Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe au transmis mesaje de condoleanțe la mutarea Papei Francisc la cele veșnice. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a fost primul care a transmis mesaj.

Patriarhul României l-a numit pe Papa Francisc „venerabilă și bine-cunoscută personalitate a creștinătății contemporane, al cărui Pontificat lasă o amprentă profundă asupra istoriei recente a Bisericii Romano-Catolice”.

„Împărtășim durerea provocată de această pierdere și adresăm condoleanțe întregii Biserici Romano-Catolice. Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Care este Învierea și Viața (cf. Ioan 11, 25), să odihnească sufletul Papei Francisc în lumina, pacea și iubirea Preasfintei Treimi”, a încheiat Preafericirea Sa.

La scurt timp, Episcopul Ortodox Român Siluan al Italiei a transmis un mesaj în limba italiană în care și-a prezentat condoleanțele și totodată recunoștința pentru sprijinul oferit de Sanctitatea Sa comunităților liturgice ortodoxe românești din Peninsulă.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului l-a numit pe Papa Francisc „scump frate întru Hristos, cu care din primul moment de la urcarea sa pe tronul papal, am avut o prietenie și o cooperare frățească pentru binele Bisericilor noastre, pentru apropierea în continuare a Bisericilor noastre, pentru binele umanității”.

„De-a lungul acestor doisprezece ani de papalitate, a stat ca un prieten credincios, însoțitor și susținător al Patriarhiei Ecumenice, un prieten autentic al Ortodoxiei, un prieten autentic al celor mai mici dintre frații Domnului, pentru care a vorbit, a acționat și cărora adesea le-a atins picioarele, într-un exemplu de dragoste autentică și smerenie fraternă.”

Papa Francisc avea programată pentru luna mai o vizită în Turcia, pentru a celebra împreună cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu aniversarea a 1700 de ani de la Primul Sinodul Ecumenic.

„În perioada sfântă a Paștelui, pronia dumnezeiască a vrut ca Papa Francisc să se întoarcă în casa Părintelui Ceresc”, a scris Patriarhul Ioan al X-lea al Antiohiei.

Preafericirea Sa a adăugat că „trecerea din această viață a Papei Francisc este o pierdere pentru întreaga umanitate. A făcut apel la pace și la stingerea războaielor în toate părțile lumii”.

„Viața Papei Francisc a fost o mărturie luminoasă a Evangheliei, o mărturie neobosită a milostivirii nemărginite a lui Hristos, un apărător ferm al săracilor și un far al păcii și reconcilierii între popoarele”, a transmis Patriarhul Teofil al Ierusalimului.

Chiar și în fragilitate și suferință, „a dezvăluit forța adevăratei ucenicii, îmbrățișând Crucea cu umilință și speranță, învățând că viața unui creștin este una de iubire jertfelnică”, a adăugat Preafericirea Sa.

„Am avut ocazia să-l cunosc personal pe regretatul Papă în mai multe rânduri în timpul pontificatului Său, așa că mă simt obligat să mărturisesc astăzi că a fost un om care a construit pacea și înțelegerea între oameni și neamuri, cu o dorință deosebită de a dezvolta cooperarea cu Bisericile Ortodoxe”, a transmis Patriarhul Porfirie al Serbiei.

„Biserica Ortodoxă Sârbă îi este recunoscătoare pentru înțelegerea profundă a tragicei moșteniri istorice a zonei în care locuiește poporul ortodox sârb.”

Patriarhul Daniil al Bulgariei a menționat în mesajul Preafericirii Sale că „moartea pământească a liderului spiritual a milioane de creștini din întreaga lume” este o mare pierdere.

„Dar noi, creștinii, privim întotdeauna moartea din perspectiva credinței în Învierea lui Hristos ca pe o garanție a viitoarei Învieri de obște. Pentru noi, Învierea este speranță și așteptare, adică o realitate fără îndoială, o încredere fermă în promisiunea Mântuitorului nostru. Cu o încredere fermă, petrecem sufletul Papei Francisc din această lume”, a adăugat Patriarhul Daniil.

„Participăm la întristarea Bisericii Romano-Catolice pentru trecerea Papei Francisc la Domnul”, a scris Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului, subliniind că „slujirea sa față de Biserică a fost altruistă, înțeleaptă și luminată”.

Întâistătătorul Bisericii Ciprului s-a rugat ca „Domnul cel înviat din morți să-l odihnească pe regretatul Papă în pământul celor vii și să-i ridice un succesor demn de opera sa multilaterală”.

„Cu mare emoție, păstrăm în inimile noastre tot ceea ce am trăit în timpul celor două vizite ale regretatului Papă în țara noastră, care demonstrează în sine dragostea și respectul pe care le-a avut atât pentru Biserica Greciei, cât și pentru greci și Grecia în general”, a transmis luni seară Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și întregii Elade.

„Într-adevăr, toți cei din Grecia ne vom aminti mereu generozitatea sa exemplară în ceea ce privește Marmura Partenonului și faptul că ne-a oferit trei fragmente din Partenon provenite din Muzeele Vaticanului.”

Biserica Ortodoxă a Albaniei, condusă de Arhiepiscopul Ioan, a publicat un comunicat în care afirmă că Papa Francisc, în timpul misiunii sale, „a manifestat întotdeauna un angajament profund față de proclamarea Evangheliei în diferite contexte geografice și culturale, mai ales prin grija sa sinceră față de cei săraci și marginalizați”.

„Cu nădejde în Hristos cel Înviat, Care: „va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 4), ne rugăm ca Domnul nostru, Părintele Atotmilostiv, să dea odihnă sufletului Său. Veșnică amintire!”

Patriarhul Kirill al Moscovei a transmis un mesaj în care a subliniat dorința Papei Francisc „de a manifesta solidaritate cu cei suferinzi și dezavantajați”, reamintind totodată că Papa „a atras atenția asupra cazurilor de nedreptate, de încălcare a demnității umane și de diferite forme de persecuție”.

Deși din partea Vaticanului au existat inițiative de soluționare a crizei din Ucraina, Patriarhia Moscovei le-a considerat insuficiente pentru stabilirea unui dialog constructiv în această problemă.

Cardinalul Kevin Farrell, conducător al Camerei Apostolice, a anunțat luni dimineață că Papa Francisc, în vârstă de 88 de ani, s-a mutat la cele veșnice la ora 07:35.

Papa Francisc a fost România în 2019, când s-a întâlnit cu Părintele Patriarh Daniel și a vizitat Catedrala Națională.

București, 21 aprilie 2025

Eminenței Sale Giovanni Battista Re
Decanul Colegiului Cardinalilor,
Vatican

Eminența Voastră,

Am primit, cu adâncă tristețe, vestea trecerii din această lume a Papei Francisc, o venerabilă și bine-cunoscută personalitate a creștinătății contemporane, al cărui Pontificat lasă o amprentă profundă asupra istoriei recente a Bisericii Romano-Catolice.

Împărtășim durerea provocată de această pierdere și adresăm condoleanțe întregii Biserici Romano-Catolice.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Care este Învierea și Viața (cf. Ioan 11, 25), să odihnească sufletul Papei Francisc în lumina, pacea și iubirea Preasfintei Treimi.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a 6-a din post (a Floriilor) Ioan 12, 1-18

Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci, mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

Cu șase zile înainte de Paști (In 12, 1), Mântuitorul Hristos, cu Ucenicii Săi, se găsea în satul Betania, în casa unui oarecare Simon Leprosul (Mt 26, 6; Mc 14, 3), fiind invitat la cină. La masă se găsea și Lazăr, prietenul Său, cel pe care, cu puțin timp în urmă, tocmai îl înviase din morți. Despre sora lui, Marta, evanghelistul spune că „slujea”, adică servea la masă. Este surprinzător faptul că Marta a avut responsabilitatea slujirii la masă într-o casă străină. Probabil că acei trei frați, Lazăr, Marta și Maria, erau apropiați ai familiei lui Simon Leprosul, formând, astfel, ca prieteni ai lui ­Iisus, o primă comunitate de „ucenici de casă” ai Acestuia. Unii comentatori chiar văd în această mică „comunitate” anticiparea viitoarelor „biserici din casă” (cf. 1 Cor 16, 19) ale primilor creștini.

Știrea că Iisus se află nu departe de Cetatea Sfântă i-a determinat pe mulți dintre cei care veniseră de Paști la Ierusalim să meargă în Betania pentru a-L vedea pe Iisus, dar mai ales pe Lazăr, cel înviat.

Ecoul acestei minuni se răspândise repede în împrejurimi. Să învie cineva a patra zi, când trupul intra deja în putrefacție, nu se mai auzise. Astfel că se puneau întrebări, se căutau explicații, se cerceta genealogia acestui Profet, care făcuse o astfel de minune. Și se descoperea că era urmaș al lui David împăratul. Așa se face că, a doua zi, aflând că Iisus intră în Ierusalim, o mare mulțime de oameni, cuprinsă de un entuziasm de nedescris, îl primește ca pe un veritabil împărat.

Cine intra în cetate?

Ucenicii îi așterneau pe cale veșmintele lor; mulțimile rupeau din copaci ramuri verzi; copiii îl adulau (Mt 21, 8). Din toate părțile se auzeau aclamații: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!” (In 12, 13). Cuvintele acestor aclamații erau un amănunt menit să fie unul dintre semnele recunoașterii lui Mesia. Pentru Ioan Evanghelistul, expresii precum „Osana” și „Împăratul lui Israel” exprimau clar așteptările mesianice ale poporului, dar care vedea în Iisus doar un împărat lumesc, din seminția lui David. „Osana” în ebraică înseamnă „ajută”. Se aștepta, așadar, ajutorul lui Dumnezeu, venit printr-un împărat mesianic.

Intrarea Sa în Ierusalim fusese profețită încă de pe vremea lui Zaharia. Cuvintele profetului se împlineau acum (Zah 9, 9). Era cea din urmă intrare a lui Iisus în Ierusalim înainte de Patimile și Învierea Sa. A fost, cu adevărat, o intrare triumfală!

În mijlocul acestui entuziasm general, cineva era, însă, trist și abătut. Era tocmai Acela căruia îi erau adresate toate aceste osanale: Iisus. Evanghelistul Luca este singurul care înregistrează această stare sufletească a Mântuitorului. Iată ce spune el: „Și când s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut și tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta!” (Lc 19, 41-42).

Iisus mergea printre mulțimea zgomotoasă, dar se pare că nu o auzea. Privea dincolo de ea la cele ce aveau să I se întâmple peste câteva zile, în Ierusalim, când, în loc de „Osanale”, o bună parte din aceeași mulțime de oameni va striga, în curtea lui Pilat: „Răstignește-L! Răstignește-L!” (In 19, 6). Mântuitorul vedea anticipat cum unul dintre ucenici îl va vinde, cum altul se va lepăda de Dânsul, cum toți îl vor părăsi. Înaintea Lui era prezentă toată suferința ce-L aștepta în Ierusalim: procesul, batjocorirea, condamnarea la moarte, bătăile, cununa de spini și, în cele din urmă, moartea amară pe cruce. Vedea cum cei care doreau eliberarea de romani se vor alia, în mod ridicol, cu romanii, împotriva Lui, dobândind faima de „omorâtori de Dumnezeu”. Iată, așadar, motivul pentru care era trist!

Dar tristețea Sa nu era una obișnuită. Era amară, amestecată cu lacrimi. Plângea pentru cetate, care L-a refuzat, dar și pentru neamul Său, care avea să piară pentru necredința lui. Într-un alt context, constatarea Mântuitorului, vizavi de cetate, este cât se poate de tristă: „Ierusalime, Ierusalime! De câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum își adună cloșca puii sub aripi, dar tu n-ai voit” (Mt 23, 37).

Întrebări cu răspuns sau fără răspuns?

De Florii, creștinii de pretutindeni sărbătoresc intrarea triumfală a Domnului Iisus în Ierusalim. Așa cum s-au bucurat locuitorii de odinioară ai cetății lui David, când Domnul Iisus a intrat în Ierusalim, ne bucurăm și noi de acest praznic.

Purtăm ramuri de stâlpări în mână, cântăm imnuri de biruință. Dar oare câți dintre noi am cunoscut cu adevărat vremea „cercetării” noastre de către Dumnezeu? Ne-a cercetat în copilărie, protejându-ne. Am cunoscut această cercetare? Ne-a cercetat în adolescență, în tinerețe, cerându-ne inima. I-am oferit-o? Au găsit pașii noștri plăcere în căile Lui, ca răspuns la cercetarea Sa? Ne-a cercetat la maturitate, ajutându-ne să încheiem niște studii, să încropim o familie, să găsim un serviciu, să ne facem o operă. De câte ori I-am mulțumit, recunoscându-I ajutorul? Ne-a cercetat la bătrânețe, dându-ne tărie și alungându-ne singurătatea: De câte ori te-ai gândit sau te gândești la iminentul răspuns pe care trebuie să-l dai în fața Lui față de tot trecutul vieții tale?

Așadar, am dat, oare, în trecut, și dăm, în prezent, mai multă ascultare chemării lui Iisus decât evreii de demult? Sau ne găsim în aceeași osândă, în aceeași încrâncenare, în aceeași orbire sufletească, într-o falsă încredere în legi și tradiții, ­­într-o falsă evlavie, în aceeași nestatornicie în a opta constant pentru Iisus, precum mulțimea entuziastă care l-a aclamat trecător în drumul Său spre Ierusalim, dar i-a cerut crucificarea, în același Ierusalim, după doar câteva zile?

Sentința pentru lipsa cunoaș­terii și a recunoașterii cercetării lui Dumnezeu e drastică. Evan­gheliștii Matei și Luca își amintesc de acea tragică sentință pronun­țată împotriva Ierusalimului (Mt 24, 2). Atenție, așadar, la vremea cercetării noastre! E chiar acum! Acum, azi, suntem cercetați de Dumnezeu. Recunoaștem?

Drumul izbăvitor al patimilor și al morții n-a fost bătătorit de Iisus doar pentru oamenii timpului Său, ci și pentru noi. Profetul Isaia ne spune lămurit acest lucru: „El a purtat suferințele noastre și durerile noastre le-a luat asupra Sa. El a fost străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5).

Actualizate, cuvintele profetului ne responsabilizează pe fiecare în parte. Toți purtăm o parte din vina care a lovit pe Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Mergând mai departe cu reflecția, putem spune chiar ceva mai mult: autorii batjocoririi, ai suferinței și ai morții lui Iisus n-au fost doar cărturarii, fariseii, Sinedriul iudaic ori Procuratotul Pilat, ci și noi, toți, fiecare în parte.

Aceste gânduri trebuie să ne stăpânească mintea și inima toată viața, dar mai cu seamă în „Săptămâna Pătimirilor lui ­Iisus”. Toate cele auzite, în această săptămână, nu fac parte ­dintr-un spectacol dramatic al unui timp trecut, ci din viața reală, prezentă, a angajării noastre creștine. Pentru răscumpărarea noastră El a plătit un preț, dar nu în aur sau în argint. Acest preț a fost sângele Său, vărsat pe cruce. De aceea, Iisus așteaptă de la fiecare în parte să-i predăm această viață, atât de scump plătită, pentru a fi răscumpărată din moarte.

Într-una din icoanele ce zugrăvesc scena intrării Mântuitorului în Ierusalim, între cei care îl primesc cu bucurie și entuziasm se găsesc și mulți copii. Acolo este înfățișat un amănunt de o frumusețe înduioșătoare: în planul întâi este zugrăvit un copil care sărută, din mers, poala hainei lui Iisus. Mesajul acestui amănunt, oferit de pictorul icoanei, este relevant pentru orice creștin: În care parte a tabloului ne găsim? Printre mulțimea oscilantă și nestatornică în a se raporta la Iisus sau în puritatea gestului sincer al copilului, sărutând nu poala hainei lui Iisus, ci întreg trupul Său jertfit și preamărit pe Golgota și ieșind triumfal din mormânt în dimineața Învierii?

sursa: Ziarul Lumina

În vara anului 1935, la Maglavit, un sat din apropiere de Dunăre, unui cioban pe nume Petrache Lupu, i s-a arătat Dumnezeu. Gângav din naștere și analfabet, după ce a primit porunca divină să aducă lumea înrăită și nărăvită pe drumul cel bun, ciobanul a început să vorbească și să facă minuni. Așa s-a născut unul din cele mai faimoase fenomene religioase din România, care a adunat mulțimi de sute de mii de oameni, veniți din toate județele țării, deopotrivă intelectuali, preoți, politicieni și țărani. Repovestim istoria Maglavitului, de dragul pitorescului ei, ca pe o întâmplare miraculoasă, inexplicabilă, așa cum a rămas și în caietele părintelui Nicolae Bobin, cel care a notat cu fidelitate "spovedaniile" consăteanului său, Petrache, precum și mărturiile unor oameni care l-au cunoscut îndeaproape pe "Sfântul", porecla cu care ciobanul căruia i s-a arătat Dumnezeu a trecut în lumea de dincolo.” - Mănăstirea Maglavit

A voit Dumnezeu să se întâlnească la Maglavit cu un cioban? Ca, prin el, să-i vorbească lumii de lângă prispa casei țărănești despre cumpăna veacului și ceasul mâniei? S-ar cuveni, desigur, ca, înainte de a prezenta Maglavitul ca loc al Olteniei duhului, să lămurim câteva chestiuni legate de modul în care Duhul lui Dumnezeu lucrează în lume, în istorie, în România, pentru poporul ei, despre care, aflarăm de la acel cioban din Maglavit, că se interesează Dumnezeu. A voit Dumnezeu, cu adevărat, să se arate acolo, în Maglavitul mutat deodată în cer, cu pământul lui „ars de roți și frământat de lumini”? Cum să tâlcuim ideea aceasta? Ce ne spune erminia fenomenului Petrache Lupu în legătură cu voia lui Dumnezeu și cu posibilitatea reală a vederii lui Dumnezeu? Care sunt modurile cognitive ale raportării la Dumnezeu și la lucrarea Sa? Să lămurim, mai întâi, aceste chestiuni printr-o abordare de noologie abisală asupra căilor cunoașterii lui Dumnezeu și a voii Sale urmându-l îndeaproape pe Pr Dumitru Stăniloae. 

„Dar lucrările lui Dumnezeu sunt în fiecare moment active și prezente. Nu toți însă le pot simți sau primi, sau se pot împărtăși de ele. Și aici vine al doilea motiv pentru care Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu este inaccesibil omului. Atâta timp cât omul rămâne singur cu puterile sale, nu poate sesiza divinitatea și nu se poate împărtăși din ea. … Omul nu poate cunoaște și vedea cele ale lui Dumnezeu; numai Duhul lui Dumnezeu [le] poate cunoaște. Deci lipsește doar ca Duhul lui Dumnezeu să se sălășluiască într-un om, ca acela să poată cunoaște cele ale lui Dumnezeu. (…) Omul care se leapădă de duhul lumii <>”.[3] O altă modalitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu este „simțirea Lui lângă tine și în tine ca persoană”, ne spune Pr. Stăniloae. Și dacă despre cele create putem simți și gândi ca despre lucruri, despre adâncul din noi și despre eul nostru putem dobândi cunoștințe printr-o metodă noologică adecvată. Pe Dumnezeu ca persoană îl putem simți și astfel ființa noastră se umple de dumnezeire „ca atunci când un creator genial e purtat de unda tainică a inspirației, ori ca atunci când sfântul este cuprins de sfințenie, ori ca atunci când capitalistul consumă enorm de puțin pentru sine sporind prisosul afacerilor sale spre bunăstarea lumii lui, a patriei lui, a lumii și a epocii în care se scrie pagina vieții sale cu totul smerite, cu toate că averile i-ar îngădui să ducă o viață de huzur. Cu simțirea unei persoane lucrurile se petrec întotdeauna la două etaje. Când ceva ne tulbură fără să ne dăm seama că acea tulburare se datorează deznădejdii, necazului, suferinței în care se află un apropiat al nostru la depărtare de noi. De la el vin lucrări, manifestări până la noi, dar fie că nu suntem legați prea mult sufletește de el, fie din altă cauză, nu sesizăm în acea lucrare ce ajunge la noi persoana proprietară a ei”.[4] „Pe treapta a doua vom cunoaște starea aceea din afara noastră nu doar sub chipul unei stări, a unei forțe impersonale, ci ca pe o acțiune, o lucrare a unei persoane. La fel se întâmplă cu <>. Putem sesiza acțiunile Lui ca pe niște <> sau, dacă <>, atunci <> <>. De aici frecvența panteismului și greutatea de a ne raporta practic față de Dumnezeu ca față de o persoană ce stă în preajma mea ca oricare casnic, cu singura diferență că e invizibil ochilor trupești. Cugetăm la Dumnezeu deistic – din efectele fostelor lui lucrări – și-L simțim panteistic – ca lucrări suspendate din cine știe ce forță impersonală – dar nu-L simțim personalistic. Aceasta e realitatea de cele mai multe ori. Cât de greu și de rar ajungem să ne facem din rugăciunea noastră o convorbire cu Vecinul nostru Dumnezeu. De cele mai multe ori rugăciunea ne este un fel de meditație, adică o gândire la ceva departe de noi, o stare de vorbă cu noi înșine, o rostire de cereri fără conștiința actuală că ele merg la o persoană, ci undeva în vid. Intelectualul modern poate executa destul de ușor o meditație <>, dar rugăciunea îi este un lucru aproape imposibil”(s.n.).[5] Aceste considerații ne ajută să înțelegem toată drama modernului și tragedia care decurge din mediocritatea vieții interioare a intelectualului modern. În trufia lui, acesta, cu toată gândirea lui goală, nici măcar nu sesizează cât de singur este în vanitatea orgoliului său intelectual. „În meditație ești singur, sau Dumnezeu coborât la nivelul unui obiect impersonal, pasiv, la discreția cugetărilor tale. Nu e aici Dumnezeu care te privește în ochi și te scoate din calmul și superioritatea savantelor tale cugetări. Socotesc meditația o amarnică autoînșelăciune religioasă, un surogat primejdios care nu ajută cu nimic la scoaterea omului din individualismul și neputința de a intra în contact viu cu Dumnezeu.”[6] Promisiunea tuturor ideologiilor care postulează supremația puterilor intelectului se izbește de incidența fenomenele asincrone, precum sunt și cele din clasa cea mare și tainică a teofaniilor. Reacția celor orbiți de aceste ideologii este contestarea veracității teofaniilor, ca o contestare de principiu ori ca o contestare particulară, a unui caz anume, cum ar fi cel al lui Petrache Lupu ori cel al icoanelor care plâng etc. etc. Pretenția unui analist care se crede împuternicit (stranie halucinație!) să comenteze cu slăbănoaga lui gândire abstractă fenomene de o teribilă complexitate și concretețe, pe care nu le-a cunoscut căci nu le-a trăit (fiindcă, în fapt, el este un ateu și deci un agnostic), este un exemplu dintre cele penibile. În ochii celor orbiți de beția intelectului dogmatic, vedeniile Sfântului Ioan din Apocalipsă, lumina de pe Tabor, avându-i în miezul ei, în jurul Persoanei Mântuitorului, pe Ilie și pe Moise, vedenia Arhidiaconului Ștefan care a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu, vedenia păstorilor sub cerul înstelat de la Bethleem care singuri i-au văzut pe îngeri cântând în noaptea nașterii Mântuitorului, nu sunt, în ochii celor dependenți de beția intelectului, cunoașteri adevărate, nu sunt realități trăite, ci halucinații, imaginații fără suport. Și lucrurile sunt eronat percepute și respinse de către acei pseudo-analiști doar pentru că aceste „realități” n-au un suport sensibil, ci unul suprasensibil. Încât odată cu respingerea acestor cunoașteri, sunt respinse și puterile care susțin realitatea din spatele lor și astfel rezultatul unic este acela al unei imagini sărăcite. Materia oarbă și intelectul gol stau una față de alta ca două tinichele pe care o stranie vânturătoare cosmică le lovește pe una de cealaltă, provocând un sunet pustiu într-o pustietate cosmică halucinantă. Ce viziune patologică a putut să iasă, iată, din meditația intelectului care-și face din idolatria autonomistă a rațiunii singure un postulat ontologic! Problema rămâne, desigur, și ea ne somează, iată să dăm un răspuns la problema celor trei genuri manifeste ale facultăților omenești: imaginația, halucinațiași vedenia sfântă. Intelectualul autonomist, materialistul, psihologul freudist, etc., fac din toate una și aceiași specie de puteri ale intelectului omenesc. Și totuși între acestea există o diferență ontologică.

Epistemologia harică. „Superioritatea” salvaționistă a vedeniei lui Petrache Lupu

Examinând chestiunea cu ocazia fenomenului vedeniei lui Petrache Lupu, un cioban analfabet de la Maglavit care l-a văzut pe Dumnezeu, Pr. Stăniloae a lămurit toate aceste aspecte pe deplin. Nu facem decât să reluăm aici demonstrația marelui teolog în scopul evidențierii unei albii deja formate pentru marele flux al cunoașterii fenomenelor asincrone și totodată pentru a preveni orice alunecare spre ideologiile vechi și noi care au provocat devierea spiritului științific european vreme de peste 400 de ani, ideologii care au denumiri destul de răspicate: materialism, evoluționism, deism, panteism, raționalism, marxism, freudism, umanism, autonomism, etc., în toate oglindindu-se păgânismul, idolatria și ateismul modern. Pr Stăniloae ne conduce la hotarul unei epistemologii harice, prin care putem distinge cele trei forme ale cunoașterii celor supra-sensibile: cunoașterea deistă (care admite în spatele celor create prezența unei puteri supranaturale), cunoașterea panteiste (care se raportează la cele care există ca fiind purtătoarele unor puteri active, supranaturale) și personaliste (care simte în toate cele ce ni se întâmplă prezența plină de grijă și de iubire milostivă a lui Dumnezeu  ca Persoană cu putere suprafirească). Epistemologia harică ne ajută să înțelegem că prima cauză a emergenței materialismului, evoluționismului, Freud-ismului etc. decurge din degradarea cunoașterii, adică din eșecul cunoașterii personaliste a lui Dumnezeu. Pe măsura căderii din personalism s-a ivit spațiul orgoliului autonomist, al unei rațiuni înlocuitoare, înzestrate cu puterea unei cunoașteri în afara cunoașterii lui Dumnezeu. Fenomenul Petrache Lupu poartă în el și acest avertisment asupra degradării cunoașterii lui Dumnezeu odată cu progresul cunoașterii autonome, fără de Dumnezeu. În acest regres stă cauza degradării lumii, a căderii omului modern și deci a marilor primejdii care decurg dintr-o asemenea cădere pentru destinul omului însuși. Una dintre fațetele acestui regres îmbracă forma reducționismului care-l împiedică pe omul modern să vadă diferența de nivel onto-epistemologic dintre vedenia sfântă, imaginație și halucinație. Oltenia profundă și profetică a lui Petrache Lupu poate fi văzută numai cu puterea vedeniei sfinte, a inspirației în duh dumnezeiesc, pe care o denumim revelație (indiferent de domeniul în care se manifestă, de la duhul proorociei la cel al poeziei ori chiar al matematicii, al artelor etc.). Această putere cognitivă este intactă la ciobanul analfabet Petrache Lupu și total vidă la un intelectual autonomist, raționalist și hiperșcolit în duhul metafizicelor deiste și panteiste ale civilizației moderne. Pentru că acesta a alungat de la el deschiderea spre vedenia sfântă din clipa în care s-a rupt cu mintea de vederea lui Dumnezeu și astfel a ridicat catedrale pe nisip denumite sisteme și teorii „științifice”, artă modernă etc.

Perfectul simplu este cea mai surprinzătoare expresie semiologică a crucii

Epistemologia harică păstrează puterile minții, în frunte cu imaginația, în marginile unei drepte și productive folosințe. În sine imaginația este o putere a minții dar efectul ei depinde de modul și direcția folosinței sale. Ea poate fi utilizată de procesele cunoașterii interioare și exterioare pe fiirul adevărului dar poate fi utilizată și într-o direcție eronată, aducătoare de primejdii. Să lămurim urmându-l și în acest caz pe Pr Dumitru Stăniloae. „Imaginația, precizează Pr. Stăniloae, …nu este numai o substituire a percepției și un loc al spiritului, ci este calea unică prin care se formează, progresând de la o fază neclară și inconștientă, la faza perfectă și conștientă, toate conținuturile vieții noastre spirituale, ca o precizare a unor mișcări ce pornesc din adâncurile noastre sufletești. Și când zic adâncurile sufletești nu înțeleg prin aceasta nici numai imagini percepute în trecut și depozitate acolo, și nici numai un subconștient redus la vreo unică sau mai multe potențe biologice în sensul școlii lui Freud și a celor înrudite. [Adâncurile sufletești] sunt izvorul nesecat al vieții integral omenești, de acolo crește, printr-o colaborare continuă a împrejurărilor externe care au și o importantă funcție de ocazionare, înțelegerea lumii, virtuțile omului, sentimentele, acolo se desemnează primordial drumul fiecărui ins. Adâncul sufletesc este puterea creatoare a omului. Toată viața lui manifestată trece pe acolo și iese pe acolo”(s.n.).[7] Imaginația este calea, subliniază Pr. Stăniloae, pe care urcă spre conștiința noastră tot „ceea ce pleacă din adâncul nostru sufletesc”. Este, am spune noi încă un factor asincron al dinamismului vieții, de vreme ce se manifestă ca factorul căruia îi datorăm ordinea, prin care răzbat în viața obișnuită virtuțile, sentimentele, înțelegerea omenească, adică acele tipuri de formațiuni noologice prin care triumfă viața nu moartea, trăirea ascensională nu cea prin care se propagă declinul și moartea. Să ne imaginăm că ceva ar interveni în dinamismul imaginației deviindu-i calea firească de propagare. Efectul ar fi terifiant, iar lucrul acesta s-a și întâmplat cu triumful televiziunii, care, cum o să arătăm mai jos, a confiscat exact această facultate a spiritului omenesc folosind-o într-o direcție și pentru niște scopuri pe care Dumnezeu nu le încuviințează deși le îngăduie (respectând darul libertății, pe care Dumnezeu nu-l retrage omului căci ar însemna să-l mintă, ceea ce ar fi una cu un Dumnezeu necredincios și deci cu o pedagogie antiteistă), pe care omul televizual le urmează cu o tenacitate silnică, fără să-și dea seama de această nefericită și neconștiută constrângere a minții și a sufletului său, făcute astfel ofrande, fără de voie și fără de conștiință, potrivnicului. Adâncurile noastre sufletești și imaginația nu sunt în sine atacate de raza morții, evocând un fel de constantă a eternității vieții, etern recompunându-se în curgerea spre moarte a fiecăruia în parte, ins ori mare colectivitate, în marea trecere (chiar dacă folosințele puterilor minții pot să provoace deviații primejdioase). „Orice idee, orice simțire, orice tendință, din moment ce începe a-și spori prezența în conștiință și a exista, așadar, ca o individuație în ordinea vieții sufletești, începe a se îmbrăca într-o imagine mai mult sau mai puțin precizată”.[8] Putem spune că imaginația este nucleul trăirii umane, că fără de imaginație trăirea însăși este imposibilă, imaginația este factorul ei asincron, trăirea trece, dar imaginația îi dă persistență, durată, transcendență, preschimbând vectorul trecerii ireversibile în vector al duratei și al întipăririi, refuzând să se stingă, iar, cu marea imaginație sfințită, se eternizează de-a dreptul, căci aceea ne ajută să ne instalăm în cele nepieritoare. Acolo unde avem imagini, avem sens, tocmai pentru că „adâncurile noastre sufletești se manifestă prin imagini. Lipsa totală de imagine echivalează cu lipsa de sens, de înțelegere, de conștiință. Inteligibil este tot una cu imaginabil. Viața spirituală nu este posibilă fără imagini”.[9] Pr Stăniloae găsește rădăcina imaginației în subconștient, care nu e doar un depozit al reprezentărilor care-au ieșit din câmpul conștiinței, ci este însăși „baza ultimă a ființei noastre”, este, altfel spus, străfundul nostru cel mai adânc, de necuprins, inepuizabil și indeterminabil, încât categoria temporală se declară învinsă în fața lui. Putem spune că tocmai prin faptul că adâncul acesta sufletesc este și adâncul făpturii mele eu sunt vehiculul unor fenomene asincrone și a cunoașterii legate de ele, căci aceste fenomene țin tocmai de adâncurile acestea, de faptul că ele există și se  manifestă pe o linie diferită de aceea a timpului care aduce pieirea. Nu putem invoca un exemplu mai susținător al acestei idei decât cel care ține de Oltenia profundă, mai precis de „spiritul oltean”, precum îl delimita Nichifor Crainic definindu-l pentru utilizarea perfectului simplu și totala eliminare a perfectului compus din vorbirea cotidiană. Oare nu este această trăsătură expresia propensiunii de a face din străfundul nostru cel mai adânc adstrat al conștiinței noastre și strategie de suspendare a tensiunii dintre ieri și azi, dintre timpul de demult, poate chiar cel primordial, timp al clipei?! Un fel de eternizare a clipei care tocmai trece deși are în ea perenitatea, ne-vremelnicia. „Un exemplu extraordinar pentru cotidianizare timpului peren este sclipitor sesizat de Crainic în cazul propensiunii limbajului cotidian oltenesc pentru perfectul simplu. Crainic surprinde în acest exemplu capacitatea spiritului oltean de a prezenta derularea lucrurilor ca și cum „ceea ce a fost odată fu de-abia adineauri”. Această „suprimare a perfectului compus” îl ridică pe oltean la o putere spirituală aparte și anume aceea de a trăi cotidian în timpul începuturilor, adică de a cotidianiza arhetipalitatea, scenariul mitic” (cf Oltenia profundă, Triumful perfectului simplu. „Noologia abisală” a „spiritului oltean”) Și atunci, nu-l putem considera pe „locuitorul” Olteniei profunde, cu propensiunea lui spre universalizarea perfectului simplu, un prototip al omului însuși?

„Întregul om este un laborator, o funcție, o facultate formatoare de acțiuni și reacții sociale întrucât își concretizează și își încorporează mișcările ce pornesc de la baza ființei sale și sfârșesc în rostuirea lor prin scris, grai, cântec.”[10] Aceste mișcări care pornesc de la baza ființei noastre, deci din adâncurile noastre sufletești și sfârșesc în rostirile noastre sunt prin excelență asincrone, se sustrag efectelor timpului ireversibil, fac din făptura noastră un vehicul, un fel de matcă a unor asemenea fluxuri asincrone. Omul este locul acestor mișcări, a acestor manifestări ascensionale, progresiv ascensionale, prin care adâncurile sufletești triumfă în lume asupra celeilalte mișcări care duce totul spre desfacere, spre deconstruire. Putem susține că tocmai dominația perfectului simplu grăbește un asemenea triumf și împiedică regresul omului spre varianta distructivă a timpului. Oltenia profundă, Oltenia universalei folosințe a perfectului simplu, este un obstacol ontologic și o nesperată șansă apărătoare în fața unui asemenea regres. Acest timp, în care se desăvârșesc corporeizările („ceea ce-a fost odată fu de-abia adineauri”, tocmai fu, se petrecu), este asincron față de timpul în care se petrec deconstrucțiile, desfacerea spre moarte. Cele două temporalități se intersectează în om, compun în făptură crucea vieții. Iar perfectul simplu este cea mai surprinzătoare expresie semiologică a crucii, a intersecției timpului primordial cu clipa trecătoare. În acest punct al gândului ne întâmpină reflexiile, nutrite din dogma ortodoxă, ale Pr. Stăniloae asupra morții, asupra sufletelor după moarte.

Între pragul morții și înviere. „Repausare” sau chin?

Din faptul că în adâncurile noastre este sădită doar predilecția spre anumite încorporări și că subconștientul „nu fabrică singur încorporările, ideile, ci împreună cu conștiința”, decurg lămuriri neașteptate asupra ideii de mântuire. După moarte, omul „rămâne cu ce-a realizat pe pământ. Coroborând aceasta cu faptul că, lipsindu-i omului trupul după moarte și înainte de înviere, îi lipsesc poate tot atâtea prilejuri de-a se pune în mișcare funcția lui formatoare de imagini noi și, în general, fără trup această funcție nu poate activa cum trebuie, am putea  risca închipuirea că sufletul omenesc în acest răstimp trăiește mai mult din amintirile vieții pământești, concentrat asupra lor, reproducând fără încetare materialul vag de imagini, deci de idei, de simțiri, fapte, dobândit și produs în viața de pe pământ. Se știe că muribundul revede într-o clipă tot filmul vieții sale. Poate aceasta e viața sufletului tot timpul până la recâștigarea trupului înviat. În tot răstimpul acesta ar avea loc o oprire a omului din mers, o închidere față de cele din afară, o profundă întoarcere și meditație la sine, la drumul parcurs, o stare care poate fi o mare <> și împăcare și mulțumire, o fericită <> sau repausare, dar și un îngrozitor chin, sufletul fiind ținut încătușat cu fața spre un trecut mustrător”.[11] Între pragul morții și înviere, așadar, sufletul n-a primit încă bucuria deplină, „n-ajunge încă la vederea deplină a lui Dumnezeu și la gustarea fericirii negrăite…Sufletul dreptului ar avea această siguranță prin contemplarea trecutului, dar și printr-o apropiere internă, de adâncul său a lui Dumnezeu, prilejuindu-i astfel o stare de fericire, dar nu una concretizabilă în imagini noi, lipsindu-i pentru aceasta trupul, ci una de simțire generală. Fericirea deplină o va avea însă numai la învierea cu trupul, când prezența lui Dumnezeu înlăuntrul său îi va fi o continuă ocazionare de înțelegeri și de vederi tot mai clare, îmbrăcate în imagini. Iar sufletul celui păcătos, cu toate că înainte de înviere e chinuit de trecutul său și de prezența duhurilor rele înlăuntrul său, întrucât nu-și concretizează încă în imagini și înțelesuri noi fioroasa stare și tovărășie în care se află, ci simte numai difuz depresiunea și chinul, nu se află nici el într-o stare de nefericire și de pedeapsă totală în care va ajunge după ce va recăpăta trupul în tovărășia căruia se vor concretiza nesfârșitele imagini și scene ale nenorocirii veșnice”.[12] Trupul dobândește, iată, el însuși, o semnificație asincronă. Proprietatea asincronă a imaginației nu este afectată de nimic în viața de aici. Ea înregistrează totuși o cezură, dar numai pentru intervalul care va fi între moartea de aici și învierea de la sfărșitul veacului, când această funcție va ieși din cezura tranzitorie redobândindu-și suveranitatea spre fericire veșnică ori spre veșnicia osândei. Oare noi modernii, nu vom pleca în viața cea de dincolo de pragul morții cu cea mai cumplită mustrare, cea prin care am traversat veacul cu sufletul încremenit de cruda nesimțire în fața chestiunii țărănești, a Țăranului, cel de o vârstă cu Biblia, aristocratul cu investitură divină? Fiindcă din rândurile lui și-a ales Dumnezeu martor la ceasul arătării în istorie a Olteniei profunde, și acesta are numele Petrache Lupu de la Maglavit și renumele de sfânt al Olteniei de Dumnezeu văzătoare. Să luăm aminte la proorocia lui ca să preîntâmpinăm transgresării repauzării în chinul cel veșnic de după marea trecere. Și ca să-l ferim pe semenul nostru de alunecarea în înșelăciunile veacului cel plin de trufie și de multa viclenire a potrivnicului propagată în lumea noastră prin cărturarul obraznic și pierzător, să stăruim asupra „silogismelor” sale luciferice urmându-l și de aici mai departe pe Pr Stăniloae. Una dintre căile vicleniei este îndrumarea spre confuzia imaginației cu halucinația. Diferența esențială este că imaginația mijlocește funcția ordonatoare a sintezei actelor mentale în vreme ce halucinația aduce o destrămare a integrității conștiinței și astfel apar persoanele schizoide, nefericiții dar primejdioșii paranoici.

Din cele de până aici se poate reține distincția între spirit, imaginațieși conștiință. Între spirit și imagine funcționează o legătură necesară pe care n-o controlează timpul care coboară, ci timpul care urcă, adică timpul trăirilor ascensionale. „Relațiile spirituale devin imagini îndată ce încep a exista pentru conștiință”, iar „imaginația nu are numai caracter reproductiv, reproducând în conștiință și aplicând la noile idei imaginile percepute în trecut, ci este prin excelență o funcție de sinteză, o funcție creatoare de imagini noi”.[13] Tocmai această proprietate a imaginației grăiește despre caracterul ei asincron, de factor asincron. Căci imaginația, ne spune Pr. Stăniloae, nu „fabrică precum fabrică croitorul, pantofarul, sau zidarul, ci naște. … Sunt chiar orbi din naștere care-și imaginează culorile, surdomuți care-și imaginează sunetele. Sunt cazuri când anumite persoane văd cu zile înainte fețele unor oameni pe care nu i-au mai văzut și pe care-i întâlnesc după câtva timp”.[14] Diferența dintre produsele imaginației și produsele halucinatorii provine din faptul că cele dintâi „implică o asistență cât mai activă a conștiinței”, ultimele nu. La acestea „conștiința personală nu se mai păstrează în toată integritatea ei. Ea intră într-o destrămare, care poate fi de diferite grade. S-ar putea stabili patru categorii de produse halucinatorii, după gradul de destrămare al conștiinței personale: iluzie, coșmar, delir, alienare”.[15] Explozia filmelor de science-fiction, a genului horror în producția hollywoodiană a ultimei jumătăți de secol, a genului legat de personajul Mr. Porter, în genere a acelui gen horror în care apar monștrii ofidieni dintr-un intra-cosmos înspăimântător, sunt expresia acestei funcții halucinatorii care se accentuează în epocile de criză, de maximizare a înstrăinării umane, de alienare, ca cea pe care o trăim azi. Este semnul cel mai teribil al fenomenelor de acută destrămare a conștiinței umane în cadrul unei civilizații, fiind, oarecum, măsura progresului morții înlăuntrul ei. O asemenea civilizație a devenit vehiculul morții și numai intervenția proniatoare a lui Dumnezeu ar mai putea s-o salveze întârziind astfel dezastrele sfârșitului de ciclu. Aceste produse ale halucinației sunt dovada morții, a declinului conștiinței înlăuntrul unei civilizații, sunt, altfel spus, simptomele morții. Nu este vorba despre un fenomen de simplă iluzionare, căci aceste produse imaginare sunt investite cu o credință specială, au devenit, altfel spus, părți ale logosferei omului postmodern, lucru atestat de explozia onirică a parareligiilor cosmice, de tip new-age-ist, iar această credință pare a afecta întreaga ființă. Deja conștiința a intrat într-o stare de relativă pasivitate în fața lor, omul li s-a livrat uneori până la a deveni sclavul lor, căci nu se mai poate elibera de imaginile acestea care, grație televizualului, se reproduc continuu și sunt așteptate ca singur orizont de evadare, ca vehicul al speranței. În viața obștească pare a se fi instalat delirul, un tip aparte de onirism. Subiectul nemaifiind stăpân pe sine e cu totul pasiv în fața acestor imagini produse de iluzia halucinatorie. „ Ele [aceste imagini] devin un chin. Subiectul cade pradă obsesiei și chiar panicii. Manifestările instinctive nu mai pot fi stăvilite de conștiință”.[16] Totuși, la pragul acesta, „conștiința nu se eclipsează chiar total. E numai un început de destrămare a ei, continuă să existe un cât de mic rest din ea ca un martor neputincios și zăpăcit”.[17] Civilizația noastră, ca civilizație a imaginii, se apără de angoasa acestor halucinații numai întrucât ele sunt împărtășite de mase mari și spaima devenită fenomen de masă e acceptată ca ceva „natural”, ca un rău general. Este fenomenul adaptării. Însă nucleul acestui gen de imaginație deviată continuă să acționeze ca forță dezagregantă. Un prag mai avansat de pasivitate a subiectului și deci de cezură a conștiinței este cel al coșmarului, când în miezul ființei căzută pradă onirismului acestuia de factură specifică se instalează „toropeala halucinatorie”, înlănțuirea de stări, de întâmplări și scene bizare izvorâte din oboseala nervoasă. „În coșmarlipsește logica”, așa cum în iluzia halucinatorie lipsește credința în realitatea ei, căci insul știe că ceea ce vede el nu e real și deci adevărat.

Vedeniile lui Petrache Lupu sunt ale ochiului duhovnicesc al proorociei

Vedeniile lui Petrache Lupu, ciobanul care l-a văzut pe Dumnezeu sunt diferite de cele două formațiuni para-noologice, căci ciobanul crede în realitatea vedeniilor sale, el știe că sunt adevărate, iar în cuprinsul ei este o logică perfectă: „între arătare și poruncile ei și între porunci e cea mai firească înlănțuire. Petrache Lupu este tot timpul în posesia conștiinței depline, perfect de treaz. Dovadă e faptul că e conștient până în amănunte de peisajul fizic în care se petrece faptul. Toată ordinea fizică exterioară lui și cea mintală, interioară, rămân în limpezimea lor, fără a se produce răsturnări și confuzii”.[18] În delir imaginea are caracter de „obiect exterior subiectului, apare din nimic, din senin, în fața ochilor lui deschiși…, subiectul nemaifăcând nici o sforțare pentru producerea acestor imagini halucinatorii, iar ele prezentându-se cu totul detașate de subiect, independente de el.”[19] Consemnăm, iată, că în aceste fenomene halucinatorii subiectivitatea noastră se estompează până la anihilare, nu se accentuează, ceea ce arată că ori de câte ori se petrece un proces de diminuare a subiectivității, a subiectului, în câmpul unei civilizații apar formele compensatorii, un fel de „epistemologie fără subiect cunoscător”, o lume din centrul căreia a dispărut măsura trăirii interioare, totul fiind preluat în seama unor produse noematice care n-au legătură cu creșterea conștiinței ci cu diminuarea ei. Conștiința personală, din punctul de vedere al producerii acestor imagini e redusă la o completă pasivitate. Locul ei este luat de un fel de câmp oniric, halucinogen, incontrolabil, multiform, pervers, un bizar onirism în care conștiința este absentă, subiectul uman este cu totul pasiv, judecarea și orânduirea imaginilor văzute sunt și ele haotice. Este fenomenul tipic al televizualului, câmpul care se naște în și prin expunerea la televizor, prin inserarea, altfel spus, în câmpul creat de urmărirea televizorului, de comunicarea audio-video modernă. „Imaginile nu persistă, nu-și dau rândul într-o ordine logică, ci se amestecă, se încalecă, se leagă bizar una de alta, încât îl zăpăcesc, îl chinuiesc pe bolnav”.[20] El vorbește fără controlul conștiinței, nu știe ce spune și nu recunoaște ce-a spus. Un fel de para-conștiință se ivește, o conștiință rătăcită, cum o califică Pr. Stăniloae, căci omul respectiv ia în serios, „trăiește întreg și se simte chinuit de scena halucinatorie”. Trăsătura dominantă în această specie noematică este diminuarea spre zero a conștiinței de sine, ceea ce arată că unul dintre factorii asincroni esențiali, sinele, este anihilat în starea aceasta halucinogenă. Încât nu putem amesteca în nici un caz aceste stări cu vedeniile sfinte în care conștiința, judecata, gesturile reflexe se mențin la praguri de maximă afirmare, condiția asincronă a subiectului nu este diminuată, ci accentuată.

Revenind la cazul ciobanului de la Maglavit care L-a văzut pe Dumnezeu sub apariția unui Moș care i s-a adresat, vom sesiza ireductibila diferență între vedeniile sfinte, când starea asincronă a subiectului este maximă, și produsele halucinatorii. Ciobanul de la Maglavit n-a fost bolnav de nervi nici înainte de a fi avut vedeniile nici după aceea, ne spune Pr. Stăniloae. „Calmul lui, veșnica lui egalitate cu sine însuși o adeverește cu prisosință. Nimic ilogic, nimic bizar, în purtarea lui, în cugetările lui, nimic sinistru, speriat, în privirea lui. Dimpotrivă, o foarte pozitivă logică și o foarte sănătoasă <> în ce spune și ce face. În loc să-i fi stricat sănătății, vedeniile lui l-au făcut mai sănătos, trupește și sufletește.”[21] Iată, dar, o altă caracteristică a fenomenelor asincrone: ele sporesc starea de sănătate a lumii și a persoanei prin care se manifestă. Pe când produsele halucinogene diminuează sănătatea sufletească și trupească, blochează relația dintre conștiință și adâncurile sufletești din care și prin care răzbate în lume unitatea ființei. Fenomenul asincron, în cazul acesta, vedenia sfântă, nu afectează judecata rece, nu produc nici o deviere. Din contră, normalitatea se accentuează, iese întărită din această experiență, doar că la viața de până atunci se supra-adaugă condițiile asumării unei misiuni, a unei sarcini de îndeplinit, de la care nu te poți sustrage, cum aflăm pentru cazul lui Iona, Profetul biblic. Oltenia profundă este, iată, un factor de sănătate pentru Oltenia istorică. Cele două Oltenii sunt asincrone. Oltenia istorică n-are nici o șansă fără de Oltenia profundă. Înapoi la Maglavit ar putea să devină îndemnul cel de pe urmă al îndrumătorului de conștiință al Olteniei de azi. În cazul lui Petrache Lupu, totul se derulează înlăuntrul unei normalități depline, fără de nici o tulburare. „Simțul realității pozitive, prin care vedem importanța lumii concrete, nu se lasă bagatelizat, neglijat, oricât de minunată și de superioară lumii apare vedenia. Precum vedem, o judecată rece, neinfluențată, nedeviată întru nimic de caracterul excepțional al momentului. Conștiința lui face o perfectă legătură între clipa de acum și ansamblul mai larg al împrejurărilor sale de viață, între prezent și trecut. El se păstrează în cea mai sănătoasă continuitate de conștiință”.[22] Oltenia profundă, a lui Petrache Lupu de la Maglavit este, iată suportul integrității și unicității Olteniei istorice. Iată de ce rămâne imperativă proorocia de la Maglavit. Prin ea triumfă în istorie Oltenia Duhului, a substratului peren al spiritului oltean, în care sălășluiește Dumnezeu, inclusiv prin această proorocie. Această continuitate de conștiință este, iată, suportul fenomenelor asincrone, care înseamnă, într-adevăr ieșiri din timpul curgător spre moarte și care, în acest caz îmbracă forma vedeniei sfinte. Într-adevăr, la Petrache Lupu nu este nici o țâșnire din logică, din bunul simț, din realism. „El dă o luptă cu arătarea, înarmat cu toate armele de bun simț și de realism, de critică. El nu se arată luat de aripile vreunui sentiment, al vreunui zel religios care e întotdeauna grăbit să ia de adevărate lucrurile cele mai suspecte, el nu se lasă orbit, scos din conștiința de sine. Este în comportarea lui Petrache Lupu în aceste momente un realism cum numai la poporul românesc se poate întâlni și cum nu cred că se mai poate întâlni în vreun caz asemănător în toată istoria arătărilor sfinte. (Moise refuză numai odată când îl trimite Dumnezeu la Faraon; Iona și profetul Ieremia tot numai odată)”.[23] Cu atât mai puțin ar fi îngăduită confuzia fenomenelor asincrone, asimilarea lor la fenomenele de alienație. La acestea se instalează persistentă „amnezia sau cel puțin ecmnezia, adică dispariția conștiinței personale total sau numai cea care se referă la o perioadă de viață (o persoană uită viața sa din ultimii 10 ani și se socotește tânăr de 10 ani, de ex., dacă în realitate are 30 de ani). Conștiința persoanei poate fi înlocuită cu o altă conștiință personală. Cutare persoană, de ex., uită cine este și se socotește drept împăratul Chinei sau altceva. La alienați dispare factorul conștiință care selectează, ordonează și ajută la producerea de imagini noi și rămâne suveran depozitul acela subconștient de imagini care face între ele legăturile cele mai bizare”.[24] Fenomenele asincrone sunt fenomene care sporesc sănătatea și normalitatea lumii. În cazul unei vedenii sfinte avem de-a face nu cu ceva morbid și „promovator de boală, ci cu un fenomen superior, promovator de sănătate și de putere sufletească”. (ibidem). Prin urmare fenomenele asincrone sporesc puterea spirituală și sănătatea lumii, ordinea și normalitatea ei.Distincțiile sunt clarificate de mari psihiatrii, precum Gh Marinescu și Ion Popescu-Sibiu. „Halucinațiile, scriu ei, sunt proiecții cu efect distructiv atât pentru individ, a cărui personalitate o destramă, cât și pentru societate. Viziunile apar ca forțe constructive de o valoare socială, aducând totodată o consolidare a eului ce le are. Personalitatea ciobanului Petrache Lupu n-a suferit nici o deformare prin viziunea ce-a avut-o”.[25] Pentru o netedă distincție între personalitatea misticilor, prin care se propagă cele mai dense fenomene asincrone, și personalitatea psihonevrozaților, același medic citează din Laignel-Lavastine: „Eul profund al misticilor este un eu profund normal, însă cu o creștere a energiei psihice; al psihonevrozaților, un eu maladiv cu o diminuată energie sufletească”.[26] Putem spune, iată, că fenomenele asincrone sporesc puterea sufletească a lumii, starea de sănătate din lume, astfel că ele nu doar că restaurează normalitatea, buna rânduială, dar procură și incontestabile fenomene renovatoare. Prin aceasta dobândim conștiința urgentei lor cercetări, a unei recuperări a lor pentru domeniul științelor pozitive, chiar dacă una deja prea întârziată. Să zăbovim încă asupra unui fenomen de tragică deformare a facultății imaginației și deci a vieții umane, ajungându-se până la ivirea unei mutații ontologice, pe care mari vizionari creștini, precum Pr Serafim Rose, le-au atribuit culturii nihilismului modern. Este vorba despre mediul de comunicare video, care se pare că induce deformări extrem de grave vieții sufletești a omului postmodern, îndepărtându-l astfel cu o viteză și o distanță teribilă de clipa triumfului științei fenomenelor asincrone, la care încercăm să ne referim noi înșine, când vorbim despre Oltenia profundă. Dar să cercetăm în conținutul ei mesajul proorociei de la Maglavit ca punte intermediară pentru a zăbovi apoi asupra imaginii din afară a Maglavitului istoric care acompaniază Maglavitul ceresc ca umbra psihologică persoana umană în întregul ei.. 

(File dintr-un proiect al lui Ilie Bădescu și Mariei Crăciun, „Oltenia profundă. Noologia spiritului oltean”)

[1] Pr Dumitru Stăniloae, „Ortodoxie și românism”, f. a., 130

[2] Ibidem

[3] Sf. Grigore Palama, traducere de Pr. Stăniloae în „Anuarul Academiei teologice Andreiane”, 1932-33, p. 39-40, apud ibidem, p. 132

[4] Pr. D. Stăniloae, op. cit., p 133

[5] Ibide, p. 133-134

[6] Ibidem, p. 134

[7] Ibidem, 137

[8] Ibidem

[9] Ibidem, 138-139

[10] Ibide, 139

[11] Ibidem, p. 139-140

[12] Ibidem, p. 140 („Dar acestea sunt simple gânduri trecătoare ca fumul, provocate de solidele și netrecătoarele columne ale dogmei ortodoxe, neavând alt scop decât să arate că această dogmă ascunde, chiar în cele mai bizare afirmări ale ei, înțelsuri posibile pe lângă care nici intelectualul de azi nu e în drept să treacă chiar așa de nepăsător”)

[14] Ibide, p. 141

[15] Ibidem

[16] Ibidem, p. 143

[17] Ibidem

[18] Ibidem, p. 145

[19] Ibidem

[20] Ibidem, p.146

[21] Ibide, p. 147-148

[22] Ibidem, p. 148

[23] Ibidem, p. 149

[24] Ibidem, p. 149-150

[25] Dr Ion Popescu-Sibiu în „Curentul” din 23 octombrie 1935, apud ibidem p. 150

[26] Apud, Pr D. Stăniloae, op. cit., p 150

Sursa: activenews.ro

Sfinții Părinți numesc păcatul ceață, zgură, întuneric, boală și vorbesc despre negura și pâcla păcatului, despre iadul păcatului, în sensul că acesta ne îndepărtează de Dumnezeu, de aproapele și chiar și de sinea noastră.

Aceiași Sfinți Părinți vorbesc despre suflet ca despre o fereastră. Prin Botez, această fereastră este luminoasă, curată, transparentă. Însă fiecare faptă rea o întunecă. Prin fiecare fărădelege, păcat și patimă, este ca și cum am înmuia o bidinea groasă într-o căldare cu vopsea neagră și, în funcție de gravitatea păcatului săvârșit, mai tragem o tușă pe fereastra sufletului. Un păcat mai mic sau mai ușor, o bidinea pe cant, unul mai mare sau mai greu, o bidinea pe întreaga ei suprafață.

Și tot din păcat în păcat, din bidinea în bidinea, ajungem să încețoșăm și să întunecăm total sufletul nostru. Din cauza întunericului, a ceții și a pâclei introduse în „văzduhul inimii”, ajungem să trăim într-o grea și adâncă orbire. Pentru că păcatul, mai presus de toate, este orbire sufletească. Din cauza acestei cecități spirituale ajungem să nu mai putem privi spre zările senine ale vieții, spre Dumnezeu, nici pe orizontală, spre aproapele nostru, ba chiar întunericul se instalează în interior, în profunzime, în adâncul sufletului nostru. Suntem ca într-o cameră obscură, în care nu numai că nu mai distingem în afară, ci nu mai observăm nici în interior și, din cauza întunericului, ajungem să ne vătămăm pe noi înșine, lovindu-ne de lucrurile pe care le întâlnim, de care ne ciocnim și în care ne împotmolim pe cale.

Calea de spălare a negreții sufletului, a ceții și pâclei păcatului o constituie pocăința. Prin lacrimile de căință, prin plânsul cel duhovnicesc, omul spală fereastra sufletului și, astfel purificat, ajunge să privească și să deslușească din nou spre cer, spre aproapele și în sine însuși. Aventura explorării lumii interioare este pentru ființa umană experiența cea mai profundă, lupta cea mai importantă, câștigul cel mai înalt și mai de preț.

Credința ortodoxă este o credință a discreției și a bunului simț. Nu intră în sufletului uman și în intimitățile acestuia fără să i se ceară, nu îl bruschează și nu îl rănește. Cu toate acestea, nimic din ceea ce este uman nu îi este străin și necunoscut. Pe toate cele ale omului fizic și lăuntric le cunoaște; caută să le cultive pe cele frumoase și înalte, iar pe cele imperfecte sau păcătoase încearcă să le prefacă și să le înduhovnicească. Iar unul dintre aceste unghere ascunse ale vieții umane, de care depinde de multe ori realizarea de sine, o constituie și viața trupească.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel mai adânc gânditor creștin, spunea că omul se află într-o permanentă alergare spre plăcere și într-o fugă necontenită din calea oricărei forme de durere. Caută să își provoace și să își procure plăceri cât mai numeroase, neștiind că în însăși ființa acestora se ascund colții durerii, efecte ale păcatului. Caută plăcerea cu orice preț și sacrificiu, însă ajunge să constate că în viață nu există plăcere decantată total de durere. Plăcerea cheamă durerea, o strigă și o introduce în însăși adâncul ființei sale. O plăcere mai mică provoacă o durere pe măsură, o plăcere mai mare instalează suferința grea, însă omul caută să evadeze din brațele durerii în plăcere, iar din suferință, în tăgăduirea ei. Și astfel, până la suferințele cele mai mari și grele, în permanentă progresie și direct proporțional cu plăcerile gustate, iar toate, până la moarte.

Același Sfânt Maxim Mărturisitorul consideră că păcatul „formăluiește” mintea, adică îi dă acesteia forma sa. Și, poate în niciun alt păcat și în nicio altă patimă nu se simte acest lucru mai exact decât în patima desfrâului. Trăim într-o lume a senzualității debordante, într-o lume în care plăcerea trupească a fost ridicată la rangul de religie. O lume în care spiritele „emancipate” vorbesc despre o adevărată „revoluție” sau despre o „nouă dezordine sexuală”.

Calea spre vindecare

Oriunde ne mișcăm, pe oriunde umblăm, suntem provocați. Nu există program de televiziune care să nu transmită, sub aparența constatării vinovăției, scene ispititoare; nu putem căuta o știre decentă, fără să vedem alături anunțuri matrimoniale lascive: chiar și discuțiile noastre cele mai inocente poartă de multe ori în ele amprenta senzualului, a plăcerii trupești sau fizice. Toate aceste imagini, toate aceste oferte atacă sufletul omenesc, provocându-l să guste plăcerea. Câtă dreptate avea Sfântul Ioan Casian, marele ascet care a divulgat răutatea păcatelor și a patimilor, să spună că desfrânarea „atacă neamul omenesc din primele momente ale tinereții (pubertatea sau adolescența) și că doar puțini sunt aceia care s-au eliberat deplin de ea, până la moarte”!

Păcatul desfrâului „formatează” mintea celui robit lui, pentru că acesta nu mai vede în ființa „iubită” un subiect, o persoană cu bucuriile și cu suferințele sale, cu împlinirile sau deziluziile sale, ci caută doar un trup pe care să îl consume, să îi procure plăcerile mult visate. Însă, după satisfacerea poftelor sale păcătoase, conștientizează că nu a dobândit adevărata fericire, că sub masca fericirii trăiește deziluzia, că vrând să descopere împlinirea, ajunge să trăiască, de fapt, în subteranele conștiinței și pe marginea prăpastiei.

Un moralist contemporan considera că lumea în care trăim, mult prea permisivă și laxă din punct de vedere moral, oferă omului orgii televizate, păcatele ridicate la rang de normalitate și generalizate. Iar toate acestea îl asaltează pe bietul om, îl provoacă și îl incită. Simpla amintire a lor îl urmărește și caută să îl târască din nou în păcate.

„Formatând” mintea omului, păcatul desfrânării întunecă și pervertește percepția asupra celeilalte persoane. În ea nu mai este descoperit ceea ce este mai înalt și mai frumos, valoarea spirituală a persoanei, ci este văzută și trăită în registrul inferior al vieții, exclusiv trupesc, biologic. Persoana iubită nu mai este experiată în ceea ce ea este și are propriu și specific, ci în ceea ce o încadrează într-un regn, într-o specie ‒ aspectul trupesc. Desfrânatul caută plăcerea clipei efemere, ratându-și astfel bucuria veșniciei, condamnându-se pe sine să trăiască în platitudinea trupului și a plăcerilor sale, mult prea sărace, indiferent cât de des și de intens ar fi ele procurate.

Robul păcatului și, în mod deosebit al desfrâului, trăiește într-o lume iluzorie și ireală, a poftelor și dorințelor, având contacte slabe și rare cu lumea concretă și reală, cu persoana umană. El are iluzia iubirii, și cu atât mai puțin a iubirii adevărate, iar persoana iubită devine, în fond, o proiecție a dorințelor sale, o oglindă în care el se vede în ceea ce are mai josnic și inferior.

Calea cea mai potrivită, pe care o recomandă ascetica ortodoxă, de a lupta împotriva păcatului „formăluirii” minții o constituie curățirea inimii, purificarea ei de orice gând și întinăciune trupească. O constituie descoperirea abisului de taine pe care îl constituie persoana iubită, nu atât din perspectiva vieții ei trupești, oricum limitată în forme și manifestări, ci explorarea adâncului ei interior, profunda ei viață lăuntrică.

O astfel de percepție ridică persoana iubită din aspectul de irațional și animalitate la valoarea ei de univers de taine, ce se așteaptă și se cere descoperit prin iubire jertfelnică. În acest mod, ea se descoperă pe sine în ceea ce are mai frumos și înalt, bogata ei viață duhovnicească, și se transformă dintr-un „ceva”, un obiect de consum, de astâmpărare a poftelor și de procurare a plăcerilor, într-un cineva, o persoană, o ființă de o bogăție și valoare inestimabilă, o susținătoare și colaboratoare în lucrarea de înduhovnicire a trupului, cu toate poftele și dorințele sale, într-un mediu și suport ideal al unei vieți spirituale înalte, în iubire și dăruire.

Sursa: http://doxologia.ro.

1. În ziua a paisprezecea se jertfea mielul de Paști „între sori“ precum este scris [Levitic XXIII, 5 și Ieșirea XII, VI; XXX, 8], arătând dinainte că avea să fie un apus [de soare] pentru El. “ Fiindcă așa s-a prorocit ceasul junghierii Mielului celui adevărat. Ceasul Său ne învață cât era de desăvârșit: în ziua a cincisprezecea fost-a junghiat când cele două stele [cf. Ieșirea XII, VI] erau în faza plină.

12. Catapeteasma ruptă [Matei XXVII, 51 par.] strigă de durere împotriva lăcașului cel sfânt, se tânguie fiindcă are să fie nimicit și pustiit. Arhiereul vremelnic și-a rupt cămașa, preînchipuind preoția pe care venea să o îmbrace adevăratul Arhiereu. Lăcașul cel sfânt și-a sfâșiat vălul său, preînchipuind pe Cel ce lua în slujba Sa altarul lăcașului sfânt.

13. Cutremurându-se [Matei XXVII, 51], pământul arăta nimicirea sălașurilor lor și clătinarea picioarelor lor arăta că pământul avea să-i izgonească aruncându-i în toate cele patru zări și risipindu-i în mânia Sa. Poporul a fost risipit, ca să se adune neamurile [păgâne]. Templul a fost nimicit, iar lăcașul nostru sfânt s-a zidit.

14. Chiar și soarele, luminătorul oamenilor, s-a stins el însuși [Matei XXVII, 45]. A luat și a întins înaintea feței sale acoperământul întunericului, ca să nu vadă rușinea Soarelui dreptății, în a Cărui lumină strălucesc îngerii în înălțime. Zidirea s-a clătinat, cerul s-a plecat, iadul a vărsat și a scuipat morții afară.

15. Și luminătorii I-au slujit în ziua Pătimirii. Erau în faza lor plină, preînchipuind plinătatea ce nu cunoaște micșorare. Soarele era simbolul slavei Lui, luna era simbolul umanității Sale; și amândouă L-au vestit. Dimineața luna, văzând soarele, mergea în întâmpinarea Lui, icoană a turmei Sale ce venea spre El.

16. Și mormântul în care L-au pus a fost nou [Matei XXVII, 60], preînchipuire a neamurilor [păgâne] care au fost botezate, spălate, curățite și înnoite, amestecând în trupurile lor Trupul și Sângele, chipuri ale morții împăratului. Iar a treia zi a înviat și a lăsat mormântul: în noi moartea Sa e viața de veci.

17. Piatra mormântului, pe care a răsturnat-o îngerul de sus [Matei XXVIII, 2], se aseamănă robului care deschide ușa cu teamă în fața stăpânului său. Trei îngeri au fost văzuți la mormânt , vestind că va învia a treia zi. Maria care L-a văzut e icoana Bisericii, care vede de pe-acum semnul venirii Sale celei de-a doua…

…2. Și această zi [de vineri] și amurgul ei sunt mare simbol și prefigurare minunată. E ziua în al cărei amurg a fost osândit Adam: simbol mare! Căci soarele s-a plecat și lumina s-a stins, depărtându-se de Adam, iar el a fost îngropat în întuneric. A rămas în întuneric, după care lumina s-a întors. Ziua care s-a întunecat a început să licărească [din nou] tâlcuind preînchipuirea…

1-5: cele trei ceasuri de întuneric și apoi de lumină de la răstignire fac o zi; comparație cu minunea opririi soarelui de Iosua; 6-11: simbolul celor trei ceasuri prisositoare ale anului; 12: lipsa câte unei jumătăți de zi pe lună; 13-15: explicarea simbolismului acesta al lunii și soarelui; 16: din nou despre minunea opririi soarelui de Iosua; 17-18: calendar solar și lunar; 19: ceasul învierii; 20: rugăciunea lui Efrem

1. Trei zile se numără pentru Hristos ca și pentru Iona [Matei XII, 40]. Iată ziua de vineri, a cărei lumină a apus departe de popor. Cealaltă zi e sâmbăta, simbolul odihnei care a adus odihna morții. Cel care S-a întunecat și a strălucit a făcut apoi o [altă] zi din răstimpul în care a întunecat soarele .

REFREN: Slavă Ție, Domnul nostru, căci cei doi luminători vestesc prefigurările crucii Tale!

2. O timp atât de scurt, dar a cărui putere e mai mare decât anii! Căci în el și-a predat Cel Slăvit duhul Său Tatălui [Ioan XIX, 30]: întuneric s-a făcut în el, lumină s-a făcut în el, cutremur s-a făcut în el, sfâșiere s-a făcut în el: toate acestea s-au făcut în [acest răstimp]. Dintr-o singură zi Iisus a făcut două așa cum Iosua făcuse din două zile una [Iosua Navi X,12-14].

3. Și în acea slăvită prefigurare, pe care Iosua a gătit-o Domnului numelui său, ziua a fost împărțită și unită, a fost una și două în același timp: prin răsărit și apus a fost doar o singură zi, prin măsura somnului două zile, îndoită Și totuși una. Și Vinerea mare a fost o singură zi prin măsura somnului, dar două prin despărțirea făcută de semnul minunat arătat în ea [întunecarea soarelui].

4. Primiți dar, cei ce ascultați, cuvintele mele despre socoteala celor trei zile. Iată ziua de vineri și seara ei cea mare, sâmbăta și seara sa și, afară de aceasta, celălalt răstimp cu apusul și răsăritul luminii, și care s-a făcut o zi. Seara acestei alte zile arată că învierea va fi desăvârșirea zilei de vineri.

5. Să fie pus deoparte răstimpul în care lumina s-a întunecat și iarăși a strălucit. Privește-l deosebi ca pe o zi! în locul ceasurilor [zilei] el a așezat ceasurile de pe urmă ale serii, și așa a fost împlinită vinerea neîncheiată: trei ceasuri de întuneric și trei de lumină, o noapte și o zi dau o nouă zi.

6. O, preînchipuire care vestești simbolic dinainte cele trei ceasuri prisositoare! Tot la patru ani se adună o întreagă zi. Simbol mare! El prefigura cele trei ceasuri în care avea să domnească întunericul la moartea Sa. Domnul luminătorilor a înscris în lumină simbolurile Lui și soarele L-a vestit mai dinainte.

7. Cele trei ceasuri prisositoare nu umpleau nici o lipsă; sunt ceasuri care se revarsă dincolo de măsură. Nu sunt nici o îndreptare, nici o reașezare, ci mai degrabă o tulburare, căci aceste trei ceasuri tulbură anul. Ele au fost așezate numai pentru ca să vestească cele trei ceasuri de întuneric la vremea răstignirii.

8. Sunt învățați care spun că prin aceasta e împlinită lipsa lunii. Dar să ne întrebăm: de ce lipsește lunii jumătate de zi? Și acest lucru e o tulburare a lunilor. Slavă Ție, Lumina noastră! Căci pe Tine Te închipuie luminătorii, soarele și luna cu simbolurile lor.

9. Soarele Te-a vestit mai întâi prin cele trei ceasuri prisositoare. Sunt ceasuri pe care numai mintea le poate socoti în numărul ceasurilor anului. Pentru ochi sunt ascunse: prefigurare a zilei aceleia în care soarele și-a ascuns lumina ca să vestească prin cele văzute tainele Sale.

10. Și ceasurile în care s-a făcut întuneric n-au putut fi deosebite cu ochii. Ele au putut fi cuprinse doar cu mintea, cu ajutorul ceasului de apă. Simbolul se asemăna realității, amândouă fiind ascunse. Cele trei ceasuri ascunse au urmat, au îmbrăcat și au împlinit de cele trei ceasuri ascunse.

11. Pentru că am spus „trei“ și „trei“, să nu înțelegi „șase“. Căci numai trei ceasuri prisositoare sunt în fiecare an, și în anul acela în cele trei ceasuri s-a făcut întuneric. Învață că de aceea au și fost făcute la început. Simbolul trecea și umbla pretutindeni, iar când și-a găsit Stăpânul, a pătimit împreună cu El.

12. O, slăvite Iisuse! Și luna Te vestește pe Tine. Căci în fiecare lună lipsește măsurii sale o jumătate de zi. Și cu cât prisosește măsura deplină a ceasurilor anului, pe atât lipsește măsurii lunilor. Crucea pe care s-a urcat e jugul carului său, la care a înhămat soarele și luna.

13. Căci luminătorii slujesc Stăpânului tuturor luminătorilor; soarele și luna, închinate odinioară [de oameni] , sunt acum roabe Fiului Celui singur vrednic de închinare. Soarele prin cele trei ceasuri, iar luna prin cele șase. Îl poartă înjugate de către cele două simboluri. În soare și în lună Iisus și-a închipuit simbolurile Sale, ca prin ele să vestească taina venirii Sale.

14. Dar de ce s-a întâmplat această prisosire în măsura soarelui, și de ce măsura lunii a fost nedesăvârșită și micșorată? Soarele care-și revarsă și dăruie plinătatea lui e simbolul darului Dumnezeirii Sale. Luna e simbolul trupului Său; îmbrăcându-se în el, Cel desăvârșit a desăvârșit măsura ei nedesăvârșită.

15. Soarele a vestit cele trei ceasuri, ceasuri de lumină asemenea Domnului său, iar luna a vestit cele trei ceasuri de întuneric asemenea lui Adam. Cu cele trei ceasuri care erau simbolul bunătății [dumnezeiești] , iată [împreună] nouă ceasuri vestesc cele două: vremea Fiului, Care la ceasul al nouălea și-a dat cu glas tare duhul Său Tatălui [Matei XXVII,45-50; Ioan XIX, 30].

16. Prin Iosua, fiul lui Nun, ziua s-a făcut îndoită și a fost mai lungă decât toate zilele, ca simbol al poporului pe care l-a înălțat mai presus decât toate neamurile. Prin Domnul nostru Iisus o zi s-a făcut mai mică decât toate zilele ca simbol al poporului care a fost disprețuit de toți. Acolo soarele s-a întărit, după cum s-a întărit și poporul, aici poporul s-a întunecat asemenea soarelui.

17. Întărește-mă, Doamne, să scriu și într-alt chip despre cele ale lunii! 11 zile lipsesc anului ei din cele 356 de zile care fac numărul deplin al anului soarelui. Ceea ce am grăit și grăiesc să fie Ție, Doamne, spre laudă, iar mie spre ispășire, prin milostivirea Ta!

18. Moise a unit și a amestecat calendarul anului cu socoteala lunii. El a rânduit, a alcătuit și așezat calendarul anului. Anul lui Noe avea două calendare, după cei doi luminători. Iscusitul cărturar [Moise] a făcut din ele unul singur. Doamne, fă ca să fiu pentru Tine un cărturar al tainelor Tale, ca Tu să tâlcuiești prin robul Tău asemănările Tale!...

4-6: soarele și luna la moartea Domnului; 7-10: cele patru puncte cardinale cinstesc fiecare cu ale sale pe Domnul; 11: lor li se adaugă înălțimea și adâncul; 12: numerele 6 și 100 și simbolismul lor.

…s-a făcut primăvară în iad. Fața morților a strălucit, oasele lor uscate s-au veselit, frumusețea lor stinsă a strălucit.

4. În întuneric te-a împodobit soarele cu frumoasă cunună. Intrând întru sine a împletit-o și în trei ore a sfârșit-o, ca să încununeze cele trei zile ale morții Tale. El vestea prin aceasta că lupta cu moartea, ca prin cruce să biruie fiecare asupra morții. A luat asupra Sa [crucea] și a biruit prin ea asupra ei, ca Goliat care a pierit ucis de propria lui sabie [1 Regi 17, 51].

5. Soarele vestea despre El că e nevăzut și văzut, că trupul Său s-a îmbrăcat în pătimire, dar Firea Sa a rămas nepătimitoare. Prin taina trupului Său a pătimit iar prin taina puterii Lui a strălucit. O, soare văzut, care jelea pe Cel nevăzut! O, luminător ce s-a întunecat din pricina Luminii! Dar a fost mângâiat și s-a înălțat și ne-a mângâiat, căci din mormântul Său El S-a sculat pentru Biserica Sa.

6. Soarele s-a ascuns în înălțime, luna în adânc, și din toate părțile drepții fugeau, căutau și găseau scăpare. îngerilor le-a vestit soarele, iar celor îngropați luna că cei ticăloși L-au omorât cu viclenie pe Domnul lor. Soarele a strălucit ca îngerii ce au fost trimiși, luna a urcat împreună cu morții cei înviați, iar în mijloc răstignitorii se înăbușeau.

7. Fie ca răsăritul să-i aducă cu dreapta sa cunună. Din simbolurile și prefigurările arcei să i-o împletească! De pe muntele Kardu [Ararat] și-a cules el florile, din ținutul lui Noe și Sem și al celui ce este cap lumii [Adam], al lui Avraam, slăvitul, al binecuvântaților magi și al stelei, și al raiului, slăvitul său vecin.

8. Apusul să-i aducă două cununi strălucite, a căror mireasmă se revarsă în toate părțile. Apusul în care au apus stelele gemene, cei doi Apostoli, care strălucesc din mormintele lor pururea raze neînserate. Căci Simon a întrecut soarele, iar Apostolul [Pavel] a covârșit luna.

9. Ținutul din miazăzi să-i aducă cunună din Faran [Sinai, Deuteronom XXXII, 2]! El a încolțit și înflorit flori evreiești și legea cea înfricoșătoare, pe care nimeni n-a împlinit-o vreodată. Aceasta e cununa Domnului nostru care a împlinit-o până la capăt. îmbătrânind, ea a tăcut și s-a odihnit. Doar ca mărturie mai este citită, și ca o bătrână istovită se odihnește.

10. Din pricina asprimii sale ținutul din miazănoapte nu cunoaște flori, ci doar zăpadă și gheață și vijelii năprasnice. Păgânătatea elină o închipuie vântul de miază noapte. Dar iată că și el aduce prin flori noi cunună Soarelui milostivirii care l-a făcut roditor. Iată că încolțesc și în el osemintele mucenicilor și florile strălucitoare ale fecioarelor.

11. Înaltul și adâncul Te încununează pe Tine, Doamne. Iată cele șase zări îți aduc cununile lor, fiindcă în ziua a șasea ți-au împletit cunună de spini. Pe Tine să Te încununeze și prin Tine pe Părintele Tău! Trupul lui Adam care a biruit prin Tine, mare a fost rușinea lui când a fost biruit, dar cu cununi de biruință ai acoperit înfrângerea lui.

12. Din toate zările mulțumită fie adusă Celui ce S-a născut în mileniul al șaselea. Numărul „șase“ e desăvârșit, fără lipsă. Iar numărul „o sută“ e o cunună în mâna dreaptă . Ca niște cununi aduce dreapta noastră imne. Prin simbolul lor să ne izbăvești de partea stângă și prin preînchipuirea lor călăuzește-ne de-a dreapta, în care stă împletit [cunună] numărul „o sută“!

Prezentare Un graunte de iubire. Despre o viata traita cu sens:

De atât avem nevoie pentru a trăi cu mai multă credință și a face bine celor de lângă noi.

Într-o lume care pare să uite cât de prețioasă este viața, această carte este un mesager al speranței: împreună, putem să transformăm un grăunte de iubire într-un munte de fapte bune. 
Un ghid al iubirii puse în faptă, Un grăunte de iubire este o mărturie vie despre ce înseamnă să fii creștin cu adevărat, o colecție de pilde și povești din viața Părintelui Dan Damaschin, cel care, prin eforturile sale continue, ocrotește peste 10.000 de copii sărmani. 
Citește-o și lasă-te inspirat de puterea credinței în propriul tău drum spre o viață cu sens.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Sanatatea cognitiva. Noul protocol pentru imbunatatirea functiilor creierului si inversarea bolii Alzheimer:

Rezumat Sanatatea cognitiva - Dr. Heather Sandison, Kate Hanley

Prezentare Pilde pentru suflet:

„Mi-am dorit să așez în paginile acestei cărți o candelă care să vă lumineze, fie că sunteți în momente de bucurie, fie că treceți prin necazuri, și să vă arate la fiecare pas chipul iubitor al Mântuitorului și al Preasfintei Sale Maici.” - Părintele Pimen

În întunericul încercărilor, cuvintele blânde ale Părintelui Pimen devin lumină. Și pașii tăi găsesc din nou calea.
Când inima ta caută sens, pace și nădejde, pildele pline de har ale Părintelui Pimen îți sunt călăuză neobosită. El scrie cu modestia celui care înțelege zbuciumul lumii noastre, scrie din rugăciune, din iubire pentru om. Iar urmându-i cuvintele, înveți să te desprinzi de zgomotul lumii și să-ți ridici în inimă un Athos interior – un loc tainic de rugăciune, de liniște și de întâlnire cu Dumnezeu.
O spovedanie a unei inimi care îl urmează fără rezerve pe Hristos, această carte adună pilde despre Maica Domnului, mărturii ale credinței simple, dar neclintite, și cuvinte duhovnicești care îți strecoară în suflet dorul de cer și îți dau puterea să mergi mai departe pe drumul Mântuirii.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Tu nu ma intelegi. De la conflict la intelegere intre parinti si adolescenti:

Cum să deschizi ușa înțelegerii atunci când copilul ți-o închide în nas. Dr. Cristian Andrei îți arată cum să faci ca adolescentul să te primească în lumea lui, iar el să se simtă înțeles în lumea ta.

De câte ori nu ți-ai spus „de ce se îndepărtează de mine copilul acesta?” și de câte ori n-ai auzit „tu nu mă înțelegi!” când conversațiile cu adolescentul tău se termină într-o ușă închisă?
Dr. Cristian Andrei îți arată cum să spargi zidurile, abordând adolescența din ambele perspective și transformând conflictele în momente de conectare reală. Fiecare capitol prezintă o situație comună în familiile cu preadolescenți și adolescenți, oferind părinților soluții pentru abordarea acestora și copilului o înțelegere mai bună a reacțiilor părinților.
Tu nu mă înțelegi te ajută să înțelegi ce se ascunde dincolo de zidurile pe care le ridică și aduce apropiere acolo unde aceasta părea imposibilă.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Credinta ortodoxa si viata in Hristos:

“Această sfântă carte e plină de mare înţelepciune. Ea este o tainică vistierie de înţelegere ascunsă a înţelepciunii lui Dumnezeu. Nu oriunde, nu oricine o poate pricepe. Totuşi, pe măsura fiecăruia dintre cei ce caută să o înţeleagă, conţine toate cele potrivite: pentru cei înţelepţi învăţături înţelepte, pentru cei simpli, învăţături simple. De aceea, voi, cei simpli, trebuie s-o citiţi nu în ordinea în care sunt aşezate în ea cărţile Sfinţilor Părinţi, una după alta. Acolo, această ordine este o ordine teologică, dar cineva care vrea să înveţe rugăciunea lăuntrică, din Filocalie, trebuie să citească în ordinea următoare: ...”*.

Prezentare Introducere tematica in filosofia ortodoxa a existentei, cunoasterii si stiintei:

Motto:   „Trebuie să fii infidel eului în drumul către sine” - Constantin Noica