Adresăm aceste rânduri tuturor părinților tineri, mamelor în mod special, ca o îmbărbătare cu privire la misiunea care începe să se simtă a fi tot mai dificilă, aceea de a crește copii bine educați și sănătoși mintal și emoțional, pregătiți pentru viață și societate, dar mai ales ca fii ai lui Dumnezeu.

Dinamica societății este amețitoare și aduce schimbări dramatice pe termen scurt. Nici inteligența, nici deschiderea minții la nou, nici confortul fiananciar, nici sănătatea trupească nu sunt suficiente pentru a putea face față tuturor celor tot mai cu putere impuse de tăvălugul globalizării și secularizării. Singura armă în lupta cu nebunia generalizată este îmbisericirea, prin care înțelegem o viață trăită din pruncie în biserică, în ritmul Bisericii, cu asumare și credință.

"Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei. Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, oare el îi va da şarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?" (Matei 6, 22-33)

Înainte de Revoluția din 1989, libertatea religioasă era îngrădită, numărul credincioșilor practicanți era mai mic, iar grupul cel mai numeros la slujbe era format îndeosebi din vârstinici din mediul rural. Și totuși, deși ateismul era agresiv propagat, deși în școală nu se studia Religie, valorile morale din ansamblul societății erau mult mai de la sine înțeles: respectul, politețea, importanța studiilor, a disciplinei, siguranța în locurile publice, sănătatea relațiilor de familie... Desigur, multe dintre acestea erau și rezultatul unor constrângeri care astăzi ar fi catalogate drept încălcări ale drepturilor omului, altele ascundeau dureri sufletești și traume psihice. Nu idealizăm nicio epocă, nu suntem nostalgici, dar oricine ar putea admite că rușinea nu era o floare atât de rară, că lucrurile și mai ales oamenii, nu erau atunci de unică folosință, că rata divorțurilor era mai scăzută, că familiile erau mai numeroase, fiindcă oamenii aveau o reziliență mult mai mare la greutăți, la efort, la frustrare.

Societatea contemporană a ajuns fără de veste să creeze dependență de confort, de răsfăț, să nască oameni egocentrici, fără scrupule, fără repere, fără educație solidă, fără de Dumnezeu. Deprofesionalizarea generalizată, determinată de superficialitatea studiilor, de inflația de diplome fără fond, afectează grav bunul mers al diviziunii sociale. Părinții din ziua de astăzi, indiferent de pregătirea lor profesională, trebuie să fie pentru copiii lor în egală măsură educatori, medici, psihologi, nutriționiști, companioni de joacă, șoferi, prieteni... Ne abținem de la generalizări absurde, dar nu putem să nu observăm și să nu subliniem că dacă în alte vremuri frecventarea școlii asigura bagajul de cunoștințe necesar chiar și pentru performanță fără a împovăra părinții cu ajutorul la teme și cu meditații care debutează acum de la clasele primare, în zilele noastre școala produce analfabetism funcțional, relativizează disciplina, transformă incluziunea în discriminare pozitivă, iar pe de altă parte încurajează o competitivitate neconstructivă, pune presiune inadecvat de mare și debalansată pe elevi, care ajung să trăiască dese momente de anxietate, de stimă de sine scăzută și de pierdere a oricărui entuziasm pentru studiu individual și progres.

Pe de altă parte, viața și tiparele comportamentale ale copiilor noștri sunt bulversate și de accesul facil și necontrolat la internet, care este o hidră cu multe capete grotești, o imensă poartă spre evadarea în irealitate, în plăceri vinovate și în dependențe.

Contribuie din plin la îmbolnăvirea copiilor noștri și supra oferta din toate felurile de magazine, de la alimente nesănătoase cu duiumul, la gadgeturi și accesorii colorate și atrăgătoare, la lumini și zgomot, la nevoia de adrenalină și zbucium, care sabotează grav o structură solidă de gândire, de analiză și de decizie.

Adăugăm presiunea anturajului, a comparației cu ceilalți, fie că este vorba despre bunurile materiale, fie că este vorba despre călătorii, practicarea de sporturi sau petrecerea timpului liber, la care absolut oricine se crede îndrituit, indiferent dacă muncește sau nu, dacă performează sau nu, dacă respectă reguli de bun simț sau nu, dacă merită sau nu, la urma urmei.. Meritocrația este cu totul sugrumată de sistemul care sprjină consumerismul fără discernământ.

Ce mai pot face părinții când vin la propriu și la figurat note de plată ale acestor alegeri și tipare nesănătoase? Abia atunci, când de multe ori e prea târziu, conștientizează că s-a distrus o viață, un suflet, că s-a ajuns la dependență, la boală, la depresie, la disperare și nefericire. Abia atunci realizează că au căzut în plasa, în capcana unor diabolice încrengături, măiastru împletite să cuprindă și să sufoce însuși darul divin al vieții.

Dragi părinți, fiți vigilenți de dinainte de a se naște pruncii voștri! Rugați-vă dinainte de a-i primi în viața voastră, spovediți-vă și împărtășiți-vă regulat, participați la Sfânta Liturghie cât mai des, citiți Scriptura și Sfinții Părinți! Iar când darul de prunci vă este trimis de Domnul spre binecuvântare, înmulțiți încă și mai mult rugăciunea și pregătirea sufletească, incluzându-i și pe ei de mici. Nu este de ajuns ca pruncii sa fie botezați pentru a fi protejați de rele. Singurul scut de apărare este Sfânta Împărtășanie ca rod al mărturisirii credinței întregii familii, sunt Sfintele Taine: Sfânta Liturghie, Spovedania, Sfântul Maslu.

Nu așteptați ca mai întâi copiii să guste din toate ale vieții și mai apoi, eventual cu de la sine putere, să aleagă calea mântuitoare a credinței și a bisericii, fiindcă în multe cazuri va fi prea târziu. Desigur, Dumnezeu primește cu iubire și iartă oricui se pocăiește, dar rănile din trup și din suflet nu se mai șterg cu adevărat niciodată, iar de urmările lor vom da socoteală până la Judecata de Apoi.

Părinți, nu vă lăsați păcăliți de mirajul cool al ședințelor de yoga și de mindfulness incluse în programele școlare și extra-școlare, nu amestecați lucrurile, nu luați cele sfinte în derizoriu. Un copil care nu primește împărtășania de când este bebeluș, o va respinge cu siguranță mai târziu. Un copil adus la slujbe, chiar dacă se plictisește când este mic, se îmbibă de puterea sfințitoare a harului divin, a rugăciunii comune, exersează răbdarea și liniștirea pe care muzica bisericească o exercită asupra minții și sufletului. La biserică pot interacționa cu alți copii asemenea lor, pot observa cutumele firești de ținută și de comportament, iar încetul cu încetul deprind dulceața rugăciunii și ajung să respingă ei înșiși, asumat, tiparele răului în societate.

Rugați-vă împreună cu copiii voștri seară de seară de când sunt încă mici, învățați-i să se închine la fiecare masă, la școală când încep a-și mânca pachețelul de acasă, chiar și la restaurant, dar faceți și voi asta deodată cu ei, ca un exemplu de mărturisire a credinței. Închinati-vă cu toții la trecerea pe lângă biserici și mănăstiri, rugați-vă și acasă în fața sfintelor icoane, învațați-i să înceapă orice lucru cu rugăciune către Dumnezeu, către Maica Domnului, către sfântul ocrotitor și către îngerul primit la botez.

Călătoriți împreună în pelerinaje, la locuri sfinte, citiți-le și cumpărați-le cărți cu învățături de credință pe înțelesul lor. Implicați-i în tradițiile bisericii, cultivați învățarea de colinde, de pricesne, luați-i cu voi la parastasele de obște, lăsați-i să se ocupe și ei de aprinderea lumânărilor, de împărțirea prinoaselor, de mici fapte de milostenie și generozitate.

"Nu este om fără de supărare, fără de încercare, fără de necaz, dar de fiecare dată ajutorul trebuie căutat mai întâi la Dumnezeu, în rugăciune și biserică. Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului, şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă, deci, unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului". ( Ap. Iacov, 5)

Dragi părinți, nu sunteți nici retrograzi, nici anacronici, alegând biserica ca parte a vieții voastre de familie de fiecare zi, nu sunteți inconștienți mergând împotriva curentului, a tăvălugului. Se cere jertfă, da, se cere anduranță, se cere împotrivire, curaj, eroism, dar să nu uităm că: "Cei ce seamăna cu lacrimi, cu bucurie vor secera!" (Ps. 125)

Avem promisiunea Mântuitorului Iisus Hristos că va fi cu noi neîncetat  („Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” ( Matei 28, 19), că nu trebuie să ne temem, chiar dacă suntem minoritari - ”Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția. Vindeți averile voastre și dați milostenie; faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuținată în ceruri, unde furul nu se apropie, nici molia nu o strică. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”, că putem birui necazurile și răul cu binele - „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).

În încheiere, aducem mijlocitor către inimile tuturor părinților responsabili și iubitori pe Sfântul Porfirie Kavsokalivitul și ale sfinției sale cuvinte pline de putere și de har:

„Vin la mine sute de părinţi care, plângând cu la­crimi în ochi, mă roagă să le ajut copiii, fiindcă se dro­ghează, sau au prieteni răi, sau îi înjură, le cer bani, ca să joace cărţi prin cluburi sau alte jocuri de noroc, iar când aceştia nu au bani să le dea, îi ameninţă şi chiar îi bat! Aşa ajung unii părinţi să-şi blesteme şi ceasul şi clipa în care i-au adus pe lume! Am văzut părinţi plân­gând cu lacrimi amare, pentru halul în care au ajuns co­piii lor, spunând că era mai bine de mii de ori dacă nu îi aveau! Fiindcă atunci ar fi avut un singur necaz şi-o singură supărare, din pricină că n-ar fi avut copii, pe cînd aşa, au mii de necazuri şi supărări, din pricina cumplitelor probleme pe care le fac în fiecare zi, de le este ruşine să se arate în lume. De aceea, mă roagă să îi ajut cu rugăciunile mele, pentru izbăvirea copiilor lor. Insă când îi întreb ce-au făcut ei sau ce fac în acel mo­ment pentru izbăvirea acelor făpturi nefericite, îmi răspund aproape toţi că nu pot face nimic, din pricină că le-au scăpat de sub control, de îndată ce au ajuns la vârsta adolescenţei!

Iar eu le spun: „Era firesc să se întâmple aşa. De vreme ce nu aţi folosit deloc anii copilăriei, aşteptând să vină adolescenţa ca să vă ocupaţi de copiii voştri, era firesc să culegeţi aceste roade, ba încă şi mai rele. Co­pilul este ca o plămadă. Cu cât este mai moale plămada, cu atît mai uşor se plăsmuieşte. La fel stau lucrurile şi cu copiii. Cu cât este copilul mai mic, cu atît se mode­lează, se formează, se educă şi se desăvârşeşte mai lesne. Acum, că v-aţi amintit şi voi că aveţi copii, sau mai degrabă ei v-au amintit acest lucru prin greşelile lor, cu pretenţiile şi cu căderile lor şi, în general, prin toată purtarea lor necuviincioasă, acum este prea târziu. Căci şi-au luat zborul precum o pasăre. Şi, odată ce pasărea şi-a luat zborul, anevoie se lasă prinsă, ca să nu spun că nu mai poate fi prinsă deloc!

Educarea unui copil este alfa şi omega tuturor îndatoririlor pe care le au părinţii faţă de această exis­tenţă umană pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o aduc pe lume! Se poate socoti cu îndreptăţire că acei părinţi care au eşuat în ce priveşte educaţia propriilor copii, au eşuat în TOATE! În TOATE, mă auziţi? Fiindcă, dacă presupunem că există părinţi care şi-au închinat toată viaţa extinderii proprietăţilor lor industriale şi înmulţirii banilor, ajungând mari magnaţi, însă nefăcând nimic pen­tru o chibzuită educare a propriilor copii, vă spun că, nu numai că nu le-au oferit nimic acelora, dar chiar s-au luptat şi s-au ostenit să creeze oameni trândavi, leneşi şi călcători de lege! Da! Vă încredinţez de adevărul spu­selor mele. Au plămădit nişte călcători de lege!

Şi ştiţi de ce? Din pricină că banul, cînd se află în mâinile unor oameni corupţi, le face rău şi celor ce au acei bani, dar şi altora pe care îi trag după ei. Fiindcă cei dintâi îi cumpără pe ceilalţi şi îi folosesc ca pe nişte fiinţe fără voinţă, când, unde şi pentru ce vor. În orice caz, nu pentru ceva bun! Nu ştiţi oare că se zice că: „Banul corupe conşti­inţe"? Cuvânt mai potrivit despre înrâurirea pe care o au banii asupra conştiinţei omului şi mai ales în ce priveşte cumpărarea conştiinţelor oamenilor, de la începutul lu­mii, eu unul n-am auzit. Şi nu trebuie să mergem prea departe pentru a găsi pilde. Oare Iuda nu L-a vândut pe Iisus pentru bani? Pentru treizeci de arginţi? Asta oare nu ne este de ajuns? Nu vă este de ajuns pentru a vă în­credinţa de puterea distrugătoare a banului, folosit de oamenii fără Dumnezeu? Şi, prin urmare, cei ce nu se îngrijesc de creşterea întru Dumnezeu a copiilor lor, ce credeţi că plăsmuiesc? Plăsmuiesc Iude! Fiindcă îşi adună comori aici pe pământ, nepăsându-le de Împărăţia Cerurilor.

De altminteri, de cele adunate aici, nici măcar ei nu apucă să se bucure, dar nici copiii lor, prost crescuţi, nu pot să le păstreze. Şi ştiţi de ce? Fiindcă, pe de o parte, părinţii au fost atinşi de acea boală cumplită, care este iubirea de arginţi. Şi vor muri în îmbrăţişarea aces­teia! Toate celelalte bunuri, lăsate de Dumnezeu oame­nilor, îi lasă indiferenţi. Prin urmare, vor muri fără a se putea bucura de ele! Iar copiii lor, din pricina decăderii, nu le pot păstra! Fiindcă a păstra bunurile este mai ane­voie decât a le dobîndi!".

„Prin urmare, dacă nu există o educaţie corectă, nu există nimic. Iar educaţia corectă nu se face cum vrem noi şi, mai ales, nu se face când vrem noi! Aceste două elemente trebuie să aibă un punct comun de por­nire şi, în mod obligatoriu, trebuie să coexiste. Iar punc­tul de pornire coincide întru totul cu momentul conce­perii copilului. Se continuă pe toată perioada sarcinii şi tot creşte, din ziua naşterii până la deplina maturitate a copilului. De aceea, cele ce vă spun sunt de mare însemnă­tate, aşa că vreau să fiţi cu mare băgare de seamă! Grija părinţilor pentru copil, începe chiar din clipa în care co­pilul se află în pântecele maicii sale! Da! Chiar de atunci! Mă veţi întreba: Ce putem face noi pentru fătul şi, în general, pentru un copil aflat abia în pântecele maicii sale? Vă răspund: Voi singuri nu puteţi face nimic! Însă Acela ce a îngăduit conceperea acelui copil, poate TOTUL! Într-adevăr, există oare mai mare minune, decît minunea conceperii unui copil? Cu siguranţă, nu! De aceea, noi ne vom adresa Aceluia şi Lui îi vom cere prin rugăciuni fierbinţi, să se îngrijească de desăvârşirea trupească şi sufletească a copilului conceput, chiar din perioada în care se află în pântecele maicii sale. Iar Acela, prin Dumnezeiescul Har al Sfântului Duh, se va îngriji de amîndouă.

Însă rugăciunile noastre nu se opresc aici. Ba dimpotrivă! După naşterea prun­cului, pe măsură ce creşte, noi trebuie să ne înteţim ru­găciunile. Astfel dovedim că încredinţăm lui Dumnezeu în­suşi buna educare a copilului nostru. Iar când copilul se află sub directă şi neîntreruptă supraveghere şi îngrijire, fiind apărat de Dumnezeu, atunci putem fi încredinţaţi că niciodată n-o va apuca pe un drum greşit". - (Părintele Porfirie. Străvăzatorul, înaintevăzătorul, tămăduitorul - Bunavestire 2002)

 

Moaștele Sf. Dometie de la Râmeț au fost deshumate 

Moaștele Sfântului Dometie cel Milostiv de la Râmeț au fost deshumate în cadrul unei slujbe speciale oficiate de Mitropolitul Laurențiu al Ardealului și Arhiepiscopul Irineu al Alba Iuliei. La eveniment au participat membrii Comisiei de deshumare, stavrofora Apolinaria Barb, stareța așezământului monahal, alături de monahiile mănăstirii și numeroși clerici. Mitropolitul Laurențiu a evidențiat importanța evenimentului, subliniind atât dimensiunea duhovnicească, cât și continuitatea unei lucrări asumate de Biserică în contextul Centenarului Patriarhiei Române. În mod deosebit, a remarcat emoția prilejuită de canonizarea unor sfinți contemporani, ale căror vieți și misiune au fost cunoscute direct de cei prezenți. Referindu-se la Cuviosul Dometie, l-a descris ca pe un model de dăruire și demnitate, trăind cu smerenie și milostenie în ciuda dificultăților vieții. „Ne amintim cu drag de Cuviosul Dometie, știind că a fost o persoană plină de vitalitate, deși avea greutatea vieții, iar neputințele le purta cu atâta demnitate și atâta dăruire; de aceea a și primit acest apelativ, această numire, de «Dometie cel Milostiv»”, a adăugat Mitropolitul Laurențiu. Înaltpreasfințitul Părinte Irineu a subliniat, de asemenea, viața plină de jertfelnicie și devotament a Sfântului Cuvios Dometie cel Milostiv, care a trăit în totală dăruire față de Dumnezeu. „Călătoria pe pământ a Sfântului Cuvios Dometie a fost o dăruire jertfelnică și entuziastă Mirelui ceresc, iar persoana lui harismatică a fost un sfeșnic luminos care umbla pe cale, risipind întunericul răului din jurul său”. „Acum, în calitate de prieten al lui Dumnezeu și cetățean al Raiului, Sfântul Dometie de la Râmeț mijlocește pentru noi și ne ajută imens cu rugăciunile sale și cu cinstitele sale moaște, izvorâtoare de multe binefaceri”, a adăugat ierarhul. Stareța Apolinaria Barb a evidențiat personalitatea Sfântului Cuvios Dometie, subliniind virtuțile sale, precum bunătatea, smerenia și devotamentul față de aproapele. L-a descris ca pe un duhovnic înzestrat cu daruri de la Dumnezeu, care, deși avea o pregătire teologică solidă, reușea să se apropie cu simplitate de toți cei care îl căutau. „În preajma sfinției sale simțeam puterea lucrătoare a harului. Avea bunătate, blândețe, milă, dăruire de sine, sinceritate și simplitate în cuvânt, în faptă și în îmbrăcăminte. Se jertfea pentru aproapele în așa măsură încât nu punea preț pe persoana sfinției sale. Deși avea pregătire teologică și capacitate intelectuală, se cobora la nivelul fiecăruia”. 

Au fost lansate primele patru volume din opera completă a Sf. Ilarion Felea

Primele patru volume ale colecţiei de cărţi intitulată „Ilarion V. Felea – Opere complete” au fost lansate la Arad. Evenimentul a avut loc în Sala „Vasile Goldiș” a Consiliului Județean Arad, în prezența Arhiepiscopului Timotei al Aradului și a altor invitați din țară. Protosinghelul Nicolae M. Tang, unul dintre redactorii colecţiei, a făcut prezentarea generală a motivaţiilor şi a metodologiei pe care se întemeiază acest demers editorial. Primul volum a fost prezentat de preotul Ştefan Buchiu, profesor emerit la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti şi vicar eparhial onorific al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Părintele a descris lucrarea de doctorat a Sfântului Ilarion Felea intitulată „Pocăința. Studiu de documentare teologică și psihologică” şi susţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti în anul 1939. Preotul Nicuşor Beldiman, profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi consilier patriarhal în cadrul Sectorului Teologic-Educațional al Administrației Patriarhale, a prezentat cel de-al doilea volum, cu titlul „Duhul Adevărului”. Conf. Adrian Lemeni, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, a prezentat publicului al treilea volum al colecţiei, intitulat „Religia culturii”. Al patrulea volum, „Religia iubirii”, o altă lucrare apologetică, a fost prezentat de pr. conf. Caius Cuţaru de la Facultatea de Teologie din Arad. Pr. prof. Cristinel Ioja, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad, este iniţiatorul şi coordonatorul colecției, care apare sub egida Editurii Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad.

Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și Societatea Femeilor Ortodoxe „Maria de Mangop” organizează miercuri, 26 martie, Forumul „Afirmă-ți eternitatea prin maternitate! Vocație și misiune pentru mama creștină”. Evenimentul, organizat la inițiativa Înaltpreasfintitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, va marca Ziua Mondială a Sindromului Down și Ziua Mamei Creștine (Buna Vestire). Programul cuprinde o serie de 12 expuneri de tip galerie open-space, susținute de tot atâtea personalități feminine din domeniul cultural, educațional, artistic, administrativ și social din eparhie – mame creștine care împlinesc, prin vocația personală și prin profesie, o formă de apostolat. Forumul este organizat prin implicarea Sectoarelor Cultural, respectiv Media și Comunicare ale eparhiei și în colaborare cu Inspectoratul Școlar Județean Suceava. Înscrierile se fac pe email, la adresa ceredeev.daniela@isj.sv.edu.ro, iar forumul se va desfășura, începând de la ora 17.00, în Sala „Mitropolitul Vladimir de Repta” a Campusului Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Mitropolitul Dosoftei” din Suceava.Buna Vestire este considerată Ziua Mamei Creștine, deoarece o mare lecție pe care ne-o oferă Maica Domnului este asumarea jertfei maternității.

 

După ce au ajutat la reamenajarea secției principale de Oncopediatrie de la Institutul Clinic Fundeni, Arhid. Mihail Bucă și familia contribuie, împreună cu Fundația Turnu Ajutor și Speranță, la amenajarea unui ambulatoriu pentru copiii care au nevoie de tratament de zi cu citostatice – fără internare. În timpul pandemiei, Arhid. Mihail Bucă și Valentina Toma, directoarea fundației menționate, și-au propus să ajute la mutarea celor 18 containere modulare din care este formată secția, apoi și-au dat seama că acestea au nevoie și de amenajare. „Ploua foarte rău în ele și atunci am luat decizia de a face un acoperiș nou, de a reface toată partea de instalație electrică și sanitară și de a schimba partea de covor din PVC și de tapet”, a relatat Valentina Toma pentru Radio România Cultural.

Mulți dintre micii pacienți sunt imuno-deficienți, iar amenajarea noii secții îi ajută să nu mai intre în contact cu eventualele infecții intra-spitalicești. De asemenea, îi ferește de contactul cu cazurile mai grave de pe secția principală. Arhid. Mihail Bucă, Protopsaltul Catedralei Patriarhale, a amintit de experiența familiei după ce fetița lor cea mică, Irene-Ecaterina, a făcut leucemie și s-a tratat în aceeași instituție medicală. În acest scop, familia a strâns fonduri, în eventualitatea nevoii de transplant. După ce Irene-Ecaterina a ieșit din zona de risc, familia a decis să doneze din fondurile strânse atât spitalului, cât și noii biserici care se construiește în incinta acestuia. „Nu suntem lipsiți de riscuri nici acum, dar am decis că vindecarea vine de la Dumnezeu. Și, din banii aceia, Dumnezeu știe, s-au adus îmbunătățiri pentru Fundeni, s-au făcut două meciuri de fotbal, s-au adus un aparat de genetică, alte aparate și ultima lucrare, unde a venit Fundația Turnul, și mulțumesc acestei fundații minunate, acestei Mănăstiri Turnu, și Valentinei și Georgianei, două suflete calde și săritoare. Ne-au ajutat să mutăm spitalul de zi, pentru că spitalul de zi trebuia să se mute în alt amplasament”, a adăugat Protopsaltul Catedralei Patriarhale. Costurile amenajării noului ambulatoriu oncopediatric au ajuns în prezent la aproximativ 50.000-60.000 de euro, a transmis Valentina Toma. Mai este nevoie de mobilier pentru amenajarea Recepției și a saloanelor noului ambulatoriu modular.

Într-un interviu acordat pentru Ziarul Lumina, Mihaela Brebu, medic dietetician la Spitalul „Providenţa” al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, îi îndeamnă pe cei care postesc la cumpătare și echilibru. „Postul nu înseamnă să mâncăm excesiv din ceea ce este permis, ci să oferim organismului mese echilibrate, în porții moderate, cu pauze suficiente între ele”, a transmis Mihaela Brebu. Potrivit declarațiilor medicului, postul ajută la detoxifierea organismului prin reglarea metabolismuui și prin reducerea colesterolul rău (LDL) și a glicemiei. Dr. Mihaela Brebu a afirmat că există anumiți oameni care, în perioada postului, au nevoie de supravegherea unui specialist: „Mă refer la cei cu boli cronice (diabet sever, boli renale, afecțiuni hepatice), care au tulburări alimentare sau un sistem imunitar compromis”. „În cazul copiilor și adolescenților în plină dezvoltare, dar și al femeilor însărcinate sau care alăptează, aportul de proteină vegetală trebuie să fie unul suficient pentru a susține nevoile corpului”. Conform sfaturilor dr. Mihaela Brebu, este important să alegem alimente sănătoase: legumele proaspete, leguminoasele (fasole, linte, mazăre, năut), ciupercile, cerealele integrale (hrișcă, quinoa, amarant, orez integral, ovăz etc.) și sursele de grăsimi sănătoase precum avocado, măsline, ulei de măsline, oleaginoase (semințe și nuci de tot felul). La acestea se mai adaugă și condimentele care sprijină digestia (cimbru, coriandru, chimen, fenicul, oregano, busuioc), dar și fructele. „Ar fi bine să evităm asocieri precum orez cu pâine, cartofi cu pâine, leguminoase (fasole, linte, mazăre) cu pâine. Dacă pâinea este și albă, cu atât mai mare va fi încărcătura glicemică și va solicita foarte tare pancreasul, care va fi forțat să facă față unei glicemii ridicate”, a precizat dr. Mihaela Brebu. Cele mai frecvente recomandări vizează consumul de pâine și hidratarea. Medicul dietetician Mihaela Brebu sfătuiește să fie evitată pâinea albă rafinată, care consumată în exces crește glicemia. O recomandare este să alegem variantele integrale și să reducem cantitatea la 1-2 felii la fiecare masă. De asemenea, dr. Mihaela Barbu recomandă consumul de apă și de ceaiuri neîndulcite din plante. Cantitatea de apă necesară zilnic depinde de masa corporală a fiecărui individ, fiind recomandat să consumăm 30-40 ml de apă pentru fiecare kilogram de greutate.

 

Data întronizării noului Arhiepiscop de Tirana, Durrës și toată Albania va fi 29 martie, anunță presa albaneză. Ceremonia va avea loc în Catedrala „Învierea Domnului” din Tirana. Noul Arhiepiscop ales al Albaniei este Înaltpreasfințitul Părinte Ioan (Pelushi), Mitropolit de Korçë. El îi urmează în această demnitate regretatului Arhiepiscop Anastasie care a trecut la cele veșnice în luna ianuarie. Considerat „fiul spiritual” al vrednicului de pomenire Arhiepiscop Anastasie, IPS Ioan a fost colaborator apropiat al acestuia timp de 32 de ani, dintre care 27 a slujit ca Mitropolit de Korçë. Alegerea noului Arhiepiscop al Albaniei a avut loc duminică, la Tirana. Patriarhul României i-a transmis un mesaj de felicitare noului arhiepiscop ales, urându-i „ani mulți și binecuvântați în slujirea poporului ortodox din Albania și ajutor de la Dumnezeu în întreaga activitate”. Arhiepiscopul ales al Albaniei, în vârstă de 69 de ani, este originar din Tirana. A primit la naștere numele Fatmir. A fost botezat la vârsta de 23 de ani, în secret, în timpul perioadei de persecuție religioasă din Albania de eroicul preot Kosmas Kyrios, care mai târziu a devenit episcop. Vezi mai multe detalii biografice aici.

ITALIA: Pr. Athanasie Ulea, medic, le-a vorbit românilor din Italia despre efectele iertării în vindecarea sufletească

Credincioșii parohiilor „Sf. Trei Ierarhi” din Piacenza și „Sf. Ambrozie” din Milano au participat  săptămâna trecută la o conferință duhovnicească susținută de pr. Athanasie Ulea, medic psihiatru și psihoterapeut. Tema abordată a accentuat relația între vinovăție și responsabilitate, ca urmare a iertării, un pas esențial în vindecarea sufletească. Evenimentul a fost organizat de pr. Grigore Catan, paroh al comunității din Piacenza. În cadrul reuniunii, părintele Athanasie a subliniat că vinovăția este o povară permanentă, care apasă greu asupra sufletului. Potrivit părintelui medic Athanasie, tulburarea de resentiment posttraumatic apare atunci când indivizii se raportează greșit la vinovăția altora, adesea ca urmare a unor situații de viață percepute ca umilitoare sau nedrepte. Resentimentul post-traumatic poate fi tratat prin schimbarea perspectivei, relativizarea propriilor dorințe și credințe. O altă soluție propusă de pr. Athanasie este empatia. Iertarea. În alocuțiunea sa, părintele Athanasie a explicat iertarea ca proces lăuntric, care se desăvârșește în timp, și eliberează individul de ură și durere, făcând loc lucrării lui Dumnezeu. Ea nu este un semn de slăbiciune, ci o dovadă a biruinței iubirii asupra orgoliului. Cele trei etape ale acestui proces sunt: volitivă, cognitivă și emoțională, ultima reprezentând iertarea deplină, esențială pentru stabilitatea relațiilor și pentru vindecarea rănilor relaționale. Relația între iertare și împăcare. În ceea ce privește relația între iertare și împăcare, duhovnicul medic a menționat că trebuie să iertăm mereu, dar să rupem relația cu cei care nu se căiesc, pentru a nu facilita degradarea acestora. Părintele Athanasie Ulea a explicat că nu trebuie să oferim cele sfinte celor care nu le merită, pentru a nu risca să fie disprețuite sau ca aceștia să ne facă și mai mult rău. De asemenea, a precizat că, deși suntem îndemnați să iertăm „de șaptezeci de ori câte șapte”, trebuie totuși să rupem relația cu cei care nu se căiesc, după prima și a doua mustrare, conform învățăturii din Matei 18:15-17. La Biserica Așezămintele Brâncovenești – Domnița Bălașa din București va avea loc în data de 3 aprilie, la ora 18:00, o conferință susținută de părintele protosinghel dr. Athanasie Ulea, consilier eparhial și medic psihiatru.

Duminica Ortodoxiei a fost prăznuită și în cetatea Ierusalimului, la Sfântul Mormânt, cu rugăciuni de pace și multă speranță, a transmis Arhimandritul Teofil Anăstăsoaie, Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte. Arhimandritul Teofil Anăstăsoaie a făcut parte din soborul care a slujit duminică, la Biserica Învierii, cu Patriarhul Teofil al Ierusalimului. „La finalul sfintei slujbe, Patriarhul și soborul slujitorilor au săvârșit îndătinata procesiune cu icoane în jurul Sfântului Mormânt. A urmat momentul citirii rugăciunilor vechi cunoscute ca Anatematismele din care au fost trasate liniile dreptei credințe, s-au amintit și marii părinți ai Bisericii care au apărat Ortodoxia și au fost binecuvântați cei care păstrează această învățătură corectă și dreaptă”, a relatat, pentru Centrul de presă Basilica, părintele Teofil. Arhim. Teofil Anăstăsoaie participă la procesiunea cu sfintele icoane. Foto credit: Patriarhia Ierusalimului După ceremonie, la Palatul Patriarhiei Ierusalimului a fost ținută o omilie despre importanța păstrării dreptei credințe și marea binecuvântare pe care o avem noi, creștinii de astăzi, să ne putem ruga în învățătura corectă și dreaptă lăsată de Mântuitorul Iisus Hristos. „În Ierusalim în aceste zile nu sunt pelerini, din păcate, însă sunt așteptați să revină în cursul acestui post și către sărbătoarea Sfintei Învieri. Au fost înălțate și rugăciuni de pace, ca Țara Sfântă să-și poată relua cât mai curând obișnuita activitate”, a mai spus Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte.

sursa știri: basilica.ro

 

Linkuri la știri:

 

Buna Vestire, una dintre cele mai vechi sărbători închinate Fecioarei Maria, este singurul praznic din ciclul mariologic ce are temei biblic. Sărbătoarea face referire la acel moment/eveniment din istoria mântuirii neamului omenesc în care Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria că din ea Se va naşte Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu. Conform relatării biblice din Evanghelia după Luca, Arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu în Nazaret, o cetate din Galileea, la o tânără fecioară, Maria, care era logodită cu Iosif din casa lui David, ca să-i vestească: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei! Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1, 28-32).

Fecioara Maria, deși copleșită de vestea neașteptată și de impor­tanța acesteia, a întrebat cu încredere absolută în voința lui Dumnezeu: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Luca 1, 34). Arhanghelul Gavriil i-a explicat că aceasta va fi lucrarea Duhului Sfânt și că totul va fi posibil prin puterea lui Dumnezeu. Atunci, ea a primit vestea cu smerenie, răspunzând: „Iată roaba Dom­nului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Răspunsul Maicii Domnului reflectă profunditatea credinței și ascultării față de voia lui Dumnezeu, iar răspunsul ei, „Fiat!”, adică „Se facă!” sau „Fie mie!”, a rămas un simbol al dispo­ni­­bilității omului credincios de a îndeplini voinţa dumnezeiască. Astfel, încredinţată de cuvintele Arhanghelului, Preacurata Fecioară Maria acceptă cu smerenie spunând: „Fie mie după cuvântul tău!”. Sfinţii Părinţi ai Bisericii arată că acela a fost momentul când S-a zămislit Fiul lui Dumnezeu, adevăr exprimat inclusiv în cuvintele troparului sărbătorii: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea Tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face şi Gavriil Harul Îl binevesteşte. Pentru aceasta şi noi, împreună cu Dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!” (Troparul Bunei Vestiri).

Întrebarea, de ce Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat „devenind cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Bucureşti, 2006, p. 78), este una fundamentală în teologia creștină și are rădăcini adânci în învățăturile biblice. Răspunsul, în esență, se leagă de planul divin de mântuire a omenirii. Este vorba, de fapt, despre restaurarea şi mântuirea oamenilor, precum și despre reconcilierea lor cu Dumnezeu. Păcatul vechiului Adam ne-a adus moartea şi înstrăinarea de Părintele ceresc, însă Noul Adam, Iisus Hristos, prin înomenirea, jertfa, Învierea şi Înălţarea Sa la cer, l-a restaurat pe omul cel căzut, oferindu-i posibilitatea dobândirii vieţii de veci în Împărăţia cerurilor. În Evanghelia după Ioan se spune: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălăşuit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia- Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). În acest sens, întruparea reprezintă un act de iubire divină prin care Dumnezeu a dorit să Se apropie de om în mod personal, pentru a-l mântui. Cuvântul lui Dumnezeu Se naşte din veci din Tatăl, iar ca om din Preacurata Fecioară Maria la plinirea vremii (Galateni 4, 4).

Prin întruparea Sa, Iisus Hristos a făcut posibil ca oamenii să înțe­lea­gă direct iubirea și mila nemărginită a lui Dumnezeu. El a trăit prin­tre oameni ştiind ce este sufe­rin­ța, a vindecat bolnavii, a predicat iubirea, iertarea și Împărăția lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos a venit nu doar pentru a mântui, ci și pentru a oferi omenirii un model desăvârșit de viață.

Sfântul Grigorie Palama subliniază că Buna Vestire s-a petrecut într-o zi de vineri, la ceasul al şaselea, adică în ziua şi în ceasul în care au păcătuit protopărinţii noştri Adam şi Eva, cei care au dat naştere neamurilor pe pământ şi zi în care avea să se jertfească pentru noi Noul Adam, Iisus Hristos Mântuitorul, pe Golgota. La Buna Vestire putem spune că a avut loc „o nouă creare a lumii” la care au contribuit ascultarea şi smerenia Preacuratei Fecioare, cea pe care aveau să o cinstească toate neamurile. „Întruparea Cuvântului a fost nu numai lucrarea Tatălui și a puterii Lui și a Duhului, ci și a voinței și a credinței Fecioarei. Fără încuviin­ța­rea ei, nu s-ar fi putut realiza această lucrare și nici mântuirea noastră”, spunea Sfântul Nicolae Cabasila într-o predică la praznicul Bunei Vestiri. Fiindcă la Buna Vestire Fiul lui Dumnezeu se zămis­leşte în pântecele Fecioarei prin umbrirea Duhului Sfânt, Buna Vestire este fundamentul sau temeiul tuturor praznicelor, deoarece toate momentele ulterioare acestui mare praznic referitoare la mântuirea oamenilor derivă din el.

 

 

La data de 14 iulie 2024, prin Hotărârea sinodală nr. 6.960/2024, s-a aprobat canonizarea Părintelui Liviu Galaction Munteanu cu titulatura „Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj”. Această canonizare a avut loc la data de 4 februarie 2025, împreună cu alți 15 mari duhovnici și mărturisitori ai Ortodoxiei din vremea regimului comunist din România.

În acest sens, a fost necesară o documentare amplă cu privire la viața, opera, activitatea, detenția și moartea Părintelui Liviu Galaction Munteanu, un sfânt prea puțin cunoscut pentru credincioșii orto­docși de astăzi, mai ales pentru ge­ne­rația tânără. De aceea este important să ne întrebăm: de ce este necesară studierea temeinică a vieții acestor martiri și slujitori ai Cuvântului pentru zilele noastre? Cum ar trebui să abordăm aceste vieți ale sfinților, având în vedere multitudinea de documente, mărturii și arhive rămase, dar și a unor acuzații care li se aduc?

În vastul peisaj al aghiografiei și istoriografiei românești, în special al celei bisericești, biografiile clericilor, care au avut un rol semnificativ în perioadele de încercare ale istoriei Bisericii Ortodoxe, ocupă un loc de netăgăduit. Cercetarea vieții și martirajului Părintelui Liviu Galaction Munteanu se impune nu numai ca o necesitate documentară în procesul de canonizare, ci ca o datorie teologică și spirituală a Bisericii Ortodoxe Române față de o persoană care reprezintă, fără nici o îndoială, fundamentul vieții intelectuale, spirituale și duhov­nicești a învăță­mân­tului teologic clujean și nu numai.

Născut la data de 16 mai 1898, în comuna Cristian, județul Brașov, și provenind dintr-o familie cu tradiție în educație, tatăl său, Nicolae Munteanu, fiind învățător în Cristian, tânărul Liviu Galaction a beneficiat de o formare inițială solidă, influen­țată de contextul multicultural al comunei și de modelele educaționale ale părinților și bunicilor săi. După finalizarea ciclului primar de învățământ în comuna natală, anii petrecuți la Gimnaziul grec-ortodox român din Brașov (1908-1917) și la Institutul Seminarial Teologic-Pedagogic „Andreian” din Sibiu (1917-1920), precum și studiile universitare la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți (1920-1922), unde a obținut și doctoratul în teologie (1923) au fost definitorii pentru formarea teologică a lui Liviu Galaction Munteanu.

Activitatea sa academică a fost influențată de personalități teologice ale vremii, iar legăturile cu colegii săi au contribuit la crearea unor relații de prietenie pe termen lung, cum a fost lunga sa prietenie cu Gheorghe Stănescu, viitorul profesor de Istorie bisericească universală, sau cu Nicolae Colan, viitorul Episcop al Clujului și Mitropolit al Ardealului. Însă perioada cu adevărat importantă pentru biografia sa este legată de regimurile totalitare instaurate în România.

Cercetarea vieții Sfântului Liviu Galaction, mai ales în timpul acestor regimuri, nu ar trebui să elogieze viața și martirajul unuia dintre cei mai remarcabili teologi și preoți ai teologiei transilvănene - acestea se impun prin modul în care Părintele Liviu Galaction Munteanu a trăit și a murit pentru cauza și idealul Bisericii -, ci ar trebui să servească drept un mijloc esențial de conservare a memoriei colective în contextul represiunii totalitare și un model sau o paradigmă pentru noi, cei care nu am trăit acele vremuri de opresiune și care avem nevoie de asemenea modele de verticalitate și mărturisire. De asemenea, cercetarea vieții sale trebuie să constituie o abordare esențială și nealterată a biografiei, prezentând viața și martirajul Părintelui Liviu Galaction Munteanu într-un mod care nu permite cosmetizarea sau simplificarea complexității umane a pătimirii sau portretizarea acesteia într-un șablon specific martiriologiilor bizantine târzii. De aceea, trebuie să abordăm viața Părintelui Liviu Galaction prin fidelitatea față de realitățile crude și adesea dureroase ale existenței în diferite perioade de opresiune a Bisericii, reflectând în mod autentic atât virtuțile, cât și vulnerabilitățile umane ale epocii. Acest tip de cercetare a unei aghiografii trebuie, de asemenea, să ilustreze cum, în ciuda imperfecțiunilor și a neajunsurilor umane, sociale, economice și politice, personalitățile de marcă ale Bisericii pot atinge înălțimi remarcabile ale sacrificiului și dedicării pentru misiunea Bisericii.

Părintele Liviu Galaction Munteanu, a cărui viețuire se întrepătrunde cu perioadele cele mai întunecate ale secolului al XX-lea din România, reprezintă un exemplu al rezistenței duhovnicești în fața dușmanilor exteriori și interiori ai Bisericii.

În timpul dictaturii lui Carol al II-lea, învățământul teologic a suferit „raționalizări” semnificative, precum cele cauzate de legislația din anul 1938, ceea ce a afectat modul în care teologia era predată și practicată în România. Aceasta a impus restricții și a modificat dinamica vieții religioase, context în care Părintele Liviu Galaction Munteanu, ca rector al Academiei Teologice Ortodoxe din Cluj (1937-1940), a fost nevoit să adapteze activitatea academică, educativă și pastorală a instituției. Biografia sa captează aceste schimbări, arătând modul în care a răspuns provocărilor academice și administrative impuse de regim și cum și-a dedicat viața slujirii Bisericii și pregătirii viitorilor clerici într-o perioadă cu mari schimbări economice și politice.

Perioada ocupației horthyste a Clujului aduce în discuție un alt aspect crucial al mărturisirii Părintelui Liviu Galaction Munteanu, care fusese ales rector al Academiei Teologice din Cluj pentru un nou mandat (1940-1943). În ciuda presiunilor și pericolului constant, el a ales să rămână în Cluj, cu toate că doi dintre copiii săi au părăsit Ardealul ocupat, refugiindu-se la Sibiu, refuzând să părăsească în vreme de criză orașul, comunitatea sa academică, dar și pe Episcopul Nicolae Colan, singurul ierarh ortodox român din Transilvania cedată. Această decizie a evidențiat angajamentul său față de principiile sale și față de teologia clujeană, pe care, în cele din urmă, a încercat să o salveze de la dispariție.

Mai departe, sub dictatura comunistă, Părintele Liviu Galaction, ca rector al Institutului (1948-1952), a întâmpinat probabil cele mai dure încercări, de la desființarea Institutului Teologic de grad universitar din Cluj (1952), la expulzarea la Bistrița (1952-1958) și urmărirea zilnică a activității sale, până la condamnarea, detenția și moartea brutală în închisoarea de la Aiud, pentru răspândirea unei programe analitice pentru catehizare (1958), care făcea parte, în cele din urmă, din misiunea fundamentală de propovăduire a Cuvântului de către Biserica Ortodoxă Română.

După cum se poate constata din documentele vremii, preotul Liviu Galaction Munteanu nu a fost un martir al Bisericii doar din pricina unei neșanse de a nu fi supraviețuit în închisoare, ci martirajul său se constată prin educația, felul de a fi, de a viețui și de a se raporta la Adevăr, până la moartea martirică în închisoarea din Aiud. Întreaga sa viață reprezintă un testament al credinței neclintite și al rezisten­ței împotriva opresiunii de multe feluri.

Chiar și ofițerul de Securitate, văzând atitudinea sa în fața condamnării sau chiar a morții, scrie în raportul său următoarele despre Părintele Liviu Galaction Munteanu: „Pe dânsul nu-l mai interesează condamnarea și vrea să fie până la urmă credincios jurământului său față de Biserică. Dă exemplu că persoana sa este plină de martiriu (glorie bisericească), la fel ca și a unor preoți și slujitori din București de la Patriarhie, care tot pentru Biserică au fost arestați. Arată că numele acestora, cât și al său, va figura în rândul credincioșilor pentru creștinism, pentru care s-au sacrificat” (Arhiva CNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 2704, Vol. 1, ff. 62-64)

 

Un articol de: Pr. lect. univ. dr. Răzvan Perșa - Ziarul Lumina

 

Plânsul de Duminică seara

Ca înaintea înfricoșatului Tău Divan, Doamne, stând eu, osânditul, și mustrarea lucrurilor mele și hotărârea Ta cea dreaptă dată mie văzând, care mă leapădă pe mine, ticălosul, de la Sfântă fața Ta, în muncile cele nesuferite; și ca și cum atunci ai vrea să-mi grăiești mie, eu acum strig cu cutremur și cu lacrimi: Drept ești, prea-drepte Judecătorule, și dreaptă este judecata Ta; că dintr-însa nu m-am nedreptățit.

Bunilor, Preasfinților îngeri, picați asupra mea lacrimi, că eu pe sine-mi nu m-am miluit, mila lui Dumnezeu trecând-o cu vederea. Deci cu adevărat după dreptate mă pedepsesc. Când Domnul a pus mila Sa înaintea mea, eu, necugetând, nicidecum nu luam în seamă aceasta, și cu dreptate acum se întoarce de la mine.

Atunci dar vor grăi cu urgie îngerii: Acum nu este vreme de pocăință, ci de răsplătire. Mângâierea acum a slăbit, pocăința și lacrimile sunt nelucrătoare, iar muncile se înmulțesc. Suspinurile cele neîncetate nu sunt auzite, ci acum tânguirea este nesfârșită.

Acum du-te și ia-ți răsplătirea cea amară și cumplită a lucrurilor tale, arzându-te ca o materie necurată, aprinzând gheena cea nestinsă a fiarei celei neadormite, a viermelui celui amar. Ca un fiu al întunericului desfătează-te. Ca unul ce ai iubit întunericul cel veșnic, îndulcește-te de fețele cele negre, pentru că ai urât lumina cea de-a pururea vecuitoare. Acolo va fi plânsul cel neîncetat și scrâșnirea dinților cea prea-dureroasă.

Vai mie, vai mie, suflete al meu, ticăloase, gol fiind cu totul de faptele cele bune. Cum vei vedea pe Judecătorul cel nemitarnic, arhanghelii stând și slujindu-i, pământenii goi înainte stând, toți tremurând de înfricoșatul Scaun al Făcătorului tuturor; că judecată fără de milă este acolo celor ce nu au lucrat aici milă.

Vai mie atunci, suflete prea-necăjite! Dar nu va fi glas și auzire. Căci toate se vor preschimba în altele, și chipul lor trist, și faptele. Fiindcă al optulea veac îl vom începe. Veșnic se vor veseli drepții, veșnic se vor munci ceilalți. Pentru că pe Dumnezeul tuturor nu L-am veselit. Dar nici acelea nu sunt precum par a fi. Și de lipsă este ca de aici să strigăm către Dumnezeu și oamenilor să le vestim: Chezașii Tăi sunt Cuvioșii.

Vestesc Ție, Doamne, toate, și iartă pe netrebnicul robul Tău. Să nu treci cu vederea ticăloasa mea rugăciune; mâinile mele întinate le întind, să nu mă lepezi pe mine, cel încărcat cu patimi; ci caută spre mine cu iubire de oameni și cu blândă milosârdia Ta.

Pe sine-mi cu dezmierdările de tot m-am spurcat și frumusețea sufletului am necinstit-o. Cugetelor celor trupești am robit și stăpânirea mea cea mai dinainte am pierdut-o. Pe vrăjmașul l-am ascultat sfâtuindu-mă și pe idolii patimilor în suflet i-am închipuit. Poftele pântecelui le-am desăvârșit și strălucirea minții am înnegrit-o.

În cinste de fiime adevărată fiind, dobitoacelor celor fără de minte m-am asemănat, și frică strașnică și cutremur mă ține pe mine, mai înainte văzând tăierea morții venind nearătat asupra tuturor și pe sine-mi fiind neîndreptat.

Dintru adâncuri strig către Tine, Doamne, și cad înaintea Ta cu lacrimi: Fii milostiv și iubitor de oameni mie, celui ce spre Tine am nădejdile mele; fă-mă ca să scap de urgia osândirii ce va să fie acolo; binevoiește ca sufletul meu cel împietrit mult născător de fapte bune să se arate înaintea Ta; gândurile mele cele neroditoare scutură-le în focul Sfântului Tău Duh; să nu mă tai pe mine ca pe pomul cel neroditor și în focul cel nestins să mă trimiți; să nu mă arăți materie și paie ale văpăii iadului, ci ca pe niște grâu, Dumnezeul meu, bagă-mă în hambarul Tău.

Genunchiul inimii mele îmi plec eu, ticălosul, neîndrâznind a căuta la Ceruri; primește rugăciunea gurii celei spurcate, Cel ce ești fără de păcat, unule Ziditorule. Împărat fiind al tuturor și atotputernic, pe împotrivnicul și tiranul Veliar surpându-l, din toate felurile fărădelegilor mele izbăvește-mă.

Prăznuiesc îngerii și muritorii văzând întoarcerea mea. Am trecut cu vederea poruncile Tale cele de viață purtătoare; m-am amăgit cu fapte urâte; să nu Te îngrețoșezi de mine, prea-bunule Stăpâne, izbăvește-mă de robia celui rău și viclean.

Cu frică a inimii Te rog pe Tine, Cel ce cu voia m-ai zidit pe mine de Dumnezeu lucrat și Care cu multe m-ai îmbogățit pe mine în dar; și Care m-ai iubit foarte, încât pentru mine Te-ai întrupat și moarte ai suferit.

Acum nepomenitor m-am arătat eu, ticălosul, de atâta dragoste a Ta, Izbăvitorule, cu totul rob făcându-mă dezmierdărilor și trupul și sufletul pângărindu-le. Totdeauna strig: Am păcătuit, și de a lucra cele cumplite nu încetez. Acum osândit stau, bunule, ci dă-mi mie lăsare răutăților, ca un Dumnezeu milostiv și îndurat.

Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Maica lui Dumnezeu, ușă cerească și chivot, mântuire întemeiată te-am câștigat pe tine. Mântuiește, mântuiește-mă, Stăpână, în dar.

Legiuni de îngeri în Ceruri de multe ori suspină pentru mine, ca nu cumva să răpească fără de veste sufletul meu și să merg în curgerile focului.

Legiuitori Apostoli înfricoșați, șezând pe scaune împreună cu Judecătorul, îngeri cu paloșe prea-într-armați și înfiorători vor despărți inimile păcătoșilor. Atunci se va tângui toată suflarea, că nu vor avea margini, vai, muncile cele cumplite.

Apucă mai înainte pe toate acestea, suflete, urmând tânguirea desfrânatei. Izbăvește-mă atunci, Mântuitorule, de înfricoșata groază a muncilor celor înfiorătoare. Pe Tine te laudă neîncetat Heruvimii și Serafimii cei ce în patru chipuri se poartă. Cetele cele cerești slujindu-Ți, Te laudă pe Tine, Treime întru o unime.

Lumină nenăscută ești, Părinte, și împreună fără de început ai pe Fiul Tău, de-a pururea împreună vecuitor ai pe Duhul Tău, Care dăruiește tuturor suflare de viață, ca un milostiv, și milosârd, și bun.

Cu rugăciunile Mucenicilor, ale Proorocilor, ale Apostolilor, ale Cuvioșilor și ale Ierarhilor, primește și glasurile noastre. Părinte mai presus de Ceruri, Doamne, slavă Ție, Căruia Ți se cuvine slava și stăpânirea, împreună cu Preasfântul, bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Plânsul de Luni seara

Primește rugăciunea gurii mele celei întinate și necurate, Stăpâne al tuturor, Iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase; și să nu te îngrețoșezi de mine ca de unul ce sunt nevrednic și nepriceput. Nici sufletul meu, care de iad se apropie, nu-l judeca nevrednic de mângâierea Ta. Caută-mă pe mine ca pe oaia cea pierdută, căci m-am facut pustiu de a mă îndrepta către toată osârdia și tot gândul cel bun. Căci, dupa ce m-am orbit cu dulcețile și cu dezmierdările, am întunecat sufletul meu și de beția patimilor este înnegrită inima mea.

Mărturisesc Ție Doamne, Mântuitorul lumii, toată amărăciunea, răutatea și dobitocia mea. Voi spune, iarăși, din inimă, toată bunătatea și veselia Ta pe care Tu, Doamne, din nemărginită iubire le-ai revărsat peste mine. Din pricina mea Te-am întărâtat, Doamne; m-am arătat fără osârdie către facerea de bine, m-am gândit des la rău și lesne am săvârșit tot păcatul. Iar Tu, Stăpane, ai trecut cu vederea toata răutatea mea din pricina nemărginitei întinderi a îndurării Tale, Fiule al lui Dumnezeu. Capul meu se înalță prin darul Tau, Stăpâne, dar se smerește iarăși pentru păcatele mele. Mă trage pe mine, iarăși, darul Tău către viață, iar eu, mai vârtos, către moarte cu stăruință mă duc.

O, cât de cumplită e obișnuința patimilor ! Cum leagă mintea cu legături de nedezlegat! Și eu, păcătosul, mă leg cu ele de buna mea voie. Și încă mă și bucur când mă văd legat. Cufundat sunt în adânc: și-n fiecare zi mă bucur de lanțurile vrajmașului și mă îndulcesc într-însele. Mă leagă cu legături pe care nu vreau să le văd și de-a pururi îmi întinde curse în care mă prind. Pentru că el însuși cunoaște cugetul și pornirea. Și fiindcă este mai tare, într-o clipită mă leagă.

Acesta este plânsul, aceasta este tânguirea, pentru că mă ferec eu singur, ca și cu niște obezi, cu voile mele. Căci putând să zdrobesc legăturile într-o clipită de ochi și să mă fac slobod de toate cursele, nu vreau s-o fac. Mă las biruit de trândăvie și de obișnuința patimilor. Cu voia mă supun lor. Acest lucru, de rușine plin, este mai greu de plâns. Pentru că merg cu voile mele la vrăjmașul meu și el îmi leagă sufletul și mă omoară în patimi, bucurându-se. Și putând să sfărm legăturile, iată că nu poftesc! Este oare altă rușine mai cumplită decât aceasta a mea? O, nu!

Nimic nu este mai de rușine decât ca cineva să facă voile vrajmașului sufletului său! Și așa, aflându-mă eu, ticălosul, și cunoscând legăturile mele, le ascund din falsă evlavie.

Iar cugetul meu mă mustră și mă omoară în adâncul sufletului: "Pentru ce nu te trezești ticălosule? Oare nu știi că lângă ușă este înfricoșata zi a judecății? Scoală-te ca un puternic! Rupe-ți legăturile! În tine este puterea dezlegării ca și puterea legării”.

Așa mă mustră pururea, în adâncul sufletului, sfânta știință. Și eu nu vreau să mă izbăvesc din legăturile curselor. Mă tânguiesc și suspin în fiecare zi, și iarăși în chip zilnic mă descopăr legat. Vrednic de jale și ticălos sunt eu, nesporit în lucrul cel bun al vieții mele, fiindcă nu mă tem de cursele morții.

Trupul îmi este îmbrăcat cu chip de cucernicie, de ochii privitorilor mei, dar sufletul îmi este ferecat, ca în niște obezi, de gânduri necuvioase. Pe dinafară mă fac cucernic cu multă sârguință dar înăuntru sunt urâciune în fața lui Dumnezeu. Îmi îndulcesc graiul cu oamenii, căutând să par bun, în timp ce sunt amar și rău cu voirea.

Și ce oare voi face în ziua cunoștinței? Atunci când judecătorul Dumnezeu va da pe față totul înaintea judecății? O! Ce mare frică ticăloșește inima mea, fiindcă mă strâng eu însumi în lanțul nemărginitelor fărădelegi!

Eu însumi știu că acolo mă voi munci dacă nu voi îmblânzi aici, cu lacrimi, pe Judecătorul. Pentru aceasta, mă rog să nu Îți încui îndurările, Stăpâne, întru urgie; că Tu Însuți aștepți întoarcerea mea, pentru că nu voiești să vezi pe cineva arzând, ci voiești ca toți oamenii să se mântuiască în viața cea veșnică. Îndrăznesc deci, la îndurările Tale, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad înaintea Ta, rugându-mă: caută spre mine și mă miluiește; scoate din temnița fărădelegilor sufletul meu; strălucește-mi în minte raza de lumină, mai înainte de a ne duce la judecata ce va să-mi fie înfricoșată!

Frică mare mă apucă pe mine, ticălosul și înverșunatul. Cum mă duc eu acolo, cu totul gol de fapte bune! Frică și cutremur mă cuprinde, Doamne, când mă văd pe mine fără de osârdie spre bunătate. Și cu gânduri potrivnice mă zvârcolesc într-una, plecându-mă dracilor, care, cu dezmierdările patimilor, spre pierzare pururea mă amăgesc. Mă asemăn prea bine negustorului trândav și leneș, care, în fiecare zi, își păgubește agoniseala cu câștigul. La fel și eu ticălosul, mă păgubesc zilnic de bunătățile mele cele cerești întru multe învăluiri, care mă trag spre rău, căci simt în mine cum, în fiecare ceas, eu mă fur singur. Și vrând, mă aflu întru acelea pe care le urăsc. Mă înspăimânt eu însumi de voirea mea, care, în multe chipuri, se aruncă întru necazuri din pricină că păcătuiesc. Și mă înspăimânt iarăși de pocăința mea, care nu are temelie tare pe stânca cea izbăvitoare care mă poate mântui. O, cum nu mă lasă în pace vrăjmașul sufletului!

Cum pun în fiecare zi temelia zidirii pe care, cu mâinile mele, iarăși o risipesc!

N-am pus început bun pocăinței sufletului. Sunt un rob al trândăviei. Cu însăși voia mea și cu multă osârdie slujesc vrăjmașului. O, cine va da capului meu apa cea fără de nume care să-l spele? Și cine ochilor mei izvoare de lacrimi cu care să plâng totdeauna către înduratul Dumnezeu? Să cer dar de la El să trimită har mie, păcătosului, și să mă scape de marea cea înnebunită, care, cu valurile păcatului, înviforează necontenit inima mea.

Căci voile mele au biruit ca niște răni care nicidecum nu primesc doctorii de vindecare.

Femeia cea păcătoasă, înțeleaptă s-a arătat fiindcă s-a temut și s-a sârguit și-a urât lucrurile păcatului, aducându-și aminte de rușinea cea veșnică ce va să fie și de chinuirea cea nesuferită a muncii iadului.

lar eu, pentru patimile păcatului, în fiecare zi rugându-mă, nu mă îndepărtez de dânsele, ci rămân de-a pururea nebun, întru obiceiul cel rău. Spre nădejdea de pocăință îmi este așteptarea, furându-mă cu deșarta-i făgăduință și zicând: mă pocăiesc, în vreme ce eu niciodată nu mă pocăiesc cu adevărat. Mă pocăiesc numai cu graiul în timp ce cu lucrurile, mult stau în urmă de adevărata pocăință. Deci îmi uit firea, făcând cunoștință cu răul și întărâtând pe Domnul, neîntrerupt păcătuiesc. Izvor de pocăință nu am aflat căci cu întărire am făcut păcatul, și nu fără de voie am păcătuit. Și Iuda, vânzătorul, loc de pocăință nu a aflat, căci cu Domnul fiind, a păcătuit și știa ceea ce făcea, fiindcă avea cunoștința Domnului. Deci pentru păcatele noastre, întru cunoștință făcute, ce voi aștepta eu, ticălosul?

Și dacă cel ce numai gândește răul întocmai e cu cel ce-a lucrat, apoi eu ce răspuns voi da pentru nenumăratele mulțimi ale fărădelegilor mele? Ham, batjocornd pe tatăl său, lepădat a fost. Cei ce s-au unit cu fiii lui Core, în car de foc s-au înghițit, nimic zicând sau făcând. Și cei din vremea lui Ilie, asemenea au pătimit. Și Saul cu gândurile slujirii de idoli numai învoindu-se, s-a lepădat de Dumnezeu. Și Ahitofel, numai sfătuind pentru păcat, a murit. Și fiii lui Aron, greșind, s-au sfârșit. Și Anania și Safira, cu nebăgare de seamă petrecând, vreme de pocăință n-au aflat.

Dar eu cel ce fac întru cunoștință fapta mea, privesc la învoirea mea și zic că aștept cu credință hotărârea dreptății ce mi se cuvine.

Pentru ce mă las amăgit de chipul smereniei mele când eu sunt eu totul străin de faptele cele bune și cele potrivnice fac înaintea lui Dumnezeu? Fariseii au suferit mustrare atunci când Mântuitorul Hristos le arăta pe față minciuna portului și-a chipului lor!

Iar eu adesea mă plictisesc de mustrările cugetului și caut să mi-l adorm spre a scăpa de ele. Atunci amar este adevărul celor ce caută să-l ascundă. Ci eu vin acum, Doamne, să-mi descopăr chipul și se vor arăta viermii, și voi dezveli fața și ochii, și vor vedea cei de față fățărnicia mormântului și minciuna faptei mele se va descoperi și vor privi toți fața mea de fariseu. Căci chiar aici, în lume, ea se face văzută, nu numai dincolo în veșnicie, unde o va arde focul.

Tinde-i mână de ajutor celui ce se tăvălește, Doamne! Căci voind a mă scula nu pot, pentru că sarcina păcatelor mele s-a îngreunat peste măsură și obiceiul cel rău mă oprește, legându-mă. Văd și umblu ca într-o negură și întru mult întuneric mișc mâna mea, și ca un slăbănog sunt. Mi se pare că sunt sârguitor și iată că mă plictisesc curând.

Mă rog să mă izbăvesc, și cu toate că postesc, văd ca sunt împiedicat de duh vrăjmaș. Vreau să mă blagoslovesc mult, dar cu inima nu-L iubesc pe Dumnezeu.

Cum voi îndrăzni să cer iertare pentru păcatele mele, când petrecerea de mai înainte eu nu o uit; sau cum mă voi dezbrăca de omul cel vechi, care se strică, când poftele amăgirii celei vechi nu mă leapădă ?

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după îndurările Tale șterge fărădelegile mele.

Gura mea netrebnică strigă către Tine, Stăpâne, și inima mea necurată și sufletul meu întru păcate întinat. Auzi-mă, pentru bunătatea Ta, și rugăciunea mea nu o lepăda! Căci nu lepezi rugăciunea mea, ci a celor ce nu se pocăiesc întru adevăr. Dar pocăința mea, Doamne, nu este curată! Un ceas mă pocăiesc și două Te întărât. Întărește sufletul meu pe piatra pocăinței. Luminează, cu darul Tau, întunericul din mine.

Pleacă-Te, bunule Dumnezeu, către plânsul inimii mele, dar nu pentru dreptățile mele, căci nu am nici o bunătate, ci pentru multa și negrăita Ta bunătate și pentru îndurările Tale!

Ridică din nou, Doamne mădularele mele pe care le-a frânt păcatul! Și luminează inima mea pe care a întunecat-o pofta cea rea!

Izbăvește-mă, Doamne, de tot lucrul cel rău cu care se străduiește să mă surpe pe mine potrivnicul. Nu-Ți întoarce fața Ta de la mine.

Să nu-mi zici mie: " Adevăr zic ție, nu te cunosc pe tine ".

Mântuiește, Doamne, din moarte, sufletul necăjit! Tu, cel ce ai stăpânire peste viață și peste moarte! Căci Tu ai zis, Stăpâne: " Cere și ți se va da! "

Curăță-mă, Doamne, de tot păcatul, mai înainte de sfârșit și dăruiește-mi, Iubitorule de oameni, în toata viața aceasta care mi-a mai rămas, să izvorăsc lacrimi din inimă spre curățirea întinăciunii mele celei sufletești, ca să pot șterge de aici din datoriile mele cele multe, măcar puține greșeli, și să mă mântui acolo prin acoperământul mâinii Tale celei atotputernice, atunci când va tremura tot sufletul de Slava Ta cea Înfricoșată.

Așa, Stăpâne, Fiule al lui Dumnezeu, auzi-mă și primește rugăciunea păcătosului robul Tău !

În dar mântuiește-mă pe mine cu Darul Tău !

Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Plânsul de Marți seara

Vai mie, în ce fel de deznădăjduire stau, în ce fel de rușine zac! Nu este omul cel dinlăuntru, precum este cel văzut. Căci măcar că vorbesc despre sfințenie, cugetarea urâtelor patimi este în mine ziua și noaptea. Și măcar că ridic în slăvi curățenia prin graiurile mele, totuși în inima mea, mă gândesc la necurățenie.

Vai mie, ce fel de judecată îmi este gătită! Pentru că numai chip de sfințenie am, iar nu și putere. Cu ce fală mă voi apropia oare eu, care de atâtea răutăți sunt vinovat, de Domnul Dumnezeul meu, Cel Ce-mi cunoaște și cele ascunse ale inimii mele. Mă tem, stând la rugăciune, să nu se pogoare foc din cer și să mă ardă pe mine, precum oarecand pe cei care în pustie, cu foc de la Dumnezeu, Domnul i-a ars.

Dar eu ce voi aștepta de la cele ale mele, care cu multă și nemăsurată greutate de păcate sunt înfășurate?

S-a înfocat inima mea, s-a schimbat gândul meu cel dreptcredincios, s-a întunecat mintea mea. De-a pururea mă întorc ca un câine în vărsătura sa.

Nu este în mine nici o îndrăzneală către Cel Ce cearcă inima și rărunchii. Mintea nu-mi este curată și lacrimile îmi lipsesc în rugăciune. Căci dacă vreau să suspin, fața mi se apleacă scufundată în rușine. Bate-mi, o, Doamne, pieptul care este locaș al patimilor și al gândurilor rele!

Slavă Ție, Făcătorule de bine al sufletelor și trupurilor noastre. Mari și multe sunt îndurările Tale peste noi păcătoșii, Doamne!

Să nu mă lepezi pe mine cu cei ce zic Ție "Doamne, Doamne", dar cu inima nu împlinesc voia Ta, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumenezeu. Căci Tu cunoști, Doamne, patimile cele ascunse întru mine. Tu știi rănile sufletului meu. Vindecă-mă, Doamne! Îmi vei zidi casa sufletului la care se ostenesc toți ziditorii, căci mă pregătesc către împotrivirea patimilor. Când mă apuc de luptă, însă, atunci reaua meșteșugire a dușmanului îmi slăbește tăria sufletului prin plăceri, și fără să fie nimeni care să mă silească, ca pe un robit mă trage către ele.

Ma sârguiesc să mă smucesc din văpaia care mă arde și din neiscusință, dar, împreună cu ea mă scufund. Cert pe cel bolnav, în timp ce eu sunt mai bolnav ca dânsul. Doctor al patimilor vreau să mă fac eu, ticălosul, și iată că eu însumi mă dau lor robit. Luminează-mi Doamne, ochii inimii ca să-mi cunosc mulțimea patimilor.

Darul Tău să umbrească peste mine, Stăpâne. Luminează-mi mintea cea întunecată, sălășluind în mine lumina dumnezeirii! Căci Ție nimic nu-Ți este cu neputință.

Cine nu mă va plânge pe mine oare, când, pentru o mică plăcere, focul cel nestins l-am cumpărat și de Împărăția cea veșnică m-am lepădat?

M-am robit patimior, eu ticălosul!

Cu slobozenia sufletului meu, dobitoc m-am făcut. Și nu pot să caut către Domnul cel milostiv. Am îngropat în lene darurile Stăpânului, cele de viață purtătoare, și am iubit mai mult sărăcia patimilor! Străin m-am făcut de faptele cele bune, în țara depărtată a răutății ducându-mă.

Pe jumătate sunt mort, în viață fiind.

Plangeți-mă, lucrători înfrânați, pe mine, care sunt îndărătnic și îndrăcit cu păcatele și iubitor de dezmierdări! Plângeți-mă, cei miluiți, pe mine, care L-am amărât pe Cel Ce m-a miluit! Plângeți-mă, cei ce ați iubit cele bune și ați urât cele rele, pe mine, care am iubit cele rele și am urât cele bune. Plângeți-mă, cei cu viață îmbunătățită, pe mine, cel ce numai cu chipul sunt îmbunătățit, dar cu faptele sunt pătimaș și nebăgător de seamă. Plângeți-mă, cei ce bine ați plăcut lui Dumnezeu, pe mine, care am plăcut oamenilor. Plângeți-mă, cei ce dragostea cea desăvârșită către Dumnezeu și către aproapele o aveți, pe mine, care numai cuvintele iubesc, dar cu lucrurile stau departe de adevărata dragoste. Plângeți-mă, cei ce aveți răbdare, și aduceți roade prisositoare Bisericii Domnului, pe mine, cel nerăbdător și neroditor. Plangeți-mă cei ce fără de rușine și cu îndrăzneală vă rugați lui Dumnezeu, pe mine, cel ce mă rușinez a căuta la fața Domnului. Plângeți-mă, cei ce aveți blandețe, pe mine, cel ce sunt străin de blândețe. Plângeți-mă, cei smeriți și curați cu inima, pe mine, cel îngâmfat și mândru și necuviincios. Plângeți-mă, cei ce câștigarea apostolilor ați câștigat, pe mine, cel îndrăcit, cel ce cu materia sunt îngreunat. Plângeți-mă, cei ce aveți în minte pe Judecătorul și Judecata cea de după moarte, pe mine, cel ce mărturisesc că o pomenesc, dar împotriva ei trăiesc. Plângeți-mă, moștenitorii Împărăției Cerurilor, pe mine, moștenitorul gheenei focului.

Rugați-vă, Sfinți ai lui Dumnezeu, pentru sufletul meu cel înviforat. Întru ceea ce puteți, Sfinți ai lui Dumnezeu, ajutați-mi!

Căci știu că dacă veți ruga pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu, toate se vor ierta nouă, pentru noianul bunătății Sale!

Și precum Dumnezeu este iubitor de oameni, așa și voi să nu treceți cu vederea rugăciunea mea, a păcătosului! Căci eu n-am îndrăzneală, din pricina multelor mele păcate rele. Lucrul vostru este, o, Sfinți ai lui Dumnezeu, a vă ruga pentru cei păcătoși! Iar la Dumnezeu, lucrul este ca pe cei deznădăjduiți să-i miluiască.

Rugați-vă Vieții pentru cel mort! Să trimită Domnul darul Său și să oprească alunecarea sufletului meu smerit! Stăpâne al tuturor, primește rugăciunea păcătosului! Îndulcește sufletul amărât de păcat! Împărtășesc celui însetat din izvorul vieții și îl povățuiesc când inima ca într-un lanț de fier îmi e ținută. Să mă întâmpine îndurările Tale, Doamne, prin îndurările Sfinților Tăi, înainte de a mă trage împreună cu cei ce lucrează fărădelegea! Acolo se vor descoperi cele întru întuneric și cele întru lumină, lucrate de mine.

Vai mie, ce fel de rușine mă va cuprinde, când mă vor vedea osândit pe mine, care mă socotesc acum fără prihană.

Lucrarea cea duhovnicească am părăsit-o, eu ticălosul, și patimilor m-am supus. Vai mie suflete, pentru ce înnegrești soarele cu negura patimilor? Pentru ce nu se risipește negura când vine de față raza? Pentru ce alegem mai curând stricăciunea decât nestricăciunea? Pentru ce ne frământăm cugetul pe pământ cu patimile?

Haina cea dumnezeiască am netrebnicit-o, și nevrednic de Nunta cea împărătească m-am făcut. De bunăvoie ne-am dăruit păcatelor vrăjmașului și vieții noastre robi ne-am făcut.

Ce vei zice, suflete al meu, Judecătorului, în ziua cea înfricoșată și groaznică ? Am flămânzit pentru Tine, sau însetat sau gol m-am facut, sau m-am smerit? Te-am iubit pe Tine cu tot sufletul meu? Cu îndrăzneală strigă suflete, către Domnul! Primește darul Lui, tu, cel ce ești slobod.

Pentru ce tot amâni întoarcerea când El te cheamă? Pentru ce apuci pierzania și nu mântuirea? Pentru ce nu-ți asculți cugetul cât mai ai încă vreme; până ce ești domn al gândurilor, până nu se osteneste trupul și mintea încă e vie, până nu va zăcea în puterea altora binele tău, până ce mai poți prinde încă Darul cu puterea credinței și nu cu îndoiala să te prădezi tu singur.

Până când lacrimile tale sunt vestite întoarcerii, întâmpină, stai vitejește împotriva patimilor. Luptă cu tărie, cu toata puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Aruncă-te cu vitejie asupra lui Goliat, să nu te apuce mai înainte tâlharul, să nu te răpească mai înainte ucigașul. Ca nu cumva slujitorii Împărăției să te încuie afară. Se cuvine să ne temem și cu toata străjuirea să ne păzim. Se cade să nu ne arătăm mincinoși ai mărturisirii noastre.

Ca vameșul suspin, ca și desfrânata lăcrimez, ca tâlharul slobozesc glas, ca și fiul cel risipitor strig către Tine, Iubitorule de oameni, Hristoase, Mântuitorul lumii, Lumina cea adevărată. Întărește sufletul meu cel slăbit și robit cu beția dezmierdărilor!

Tămăduiește rănile acestea, precum și abaterile minții mele!

Spală-mă cu scumpul Tău Sânge pe mine, cel înnegrit, Răscumpărător al păcatului! Acum este vremea bine primită! Acum este zi de mântuire. Cu mulțumirea milei Tale, întoarce-mă, Unule, îndelung Răbdătorule! Și mă slobozește de toată desfătarea cea dezmierdătoare. Să nu mă ardă cuptorul patimilor. Ci, cu roua milei Tale șterge sufletul meu!

Vai mie, că mi-ai dăruit, Doamne, lumina cunoștintei și eu o lepăd, netrebnicul. De câte daruri mă mai umpli pe mine păcătosul, Stăpâne, iar eu ticălosul sunt nemulțumit și nerecunoscător cu voia! Totdeauna mă îndulcesc cu darul Tau, totdeauna mă întăresc și totdeauna îl lepăd întru amărăciunea mea și iar mă schimb. Îmi aduc aminte, Preabunule, de moarte, de muncile cele veșnice; ci mă tragi pe mine totdeauna către viață, să mă mântuiesc, iar eu în răutatea mea rămân de-a pururi. Pentru aceasta nu voi avea nici un răspuns acolo! Bat să mi se deschida ușa milei Tale, Doamne; îngăduie-mi ca rugându-mă să-mi dobândesc cererea! Că nu fără rușine caut să mă miluiesc. Fii îndelung răbdător asupra mea, răzvrătitul! Și izbăvește-mă de păcatele care m-au înconjurat, ridică-mă sănătos din adâncul fărădelegilor!

Slobozește-mă pe mine de tot lucrul cel rău mai înainte de a mă apuca sfârșitul. Căci în iad cine Te va mărturisi pe Tine? Albește-mi veșmântul cel întinat mai înainte de a veni porunca cea înfricoșată și a mă lua nepregătit și nerușinat. Izbăvește-mi sufletul necăjit din gura leului și miluiește-l pe dânsul cu darul și îndurările Tale.

Pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Plânsul de Miercuri seara

Dorul de-a grăi către Tine, Doamne, mă silește să-Ți vorbesc, dar nevrednicia și păcătoșenia mea îmi poruncesc să tac. Durerile și necazurile vieții mă îndeamnă să cuvântez, dar fărădelegile trecutului îmi spun să fiu mort. Sufletul meu geme din adâncuri și ochii mei lacrimi poftesc. Greșit-ai, suflete!

Pocăiește-te! Căci iată, zilele noastre ca umbra trec și înfricoșate și groaznice locuri va să treci, sufletul meu! Nu întârzia multă vreme, amânând zi de zi întoarcerea ta la Domnul!

Umilește-te, sufletul meu, de toate bunătățile câte le-ai luat de la Domnul și nu le-ai păzit. Umilește-te pentru toate câte ai lucrat și Dumnezeu îndelung a răbdat pentru tine, ca să nu intri în întunericul cel mai dinafară și să te dai înaintea înfricoșatului Divan al lui Hristos! Vai mie, păcătosului, că mi-am întinat inima și de-a pururi întârzii curățirea ei din pricina trândăvirii!

Îndrăzneala inimii mele a fost rușinată adânc de lene și de fățărnicie, iar pofta cea rea îmi poruncește ca un stăpân robului. Și eu, întocmai ca un prunc, cu frică o ascult. Mă rătăcește și mă pierde pe mine, iara eu mă bucur.

Vai mie, Doamne, căci Darul Tău mă trage pe mine la viață, iar eu, mai vârtos, spre moarte mă trag.

Deopotriva și-ntocmai cu îngerii, Doamne, Te sârguiești ca să mă faci!

Iar eu, întru răutate, pe mine mă micșorez . Înmulțitu-s-au păcatele mele, și de-a pururea se înmulțesc și nu este margine întru mulțimea lor. Și cine va plânge pentru mine? Numai Tu singur, Mântuitorule, de-a Ta bunatate îndemnat fiind, cauți spre mine, cel necăjit. O, cum Te voi ruga pe Tine, Stăpâne, când gura mi-am umplut-o cu ocări? Sau cum Te voi iubi când sunt plin de patimi ? Sau cum va sălașlui în mine adevărul când eu cu minciuna pe mine m-am ocărât? Sau cum Te voi chema pe Tine, când poruncile Tale nu le-am păzit ? Căci după ce-am luat cunoștința adevărului, m-am facut răpitor, prigonitor, rău sfătuitor, aspru și cu cugete rele asupra aproapelui aruncându-mă, nemilostiv spre săraci, mânios, leneș și de haină strălucitoare iubitor. Și încă și acum mă aflu întru gânduri întinate, întru întărâtări, întru iubire de plăcere, întru slavă deșartă, întru mândrie, întru voirea cea rea, întru prigonire, întru mânie.

Nimic fiind, mă socotesc pe sine-mi că sunt ceva. Mințind, de-a pururea împotriva celor mincinoși strig. Întinând biserica trupului meu cu gânduri și cu fapte curvești, împotriva curvarilor propovăduiesc. Judec pe cei ce greșesc, însumi de greșeli fiind plin. Judec pe dosăditori și furi, eu însumi fiind fur și dosăditor. Luminat oamenilor vreau să mă arat, înăuntrul sufletului fiind necurat. În biserică și la masă în față vreau să stau. Femeilor vreau să mă arat vesel și înaintea străinilor mă înalț. Și între ai mei, cuminte și înțelept, iar între cei înțelepți, desăvârșit mă socotesc. Și către cei credincioși numai înțelept mă am pe sine-mi, iar pe cei fără de minte și neînvățați, ca pe niște dobitoace îi defaim. Când sunt vrednic de ocară, mă mândresc. Când gândesc să fiu cinstit, mă disprețuiesc. Dacă mi se cere să fiu drept, mă răzvrătesc. Iar când cele adevărate mi se spun, urăsc. Mustrat fiind de fratele meu, mă mânii. Iar voind să mă împotrivesc ispitei, obosesc. Nu voiesc a cinsti pe cel vrednic dar, nevrednic fiind eu, cinste cer. Nu voiesc a mă osteni. Dacă nu-mi slujește cineva, mă mânii pe el. Nu vreau a merge cu cei ce lucrează. Și dacă nu mă laudă pe mine cineva, îl grăiesc de rău. Când îl văd pe fratele meu în nevoi, nu-l cunosc, iar când e sănătos și-n cinste, îl vizitez. Pe cei mai mari ca mine îi defaim, iar pe cei mai mici îi trec cu vederea. Când izbutesc să mă stăpânesc de la vreo faptă rea, mă trufesc. Dacă isprăvesc postul și privegherea, cu nesupunere și cu grăire de rău, ca într-o cursă mă prind. Iar când intru la rugăciune, stau și stăruiesc și nu iert. Când face cineva o faptă bună, nu o văd, dar e destul cu o mică faptă să greșească și-l mustru. Pe toate cele frumoase ale oamenilor le nesocotesc, însă de faptele cele deșarte ale lor mă las robit.

Pe dinafară mă arăt smerit și blând, dar pe dinlăuntru sunt mândru și neîndurat. Cu părerea sunt ca și cum n-aș dori nimic, dar în fundul inimii sunt bolnav de dragoste de argint. Și ce să mai vorbesc despre chipul în care îmi folosesc vremea, căci numai cu părerea m-am lepădat de lume, pe când înlăuntrul cugetului eu lumii vorbesc. Bârfirile cele din adunări, cercetările gândurilor ascunse ale oamenilor, pomenirile cele deșarte, vorbirile cele fără de folos de la mese, nesațul darurilor și al luărilor, certurile cele pierzătoare, iată lucrurile pe care le fac cu cugetul meu.

Aceasta este viața mea. Acesta este cugetul cu care mă lupt împotriva mântuirii mele. Și trufia, și slava deșartă a mea nu mă lasă să-mi privesc rănile ca să mă vindec. Acestea sunt vitejiile mele. Aceasta e oastea de păcate cu care vrăjmașul mă cuprinde. Și întru acestea aflându-mă și rămânând eu, ticălosul, cu slava sfințeniei caut să mă înfășor.

Petrecând în păcate, vreau să fiu socotit un drept. Și ce răspuns pot să dau pentru toate astea? Că diavolul este cel care m-a sfătuit? Dar nici lui Adam un astfel de răspuns nu i-a folosit. Sau poate vreau să mă îndreptățesc cu ispita lui Cain? Dar nici el n-a scăpat de-a Domnului dreaptă hotărâre. Ce răspuns voi da eu când mă va judeca Dumnezeu?

Nu este nici un răspuns pentru lenevirea mea. Mă tem să nu fiu și eu dintre aceia pe care i-a zugrăvit Pavel drept vase ale urgiei pe care diavolul le cere în stăpânire, pe care, pentru nebăgare de seamă, în patimi și în necinste i-a lăsat Dumnezeu. O, cât îmi este de frică să nu cadă o astfel de hotărâre asupra mea!

Doamne, Tu mie, păcătosului, mi-ai pus pocaința. Și pururea vrei să mă mântuiești pe mine, nevrednicul. Înviază, Dătătorule de viață, sufletul meu cel omorât cu păcatele. Spală-mi orbirea cea învechită a ticăloasei mele inimi.

Plângi, suflete! Căci cu adevărata lepădare de lume încă nu m-am lepădat și de lanțurile trufiei mele încă nu m-am scuturat. Din postul cel adevărat al Bisericii n-am gustat. Și cu slava cea înșelătoare a lumii sunt înfășurat. Pragurile facerilor de bine nu le-am trecut și bucuriile cele adevărate ale dragostei nu le-am cunoscut. La îndrăzneala facerilor de bine n-am pășit. Iar pentru greșelile lui, pe fratele meu l-am osândit. La lumina cunoașterii adevărului n-am ajuns, dar pe alții despre mântuire vreau să-i învăț.

Toate Ți le-a dat Ție Prea Bunul Dumnezeu, o suflete: cunoștință, pricepere, înțelepciune. Cunoaște-ți folosul! Cum te socotești a da lumini aproapelui, întunecat fiind? Fă-te ție doctor, o suflete! Suspină! Lăcrimează! Și spală-ți prin post cuviincios necurăția păcatelor!

Dumnezeule Cel preabun și înalt, Care singur ai, Stăpâne, stăpânire peste viață și moarte, daruiește-mi, mie păcătosului, în ceasul acela înfricoșat al venirii Tale, îndurările Tale cele multe, ca să nu fiu pârât acolo, înaintea strașnicului Tău Divan, și să nu fiu de ocară înaintea privitorilor: îngeri, arhangheli, prooroci, apostoli, patriarhi, ucenici, pustnici și drepți. Mântuitorul meu, pedepsește-mă aici, unde de dulceața păcatului m-am îndulcit, ca un părinte bun și iubitor de fii. Și acolo iartă-mi, ca un Dumnezeu ceresc, singur și fără de păcat. Căci tot păcatul eu, ticălosul, l-am lucrat. Și dacă pornesc să mă pocăiesc, nu am lacrimi.

Vai mie! Cu ce ochi voi mai vedea eu, păcătosul și trândavul strașnicul Tău Divan pe care, Doamne, șezând, mă vei vădi pe mine.

Te știu Judecător înfricoșător, întru Slava dumnezeirii, vrând să mă mustri pe mine. Toată viața mea, vrednicul de jale, cu înverșunare am cheltuit-o totdeauna și în noroiul dezmierdăriior m-am tăvălit. Toate greșelile ascunse în adâncul sufletului meu Tu singur le cunoști, Ziditorul meu!

Nimeni nu este ca mine, un locaș al păcatului. Nimeni așa ca mine n-a întărâtat bunătatea Ta, Stăpâne, pornirile răutații întru toate urmând. Dar pentru că ești adânc fără de fund al tuturor milelor, arde adâncul păcatelor mele! Și să nu-mi răsplătești mie cu răsplătiri vrednice de cele ce-am lucrat. Să nu mă osândești la văpaia gheenei, căci nesuferită este urgia Ta, Doamne.

Cine va putea suferi oare, îngrozirea ei? Pentru că focul nu se stinge și viermele nu doarme. Teme-te de îngrozirea iadului, o suflete al meu! Leapădă somnul cel greu al lenevirii și dormirea cea pierzătoare a trândăvirii. Aproape este sfârșitul! Lângă ușă, Judecata. Oare ce ne va întâmpina după ce se va despărți sufletul de trup?

Adunați-vă împreună cu mine, Cuvioși și Drepți, cei ce cu nevoința cea bună v-ați nevoit și ca pe un mort plângeți-mă sau ca pe un jumătate viu și jumătate mort îndurați-vă, fiindcă eu sunt plin de rușine și nu am îndrăzneală pentru păcatele făcute de mine întru cunoștință. Vărsați peste mine mila voastră ca pe o tainică lucrare a milostivului Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Rugați-vă Lui ca în dar să mă întoarcă și nevrednic să nu mă aflu în ceasul venirii Lui. Și să nu aud nicidecum acea înfricoșată hotărare: " Du-te de la mine, blestematule, lucrător al nedreptății, căci nu te cunosc!".

De aceea, Te rog pe Tine, Lumina cea adevarată, Naștere binecuvântată din Sfântul Tău Părinte, Chipul Ipostasului Lui, Cel ce șezi de-a dreapta Slavei Lui necuprinse, Fiu al lui Dumnezeu prea dulce, Hristoase al meu! Să nu mă lepezi pe mine cel urât. Căci mult se veselește vrăjmașul meu când vede că deznădăjduiesc din pricina răutății și se bucură când în deznădejde mă dau lui orbit. Tu, cu milostivirea Ta, rușinează nădejdea lui și mă smulge din dinții și din lanțurile lucrării lui, care, cu mult meșteșug, a tăbărât Doamne, asupra mea.

Daruiește-mi lumină lăuntrică ca să cunosc deplin meșteșugurile lui. Căci nenumărate sunt alunecările pe care mi le pune înainte: smintelile, vătămările, multa câștigare, trufia, plăcerile cele trupești, teama de post, fuga de rugăciune, lene și odihnă multă pentru zburdălniciile trupului. Pe cât se sârguiește ca să mă piardă pe mine, pe atâta mă lenevesc pentru a mă mântui. Și pe cât acela mă pândește și mă vânează, pe atât eu nu bag de seamă și mă las prins.

Ia aminte, suflete! Grijește-te și nu dormi! Nu lua aminte la greșelile altora, ci mai vârtos cercetează-ți greșelile tale. Nu umbla să scoți paiul din ochiul fratelui și al aproapelui, ci ostenește-te zi și noapte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-ți scoți bârna din ochii tăi. Sârguiește-te! Apucă a te judeca înainte de Hristos, Cel Ce pentru tine s-a răstignit cu trupul pe cruce, căci de nu ne vom judeca aici cu asprime pe noi înșine, cum vom putea scăpa dincolo de judecata cea groaznică și de osânda lui Dumnezeu?

Îndură-Te spre Mine, Doamne pentru milostivirea Ta! Și mă mântuiește pe mine pentru bunătatea Ta, cu solirile Preacuratei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, și ale tuturor Sfinților Tăi. Că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Plânsul de Joi seara

Iată, iarăși cad la ușa Stăpânului meu cu cucernicie, închipuindu-mă și strigând cu frică. De folos îi este robului a nu fugi de mâinile stăpânului său după ce-a greșit lui ci mai vârtos a stărui lângă dânsul. Auzi, Stăpâne, suspinul meu și, primește graiul cererii mele pe care îl aduc eu, păcătosul, cu cucernicie.

Varsă peste mine, ticălosul, măcar o picătură din nesfârșitul noian al îndurării Tale, ca să am puțină osârdie spre a mă îndrepta pe sine-mi. Căci dacă nu vei da lumina Darului Tău sufletului meu, nu voi mai putea să-mi cunosc păcătoșenia.

Vai mie, căci apucând înainte, păcatul a aflat loc de odihnă întru inima mea și mă înnegrește și mă cufundă, silindu-mă pururea a-L întărâta pe Domnul Dumnezeu.

O, vai mie, ticălosul! Cum nu mă înfrânez eu de focul cel nestins și cum nu mă cutremur, eu de muncile cele veșnice!

Căci iată: a pus lege în mine și fără întrerupere mă trage întru pierzare. Căci măcar că mă mustru adesea și păcatele nu încetez să le mărturisesc, totuși rămân cu sufletul întru cele rele.

Văzând nu văd, fiindcă păcătuiesc. Nu mă ostenesc cu sufletul ca, în adevăr, să mă îndrept, ci, zi cu zi și fără întrerupere, pocăința mea o prihănesc. Rob sunt păcatului, și nevrând fac răul, ca un ostășit de păcat, lui mă supun. Și putând a fugi de el, m-am făcut birnic lui, fiindcă l-am lăsat să ajungă împărat în mine.

Plătesc leafă trupului îngrijindu-mi patimile. Și măcar că-mi dau seama că îi sunt rob, când mi se poruncește de către el ascult fără întârziere, fug de mânia ce va să fie, dar ca un câine legat în fier mă supun în grabă celui ce-mi poruncește. Urăsc adică păcătui, fug de fărădelege, dar rămân în patimă, căci sunt robit. Ca un șiroi curg asupra mea patimile, ca o fântână adâncă se adună în mine îndemnurile lor. Înlăuntrul cugetului de multă vreme le-am unit cu mine și nu îmi vine să primesc despărțire de ele. Mă sârguiesc să-mi schimb vrerea, dar iată că-mi stă împotrivă așezarea cea dintâi a patimilor mele. Îmi ajută necontenit să mă îmbogățesc în patimi și datoria cea veche nu-mi îngăduie să o plătesc. Vreau să-i dau înapoi și el îmi mai adaugă. Și oricât m-aș sili ca să plătesc dintr-însa, el adaugă necontenit tot altele, ca să-mi arate întruna că din a lui plătesc. Și văzând el că necurmarea datoriei mă pleacă pe mine să fiu ticălos, așază în mine zilnic pofte noi și mă face să uit patimile, ca să nu le mărturisesc. Mă întâmpină cu patimi străine, și împlinindu-le pe acestea, le uit pe cele ce au venit asupră-mi și necontenit descopăr că sunt dator.

Alerg la patimi ca la niște prieteni și, împrumutându-mă de la dânsele, le am ca niște stăpâni. Și cele pe care cu puțin înainte mă sârguiau ca să mă izbăvesc, iată că acum mă fac, printr-însele, rob desăvârșit vândut.

Mă chinuiesc să tai și să rup legăturile lor și iată că patimi noi mă cuprind și mă țin. Mă lupt și mă ostenesc să scap întru totul de stăpânirea lor și la apropierea de luptă mă simt și mă descopăr un ecou al lor.

O, cumplită stăpânire în mine a legăturilor păcatului! O, stăpânire a răului, a vicleanului balaur. Mă zbat să scap de el și mai mult mă prinde, ba înca și mintea mi-am vândut-o păcatului. De somn mă las cuprins, când vreau să lupt. Nici măcar să mă rog nu-mi îngăduie vrajmașul, ci ca într-o funie de aramă îmi ține legată mintea și voind să fug, nu lasă legătura. Întemeind păcatul, tot mai adânc în mine trage zăvorul puternic pe ușa cunoștiinței. Și pentru ca nu cumva să se unească cu Dumnezeu, așază drept paznic la ușă duhul rău. El mi-aduce mereu înainte tot felul de gânduri proaste, și mă pleacă să cred că nu e judecată pentru dânsele, pentru că nimeni nu le ține minte. Iar eu pun înainte oglinda cugetului și știu că deasupra mea este spânzurată osânda. Cu aceasta mă ține pe mine, cu aceasta mă leagă, cu aceasta mă vinde și mă cumpără, cu aceasta îmi poruncește să mă supun, după cum zice apostolul: "Iar omul cel trupesc vândut păcatului". Căci păcatul, în trupul meu fiind, îmi stăpânește mintea și sufletul, din pricina trupului pe care îl uneltește și-l necăjește mereu și-l împilează. Nici a fugi nu poate, nici să mă ajute. Vai mie, mort sunt eu, cel vinovat! Și orb, cel ce văd! Ca un câine m-am făcut eu, omul. Și eu, cel ce gândesc, m-am pogorât în rând cu necuvântătoarele.

Miluiește-te pe sine-ți, o, suflete al meu! Sârguiește-te, înainte de despărțire, să nu ne încuiem afară împreună cu fecioarele cele nebune! Căci nu le e cu putință a moșteni viața celor morți în păcat. Și nici a câștiga cununa alergării celei bune, celor ce au dormitat.

Miluiește-mă, Dumnezeule, după marea Ta mila și, după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Căci dacă mă vei ajuta să mă izbăvesc din ticaloasa robie a patimilor, atunci numai voi putea să Te slăvesc ca pe Dumnezeul meu. Și dacă numai Tu vei vrea, mă vei mântui! Și numai dacă mă vei binecuvânta Tu, mă voi izbăvi.

O, Doamne Dumnezeule! Cred că poți toate acestea și nu deznădăjduiesc. Știu că după mulțimea îndurărilor Tale, vei curăți mulțimea păcatelor mele. Știu că pe toți i-ai miluit și-i miluiești pe cei ce se întorc către Tine din toată inima! Mărturisesc că și eu m-am îndulcit de Darul Tău, am păcătuit ca nimeni altul. Tu, cel ce pe morți i-ai sculat, ridică-mă pe mine, cel ce sunt mort cu păcatul.

Tu, cel ce pe orbi i-ai tămăduit, luminează și ochii cei întunecați ai inimii melei Tu, cel care din gura șarpelui pe Adam l-ai izbăvit, trage-mă și scoate-mă și pe mine din noianul fărădelegilor mele.

Căci oaia Ta sunt și mancat de leu m-am făcut cu păcatele, dar fiu mă voi face, dacă mă voi tămădui cu darul Tău.

Lepădat m-am făcut ca un lepros, dar Tu, dacă vei voi, să mă cureți! Știu, vai, că întru cunoștință am păcătuit! Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit ca pe un vrednic. Miluiește-mă și pe mine care sunt netrebnic! Lup, era Pavel oarecând, gonind oile Tale. Fiară era rupând oile Tale, dar păstor l-ai făcut cu darul Tău, tămăduind și grijind oile Tale. Știu că el întru necunoștință a păcătuit. Dar pe mine, Doamne, cela ce cu cunoștință am greșit, miluiește-mă cu darul Tău cel covârșitor! Vai mie! Mă sfiesc de cei ce acum se sfiesc de mine, ca nu cumva să mă rușinez de dânsii pentru păcatele mele cele ascunse! Mă rușinez de cei ce m-au născut pe mine. Ca văduva din Evanghelie, care supărând pe Judecătorul cu stăruința ei și-a dovedit cererea, vreau să mă fac. Și ca prietenul cel îndrăzneț vreau să mă arăt către Tine, prea bunule și singurul Stăpân, ca să întorci sufletul meu cel ce în păcat s-a robit. Acela pâine a cerut spre mângâiere, iar eu dezlegarea sufletului de osteneală cer. Acela hrană trupească a cerut, iar eu chemarea înapoi a sufletului cerșesc. Ascultă, ca un bun și prea bun, glasul plângerii și al lacrimilor mele și întoarce-mă ca să fac rod bun de pocăință.

Răcorește-mi arșița conștiinței mele, înnoindu-mă pe mine cel învechit cu patimile păcatului, ca, de robia acestora după ce mă voi izbăvi, să răsuflu cu ușurare văzduhul slobozeniei mele și cu bucurie și veselie să slăvesc bunătatea Ta!

Știu, o Stăpâne, că milostiv ești, Doamne, și voiești ca să mă schimbi. Aștepți cu nespusă bucurie și bunătate rodul voirii mele. Și gata ești ca să mă miluiești o, nemărginit de bunule Doamne! Dar vrei să vezi așezământul meu. Căci miluind, voiești să mă înveți. Și iertându-mă, voiești să mă câștigi părtaș al împărăției Tale.

Vai de simțirea mea! Vai de ticăloșia mea! O, grasul și pământescul suflet! O, inimă răzvrătită! O, gură plină de amărăciune! O, gâtlej, mormânt deschis! Pentru ce nu-ți aduci aminte o, suflete, de calea netrecută a despărțirii tale? Pentru ce nu te gândești către călătoria aceea? Pentru ce îți tragi asupră-ți pedepsele cele veșnice? Ce faci o, suflete, petrecând ca un animal fără de pricepere?

Vai, mie cum aleg întunericul mai mult decât lumina! Cum pe plăcerea care astăzi este, dar mâine nu mai e, o iubesc mai mult decât bunătățile cele veșnice și negrăite.

Vai mie, cum voiesc, decât podoaba aceea în chipul soarelui, mai mult pe cea întunecată și înnegrita s-o îmbrac.

Cum, decât Împărăția cerurilor, mai mult cinstesc locuința cea întunecata și înnegrită a iadului eu, păcătosul, singur și întru cunoștință voind să mă rănesc.

Vino-ți în fire, suflete! Teme-te de Dumnezeu! Slujește-L! Slujește-I întru toate faptele bune, ca să nu primești din mâna Lui îndoite pedepse. Iubește pe Dumnezeul tău și umblă în calea Lui cu dreaptă credință. Înțelege o, suflete, că veacul acesta se aseamănă locului de luptă al balaurului... Balaurul cel tare, negreșit se nevoiește să biruiască. El se surpă și e batjocorit de unii care vedem că se încununează prin înșelarea lui. Alții prin amărăciunea pricinuită de el, veselia veșnica o dobândesc, alții, prin plăcerea lor, amărăciunea vieții veșnice vedem că o află. Unii, prin lepădarea de sine, pe diavol îl biruiesc. Iar pe alții, care se înfășoară în sine, cu înlesnire el îi biruiește. Celor ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul lor, războiul cu diavolul li se pare ușor. Dar celor ce iubesc lumea, războiul greu și nesuferit le este.

Înțelege, suflete ticăloase, că bucuria veacului acesta și desfătarea și odihna lui, pline de scârbe și amărăciune sunt. Iar necazurile și răstignirile luptei bucurie negrăită și viață veșnică pricinuiesc.

Întoarce-te, o, suflete! Nevoiește-te întru liniște! Ca ceasul morții și al despărțirii să nu te prindă nepregătit. Înțelege o, suflet al meu, care îți este chemarea. Cum îți este priceperea, cum mergi, pentru cine și până când? Toți la sfârșitul lucrurilor celor pământești au sosit, deci sfârșitul va sosi și la a ta neîngrijire.

Întoarce-te o, suflete, la Domnul! Intoarce-te cât mai ai timp!

Încredințează-ți viața cu hotărâre în mâinile lui Dumnezeu!

Lucrează cu El și pentru El! Și pregătește-te ca să intri în a Lui slavă atunci când, din îndurare, va binevoi să te cheme la El, căruia i se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Plânsul de Vineri seara

Suflet necăjit se apropie la Tine, Sfinte Stăpâne, și cu lacrimi vorbește Ție pentru vrăjmașul cel pierzător, și cu smerenie cade, rugându-se Ție pentru împotrivnicul ce îl necăjește pe el.

Deci, de vreme ce cu îndrăznire vine la Tine, auzi-l pe dânsul degrabă și, alergând la Tine cu dorire, cercetează-l pe el cu sârguință. Dacă-l vei trece cu vederea pe dânsul, necăjit fiind, va pieri; dacă vei zăbovi a-l auzi pe el, înconjurat fiind, se va pierde.

Iar dacă pentru îndurările Tale îl vei cerceta pe dânsul, se va afla; dacă îl vei căuta pe dânsul, se va mântui; dacă îl vei auzi pe el, se va împuternici. Să nu îl treci cu vederea pe dânsul, ca să nu îl apuce vrăjmașul, căruia i-ai dat carte de despărțire și pe care l-ai alungat.

Să nu pomenești întărâtările mele cele prea-rele cu care am întărâtat darul Tău, o, Stăpâne milostive, și să nu îmi faci după lucrurile mele, ci mai vârtos dăruiește-mi mie, păcătosului, puțină vreme, ca să aflu răgaz de pocăință adevărată, iubitorule de oameni, bunule.

A suferit darul Tău multă mulțime de păcate și nelegiuiri ale tinereților mele și acum ar suferi și lepădarea, întărâtarea și obrăznicia. Eu însumi știu, Doamne, că Te-ai jurat asupră-Ți că nu voiești moartea păcătosului, ci mai vârtos să se întoarcă și să-l viezi pe dânsul, să se mântuiască de păcatele lui cu îndurările Tale.

Darul Tău, Stăpâne, iubitorule de suflete, totdeauna biruiește cu ale sale milostiviri și îndurări, ca să miluiască și să mântuiască pe cei ce Te doresc pe Tine. El îmi cercetează inima mereu și, de va afla odihnă, intrând va locui întru dânsa; iar de nu o va afla pe dânsa curată, se depărtează îndată.

Și iarăși îndurările Tale îl silesc pe el a veni și a mă cerceta pe mine, nevrednicul; iar eu, ticălosul, sunt de bună voie întors, iar nu după fire. Mă aflu pururea înalt-cugetător, molatic și viclean.

Nu-mi păzesc mintea, din trândăvie, și vrăjmașul îmi pune în minte gânduri de viclenie, necurată desfrânare, frumusețe femeiască îmi îndulcește mintea și-mi întinează sufletul meu, și de multe ori întru fărădelegile mele de mai înainte mă aflu, zăcând ca într-o mlaștină în gândurile cele spurcate.

Și venind darul Tău, întru inima mea află rea putoare, pentru gândurile cele spurcate, și îndată se depărtează, neaflând intrare să intre și să se sălășluiască întru mine precum voiește. Spală inima mea cu dulceață luminoasă, ca să-mi vin întru simțire, că m-a cercetat pe mine și nu a aflat intrare, ca așa să caute a o îndulci pe dânsa.

Și știu că, de către însăși milosârdia silindu-se să mă miluiască, nu se va depărta de la mine cu totul. Milele și îndurările Tale se propovăduiesc pretutindeni prin Evanghelii, și prin Apostoli, și prin toate scripturile Sfinților Părinți și Dascăli.

Eu - știind pilda curvarului, primirea lui Manase, a tâlharului, a lui Zaheu, a vameșului, a desfrânatei, a Cananeencei, a aceleia ce îi curgea sânge, a slăbănogului, a orbului, a fiicei lui Iair, a tuturor celor mai înainte scriși - venind către Tine, mă rog să-mi deschizi milostivirile Tale și să mă primești și pe mine.

O, bunătate și iubire de oameni a lui Dumnezeu! Cum dorește și silește pe toți oamenii să se mântuiască! Cruță, Doamne, pe netrebnicul robul Tău. Cruță, milosârde Hristoase, Mântuitorule, zidirea Ta. Că de nu Tu, Doamne, mă vei înțelepți pe mine, ticălosul, și de nu-mi vei da mie luminare inimii, nu pot, din multa mea răutate, să-mi văd lenevirea mea și moliciunea.

Ci, de vreme ce mă țin și mă biruiesc de amarul vrăjmaș care mă necăjește pe mine, de-a pururea voi striga cu lacrimi noaptea și ziua către bunătatea Ta, ca să mă izbăvești pe mine din cursele lui, caci în fiecare ceas își înnoiește asupra mea măiestriile sale; în fiecare ceas, cu gânduri curvești și cu pofte de dezmierdări îmi necăjește sufletul meu.

Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile mării, să-l certe și pe dânsul, ca să se surpe de la mine, netrebnicul robul Tău; căci se sârguiește a-mi alunga gândirea de la îndulcirea și bună cugetare a poruncilor Tale.

Trimite-mi, Stăpâne, darul Tău degrabă, ca să alunge de la robul Tău pe balaurul cel mare, împreună cu toate gândurile lui cele rușinoase, și rele, și viclene; fiindcă străpunsăturile săgeților lui s-au făcut putrede putrejuni întru inima mea. Și eu în tot chipul le ascund pe ele întru a mea nebunie.

Doctorul cel bun strigă către mine; plăți nu caută, sângiuiri nu varsă. Pregetarea mea nu-mi îngăduie să mă duc către Dânsul. Vine El să mă tămăduiască pe mine și mă află mâncându-mi rănile mele. Când le-am mâncat, atunci mă căiesc, însă căința mea nu este adevărată.

Dătător al tuturor vindecărilor și Părinte al îndurărilor, Tu ești singur bun și milosârd Dumnezeu, Cel ce dăruiești de-a pururea cele bune celor care cer de la Tine. Fiindcă eu însumi cu adevărat am ispitit adeseori nemăsuratele vindecări și dăruirile cele bune care mi se dăruiesc mie zi de zi.

Nemăsurat este darul vindecărilor Tale, Stăpâne, și tuturor celor ce vin la Tine le dai vindecare; căci și rănile mele adeseori se tămăduiesc cu îndurările Tale; și iarăși putrezesc pentru a mea lenevire.

Pentru acestea, fără de sfială, rog bunătatea Ta, suferitorule de rău, Doamne, ca să vină peste mine darul Tău, după obicei, și să-mi adune gândirea mea și să-mi vindece iarăși cumplitele mele răni. Căci iată, învăluirile și grijile vremii celei vremelnice mă apasă și mă fac fără de grijă de bunătățile Tale cele veșnice; ci Tu fii îndelung răbdător asupra mea.

Nici Cerul, nici pământul nu vor putea să răsplătească cu vrednicie pentru vindecările și darurile Tale, că nu au cinste vrednică să îți răsplătească Ție. Prin lacrimi le dăruiești pe dânsele și prin plânsul amar dai desfătare veșnică.

O, putere a lacrimilor, câte poți! Dăruiește-mi, Doamne, mie, nevrednicului robului Tău, lacrimi de pocăință ca să-mi spăl păcatele mele, ca să se lumineze inima mea, ca să șterg zapisul cel mare prin puține lacrimi și să sting prin puțin plâns focul care arde pentru mine; căci cei ce aici vor plânge se vor izbăvi de plânsurile cele veșnice.

Căci iată, adun gândurile mele de pretutindeni și încă nu m-am slobozit de lucrările duhurilor celor rele și viclene ce vor să mă oprească pentru acestea în văzduh; încă nu am cunoscut greutatea mulțimii păcatelor mele; încă nu am fost slobozit de pricinile gheenei. Cele ce ma cufundă pe mine într-însa poartă încă roade întru mine și toate lucrurile ei se mișca întru inima mea; cei ce mă îneacă pe mine într-însa poartă încă roade în trupul meu.

Până când eu, ticălosul, mă voi îmbăta fără de vin și mă voi lenevi de ale mele păcate, ca de unele străine? Ca un rob rău și viclean pe domnul sau, așa-mi bântuiesc și-mi vrăjmășesc eu singur mântuirea și, ca și cum vor lua alții ostenelile mele, așa nu voiesc să priveghez.

Totdeauna întărât îndelunga răbdarea Ta. Inaintea ochilor am amaraciunea mea. Toate indelung le rabzi pentru multă bunătatea Ta.

Dăruiește-mi mie, Doamne, doctorie de întoarcere, ca să-mi vindec rănile mele cele amare. Dăruiește-mi mie să intru în stadionul înfrânării. Dăruiește-mi mie ca întru umilința inimii să-mi trec toate zilele vieții mele.

Luminează-mi ochii cei întunecați ai gândirii mele și păzește-o pe dânsa, ca să nu se întunece de către vicleanul vrăjmaș vederea sufletului meu; și dă-mi mie putere ca măcar o săptămână să lucrez în via Ta, fiindcă mi-am pierdut vremea vieții mele întru deșertăciune și în gânduri de rușine.

Ceasul al unsprezecelea este al vremii vieții mele celei deșarte. Ocârmuiește, Doamne, corabia negustoriei mele și dăruiește-mi pricepere mie, prostului neguțător, ca să-mi neguțătoresc negoțul meu până am vreme. Căci și înotarea corabiei a ajuns la sfârșit.

Mare viscol este și vremea mă cheamă pe mine, cel înalt-cugetător: Vino, arată-ți, leneșule, tot negoțul vieții tale. Și ceasul morții mă înfricoșează pe mine, ticălosul; căci ceasul despărțirii a venit înaintea ochilor mei și foarte m-am înfricoșat văzându-mi sărăcia mea. În loc să mă bucur, eu mai vârtos m-am înfricoșat, nefăcând vrednice lucruri după dar.

Înfricoșată este cu adevărat, o, suflete, sosirea de față a morții celor împătimiți, și păcătoșilor, și trândavilor, și celor ce nu se sârguiesc să petreacă cu curăție întru această viață deșartă.

Căci lucrătorii și nevoitorii cei desăvârșiti se bucură în ceasul despărțirii, văzând înaintea ochilor osteneala cea mare a nevoinței, a privegherilor, a ajunărilor, a metaniilor, a rugilor, a lacrimilor, a sacului lor.

Saltă sufletul lor, căci se îndeamnă să se ducă la odihna din casa trupului; iar păcătosului ii este scârbă prea cumplită în ceasul despărțirii lui, căci vede înaintea ochilor lui lenevirea sa, neînfrânarea, trândăvia, materia multei agoniseli; însă nu i se ingăduie nicidecum să graiasca ceva, căci cu asprime pornește porunca.

Câtă căința cuprinde atunci inima celui ce s-a lenevit aici de a sa mântuire! Cât este de mare chinul ascuns al sufletului său! Vai mie, suflete, vai mie! Pentru ce te lenevești de viața ta? Pentru ce cu răspândire petreci zilele vieții tale?

Fără de veste se va face chemarea ta și ce vei face acolo, înaintea Divanului Judecătorului celui infricoșat, întru cele de aici lenevindu-te? Cum te fură pe tine vrăjmașul și nu pricepi? Cum te jefuiește pe tine de bogăția cea cerească și nu cunoști, înaltule și răspânditule?

Îndelung răbdătorule, sprijinește-mă, Fiule al lui Dumnezeu, nepăcătoase Hristoase. Dăruiește-mi mie, Mântuitorule, cugetare de viața ce va să fie, că doar aș putea să nu am niciodată întru inima mea altceva afară de această cugetare, ca să împlinesc voile Tale.

Măcar la bătrânețe fă-mă împreună lucrător al darului Tău, ca să neguțătoresc bine cu argintul pe care însuți mi l-ai dat mie, Împărate Ceresc.

Cum oare voi putea să stau înaintea înfricoșatului Tău Divan eu, răspânditul și înaltul? Cum eu, nerăbdătorul și cel fără de roadă, mă voi afla împreună cu cei desăvârșiți, care au făcut aici rodul dreptății?

Întru care petrecere mă voi cunoaște, când Sfinții se vor cunoaște unii pe alții întru cămările cele cerești? Cuvioșii, drepții, întreg-înțeleptii, smerișii, în lumina neapusă mergând; păcătoșii, cei răi, mândrii, trufașii, cei ce au benchetuit - în focul cel veșnic și nestins.

O, suflete nepricepute, o, suflete nesimțite, o, suflete, cel ce ți-ai urât viața ta cea veșnică! Până când învăluirile te târăsc pe tine pe pământ? Până când răul obicei al gândurilor tale celor viclene te trage pe tine? Au nu știi că gândurile cele rele și viclene ca un nor întunecat se pun înaintea ta, ca să nu te trezvești către Dumnezeu?

Și tu aștepți întru lenevire să zăbovească a veni Mirele cel ceresc; însă ca un fulger va face venirea de față a Lui. Nădăjduiești întru lenevirea ta că întârzie a veni sfârșitul tău, dar ca un fulger va veni la tine.

Priveghează, o, suflete al meu, în ceasul războiului. Cucerește-te lui Dumnezeu, cu lacrimi rugându-te. Strigă din toată inima ta, strigă cu toată durerea inimii, ca să te afle pe tine întru întoarcere. Și îndată îți va trimite spre ajutor înger îndurat și te va izbăvi pe tine din războiul și din tulburarea vrăjmașului.

Milostiv fii mie, Doamne, păcătosului, și desparte-mă de păcatele mele, și mă întoarce mai înainte de a veni înfricoșata Judecată și a mă lua pe mine nepregătit și rușinat; pentru solirile Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, și ale tuturor Sfinților Tăi, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin!

Plânsul de Sâmbătă seara

Acum, încă și astăzi, cu fața rușinată și în pământ plecată, îndrăznesc să grăiesc către Stăpânul îngerilor și Ziditorul tuturor; iar eu sunt pământ și cenușă; ocară oamenilor și defăimare norodului; vierme, cu adevărat, și nu om, mustrat și prihănit fiind, cu totul prea dureros și de mâhniciune plin.

Cum voi căuta către bunătatea Ta, Stăpâne? Cu ce fel de inimă, cu ce fel de conștiință? Ce fel de limbă necredincioasă și întinată voi îndrăzni să mișc? Și cum voi face începutul mărturisirii mele?

Peste măsura eu, ticălosul, am întărâtat numele Tău și mai presus decât curvarul am viețuit curvește. Că pe cel ce este întru mine după chipul Tău l-am întinat, netrebnicindu-l, și glasul poruncilor Tale nu l-am păzit.

A căror păcate ale mele lăsare voi cere mai întâi eu, păcătosul? A celor întru cunoștință, cu neasemănare neiertate, ori a celor întru călcările de sfintele Tale porunci, ori a celor întru împreună învoirile cu gândurile cele rele și viclene?

Știu, Doamne, că, pentru multele întinări ale sufletului meu și pentru necurăția mea, nu sunt vrednic de înfricoșata Ta chemare. Nu pot sta întru rugăciune înaintea Ta; nu pot să caut și să privesc la înălțimea Cerului, căci cu poftele cele necuvioase ușa deschizând-o și dobitocești și fără de rânduială porniri uneltind, pe ticălosul meu suflet cu patimile l-am întinat.

Miluiește-mă Doamne, că sufletul meu s-a înecat în marea dezmierdărilor celor amare; și cu urâta socoteală haina sufletului meu am mânjit-o; și toată mintea mea s-a frământat de gândurile dracilor; și prin toate lucrurile și gândurile mele am amărât și de-a pururea amărăsc bunătatea Ta, iar pe vrăjmașul meu care se luptă cu mine de-a pururea îl trag către mine și îl slujesc.

Conștiința îmi mustră gândirea mea. Îmi rușinez fața mea. Însumi de sine-mi osândit sunt mai înainte de judecata cea gătita mie. Înverșunarea ce este întru mine mă biruiește, că de-a pururea în noroiul lăcomiei pântecelui mă tăvălesc; scrisă pe stâlp este reaua mea petrecere, că de-a pururea dezmierdările mă înnegurează; spre osânda îmi este goliciunea mea, că de-a pururea reaua putoare a patimilor mă mânjește, de-a pururea cu gândurile spurcate mă întinez.

Din pruncie m-am făcut vas al păcatului celui de stricăciune făcător, și acum, în fiecare zi auzind de judecată și de răsplătire, nu voiesc să stau împotriva poftelor trupului care se oștesc împotriva sufletului meu, ci totdeauna eu, ticălosul, întru cunoștință păcătuiesc, totdeauna mă amăgesc, totdeauna mă robesc, totdeauna mă biruiesc. Pentru aceasta sărac și urât, Doamne, și pustiu de darul Tău mă fac.

Vai mie, Doamne, că îndelungă răbdarea Ta rău am cheltuit-o! Vai mie, că întru mulți ani am scârbit pe Duhul Tău cel Sfânt! Vai mie, că vremea vieții mele a trecut întru toată deșertăciunea!

Ci, Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, să nu dai la arătare păcatele și rușinoasele mele lucrări cele urâte în priveliștea a toată lumea, înaintea tuturor îngerilor și a oamenilor, spre rușinea mea și spre osânda veșnică; că pricinuitor sunt a toată rușinea și osânda.

Cum voi plânge orbirea sufletului meu! Cum voi plânge atâta necunoștință a mea! Cum voi plânge voirea mea cea așa de pătimașa și nepocăită! Astăzi nevoitorii se odihnesc cu mângâierea Sfântului Duh, iar eu mă tulbur, socotind sărăcia mea cea din lenevire.

Astăzi se veselesc cei cărora li se descoperă de către Dânsul cele tainice, iar eu mă rușinez că de toată fapta cea bună străin am crescut. Astăzi se bucură cei ce văd de la Dânsul vistieriile răsplăților lor, iar eu plâng cu amar ca m-am alăturat cu dobitoacele cele fără de minte și m-am asemănat lor. Gol m-am făcut eu, ticălosul, cu a mea trândăvie, fiindcă străin sunt de cei ce întru rugăciune și întru priveghere s-au nevoit.

Caută spre mine, Stăpâne, cu milă, dintru înălțimea Ta cea sfântă. Vezi neîndreptarea sufletului meu celui netrebnic și, cu judecățile care știi miluindu-mă, îndreptează-mă. Ca înaintea sfântului Scaun al slavei Tale stând, ca atingându-mă de prea-curatele Tale picioare, așa mă rog și mă cuceresc cu inima zdrobita:

Miluiește-mă, Milostive, pe mine, făptura Ta; întoarce-mă pe mine în dar cu darul Tău. Știu că toate le poți și cu neputință Ție nimic nu-Ți este. Să nu aștepți voirea mea cea stricată, că nu am osârdie spre a mă îndrepta pe sine-mi.

Plângeți pentru mine, toată firea cea văzută și cea nevăzută, cel ce întru păcate și în patimi de tot am îmbătrânit. Plângeți pentru mine, cel ce sunt întreg-înțelept pentru cei ce mă văd, iar în lăuntru de-a pururea curvesc.

O, suflete muncit, s-a apropiat dezlegarea ta cea din trup! Pentru ce te veselești întru privirile cele străine de tine, de care o să te lași și de care o să te lipsești? Gândește-te la cele pe care le-ai lucrat, cum și ce sunt: cu cine ți-ai petrecut zilele lucrării și ale plugăriei.

Pe cine ai veselit cu lupta ta, ca să-ți vină în întâmpinare în ceasul ieșirii tale; pe cine ai veselit întru alergarea ta, ca să fii odihnit în livada sa; și pentru cine ai muncit în dar, sau întru privegheri te-ai ticăloșit, ca să-ți iasă înainte cu bucurie; pe cine ți-ai făcut prieten în veacul ce va să fie, ca să te primească voios; în ce fel de țarina te-ai tocmit și ce plată va să-ți dea ție; cu ce nevoințe ai veselit pe Domnul, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfinți, pe vecinii tăi.

Trezvește-te, suflete ticăloase, ca să nu te afli în ceasul despărțirii în scârbe și în suspinuri; ca să nu plângi fără de folos în vecii vecilor. Vor veni atunci acestea toate în mintea ta și vei zice întru sine-ți, plângând și jeluindu-te cumplit: Eu pe acestea în fiecare ceas, pe toate mi le-am amintit, însă nu m-am îngrijit de a mea mântuire.

Vezi, Stăpâne Hristoase, Mântuitorule, izvoarele lacrimilor mele și zdrobirile și suspinurile nevrednicului meu suflet; și să vină peste mine mila Ta, mai înainte de a veni Judecata cea înfricoșată să mă ia nepregătit și rușinat.

Trimite-mi putere mai presus de puterea mea, ca să mă întoarcă pe mine și să viez întru cuvioșie și dreptate, după sfântă voia Ta. Sfințește-mi inima mea, care s-a făcut peșteră și lăcaș al dracilor.

Sfințească-se peste mine înfricoșatul și prea-sfântul Tău nume. Nu am fost eu odată pe pământ. Și Ți s-a părut Ție, întru multe îndurările Tale, a mă plăsmui întru pântecele maicii mele; și m-am născut, cu mila Ta, învrednicindu-mă a mă face vas darului Tău; și mi-ai dăruit mie luminarea duhovniceștii cunoștințe. Iar eu, leneșul și păcătosul, am lepădat și lepăd dăruirile darului Tău.

Deci de ce fel de iertare sunt vrednic eu, ticălosul, cerând îndurare, Doamne, căci nu am mărturisire curată? Că de multe ori m-am făgăduit Ție să mă pocăiesc, și mincinos al făgăduinței m-am făcut.

De multe ori m-ai miluit, și eu iarăși m-am lepădat. De multe ori m-ai ținut, și eu iarăși m-am întors. De multe ori m-ai înviat, și eu iarăși am căzut. Pentru aceasta hotărârea eu o aduc asupra mea și mărturisesc că sunt vrednic de toată munca și pedeapsa.

De câte ori ai plinit darul Tău cel mângâietor, iubitorule de oameni, prisosind cu bucurie, iar eu pururea Te întărât pe Tine! De câte ori ai desăvârșit asupra mea darul Tău, și ai săturat foamea mea, și setea mea ai răcorit-o! De câte ori ai luminat gândirea mea cea întunecată și ai adunat din înșelare gândurile mele! De câte ori ai îmbogățit sărăcia mea și ai gonit putrejunea mea, iar eu, ticălosul, totdeauna lepăd bogăția Ta.

Cu totul mă spăimântez și mă cutremur, acestea gândindu-le. Cu totul întru adâncul îndoielii mă cufund, nimic vrednic către darea de răspuns nu am eu, ticălosul. De câte ori mi s-a făcut mie darul Tău, Stăpâne, cale a vieții, și luminare, și bucurie nepovestită! De câte ori s-a făcut întru inima robului Tău înțelepciune, și frumusețe, și putere, negrăită înălțime și laudă, și bucate mai dulci decât mierea în gura robului Tău!

Cum voi povesti darurile cele ce mi s-au dat mie de la darul Tău, Doamne, pe care eu, ticălosul, le-am lepădat și le lepăd pentru lenevirea mea? De nenumărate pedepse fiind vrednic, de nenumărate daruri m-ai umplut pe mine, păcătosul; iar eu, ticălosul, cu cele împotrivnice îți răsplătesc.

Ci Tu, Doamne - ca Cel ce firesc ai noianul îndelungii răbdări și adâncul milosârdiei - să nu mă părăsești, ca să nu fiu tăiat ca smochinul cel neroditor; să nu Te grăbești a ma secera pe mine crud și fără de vreme din viață; să nu mă iei pe mine ne-gata fiind; să nu mă ridici pe mine mai înainte, până nu îmi voi aprinde candela; să nu mă iei pe mine neavând îmbrăcăminte de nuntă; ci, ca un bun și iubitor de oameni, miluiește-mă, și-mi dăruiește mie ani spre pocăință.

Să nu pui sufletul meu gol jalnică mustrare înaintea înfricoșatului si nemitarnicului Tău Divan; ci, ca un iubitor de oameni, milostivește-Te spre mine, Doamne, cel sărac cu sufletul, cel jalnic, cel gol, cel neputincios, cel leneș, cel spurcat, cel curvar, cel trândav, cel împietrit, cel afundat, cel rușinat, cel păcătos, cel neîndrăzneț, cel fără-de-răspuns, cel osândit, cel nevrednic, cel vrednic de toată pedeapsa și munca.

Dacă dreptul abia se mântuiește, apoi eu, cel păgân și păcătos, cum mă voi arăta? Dacă strâmtă și necăjită este calea care duce la viață, apoi cum eu, netrebnicul, care mă împătimesc de dezmierdări și desfrânez, mă voi învrednici mântuirii?

Dacă prin multe necazuri se moștenește de cei vrednici împărăția Cerurilor, atunci cum eu, cel fără de minte, voi dobândi moștenirea și odihna cea veșnică?

Vai mie, suflete netrebnice! Scurtă este viața, repede trece vremea, către moarte trimițând. Ce răspuns vei da, întru cunoștință păcătuind? Cum vom răbda mustrarea? Ce fel de cutremur ne va lua, când vom auzi acea amară și plină de plâns tăgăduire: «Nu vă știu pe voi.»?

Pe voi toți vă rog, Sfinți ai lui Dumnezeu, soliți pentru mine, păcătosul și prea-micul. Vărsați, rogu-vă, cererea voastră pentru mine către înduratul Dumnezeu, ca să întoarcă sufletul meu din iadul în care s-a pironit de patimile cele de necinste, ca să strălucească sfântul Său dar întru dânsul și să-mi lumineze gândirea cea întunecată; ca să mă fac prea-osârduitor și vrednic de pocăință, cu puterea sfintelor voastre rugi.

Ci Tu, Doamne, Mântuitorul meu, Fiule al adevăratului Dumnezeu, Tu, precum știi, precum voiești, pentru singură bunătatea Ta, în dar mă întoarce de la răutatea ce este întru mine și de la pierzare, și pune întru mine fapta bună cea frumoasă, deznădejdea sufletului meu izgonind-o.

La mila Ta năzuiesc eu, rănitul. Primește suspinurile mele ca pe lacrimile desfrânatei. Să nu mă urăști pe mine pentru întinăciunile cele multe ale păcatelor mele. Știi, Stăpâne, lesne-alunecarea firii omenești. Adu-ți aminte că din tinerețe se pleacă gândirea omului cu sârguință spre cele rele și viclene. Adu-ți aminte că Tu singur ești curat, și fără prihană, și nespurcat.

Miluiește-mă pe mine, Cel ce ești din fire bun, și milostiv și milosârd. Biruiește împietrirea mea și fă însuți, precum știi, îndreptarea; că mă tiranisesc de obiceiul meu cel rău și viclean; că neputincios sunt cu trupul, și cu sufletul, și cu cunoștința; că s-a stins vremea mea; că s-au stins întru deșertăciuni zilele mele.

Mi se apropie sfârșitul căii și însumi sunt nerâvnitor spre îndreptarea de sine-mi. Și deschide-mi mie, Stăpâne, ușa milei Tale și să nu mi-o încui pe dânsa, ca să bat cu nevrednicie.

Întinde-mi mie mână de ajutor întru noianul patimilor și al dezmierdărilor care mă înviforează. Dă-mi mie vreme de pocăință și chip de mântuire. Căci dacă nu vei face Tu, Doamne, câte eu voiesc, neputincioase și lesne de stricat sunt acelea; câte eu apuc nefolositoare și nedesăvârșite se fac.

Iată, Doamne, vezi împotrivirea vrăjmașilor și nepuținta firii noastre. Până când îți întorci fața Ta de la mine? Până când se va înălța vrăjmașul meu asupra mea? Întoarce, Doamne, izbăvește sufletul meu din lucrarea lui cea rea; căci peste tot mă rănesc și el stă râzând de mine.

Mântuiește-mă pentru mila Ta și nu pentru lucrurile mele; căci rele și viclene sunt. Adu-Ți aminte, Doamne, că milele Tale din veac sunt, peste cei păcătoși întinzându-se. Căci, dacă vei privi la fărădelegi, ca și cum nu aș fi voi pieri.

Să nu biruiască trândăvia și nebunia mea iubirea Ta de oameni cea nemărginită. Să nu mă rânduiești de-a stânga cu caprele pe mine, cel iute la păcat, cel ticălos, cel nevrednic de milă. Să nu mă judeci pe mine, Stăpâne, ca pe un rob netrebnic și rău, și viclean, nici să mă pierzi pe mine cu cei ce-Ți zic Ție «Doamne, Doamne» și nu fac voia Ta.

Primește, Stăpâne, și auzi spurcata și nevrednica mea cerere, Cel ce mântuiești pe toți cei ce nădăjduiesc întru Tine, Cel ce nu Te întorci dinspre cererea păcătoșilor, Cel ce dai mâna celui ce zace jos.

Povățuiește-mă pe mine la frica Ta. Dă-mi mie lacrimi de umilință, pocăință spre mântuire aducând, căci către Tine am ridicat ochii cei gânditori ai sufletului meu; căci către Tine, Doamne, m-am îndreptat din pântecele maicii mele; și să nu mă lepezi pe mine de la fața Ta, că multe sunt îndurările Tale peste cei ce cheamă numele Tău întru adevăr; că bine ești cuvântat în vecii vecilor. Amin!

 

 

 

 

     Aflată la o altitudine de 800m, la numai cinci kilometri nord-vest de orașul Câmpulung-Muscel, Mânăstirea Nămăiești este un loc sfânt, un loc de pelerinaj pentru oameni, un loc încărcat de istorie și legende...

     Aici există una din cele trei biserici rupestre din zona colinară a Muscelului (celelalte două fiind la Cetățuia și Corbii de Piatră). Se spune despre acest locaș că ar fi unul fără vârstă! Tradiția orală păstrează o variantă legând începuturile bisericii rupestre argeșene de venirea pe aceste locuri a încreștinătorului românilor, Sfântul Apostol Andrei. Unii istorici afirmă că, la origine, biserica ar fi fost un templu închinat zeului Zamolxis, primul zeu al dacilor. Alți istorici afirmă că aici ar fi fost o catacombă creștină din perioada stăpânirii romane când creștinismul a găsit aici un teritoriu potrivit tiparelor sale spirituale. Se spune că Sfântul Andrei, ajuns aici, uitându-se pe fereastră și gândind că va găsi aici pe unul din slujitorii Zeului Zamolxis cu care să stea de vorbă, de la care să înceapă propovăduirea creștinismului și negăsind pe nimeni în grotă, s-a întors către însoțitorii săi de călătorie și le-a spus: „Nemo ist!”. Adică, nu este nimeni... De unde mânăstirea poartă numele de Nămăiești. Coborând apostolul în grotă prin intrarea de la partea superioară, prin turlă (aceasta fiind singura intrare, iar singura fereastră fiind cea de la Sfântul altar), lasă icoana pe locul unde aceasta se găsește acum.

 

     Am vizitat această mânăstire de curând și am fost surprins ca în discuțiile purtate cu Maica Lucia, Stareța mânăstirii, să aflu că aici își doarme somnul de veci o eroină născută pe meleaguri sibiene ale cărei merite pe câmpul de luptă, în cele două Războaie Mondiale i-au fost recunoscute de Armata Română și recompensate, ca atare, cu titluri militare. Despre eroină și despre faptele sale de vitejie pe câmpul de luptă ne-a vorbit, în  versurile sale, Maica Lucia:

 

     Omagiu adus Maicii Mina Hociotă, călugărița eroină, la 45 de ani de la plecarea ei la Domnul.

 

Pe fluviul nesfârșit al vremii

A navigat, cândva, o fată.

De valurile furioase,

Ea nu s-a lăsat înecată.

Născută în Săliștea-Sibiu

Avu pe Neculai ca tată

Și Ana a fost mama ei

Iar ea, Marina Botezată

Avea doar zece anișori

Și-o admira întregul sat

Cum ducea caii de căpăstru 

Și vitele la adăpat.

La 14 ani, orfana,

Îndemnul inimii și l-a urmat

Și la Văratecul de Neamț,

În mânăstire a intrat.

Cu binecuvântarea mamei,

Marina alege să trăiască

Lângă măicuța Melania,

Mătușa ei duhovnicească.

Școala de soră medicală

Cu multă râvnă a urmat.

Și la Oituz și Mărășești,

Prin eroism s-a afirmat

Răniții din linia întâi

I-a îngrijit cu mult elan

Și rănile le oblojea

Cu suflet vesel și uman

A sfidat moartea prin curaj

Și-atunci când ea a fost rănită

Iar pentru altruismul ei,

La Mărășești a fost cinstită!   

A primit Steaua României

În gradul înalt de cavaler

Și a purtat cu demnitate

Gradul de ofițer.

Și Crucea comemorativă

La pieptul ei a strălucit

Și numele-i, cu mult respect,

Va fi de-a pururi pomenit!

După război, iar la Văratec

A revenit cu forțe noi

Fiind, acum, și ea pe lista

Nemuritorilor eroi.

În anul 1923, la Nămăiești s-a transferat

De pregătirea-i medicală

Sătenii toți s-au bucurat.

În anii 1934-35, este numită coordonatoare

În Clujul interbelic,

La Școala de asistente medicale.

În cel de-Al Doilea război Mondial

În lupta pentru eliberare,

Măicuța a răspuns „Prezent”

La datoria de onoare.

În anul 1968, la 50 de ani de la Primul război

Primește „Virtutea Ostășească” clasa I

La Mausoleul Mărășești,

Alăturea de alți eroi. Eroii, nu mor niciodată!

Scria Mitropolitul Plămădeală.

Ei trec din viață, în istorie

Și amintirea lor rămâne ideală!

Ei rămân ctitorii pentru țară

Din generații, în generații amintiți

Cântați în doine și-n balade,

Și-n rugăciune pomeniți.

Printre acești eroi de seamă,

Ce-au dovedit patriotism

Se numără și Maica Mina

Ce-a făcut cinste-n monahism.

Rămâne un exemplu grăitor

Pentru biserică și țară,

De modul în care a slujit

Și Patria, și viața monahală.

Avem un cult pentru eroi,

Care de-a pururi vor rămâne

Cinstiți de Patrie cu flori,

Și-n mânăstiri, cu rugăciune.

Astăzi, sunt 45 de ani

De când măicuța eroină

Slujește oastea lui Hristos,

Alături de armata cea divină.

Azi, mânăstire i-a´nchinat

Cântări specific monahale

Armata română ia-nălțat drapelul

Și i-a adus onoruri militare.

Aceasta e viața măicuței

Ce va rămâne-n amintire

Un simbol pentru Sălișteni

Și pentru această mânăstire.

Vă mulțumim, dragi oaspeți

Care-ați venit din depărtări,

Prezența dumneavoastră, azi, înseamnă

Cinstea ce-o acordați eroilor nemuritori!

Dumnezeu să o ierte!    

 

Prezentare Taina vietii crestine, Ed.III:

 

CUPRINS

"Dacă va citi cineva cândva scrierile mele, îl rog să se roage pentru mine, să nu se îngreuieze de neocolitele repetări, să aibă în minte pomenitele temeiuri ale vieții creștine, să nu aștepte de la mine formulări exacte (ceea ce, de altfel, nici nu este cu putință), căci chipul expresiilor, precum și înțelesul multor cuvinte sânt supuse schimbării de-a lungul vremii. A afla prin rugaciune gândul meu în realitatea sa ființială, iar nu într-o deformare individuală, este totdeuna cu putință, în vârtutea felurilor aparte ale fiecăruia de a pătrunde în sfera Dumnezeieștii ființe."

În cartea de față, ca și în celelalte cărți, Starețul mult vorbește despre theologie. Tot adevăratul creștin trebuie să fie un theolog, nu în sens academic, ci în înțelesul adânc ființial al cuvântului. Pentru însuși Starețul theologia devenise starea lui lăuntrică. El trăia predania dogmatică a Bisericii ca realitate a vieții lui de zi cu zi. Hristologia și triadologia nu erau pentru el o știință abstractă sau o gimnastică a minții în exerciții logice, cât însăși viața în Dumnezeu: în ele simțea un izvor nesecat de însuflare ce îi trăgea inima către o fierbinte rugăciune. Mai presus de toate, anume o asemenea theologie ca stare, cuprinsă în cuvinte, încerca Starețul să împărtășească, stare în care el însuși trăia, starea minții lui aflate înaintea lui Dumnezeu. Din pricina necontenitei petreceri a minții în rugăciune, împrejurul Starețului întotdeauna împărățea atmosfera prezenței vii a lui Hristos. Oamenii, intuitiv erau trași către el...

 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Femeia crestina inaintea Domnului:

Cât de sinceră și de profundă poate fi credința unei femei, cât de arzătoare poate fi dragostea ei, cât de puternic și de curat este devotamentul său pentru tot ceea ce este măreț și sfânt!

 Femeia este aproape de desăvârșirea firii omenești – fapt vădit de Domnul, Care i-a arătat în repetate rân­duri o deosebită prețuire, lăudându-i credința și celelalte însușiri morale.
Sfântul Ioan Gură de Aur, arătând pilde de femei pe calea nevoinței, spune că femeia „poate atinge măsura evlaviei depline”.
Femeii aflate pe calea desăvârșirii îi este dedicată cartea de față – un adevărat îndrumar de spiritualitate pentru creștinele zilelor noastre...

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Piedici ascunse in calea catre mantuire:

În zilele noastre, foarte mulţi oameni, care au cunoscut adâncurile întu­ne­coase ale necredinţei, dar din mila lui Dumnezeu au fost scoşi din acest iad şi chemaţi la lumină, se nasc la o nouă viaţă, cu totul diferită de aceea pe care au trăit‑o până atunci. Arareori însă omul ajunge să-şi simtă bolile duhovniceşti, şi, dacă nu se deprinde să fie cu luare-aminte la neputinţa sufletului, nu se va alipi de el pocăinţa lăuntrică. Fără aceasta, viaţa duhovnicească nu va avea un reper, şi el se va abate lesne pe un drum greşit. De la bun început viaţa duhovnicească a credinciosului este important să aibă o orientare corectă – de aceea e necesar să-i vorbim despre viclenia patimilor sufletești, să-i deschidem ochii asupra acelei lumi lăuntrice întunecate pe care el urmează să o înfrunte şi care deseori se ascunde sub aparența virtuţii şi a dreptăţii.

Scopul acestei cărţi a arhimandritului Lazăr Abaşidze, sihastru din munţii Georgiei, este ca, sprijinindu-se pe îndru­mările Sfinţilor Părinţi din vechime şi ale Părinţilor timpurilor din urmă, să-i deştepte, să-i pună în gardă, să-i protejeze pe creştinii începători, arătându-le unele ­curse ale bolilor sufleteşti ascunse, adâncul căderii noastre şi ­viclenia ­du­hurilor rele, încât să poată pricepe şi evita singuri „virtuţile” părelnice, sub care pot fi disimulate mişcări tainice ale sufletului bolnav.

Cartea de faţă reprezintă ediţia a doua a volumului Despre bolile tainice ale sufletului, apărut pentru prima dată la Editura Sophia în 2012.

 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Logosul. De la filosofia precrestina la Sf. Maxim Marturisitorul:

La două mii de ani de la venirea pe pământ a Lui Dumnezeu (Mare este taina creștinătății: Dumnezeu S-a arătat în trup - I Timotei 3, 16), omenirea nu crede unilateral în Fiul lui Dumnezeu, deși Evanghelia lui Hristos (Romani, 1, 16) s-a propovăduit la toate neamurile. Metafizic vorbind, omenirea este împărțită: dacă Dumnezeu este o singură Persoană sau există mai multe Persoane în dumnezeire? Dumnezeu naște un Fiu?! - iată piatra de poticnire pentru logica umană (Dumnezeu este Unul... Cum ar avea un fiu? - Coran 4:171). Nu toate neamurile au acceptat că Iisus Hristos este Logosul, Fiul veșnic al lui Dumnezeu. Nu toți oamenii au acceptat că Iisus Hristos este Dumenzeu. Însă, fericiți cei care au crezut (Ioan 20, 29) și mărturisesc : cred întru Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Crezul, art. 2). La începutul mileniului trei se consideră că globalizarea a murit (cel puțin sub forma actuală a americanizării lumii). Ne îndreptăm spre o lume miltipolară (dar interconectată), în care dialectica religie-economie îți va spune cuvântul ma mult ca niciodată, ridicând și coborând civilizații. Mai mult decât interogația shakespeariană sau heideggeriană, considerăm că întrebarea ontologică fundamentală (ce va modela viitorul umanității mileniului trei) rămâne aceasta: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? (Ioan 9, 35) 

 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Daca ochiul tau este curat. Notite pentru alungarea duhului judecarii:

Nejudecarea este calea cea mai ­scurtă către mîntuire. Această încredințare este dată de Însuși Hristos chiar în rugăciunea „Tatăl nostru”. Sîntem iertați în măsura în care noi înșine iertăm greșiților noștri.

De cîte ori judecăm pe cineva, de fapt pe noi înșine ne judecăm, osîndindu-ne prin propriile cuvinte: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osîndit” (Matei 12, 37). Felul în care îi judecăm pe alții va fi măsura cu care vom fi judecați în Ziua Judecății. Nu există nici un prilej de judecată „dreaptă” pe care să fim chemați să o facem, porunca lui Hristos fiind clară și fără loc de interpretare: „Nu judecați ca să nu fiți judecați” (Matei 7, 1).

În această scurtă culegere, ușor de citit, am adunat texte prin care mintea este ajutată să exerseze nejudecarea. Zeci de parabole biblice sînt lămurite în cuvinte simple, alcătuind predici concentrate pentru o lume mereu grăbită. Practicînd stilul concis al asceților egipteni, întotdeauna plecînd de la un verset din Scriptură, cartea oferă o lectură densă, de multe ori poetică, cu învățături ușor de memorat datorită pildelor și metaforelor care rămîn în minte pentru totdeauna.

Pentru a alunga gîndul judecării aproapelui, Părintele Selafiil ne învăța să zicem: „Doamne, de ce să‑l judec eu pe fratele meu, că amîndoi sîntem la pedeapsă”. Nimeni din noi nu este domn peste celălalt, ci amîndoi sîntem slugi netrebnice, care urmează a fi judecate de Hristos. Este ca și cum am fi legați unul de altul cu cătușe de fier. Împingîndu‑l în prăpastie prin judecare, căzînd fratele meu, lanțul mă va trage și pe mine. Toți sîntem legați cu lanțurile păcatelor și ale morții, pînă cînd Hristos ne va ierta și ne va dezlega.

 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Slujbele Sfinților români proclamați cu prilejul Centenarului Patriarhiei Române:

La sărbătoarea Centenarului Patriarhiei Române, din inițiativa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Biserica noastră autocefală și națională, prin hotărârea Sfântului Sinod, a procedat la canonizarea și proclamarea a 16 sfinți români care au trăit în ultimul secol. Este vorba despre Sfinți Cuvioși, Mărturisitori și Mucenici, unii preoți de mir, alții ieromonahi, care au strălucit prin viață sfântă în toate regiunile istorice ale României, inclusiv în Basarabia.

Pentru cinstirea acestora, au fost alcătuite Slujbe, cu Polieleu sau, cel mai adesea, cu Priveghere, care conțin texte de cult pentru Vecernie și Utrenie, precum și indicații privind lecturile biblice de la Sfânta Liturghie. Unele slujbe au fost alcătuite în proză, altele potrivit imnografiei bizantine metrice, respectându-se principiul ca strofele liturgice să aibă același număr de silabe și aceleași accente ca modelul lor original bizantin, podobia (prosomia) și irmosul.

Volumul de față cuprinde slujbele celor 16 Sfinți canonizați:

Slujba Sfântului Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim (16 septembrie)Slujba Sfântului Preot Mucenic Ilarion Felea (18 septembrie)Slujba Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae (4 octombrie)Slujba Sfântului Preot Mucenic Constantin Sârbu (23 octombrie)Slujba Sfântului Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici (10 noiembrie)Slujba Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop (28 noiembrie)Slujba Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa de la Sihăstria (2 decembrie)Slujba Sfântului Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus (20 decembrie)Slujba Sfântului Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana (26 decembrie)Slujba Sfântului Preot Mucenic Liviu-Galaction de la Cluj (8 martie)Slujba Sfântului Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova (10 mai)Slujba Sfântului Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț (6 iulie)Slujba Sfântului Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu (22 iulie)Slujba Sfântului Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (3 august)Slujba Sfântului Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (8 august).

 

Detalii despre carte / COMANDA