 |
 |
 |
|
Adormirea Maicii Domnului 15 august |
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte
|
August 2025 |
Sumar:
Sfintii Adrian si Natalia si provocarile familiei crestine de astazi
Fonduri publice in slujba comunitatilor romanesti din diaspora
STIRI INTERNE - August 2025
STIRI EXTERNE - August 2025
Intre serafimi si terafimi
Dimensiunea eshatologica a invataturii antiariene a Sfantului Atanasie cel Mare
Adormirea Maicii Domnului
Sf. Paisie si Cleopa, doi stalpi de lumina intre munti si cer
Cu Maica Domnului in concediu!?
Viata Sfintei Teodora de la Sihla - 7 august
Acatistul Sfintilor Cuviosi Paisie si Cleopa de la Sihastria
Tehnologia digitala – beneficii materiale si costuri spirituale
Scurta istorie a relatiei dintre credinta si stiinta in cultura si civilizatie
Cateheze la Cartea Apocalipsei (5) - Judecata universala si Imparatia lui Dumnezeu - Athanasie Mytilineos (CARTE)
Pacea parintilor cu pruncii lor - Nicodim Mandita (CARTE)
Canoane de rugaciune la Sfantul Ioan Gura de Aur - Sf. Ioan Mavropous (CARTE)
Asceza in misiunea Sfantului Apostol Pavel si relevanta ei pentru misiunea actuala a Bisericii - Daniel Corîu (CARTE)
Viata si Acatistul Sfantului Preot Marturisitor Dumitru Staniloae - *** (CARTE)
Biblia 98×147 mm (format foarte mic), cu coperți flexibile din piele ecologică - *** (CARTE)
In lumea rugaciunii - Sf. Ioan de Kronstadt (CARTE)
Tema lunii
Familia a fost dintotdeauna locul în care omul învață să iubească, să ierte și să se jertfească pentru celălalt. Sfântul Ioan Gură de Aur numește casa creștinului „mica Biserică”, un spațiu unde iubirea dintre soț și soție se sfințește prin harul Mântuitorului Hristos, iar copiii cresc în lumina dreptei credințe. Într-o lume tot mai grăbită, fragmentată, lipsită de repere, chemarea de a redescoperi frumusețea acestei „Biserici din casă” devine urgentă. Într-un astfel de context, viața Sfinților Mucenici Adrian și Natalia, sărbătoriți în fiecare an la sfârșitul lunii august, în data de 26, se ridică asemenea unui far ce luminează drumul familiilor creștine de azi.
Sfântul Adrian era un tânăr demnitar al cetății Nicomidia, pe vremea împăratului Maximian. Când a văzut curajul celor douăzeci și trei de creștini întemnițați din pricina mărturisirii credinței lor, inima i s-a aprins de râvnă. Cu o sinceritate dezarmantă, a cerut să fie trecut și numele lui în rândul celor care își puneau viața pentru Hristos. Natalia, tânăra lui soție, crescută în taină în învățătura creștină, nu s-a împotrivit hotărârii soțului său, deși aveau înainte o viață întreagă de planuri și bucurii. În loc de reproșuri, ea i-a dăruit cuvinte de încurajare, rugăciune, l-a sprijinit, i-a îngrijit rănile, ajutându-l să privească suferința ca pe o cunună a biruinței. Iubirea lor nu s-a prăbușit în fața durerii, ci s-a adâncit, s-a curățat, devenind icoana unei comuniuni întemeiate pe Hristos.
Adrian a primit moartea mucenicească împreună cu ceilalți, iar Natalia, mult prea devreme văduvă, a continuat să trăiască în rugăciune, până ce Domnul a chemat-o, la rându-i, în Împărăția Sa. Dragostea lor, încununată de jertfă și sfințenie, rămâne pentru toate generațiile un reper despre ce înseamnă adevărata unitate conjugală: o iubire care nu se teme de cruce, fiindcă știe că după răstignire urmează Învierea.
Privind spre lumea de astăzi, din tihna mănăstirii și prin prisma duhovnicului de peste un sfert de veac, cu regret constat că familia creștină trăiește alte forme de persecuție, mai subtile, dar nu mai puțin primejdioase. Celor căsătoriți nu li se cere azi să suporte martiriul pentru Hristos, în sensul fizic al muceniciei, dar sunt chemați să nu accepte să-și ducă existența într-un mediu care relativizează valorile, ridiculizând adesea credința și ideea de familie creștină. Se observă din ce în ce mai mult că astăzi noțiunea de căsătorie apare mai degrabă ca o opțiune temporară, iar iubirea, ca un sentiment trecător.
Individualismul, cultul succesului, presiunile economice, migrația, digitalizarea excesivă, lipsa dialogului și a timpului de calitate între soți, toate acestea sapă la temelia vieții de familie. Vedem cu tristețe cum se înmulțesc divorțurile, cum copiii cresc fără sprijinul unuia sau ambilor părinți, cum bunicii devin părinți de substituție, în vreme ce căminul se golește de căldura și stabilitatea firești altădată.
Secularizarea lumii moderne a adus cu sine o pierdere a sensului sacru al vieții, căsătoria nemaifiind percepută ca taină, ca drum spre sfințenie, ci doar ca un contract revocabil, unde „părțile” caută întâi împlinirea proprie, iar nu fericirea celuilalt. În locul iubirii jertfelnice, se instalează adesea un sentimentalism superficial, care cedează repede în fața greutăților. În același timp, propaganda unor ideologii străine de ethosul creștin contestă adevărul despre complementaritatea dintre bărbat și femeie, relativizând însăși ideea de familie. Un astfel de climat creează o presiune constantă asupra soților, dar îndeosebi a multor tineri necăsătoriți, care sunt tentați să vadă în căsnicie mai degrabă o povară decât o binecuvântare.
Confruntată cu aceste provocări, Biserica nu rămâne indiferentă. Ea își ridică glasul nu cu ton de judecător, ci cu vocea blândă a mamei ce își cheamă copiii acasă. Căsătoria, ne amintește Biserica, reprezintă o cale spre sfințenie, o împreună-lucrare cu harul lui Dumnezeu, prin care un bărbat și o femeie se unesc într-o singură inimă. La slujba Cununiei, când preotul așază cununiile pe capul mirilor, cântând troparul sfinților mucenici, li se arată că viața de familie nu este doar o succesiune de clipe fericite, ci o chemare la jertfă zilnică, la răbdare, la purtarea crucii împreună. Se cuvine ca soții să se sprijine unul pe altul, să se ridice când celălalt cade, să se ierte, iubindu-se așa cum Hristos iubește Biserica.
Familia să nu uite niciodată că rugăciunea împreună a soților și a copiilor reprezintă respirația casei. Nu lungimea acesteia contează întotdeauna, ci mai ales intensitatea, sinceritatea și constanța ei. O lumânare aprinsă, un psalm, o scurtă mulțumire rostită dimineața sau seara pot schimba atmosfera unei case, aducând pacea acolo unde tensiunea amenință să cuprindă inimile. Participarea duminicală la Sfânta Liturghie, spovedania regulată, împărtășirea cu Sfintele Taine sunt izvoare de întărire, fiindcă familia nu poate rezista singură în fața valurilor existențiale, ci doar întărită de har. În asemenea practici simple, dar profunde, se ascunde secretul rezistenței înaintea furtunilor: viața trăită împreună cu Dumnezeu.
Într-o lume a vitezei, familia are nevoie de timp: pentru dialog, pentru copii, pentru rugăciune. Masa luată împreună, plimbările, serile liniștite pot fi un veritabil antidot al agitației și dispersiei cotidiene. Este nevoie de curajul de a opri zgomotul ecranelor, de a închide telefonul, de a redescoperi bucuria unei conversații sincere, născătoare de pace și soluții eficiente pentru binele comun. Astfel, căldura casei nu se pierde, iar copiii cresc în siguranță și în dragoste, având modele vii de dăruire și de respect reciproc.
În momentele de criză, familia creștină este chemată să nu caute soluții volatile, ci să se ancoreze în dreapta credință. Sfântul Ioan Gură de Aur îndemna ca în orice neînțelegere să primeze iertarea, alături de dialogul sincer, deoarece nici o căsnicie nu poate supraviețui dacă orgoliile sunt lăsate să crească. O vorbă bună, o rugăciune comună au puterea de a vindeca răni adânci. În acest sens, exemplul Sfinților Adrian și Natalia rămâne actual: ei ne arată că iubirea adevărată nu se lasă dominată de orgoliu, ci de dăruire, de răbdare, de nădejdea că Dumnezeu va transforma durerea în biruință.
Biserica ne mai spune că familia nu este un drum parcurs în izolare. Prietenii, rudele, toți pot constitui un sprijin în momentele dificile, oferind sfat, rugăciune sau ajutor concret. Exemplul Sfinților Adrian și Natalia ne amintește că dragostea se maturizează în jertfă și că nici o familie nu poate crește fără harul lui Dumnezeu. Într-o lume care glorifică individualismul și autonomia, ei ne învață că adevărata libertate nu este fuga de celălalt, ci dăruirea sinceră, cu răbdare, cu încredere. Familia ce se roagă, iertând și căutând pacea, se preschimbă într-o icoană vie a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, un loc unde iubirea nu se stinge, ci se adâncește odată cu trecerea anilor.
Astăzi, poate mai stringent ca oricând, familia creștină este chemată la mărturisire. Nu prin discursuri, ci prin viață: prin fidelitate, prin curaj, prin bucuria de a rămâne împreună în ciuda greutăților. Fiecare familie care se sprijină pe credință luminează ca un far în întunericul acestei lumi.
Să-i rugăm pe Sfinții Adrian și Natalia, soții mucenici, să mijlocească la Tronul Preasfintei Treimi pentru toate familiile creștine, pentru ca dragostea jertfelnică să stea la temelia fiecărei case, pentru ca toți cei căsătoriți să simtă și să mărturisească un lucru fundamental: familia reprezintă mai mult decât un aranjament social, căci ea devine locul unde Dumnezeu coboară, binecuvântând pașii spre mântuire.
ACTUALITATEA religioasă
În contextul comentariilor apărute în spațiul public, referitoare la achiziții imobiliare realizate de Biserica Ortodoxă Română în străinătate, dorim să facem următoarele precizări oficiale, din partea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale:
1. Legitimitatea și obiectivele fondurilor
Finanțările provenite din partea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni (DPRP) au fost solicitate și utilizate, în conformitate cu legislația în vigoare din România, dar și cu cea din statele din Europa Occidentală, în special cu prevederile ce permit sprijinirea activităților religioase, culturale și sociale ale comunităților românești din diaspora. Toate proiectele aprobate au avut ca scop principal sprijinul direct al comunităților românești – nicidecum profit sau speculații imobiliare.
2. Utilitatea imobilelor achiziționate
Achizițiile realizate în perioada 2021 – 2025, inclusiv în Anglia, Irlanda, Franța, Spania, Italia, Belgia și Portugalia, constituie centre de activitate pentru școli românești, cateheză, centre culturale, centre comunitare, centre destinate serviciilor sociale pentru persoane vulnerabile, organizare pastorală și administrativă. Aceste imobile sunt punctul de plecare al proiectelor ce mențin identitatea românească peste hotare și contribuie decisiv la coeziunea comunităților din diaspora.
3. Raportul între fondurile publice și contribuția Bisericii
Nivelul sprijinului guvernamental acordat prin DPRP este incomparabil mai mic, în raport cu contribuția uriașă a românilor din diaspora la economia națională. Doar în anul 2023, conform datelor oficiale, aceștia au transferat în România aproximativ 6,5 miliarde de euro – echivalentul a 2,5 % din PIB. În această lumină, sprijinul oferit unor proiecte esențiale pentru păstrarea identității românești în Europa Occidentală apare nu doar justificat, ci cu mult sub nivelul firesc al recunoștinței și al sprijinului instituțional, datorate acestor comunități.
4. România – o excepție în Europa
În timp ce alte state europene – precum Italia, Franța, Germania, Polonia sau Portugalia – investesc constant și masiv în diaspora lor, România, deși are una dintre cele mai mari comunități din afara granițelor, continuă să aloce fonduri extrem de reduse și inconstante.
Românii care muncesc cinstit în străinătate, plătesc taxe, sprijină familii rămase acasă și contribuie, an de an, la echilibrul economic al României, prin miliarde de euro trimiși în țară, nu sunt cauza vreunei crize economice – dimpotrivă, sunt o parte esențială a soluționării acesteia și un pilon de stabilitate națională.
5. Fonduri dedicate, nu poveri noi – o investiție deja aprobată în sprijinul diasporei
Este important să subliniem faptul că fondurile publice accesate pentru proiectele finanțate de DPRP nu îngreuiază poverile actuale ale cetățenilor și nu grevează bugetul statului, în contextul social și economic prezent, așa cum, în mod eronat și tendențios, s-a sugerat în unele materiale de presă.
Sumele alocate au fost prevăzute prin bugete aprobate anterior, cu destinație exclusivă pentru sprijinirea proiectelor destinate diasporei, iar utilizarea lor în acest scop – în sprijinul identității, coeziunii și integrării comunităților românești din străinătate – constituie, fără îndoială, una dintre cele mai eficiente și justificate investiții publice realizate în beneficiul românilor de pretutindeni.
6. Investiție majoră din partea Bisericii – sprijin public justificat cu acrivie
Dinamica reală a proiectelor derulate de eparhiile din Europa Occidentală și Meridională arată, fără echivoc, că Biserica Ortodoxă Română a investit, din fonduri proprii și din contribuții ale credincioșilor, mult mai mult decât a primit din partea statului român. Sprijinul oferit prin DPRP a fost punctual, limitat ca volum, și destinat achiziționării unor spații necesare desfășurării activităților religioase, educaționale și sociale, în folosul comunităților românești.
Mai mult decât atât, valoarea activităților sociale susținute financiar și logistic de către eparhiile ortodoxe din Europa Occidentală și Meridională, în perioada 2021–2025, depășește cu mult cuantumul fondurilor primite pentru achiziția de imobile. Sprijinul acordat familiilor vulnerabile, persoanelor aflate în dificultate, copiilor din comunități marginalizate, precum și proiectele catehetice, culturale și educaționale, desfășurate săptămânal, în cele peste 850 de parohii din Europa Occidentală, sunt dovada unui angajament constant față de binele comun și față de păstrarea identității românești în diaspora.
În această lumină, sumele alocate de către statul român trebuie înțelese ca o formă minimă de recunoaștere a unei lucrări continue, rodnice și esențiale pentru viitorul românilor din afara granițelor. Iar beneficiul pe termen lung, generat de aceste investiții – în coeziune comunitară, educație, păstrarea limbii și credinței – depășește cu mult orice raport financiar contabil.
7. Faptele vorbesc – lucrarea concretă a Mitropoliei în sprijinul românilor din diaspora
Dincolo de orice speculație sau retorică, rămâne realitatea faptelor. În anul 2024, în cadrul eparhiilor Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, s-au desfășurat ample activități sociale, educaționale și comunitare menite să răspundă nevoilor reale ale românilor din diaspora. Peste 2 milioane de euro au fost alocați pentru proiecte sociale concrete, în sprijinul celor vulnerabili – de la persoane aflate în criză și familii dezrădăcinate, până la vârstnici izolați sau tineri dezorientați.
Peste 500 de școli parohiale funcționează activ, oferind unui număr de peste 20.000 de copii și tineri nu doar lecții de limbă română, ci și un cadru de formare identitară și sufletească, greu de înlocuit în contextul occidental. În același timp, peste 15.000 de cazuri sociale au fost înregistrate și sprijinite cu discreție și responsabilitate, prin implicarea directă a parohiilor și a voluntarilor.
Aceste date nu reprezintă simple cifre, ci destine atinse, speranțe reconstruite, punți între români și rădăcinile lor. Aceasta este adevărata lucrare a Bisericii în diaspora: slujire tăcută, constantă și dedicată românilor. Nu este vorba despre ziduri, ci despre oameni. Nu despre costuri, ci despre demnitate, continuitate și speranță.
8. Adevărul despre misiunea socială a Bisericii – dincolo de clișee și acuzații
Criticile recente, unele prezentate tendențios, ca semnale de interes public, nu reflectă realitatea obiectivă din cadrul comunităților de români care au părăsit, cu sacrificii necuantificabile, țara, ci distorsionează dimensiunea unui sprijin punctual, deopotrivă legal și legitim. În realitate, beneficiile sociale, educaționale și comunitare ale acestor proiecte depășesc incomparabil investițiile materiale făcute, iar raportul dintre costuri și beneficiile pe termen lung este unul nu doar favorabil, ci exemplar, pentru orice model de sprijin instituțional acordat diasporei românești.
Îi invităm pe cei care doresc să cunoască și să relateze adevărul, să ia act de amploarea activității sociale a Bisericii Ortodoxe Române. Cea mai mare investitoare din România în servicii sociale, cu 867 de instituții și 1.270 de proiecte active, a oferit, în anul 2024, sprijin în valoare de peste 73 milioane euro, de acesta beneficiind, în mod direct, peste 363.000 de persoane din categorii vulnerabile. Oare aceasta nu este o slujire concretă a binelui comun?
Ierarhii Sinodului Mitropolitan al Europei Occidentale și Meridionale
STIRI INTERNE - August 2025
Un sobor numeros de ierarhi și clerici a slujit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Brâncoveanu din județul Brașov sâmbătă,16 august, în ziua de pomenire a Sfinților Martiri Brâncoveni. Liturghia de hram a fost urmată de proclamarea locală a canonizării Sf. Cuv. Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus.Sf. Cuv. Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus a fost proclamat sfânt la nivelul întregii Patriarhii Române în 4 februarie 2025, la Catedrala Patriarhală, împreună cu ceilalți 15 cuvioși și mărturisitori contemporani canonizați cu prilejul Centenarului Patriarhiei Române.
Proclamarea locală a canonizării Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa a avut loc în data de 7 august, la Mănăstirea Sihăstria. Doi dintre cei mai mari duhovnici ai secolului al XX-lea au fost cinstiți de peste 20.000 de pelerini din țară și din străinătate. Evenimentul a coincis cu prăznuirea Sfintei Teodora de la Sihla și a început cu Sf. Liturghie oficiată de douăzeci și patru de ierarhi, sub protia Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. „În perioada dictaturii comuniste, când multe mănăstiri erau închise, monahii și monahiile erau izgoniți din mănăstirile lor, credința era atacată în mod constant prin toate mijloacele propagandistice ale vremii, acești doi sfinți nu numai că au rămas neclintiți în credința lor, dar au reorganizat mănăstiri întregi, ce apoi au devenit la rândul lor fortărețe ale credinței și nevoinței monahale, au reîmprospătat tradiția de trăire monahală, atât printr-o trăire profundă și neînșelătoare, cât și prin cuvântul inspirat de Dumnezeu spus cu mult curaj, mai ales de Sfântul Cuvios Cleopa, dar și cu smerenie și simplitate de Sfântul Cuvios Paisie” - Arhim. Arsenie Popa, starețul Mănăstirii Sihăstria.
Zeci de mii de pelerini au fost prezenți, joi seară, la Slujba Vecerniei unită cu Litia, oficiată la Mănăstirea Nicula de Înaltpreasfințitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, alături de Preasfințitul Părinte Timotei, Episcopul Spaniei și Portugaliei. În cuvântul de învățătură, IPS Andrei a vorbit despre o parte dintre sfinții români canonizați în acest an, subliniind curajul și statornicia cu care și-au mărturisit credința, în fața prigoanei seculariste. Dintre aceștia, Mitropolitul Clujului i-a amintit pe Sfinții Paisie și Cleopa de la Sihăstria, precum și pe Sfântul Dometie de la Râmeț. Un loc aparte a fost acordat Sfântului Cuvios Mărturisitor Liviu Galaction Munteanu de la Cluj, fost rector al Academiei Teologice și vicar administrativ, arestat și martirizat la Aiud pentru inițiativa de a organiza o programă de catehizare a copiilor și tinerilor. „A murit pentru ora de religie”, a subliniat IPS Andrei. Ierarhul i-a îndemnat pe pelerini să fie un exemplu pentru ceilalți, astfel încât să-i atragă spre credință. „Să fim contagioși cu credința noastră, să-i influențăm și pe alții, să vină duminica la biserică. Dacă ne ținem de Biserică, nu ne pierdem, nu ne prăpădim”, a spus Mitropolitul Clujului.
Festivalul Internațional al Familiei, al Vieții și al Faptelor Bune „INIMO”, va avea loc la Iași, în perioada 30 – 31 august. Evenimentul caritabil, organizat de Asociația „Glasul Vieții”, este o ocazie de a schimba în bine viețile a peste 10.000 de copii proveniți din medii defavorizate. Accesul la eveniment se face pe bază de invitație, obținută printr-o donație, iar fondurile colectate vor fi folosite pentru a-i pregăti pe copii pentru noul an școlar, oferindu-le îmbrăcăminte, rechizite și produse de igienă personală. Evenimentul se va desfășura în Piața Palatului Culturii din Iași, unde vor fi organizate nu doar concerte și momente artistice, ci și ateliere dedicate copiilor beneficiari. Festivalul promite să fie un spațiu al bucuriei, implicării și generozității, reunind artiști, voluntari și susținători ai binelui din întreaga țară. Programul complet al celor două zile, precum și detalii despre artiștii și voluntarii implicați, pot fi consultate pe site-ul oficial al evenimentului, accesând următorul link.
Chipul Sfântului Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu din icoana care va fi amplasată în pronaosul Catedralei Naționale a fost realizat chiar de o strănepoată a sfântului, Andreea Daria Guran. „Gestul este, în același timp, un dar al generației de azi către cea de ieri și o mărturie că sfințenia nu se pierde în negura timpului, ci renaște în fiecare gest prin care o cinstim”, transmite pe Facebook echipa de comunicare de la Catedrala Națională. „Sfântul Ilie Lăcătușu, pentru mine, este ca un unchi și un sprijin nevăzut, iar în timpul realizării acestei icoane am simțit mereu ajutorul și binecuvântarea lui”, a declarat Andreea Daria Guran pentru Basilica.ro. „Fiecare pas, fiecare piesă de mozaic a fost așezată cu emoție, rugăciune și recunoștință pentru puterea pe care am primit-o de sus. De aceea, mi-aș dori să nu-mi fie atribuit mie meritul pentru lucrarea obținută”, a subliniat ea.
La Editura Basilica a Patriarhiei Române a apărut studiul „Construcția național-statală și Biserica Ortodoxă Română. De la autocefalie (1864-1885) la rangul de Patriarhie (1925)”. Acesta reprezintă teza de doctorat a Arhim. Joachim Bejenariu, consilier eparhial la Sectorul Economic-Financiar al Arhiepiscopiei Bucureștilor și directorul Serviciului Colportaj al eparhiei. Cartea face o incursiune în spațiul geografic și spiritual al commonwealth-ului ortodox, explicând conceptul de „simfonie bizantină” între puterea statală și Biserică, apoi prezintă contextul intern și internațional al autocefaliei și apoi al proclamării Patriarhiei Române. „Este poate socotit neobișnuit, chiar contrastant cu o veche tradiție, ca un teolog (călugăr) să susțină un doctorat în științe politice”, scrie autorul. „Pentru mine, faptul că în 2025 celebrăm două mari evenimente ale Bisericii Ortodoxe Române, 140 de ani de la dobândirea autocefaliei și 100 de ani de la asumarea rangului de Patriarhie de către Biserica strămoșească, a fost un stimulent decisiv pentru a face acest pas.” „Am constatat, cercetând arhivele naționale sau, prin comparație, parcurgând istoria altor Biserici naționale, cât de întortocheată și plină de obstacole a fost istoria Bisericii Ortodoxe Române, aflată practic în oglindă cu evoluția istorică a statalității românești”, mai scrie autorul în introducere. Una dintre concluziile autorului este că „simfonia bizantină”, principiul străvechi al relației stat-biserică în spațiul ortodox, are o aplicare specifică în cazul românesc și se regăsește în harta genetică a formării și evoluției României moderne până în prezent.
Mihai Viteazul, primul întregitor al Țărilor Române, a fost pomenit la Mănăstirea „Mihai Vodă” din Turda, județul Cluj, construită pe locul martiriului său. Slujbele au fost oficiate de Mitropolitul Andrei al Clujului, Maramureșului și Sălajului, în prezența reprezentanților Armatei Române marți, cu prilejul împlinirii a 424 de ani de la martiriul domnitorului. Din sobor au făcut parte: arhim. Samuel Cristea, Episcopul vicar ales al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, arhid. Claudiu Grama, consilier eparhial, pr. Alexandru Rus, protopop de Turda, arhim. Ilie Hanuschi, duhovnicul mănăstirii. La momentul rânduit din cadrul slujbei, Mitropolitul Andrei l-a hirotonit diacon pe teologul George-Liviu George, care urmează a fi hirotonit preot de caritate la Clinica de Obstetrică-Ginecologie „Dominic Stanca” a Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca. A fost hirotesit duhovnic preotul Flaviu-Cristian Teglaș, parohul comunității liturgice din Cristeștii Ciceului, județul Bistrița=Năsăud. La finalul Liturghiei, pentru întreaga activitate administrativ-gospodărească și duhovnicească, în semn de prețuire și recunoștință, Mitropolitul Andrei i-a acordat stareței mănăstirii, stavrofora Andreea Zdrobău, Ordinul „Mihai Vodă” pentru clerici.
sursa știri: basilica.ro
Linkuri la știri:
Cu 108 ani în urmă, la Mărășești, cădea Ecaterina Teodoroiu, prima femeie ofițer combatant din Armata Română - Basilica
STIRI EXTERNE - August 2025
Peste 380 de milioane de creștini se confruntă cu persecuții grave din cauza credinței lor, adică 1 din 7 creștini în lume, cel mai mare număr înregistrat în istoria modernă. Potrivit celei mai recente Liste Mondiale de Supraveghere 2025, publicată de organizația Open Doors, creștinii continuă să fie cel mai persecutat grup religios la nivel global. Peste 380 de milioane de creștini se confruntă cu persecuții grave din cauza credinței lor, adică 1 din 7 creștini în lume, cel mai mare număr înregistrat în istoria modernă. În perioada octombrie 2023 – septembrie 2024, raportul Open Doors indică:
- 4.476 de creștini uciși pentru credința lor,
- 7.679 de biserici sau clădiri creștine atacate,
- 4.744 de creștini arestați sau închiși pe nedrept.
Aceste cifre sunt probabil subestimate, din cauza dificultăților de documentare în regimuri închise precum Coreea de Nord și Afganistan, sau în zone de conflict, Somalia și Nigeria.
În 22 august este marcată Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Actelor de Violență bazate pe Religie sau Convingere, instituită de ONU în 2019, pentru a atrage atenția asupra suferinței celor persecutați din motive religioase. Într-un mesaj oficial, Secretarul General al ONU a subliniat gravitatea situației: „În întreaga lume, oamenii continuă să fie hărțuiți, atacați – chiar uciși – pur și simplu pentru ceea ce cred. Aceste acțiuni nu sunt doar odioase, ci reprezintă o amenințare la adresa umanității noastre comune”. Țările cu cele mai severe forme de persecuție împotriva creștinilor includ: Coreea de Nord, Somalia, Yemen, Libia, Sudan, Eritreea, Nigeria, Pakistan, Iran și Afganistan.
O echipă de arheologi a descoperit recent, în Emiratele Arabe Unite, o placă de stuc în formă de cruce creștină, cu o lungime de aproape 30 de centimetri, datând cu cel puțin 1.300 de ani în urmă. Simbolul creștin dovedește că o serie de case descoperite în urmă cu decenii făceau parte dintr-o mănăstire. Este vorba de nouă mici locuințe cu curte descoperite în 1992 pe Insula Sir Bani Yas, la 170 de kilometri sud-vest de Abu Dhabi, capitala Emiratelor Arabe Unite. În apropiere, arheologii au descoperit o biserică și o mănăstire datând din secolele VII-VIII d.Hr. Dar nu era clar dacă locuințele erau legate de așezarea monahală. „Este un moment foarte emoționant pentru noi”, a spus într-un videoclip Maria Gajewska, arheolog la Departamentul pentru Cultură și Turism — Abu Dhabi. „Nu am avut niciodată o dovadă concretă că acestea erau locuite de creștini.” Descoperirea crucii de ipsos dovedește că „aceste locuințe făceau parte dintr-o așezare creștină”, a mai spus arheologul. Conform Departamentului pentru Cultură și Turism — Abu Dhabi, la Sir Bani Yas este doar unul dintre fostele lăcașuri de cult creștine din regiune în perioada respectivă. Creștinismul s-a răspândit în zona Golfului Arabic între secolele al IV-lea și al VI-lea, înainte de apariția islamului la începutul secolului al VII-lea. Musulmanii și creștinii au locuit împreună pe insula Sir Bani Yas până când mănăstirea a fost abandonată în secolul al VIII-lea. Arheologii plănuiesc să continue lucrările. Situl bisericii și al mănăstirii de pe Insula Sir Bani Yas este deschis publicului.
Preasfințitul Părinte Teofil Trotușanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului și fost Reprezentant al Patriarhiei Române în Țara Sfântă, l-a instalat sâmbătă pe Protos. Ioan Meiu ca nou Superior al Așezămintelor Românești de la Ierusalim, Ierihon și Iordan și Reprezentant al Patriarhiei Române la Locurile Sfinte. Ierarhul a oficiat Sfânta Liturghie arhierească în biserica Reprezentanței Românești de la Ierusalim. Slujba a inclus trei momente speciale: citirea mesajului Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prin care s-a confirmat numirea noului Superior; rugăciunea de hirotesie, moment de mare încărcătură duhovnicească; și încredințarea toiagului păstoresc, simbol al puterii de slujire, al grijii părintești și al responsabilității. De asemenea, a fost înmânată și candela prin care, an de an, Lumina Sfântă a Învierii ajunge de la Sfântul Mormânt din Ierusalim în România – un semn al continuității acestei tradiții. Protos. Ioan Meiu activează la Reprezentanța Patriarhiei Române din Ierusalim de peste un deceniu, timp în care a fost atât eclesiarh al Bisericii Așezământului Românesc, cât și Secretar-șef al Reprezentanței. A intrat în monahism în anul 2008, la Mănăstirea „Sfântul Ioan Rusul” din județul Giurgiu. Este doctor în Teologie al Universității din Craiova. A mai slujit la Mănăstirea Schitul Darvari din București și la Catedrala Patriarhală.
Episcopia Basarabiei de Sud va organiza, în perioada 28–31 august 2025, la Cahul, prima ediție a Întâlnirii Tinerilor Ortodocși (ITO) din Basarabia de Sud. Conform unui comunicat primit la redacție, la manifestare vor participa 250 de tineri de pe ambele maluri ale Prutului. Participanții se vor bucura de zile de comuniune frățească, de rugăciune, de cunoaștere și de afirmare a valorilor spirituale, culturale și identitare românești.Sigla manifestării. Evenimentul va include:
- activități liturgice: slujba de Te Deum, rugăciunile zilnice și Sfânta Liturghie arhierească în duminica în care Catedrala Episcopală „Sf. Ier. Dionisie” și „Sf. M. Mc. Dimitrie” din Cahul aniversează 4 ani de la punerea pietrei de temelie;
- manifestări culturale: conferințe, sesiuni de dialog și ateliere de cunoaștere a istoriei Basarabiei;
- manifestări artistice: parada portului popular, unde vor participa 500 de tineri, și un concert în Piața Independenței din municipiu Cahul, susținut de Trupa Lupii lui Calancea și artistul Mark Stam.
Totodată, participanții vor avea ocazia să descopere specificul zonei de sud a Basarabiei prin activități interactive și recreative.
ITALIA: Bazilica Sfântul Petru din Cetatea Vaticanului poate fi explorată digital din orice colț de lume
Bazilica Sfântul Petru din Cetatea Vaticanului poate fi explorată digital, în 400.000 de imagini de înaltă rezoluție, din orice colț de lume. Grație colaborării dintre Vatican, compania de conservare digitală Iconem și Microsoft, vizitatorii pot pătrunde într-o experiență virtuală ce îmbină tehnologia de ultimă generație cu patrimoniul religios și artistic al uneia dintre cele mai importante biserici din lume. Proiectul „La Basilica di San Pietro” a fost realizat în doar trei săptămâni, în timpul cărora echipa Iconem a fotografiat și scanat digital întreaga bazilică, interior și exterior, colectând peste 400.000 de imagini de înaltă rezoluție. Cu ajutorul fotogrametriei avansate, al camerelor, dronelor și scanerelor laser, a fost creată versiunea digitală a Bazilicii Sfântului Petru. Inteligența artificială, oferită de Microsoft prin platforma Azure și laboratorul AI (Artificial Intelligence) for Good, a procesat aceste date și a permis reconstrucția 3D a fiecărui detaliu – de la mozaicurile de pe cupolă până la textura pietrei de pe pardoseală. Vizitatorii digitali pot admira de aproape lucrări emblematice precum Pietà lui Michelangelo sau baldachinul baroc impunător creat de Bernini, deasupra altarului papal. Pot urca vizual spre cupola proiectată de Michelangelo și finalizată de della Porta, cu o vedere panoramică asupra Romei, sau pot coborî în Grotele Vaticanului, acolo unde se află mormântul Sfântului Apostolul Petru și al mai multor papi. Toate aceste elemente sunt însoțite de explicații interactive, informații istorice, ghiduri vizuale și interpretări artistice. În plus, modelul digital a fost rafinat pentru a detecta eventuale daune structurale, de la fisuri la mozaicuri deteriorate, servind totodată drept instrument în conservarea fizică a monumentului.
ISRAEL: Cercetătorii au descoperit cel mai vechi cămin pentru îngrijirea bătrânilor din lume. A fost ridicat de creștini
Cercetătorii de la Universitatea din Haifa, Israel, au descoperit cel mai vechi cămin pentru bătrâni, în orașul bizantin (roman) Hippos, informează Times of Israel. Arheologii israelieni se referă la un mozaic cu inscripția „Pace Bătrânilor”, descoperit luni, în timpul săpăturilor din Parcul Național Hippos, lângă Marea Galileii. Descoperirea făcută de cercetătorii universității s-a concentrat pe un medalion de mozaic ornamentat, datat din secolul al IV-lea târziu sau începutul secolului al V-lea, care poartă inscripția în greacă „Pace bătrânilor” (foto), găsită în apropierea unuia dintre cele mai impresionante mozaicuri de la sit, au explicat cercetătorii. „Aceasta este dovada vie că grija și preocuparea pentru bătrâni nu sunt doar o idee modernă, ci făceau parte din instituțiile și conceptele sociale încă de acum aproximativ 1.600 de ani”, a declarat dr. Michael Eisenberg de la Institutul de Arheologie Zinman al Universității din Haifa, unul dintre coordonatorii lucrărilor de excavare. Într-un studiu publicat în Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik, Eisenberg, împreună cu colegii cercetători dr. Arleta Kowalewska și prof. Gregor Staab de la Universitatea din Köln, au susținut că medalionul inscripționat reprezintă dovada celui mai vechi azil de bătrâni excavat din lume, bazându-și afirmația pe referința inscripției la un grup de vârstă specific, precum și pe locația sa într-o zonă rezidențială a orașului.
Instituțiile desemnate pentru bătrâni au fost menționate în texte din secolele al 5-lea și al 6-lea, dar aceasta a fost prima dovadă fizică a unei astfel de practici, au spus cercetătorii. Descoperirea a fost găsită în apropierea intersecției a două străzi principale din zona rezidențială a orașului bizantin antic Hippos din Galileea. Orașul creștin era centru episcopal, unde arheologii au descoperit și șapte biserici, un templu, o bazilică, un teatru și cel puțin două teatre. Descoperirea a fost complet dezgropată în timpul sezoanelor de excavare din 2023-2024, după care echipa a analizat inscripția și iconografia înconjurătoare, concluzionând că aceasta era amplasată în mod proeminent la intrarea în instituție.
sursa știri: basilica.ro
Linkuri la știri:
Pictura „Judecata de Apoi” a lui Michelangelo va fi restaurată - Basilica
Bisericile europene cheamă omenii la „Pace cu Creația” - Basilica
ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Intre serafimi si terafimi - PS Daniil Stoenescu
Vedenia serafimilor din templu este unică; arătările terafimilor din lume sunt multiple sau nenumărate. Prin serafimi se descoperă Dumnezeu; prin terafimi a lucrat și lucrează diavolul. Conștient, sau de cele mai multe ori inconștient, omul a balansat și balansează mereu între serafimi și terafimi, între grâu și neghină, între oi și capre, între miei și lupi, între Hristos și Veliar (cf. II Corinteni 6, 15); între Dumnezeu și Mamona (Matei 6, 24; Luca 16, 13). Ni se întărâtă duhul, precum al Sfântului Apostol Pavel, văzând cetatea lumii de azi „plină de idoli”, precum Atena de odinioară (cf. Faptele Apostolilor 7, 16); oamenii uitând hotărârea și porunca inspirată de Duhul Sfânt a Sinodului Apostolic din Ierusalim, de a se feri „de cele jertfite idolilor” (Faptele Apostolilor 15, 29); uitând și epilogul Epistolei I Sobornicești a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan: „Fiilor, păziți-vă de idoli” (I Ioan 5, 21); deoarece „nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria și împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli (sau terafimi)” (cf. I Regi 16, 23), după cuvintele Sfântului proroc Samuel.
Psalmistul David spune: „Idolii neamurilor sunt argint și aur, lucruri făcute de mâini omenești: gură au și nu vor grăi; ochi au și nu vor vedea; urechi au și nu vor auzi, că nu este duh în gura lor” (Psalmul 134, 15-17); de aceea a furat Rahela sau a luat pe ascuns terafimii sau idolii tatălui ei Laban, socrul lui Iacob, la plecarea lor din Mesopotamia, spre Canaan: „Iar Laban ducându-se să-și tundă oile, Rahela a furat idolii tatălui său” (Facere 31, 19), fapt neștiut de Iacob; aceasta ascunzându-i sub samarul cămilei pe care ședea, atunci când tatăl ei îi căuta cu disperare (Facere 31, 19-35). Ce se va fi ales de terafimii lui Laban, care scotocea prin cortul Liei și al Rahelei, căutându-și idolii sau terafimii? Rahela, icoană a Bisericii lui Hristos și a creștinilor dintotdeauna și de astăzi, a ales să urmeze îngerilor de pe Scara cerului din revelația soțului ei Iacob, de la Betel, și nu idolilor sau terafimilor deșerți ai tatălui ei păgân, Laban!
Pragul porții sfinte a templului
În cartea Judecătorilor (17, 1-13) găsim referire la Mica din muntele lui Efraim, care, cu două sute de sicli de argint primiți din partea mamei sale, avea să facă un idol sau un chip turnat, pentru că „în vremea aceea nu era rege în Israel, fiecare făcea ce i se părea că este drept” (Judecători 17, 6). Idol casnic sau terafim întâlnim și în casa lui Micol, fiica lui Saul și cea dintâi soție a lui David, care îl ascunde pe acesta pe când era căutat și urmărit de către regele Saul, tatăl ei, punând pe pat, în locul lui, un idol învăluit într-o piele de capră și acoperit cu o haină (cf. I Regi 19, 11-16). Idoli văzuți și nevăzuți, învăluiți în piele de capră - a caprelor celor de-a stânga Dreptului Judecător -, se pot identifica prin vicii, patimi și păcate, fărădelegi și fapte de rușine, în casele, viețile și familiile multor dănțuitori în jurul „vițelului de aur” făcut de Aaron în pustie (Exod 32, 1-35) și închinători ai celor doi viței de aur, făcuți de Ieroboam și așezați, spre rătăcirea lui Israel, unul la Betel și altul la Dan (III Regi 12, 28-29), în vremea dezbinării regatului, pentru ca supușii săi să nu se mai îndrepte spre și să nu mai treacă pragul porții sfinte a templului ortodox al lui Dumnezeu din Ierusalim, plin de cântarea înfricoșătoare a sfinților serafimi.
„Pentru că regele Babilonului s-a oprit la o răspântie, unde încep două drumuri - zice Sfântul proroc Iezechiel -, și stă să ghicească: scutură săgețile, întreabă terafimii și cercetează ficatul. Sorțul din dreapta are scris pe el: «Spre Ierusalim»” (Iezechiel 21, 21-22), contemplăm și noi răspântia sau răscrucea lumii: spre Ierusalim sau spre Babilon; spre Ierihon sau spre Emaus; pe drumul Damascului sau spre Sodoma și Gomora!
Terafimul de aur va fi zdrobit și nimicit de Piatra din munte
Să ne grăbim spre pocăința celor din Ninive, urmându-i pe serafimi în dragoste și în zbor, în râvnă și în doxologie și punându-i pe foc pe terafimi; pentru că, în cele din urmă, jertfelnicul lui Baal va fi dărâmat de către Ghedeon și copacul cel de lângă el va fi tăiat de sabia de foc a arhanghelului (cf. Judecători 6, 25-32). De asemenea, Dagon, idolul filistenilor, va cădea cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului, în Ajdod (I Regi 5, 1-7); iar idolul sau terafimul de aur „înalt de șaizeci de coți și lat de șase coți”, pe care l-a făcut și l-a așezat spre închinare păgână oarecând Nabucodonosor în câmpia Dura, din ținutul Babilonului (cf. Daniel 3, 1), va fi zdrobit și nimicit de Piatra din munte, nedesprinsă de mână omenească, care este Hristos Domnul, precum în visul aceluiași rege, tâlcuit de Sfântul proroc Daniel (2, 34).
În cele din urmă, terafimii lui Bel vor sfârși stricați și dărâmați de duhul Sfântului proroc Daniel, precum capiștea acestuia din Babilonul de altădată, iar urmele pașilor închinătorilor lor se vor risipi în cenușa vremurilor, presărată de către marele proroc, pentru a le dovedi vicleșugul, eroarea și rătăcirea acestora (Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel 1, 1-26). Pe jertfelnicul celor opt sute cincizeci de preoți ai lui Baal și ai Astartei nu se va pogorî niciodată foc dumnezeiesc și ceresc și nu va fi nicidecum „nici glas, nici răspuns, nici auzire” (cf. III Regi 18, 29), precum în Liturghia ortodoxă a Sfântului și marelui proroc Ilie Tesviteanul de pe Carmelul Bisericii celei dreptmăritoare, sfințită și ocrotită de Crucea Golgotei și învăluită în nimbul Învierii lui Hristos.
Între serafimi și terafimi „mare prăpastie este!” (Luca 16, 26).
În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau și strigau unul către altul, zicând: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!». Din pricina acestor strigăte, porţile se zguduiau din ţâţânele lor, iar templul s-a umplut de fum. Şi am zis: «Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!». Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: «Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi» (Isaia 6, 1-7).”
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Dimensiunea eshatologica a invataturii antiariene a Sfantului Atanasie cel Mare - Nicușor Deciu
Chiar în acest caz, al arianismului, spre pildă, avem de-a face inclusiv cu o erezie antitrinitară, întrucât în doctrina acesteia este contestată dumnezeirea Fiului, prin urmare, arianismul tăgăduiește în orice fel dogma Sfintei Treimi. Am făcut această subliniere doar pentru a arăta implicațiile surprinzătoare ale unei doctrine eretice, aparent simplă, fără să insistăm prea mult în ceea ce privește detaliile. Însă, caracterul general de erezie hristologică este unul extrem de interesant și de util de înțeles pentru noi, întrucât ne afectează direct, fiind valabil nu doar în acea vreme, ci și astăzi, ba chiar până în vremurile eshatologice.
Erezia ariană
În afară de cele spuse în materialul anterior despre învățăturile ariene, mai adăugăm din consemnările Sfântului Atanasie precizarea că: „O idee proprie ereziei lor mai este și aceasta, arătată în alte scrieri ale lor, anume că sunt multe puteri, și una este proprie lui Dumnezeu prin fire și din veci; dar Hristos nu este puterea adevărată a lui Dumnezeu, ci este și El una dintre cele numite puteri, dintre care cea mai din vârf și bolta tuturor nu se numește numai putere, ci și puterea cea mare (Ioil 2, 2), iar celelalte sunt multe și asemenea Fiului, despre care David cântă, zicând «Domnul puterilor» (Psalmii 23, 10)”. Așadar, din acest text se pare că arienii împrumută elemente din doctrina panteistă a gnosticilor, care a precedat arianismul, acolo unde Logosul-Hristos era socotit a fi un eon dintre cei mulți, adică o existență de ordin secundar, deosebită de Ființa primordială. În orice caz, peste tot se dorește eliminarea firii dumnezeiești a lui Hristos, aceasta desigur după ce se afirmă nașterea Fiului în timp, și implicit trecerea Sa în rândul făpturilor.
Dumnezeirea Fiului
Așa cum ne mărturisește în multe locuri Evanghelia și precum dreapta credință a Bisericii a hotărnicit, Iisus Hristos este Cuvântul cel veșnic, Care S-a întrupat, adică a devenit Dumnezeu-Om și numai astfel ar fi putut să fie ca să poată săvârși mântuirea omenirii. De aceea, orice tăgăduire a acestui statut anulează implicit și mântuirea noastră. Despre El spune Sfântul Atanasie cel Mare în Cuvântul întâi împotriva arienilor: „Acesta este Fiul adevărat al Tatălui, prin fire, propriu ființei Lui. Înțelepciunea unic născută și Cuvântul adevărat și unic al lui Dumnezeu. Nu este creatură și făptură, ci născutul propriu al ființei Lui. De aceea El este Dumnezeu adevărat, de o ființă cu Tatăl adevărat”. Pentru că altfel, ce înțeles ar mai fi avut versetul ioaneic: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1)?
Adevăr și rațiune
Învățătura lui Arie nu doar că este greșită, ci și contradictorie. Pentru că alegând din Revelație doar ceea ce închipuirii lui i se părea a fi acceptabil, el ajunge în cele din urmă să-și piardă credibilitatea inclusiv asupra unor lucruri adevărate pe care le susținea, potrivit observației Părintelui alexandrin: „Și cine va crede acestuia că vorbește despre înviere, odată ce tăgăduiește pe Hristos, care S-a făcut pentru noi întâiul născut din morți (cf. Coloseni 1, 10). Sau cum, nerecunoscând nașterea adevărată a Fiului din Tatăl, nu va rătăci și în privința venirii Lui în trup?” Iată cum, de fapt, în afara Revelației, nu doar că nu există adevăr, ci nici logică.
Dumnezeu și dumnezeii
Analizând lucrarea lui Arie numită Thalia, Sfântul Atanasie cel Mare scrie: „A mai îndrăznit să spună (Arie, n.n.) iarăși că Cuvântul nu este Dumnezeu adevărat. Căci deși i se spune Dumnezeu, nu e Dumnezeu adevărat, ci prin împărtășirea de har. Ca și ceilalți toți, așa se zice și el numai cu numele dumnezeu”. Însă, Fiul lui Dumnezeu este distinct de ceea ce într-un alt context este denumit prin „dumnezei”, lămurește Sfântul Atanasie: „Iar ceilalți cărora le-a spus «Eu am zis: dumnezei sunteți» (Psalmii 81, 6), numai prin împărtășire au pe Cuvântul prin Duhul, având harul acesta de la Tatăl, căci El este pecetea ipostasului Tatălui (Evrei 1, 3) și Lumină din Lumină”. Iată, aici, întâlnim în premieră la Sfântul Atanasie fundamentala distincție a teologiei ortodoxe care vorbește despre Dumnezeu după ființă și dumnezeu după participare sau după har. Din toate acestea se poate intui cum doctrina lui Arie nu are efecte restrânse la epoca niceană, ci ea vizează în egală măsură și perioada eshatologică, prin contestarea de către antihrist a dumnezeirii după ființă a Fiului întrupat, a doua Persoană a Sfintei Treimi.
Eshatologia
Având în vedere toate cele expuse mai sus, Sfântul Atanasie concluzionează: „De aceea și sinodul ecumenic (de la Niceea) a scos pe Arie din Biserică și l-a dat anatemei, nerăbdând necredința lui. Așa s-a născut erezia lui Arie, mai rătăcită decât celelalte erezii. De aceea, s-a numit și dușman al lui Hristos și s-a socotit înaintemergătorul lui antihrist”. Aici se vede limpede inspirația dumnezeiască a Părinților, pentru că antihristul este cel ce Îl va tăgădui pe Hristos ca să se pună pe sine în locul Lui, ca fals Mesia, ca fals Hristos, ca fals Mântuitor. Antihristul, din punct de vedere teologic, va fi un eretic arian prin excelență. Potrivit Apocalipsei (13, 8), antihristul va stăpâni peste tot pământul și va voi să i se recunoască inclusiv atribute divine, de aceea când va vorbi despre Hristos va vorbi doar ca despre un simplu om. În realitate, nici peste pământ nu va domni, așa cum nici tatăl lui, diavolul, nu domnește. Denumirea de „stăpânitorul lumii acesteia”, de la Ioan 14, 30, este dată fie în sens peiorativ, fie în sensul de stăpân peste lumea patimilor. Desigur, atât diavolul, cât și antihristul vor să fie și lasă să se înțeleagă că ar fi domnii acestei lumi. Cu toate acestea, în Al doilea cuvânt împotriva arienilor, Sfântul Atanasie cel Mare scrie limpede că pe Hristos „L-a făcut Tatăl Domn și Împărat în mijlocul nostru și pentru noi, care mai înainte eram neascultători; și e vădit că Cel ce S-a arătat atunci Domn și Împărat n-a început a Se face atunci Împărat și Domn, ci a început a-și arăta domnia Lui și a și-o extinde și peste cei ce erau neascultători”. Așadar, încă de la momentul Întrupării, Hristos este Domn și Împărat a toate, indiferent de blasfemiile ereticilor din toate vremurile și până la cea întru slavă a Doua Lui Venire.
Adormirea Maicii Domnului - Prof. Maria Gabor
Perioada de timp în care Părintele Arsenie Boca s-a aflat între anii ‘39, ‘40, pentru câteva luni la Chișinău, pentru a studia de la meșteri iconari iscusiți arta poleirii icoanelor și tehnica metaloplastiei, abia de este menționată în sursele existente privind biografia Părintelui.
Trăind eu însămi doi ani în Chișinău, mi-am propus să mă documentez la fața locului asupra acestei arte a poleirii icoanelor. Am cercetat expoziții de artă creștină, am răsfoit albume, am citit traduceri din limba rusă despre acest meșteșug, am luat aminte la icoanele vechi din biserici scăpate ca prin minune de vandalizarea stalinistă. Nu știu ce speram să găsesc. Mă însuflețea gândul că Părintele a fost cândva prin acele locuri, în alte vremuri.
Toate aceste căutări ale mele mi-au rafinat artistic o perspectivă mistică. Am învățat cum anume penelul din păr de coadă de veveriță desăvârșește finețea contururilor de chipuri de sfinți, am început să văd cu ochii sufletului cum să intuiesc concentrația în amestec a vopselelor din veșmintele sacre pe volutele gândului pios. Simțeam, parcă, mirosul de ceară de albine amestecat cu rășină, privind la icoanele din expoziții. Percepeam mental rugăciunea pictorului care va fi șlefuit suprafețele de lemn sau cum va fi netezit bucățile aspre de pânză, unele bogat suflate cu pulberi de aur sau împodobite prețios cu platoșe de aur și de argint. Am realizat cu ochii sufletului conținutul de trăiri exprimate în tot ce devine expresie artistică a unei scene religioase.
Îmi vine deodat’ în minte icoana de acasă a Adormirii Maicii Domnului, pictată de Părintele Arsenie Boca. Aveam la Chișinău o copie la care mă închinam. Originalul pe care îl aveam în minte, aflat la muzeul de la Sâmbăta de Sus, este datat din 1944, după trecerea scurtă pe la Chișinău, însă mai târziu, după cel de-al doilea război mondial. Știam că Părintele a plecat în grabă din Chișinău cu ultimul tren, chiar în ziua cedării Basarabiei, 28 iunie 1940. Știam de viziunea avută în gară. Ani grei de restriște s-au abătut peste întreaga lume. Înțeleg altfel pictura realizată în vremurile acelea.
Teleportată de amintire mă trezesc în fața Epitafului din muzeul de acasă, inundată de o lumină intens aurie care palpită, izvorând dintr-un cer de un albastru ca de smarald.
Iconografia Adormirii Maicii Domnului
Trebuie știut că iconografia Adormirii Maicii Domnului atât în arta bizantină cât și în cea occidentală s-a transmis prin influența textelor apocrife și a tradiției păstrate încă din vremea Sfântului Ioan Damaschinul, neînduplecatul luptător contra iconoclasmului (sec. VII, VIII). În prezent se cunosc două variante ale acestui subiect iconografic. O variantă mai laconică îl reprezintă pe Hristos într-o mandorlă a slavei ținând în brațe un prunc, sufletul mamei sale. Sunt de față apostolii, ierarhii și credincioșii adunați în jurul trupului Maicii Domnului care se află întinsă pe pat, adormită, cu mâinile încrucișate pe piept. Cealaltă variantă reprezintă scena Adormirii Maicii Domnului, cu prezența tuturor martorilor de mai sus, dezvoltată, pe verticală, cu scena Înălțării Mariei la ceruri, cunoscută în Occident sub denumirea de Assomption de la Vierge.
Icoana Adormirii Maicii Domnului de la Sâmbăta de Sus
Mă cufund în desen cu percepție nouă. Un torent de lumină îmi conduce privirea de jur împrejurul Epitafului pe care Părintele a scris, cu grafia scrierilor de altădată, Troparul Adormirii Maicii Domnului: ”Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit/ De Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai/ La viață fiind Maica Vieții și cu rugăciunile tale/ Izbăvești din moarte sufletele noastre”. De câte ori îl va fi cântat în gând cu lacrimi în ochii lui dumnezeiești de sfânt părinte slujitor la altarul Sfintei Mănăstiri. Urmăresc cu atenție concentrată ductul ondulat din desenul literelor, iar literele încep să cânte într-un mod minunat de parcă s-au convertit instantaneu în unde sonore intrate în vibrație cu întregul. Un văl invizibil foșnit de puterea din gând se dă la o parte și îmi descoperă scena centrală a Epitafului.
Maica Domnului întinsă pe un pat simplu, împodobit cu o pânzătură de culoare roșiatică, cu mâinile pe piept, are trupul înveșmântat într-un lințoliu vișiniu de culoarea veșmintelor sacre. De sub acest lințoliu sau mantie se vede trupul Sfintei Fecioare în haină albastră. O mulțime de oameni, creștini veniți din Antiohia, Constantinopol și Ierusalim să o petreacă pe Sfânta Fecioară. Sunt probabil creștinii aduși de vestea Îngerului că Maica Domnului a adormit întru veșnicie. Cei doi sfinți, apostolii Petru și Pavel, se disting de mulțime în planul din față. Poartă în mâini cădelnițe cu care tămâiază. Clădirile din alte icoane ale Adormirii Maicii Domnului sunt înlocuite de șirul Munților Făgărașului. Fereastra Mare se distinge între munții colorați în nuanțe de albastru, cu șaua ei, de un albastru ușor mai deschis, parcă ar fi un diapazon cu vârfurile în sus, transparente. Linia șerpuitoare a vârfurilor de munți separă pământul de cer printr-un brâu de foc al soarelui fluturat de văzduh în apusul înserării. Deasupra Sfintei Fecioare, Mântuitorul Iisus Hristos, într-o lumină strălucitoare nepământească, alcătuind o mandorlă, este înconjurat de îngeri. Mântuitorul ține în brațe sufletul Maicii Domnului, un prunc îmbrăcat în veșminte aurii de o lumină suprafirească. Din pictură lipsește scena cu tăierea mâinilor lui Efonias, prezentă în alte picturi care îl redau pe acesta apropiindu-se de patul Maicii Domnului voind să îl răstoarne. Deasupra trupului este însăși Maica Domnului cu cinstitul ei omofor, mutată în cer, încadrată de razele strălucitoare ale unui soare. Cuvintele ”Ceea ce ești mai slăvită fără de asemănare decât serafimii / Că slava Domnului peste tine a Strălucit” sunt litere și cuvinte de foc care dau acestei taine măsura dumnezeirii cerești din puterea Sfintelor Liturghii.
La marginile din stânga și din dreapta îmi apar doi stâlpi de lumină, strălucind ca niște coloane aurii, cu arcadele sprijinite de cer. Pe capitelurile lor, destinse în arc, sunt reprezentați Sfinții Cosma Melodul și Ioan Damaschin. Îmi dau seama că împreună cu cele două arcuri din partea de jos, care îi reprezintă pe Sfântul Roman Melodul și Sfântul Gherman Melodul, coloanele rezonează între ele prin tainicul înțeles al imnelor compuse de ei care sfințesc cântările-Acatiste ale marilor sărbători închinate Maicii Domnului de cei mai de seamă imnografi. Ținând cont de evlavia Părintelui față de Maica Domnului, desigur că Părintele le știa pe dinafară. De sus în jos, pe coloana din stânga, scenele reprezentative din viața Maicii Domnului se mișcă în ritmul cuvintelor desenate migălos cu majuscule alungite, icos, condac și tropare în memoria auditivă a viziunilor trăite la sfintele slujbe ale sărbătorilor la care va fi slujit Părintele-pictor. Bunavestire umple tot cerul de cântarea îngerească: ”Bucură-te, ceea ce ești plină de dar”. ”Nașterea Domnului” strălucește auriu cu troparul ”Răsărit-a lumii Lumina Cuvântului lui Dumnezeu”. În Minunea din Cana Galilei, cuvintele: ”Isprăvindu-se vinul, Mama lui Iisus I-a zis <<Nu mai au vin>>” în zările vederii mistice cunosc puterea grăirii grăirilor și începutul minunilor de pe Pământ. Coloana din dreapta îmi conduce vederea pe un ”portativ” luminos de data aceasta de jos în sus. Scena Răstignirii Domnului îmi fixează în auz cuvântul troparului scris cu majuscule mărunt alungite: ”Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat nouă”. Axionul Învierii din scena Îngerul vestește Învierea răsună de voci serafice, concertul sublim al corului galactic. Ecoul reverberează în văzduh vestirea cea mare: Îngerul a strigat celei pline de dar: Bucură-te, căci Fiul tău a înviat”. Înălțarea Domnului urcă în slavă troparul.
Colțurile în arabescuri reprezintă expresia văzută a unei adânci și sfinte evlavii transmisă Părintelui de cei patru teologi-imnologi. Dintr-odată albastrul dominant pe o scară de munți strălucind înfocat în scânteieri de albastru, până la fereastra ovală deschisă-n zenitul albastru intens al înserărilor deasupra unui portativ înfocat al luminii solare se adună vibrând într-un destins curcubeu. Simt imprimate în icoană puterea din viziuni, vibrația gândului mutat din restriști spre cer. Sonoritatea contururilor cu extraordinara lumină a ansamblului evocă Ierusalimul Ceresc, cum l-a văzut Părintele nostru Arsenie.
Icoana – îmi spun – trebuie privită cu împrejurările acelui timp din conștiința viziunii Părintelui, cu ecourile trăirilor care au apăsat ductul pensulei Părintelui Arsenie în auzul de toacă de la mănăstire, cu gândul rugăciunii din Sfântul Acatist, în vibrația sonoră interioară a Troparului, chiar cu bucuria izbăvirii de război și ocrotirea Maicii Domnului.
Un orizont de pulberi de auriu nemaivăzut suflat în aureole îmi evocă sfințenia icoanei și chiar a locurilor.
Realizez că icoana Părintelui de acasă este cea mai completă reprezentare iconografică a Adormirii Maicii Domnului. Mă închin și mulțumesc în rugăciune Maicii Preasfinte și Părintelui Arsenie de revelația trăită.
Predici. Cateheze. Pastoraţie
Sf. Paisie si Cleopa, doi stalpi de lumina intre munti si cer - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
Patriarhul Daniel a transmis, joi, 7 august, un mesaj la proclamarea canonizării locale de la Mănăstirea Sihăstria, prin care i-a numit pe Sfinții Cuvioși Paisie și Cleopa „doi stâlpi de lumină între munţi şi cer”.
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a evidențiat viața Sf. Cuv. Paisie și Cleopa trăită în aspră nevoință, post, rugăciune și smerenie, fiind duhovnici înțelepți și mărturisitori ai credinței ortodoxe în vremuri de prigoană.
Preafericirea Sa a exprimat apreciere și prețuire pentru lucrarea duhovnicească desfășurată de-a lungul timpului în Mănăstirea Sihăstria, felicitându-i pe părintele stareț, arhimandritul Arsenie Popa, și întreaga obște monahală, pentru râvna și jertfelnicia lor.
Sfinţii Cuvioşi Paisie şi Cleopa de la Sihăstria
Mănăstirea Sihăstria din Munții Neamțului a fost binecuvântată de Dumnezeu în veacul al XX-lea cu două dintre cele mai luminoase chipuri ale monahismului românesc: Cuvioșii Părinți Paisie Olaru şi Cleopa Ilie – duhovnici înțelepți, mari rugători și povățuitori a mii de suflete pe calea mântuirii.
Sfântul Cuvios Paisie Olaru (1897–1990) a întruchipat chipul bătrânului sfânt al pustiei, vorbind puțin, dar cu multă înţelepciune. Contemporan și prieten duhovnicesc al Sfântului Cuvios Cleopa Ilie, el a dus o viață de aspră nevoință ascetică, plin de smerenie și dragoste față de cei care îl cercetau, fiind cunoscut ca un duhovnic smerit și blând, un adevărat părinte al păcii și al milei creștine. Rugăciunea inimii, smerenia profundă și iubirea față de toți semenii l-au făcut izvor de alinare pentru sufletele încercate.
Sfântul Paisie Olaru a fost dăruit de Dumnezeu cu darul vindecării și pacificării sufletelor rănite de păcate. Asemenea sfinților din pustie, care concentrau multă înțelepciune sfântă în cuvinte puține, Părintele Paisie spunea esențialul în sfaturi părintești.
Pacea pe care o transmitea în jurul său venea din iubirea sa profundă şi smerită faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Din familiaritatea sa sfântă cu Dumnezeu Atotmilostivul și Iubitorul de oameni, se nășteau rugăciunile și binecuvântările sale familiare, părintești și gingașe, față de pelerinul credincios: „Binecuvintează, Doamne, casa lui, masa lui…; dă-i, Doamne, un colțișor de rai”!
Purtător de Sfântul Duh, prin credinţă smerită şi rugăciune neîncetată, Sfântul Paisie duhovnicul aduna mintea în jurul inimii şi inima oamenilor lângă Dumnezeu, într-o vreme în care ideologia comunistă atee încerca să rătăcească minți, să usuce inimi şi să-i depărteze pe oameni de Dumnezeu.
Deși slab și firav la înfățișare, Sfântul Cuvios Paisie Olaru de la Sihăstria a fost în ultimii ani ai dictaturii comuniste din România un adevărat uriaș al spiritului românesc care, în liniște, fortifica Biserica lui Hristos din inimile credincioșilor, în timp ce în zgomotul Capitalei se demolau biserici de zid.
Sfântul Cuvios Cleopa Ilie (1912–1998), starețul și predicatorul neobosit al Sihăstriei, a fost unul dintre cei mai iubiți duhovnici români ai secolului trecut, un stâlp al Ortodoxiei românești, înzestrat cu o memorie deosebită şi cu o gândire limpede.
Profund cunoscător al Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, trăitor isihast al monahismului ortodox, Sfântul Cuvios Cleopa Ilie era, în acelaşi timp, un păstor înţelept şi un misionar plin de zel, adânc ancorat în realitatea timpului său, suferind împreună cu poporul în anii grei ai comunismului şi aducând multă pace şi bucurie în sufletele oamenilor care veneau la el spre a primi dezlegare de păcate şi sfat bun pentru viaţă.
El era, în mod constant, părinte înţelept şi milostiv, învățător pastoral şi fidel Tradiţiei patristice, prieten al sfinţilor şi duhovnic al oamenilor, primind în chilia sa ierarhi, preoţi şi monahi, demnitari cu funcții importante, intelectuali renumiți, dar şi mulţimi de oameni simpli din oraşe şi sate. Scrierile și înregistrările sale, pline de lumină biblică și înțelepciune patristică, continuă să lumineze și astăzi generații întregi de monahi și mireni.
Părintele Cleopa Ilie a răspuns chemării lui Dumnezeu la misiune într-un mod înțelept. El a devenit un misionar statornic în chilie, arătând într-un fel minunat cum poate cineva să aducă lumea la Dumnezeu, să schimbe vieți, să vindece răni, să hrănească suflete, nu cutreierând lumea, nu bătând din ușă în ușă, ci deschizând cu dragoste părintească ușa chiliei sale şi ajutând pe fiecare păcătos să-şi deschidă propriul său suflet în spovedanie pentru a se întâlni cu iubirea milostivă şi vindecătoare a lui Dumnezeu pentru oameni.
În perioada zbuciumată a prigoanei împotriva Bisericii, la chemarea vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie a venit la Bucureşti, locuind câteva luni în Reşedinţa Patriarhală, unde s-au pus bazele unui amplu program misionar, pe care ulterior Părintele Cleopa l-a desfășurat în mai multe mănăstiri din ţară, în special în Muntenia şi Banat, ostenindu-se pentru călăuzirea vieţii monahale româneşti pe calea Sfintei Tradiţii a Bisericii noastre Ortodoxe.
Cei doi sfinți, Paisie și Cleopa, au trăit în duh de nevoință, cu post, priveghere și multă rugăciune. Au fost oameni duhovnicești, legați de aceeași râvnă pentru viața sfântă, mărturisitori ai dreptei credințe în vremuri de prigoană și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos prin cuvânt și faptă.
Proclamarea canonizării Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, împreună cu alți 14 sfinți părinți duhovnici și mărturisitori ortodocși români din secolul al XX-lea, în contextul împlinirii anul acesta, 2025, a 100 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, ne cheamă să înţelegem cât de minunat lucrează Dumnezeu în mijlocul unui popor smerit şi credincios şi cât de mare este nevoia de a avea duhovnici adevărați, părinți cu viață sfântă, care să ne lumineze calea dreptei credinţe şi a sfinţeniei.
Astăzi, la momentul binecuvântat al proclamării locale a canonizării Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, dorim să exprimăm, alături de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, aprecierea şi preţuirea noastră pentru toată lucrarea care s-a desfăşurat în această mănăstire, cu multă osteneală şi iubire jertfelnică.
Totodată, felicităm pe părintele stareț, Arhimandritul Arsenie Popa, dimpreună cu toată obștea monahală a Mănăstirii Sihăstria, harnică şi misionară, pe toți sprijinitorii ei din țară şi străinătate, precum şi pe toți ierarhii, clericii şi credincioșii prezenți la acest eveniment sfânt şi solemn de spiritualitate creștină şi demnitate românească.
Ne rugăm Sfinților Cuvioși Părinți Paisie și Cleopa ca împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla și cu toți sfinții să mijlocească înaintea Preasfintei Treimi, să ocrotească această mănăstire şi să dăruiască pace şi bucurie, sănătate şi mântuire tuturor viețuitorilor, închinătorilor şi binefăcătorilor ei.
Cu deosebită prețuire şi părintească binecuvântare,
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Cu Maica Domnului in concediu!? - Arhimandrit Mihail Daniliuc
Cum să împăcăm concediul cu postirea? Aș vedea o soluție lesnicioasă: să o luați pe Maica Domnului la drum cu frățiile voastre. Sună ciudat, nu? Dar să știți că Buna Maică nu este deloc pretențioasă. Nu cere nimic, e discretă, necheltuitoare. În plus, vă va ocroti șederea, călătoria, pelerinajul. Tot ce trebuie să faceți este ca, pe lângă clipele de relaxare, de tratament, drumeții ori plajă, să vă rezervați câteva minute spre a citi o rugăciune Maicii Domnului. În peregrinările estivale să găsiţi timpul de a vă coborî genunchii la rugăciune într-o sfântă biserică și, de ce nu, să vă întâlniți cu Mântuitorul Hristos la o dumnezeiască Liturghie.
Tocmai am pășit în luna lui Gustar, ultima redută a verii. Chiar dacă soarele toropește la amiază, deja dă semne că şi-a cam pierdut vigoarea din zilele lui Cuptor. Diminețile se arată puţintel răcoroase, pâclele – coborând peste repezișurile de brădet ori deasupra văilor domoale ale pâraielor – par mai stăruitoare. Lanurile de grâu, ondulând odinioară înspicate, acum sunt treierate, căci truditorii ogoarelor se grăbesc a le pregăti în vederea arăturilor de toamnă. Zilele îşi păstrează încă fierbințeala, însă deasupra fânețelor liniștite plutește un freamăt cuminte, uscat, tulburat din vreme în vreme de mulțimea gângăniilor agitate de soarele dogoritor.
Deși am ajuns la finele verii, zic, sărbătorile frumoase ale lunii august ne fac să simțim că trăim o nesfârșită primăvară duhovnicească.
Odată cu începerea sfârșitului de vară, am intrat în postul închinat sărbătorii mari și sfinte a cinstitei mutări în veșnicie a Născătoarei de Dumnezeu. În vremi nu demult apuse, bătrânii noștri așteptau momentul cu toată evlavia și dragostea. Evlavie, deoarece Împărăteasa cerului și a pământului mijlocește necontenit la Fiul ei și Dumnezeul nostru, cerându-ne nouă har, milă și pace; dragoste, fiindcă ajunarea de două săptămâni statornicită de Biserică reprezintă o dovadă vie a recunoștinței și iubirii ce o nutrim faţă de Cea plină de dar.
În trecut, creştinii respectau postul cu strășnicie. Îmi amintesc de o vorbă înțeleaptă a bunicii mele: „Cum să nu postesc în Postul Sântei Mării, că doar e rupt din Postul Mare?!”. La vârsta prunciei nu înțelegeam de ce bătrâna numea astfel postul din august. Abia peste ani am observat că, potrivit canoanelor, rânduiala ajunării statornicite de Sfinții Părinți în vremea acestui post se aseamănă cu cea din Postul Mare. Bunăoară, în cartea Tipicul cel Mare şi în învățătura privitoare la posturi din Ceaslovul mare, se prevăd următoarele reguli: lunea, miercurea şi vinerea se ajunează până la Ceasul al IX-lea din zi (aprox. orele 15-16 p.m.), când se consumă mâncare uscată. Marţea şi joia se mănâncă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta şi duminica se dezleagă la untdelemn şi vin. Pravila Mare dă dezlegare la vin şi untdelemn şi pentru zilele de marţi şi joi. La 6 august, când serbăm Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Hristos, în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, peşte şi vin. Cărțile de învățătură indică, de asemenea, ca rânduială specială, de-a lungul întregului post, săvârșirea celor două Paraclise ale Maicii Domnului.
Ce vremuri frumoase, pline de pioșenie, erau odinioară, când înaintașii păzeau cu strășnicie aceste aspecte care oglindeau o profundă și neprefăcută dragoste faţă de Preabuna noastră mijlocitoare. Astăzi, se pare, numeroşi semeni de-ai noștri pun mai presus de orice altceva micile bucurii oferite de concediul de odihnă, sacrificând postul Maicii Domnului din motive... „practice”. Adesea mi-a fost dat să aud: „Părinte nu pot posti acum, că merg la mare, la munte, în stațiune, la tratament...”. Ba unii, simțindu-se oarecum vinovați că încalcă rânduiala Bisericii, vin să ceară dezlegare spre a se înfrupta în zilele de ajunare. Iar ca un făcut, foarte mulți primesc ori își programează concediile de odihnă taman în prima jumătate a lui august, de parcă s-ar urzi un complot cvasi-general împotriva Postului Adormirii Maicii Domnului.
Vă închipuiți că majoritatea răspunsurilor prin care încerc să-i conving să nu renunțe la postire, în ciuda călătoriilor, a plecării la odihnă, poartă în ele un dram de amar. Zilele trecute i-am spus unui doritor de dispense: „Cum ar fi să-şi ia și Maica Domnului concediu?” Simţind cum talazurile vieții lovesc nemiloase la ușa sufletelor noastre, alergăm cu grăbire la ajutorul Fecioarei Maria. Uneori – adesea inconștient – strigăm către ea: „Maica Domnului, ajută-ne! Ai milă de noi!” Ce s-ar întâmpla dacă nu ne-ar auzi, ca și când ar fi plecată în concediu? Câtă suferință, disperare ori deznădejde nu s-ar cuibări în inimile noastre! Dar slavă cerului că lucrurile nu se petrec așa! Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stă necontenit în rugăciune pentru lume, fiind tuturor mamă iubitoare, mult folositoare și ajutătoare în atâtea necazuri, boli, lipsuri ori suferințe ce ne împresoară. Nu o lasă inima să nu ne întindă grabnic al ei ajutor. Aceste lucruri ar trebui să ni le reamintim atunci când ne-ar tenta să invocăm nepostirea în concediu. Noi, călugării, nu intrăm niciodată în concediu, dar înțelegem nevoia credincioșilor de a-și reface forțele printr-o binemeritată perioadă de odihnă. Dintr-o asemenea perspectivă, concediul nu se dovedeşte doar binevenit, ci absolut necesar. Însuşi Dumnezeu, după cele șase zile în care a creat lumea, în a șaptea S-a odihnit. Oare a obosit Dumnezeu? Desigur că nu, dar astfel Domnul ne atrage atenţia că ziua de odihnă constituie nu numai un repaus fizic, ci şi o celebrare a Lui ca Făuritor al nostru şi al întregului univers, ziua când ne amintim de Ziditorul tuturor făpturilor, arătându-ne recunoştinţa faţă de El. Dumnezeiescul Pavel, Apostolul, spune că ziua de odihnă a fost umbra lucrurilor viitoare (Coloseni 2, 17), adică un indicator spre odihna desăvârşită, venit în persoana Mântuitorului Hristos, Care ne îndeamnă: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară” (Matei 11, 28-30).
Deci cum să împăcăm concediul cu postirea? Aș vedea o soluție lesnicioasă: să o luați pe Maica Domnului la drum cu frățiile voastre. Sună ciudat, nu? Dar să știți că Buna Maică nu este deloc pretențioasă. Nu cere nimic, e discretă, necheltuitoare. În plus, vă va ocroti șederea, călătoria, pelerinajul. Tot ce trebuie să faceți este ca, pe lângă clipele de relaxare, de tratament, drumeții ori plajă, să vă rezervați câteva minute spre a citi o rugăciune Maicii Domnului. În peregrinările estivale să găsiţi timpul de a vă coborî genunchii la rugăciune într-o sfântă biserică și, de ce nu?, să vă întâlniți cu Mântuitorul Hristos la o dumnezeiască Liturghie. Cât privește regimul alimentar, vă garantez că vă puteți odihni și relaxa chiar consumând bucate de post. Vă veți simţi, fără îndoială, revigorați, pentru că odihnă nu înseamnă îmbuibare și doar repaus fizic, ci și pace în suflete. Vă doresc un post binecuvântat, iar de veți porni în concediu, nu uitați să-i faceți loc în suflete și Împărătesei celei alese și mai înalte decât Cerurile.
Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Viata Sfintei Teodora de la Sihla - 7 august
Această floare duhovnicească și mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători – Neamț, din părinți binecredinciosi și iubitori de Dumnezeu.
Această floare duhovnicească și mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători - Neamț, din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ștefan Joldea Armașul, avea dregătorie ostășească, așa cum și numele îl arată, fiind paznic al Cetății Neamțului și armaș, adică făuritor de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă și de buna creștere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora și Maghița (Marghiolița).
Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora a fost căsătorită de către părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Neavând copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Iisus Hristos și arzând de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai Lui, s-au învoit să îmbrățișeze viața monahală. Marii sihaștri, vechii ei sfătuitori, ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile și munții din ținutul Neamț, precum și duhovnicul care îi cunoștea firea evlavioasă și râvna pentru rugăciunea de taină, o îndemnau spre viața de sihăstrie.
Astfel, fericita Teodora a îmbrățișat cinul monahal la Schitul Vărzărești - Vrancea, iar după doi ani, soțul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, primind numele de Elefterie. Așa a binevoit Dumnezeu să-i povățuiască pe amândoi pe calea sfințeniei și a mântuirii. Fiecare călugăriță din schit se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia și cu nevoința duhovnicească.
După câțiva ani, năvălind turcii în părțile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzărești. Atunci toate surorile din obște s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, așteptând să treacă primejdia și mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut și Cuvioasa Teodora. S-a retras în munții Vrancei împreună cu stareța ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post și rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig și tot felul de încercări.
Răposând stareța ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeiești, a părăsit munții Vrancei și s-a retras în părțile Neamțului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria și Sihla. După ce, mai întâi, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredințată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieții pustnicești, iar de nu va putea suferi ispitele și frigul iernii, să se așeze la o sihăstrie de călugărițe.
Așa a ajuns fericita Teodora în munții Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, care se afla aproape de schit și de peștera care îi poartă numele. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăție mulți ani, ostenindu-se singură în post și rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi și mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.
După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu știa locul și aspra ei nevoință. Cu timpul i s-au rupt și hainele, iar ca hrană avea doar măcriș, fructe de pădure și alune. În această școală a liniștii și nevoinței a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt.
Năvălind turcii să prade mănăstirile și satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peștera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peșterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peșteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieții sale. Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, fața i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.
Ajungând Sfânta Teodora aproape de sfârșitul vieții și cunoscând că o cheamă Hristos la cereștile locașuri, unde este odihna și desfătarea tuturor sfinților, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtășească cu Preacuratele Taine. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărâmituri spre Sihla și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc. Călăuziți de mâna lui Dumnezeu, frații au ajuns noaptea aproape de peștera Sfintei Teodora și au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălțate spre cer, învăluită în lumină ca de foc. Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa, chemându-i pe nume, le-a cerut o haină ca să se acopere, căci era goală, și le-a spus să coboare la Sihăstria și să aducă un duhovnic ca s-o împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Călăuziți de o lumină cerească, frații au mers repede la schit și dimineața au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora și-a făcut cuvenita spovedanie și și-a destăinuit viața, ostenelile și ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieștile Taine și, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, și-a dat duhul în mâinile Lui. Apoi părinții au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peșteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.
Trupul Sfintei Teodora a rămas tăinuit în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele ei în raclă de preț și le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moșia lui din satul Miclăușeni - Iași, le-a adus în această biserică și multă lume venea aici să se închine, primind ajutorul Cuvioasei. În anul 1856 familia Sturza a convenit cu starețul Mănăstirii Pecerska din Kiev să dea sfintele moaște în schimbul unor veșminte preoțești și arhierești. Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei și se păstrează în catacombele de la Pecerska, așezate în raclă de mult preț, pe care sunt scrise aceste cuvinte în limbile română: Sfânta Teodora din Carpați și slavonă: Sveti Teodora Carpatina.
Aceasta este, pe scurt, viața Sfintei Teodora de la Sihla și acestea sunt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numărându-se în cetele sfinților, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată țara noastră. Credincioșii din Moldova o cinstesc ca sfântă îndată după adormirea ei și merg în pelerinaj la peștera și chilia ei de la Schitul Sihla.
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o, trecând-o oficial în rândul sfinților, cu zi de prăznuire la 7 august. Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin!
De aceea, și noi nevrednicii, cu evlavie și cu credință, cerem sfintele tale rugăciuni și te chemăm: roagă-te Prea Înduratului nostru Mântuitor, ca și noi păcătoșii în vremea vieții noastre și în vremea sfârșitului nostru să dobândim mila și mântuirea Lui, spre a slăvi și a ne închina în veacul de acum și în cel viitor Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin!
RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Acatistul Sfintilor Cuviosi Paisie si Cleopa de la Sihastria
Cei ce cununi ați dobândit prin nevoințe mari, lucrând răbdarea și smerenia în suflete, Cuvioșilor Paisie și Cleopa, voi luminii neapuse v-ați făcut părtași, la lumina pocăinței aducând pe toți cei ce vă laudă, cântând: Bucurați-vă, Părinți rugători ai Moldovei!
Icosul 1
Îngerilor ați urmat cu viețuirea voastră, slăviților Paisie și Cleopa, că, Domnului slujind, cu osârdie ați împlinit pururea poruncile Lui; pentru aceea, vă cântăm acestea:
Bucură-te, odrăslire spre slava Domnului;
Bucură-te, colț de taină al Raiului;
Bucură-te, Paisie, cel de trei ori fericit;
Bucură-te, Cleopa cel insuflat de Duhul Sfânt;
Bucură-te, munte cu două culmi al purtării cerești;
Bucură-te, mir de mare preț al obștilor românești;
Bucură-te, a Sihăstriei veselie îndoită;
Bucură-te, adunare de Dumnezeu rânduită;
Bucură-te, lauda și cinstea monahilor;
Bucură-te, înfrumusețarea sihaștrilor;
Bucură-te, lumina a toată Bucovina;
Bucură-te, slava a toată Biserica;
Bucurați-vă, Părinți rugători ai Moldovei!
Condacul 2
Voia dumnezeiască în toate căutând-o, pe calea cea îngustă ați pornit și în Cetatea de sus ați ajuns, unde, primind moștenirea cea nestricăcioasă, cu ceata Cuvioșilor cântați lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 2
Om care ține cu Domnul – cum zicea a ta maică – te-ai făcut, Sfinte Paisie, și, ca un pom sădit lângă izvor, ai adus, întru Hristos, roadele de care se îndulcesc sufletele noastre, ale celor ce îți strigăm acestea:
Bucură-te, vlăstar al bunei cinstiri;
Bucură-te, odor al sfintei viețuiri;
Bucură-te, umblător pe cărarea spre cer;
Bucură-te, al cetății cerești locuitor;
Bucură-te, chip al blândeții, în tristeți mângâietor;
Bucură-te, grâu ales al Domnului, de virtute roditor;
Bucură-te, lucrător al rugăciunii neîncetate;
Bucură-te, sfeșnic al luminii necreate;
Bucură-te, că din pruncie liniștirea ai iubit;
Bucură-te, că viețuirea Sfântului Sava ai râvnit;
Bucură-te, sălaș al tainelor Duhului;
Bucură-te, aleasă floare a Raiului;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie!
Condacul 3
Viața pustnicească ai dorit-o cu râvnă de tânăr, Paisie slăvite, iar în război pe tine te-ai legat ca, de vei scăpa, să urmezi nevoința monahilor și pururea cu îngerii să cânți lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 3
Cuvioase Cleopa, maica ta din pruncie te-a încredințat Născătoarei de Dumnezeu, prin care, de la moarte scăpând, te-ai arătat dorit Fiului ei, Căruia cu totul te-ai dăruit; pentru aceasta, toți îți cântăm:
Bucură-te, lăstar al Viței-Hristos;
Bucură-te, plăcut al Maicii-Fecioare;
Bucură-te, că de prunc te-a ales Ziditorul tău;
Bucură-te, că de El te-ai lipit cu tot cugetul;
Bucură-te, vas al Duhului, cu totul minunat;
Bucură-te, cel cu duhul lui Ilie, după nume însemnat;
Bucură-te, că de la frați ai învățat rugăciunea;
Bucură-te, că în noapte te îndulceai cu aceasta;
Bucură-te, lăcaș al venirii harului;
Bucură-te, noian al apelor Duhului;
Bucură-te, de-Duh-purtătoare sămânță;
Bucură-te, a neamului nostru mlădiță;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Cleopa!
Condacul 4
Din rădăcină curată ca o stâlpare aleasă ai odrăslit, fericite Cleopa, și drept te-ai înălțat spre Hristos, ca un falnic chiparos, nicicum plecându-te de vântul strâmtorărilor, ci lui Hristos pururea cântând: Aliluia!
Icosul 4
Grabnic făgăduința împlinindu-ți, ai intrat, Cuvioase Părinte Paisie, în Schitul Cozancea, în care, ascultare făcând, ți-ai câștigat ca bogăție smerenia, treptele virtuților suindu-le; pentru care și auzi acestea:
Bucură-te, făclie a rugăciunii curate;
Bucură-te, văpaie ce arzi tot păcatul;
Bucură-te, lucrător al trezviei și al postirii;
Bucură-te, culme a pătrunderii în adâncul gândirii;
Bucură-te, mare a smereniei, pe toți întru ea curățind;
Bucură-te, zare a sfințeniei, tuturor strălucind;
Bucură-te, al străvederii luminos luceafăr;
Bucură-te, a privegherii nesurpată cetate;
Bucură-te, pahar plin cu vinul cunoașterii;
Bucură-te, părinte al nădejdii și al dragostei;
Bucură-te, cămară a toată virtutea;
Bucură-te, comoară a cereștilor daruri;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie!
Condacul 5
Râvnă dumnezeiască și cuprindere mare, Cuvioase Paisie, văzând în Părintele Cleopa, ai vrut să-l ai totdeauna aproape; și cu făgăduință v-ați legat amândoi să fiți nedespărțiți în veci și să înălțați lui Dumnezeu cântarea: Aliluia!
Icosul 5
Fraților tăi urmat-ai, înțelepte Părinte Cleopa, rănindu-te cu dorul ceresc, și, în schitul Sihăstriei intrând, îngerescul chip ai luat, spre Cel dorit pe calea nevoințelor pășind; pentru aceasta, te lăudăm:
Bucură-te, ostaș neplecat la cuget;
Bucură-te, ales al nunții de taină;
Bucură-te, lucrător neobosit al poruncilor;
Bucură-te, suitor pe scara virtuților;
Bucură-te, fiu al ascultării, că în pom trei zile ai lovit;
Bucură-te, stâlp mare al răbdării, prin care ai biruit;
Bucură-te, cel ce nume de apostol ai primit;
Bucură-te, cel ce lucrarea acestuia ai râvnit;
Bucură-te, spic de taină pregătit pentru prescură;
Bucură-te, vistiernic ce hrănești cu învățătură;
Bucură-te, cel prin care Hristos se slăvește;
Bucură-te, cel prin care vrăjmașul se rănește;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Cleopa!
Condacul 6
Străin ai viețuit, priveghind lângă turme, de lume înstrăinându-te cu totul; că tainele zidirii pricepând și luminările dumnezeiești primind, pe muntele virtuților ai suit, Părinte Cleopa, și lui Hristos ai cântat: Aliluia!
Icosul 6
Glas și cântare îngerească auzind, Cuvioase Paisie, făcutu-ți-ai schit în poiană, și, în post și rugăciuni stăruind, cu sfințenie te-ai liniștit, pășind pe urmele sihaștrilor; iar, în ceata lor ajungând, auzi acestea:
Bucură-te, tainic ostenitor;
Bucură-te, al păcii împlinitor;
Bucură-te, iubitor de singurătate;
Bucură-te, povățuitor al cugetării la moarte;
Bucură-te, cunoscător al sufletelor omenești;
Bucură-te, vestitor al tainelor dumnezeiești;
Bucură-te, cel ce ai urmat sărăciei Domnului;
Bucură-te, cel ce te-ai făcut oglindire dragostei Lui;
Bucură-te, frumusețe a cetei monahilor;
Bucură-te, strălucire a nevoințelor;
Bucură-te, potir îndestulat al blândeții;
Bucură-te, lăcaș luminat al Treimii;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie!
Condacul 7
Înțelepciune duhovnicească ai dobândit, dascăl al ascultării fiind, Sfinte Paisie, și, în osteneli neîncetat aflându-te, duhovnic mângâietor al monahilor te-ai arătat și tuturor celor ce cântă: Aliluia!
Icosul 7
Nou David, Sfinte Cleopa, Ziditorul arătându-te, te-a chemat de la turme, și păstor înțelept și vrednic Sihăstriei te-a așezat, călăuzind, cu toiagul dragostei, obștea care cu mulțumire îți glăsuiește:
Bucură-te, făclie sfântă la icoană așezată;
Bucură-te, că aceasta nu se stinge niciodată;
Bucură-te, al monahilor păstor încercat;
Bucură-te, vas al alegerii preaminunat;
Bucură-te, trâmbiță a cuvintelor insuflaților Părinți;
Bucură-te, pom al Raiului, plin de rod dumnezeiesc;
Bucură-te, nerătăcită cale de mântuire;
Bucură-te, neclătinată cetate de izbăvire;
Bucură-te, dreptar al isihiei;
Bucură-te, povățuitor al multor obști;
Bucură-te, iubitor al numelui lui Iisus;
Bucură-te, văzător al celor de sus;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Cleopa!
Condacul 8
Schitului Sihăstriei rânduială punându-i, Sfinte Cleopa, l-ai făcut grădină înflorită, și mulți, precum albinele, venind la învățătura ta plină de har, obștile și numărul sihaștrilor au sporit, pe toți învățându-i să cânte: Aliluia!
Icosul 8
Pustnicii călăuză și dreptar te au, Sfinte Paisie, și obștile Moldovei scăpare, că, prin a ta nerăutate și smerenie, ai întors cugetul cumplitului prigonitor; pentru aceasta, toți cu mulțumire îți cântă:
Bucură-te, cărare nerătăcită;
Bucură-te, prin care aflăm pe Tatăl;
Bucură-te, iscusitule doctor de suflete;
Bucură-te, al monahilor bunule sfetnic;
Bucură-te, leacul bolilor trupești și sufletești;
Bucură-te, sprijinul bătrânilor și al celor în nevoi;
Bucură-te, cel ce harul Duhului l-ai chemat peste oameni;
Bucură-te, cel ce mii de suflete ai adus către Domnul;
Bucură-te, olar iscusit de suflete ziditor;
Bucură-te, al dreptății și al milei bun cumpănitor;
Bucură-te, cel ce ești al Sihăstriei păzitor;
Bucură-te, cel ce ești tuturor ajutător;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie!
Condacul 9
Al răbdării stâlp, al isihiei vas, Părinte Paisie, de Domnul slăvite, cum vom izbuti a-ți vesti negrăitele daruri cerești și mulțimea minunilor? Că, prin acestea, pe toți îi îndemni să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 9
Arcul și-au încordat păcătoșii împotriva credinței, iar tu, fericite Părinte Cleopa, întru Hristos îndrăznind, ca un viteaz ai răbdat săgețile lor și, toate biruindu-le, auzi acum de la noi acestea:
Bucură-te, viteaz întărit de Domnul;
Bucură-te, cel ce grăiești adevărul;
Bucură-te, păzitor al credinței creștinilor;
Bucură-te, văditor al minciunii ateilor;
Bucură-te, că de-al tău suflet neînfricat toți ne-am minunat;
Bucură-te, cel ce cursele vrăjmașilor le-ai sfărâmat;
Bucură-te, întăritor al turmei celei slăbite;
Bucură-te, învățător minunat al răbdării;
Bucură-te, părtaș al Pătimirii Domnului;
Bucură-te, biruitor al necredincioșilor;
Bucură-te, văpaie ce arzi rătăcirile toate;
Bucură-te, strălucire a credinței curate;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Cleopa!
Condacul 10
Multa ta îndrăzneală în cuvânt, o, Părinte Cleopa, voind a o opri împotrivitorii credinței, prigoană asupra ta au adus, dar tu, fugind în munți ca o pasăre, de lațul lor te-ai păzit, cântând: Aliluia!
Icosul 10
Dragoste părintească ne arăți tuturor, Paisie, Părintele nostru, că, nevoindu-te, în preadoritul Rai ai ajuns, și, har primind și facerea de minuni, auzi la arătare acestea:
Bucură-te, al Raiului rod preadulce;
Bucură-te, a noastră comoară mare;
Bucură-te, om ceresc și înger pământesc;
Bucură-te, rai înțelegător și grădina virtuților;
Bucură-te, cel ce povara sufletească ne-o ridici;
Bucură-te, alesule al Părintelui ceresc;
Bucură-te, ploaie a binecuvântării din ceruri;
Bucură-te, lacrimă care ne speli tot păcatul;
Bucură-te, cunună a nevoitorilor;
Bucură-te, arvună a milelor Domnului;
Bucură-te, spre noi revărsare de daruri;
Bucură-te, a noastră solire la Domnul;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie!
Condacul 11
Viu ești și după moarte și te rogi pentru lume, Paisie, Părinte înțelepte, că și mai mult din cer ne ajuți, mijlocind pentru noi pururea și calea netezindu-ne spre Împărăție, ca să cântăm cu tine: Aliluia!
Icosul 11
Vas al cereștilor daruri te-ai făcut, Părinte Cleopa, primind dumnezeiasca știință, pe care, ca un nou Moise, ai adus-o lumii, minunat scriind-o în cărți și în inima celor ce îți cântă acestea:
Bucură-te, năvod al înțelepciunii;
Bucură-te, izvod al învățăturii;
Bucură-te, al vieții cerești vestitorule;
Bucură-te, de preabune nădejdi dătătorule;
Bucură-te, vultur al vederilor din dumnezeiescul nor;
Bucură-te, susur al cuvintelor din duhovnicescul dor;
Bucură-te, cel ce ai alungat nălucirea drăcească;
Bucură-te, cel ce uneltirile lui le-ai surpat de îndată;
Bucură-te, condei al gurii Cuvântului;
Bucură-te, temei al vieții creștinilor.
Bucură-te, fântână a apei credinței;
Bucură-te, pârâu curat al minunii;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Cleopa!
Condacul 12
Zid ești creștinilor, Cuvioase Cleopa, și mult ajutător în necazuri; pentru aceasta, și sfintele tale moaște izvorăsc har îmbelșugat și apele minunilor celor ce cântă cu credință: Aliluia!
Icosul 12
Viața voastră cântând-o, mulțumire aducem Treimii celei de o ființă; că, întru voi făcându-Și lăcaș, fericiților Paisie și Cleopa, v-a sfințit, v-a slăvit și ne-a îndemnat pe toți să zicem:
Bucură-te, doime care cinstești Sfânta Treime;
Bucură-te, în Domnul sfântă unime;
Bucură-te, Cuvioase Paisie, bunule;
Bucură-te, Părinte Cleopa, slăvitule;
Bucură-te, praștia cu două strune a Prorocului David;
Bucură-te, paloș cu două tăișuri ce tai cetele drăcești;
Bucură-te, dumnezeiască izvorâre de daruri;
Bucură-te, lui Dumnezeu bineplăcută însoțire;
Bucură-te, tăria dreptcredincioșilor;
Bucură-te, surparea rău-cinstitorilor.
Bucură-te, cetate cu două turnuri;
Bucură-te, comoară cu multe daruri;
Bucurați-vă, Părinți rugători ai Moldovei!
Condacul 13
O, cinstită și sfântă doime de sihaștri, slăviților Paisie și Cleopa, cântarea cea smerită primind, izbăviți-ne de toate uneltirile urâtorului de suflet, ca, împreună, cu mulțumire să cântăm: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)
Apoi se zice Icosul 1 și Condacul 1
Icosul 1
Îngerilor ați urmat cu viețuirea voastră, slăviților Paisie și Cleopa, că, Domnului slujind, cu osârdie ați împlinit pururea poruncile Lui; pentru aceea, vă cântăm acestea:
Bucură-te, odrăslire spre slava Domnului;
Bucură-te, colț de taină al Raiului;
Bucură-te, Paisie, cel de trei ori fericit;
Bucură-te, Cleopa cel insuflat de Duhul Sfânt;
Bucură-te, munte cu două culmi al purtării cerești;
Bucură-te, mir de mare preț al obștilor românești;
Bucură-te, a Sihăstriei veselie îndoită;
Bucură-te, adunare de Dumnezeu rânduită;
Bucură-te, lauda și cinstea monahilor;
Bucură-te, înfrumusețarea sihaștrilor;
Bucură-te, lumina a toată Bucovina;
Bucură-te, slava a toată Biserica;
Bucurați-vă, Părinți rugători ai Moldovei!
Condacul 1
Cei ce cununi ați dobândit prin nevoințe mari, lucrând răbdarea și smerenia în suflete, Cuvioșilor Paisie și Cleopa, voi luminii neapuse v-ați făcut părtași, la lumina pocăinței aducând pe toți cei ce vă laudă, cântând: Bucurați-vă, Părinți rugători ai Moldovei!
Rugăciune
O, Cuvioșilor și de Dumnezeu purtătorilor Părinți ai noștri, Paisie și Cleopa, cei ce din tinerețe Crucea ca jugul pe umeri ați luat și, întru ascultare, cu plugul nevoințelor sihăstrești v-ați brăzdat țarina sufletelor, cu frică și cu cutremur lucrând mântuirea voastră; o, mlădițe ale Viței celei adevărate, Hristos, cei ce întru El ați rămas și pe care Însuși Lucrătorul, Dumnezeu-Tatăl, le-a curățit, ca, aducătoare de multă roadă făcându-vă, Însuși să Se slăvească întru voi; o, bunilor lucrători ai Stăpânului, care sămânța cea curată a Evangheliei ați sădit-o în suflete și roadă însutită ați adus-o, înțelepților nevoitori, care v-ați arătat sălaș minunat al Sfintei Treimii și v-ați făcut vase de bun folos, umplându-vă de înțelepciune și întreagă cunoștință, de tot darul duhovnicesc și de lucrările minunilor; o, ucenici adevărați și slujitori credincioși ai Stăpânului, care în cămările cerești ale Împărăției astăzi vă bucurați ca niște bineplăcuți și prieteni ai Lui, ascultați rugăciunea noastră, pe care cu evlavie și cu suflet umilit o aducem, plecându-ne genunchii la icoana voastră și la cinstitele voastre moaște purtătoarele de har și izvorâtoare de minuni. Nu treceți cu vederea strigarea noastră, ci întâmpinați-ne pe noi, cei ce cu dragoste alergăm la voi, ajutătorii noștri calzi și păzitorii noștri buni, depărtând de la noi toată lucrarea cea rea a vrăjmașului, toată tulburarea și neputința trupească și sufletească, prin minunata voastră mijlocire la atotînduratul Dumnezeu; ca, întru milostivirea Lui, să ne pocăim de fărădelegile noastre şi să fim vouă următori, precum și voi ați fost lui Hristos, să pășim cu credință pe calea pe care Însuși El, ca un milostiv, ne-a arătat-o, și pe care voi, preaînțelepților, ați umblat.
Preablânde și mult-nevoitorule Părinte Paisie, de suflete îndreptătorule mult-iscusite, învățătorule al smereniei și al isihiei iubitorule, rugătorule cu inimă curată către Dumnezeu pentru tot sufletul cel necăjit și întristat, la tine venim și noi, cerând ca, prin rugăciunile tale fierbinți către Dumnezeu, să ne întărești a pune început bun pocăinței noastre, trimițând ochilor noștri lacrimi, care să ne spele noroaiele patimilor noastre și ale păcatelor, pentru a birui toate ispitele ce ne vin de la trup, de la lume și de la diavol. Și precum pe toți îi primeai, toate ale lor binecuvântându-le – și masa, și casa –, așa și acum binecuvintează-ne din înălțimea slavei la care te-a înălțat Dumnezeu, trimițând asupră-ne îmbelșugatele revărsări ale darurilor și ale mijlocirilor tale.
Asemenea și tu, minunate Părinte Cleopa, cel cu nume și râvnă de apostol, care pe Hristos neîncetat L-ai vestit și prigoniri ai răbdat pentru numele Lui, rătăcind prin munți și prin peșteri; cel ce tuturor, ca o făclie în sfeșnic, lumina dumnezeieștilor porunci ai strălucit, cu razele nevoințelor tale sihăstrești mai presus de fire și cu fulgerele cuvântului tău celui tunător; apărător neînfricat al dreptei-credințe și propovăduitor al viețuirii după voia lui Dumnezeu; povățuitor minunat al obștilor Moldovei, care mulțimile la apa curată a credinței le-ai călăuzit, însuți și acum, prin rugăciunile tale fierbinți către Dumnezeu, pe noi, cei ce venim la tine, ajută-ne să ducem viață curată, bineplăcută Stăpânului, și întărește-ne să călcăm toate cursele viclenilor demoni și fără de frică să mărturisim pe Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre.
Slăviților Părinți Paisie și Cleopa, ne rugăm cu credință să mijlociți la Dumnezeu să ne ierte și să ne păzească de venirea altor neamuri asupra noastră, de cutremur, de foc, de secetă și tot necazul care cu dreptate ne amenință pentru păcatele noastre. Și, precum oarecând doreați a se face toți locuitori ai Raiului, așa și acum faceți-ne pe noi părtași, prin mijlocirile voastre, unui colțișor de Rai; ca dimpreună cu voi și cu toți sfinții – deși suntem nevrednici – să lăudăm și noi și să slăvim preacinstitul și de mare cuviință nume al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
BISERICA si lumea
Tehnologia digitala – beneficii materiale si costuri spirituale - Pr. Ioan C. Tesu
Un adevăr incontestabil este acela că, folosite în mod echilibrat și cu o disciplină precisă, dispozitivele digitale ne ușurează și ne înfrumusețează viața. Însă, folosirea lor abuzivă, lipsită de control și de discernământ, poate face loc cyber-adicțiilor sau dependențelor digitale dintre cele mai grave și mai greu de vindecat.
Între beneficiile produse de tehnologiile digitale, este demonstrat că ele: „permit o circulație aproape nelimitată a știrilor, a gândirii intelectuale, a artei, a divertismentului și a altor informații. Permit învățarea unor noi aptitudini. Facilitează o eliberare a creativității și a unui câmp larg de opinii. Permit o conexiune fără precedent între oameni cu aceleași interese și aspirații. Permit comunicarea în timp real cu colegi de serviciu, prieteni, oameni dragi și străini din întreaga lume. Permit ca o mulțime de minți să conlucreze la rezolvarea unei probleme”[1]. La fel, ele „ușurează menținerea legăturilor cu familia și cu prietenii adevărați. Studiile arată că socializarea online și dezvăluirile despre sine pot îmbunătăți relațiile dintre adolescenți, ceea ce duce apoi la o accentuare a stării de bine. Totuși, acest rezultat benefic apare doar cu prietenii adevărați și cu familia. Când tehnicile de comunicare sunt folosite cu străinii, ele tind să ducă la diminuarea sentimentului că ești conectat la societate”[2].
Este indubitabil faptul că noile tehnologii digitale „pot face extraordinar de mult bine, pot schimba în bine nenumărate vieți și pot aborda provocări fundamentale, de la o ajuta la deblocarea următoarei generații de energie curată până la producerea de tratamente ieftine și eficiente pentru cele mai complicate afecțiuni medicale. Tehnologiile pot și ar trebui să ne îmbogățească viețile; din punct de vedere istoric, trebuie repetat că inventatorii și antreprenorii din spatele lor au fost puternici promotori ai progresului, îmbunătățind standardele de viață pentru miliarde dintre noi. Dar, fără control, orice alt aspect al tehnologiei și orice discuție despre neajunsurile sale etice sau despre beneficiile pe care le-ar putea aduce sunt lipsite de importanță. Avem nevoie urgentă de răspunsuri clare cu privire la modul în care următorul val poate fi controlat și stăvilit, la modul în care pot fi menținute garanțiile și beneficiile statului național democratic, dar, în acest moment, nimeni nu are un astfel de plan. Acesta este un viitor pe care niciunul dintre noi nu și-l dorește, dar mă tem că este din ce în ce mai probabil...”[3].
La aceste aspecte pozitive, privitoare la dispozitivele digitale și la utilizarea lor, se adaugă, însă, o lungă listă de pericole ce se pot ascunde în spatele ecranelor. Cercetări de cea mai certă valoare științifică și probitate morală derulate pe parcursul a aproape 30 de ani de la apariția și propagarea acestui nou val din istoria omenirii avertizează și asupra efectelor negative, probate și verificate clinic, experimental.
În sinteză, precum observa Manfred Spitzer, „mediile digitale creează dependență și ne privează de somn. Ele dăunează memoriei, reduc activitatea mentală și de aceea nu sunt indicate pentru stimularea învățării în mediul școlar. În ce privește mintea și relațiile dintre noi, ele nu au efecte pozitive, ci mai degrabă o mulțime de efecte secundare: pe internet se minte și se înșală mai mult decât în lumea reală. Cine se conectează la lumea virtuală printr-un clic, are o capacitate de reflecție mai scăzută (deoarece este mai lentă) decât cei care înțeleg lumea reală. Iar cine discută cu oameni reali lucruri învățate le va memora mai bine decât cei care fac același lucru în chat-uri. Rețelele de socializare afectează comportamentul social și provoacă anxietate și depresii. În ciuda afirmații contrare privind capacitățile nativilor digitali, folosirea internetului afectează de obicei căutarea avizată a informațiilor și autocontrolul. O dezvoltare cerebrală incorectă, mai ales a lobului frontal, unde se află centrii atenției și ai funcțiilor sociale, duce la tulburări de atenție și depresie. Folosirea mediilor digitale la grădiniță și în școala primară echivalează – tocmai pentru că la vârsta copilăriei creierul este foarte modelabil – cu expunerea copiilor la un drog periculos. Conform datelor Ministerului Educației din Coreea de Sud, de exemplu, țara cu cea mai dezvoltată implementare a mediilor digitale în școli, în anul 2010, deja 12% dintre toți elevii erau dependenți de internet. La asta, se adaugă efectele exercitate asupra învățării de expunere continuă la anumite conținuturi: sexul în mediile digitale duce la începerea timpurie a vieții sexuale la tineri, jocurile de acțiune inspiră un stil de condus agresiv, prezența alcoolului în filme duce la un consum crescut de alcool, iar o scenă de suicid prezentată într-un film duce la mai multe sinucideri reale (se vorbește aici de efectul Werther). Având în vedere toate aceste consecințe negative dovedite științific ale mediilor digitale asupra minții și corpului tinerilor, se ridică întrebarea de ce nimeni nu protestează sau nu se indignează. De ce nu se face nimic?”[4].
Desfășurate, aceste efecte se observă la nivel fizic, psihic, social și moral. Utilizarea excesivă a internetului provoacă „euforie în timpul conectării online; nervozitate sau apatie după întreruperea activității online; neputința întreruperii conexiunii cu mediul online, chiar în prezența consecințelor negative; izolare socială, anxietate, izolare, depresie, minciună, sentimente de vinovăție, frică, singurătate, pierderea noțiunii timpului, modificări ale dispoziției, stres, dificultatea împlinirii sarcinilor școlare, de serviciu, familiale, a altor activități sociale sau amânarea începerii executării acestora (procrastinare), evitarea muncii, plictisire la efectuarea unor sarcini de rutină”[5].
De asemenea, supraexpunerea la dispozitivele și aplicațiile digitale îi face pe tineri mai nevrotici și mai puțin extravertiți, anxioși social și izolați emoțional, având un slab control slab impulsurilor și niveluri crescute ale impulsivității. Se observă, la ei, inclusiv prin aparatura de rezonanță magnetică funcțională, deficiențe în memoria de lucru, disfuncție executivă și impulsivitate, modificări fiziologice. Din sfera cardiacă, se constată o creștere a tensiunii arteriale și a ritmului cardiac. Sunt tot mai des întâlnite cazurile de, anxietate, reducerea funcției imunitare, mediată de creșterea nivelurilor de stres și a activității nervoase simpatice, implicit a cortizolului, ceea ce determină scăderea capacității organismului de a lupta împotriva bolilor și crește riscul de osteoporoză, de hipertensiune arterială, de boli cardiovasculare, de obezitate sau de depresie[6]. La aceasta categorie de persoane, se pot instala tulburări ale comportamentului alimentar: inapetență, mese neregulate, sărite, o dietă de slabă calitate, de tipul „junk” și „fast-food”, care provoacă nutriționale, urmate de tulburări ale creșterii și dezvoltării[7].
Categoria cea mai afectată o reprezintă copiii și adolescenții, al căror creier nu este deplin dezvoltat și maturizat, și la care efectele sunt mai grave și mai greu de vindecat cu cât vârsta utilizatorilor este mai mică și „vechimea” sau familiarizarea loc cu acestea este mai mare.
[1] Dr. Martin L. KUTSCHER, Copiii erei digitale. Cum să limităm timpul petrecut în fața ecranului și de ce este important acest lucru, traducere de Cătălin-Mihai Ștefan, Editura Univers, București, 2018, pp. 9-10.
[2] Dr. Martin L. KUTSCHER, Copiii erei digitale..., p. 70.
[3] Mustafa SULEYMAN, Michael BHASKAR, Următorul val, Inteligența artificială și c ea mai mare dilemă a secolului 21, traducător: Diana Botescu, Bookzone, București, 2024, p. 27.
[4] Manfred SPITZER, Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii, traducere din germană de Dana Verescu, Editura HUMANITAS, București, 2020, pp. 239-240.
[5] Adina-Brîndușa BACIU, Adicția digitală – boală a societății postmoderne, Editura Pro Universitaria, București, 2019, pp. 118-119.
[6] Adina-Brîndușa BACIU, Adicția digitală..., pp. 123-124.
Scurta istorie a relatiei dintre credinta si stiinta in cultura si civilizatie - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU
Introducere
Legătura dintre religie și știință a cunoscut de-a lungul timpului perioade diferite. Astăzi, nu mai este o excepție ca un cercetător să fie drept-credincios.
Știința și religia urmăresc, în general, cunoașterea omului, a universului folosind metodologii diferite. Știința recunoaște cunoașterea sensibilă, rațională, dovezile, determinismul, demonstrația teoretică, în timp ce religiile recunosc revelația, credința și sacralitatea. Cu toate aceste diferențe, cele mai multe inovații științifice și tehnice, înainte de revoluția științifică, au fost realizate de către societăți organizate pe tradiții religioase.
Relația dintre religie și știință a fost un subiect de studiu încă din antichitate, fiind abordată de către filosofi, teologi, oameni de știință etc. Perspectivele din diferite regiuni geografice, culturi și epoci istorice sunt diverse, unele caracterizând această relație ca fiind una de conflict, altele descriind-o ca una de armonie, în timp ce altele presupun doar o mică interacțiune dintre religie și știință. Măsura în care știința și religia pot încerca să înțeleagă și să descrie fenomene similare este una dintre problemele importante ale istoriei cunoașterii umane.
În istorie, relația dintre știință și religie a fost complexă și variată, evoluând de-a lungul timpului și în funcție de cultură. Inițial, cele două erau strâns legate, știința fiind adesea considerată o formă de înțelegere a lumii prin prisma credințelor religioase. Cu timpul, mai ales odată cu Renașterea și Iluminismul, a apărut o distanțare, știința afirmându-și autonomia și dezvoltându-se pe baza observației și experimentului. Cu toate acestea, în multe părți ale lumii, interacțiunea dintre știință și religie continuă să fie una dinamică și uneori conflictuală.
Până nu demult, un dialog constructiv și onest între teologie, filosofie și știință a fost dificil din cauza unor elemente care țin de ideologie, nu de actul științific. Ideologia, nu cercetarea științifică în sine, a generat o înțelegere deformată a raportului dintre teologie, filosofie și știință. Însă în contextul actual există premisele depășirii unor poziții reducționiste bazate pe autosuficiență și triumfalism. Un studiu din anul 2015, realizat în Marea Britanie, arată că doar 32% dintre oamenii de ştiinţă au caracterizat raportul dintre religie şi ştiinţă ca fiind de natură conflictuală. Fizicianul Werner Karl Heisenberg, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică afirma: „Prima gură din paharul de științe ale naturii te va transforma într-un ateu, dar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu” și părintele Radu Petre Mureșan, parohul Bisericii „Izvorul Tămăduirii” Mavrogheni, arată că: „Biserica a manifestat întotdeauna o deschidere în fața tainei vieții și a existenței cosmosului. Prin credință se poate ajunge la o cunoaștere divină, în timp ce prin știință se ajunge la cunoașterea energiilor create. ”
Din perspectiva Tradiției Bisericii, raționalitatea profundă a lumii întemeiată prin Logosul dumnezeiesc exprimă faptul că fundamentele realității universului sunt date, nu construite sau inventate de om. Cercetările fundamentale din matematică, din fizica teoretică, precum și din alte arii ale cercetării evidențiază fundamentele realității, observându-se simetrii ale unei ordini profunde a lumii, manifestate printr-o ierarhie a creației și a existenței, imposibil de cuprins şi de exprimat printr-o logică autonomă, imanentă, de tip analist.
„A mărturisi Adevărul Evangheliei despre Univers şi despre vocaţia omului în societatea informațională de astăzi presupune curajul de a nu deveni prizonierii unor opinii impuse ideologic prin mediile tehnologice actuale, în care există riscul cultivării echivalenței dintre informație și cunoaștere”, afirmă Preafericitul Daniel Patriarhul Bisericii Române.
Considerăm că raporturile dintre știință și religie pot fi analizate sub patru aspecte:
Coexistența religiei și științei în istoria civilizațiilor
Relația dintre știință și religie în istorie este complexă, de armonie în unele perioade ale istoriei civilizațiilor, dar și de contradicție, mai ales în perioada contemporană și modernă, când din perspectivă ideologică a apărut teza de sorginte materialistă și ateistă a incompatibilității dintre știință și religie, în sensul că numai cunoașterea rațională și științifică este deținătoarea adevărului despre om, univers și existență în general. Incepând cu epoca iluminismului a apărut și s-a dezvoltat ideologia rațiunii umane fără limite de cunoaștere și a posibilității omului prin mijloacele de cunoaștere ale rațiunii, sensibilitate, judecățile și raționamentul de tip cauzal, determinist de a construi teorii științifice care să explice existența, să furnizeze progres culturii și civilizației, să răspundă, dacă nu acum, în viitor, la întrebările existențiale fundamentale De ce există ceva, mai degrabă decât nu există (Heidegger)? Cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm? Ce este existența, de unde provine, sensul și finalitatea ei?
O astfel de ideologie s-a dovedit a fi eronată și majoritatea oamenilor de știință onești nu o împărtășesc, pornind chiar de la realitatea istorică de necontestat a coexistenței științei cu religia în mai toate epocile istoriei omenirii. Încercăm o scurtă prezentare a acestei realități.
Inițial, știința și religia erau strâns legate, fiind adesea considerate părți complementare ale cunoașterii. Cu timpul, pe măsură ce știința a avansat, au apărut tensiuni, mai ales în domenii precum cosmologia sau biologia. Cu toate acestea, interacțiunea dintre ele continuă și astăzi, influențând cultura, politica și societatea.
În Antichitate și Evul Mediu, știința era adesea practicată în cadrul instituțiilor religioase, iar cercetătorii erau adesea preoți sau călugări. De exemplu, mulți astronomi și matematicieni din antichitate, din evul mediu au fost activi în centrele de învățare religioase. De asemenea, ideile religioase au influențat conceptele științifice. Teologia naturală, de exemplu, încerca să explice existența lui Dumnezeu prin studiul naturii.
În multe culturi antice, știința și religia erau strâns interconectate. Cosmologiile și explicațiile naturii erau adesea formulate în termeni religioși. Exemple pot fi găsite în civilizațiile greacă, egipteană, babiloniană și multe altele.
Astfel, în Egiptul Antic, știința a fost strâns legată de necesitățile practice, dezvoltându-se în domenii precum matematica, astronomia și medicina. Deși nu existau concepte abstracte moderne, egiptenii antici au realizat progrese semnificative în aceste domenii, bazându-se pe observații și experiențe.
Vechii egipteni au cunoscut, în bună măsură, toate domeniile științei, în unele aplicând doar elementele primitive ale științei respective, în altele însă au excelat aducând contribuții rămase secole de-a rândul în patrimoniul universal al antichității. Matematica și astronomia practicate de vechii egipteni erau elementare, dar modul de aplicare a lor în viața cotidiană, prin monumentele construite (piramide, temple etc), realizările artistice, dovedesc rigurozitatea cunoștințelor practice. În orice realizare există o tendință spre exactitate dusă până aproape de perfecțiune.
Multe dintre aceste cunoștințe și realizări au avut un temei și un scop religios Ingineria este prezentă în construcția piramidelor și a canalelor de irigații. Arhitectura, ca știință era folosită la construcția templelor, piramidelor și a monumentelor impresionante.
Informații despre medicina egipteană au apărut la scriitorii greci (Teophrast, Dioscoride, Galenus), care citează rețete pe care le dețineau de la medicii egipteni. Hipocrat, părintele medicinii antice, a studiat medicina la Memfis, în biblioteca marelui templu al lui Imhotep. Medicii egipteni erau funcționari de stat. După Herodot, Istorii, II, 84, „fiecare, medic trata o singură boală, nu mai multe”, ceea ce presupune o specializare a acestora. Asupra medicinii egiptene cele mai multe informații au fost oferite de papirusul Ebers, o compilație de circa 875 de rețete și vrăji. El se datează în mileniul al II-lea î. Hr. În papirusul amintit se păstrează un tratat asupra inimii: „Punct de plecare a secretului medicului: cunoașterea mersului inimii și cunoașterea inimii. ”Medicii din Egiptul antic cunoșteau efectele diferitelor plante și substanțe asupra organismului și au dezvoltat tratamente pentru diverse afecțiuni. Medicina a fost utilizată și în scop religios, pentru mumificarea celor decedați, ceea ce presupunea existența unor cunoștințe avansate de anatomie și chirurgie”. [1]
Un alt exemplu al interconexiunii dintre știință și religie în Egiptul Antic îl constituie astronomia.
Astronomia Egipteană începe în timpurile preistorice. Multe din cunoștințele despre astronomie ale vechilor egipteni provin din scrierile din morminte, papirusuri, temple sau unele manuscrise.
În Egiptul Antic, cultul soarelui și astronomia erau strâns legate. Soarele, personificat de zeul Ra, era venerat ca o forță creatoare și dătătoare de viață, esențială pentru existența lumii. Această venerație se reflecta în arhitectură, ritualuri și credințe, cu temple construite pentru a onora mișcarea soarelui și temple aliniate cu constelații.
Asemeni celorlalte popoare antice, aceștia se foloseau de configurațiile stelare pentru a explica anumite evenimente importante, îndeosebi renașterea spiritului uman și al faraonului în special. Egiptenii au acordat o mare importanță acestui proces prin care ei credeau că faraonul se va alătura zeilor după ce va învia și va urca la cer. Acest procedeu de înviere era strâns legat de steaua Sirius și de mișcarea acesteia pe cer.
Clădirile egiptene au purtat un rol important în astronomia egipteană, multe dintre ele fiind aliniate după anumite stele sau constelații. Principalele constelații folosite pentru aliniere erau Orion și Carul Mare. Templele erau construite în așa fel încât razele Soarelui să lumineze un anumit zeu în timpul unor ceremonii, sau să marcheze o anumita stea care răsărea sau apunea la momentul începerii culesului recoltei. Acesta este cazul Marii Piramide, a cărei tunele indică spre constelația Orion, și care se presupune că era folosită în timpul ceremonialului de înălțare a faraonului și era strâns legată de ritualul mumificării.
Observațiile astronomice au stat la baza calendarului egiptean, care era esențial pentru agricultură și predictibilitatea inundațiilor Nilului. Cerul era împărțit în 36 de constelații numite zeii-stelelor, iar fiecare astfel de grup răsărea anual la apus pe o perioadă de 10 zile dintr-o anumită zonă a cerului. Folosind aceste constelații, egiptenii au creat un sistem calendaristic de 365 zile ce purta denumirea de ceasuri-stelare, bazat pe poziția fiecărei constelații în parte la un moment dat, însă nu au luat în considerare că anul era mai scurt cu 6 ore decât cel normal. Astfel la fiecare 40 de ani trebuiau adăugate 10 zile (unele surse indică ca se adăugau 5 zile la sfârșitul fiecărui an. [2]
În Mesopotamia au existat unele dintre cele mai importante civilizații din lumea antică, precum sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Știința și tehnologia în Sumer s-au dezvoltat pe mai multe planuri.
Sumerienii au fost printre primii care au dezvoltat prelucrarea metalelor, fabricarea sticlei, țesutul textil, sistemele de irigații și de apărare împotriva inundațiilor. De asemenea, au fost printre primii utilizatori ai metalelor, folosind cuprul, bronzul și mai târziu fierul.
Și în acest spațiu geografic și cultural știința și religia au coexistat. În Mesopotamia, știința și religia erau strâns legate și se influențau reciproc. Religia oferea cadrul conceptual pentru înțelegerea lumii, în timp ce știința, în sensul său antic, încerca să explice fenomenele naturale și să ofere soluții practice.
Religia mesopotamiană este cea mai veche religie cunoscută. Pentru vindecarea bolilor se apela nu numai la medici, ci și la zeița Gula, numită și Ninisina. Se considera că bolile au fost aduse de zeul malefic Pazazu, numit și Zu. Cele mai vechi texte medicale datează din perioada primei dinastii, undeva între secolele al XVIII-lea și al XV-lea înainte de Hristos. Cea mai reprezentativă lucrare este un Tratat asupra diagnosticării și prognozării, scrisă de medicul Esagil-kin-apli din Borsippa, în timpul domniei regelui Adad-apla-iddina (1069 - 1046 înainte de Hristos).
Medicii erau orientați către logic și rațional. Actul medical era bazat pe știință, evident la nivelul acelei epoci istorice, pe empirism dar și pe credință. Cunoașterea medicinii mesopotamiene a fost posibilă datorită descifrării tăblițelor de lut găsite în biblioteca regelui Asurbanipal. Din aceste scrieri rezultă că în Mesopotamia au existat medici vestiți care erau împărțiți în două categorii: cei care practicau o medicină magico-religioasă-ASIPU, si cei care practicau o medicină empirică-ASU. Cel mai vechi document medical a fost descoperit in orașul Nipur.
Templele și zigguratele, construcții impresionante, necesitau cunoștințe avansate de matematică și inginerie, dar erau construite și ca locuri de cult, conectate cu divinitatea. Religia mesopotamiană oferea o viziune asupra creației lumii, plasând zeii în centrul evenimentelor cosmice. Această viziune cosmologică influența înțelegerea științifică a naturii.
Mesopotamia a fost un leagăn al astronomiei și matematicii. Aceste domenii erau strâns legate de religie, deoarece calendarul, măsurarea timpului și observațiile astronomice erau esențiale pentru calendarul religios și ceremoniile religioase. Astronomii mesopotamieni, notau mișcările planetelor și stelelor, dar le interpretau și în termeni astrologici, ca indicii divine.
În timp ce știința mesopotamiană se baza pe observație, experimentare (în sensul antic al termenului) și raționament logic, religia se baza pe credință și revelație. Știința căuta să înțeleagă și să explice lumea naturală, în timp ce religia avea un scop mai larg, incluzând explicații asupra originii, scopului vieții și a relației omului cu sacrul. Cu toate aceste diferențe, cele două domenii nu erau considerate separate, ci mai degrabă complementare. Cunoștințele științifice erau folosite pentru a înțelege și a acționa în lumea fizică, iar religia oferea un cadru moral și spiritual. În concluzie, știința și religia în Mesopotamia nu erau concepte antagonice, ci mai degrabă se suprapuneau și se influențau reciproc. În timp ce știința căuta să înțeleagă lumea naturală prin observație și raționament, religia oferea o viziune asupra creației, a ordinii cosmice și a locului omului în acest context. [3]
În Grecia Antică, știința și religia erau strâns legate, deși nu întotdeauna în mod direct. Religia oferea un cadru conceptual pentru înțelegerea lumii, în timp ce știința căuta explicații raționale. Mitologia greacă oferea o viziune asupra originii universului și a fenomenelor naturale, iar filozofi precum Thales, considerat primul om de știință, au început să caute explicații naturale pentru aceste fenomene, punând bazele științei empirice.
Thales a încercat să explice originea lumii prin apă, nu prin acțiunea zeilor. Anaximandru a propus teoria cosmosului, sugerând că universul este infinit și că există un echilibru între elemente. Pitagora a combinat matematica cu filosofia și religia, crezând că numerele sunt principiul fundamental al universului.
Empedocle identifică 4 elemente ca substanțe primordiale imuabile, eterne, necreate și indestructibile: focul, apa, pământul, aerul, care nu pot trece unul într-altul, ci se pot doar combina și separa mecanic. Din acest proces continuu de unire și dispersare, rezultat al acțiunii a două forțe universale ("puteri dominante" sau "principii"), iubirea (philotes) și ura (neikos), reprezentări alegorice ale forțelor centripetă și centrifugă, iau naștere toate obiectele și viețuitoarele universului. Acțiunea acestor două forțe este determinată de un principiu superior, numit de Empedocle ananke (necesitate), concepută ca o esență a existenței.
La Empedocle, materia și energia nu pot subzista separat. Materialist, Empedocle a căutat și în cercetările din alte domenii ale științei explicații raționale, a studiat apariția plantelor, animalelor, a omului, fiind considerat uneori un precursor al teoriilor biologice moderne. [4]
Euclid a expus sistematic rezultatele geometrice cunoscute în vremea sa, datorate predecesorilor săi în dezvoltarea geometriei în tratatul Elementele. A expus și cercetări în domeniul opticii în tratatele Optica și Catoptrica. În cel dintâi prezenta noțiunea de rază de lumină enunțând pentru prima dată, legea propagării rectilinii a luminii: „Razele… se propagă în linie dreaptă și se duc la infinit”. În continuare Euclid a analizat probleme geometrice de aplicare a acestei legi: formarea umbrei, obținerea imaginilor cu ajutorul orificiilor mici, problema dimensiunilor aparente ale corpurilor și determinarea distanțelor până la ele. În Catoptrica Euclid a menționat că: „tot ce este vizibil se vede în direcție rectilinie”. În tratatul menționat e cercetată propagarea luminii de către corpuri.
Arhimede din Siracuza (a fost un învățat al lumii antice. Realizările sale se înscriu în numeroase domenii științifice: matematică, fizică, astronomie, inginerie, filosofie. Carl Friedich Gaus considera că Arhimede și Issac Newton au fost cei mai mari oameni de știință din întreaga istorie a civilizației umane. Printre altele a pus bazele hidrostaticii și a explicat legea pârghiilor. I s-au atribuit proiectele unor noi invenții, inclusiv al unor mașini de asalt, precum și șurubul fără sfârșit. Arhimede a proiectat mașini capabile să scoată corăbiile din apă și să le dea foc folosind un sistem de oglinzi. Arhimede este în general considerat a fi unul din cei mai mari matematicieni ai antichității și unul dintre cei mai mari ai tuturor timpurilor, fiind primul matematician universal. El a folosit metoda epuizării complete pentru a calcula aria unui arc de parabolă prin însumarea unei serii infinite, precum și calculul aproximativ al numărului π, constantă matematică fundamentală, definită ca raportul dintre circumferința unui cerc și diametrul său cu o acuratețe remarcabilă pentru acele timpuri. De asemenea a definit spirala care-i poartă numele, formule de calcul a volumelor și al suprafețelor corpurilor de revoluție, precum și un sistem ingenios de exprimare a numerelor foarte mari. În prezent Două noțiuni științifice îi poartă numele: „Axioma lui Arhimede din matematică” și „legea lui Arhimede din hidrostatică”. A crezut în zei, se ruga și considera că puterea de a gândi și de a raționa pe care le avea sunt daruri ale zeilor, iar zeii sunt creatorii și susținătorii acestei lumi. [5]
Un aspect al operei lui Aristotel este concentrarea sa asupra studiului naturii. Deși a scris cărți importante despre logică, etică, politică și artă, o mare parte din opera sa a fost în filosofia naturală (numită „fizică” — physike în greacă); aproximativ un sfert din toată lucrarea sa existentă tratează teme legate de ceea ce numim biologie. Se pare că nu a existat niciun aspect al lumii fizice despre care Aristotel n-a avut nimic de spus.
Unii filosofi nu consideră cercetările biologice ale lui Aristotel ca parte a filosofiei sale, văzându-le ca pe un alt tip de cercetare. Dar metodele și unele dintre ideile acestor cercetări s-au răspândit în alte domenii. A fost, de exemplu, studiul său asupra creaturilor vii și simțul său că organizarea lumii naturale nu a fost întâmplătoare, care l-a condus la ideea de telos — ideea că creaturile erau așa cum erau pentru un motiv sau scop.
Aristotel a explorat zoologia și biologia, colectând, observând și disecând diverse specimene. Acest lucru a dus la două cărți mari, dintre care doar Historia animalium (Cercetări despre animale) supraviețuiește. Descrie anatomia mamiferelor, păsărilor, reptilelor și în special a peștilor și a altor creaturi marine, sistemele lor de reproducere, hrana, habitatul și comportamentul. Aristotel a folosit aceste dovezi empirice pentru a concepe o ierarhie a formelor de viață de la materia „neînsuflețită” la Dumnezeu, prin plante, insecte, creaturi marine, reptile, păsări, mamifere și ființe umane. Schema sa de clasificare a reprezentat un avans conceptual imens față de cele anterioare și a oferit baza taxonomiei pentru următoarele două milenii — o dovadă a punctelor forte, dar și o frână pentru o cercetare mai independentă, pentru că Aristotel a fost luat ca autoritate necontestată, chiar dacă nu a avut întotdeauna dreptate și uneori a acceptat dovezile din auzite în mod necritic. Cu toate acestea, în colectarea, observarea și înregistrarea atât de extinsă, a descoperit un nou teren de o valoare imensă pentru dezvoltarea viitoare a științelor biologice aproape până în zilele noastre. [6]
Natura, în concepția lui Aristotel expusă în opera sa Fizica are la bază o idee simplă, care privește faptul de a fi în altul. Pentru că toate lucrurile acestei lumi sunt în mișcare, în loc, în timp, dar și in imobila lor posibilitate de a fi în natură, ele devin obiectul științei. Fizica în concepția lui Aristotel descrie succesivele învelișuri care alcătuiesc natura. Lucrurile stau aici într-un univers finit și plin, grație naturii care le conține.
În Fizica, Aristotel afirmă că obiectele cad cu o viteză proporțională cu greutatea lor și invers proporțională cu densitatea fluidului în care sunt cufundate. Aceasta este o aproximare corectă pentru obiectele din câmpul gravitațional al Pământului care se deplasează în aer sau apă. [7]
Desigur spațiul nu ne permite să evidențiem complexitatea coexistenței religiei cu știința în Grecia antică. Grecii antici au început să se îndoiască de explicațiile mitologice și să caute explicații raționale. Această căutare a dus la apariția filosofiei și a științei empirice. Existau intersecții între cele două. Unele filosofii, cum ar fi stoicismul, aveau aspecte religioase. În același timp, unele ritualuri religioase includeau observații empirice, cum ar fi observațiile astronomice pentru prezicerea anotimpurilor.
De-a lungul timpului, știința a evoluat, iar explicațiile raționale au devenit din ce în ce mai importante. Cu toate acestea, religia a continuat să joace un rol important în viața socială și culturală. În concluzie putem afirma că în Grecia Antică, știința și religia au coexistat și s-au influențat reciproc. Religia a oferit un cadru inițial de înțelegere, iar știința a evoluat ca o căutare de explicații raționale. Această interacțiune a contribuit la dezvoltarea atât a științei, cât și a filosofiei și a lăsat o moștenire importantă pentru lumea modernă.
În Roma antică, știința și religia erau strâns legate și influențau profund viața socială, culturală și politică. Deși nu exista o separare clară între cele două, anumite aspecte ale cunoașterii și practicii științifice erau considerate sacre și integrate în ritualurile religioase, în timp ce religia oferea un cadru conceptual pentru înțelegerea lumii naturale. Religia romană oferea o viziune asupra originii universului și a locului omului în acesta, influențând percepția asupra fenomenelor naturale. Zeii erau considerați factori activi în crearea și menținerea ordinii cosmice.
Ingineria și arhitectura, dezvoltate în mare parte pentru a construi temple și alte edificii religioase, erau considerate o manifestare a puterii divine. Diverse invenții și tehnici, cum ar fi cele folosite în agricultură sau în construcții, erau considerate daruri ale zeilor, adesea atribuite unor zeități specifice.
Matematica și astronomia erau folosite pentru a stabili calendare, pentru a prezice evenimente astronomice și pentru a ghida ritualurile religioase. Astronomia, în special, era strâns legată de religie, deoarece astrele erau considerate simboluri ale zeilor.
În Roma Antică, au existat numeroși oameni de știință și intelectuali care au contribuit la diverse domenii ale cunoașterii. Printre cei mai importanți se numără: Arhimede, la care am făcut deja referire, matematician, fizician și inginer grec, cunoscut pentru lucrările sale în geometrie, mecanică și hidraulică; Galen, medic și filozof, ale cărui teorii au dominat medicina occidentală timp de secole; Ptolemeu, astronom, astrolog, geograf și matematician, autorul sistemului geocentric al universului; Vitruviu, arhitect și inginer, autorul tratatului "De architectura", o sursă importantă despre arhitectura romană; Lucretius, poet și filozof, autorul poemului "De rerum natura", care prezintă teoria atomică a lui Epicur; Plinius cel Bătrân, scriitor, om de știință și ofițer, autorul enciclopediei "Naturalis Historia".
Acești oameni de știință, alături de mulți alții, au lăsat o moștenire importantă, influențând gândirea și practicile în diverse domenii, de la matematică și fizică până la medicină și inginerie. [8]
Continuând periplu nostru istoric și geografic privind relația dintre știință și religie vom face o scurtă incursiune în cultura Indiei.
În India, știința și religia coexistă adesea într-o manieră complexă, cu interacțiuni și tensiuni, dar și cu coexistență. Hinduismul, religia majoritară, , are o relație fluidă cu știința, unele aspecte fiind integrate cu conceptele științifice, în timp ce altele sunt considerate separate. Mai multe surse indică faptul că alte religii precum islamul, creștinismul, sikhismul, budismul și jainismul, deși cu un procent mai mic de aderenți, au, de asemenea, propriile interacțiuni cu știința. Hinduismul, principala religie din India, a avut o influență culturală și intelectuală profundă, iar multe aspecte ale științei indiene tradiționale, cum ar fi matematica, astronomia și medicina, au fost dezvoltate în contextul unor cadre religioase și filosofice. În același timp, știința modernă este primită și practicată pe scară largă, iar India are o industrie științifică și tehnologică înfloritoare.
Știința este considerată ca o modalitate de a înțelege lumea naturală, iar religia conferă înțelegere a sensului existenței, înțelepciune, valorile morale. Majoritatea cercetătorilor consideră că în istoria Indiei nu există o contradicție între știință și religie, ci mai degrabă o abordare complementară. În concepția indiană știința se bazează pe dovezi empirice și rațiune, în timp ce religia se bazează adesea pe credință și revelație. Potrivit unor opinii, unele concepte religioase, cum ar fi reîncarnarea, pot fi interpretate în moduri care se potrivesc cu anumite teorii științifice. Religia poate influența direcția cercetării științifice, iar știința poate influența percepțiile religioase. De exemplu, dezvoltarea medicinei moderne a dus la schimbări în practicile religioase legate de boală și sănătate. [9]
Filosofia indiană, care este adesea strâns legată de religie, oferă diverse perspective asupra lumii, inclusiv concepte care pot fi interpretate în termeni științifici sau metafizici. [10]
Hinduismul are o bogată tradiție matematică și astronomică. Conceptul de zero, numerele negative și unele formule matematice au fost dezvoltate în contextul studiilor astronomice și religioase.
Ayurveda, medicina tradițională indiană, se bazează pe cunoștințe medicale transmise prin tradiție și pe înțelegerea corpului uman din perspectiva religioasă și filosofică. Practicile de yoga și meditație, care au origini religioase, sunt studiate științific pentru efectele lor asupra sănătății.
În concluzie, știința și religia în India au o istorie complexă de interacțiune. Hinduismul, ca religie dominantă, a influențat dezvoltarea științei tradiționale, în timp ce știința modernă este primită și practicată pe scară largă. Există o coexistență a ambelor, iar în unele cazuri, se poate observa o influență reciprocă. [11]
Coexistența științei cu religia este prezentă și la popoarele precolumbiene în mod deosebit la civilizația mayașă. Fără a insista, ne vom opri asupra acestei mari și enigmatice culturi și civilizații.
Civilizația Maya este o civilizație misterioasă, despre care nu se știe nici de unde a apărut, și nici cum a dispărut. A atins apogeul în perioada 300-900 după Hristos. Mayașii au locuit în zona cuprinsă între Mexic și America de Sud, în teritoriile care astăzi se numesc: Belize, Honduras, Guatemala, El Salvador, Yucatan, Chiapas. Zonele locuite de mayași au fost și leagănul altor civilizații extrem de avansate, pre-mayașe: civilizația olmecă și cea teotihuacaneană. Se crede că mayașii sunt beneficiarii cunoștințelor preluate de la aceste puternice civilizații antecesoare. În legătură cu dispariția civilizației maya, s-au presupus mai multe variante – se bănuiesc: o invazie a barbarilor nordici, factori economici, asaltul junglei, o revoluție lentă a masei țărănești contra elitei religioase și aristocratice etc. Toate sunt însă doar presupuneri, dispariția civilizației mayașe continuând să rămână pentru noi un mister.
Religia mayașilor era politeistă și se baza pe un sistem complex de mituri, ritualuri și credințe care guvernau viața lor socială, politică și spirituală. Nu există o singură religie mayașă, ci mai degrabă un ansamblu de credințe și practici care variau de la o regiune la alta și de-a lungul istoriei. Universul era conceput ca fiind format din trei niveluri: cerul (unde locuiau zeii), pământul (locul de trai al oamenilor) și lumea subterană (Xibalba, locul de trai al zeilor morții). Templele, piramidele și alte structuri mayașe erau decorate cu simboluri religioase și imagini ale zeilor. Arta mayașă, inclusiv sculptura, pictura și ceramica, reflecta credințele și miturile lor.
Civilizația Maya este o civilizație foarte avansată, mai ales în domeniul matematicii, astronomiei și arhitecturii. Preoții mayași erau deținătorii cunoștințelor savante, religia fiind la acea dată strâns legată de astronomie și aritmetică. Mayașii prevedeau cu exactitate eclipsele și însemnau pe tabele deplasările planetei Venus cu o precizie care îi stupefiază și azi pe oamenii de știință. Sistemul mayaș de scriere se baza pe hieroglife.
Mayașii foloseau baza 20 ca bază de numerație, și nu baza 10, pe care o folosim noi azi. Mayașii au folosit cifra zero cu mult înaintea altor civilizații. În ciuda preciziei uimitoare a calendarului mayaș, preoții mayași credeau că Pământul este plat ca un disc și nu și-au dat seama că el se învârte în jurul Soarelui.
Civilizația maya, deși era extrem de avansată, nu a cunoscut invenții precum roata, sticla sau moneda. Deși posedau cunoștințe astronomice extrem de avansate, mayașii nu aveau decât unelte din piatră; nu au cunoscut aparatele optice, nici vreun instrument oarecare de precizie și nici nu aveau vreo unitate de timp minimală ca ora sau minutul; măsurătorile lor se bazau doar pe urmărirea cu ochii, pe calculele de triangulație și pe măsurarea umbrelor. Prin repetarea calculelor, prin “statistică”, prin transmiterea regulată a rezultatelor, mayașii corectau datele empirice scoase dintr-o geometrie a spațiului destul de sumară.
Preocupările astronomice ale mayașilor, care le depășeau pe cele necesare pentru întocmirea unui calendar agrar, dezvăluie teama acestora față de scurgerea timpului, precum și obsesia lor față de infinit – spațial sau temporal. Pe lângă astronomie, un alt domeniu în care civilizația maya a excelat este arhitectura: arhitecții mayași sunt considerați astăzi ca cei mai mari decoratori și cei mai prolifici constructori de pe planeta noastră. Mayașii au ridicat mii de construcții care atrag și uimesc și azi prin: armonia formelor, simplicitatea planurilor, puritatea volumelor, ambiția și amploarea proiectelor și printr-o frumusețe de netăgăduit.
Deși se folosește adeseori sintagma “calendarul mayaș“, mayașii au avut de fapt 4 calendare și, în funcție de nevoi, foloseau un calendar sau altul pentru a înregistra diferite evenimente: Primul calendar mayaș se numea Tzolkin, avea 260 de zile (repartizate în 13 luni de câte 20 de zile) și era un calendar sacru, rezervat ghicitului – și mayașii credeau, precum unii dintre oamenii de azi, că data nașterii unei persoane îi determină personalitatea. Al doilea calendar mayaș se numea Calendarul Haab, avea 365 de zile, era un calendar solar și agricol, și era foarte asemănător cu cel dacic și cu cel gregorian. Al treilea calendar mayaș se numea Calendarul Sferic și avea 18.980 de zile unice, adică 52 de ani, și a fost obținut prin corelarea primelor două calendare mayașe (care se intersectau o dată la 52 de ani). Al patrulea calendar mayaș se numea Marea Numărătoare, avea 5 mii și ceva de ani și fusese conceput pentru a “cartografia” timpul peste generații. Deși extraordinar de exact, calendarul mayaș se oprește brusc în 21 decembrie 2012; acest calendar se bazează pe cicluri, iar în 2012 începe un nou ciclu. [12]
Islamul este una dintre marile civilizații și culturi ale lumii. Islamul este cea mai tânără dintre cele trei religii mondiale care a luat naștere în Orientul Mijlociu. Celelalte două religii întemeiate în Orientul Mijlociu sunt creștinismul și iudaismul. Asemenea evreilor și a creștinilor, musulmanii cred că există un singur Dumnezeu. Din acest motiv, se numesc religii monoteiste. Islamul este o religie care urmează o ordine a legii - legea islamică. Acest lucru înseamnă că există anumite reguli și legi care decid ceea este bine sau rău și ce trebuie să facă musulmanii.
Islamul este a doua religie în lume ca mărime, după creștinism. Aproximativ 1,7 miliarde de oameni din lume sunt adepți ai islamului. Cei care sunt adepții islamului se numesc musulmani. Comunitatea musulmană poartă denumirea, în limba arabă, de umma. Umma poate fi împărțită în două categorii principale: musulmanii sunniți și șiiți. Profetul Mahomed a întemeiat islamul în jurul anului 610 după Hristos, în orașul său natal, Mecca. Orașul Mecca este situat în Arabia Saudită. Mahomed a murit în anul 632 după Hristos. Coranul este cea mai importantă carte sfântă a islamului. Coranul conține, conform islamului, revelațiile primite de profetul Mahomed de la Dumnezeu. Coranul a fost scris, inițial, în limba arabă.
În islam, știința și religia nu sunt considerate opuse, ci mai degrabă complementare. Islamul încurajează căutarea cunoașterii și studiul lumii, considerând că aceasta este o modalitate de a înțelege mai bine creația lui Dumnezeu. Mulți savanți musulmani din trecut au adus contribuții semnificative în diverse domenii științifice, iar islamul are o istorie bogată de interacțiune cu știința.
Coranul, cartea sfântă a islamului, subliniază importanța cunoașterii și încurajează oamenii să studieze lumea din jurul lor pentru a înțelege mai bine voia lui Dumnezeu. Islamul și știința reprezintă un subiect de discuție și dezbatere de mulți ani. Unii oameni cred că Coranul conține cunoștințe științifice care au fost înaintea timpului său, în timp ce alții susțin că descoperirile științifice au fost făcute independent de Coran. Există anumite versete din Coran care sunt adesea citate ca dovadă a cunoașterii științifice. De exemplu, Coranul se referă la procesul de dezvoltare embrionară și la etapele de creștere a fătului uman, ceea ce embriologia modernă a confirmat. În mod similar, Coranul menționează universul în expansiune, care este un concept care a fost descoperit de oamenii de știință abia în secolul XX.
Cu toate acestea, există, de asemenea, unele versete din Coran care par să contrazică înțelegerea științifică modernă. De exemplu, Coranul descrie soarele ca "apunând" într-un anumit loc, ceea ce nu este în concordanță cu înțelegerea modernă a soarelui ca o stea staționară în jurul căreia orbitează Pământul.
Este important de reținut: Coranul nu este un text științific, ci mai degrabă un text religios care oferă îndrumări și învățături morale. Deși în Coran se pot găsi unele cunoștințe științifice, Coranul nu se dorește a fi un ghid cuprinzător pentru descoperiri științifice. În schimb, depinde de indivizi să își folosească gândirea critică și metodele științifice pentru a explora lumea naturală și a face noi descoperiri.
În general, nu există un conflict perceput între credința islamică și știință. Mulți musulmani văd știința ca o modalitate de a descoperi și înțelege mai bine creația lui Dumnezeu, nu ca o contradicție a credinței lor. Putem afirma că islamul nu are o doctrină care să interzică sau să considere știința ca fiind un dușman al credinței.
Între secolele VIII și XIII, în lumea islamică a existat o perioadă de înflorire științifică și culturală. Savanții musulmani au adus contribuții majore în matematică, medicină, astronomie, chimie și alte domenii. În această perioadă au fost înființate universități și biblioteci care au contribuit la progresul cunoașterii. Casa Înțelepciunii din Bagdad a fost un exemplu important.
Enumerăm câteva dintre contribuțiile științifice islamice: Au dezvoltat algebra, trigonometria și au introdus numerele arabe. În Medicină au adus contribuții semnificative, în chirurgie, farmacie și au contribuit la înființarea primelor spitale. În astronomie au dezvoltat instrumente astronomice și au făcut observații precise ale corpurilor cerești. În chimie au studiat proprietățile substanțelor chimice și au pus bazele chimiei moderne. În geografie au realizat hărți detaliate și au explorat noi teritorii.
Știința islamică are o istorie bogată, cu multe nume importante care au contribuit în mod semnificativ la multe domenii. Iată câteva dintre cele mai importante nume:
Al-Khwarizmi: "Părintele algebrei", deoarece a scris o carte numită "Al-Jabr", care a introdus conceptul de algebră și utilizarea cifrelor arabe. A fost, de asemenea, un erudit în astronomie și geografie.
Ibn al-Haytham: Este cunoscut pentru lucrările sale în domeniul opticii și este adesea considerat părintele opticii moderne. A scris cartea "Kitab al-Manazir" (Cartea opticii), care a introdus conceptul de cameră obscură și a explicat modul în care ochiul percepe lumina.
Al-Razi: Medic, filozof și alchimist care este adesea numit "părintele pediatriei". A scris numeroase texte medicale, printre care "The Comprehensive Book on Medicine", și a adus contribuții semnificative în domeniile chimiei și alchimiei.
Ibn Sina (Avicenna): Medic și filozof care a scris cartea "Canonul de medicină", care a devenit un text medical standard în Europa timp de secole. De asemenea, a adus contribuții semnificative în domeniile astronomiei, filozofiei și matematicii.
Al-Farabi: A fost un filozof și muzician care a scris despre o gamă largă de subiecte, inclusiv metafizică, etică și filozofie politică. A scris, de asemenea, o carte despre teoria muzicii intitulată "Kitab al-Musiqi al-Kabir".
Al-Kindi: Filozof, matematician și om de știință care a scris despre o gamă largă de subiecte, inclusiv despre logică, metafizică și astronomie. A adus, de asemenea, contribuții semnificative în domeniul criptografiei.
Ibn Rushd (Averroes): A fost un filozof și medic care a scris comentarii la operele lui Aristotel și a adus contribuții semnificative în domeniile logicii și metafizicii.
Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele nume importante ale științei islamice, iar contribuțiile lor continuă să aibă un impact asupra înțelegerii lumii de astăzi. În concluzie, știința și religia în islam sunt considerate a fi două aspecte complementare ale cunoașterii și înțelegerii lumii, ambele contribuind la dezvoltarea spirituală și intelectuală a individului. [13]
Creștinismul și știința
Relația dintre creștinism și știință este complexă și a fost subiectul multor discuții și dezbateri. Există puncte de vedere diferite, de la conflict și incompatibilitate până la complementaritate și coexistență pașnică. Unii creștini cred că există o separare clară între domeniile credinței și al rațiunii, în timp ce alții văd o legătură strânsă între cele două.
Raportul dintre creștinism și știință din perspectivă ideologică și deci subiectivă a fost interpretată și înțeleasă în mod diferit de teologi, oameni de știință, filosofi și politicieni.
Încercând o sinteză, se pot identifica câteva modalități alea acestei relații:
Conflict. Unii văd știința și creștinismul ca fiind mutual exclusive. Ei argumentează că știința, bazată pe dovezi empirice, teorii demonstrate rațional, cunoaștere sensibilă și rațională, contestă credința revelată creștină exprimată în dogme ca: existența lui Dumnezeu, unic în ființă și întreit în Persoane, creația lumii de Dumnezeu din nimic prin necuprinsa Sa iubire, creația vieții, a omului de către Dumnezeu, mântuirea omului prin Întruparea Mântuitorului, Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu și om, prin jertfa Sa pe Cruce și prin Înviere, vocația omului de a se îndumnezei prin har și de a avea viață veșnică, transfigurarea lumii la a doua venire a Mântuitorului, judecata de apoi etc.
Susținătorii unei asemenea concepții ideologice consideră că lumea își are cauza în ea însăși, este supusă numai determinismului material și cauzal, este finită, iar rațiunea și știința pot cunoaște la infinit existența. Este ideologia specifică epocii moderne a postmodernismului și transumanismului, caracterizate prin secularizare, ateism și materialism.
Conflictul dintre creștinism și știință s-a manifestat în unele epoci istorice și dinspre unele concepții teologice ale unor denominațiuni, secte și curente de factură creștină. În mod greșit s-a considerat că adevărurile științei nu pot fi acceptate, trebuie blamate, la fel și susținătorii lor, dacă se află în contradicție cu interpretarea strict literară a textelor evanghelice. Au existat asemenea perioade în istorie, în special în Evul Mediu, caracterizate prin obscurantism și îndepărtare de la dreapta credință revelată de Dumnezeu, cu consecințe dramatice pentru unii savanți.
Separare. Această perspectivă susține că știința și credința abordează întrebări diferite. Știința răspunde la întrebările „cum” (despre procesele naturale), în timp ce religia răspunde la întrebările „de ce” (despre sensul vieții și scopul moral). Această este o ideologie proprie epocii iluministe, bazate pe încrederea absolută în puterea de cunoaștere a rațiunii umane și care a marcat separarea statului de Biserică. Credința creștină, ca de altfel orice concepție religioasă fiind considerate ca aspecte ale vieții private și sunt tolerate consacrându-se dreptul la libertate de conștiință și exprimare. Ideologia iluministă care se manifestă din plin și astăzi, atee prin natura ei, susține că numai cunoașterea științifică, prin puterea rațiunii umane exprimă adevăruri existențiale, demonstrabile și transpuse pragmatic în tehnologii, dar și în organizarea socială, în statutul social al omului, care, astfel din persoană liberă, devine un simplu individ, un sclav fericit supus statului și celor care dețin puterea, aruncat în masa socială. Se ajunge la ceea ce mulți filosofi, sociologi juriști de bună credință denumesc „democrația maselor”.
Complementaritate. Există filosofi și oameni de știință care susțin că știința și creștinismul pot coexista și chiar se pot completa. Ei văd știința ca pe o modalitate de a înțelege lumea naturală, în timp ce credința oferă un cadru etic și spiritual pentru a da sens vieții. De cele mai multe ori în istorie astfel de concepții au dus la panteism și deism, inclusiv în perioada contemporană.
Interacțiune. Există și o perspectivă tot mai agreată de filosofi și de oameni de știință onești, care evidențiază interacțiunea dintre știință și credință. Unii oameni de știință creștini folosesc metode științifice pentru a explora probleme legate de creație și evoluție, în timp ce alții studiază implicațiile științei asupra credinței. În acest mod de a fi, singurul adevărat în dialectica raporturilor dintre creștinism și cunoașterea sensibilă și rațională a omului, oamenii de știință, știința, constată limitele cunoașterii raționale ale științei moderne și mărturisesc adevărurile revelate ale creștinismului. Sunt acceptate adevărurile fundamentale ale dreptei credințe creștine: existența lui Dumnezeu; lumea nu își are cauza în ea însăși fiind creată de Dumnezeu; omul este persoană înzestrat cu demnitate, rațiune, libertate, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; sensul și finalitatea existenței este veșnicia, transcendentul.
În cele ce urmează prezentăm o succintă descriere a relației dintre creștinism și știință în diferite epoci istorice:
Creștinismul a jucat un rol central în Evul Mediu, modelând viața politică, socială și culturală a Europei. Biserica Catolică, cu centrul său la Roma și Biserica Ortodoxă cu centrul la Constantinopol au devenit puteri importante, influențând monarhii și statele. În același timp, creștinismul a fost sursă de conflict, prin cruciade și inchiziție, dar și de artă și filosofie, prin operele marilor artiști și teologi ai vremii.
Biserica creștină, în toate formele sale instituționale a contribuit la crearea primelor universități și la dezvoltarea artei și arhitecturii, inclusiv stilul gotic al catedralelor. Totodată, a stabilit standarde morale și etice pentru societate, influențând comportamentul oamenilor și modul în care se raportau la divinitate. În această epocă istorică au fost formulate dogmele creștinismului, cultul creștin, teologia s-a separat de filosofia antică, cu toate că acesta din urmă a continuat să influențeze gândirea și creația unor mari teologi și duhovnici, dar care au adaptat concepții filosofice la adevărurile de credință revelate. Tot acum sunt elaborate marile opere teologice ale creștinismului și sunt combătute ereziile și sectele vremii. Aceste opere sunt inspirate de Duhul Sfânt, cuprind adevăruri de credință nemuritoare. Desigur nu putem enumera pe toți acești mari duhovnici și teologi, dar ne referim în mod deosebit la cei care contribui decisiv la construcția și dezvoltarea dreptei credințe ortodoxe, sfinții părinți răsăriteni, dintre care amintim: Sfinții Părinți capadocieni, Sfinții Părinți filocalici, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Dionisie Areopagitul, Ioan Scărarul, Origen, Ioan Damaschin și mulți alții. Dezvoltarea teologiei este prezentă și în Biserica Catolică, în special prin opera unor mari teologi. Unele învățături ale acestora privind hermeneutica textelor sfinte ale Bibliei sunt adevăruri valoroase pentru tot creștinismul. Printre acești mari teologi occidentali amintim pe: Fericitul Ieronim, Tertulian, Sfântul Toma d'Aquino, Fericitul Augustin și alții care a încercat să integreze credința cu rațiunea.
Pictura, sculptura și arhitectura au fost puternic influențate de creștinism, cu exemple notabile, cum ar fi Giotto, Leonardo da Vinci, Michelangelo și arhitectura gotică.
În Evul Mediu, știința a continuat să fie studiată și dezvoltată în trei mari culturi și civilizații lingvistice: greacă (în Imperiul Bizantin), arabă (în lumea islamică) și latină. În perioada medievală, cunoștințele științifice din antichitate au fost conservate, transmise și, în unele cazuri, extinse. În Europa Occidentală, universitățile au devenit centre de studiu și cercetare, unde s-au dezbătut și s-au transmis cunoștințe științifice, dar și filosofice și teologice. Matematica a continuat să fie dezvoltată, inclusiv algebra și geometria, cu contribuții semnificative în special din partea învățaților lumii islamice. Medicina a fost studiată și practicată, cu accent pe anatomie, fiziologie și tratamente, deși accesul la corpurile umane pentru disecție era limitat. Chimia a fost studiată în contextul alchimiei, care căuta să transforme metalele și să descopere elixirul vieții. Astronomia a fost studiată pentru a înțelege mai bine mișcările corpurilor cerești și pentru a îmbunătăți sistemele de măsurare a timpului.
Observațiile astronomice ale lui Copernic și Galileo Galilei au contestat viziunea geocentrică a lumii și au pus bazele concepției adevărate demonstrate științific asupra sistemului solar și a universului. Cronologia, ca știință auxiliară istoriei, a continuat să se dezvolte pentru a stabili cu precizie datarea evenimentelor istorice, folosind și metode matematice.
În general, Evul Mediu a fost o perioadă de tranziție, în care știința clasică a fost păstrată, adaptată și, uneori, extinsă, pregătind terenul pentru Renașterea științifică ulterioară. În toată această perioada istorică știința în Europa a avut ca baza dar și ca finalitate credința creștină. Aproape toți marii artiști și savanți ai vremii au fost și mărturisitori ai adevărurilor de credință creștine, dar în modalități mai mult sau mai puțin apropiate de adevărurile dreptei credințe. Știința nu a contrazis creștinismul și mai mult decât atât, așa cum am arătat succint mai sus Biserica creștină a contribuit de cele mai multe ori la dezvoltarea științei.
Tot în această perioadă au existat și conflicte puternice sub pretexte religioase care au avut un efect negativ asupra, vieții, culturii dar și a cunoașterii științifice. Ne referim la războaiele religioase între creștini, sau cu arabii, otomanii, la cruciade cu efecte dezastroase asupra culturii și civilizației bizantine, dar și la Inchiziție, instituție bisericească destinată să combată erezia și să-i pedepsească pe cei considerați eretici.
Teologul italian Toma d'Aquino (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” („pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”), piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie era excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști.
Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală avea șanse de grațiere. Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei. Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică, în Anglia sau peninsula Scandinavă fiind numai cazuri izolate. [14]
Au existat și mari savanți care pe nedrept au fost acuzați de tribunalele inchiziției ca eretici și prin urmare au suferit sau au plătit cu viața pentru concepțiile lor științifice. Exemplificăm în mod special pe Galileo Galilei și Giordano Bruno. Acesta din urmă este arestat de Inchiziție, care îl extrădează la Roma. După șase ani de detenție, în care timp este supus la nesfârșite interogatorii, fiind acuzat de blasfemie, comportament imoral și erezie, este adus în fața tribunalului inchizitorial. Refuzând să-și abjure convingerile, Giordano Bruno este condamnat pentru erezie și ars pe rug la17 februarie 1600, la Roma. Toate operele sale au fost interzise.
Împreună cu constrângerea lui Galileo Galilei de a-și abjura public în 1663 propriile convingeri, condamnarea lui Giordano Bruno constituie unul din momentele cele mai întunecate ale Contrareformei catolice, ale obscurantismului și intoleranței religioase, ale îndepărtării de la dreapta credință creștină.
La locul martiriului său, în piața "Campo dei Fiori", administrația orașului Roma i-a ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea o statuie, dedicată libertății de gândire. La patru sute de ani după executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan Paul al II-lea, și-a exprimat „profunda durere”, regretând eroarea comisă prin condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno. Gândirea marelui filosof și savant a influențat filosofia din timpurile ce i-au urmat, în special pe filosoful olandez Spinoza, care în secolul al XVII-lea a anticipat dezvoltarea monismului, ca mod de reprezentare a lumii. [15]
În concluzie, creștinismul a modelat profund Evul Mediu, lăsând o moștenire complexă și diversă, marcată de puterea instituțională a Bisericii, dar și de conflicte, schimbări culturale și transformări sociale.
Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viața intelectuală europeană în perioada modernă timpurie. Începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei până în secolul al XVII-lea, influența sa a fost resimțită în literatură, filosofie, artă, muzică, politică, știință, precum și în alte domenii de cercetare. Savanții renascentiști au adoptat o metodă umanistă în studiu și s-au axat pe realism și pe emoția umană în artă. Umaniști, au căutat în bibliotecile din mănăstirile europene textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase în Occident. Se pune un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filosofie, matematică.
Renașterea presupune și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară, prin revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut ca structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În timp ce marile regate europene, Franța, Spania, au rămas monarhii absolutiste, iar altele se aflau sub controlul direct al Bisericii, republicile italiene au preluat principiile capitalismului, ceea ce a dus la o înflorire comercială fără precedent
Umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale.
Știința în Renaștere a însemnat o schimbare radicală față de Evul Mediu, caracterizată prin redescoperirea antichității și adoptarea unor noi metode de cercetare bazate pe observație, experiment și rațiune. Aceasta a marcat trecerea de la o viziune teocentrică spre una antropocentrică, punând accent pe om și pe explorarea lumii înconjurătoare.
Interesul pentru scrierile filosofilor și oamenilor de știință din Grecia și Roma antică a dus la o revitalizare a cunoștințelor din diverse domenii, cum ar fi matematica, astronomia, medicina și filosofia. Observația, experimentul și rațiunea au devenit pilonii cercetării științifice, înlocuind treptat autoritatea dogmatică și acceptarea necondiționată a textelor vechi. Au fost înregistrate progrese semnificative în fizică, chimie, astronomie, matematică, medicină și geografie, deschizând calea pentru revoluția științifică ulterioară. Invenția tiparului a permis răspândirea rapidă a cunoștințelor și a facilitat colaborarea între cercetători, accelerând astfel progresul științific. Leonardo da Vinci a fost un adevărat geniu renascentist, cu contribuții importante în artă, anatomie, inginerie și alte domenii, demonstrând interdisciplinaritatea științei.
Știința în Renaștere a fost o perioadă de tranziție, în care s-au pus bazele pentru dezvoltarea științei moderne, prin adoptarea unor metode științifice riguroase și redescoperirea valorilor antichității, punând accentul pe om și pe explorarea lumii înconjurătoare. Totuși, în perioada Renașterii, relația dintre știință și creștinism a fost una complexă, marcată de tensiuni și colaborări. Deși Biserica Catolică a fost un important patron al artelor și științelor, progresul științific a dus uneori la conflicte cu dogmele religioase stabilite.
Biserica a jucat un rol important în conservarea și transmiterea cunoștințelor antice, finanțând traducerea și copierea textelor clasice. Mulți oameni de știință și artiști renascentiști au fost susținuți de Biserică, fie prin comenzi directe, fie prin oferirea de funcții și resurse. Universitățile, multe înființate sau patronate de Biserică, au fost centre importante de învățare și cercetare. Nu toți oamenii de știință renascentiști au fost în conflict cu Biserica. Mulți au căutat să reconcilieze știința cu credința, considerând că Dumnezeu a creat atât lumea naturală, cât și legile care o guvernează. Există o varietate de abordări în ceea ce privește relația dintre știință și religie în timpul Renașterii, reflectând diversitatea de opinii și credințe din acea perioadă.
Au existat și tensiuni și conflicte între Biserică și savanții epocii Pe măsură ce știința a avansat, anumite descoperiri au contrazis învățăturile bisericești tradiționale, cum ar fi modelul heliocentric al sistemului solar propus de Copernic. Biserica vedea în ele o amenințare la autoritatea sa religioasă și la credința populară. Pe de o parte, Biserica a continuat să susțină și să finanțeze activitățile intelectuale, dar, pe de altă parte, progresul științific a dus la conflicte cu învățăturile religioase stabilite, marcând o schimbare de paradigmă în modul în care oamenii înțelegeau lumea. [16]
Iluminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii, a fost o mișcare intelectuală, filosofică, ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei și în America având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase. Această epocă în istoria culturii și a civilizației, rezultă din curentul umanist al Renașterii, este o replică la adresa Barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii.
Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. „Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană”. Sapere aude - „îndrăznește să gândești”, este motto-ul Iluminismului ( Immanuel Kant)[17].
Evenimentele științifice și intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui Issac Newton, raționalismul lui Rene Descartes al lu Laibniz, Gottfried Wilhelm Leibniz, Immanuel Kant, Hegel, scepticismul lui Piere Bay, panteismul lui Spinoza și empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în legile naturale și în ordinea universală, precum și încrederea în rațiunea ființei umane și în abilitățile inovatoare ale acesteia care au reușit să influențeze întreaga societate a secolelor XVIII-XIX.
Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat și promulgat ideile noi pentru publicul larg. Aceștia aveau o serie de atitudini de bază comune. Având o credință în cunoașterea sensibilă și rațională care era de nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil universale care să guverneze umanitatea, natura și societatea și să acționeze în baza acestora.
Filosofii raționaliști, pe baza viziunii raționale, științifice cu privire la om, societate și existență în general au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific, dogmatismul, intoleranța, cenzura, precum și constrângerile economice și sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat și rațional al progresului. Raționalismul extrem și scepticismul epocii au condus în mod firesc la deism. Aceleași teze au avut un rol important în determinarea reacției de mai târziu a romantismului. Reacționând la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o perioadă în care Biserica Catolică își pierduse autoritatea sa atotputernică de a impune ordinea socială cu aceeași fervoare și implicare precum în Evul Mediu. Concepțiile filosofice din Franța mijlocului de secol al XVIII-lea, în mod deosebit cele rezultate din Enciclopedia lui Denis Diderot, au transformat perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă revizuită radical a creștinătății, pe care au denumit-o deism. Totodată, panteismul ca viziune creștină asupra realității a coexistat cu deismul.
Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas construit și pus în mișcare de către Creator, deiștii au promovat ideea conform căreia totul – mișcarea fizică, fiziologia ființei umane, politica, societatea, economia – își are propriul set de principii raționale stabilite de Dumnezeu, care ar putea fi înțelese de către ființele umane exclusiv prin intermediul rațiunii. Acest lucru însemna că lucrurile din lumea umană și din lumea fizică pot fi înțelese fără a aduce religia, misticismul sau divinitatea în ecuație. Deiștii nu erau atei; pur și simplu, afirmau că tot ceea ce se referea la universul fizic și la cel uman poate fi înțeles independent de aspectele sau explicațiile de ordin religios. Pentru un cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relația dintre autoritatea politică și religioasă și clasa superioară, trebuie să menționăm că, în Franța, Voltaire și adepții săi s-au străduit să impună valorile libertății și toleranței într-o cultură în care fortărețele gemene ale monarhiei și Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire și-a dedicat o mare parte din timp atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei creștine: inspirația din Biblie, întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioșilor.
Kant a situat punctul forte al Iluminismului în principal în chestiunile ce țin de religie, întrucât conducătorii săi, așa cum a spus, "nu au nici un interes să joace rolul gardianului cu privire la arte și științe și, întrucât incompetența de ordin religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci și cea mai degradantă din toate". [18]
Iată câteva trăsături generale ale științei în Epoca Luminilor: a combinat raționalismul (încrederea în puterea rațiunii) cu empirismul (importanța observației și experimentului); a fost promovată ideea că știința ar trebui să utilizeze o metodă sistematică pentru a obține cunoștințe valide, bazată pe observație, experiment și deducție logică; Iluminiștii credeau că știința poate aduce progresul social, economic și politic, prin îmbunătățirea condițiilor de viață și prin combaterea superstițiilor și ignoranței; creșterea numărului de publicații științifice și înființarea academiilor au contribuit la răspândirea cunoștințelor științifice în societate; Influența Iluminismului s-a reflectat și în artele și literatura, prin teme legate de rațiune, progres și natură; mulți dintre filosofii iluminiști au contestat dogmele religioase ale dreptei credințe și autoritatea Bisericii, promovând în schimb rațiunea și știința ca surse de cunoaștere și o viziune religioasă asupra lumii deistă și panteistă. Secularizarea societății și ateismul se conturează din ce în ce mai mult.
Opera lui Isaac Newton, Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687), este considerată ca fiind prima mare lucrare iluministă. Incontestabil, Isaac Newton este unul dintre cei mai mari savanți din epoca iluministă și din toate timpurile, și nu a fost ateu. Sir Isaac Newton (1642-1727) a fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog mistic, matematician, fizician și astronom, președinte al Royal Society. Este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa domeniul opticii, matematicii și în special al fizicii. Newton a descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm Leibniz, la fondarea și dezvoltarea calcului diferențial și a celui integral. Tot el a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. A demonstrat că lumina albă este o lumină compusă din radiații.
Marele savant promovează concepția devenită emblematică în filosofia modernă cu privire la timpul și spațiul absolute, adică substanțe independente de lucruri. Timpul și spațiul sunt concepute sub forma unor receptacole, cadre sau medii în care se cufundă lucrurile. Pentru a determina în fizică distanța, viteza, timpul este nevoie de un reper. De exemplu, nu se poate măsura mișcarea unui corp dacă se mișcă și reperul în raport cu care are loc deplasarea. Un reper trebuie să fie imuabil, absolut. Timpul prin care se măsoară orice funcție în raport cu un reper absolut trebuie să fie același pentru toate măsurătorile. Ca sistem de referință, timpul absolut este diferit de măsurile sau părțile mobile care formează succesiunea oră, zi, săptămână etc. , considerată a fi un timp relativ. Nu timpul și spațiul absolute se află în univers, ci universul este cuprins în timpul și spațiul absolute, cu care însă nu stabilește nicio relație.
Newton a fost nu numai om de știință dar și filosof și teolog. A scris numeroase opuscule cu subiecte filozofice și religioase asupra interpretării unor texte din Biblie, sub influența spiritualismului mistic al lui Henry More și a convingerii sale în unitatea universului. Concepția lui Newton despre lumea fizică a oferit un model stabil al lumii naturale care ar consolida stabilitatea și armonia în lumea civică. Newton a văzut un Dumnezeu monoteist ca un creator a cărui existență nu putea fi negată în fața măreției întregii creații.
La fel ca mulți savanți, inclusiv din epoca contemporană și modernă, Newton s-a îndepărtat de dreapta credință creștină și a promovat o concepție panteistă despre Dumnezeu.
Epitaful de pe mormântul său conține următorul text: „Aici se odihnește Sir Isaac Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase și diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”. [19]
Una dintre cele mai puternice controverse care a apărut în Iluminism și continuă până în prezent, marcând opoziția ideologică generată de filosofi și oameni de știință atei, este aceea dintre creaționism și evoluționism. În domeniul științei și teologiei, creaționismul și evoluționismul reprezintă două perspective fundamentale asupra originii vieții și universului.
Creaționismul susține că viața și universul au fost create de o ființă supremă, în timp ce evoluționismul propune că viața a evoluat treptat de-a lungul timpului, prin procese naturale. Creaționismul se bazează pe credința în intervenția divină ca factor determinant în crearea lumii și a formelor de viață.
Evoluționismul, pe de altă parte, este o teorie științifică care explică diversitatea vieții prin procese de selecție naturală, adaptare și modificare genetică de-a lungul generațiilor. Teoria evoluției, propusă de Charles Darwin, dar și de unii oameni de știință contemporani, susține că speciile se schimbă treptat ca răspuns la mediu și supraviețuirea celor mai adaptați, universul, viața, omul, conștiința omului sunt rezultatul legilor evoluției naturale, a determinismului cauzal, material al naturii.
În acest context există diverse variante de creaționism. Creaționismul biblic: această viziune susține literalitatea textelor sacre, considerând că lumea a fost creată în șase zile, conform descrierii din cartea Genezei. Creaționismul progresiv: susține ideea că Dumnezeu a creat specii fundamentale, iar apoi acestea au evoluat în forme mai complexe. Creaționismul evoluționist (sau evoluționism teist): această perspectivă admite evoluția ca proces natural, dar atribuie crearea universului și a primelor forme de viață unei entități divine. [20]
În concluzie putem spune că Iluminismul a reprezentat o perioadă de înflorire a științei, considerată motorul progresului uman. Rațiunea, observația și experimentul au fost valorile centrale ale acestei ere, iar rezultatele științifice au avut un impact profund asupra societății, artelor și literaturii. [21] Totodată a contribuit la secularizarea societății prin încrederea exacerbată în rațiunea umană, filosofii, savanții vremii nu au fost atei dar au promovat o concepție greșită despre Dumnezeu, panteistă sau deistă.
Iluminismul în plan social și statal s-a manifestat prin documente politice și juridice privind noua ordine socială, a drepturilor omului bazată pe supremația Constituției și a legii, separarea statului de Biserică. Astfel religia, inclusiv cea creștină, este considerată ca realitate privată, expresie a libertății de conștiință a fiecărui om. Această concepție este actuală, consacrată și în constituțiile contemporane.
Fără a intra în amănunte pe care le-am expus în alte lucrări, considerăm că o astfel de separare este de natură să favorizeze ateismul și secularizarea societății. Separarea instituțiilor statului de instituțiile Bisericii, până la un punct este utilă pentru a se consacra și garanta autonomia funcțională și organizatorică a Bisericii, a cultelor religioase, dar statul nu reprezintă numai puterea politică sau suma instituțiilor sale. Statul este și teritoriu, pe care se află populația sa. De aceea, Constituțiile României din perioada interbelică consacrau caracterul României de „Stat creștin și ortodox. ”[22]
Creștinismul și știința în epoca postmodernismului și transumanismului
Creștinismul, una dintre cele mai răspândite religii la nivel mondial, continuă să fie o forță semnificativă în perioada actuală, deși confruntă provocări și transformări. Numărul de creștini este estimat la 2.4 miliarde, reprezentând aproximativ 31.54% - 33.2% din populația mondială.
În prezent, creștinismul este caracterizat de o diversitate mare de denominațiuni, inclusiv catolicism, protestantism și ortodoxie, care au propriile practici și doctrine. În unele regiuni, creștinismul este în creștere, în timp ce în altele, se confruntă cu scăderea numărului de adepți, influențată de secularizare și de schimbările socio-economice
În multe țări occidentale, secularizarea a condus la o scădere a numărului de practicanți, în timp ce în alte părți ale lumii, creștinismul continuă să prospere. Cu toate acestea creștinismul continuă să joace un rol în politica și societatea multor țări, adesea în legătură cu dezbateri etice și valori morale.
În România, creștinismul este dominant, majoritatea populației identificându-se cu Biserica Ortodoxă. Există, de asemenea, comunități catolice și protestante, precum și alte culte creștine mai mici. Recensământul din 2011 indica faptul că 86, 5% din populație se identifica ca ortodoxi, în timp ce aproape 5% se declarau romano-catolici Conform recensământului efectuat de Guvernul României. Recensământul din 2022 arată o scădere a procentului de creștini ortodocși la 73, 86%.
Epoca actuală în istoria omenirii se caracterizează și prin apariția unor ideologii care neagă valorile clasice ale culturii și civilizației, omul nu mai este considerat ca persoană liberă creat după chipul lui Dumnezeu, iar adevărurile de credință revelate de Dumnezeu ale creștinismului se încearcă a fi înlocuite cu idolii vremurile noastre creați de susținătorii postmodernismului și trans-umanismului, pentru că la aceste ideologii ne referim în principal.
Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului științific și rațional, o etică și umanism juridic raționalizat și normativizat, toate cu valoare universală, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea acestor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism și deconstrucție. Jean-Francois Lyotard[23] a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni”; în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor concepții universale, monolitice, stabile privind omul și existența monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple, promovând relativismul valoric de natură științifică, artistică sau morală. Nimic nu are sens, de aceea totul este îngăduit. Existența este individuală, concretă, fără universali.
Postmodernismul contemporan este o epocă de mari contradicții existențiale în istoria mântuirii omului și a lumii: credința coexistă cu necredința, valoarea cu nonvaloarea, progresul cu regresul. Tendința dominantă este recesivă, de abandonare a raportării omului la Dumnezeu, de disoluție a valorilor perene ale dreptei credințe și culturii, de transformarea omului în individ dominat de raționalismul tehnologic și de schimbarea statutului său existențial din scop al creației într-un simplu mijloc, de pervertirea libertății cu iluziile acumulării și consumismului.
O trăsătură caracteristică postmodernismului este negativismul, „apoteoza lipsei de temei”[24] (L. Shestov). Tot ceea ce înainte de postmodernism era considerat stabilit, de încredere și sigur: om, minte, filozofie, cultură, știință, progres - totul a fost declarat instabil și nedefinit, totul s-a transformat în cuvinte, raționamente și texte care pot fi interpretate, înțelese și „deconstruite”, dar pe care nu se poate baza în cunoașterea, existența și activitatea umană.
Transumanismul este o ideologie intelectuală și culturală internațională care sprijină folosirea noilor științe și tehnologii pentru a îmbunătăți abilitățile și aptitudinile mentale și fizice ale oamenilor și a ameliora ceea ce ea vede ca aspecte nedorite și nenecesare ale condiției umane, cum ar fi prostia, suferința, boala, îmbătrânirea și moartea involuntară. Gânditorii transumaniști studiază posibilitățile și consecințele dezvoltării și folosirii în aceste scopuri ale tehnicilor de îmbunătățire umană și ale altor tehnologii în curs de apariție. Pericolele și beneficiile posibile ale noilor tehnologii puternice care s-ar putea să schimbe radical condițiile vieții umane sunt, de asemenea, preocupări ale mișcării transumaniste.
În cartea sa din 2002, „Viitorul nostru postuman” și într-un articol din 2004 din revista „Foreign Policy”, economistul politic și filosoful Francis Fukuyama desemnează transumanismul drept cea mai periculoasă idee din lume, deoarece consideră că acesta ar putea submina idealurile egalitare ale democrației (în general) și ale democrației liberale (în special). [25]
- convergența sistemelor;
- creșterea economică zero;
- ideologia și practica globalizării;
- ideologia de gen;
- ideologia inteligenței artificiale;
- ideologia supraomului.
Desigur, nu sunt singurele aspecte. De exemplu, o altă caracteristică a societății postmoderne este dominația tehnologiilor asupra omului și valorilor umaniste inclusiv cele creștine. [26]
Totuși, creștinismul rămâne o forță majoră în lume, dar se confruntă cu provocări și transformări semnificative în perioada actuală. Potrivit unor studii, adaptarea la schimbările sociale și economice este esențială pentru viitorul creștinismului.
Știința în epoca actuală este un domeniu vast și în continuă evoluție, caracterizat de o abordare riguroasă și sistematică a cunoașterii. Aceasta cuprinde o gamă largă de discipline, de la științele naturii și sociale, până la cele formale, fiecare având propriile metode și scopuri. În prezent, știința este strâns legată de cercetare, care se desfășoară în diverse instituții și are un impact semnificativ asupra vieții cotidiene, prin inovații în tehnologie, medicină și alte domenii.
În acest context social și spiritual deosebit de complex există numeroși oameni de știință, mari savanți care mărturisesc limitele ontologice ale cunoașterii raționale și științifice ale omului și totodată faptul că cele mai avansate cercetări mai ales în domeniile fizicii cuantice, ale astronomiei, ale medicinii confirmă adevărurile revelate ale dreptei credințe creștine, în primul rând existența lui Dumnezeu unic în Ființă și întreit în Persoane, incognoscibil în ființa Sa, precum și creația lumii, a vieții, a omului de către Dumnezeu, din necuprinsa Sa iubire. Există numeroși mai savanți contemporani care mărturisesc adevărurile revelate ale dreptei credințe. Redăm câteva dintre aceste afirmații și convingeri
Academician Leon Dănăilă declara: "Munca şi credinţa mi-au dat sens vieţii, mi-au modelat comportamentul şi mi-au conferit profunzime".
Academician Nicolae Dabija constata următoarele: "Dacă a crede înseamnă a putea să muţi munţii din loc, o astfel de credinţă este aproape imposibilă unui om muritor. El mai degrabă vrea să creadă decât crede, omul se află mai curând în preajma credinţei decât în miezul ei; Dumnezeu cu care ar trebui să se confunde credinciosul în credinţa sa îi este inaccesibil acestuia din urmă, doar Iisus îi deschide portiţa către cele veşnice prin calitatea sa de om şi de Dumnezeu. "
Werner Heisenberg, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, a spus: "Prima sorbitură din paharul științei te va transforma în ateu, dar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu". În esență, fraza sugerează că, la început, știința poate părea că contrazice credințele religioase, dar pe măsură ce cineva se adâncește în ea, poate descoperi o perspectivă mai profundă care reconciliază cele două.
Ludwig Josef Johann Wittgenstein, filosof și om de știință a spus: „Lumea nu își are cauza în ea însăși. ”
Max Plank, laureat al Premiului Nobel pentru fizică afirma:”Nu este o coincidență că cei mai mari gânditori din toate timpurile au suflete profund religioase”.
Albert Einstein a avut viziuni complexe despre Dumnezeu, distanțându-se de concepțiile religioase tradiționale. El a afirmat că nu era ateu, dar nici panteist, preferând să creadă într-un "Dumnezeu al lui Spinoza", o forță care se manifestă în ordinea și armonia universului, mai degrabă decât într-o entitate personală implicată în acțiunile umane. Un citat celebru al său este: "Nu cred într-un Dumnezeu personal, care se ocupă de soarta și acțiunile ființelor umane". De asemenea, a spus: "Mă interesează numai ce gândește Dumnezeu despre mine. Restul sunt detalii". Einstein considera că problema lui Dumnezeu este una profundă și complexă, nu una care să poată fi rezolvată cu un simplu "da" sau "nu". El a recunoscut că mintea umană este limitată în a înțelege pe deplin această chestiune. În plus, a subliniat legătura dintre aspirația spre adevăr, specifică științei, și religie, afirmând că ambele izvorăsc din nevoia umană de a înțelege și de a găsi un scop. În celebra controversă a sa cu teoreticienii mecanicii cuantice, Albert Einstein a afirmat: „Crezi într-un Dumnezeu care joacă zaruri (către susținătorii mecanicii cuantice, n. n. ), iar eu în lege şi ordine completă care există într-un mod obiectiv şi care eu, într-o manieră extrem de speculativă, încerc să o înţeleg. Cred cu tărie, dar sper ca cineva va descoperi o cale mai realistă, sau o bază mai tangibilă decât am putut eu”.
Desigur asemenea mărturii nu se opresc aici.
În studiul următor vom analiza mărturii ale științei moderne despre adevărurile revelate ale dreptei credințe.
Unele concluzii
Caracterul finit al capacității de cunoaștere prin sensibilitate și prin rațiune a ființei umane poate fi exprimat prin sintagma: orice cunoaștere are limite. Înseamnă că și cunoașterea despre cunoaștere are limite și de aici că însăși cunoașterea despre limitele cunoașterii are limite. Deocamdată, istoria și logica cunoașterii nu au identificat existența vreunei forme de cunoaștere fără limite, chiar și cunoașterea matematică și logică. De aceea se poate admite universalitatea și adevărul logic, sau evidența enunțului, Orice cunoaștere sensibilă sau rațională are limite. Adevărurile de credință nu trebuie și nu pot fi demonstrate științific, dar descoperirile științifice de astăzi mărturisesc despre adevărurile de credință ale creștinismului. Cunoașterea prin credință nu este contrară cunoașterii științifice, ci o întregește cu adevărurile revelate, depășind limitele rațiunii umane.
Sfântul Apostol Pavel constată limitele cunoașterii raționale și sensibile a omului privind pe Dumnezeu dar și natura creată: ”Dacă aceste realități sunt inaccesibile celor ce au ajuns la măsura Apostolului Pavel, cât de nemăsurată poate fi înfumurarea celor care pretind a cunoaște ființa lui Dumnezeu? Pe aceștia îi voi întreba bucuros să ne spună despre pământul pe care se află și de către care au fost născuți. Să ne înfățișeze care este ființa lui! Astfel încât dacă despre cele pământești și care se află sub picioarele noastre pot aceștia purta o discuție filosofică fără a putea fi contraziși, atunci îi vom crede când și când vor discuta și despre cele care sunt mai presus de orice concept. Care este așadar ființa pământului? Care este modul potrivit căruia putem să-l înțelegem? Să ne răspundă în ce fel se ajunge la aceasta, prin cunoaștere inteligibilă sau prin cunoaștere senzorială? Și dacă aceștia spun că are loc prin cunoaștere senzorială, prin care simț este îmbrățișată această cunoaștere?... Mai rămâne, așadar, că Logosul le-a descoperit ființa acestora. Dar care Logos? Unde se găsește în Scriptură? Care dintre sfinți L-a transmis?[27]
Deși cunoașterea umană este vastă și în continuă expansiune, există limite ontologice care ne împiedică să înțelegem totul despre lume și despre noi înșine.
Numai prin dreapta credință ortodoxă se pot depăși aceste limite, după cum spune și Sfântul Apostol Pavel: Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea, cei din vechime au dat buna lor mărturie. Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd (Evrei, 11, 1-3)
Știința modernă dă mărturie despre adevărurile dreptei credințe creștine, iar cunoașterea prin credință nu contrazice cunoașterea științifică, ci oferă fundamentul epistemologic necesar, deschizând noi orizonturi cunoașterii și înțelegerii existenței inteligibile și sensibile create.
În viitorul studiu vom analiza aceste aspecte.
NOTE
CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Prezentare Cateheze la Cartea Apocalipsei (5) - Judecata universala si Imparatia lui Dumnezeu:
„Cartea se impune a fi citită de cei credincioși. Pentru că acolo se vorbește și despre iadul pregătit pentru cei păcătoși, spre pedepsirea celor necredincioși, și despre Împărăția lui Dumnezeu – odihna menită și de mai dinainte vestită. Toate acestea îl îndrumă pe cel credincios spre o viață sfântă.
Prin urmare, este esențial să citim și să studiem în mod sistematic cartea Apocalipsei în aceste vremuri dificile, ca să învățăm cum să ne pregătim”.
Arhim. Athanasie Mytilineos
La finalul acestui volum, părintele Athanasie face un foarte util rezumat al întregii tâlcuiri a cărții Apocalipsei, ce reușește să ne ofere o imagine de ansamblu, atât a ultimei cărți a Noului Testament, cât și a felului în care aceasta se cuvine să fie acceptată, interpretată și înțeleasă – totdeauna potrivit Tradiției Bisericii –, pentru ca aplecarea asupra acestei cărți să ne fie spre folos și mântuire, iar nu spre sminteală și osândă.
Pacea parintilor cu pruncii lor - Nicodim Mandita (CARTE)
Prezentare Pacea parintilor cu pruncii lor:
Aceasta carte este o adevarata comoara pentru sufletul fiecarui parinte. Într-o lume grabita, in care valorile se estompeaza, lucrarea ofera o reintoarcere la radacini - la frumusetea si sfintenia vietii de familie traite cu Dumnezeu. Cartea vorbeste cu blandete, dar si cu fermitate despre crucea parinteasca, chemarea sfanta de a aduce pe lume si de a creste prunci in credinta si iubire. Este un indrumar cald si incurajator pentru mamele si tatii care doresc sa-si inteleaga mai profund rostul si binecuvantarea de a fi parinti. Oferind exemple biblice si indemnuri duhovniceti, cartea devine un sprijin nepretuit pentru cei ce vor sa traiasca cu sens, luminand calea celor mici prin propria lor vietuire curata.
Canoane de rugaciune la Sfantul Ioan Gura de Aur - Sf. Ioan Mavropous (CARTE)
Prezentare Canoane de rugaciune la Sfantul Ioan Gura de Aur:
Ca un izvor dătător de viață, ca un râu însuflețit, ca un șuvoi al harului revărsat în afară și inundând lumea, cu pâraiele cuvintelor tale, îngrași brazdele sufletelor, înconjurând jur-împrejur întreaga lume.
Apă dulce, cristalină, bună de băut, izvorăște limba ta, gura ta amestecă tuturor undă picurătoare de miere, băutură izvorâtoare de har, iar buzele tale picură dulceața plăcută a pocăinței, nectarul cel tainic, Ioane Gură de Aur.
Râu al milei, curgând cu unde de aur, izvor al milostivirii, izvorând harul care adapă lumea, te-ai arătat, inundând pământul cu șuvoaiele desfătării, revărsând pâraiele milosteniei.
Sfântul Ioan Mavropous, Mitropolitul Evhaitelor
Asceza in misiunea Sfantului Apostol Pavel si relevanta ei pentru misiunea actuala a Bisericii - Daniel Corîu (CARTE)
Prezentare Asceza in misiunea Sfantului Apostol Pavel si relevanta ei pentru misiunea actuala a Bisericii:
Experiența nemijlocită a celor dumnezeiești este criteriu de autenticitate pentru lucrarea de propovăduire sau de predare a tainelor dumnezeiești. Sfântul Pavel își întemeiază întreaga Evanghelie pe descoperirea ce i s-a făcut pe drumul Damascului. Mai exact, având cunoașterea directă a Celui pe Care Îl propovăduiește – deoarece Evanghelia nu este un cumul de concepte abstracte, ci este descoperirea Persoanei – Evanghelia are autoritate și autenticitate indubitabilă. De aceea, diferența dintre Pavel și ceilalți propovăduitori din Galatia era că și el, ca și Apostolii lui Hristos, a avut contact nemijlocit cu Subiectul propovăduirii.
Autorul
Detalii despre carte / COMANDA
Viata si Acatistul Sfantului Preot Marturisitor Dumitru Staniloae - *** (CARTE)
Prezentare Viata si Acatistul Sfantului Preot Marturisitor Dumitru Staniloae:
„Sfântul Dumitru și-a săvârșit anii de temniță grea în închisorile de la Jilava și Aiud, răbdând multe chinuri, insulte și umilințe. În închisoare, el a fost întărit duhovnicește de pilda multor preoți și creștini persecutați, dar și el însuși, prin cuvintele sale, i-a îmbărbătat pe mulți să mărturisească pe Hristos în fața prigonitorilor. Peste ani, Părintele Dumitru avea să mărturisească faptul că temnița a fost o școală a rugăciunii.
După cinci ani de detenție, a fost eliberat, în 15 ianuarie 1963. Vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina i-a încredințat apoi un post în administrația Arhiepiscopiei Bucureștilor, iar, din 1965, a reușit să îl readucă la Institutul Teologic ca profesor și îndrumător pentru doctoranzi.
Mult s-a ostenit Sfântul Dumitru toată viața să traducă scrierile Sfinților Părinți și să alcătuiască lucrări teologice spre folosul duhovnicesc al multora. El a sădit sămânța dumnezeiască a Cuvântului în țarinile sufletești ale celor ce îl ascultau, cei învățați de el devenind, prin lucrarea lui Dumnezeu, pământ roditor, semănat cu virtuți și aducător de roadă multă și bogată.
Cuvântul său duhovnicesc nu venea doar din bogata sa învățătură pe care o deprinsese încă din tinerețe, ci devenea roditor în viețile ucenicilor săi pentru că era însoțit de faptă și de lucrarea harului. De aceea, a fost deosebit de cinstit în lumea ortodoxă, mai ales de monahii din Muntele Athos, care, citându-l în Tomosul din anul 1975, îl numeau venerabilul dascăl ortodox de teologie.”
Detalii despre carte / COMANDA
Biblia 98×147 mm (format foarte mic), cu coperți flexibile din piele ecologică - *** (CARTE)
Prezentare Biblia 98×147 mm (format foarte mic), cu coperți flexibile din piele ecologică:
Noua ediție a Bibliei sau a Sfintei Scripturi apare în anul 2025 Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor şi mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea.
Cuprinsul acestei Sfinte Scripturi reproduce textul ediției din 2008. Au fost adăugate introduceri la toate cărțile biblice, textele având la bază introducerile publicate în ediția jubiliară a Bibliei din anul 2001.
Biblia are coperți flexibile, din piele ecologică, și dimensiuni de 98 x 147 mm.
In lumea rugaciunii - Sf. Ioan de Kronstadt (CARTE)
Prezentare In lumea rugaciunii:
Traducere din limba rusa de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas
Editia a doua
”În rugăciune ţine-te de regula următoare: mai bine să spui cinci cuvinte din inimă decât nenumărate cu limba. Când bagi de seamă că inima ta e rece şi n-ai chef să te rogi, opreşte-te, încălzeşte-ţi inima cu oarecare imagine vie – de pildă, cea a ticăloşiei tale, a sărăciei şi orbirii tale duhovniceşti – sau prin gândul la marile binefaceri din fiecare clipă ale lui Dumnezeu faţă de tine şi de tot neamul omenesc, mai ales faţă de creştini, iar apoi roagă-te fără grabă, cu simţire caldă. Chiar dacă nu vei reuşi să citeşti toate rugăciunile, n-o să fie nici un necaz, iar folosul din rugăciunea nepripită şi caldă va fi mult mai mare decât dacă ai citi toate rugăciunile, dar în grabă, fără simţire. Voiesc cinci cuvinte a grăi cu mintea mea decât zece mii de cuvinte cu limba. Se înţelege, ar fi foarte bine dacă am putea spune cu simţire la rugăciune şi zeci de mii de cuvinte.”
Sfântul Ioan de Kronstadt
Detalii despre carte / COMANDA
|
(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe) |
|
|
vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii/domenii
|
|
|
Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email; 2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.
|
|
|
Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls) |
|
|
"Fericit cel ce citeşte… |
Revista Porunca Iubirii Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) Consilier editorial: Preot Adrian Roman |