, au pus umărul  la ridicarea numelui comunei Câineni, pe harta localităților active din punct de vedere cultural, din România.

Evenimentul cultural la care am participat a fost unul complex. În cadrul acestuia au fost desfășurate activități culturale diverse care, prin tematica abordată, au îmbinat viziuni vechi și noi asupra arhitecturii satului românesc, au  evidențiat necesitatea implicării  societății noastre, prin reprezentanții săi responsabili, în conservarea patrimoniului cultural material și imaterial de care se bucură satul românesc, în general și cel loviștean, în particular.

Parcursul artistic organizat în casele din Greblești în care au fost organizate expoziții de artă, mi-a oferit posibilitatea să port discuții cu mai multe persoane implicate activ în organizarea evenimentului cultural amintit. Pe preotul satului, Daniil Negoescu, l-am (re)întâlnit acolo în timpul pregătirii activităților de pe agendă, fiind și el implicat, cu întreaga familie, în buna desfășurare a evenimentului. Preotul m-a ajutat cu câteva precizări legate de organizare, pentru înțelegerea cadrului general în care se desfășurau evenimentele, pe etape. M-am bucurat că ulterior, după închiderea evenimentului cultural de la Greblești, am avut o întâlnire cu membrii familiei preotului Daniil Negoescu. Așa am aflat că în familia dumnealui, menirea și darul preoției nu sunt întâmplătoare. Că vin din vechime și că în familia Negoescu au devenit tradiție! Că și străbunicul său, Ioan Negoescu-Hagi, și bunicul, Nicolae I. Negoescu,  și tatăl său,  Nicolae N. Negoescu au fost preoți în sat... Că fiind, la rându-i, preot în satul Greblești, preotul Daniil Negoescu își dorește ca și fiul lor, Radu Filip Negoescu, care a absolvit de curând Teologia (și pe care l-am întâlnit în biserică, la slujbă), să ducă mai departe tradiția preoțească a familiei...

Stând de vorbă cu preotul Daniil Negoescu, acesta îmi spunea:

Daniil Negoescu (D.N.): Este mare lucru că s-a organizat acest eveniment cultural la noi în sat, în Greblești. Începând cu a doua ediție, evenimentul debutează anual cu tabăra pentru copii. Luni și marți, 28-29 iulie 2025, tabăra s-a desfășurat la Câinenii Mari. Miercuri, 30 iulie 2025, la Câinenii Mici și începând de joi 31 iulie, până duminică, 3 august 2025, evenimentul în sine a continuat la Greblești, când parcursul artistic prin case deschise aici, se va încheia.

Ion Talpoș (I.T.): Cu alte cuvinte, toate satele comunei Câineni participă cu  activități  organizate în cadrul agendei de desfășurare a evenimentului cultural...

D.N.: Așa este! La Câineni, la doamna Nina de exemplu, puteți să vedeți o expoziție frumoasă organizată cu obiecte din timpul războiului și o colecție de costume țărănești... La Căminul Cultural, în deschiderea vernisajului expozițiilor organizate în gospodăriile deschise din Greblești, copiii vor cânta o serie de cântece din zonă, cu specific loviștean.

I.T.: Ne aflăm, așadar, la cea de-a treia ediție a evenimentului cultural organizat la Greblești. Cum a fost privită ideea organizării evenimentului, la prima sa ediție?

D.N.: Chiar zilele trecute discutam cu domnul Liviu Hopârtean, chestiunea aceasta ... La început a fost manifestat un pic de scepticism, din partea sătenilor. Apoi, de la an la an, tot mai mulți săteni și-au dorit să participe la eveniment, punându-și la dispoziție casele pentru includerea lor în traseul de vizitare al expozițiilor organizate în acestea. Și nu numai sătenii fac asta! Mulți artiști din țară, oameni de cultură, jurnaliști, își exprimă dorința de a participa la aceste manifestări culturale...

 I.T.: Cu acest prilej am putut constata că și din satul Greblești, ca din întreaga Țară a Loviștei, de  altfel, s-au ridicat oameni care fac cinste satelor lor de origine... Sau au ajuns, ulterior, să facă parte din aceste comunități locale. Mulți dintre ei sunt prea puțin cunoscuți, datorită insuficientei lor popularizare. Aș vrea să vă dau doar un singur exemplu, în acest sens:  pe Vasile Sarcă, artist plastic, l-am cunoscut aici, la Greblești, grație evenimentului cultural organizat de familia Liviu și Carmen Drăghici Hopârtean. Și lista numelor de acest fel este una lungă, cu origini care se pierd în negura timpului...

Legat de acest aspect, aș vrea să discutăm puțin despre străbunicul dumneavoastră, preotul Ioan Negoescu-Hagi. Se știe că în fiecare sat românesc, în vremurile de demult, învățații satului se puteau număra pe degetele de la două mâini... Nici satele loviștene nu au făcut excepție de la regulă, în sensul acesta. Despre străbunicul dumneavoastră am avut bucuria să aflu mai multe detalii acum, cu prilejul acestei întâlniri. Este adevărat, noi ne cunoaștem de ceva vreme, ne cunoaștem preocupările... Întâlnirea noastră de astăzi însă, ne-a oferit prilejul să facem și un schimb de cărți: eu v-am oferit, dumneavoastră și familiei, recenta mea carte cu titlul „Jurnalul unui prizonier de război”, reeditată anul acesta la Editura „Agaton” din Făgăraș. A fost șansa mea să primesc apoi, din partea dumneavoastră, o carte editată de un alt membru al familiei, Dr. Ion Negoescu.

Ca o paranteză, cărțile pe care ni le-am oferit reciproc, au câteva aspecte în comun: Ele au văzut lumina tiparului, recent, pe baza însemnărilor autorilor morali ale acestora, lăsate nouă moștenire din vremuri în care era destul de greu să scrii o carte. În al doilea rând, autorii jurnalelor au fost oameni cu carte peste media celorlalți, dornici să lase în urma lor o urmă a trecerii lor prin această viață. Au așternut pe hârtie gândurile lor, amintirile, observațiile lor făcute în vremuri tulburi și au avut grijă să le lese urmașilor, ca și avere spirituală... Și nu în ultimul rând, iată, s-au găsit oameni care și-au dorit să le împlinească acest gând.

Străbunicul dumneavoastră, preotul Ioan Negoescu-Hagi, a fost un asemenea învățat al satului. Ajungând la Locurile Sfinte în anul 1908, la Ierusalim, a simțit nevoia să împărtășească și celorlalți peripețiile acestei călătorii. A făcut-o așa cum s-a priceput mai bine, notând fiecare pas al acestei călătorii. Sau, așa cum afirmă pe coperta spate a cărții editate Dr. Ion Negoescu, nepotul său:     

„Dacă veți citi această scriere, bunicul meu vă va lua de mână și, pas cu pas, vă va duce la Locurile Sfinte. Acolo vă va părăsi pentru că Altcineva, Iisus Mântuitorul, vă întinde mâna și cu El veți merge mai departe, mai departe până veți descoperi CALEA, VIAȚA și ADEVARUL. Acesta este Adevărul Suprem, care are două temelii:

D.N.: Așa este. Cartea străbunicului meu este valoroasă pentru sătenii din Greblești și nu numai, pentru că pe lângă o serie de file privind istoricul satului Greblești, al bisericilor veche și nouă din sat, al Școlii Greblești, etc, în partea a doua a lucrării găsim o serie de culegeri de proverbe, învățături, sfaturi, vorbe scumpe...  Sau diverse însemnări despre leacuri folositoare, cunoscute în vremurile de demult. Adică, fel de fel de ˂cetiri folositoare>, cum le spunea străbunicul meu...

I.T.: Mă bucur că, participând la evenimentele desfășurate zilele acestea în Greblești, am reușit să stăm de vorbă și să primesc de la dumneavoastră această carte prețioasă. Mai ales că, așa cum

v-am auzit spunând, intenționați să duceți mai departe munca străbunicului dumneavoastră, oferindu-ne în scris alte și alte detalii din viața spirituală a satului pe care îl păstoriți. Vă dorim mult succes în ceea ce faceți și veți face în continuare, pentru binele comunității. Așa să vă ajute și să ne ajute Dumnezeu, tuturor!

 

Foto: Ion Talpoș

Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Stiinta si spiritualitate in slujba sanatatii mintale


CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Raspunsuri mici la intrebari mari - eseuri - George Remete (CARTE)


Anastasia Romana si taina celor trei chei ale Imparatiei - Andreea Condei (CARTE)

 

vezi Cărți noi / Produse noi (cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)
vezi Promoțiile zilei Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la: - 2 edituri - 3 autori - 4 categorii/domenii Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).      În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter. Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.
Descarca oferta  Editurii Agaton	Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls) icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc. Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)
Libraria Agaton Biblioteca ortodoxa Editura Agaton "Fericit cel ce citeşte… căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)	Revista Porunca Iubirii  apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) 0740054256; revistapi@agaton.ro Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese Consilier editorial: Preot Adrian Roman Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean ---------------------- ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567