Întâmpinarea Domnului  2 Februarie	Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte	Februarie 2025

 

Sumar:
Autocefalia si sinodalitatea - principii canonice fundamentale ale Bisericii Ortodoxe
Punct de vedere referitor la declarația Papei Francisc privind o data comuna a Pastilor
Noi hotărari ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane
Moment istoric - au fost proclamati noii sfințt marturisitori
STIRI INTERNE - Februarie 2025
STIRI EXTERNE - Februarie 2025
Duminica Infricosatoarei Judecati (a Lasatului sec de carne) Matei 25, 31-46
De ce Ortodoxia?
Hirotonia intru arhiereu
DEPENDENTELE - Cum ii ajuta Biserica pe alcoolici sa se recupereze
Ascultarea in Taina Spovedaniei
Omul are vocatia desavarsirii
PLEDOARIE PENTRU NATALITATE
Centenarul Autocefaliei Patriarihiei Române
Lungul drum al eului catre sine Partea a VI- a (Existenta si neexistența in lumea imanenta finita)
PSIHOLOGIA ATEISTA SI PSIHOLOGIA ORTODOXA
Castrul roman de la Titesti-Valcea
Gradina Botanica Anastasie Fatu - Iasi
Constantin Brancusi, la Buzau
Constantin Brancusi, la Targu Jiu
Ecuatia cuantica in Complexul Monumental al lui Brancusi
Tezaur de cuvinte sfinte si de intelepciune iubitoare - Sf. Nectarie din Eghina (CARTE)
101 Pilde. Parinte da-mi o povata ... - *** (CARTE)
Eminescu pe intelesul copiilor - *** (CARTE)
Forme de organizare şi funcţionare a monahismului ortodox - George Grigoriţă (CARTE)



Tema lunii
Autocefalia si sinodalitatea - principii canonice fundamentale ale Bisericii Ortodoxe

Un articol de: Pr. conf. univ. dr. Cosmin Santi - 18 Feb 2025

 

În urma declarației recente a Papei Francisc referitoare la stabilirea unei date comune a celebrării Învierii Domnului facem precizarea că orice consultare referitoare la data Paștelui și o eventuală hotărâre pot avea loc numai în cadrul unui viitor Sinod pan-ortodox, prin participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe surori.

Așadar, și prezenta inițiativă se înscrie în același parcurs de lucru, ținând cont și de recomandarea foarte importantă a Sinaxei Întâistătătorilor și Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe, întrunită între 21-28 ianuarie 2016 la Centrul Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy, în cursul căreia s-au precizat următoarele: „în ceea ce privește tema Calendarului, este potrivit ca fiecare Biserică să fie liberă de a pune în practică ceea ce consideră de cuviință pentru formarea duhovnicească a enoriașilor săi, dar fără să modifice data sărbătoririi comune a Paștilor de către toți ortodocșii”.

Prin urmare, orice inițiativă referitoare la data de sărbătorire a Paștelui poate fi discutată doar în cadrul unui Sinod pan-ortodox.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

În ziua de joi, 6 februarie 2025, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

După încheierea alegerii unui nou Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului, Sfântul Sinod a adoptat o serie de hotărâri referitoare la activitatea pastorală și misionară dintre care enumerăm următoarele:

A aprobat în unanimitate hotărârea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului de retragere a Preasfințitului Petroniu Florea din slujirea de Episcop al Sălajului, vacantarea scaunului de Episcop al Sălajului și organizarea de alegeri pentru un nou chiriarh al acestei eparhii la următoarea ședință a Sfântului Sinod. Până la alegerea unui nou Episcop al Sălajului, locotenența eparhială va fi asigurată statutar de Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului.

• A aprobat dojană sinodală scrisă pentru cei care nu au respectat disciplina canonică și statutară, precum și hotărârile sinodale referitoare la poziția Bisericii Ortodoxe Române față de viața politică și campaniile electorale, reafirmând obligația tuturor ierarhilor, clericilor și monahilor de a respecta aceste prevederi.
• A aprobat ca, în mod excepțional, Preasfințitul Părinte Atanasie Rusnac, Arhiepiscop ales al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Marii Britanii și Irlandei de Nord să exercite responsabilitățile de chiriarh, cu excepția distribuirii sfintelor antimise și a reprezentării în fața autorităților britanice și românești, până la data întronizării sale.
• A reafirmat obligația tuturor ierarhilor de a respecta disciplina eclezială precum și hotărârile sinodale referitoare la hirotonia de clerici și la numirea în posturile clericale și didactice în eparhii.
• A aprobat forma actualizată a Regulamentului pentru organizarea și funcționarea seminariilor, colegiilor și liceelor teologice ortodoxe din Patriarhia Română.
• A aprobat proiectele de texte pentru slujba Acatistului Sfântului Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu (22 iulie), Acatistului Sfântului Preot Mucenic Constantin Sârbu (23 octombrie) și Acatistului Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop (28 noiembrie).

 Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Proclamarea celor 16 sfinți canonizați anul trecut a avut loc marți la Catedrala Patriarhală în prezența Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Evenimentul istoric a avut loc la finalul Sfintei Liturghii oficiate de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel de aniversarea Centenarului Patriarhiei Române. La slujbă au participat și membrii Adunării Naționale Bisericești, iar pe Dealul Mitropoliei au fost prezenți sute de credincioși.

Proclamare

Tomosul Sinodal pentru proclamarea sfinților a fost citit de Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul, Secretarul Sfântului Sinod.

„Bucurie mare vestește astăzi fiilor săi Biserica noastră dreptmăritoare, la aniversarea Centenarului Patriarhiei Române, hotărând ca în calendarul sfinților să fie așezați oamenii bineplăcuți lui Dumnezeu din poporul român”.

Preasfinția Sa a citit numele celor 16 sfinți și datele în care vor fi pomeniți.

„Acești plăcuți ai lui Dumnezeu au avut o viață încununată de rugăciuni, de post, pocăință, smerenie și dragoste, ajungând la desăvârșire. Unii dintre ei au plătit cu viața mărturisirea lor de credință, fiind încununați cu slăvite cununi mucenicești. Alții au trăit un martiriu continuu, nesângeros, răbdând temnițe torturi și nenumărate umilințe, iar după eliberare au fost în continuare prigoniți de cei fără de Dumnezeu”, se arată în textul sinodal.

„Nici necazul, nici strâmtoarea, nici foametea, nici lipsa de îmbrăcăminte, nici primejdia nu i-a despărțit pe ei de dragostea lui Hristos, în toate acestea arătându-se mai mult decât biruitori prin Hristos care i-a iubit”.

După citirea actului sinodal, au fost prezentate icoanele cu noii sfinți, iar Grupul Psaltic Tronos a cântat troparele acestora.

Rodul cel mai de preț

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidențiat că cei 16 sfinți sunt „rodul cel mai de preț pe care Biserica noastră l-a adus în acest răstimp de 100 de ani, deoarece prin ei se arată, mai intens, lucrarea tainică a harului Duhului Sfânt în Biserica Ortodoxă Română”.

„Acești slujitori au fost canonizați sau înscrişi în calendarul Bisericii fiindcă au fost constatate în viața lor semnele sfințeniei: ortodoxia credinţei, viaţa sfântă de pocăinţă şi rugăciune, iubire smerită şi milostivă faţă de aproapele, mărturisirea jertfelnică a credinţei, iar uneori chiar facerea de minuni, precum și evlavia poporului faţă de ei”.

„Canonizarea lor este un act de recunoaștere a sfințeniei vieții lor, care transcende orice context politic, subliniind faptul că adevărata mărturisire creștină nu susține ideologii lumești trecătoare, ci valorile eterne ale credinței și iubirii de Dumnezeu”, a explicat Preafericirea Sa.

„Centenarul Patriarhiei Române este așadar un moment de sfântă bucurie și recunoștință pentru întreaga Ortodoxie românească. Privind retrospectiv, vedem nu doar o istorie bogată, ci și o moștenire spirituală profundă, lăsată de înaintașii noștri – patriarhi, ierarhi, preoți, monahi și credincioși mireni, care au apărat și transmis credința ortodoxă de-a lungul timpului”, a conchis Părintele Patriarh.

În continuare, Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale și Meridionale a oficiat o slujbă de Te Deum pentru aniversarea Centenarului Patriarhiei Române și pentru deschiderea lucrărilor Sfântului Sinod și ale Adunării Naționale Bisericești.

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a primit la Reședința Patriarhală, delegația care a adus din Amalfi, Italia, un fragment din moaștele Sfântului Apostol Andrei pentru Catedrala Națională. Cinstitele moaște au fost oferite de Excelenţa Sa Orazio Soricelli, Arhiepiscop de Amalfi-Cava de’ Tirreni la solicitarea Părintelui Patriarh. La primirea darului sfânt, Părintele Patriarh a prezentat istoria moaștelor Sfântului Apostol Andrei la Amalfi. „În secolul al 4-lea, Sfintele moaște au fost luate de la Patras și duse la Constantinopol, unde au fost așezate în Biserica „Sfinții Apostoli”. Aceste Sfinte moaște ale Sfântului Apostol Andrei au rămas în Constantinopol până la Cruciada a 4-a din anii 1202-1204. După Cruciada a 4-a, Cardinalul Pietro Capuano, originar din Amalfi și unul dintre delegații papali pentru cruciadă, a luat Sfintele moaște din Constantinopol și le-a dus la Amalfi”, a explicat Preafericirea Sa. „În 8 mai 1208, Sfintele moaște au fost duse în capela din cripta Catedralei din Amalfi. O parte au fost așezate sub altarul capelei spre închinare, iar o altă parte, împreună cu capul Sfântului Apostol Andrei, au fost puse într-o casetă și zidite într-un loc secret, dintr-un perete al capelei, pentru a nu fi furate în caz de invazie barbară asupra orașului”. „În timpul lucrărilor de transformare a acestei catedrale vechi într-o biserică în stil baroc și anume în 2 ianuarie 1603, Sfintele moaște au fost descoperite pentru prima dată, însă cei care le-au aflat au decis să le ascundă din nou pentru a le proteja de invadatori, zidindu-le din nou într-un alt loc secret, dintr-un perete al capelei. În noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1846, în timpul lucrărilor de reconstrucție a unei părți a pardoselei, urna cu Sfintele moaște a fost descoperită din nou”. „De atunci este expusă spre cinstire în Catedrala de la Amalfi, în Capela Sfintelor Moaște. De la momentul ultim al descoperirii lor, în fiecare an, în ziua de 28 ianuarie, este sărbătorită la Amalfi Aflarea cinstitelor moaște ale Sfântului Apostol Andrei”, a precizat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Preafericirea Sa a mulțumit celor care au oferit moaștele Sfântului Apostol Andrei și membrilor delegației pentru aducerea lor în țară. „Prin aceste moaște primite chiar de la Amalfi, unde se află și capul Sfântului Apostol Andrei, noi ne întărim în prețuirea noastră, în cinstirea față de Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României și Apostolul Românilor, care a predicat Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, împreună cu Sfântul Apostol Filip, din aceeași localitate, din Betsaida, pe teritoriul țării noastre, în Sciția Mică, în Dobrogea de azi”. „Sperăm că la momentul Sfințirii Catedralei Naționale, 26 octombrie 2025, să vină și reprezentanți din partea Arhiepiscopiei de Amalfi ca să le mulțumim și în fața credincioșilor”, a spus Părintele Patriarh Daniel.

 

Ascoreni din toată țara se află săptămâna aceasta în tabără, la Mănăstirea Oașa din județul Alba. Programul se derulează sub ocrotirea Sf. Cuv. Dometie cel Milostiv de la Râmeț și include activități gospodărești, conferințe, ateliere, program de rugăciune, dar și recreativ. În tabără se află președinți, vicepreședinți și voluntari ai tuturor filialelor ASCOR, dar și invitați de la Asociația Studenților Teologi Ortodocși (ASTO) București și ai Asociația Tinerilor Ortodocși (ATO) Lupeni. Evenimentul marchează și împlinirea a trei decenii de la fondarea ASCOR Alba Iulia. Joi, la prima conferință a taberei, protos. Serafim Bădilă, duhovnicul Mănăstirii clujene Cășiel, le-a vorbit tinerilor despre noii sfinți canonizați de Biserica Ortodoxă Română, aducând mărturii despre acei cuvioși pe care i-a cunoscut personal. Un strănepot de-ai Sfântului Dometie, Ioan-Daniel Manolache, doctor în teologie, le-a vorbit vineri tinerilor din tabără despre viața cuviosului de la Râmeț, „între fapte istorice și relatări populare”. Bunicul din partea tatălui lui Ioan-Daniel Manolache a fost frate cu noul sfânt român. Seara de vineri a fost rezervată formării, dar și recreerii. Studenții au participat la atelierul „Arena întrebărilor”, susținut de psihotraumatologul Bianca Elena Matei, director al Young Life Romania, în cadrul programului internațional Young Life University. În paralel, tinerii au luat parte la ascultările mănăstirii și la rugăciune. Între activitățile gospodărești la care au ajutat se numără: îngrijirea și hrănirea animalelor, prepararea tămâii și a mirului, pregătirea bucatelor, organizarea bibliotecii ș.a. Sâmbătă au avut loc lucrările Consiliului Național ASCOR, urmate de o drumeție pe vârful Fetița, la Paraclisul Mănăstirii Oașa.

 

Federația Filantropia va forma noi consilieri în domeniul adicțiilor - Basilica

 

Patriarhul României, Mitropolitul Basarabiei și alți ierarhi români au oficiat duminică hirotonia noului Episcop vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului, Preasfințitul Părinte Nectarie de Bogdania. Evenimentul a avut loc la Catedrala Patriarhală, în cadrul Sfintei Liturghii. La finalul slujbei, a avut loc prezentarea Actului patriarhal de confirmare, citit de Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul, Secretarul Sfântului Sinod. În continuare, noul ierarh a primit din mâna Patriarhului Daniel mantia, cârja și celelalte însemne arhierești. Preafericirea Sa a subliniat apoi contextul istoric în care are loc acest eveniment solemn, dar și dificultatea misiunii pe care a acceptat-o PS Nectarie de Bogdania. Patriarhul Daniel a precizat că anul acesta nu este serbat doar Centenarul Patriarhiei Române, ci se împlinesc și o sută de ani de la fondarea Mitropoliei Basarabiei (4 mai 1925). Preafericirea Sa a detaliat apoi parcursul istoric al mitropoliei, cu reactivarea și cu sporirea pastorației în eparhiile românești din Republica Moldova. Părintele Patriarh a spus că alegerea noului ierarh a fost motivată de nevoia de a intensifica activitatea pastoral-misionară în Mitropolia Basarabiei. Mitropolitul Petru al Basarabiei a luat cuvântul apoi, exprimându-și recunoștința și bucuria că va avea un nou sprijin în persoana PS Nectarie. Finalul ceremoniei i-a aparținut noului ierarh, care a subliniat că se roagă pentru discernământ și smerenie. Noul ierarh a cerut „să mă purtați în rugăciunile voastre ca să-mi pot îndeplini cu discernământ această sfântă chemare la care am fost chemat”. Preasfinția Sa a mulțumit pentru încredere și binecuvântare atât Patriarhului României, cât și Mitropolitului Basarabiei încredințându-i de fidelitate. Alegerea noului ierarh a avut loc în data de 5 februarie. PS Nectarie preia demnitatea de Episcop vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului, vacantă din 2018, când PS Antonie a fost ales Episcop de Bălți.

 

Statuia Reginei Maria va fi inaugurată în curând la Chișinău. Sculptura este în proces de turnare, mai mulți experți contribuind la perfecționarea ei. Restaurarea monumentelor interbelice de pe teritoriul între Prut și Nistru continuă. În ultimii ani, au fost reconstruite busturi ale Regelui Ferdinand I și ale altor personalități, dar și opere ca Monumentul celor trei martiri din Chișinău și bustul Generalului Stan Poetaș. Aceste proiecte au fost inaugurate cu participarea reprezentanților Casei Regale a României, parlamentari, ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române și oficialități din România și Republica Moldova. Statuia Reginei Maria va fi inaugurată în curând la Chișinău, datorită eforturilor avocatului dr. Iulian Rusanovschi, fondatorul Asociației „Monumentum”, care a coordonat proiectul timp de 7 ani. Sculptura este realizată de Veacelsav Jiglițchi, iar pentru asigurarea unui nivel artistic înalt a fost înființată o comisie internațională de experți, incluzând sculptori din 3 țări. Monumentul este ridicat prin subscripție publică.

 

Operele sculptorului Constantin Brâncuși au fost expuse în premieră la Roma. Expoziția, intitulată „Brâncuși: Scolpire il volo”, a fost inaugurată miercuri la Parcul Arheologic Colosseum și va rămâne deschisă spre vizitare până la data de 11 mai. Evenimentul a fost organizat de Excelența Sa Gabriela Dancău, Ambasadorul României în Italia, împreună cu directorul general al Parcului Arheologic al Colosseumului, Alfonsina Russo, și Federico Mollicone, președintele Comisiei pentru Cultură, Știință și Învățământ din Camera Deputaților. De asemenea, ambasadorul României în Italia a mărturisit faptul că, din punct de vedere personal, „această expoziție nu este doar un omagiu adus unui mare artist român în apropierea zilei sale de naștere, 19 februarie, ci și un gest de suflet, prin care istoria, cultura și identitatea noastră se întâlnesc cu Roma, într-un dialog al frumuseții și inspirației”. Expoziția este împărțită în două secțiuni: prima cuprinde o selecție a celor mai cunoscute sculpturi ale lui Brâncuși, iar a doua explorează activitatea sa fotografică și cinematografică, mijloace prin care artistul a investigat expresivitatea sculpturii. Tema centrală este bestiarul păsărilor, un motiv recurent în creația sa, pe care l-a reinterpretat în diverse forme de-a lungul vieții. Acest simbol al zborului reflectă aspirația omului de a depăși condiția sa terestră, într-o continuă ascensiune către infinit. Printre lucrările remarcabile ale expoziției se numără „Le Coq” (1935), „L’Oiselet” (1928) și „Leda” (cca. 1920-1926), toate provenind de la Centre National d’Art et de la Culture Georges Pompidou din Paris. Alături de sculpturile lui Brâncuși, expoziția include o selecție de sculpturi antice provenind de la Muzeul Național Roman, Muzeul Național Arheologic din Veneția și Muzeul Național Etrusc din Villa Giulia.

 

Episcopia Ortodoxă Română a Italiei a încheiat anul 2024 cu o intensă activitate pastorală, reflectată în numărul impresionant de slujbe oficiate în cele 295 de parohii. Pe întreg parcursul anului, au avut loc 4.750 de botezuri, 167 de primiri sau reprimiri în Ortodoxie, 1.171 de cununii și 393 de înmormântări. Aceste cifre evidențiază atât dinamismul comunității ortodoxe românești din Italia, cât și rolul esențial al Bisericii în viața credincioșilor aflați departe de țară. Datele reies din raportul Adunării Eparhiale a Episcopiei Italiei, desfășurate marți la Centro Mariapoli, din localitatea Castel Gandolfo, în apropierea Romei. Ședința a fost prezidată de Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul Italiei, alături de care s-a aflat și Preasfințitul Părinte Atanasie, Arhiepiscopul ales al Marii Britanii. Potrivit raportului, în decursul anului precedent au fost achiziționate 15 noi imobile destinate slujirii, catehezei și activităților sociale, precum și patru terenuri pe care urmează să fie construite biserici. Totodată, au fost înființate 8 noi parohii și au fost hirotoniți 15 preoți și 14 diaconi. Episcopia Ortodoxă Română a Italiei a continuat și în 2024 numeroase proiecte social-filantropice. Suma totală a ajutoarelor acordate în decursul anului a fost de 1.340.106 euro. Prin proiectul social „Brațele părintești”, 656 de copii din România, Republica Moldova și Italia au primit ajutoare sociale în valoare de 254.600 euro. În același timp, 139 de vârstnici au primit sprijin lunar prin programul „Toiagul Nădejdii”. De asemenea, Centrul Eparhial din Roma a oferit ajutoare și donații în valoare de 197.010 euro, iar diverse colecte și fonduri speciale, inclusiv pentru sinistrații din Galați și Huși, au însumat 407.360 euro.

 

România a fost inclusă în topul destinațiilor de vacanță realizat de publicația americană The Washington Post pentru acest an. Lista mai include destinații precum Bahamas, Chile, Australia, Suedia, Brazilia, Taiwan și altele. Potrivit The Washington Post, topul a fost realizat împreună cu experți din domeniul industriei turismului, care au luat în considerare destinații mai puțin cunoscute, iar selecția a fost completată pe baza intereselor și experiențelor de călătorie. „România este o alternativă captivantă la vacanțele clasice din Europa de Vest”, se arată în articolul publicației americane. Printre obiectivele sugerate se numără orașele București și Brașov, Munții Carpați și pădurile din Transilvania. În București, The Washington Post sugerează că turiștii pot vizita muzee precum Casa Ceaușescu, „frumoasele biserici ortodoxe” și parcurile naturale, iar în Brașov se pot bucura de centrul vechi bine conservat și de peisajele montane. Pasionații de natură și faună pot explora ecosistemele vaste ale Transilvaniei prin drumeții sau ciclism și pot observa urșii bruni carpatini, vulpile roșii sau mistreții din locurile special amenajate, mai transmite publicația.

 

O delegație a Consiliului Mondial al Bisericilor din Austria (Ökumenischen Rates der Kirchen in Österreich – ÖRKÖ) a vizitat săptămâna trecută Țara Sfântă pentru discuții cu organizațiile care lucrează pentru pace și reconciliere. Din delegație fac parte Episcopul apostolic armean Tiran Petrosyan, președintele ÖRKÖ, Episcopul catolic de Linz Manfred Scheuer, superintendentul regional reformat Thomas Hennefeld și Preotul Nicolae Dura, vicarul Comunității Ortodoxe Române din Austria. Pe lângă discuțiile despre pace și reconcilere, ÖRKÖ dorește în special manifestarea solidarității și apropierii față de creștinii din Țara Sfântă, informează KathPress. Printre instituțiile vizitate s-a numărat și Așezământul Românesc din Ierusalim, unde s-au purtat discuții cu Arhimandritul Teofil Anăstăsoaie, Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte. Voluntari din întreaga lume lucrează la nivel local pentru a pune capăt violenței și a promova coexistența pașnică între palestinieni și israelieni. Consiliul Mondial al Bisericilor din Austria a făcut apel în mod repetat la încetarea violenței din Orientul Mijlociu în trecutul recent. ÖRKÖ este convinsă că nu există alternativă la dialog. În cea mai recentă declarație a sa, organizația din Austria a recunoscut că Bisericile nu pot promova soluții politice majore, dar dorește să depună mai multe eforturi în viitor pentru a consolida toate forțele care lucrează pentru reconciliere la fața locului.

 

 

600 de copii români din 14 țări participă la un concurs catehetic online - Basilica

 

Candidatul ales sau desemnat de Sfântul Sinod pentru arhierie poartă până la hirotonie atributul de ipopsifiu, adică ales, propus sau desemnat pentru arhierie. Hirotonia lui în arhiereu e precedată de solemnitatea vestirii şi chemării la treapta arhieriei, care are loc în ajunul hirotoniei, după Vecernie. În dimineaţa următoare, înainte de Liturghie (la sfârşitul Utreniei), ipopsifiul citeşte, în mijlocul Bisericii, la cererea şi în faţa arhiereilor slujitori, o mărturisire solemnă şi amănunţită a credinţei ortodoxe, împărţită în trei părţi, scrisă dinainte şi pecetluită apoi de candidat, cu semnătura lui. Rânduiala aceasta se numeşte rânduială pentru cercarea (examinarea) şi desemnarea ipopsifiului. Precum spune Simeon al Tesalonicului, rânduiala aceasta este ca o logodire a ipopsifiului cu Biserica (eparhia) pentru care a fost ales şi care i se va da în grijă să o păstorească.

Hirotonia propriu-zisă în arhiereu are loc în timpul Liturghiei, îndată după ce s-a cântat „Sfinte Dumnezeule” (înainte de citirea Apostolului), adică în momentul când odinioară (până prin secolele VI-VII) se începea de fapt Sfânta Liturghie. Slujba de hirotonie a noului episcop este oficiată de cel puțin doi arhierei.

La vremea hirotoniei, candidatul e condus în mijlocul Bisericii, pentru a se închina, și apoi e dus în faţa uşilor împărăteşti şi a arhiereilor, de către doi preoţi, de regulă arhimandriţi sau ieromonahi, deoarece arhiereul e ales dintre monahi. Dacă candidatul nu este monah, acum trebuie să facă votul monahal, înainte de hirotonie, dacă a fost ales dintre clericii de mir.

La înconjurarea Sfintei Mese, ce are loc după acest moment, candidatul e purtat de doi dintre arhiereii slujitori, închinându-se la colțurile acesteia. În timpul hirotoniei, formulele de invitare la rugăciune şi ectenia în taină le zic arhiereii, iar la rugăciunea de hirotonie, arhiereii hirotonisitori pun pe capul ipopsifiului și peste mâinile lui omoforul şi Sfânta Evanghelie.

După hirotonie, se dau noului arhiereu veşmintele şi insignele specifice treptei sale, și anume sacosul, epigonatul, omoforul, engolpionul, crucea pectorală şi mitra, apoi noul arhiereu se îmbrățișează cu ceilalţi arhierei.

În tot restul Sfintei Liturghii, noul arhiereu este primul între slujitori, zice la Apostol „Pace tuturor!”, se împărtăşeşte cel dintâi, iar după sfârşitul Liturghiei, primul arhiereu, de obicei, preşedintele Sfântului Sinod sau reprezentantul lui, îl îmbracă

 

Sursa: Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 343-344 via http://doxologia.ro.

 

O însemnătate cu totul deosebită dădea ascultării duhovniceşti lăuntrice faţă de egumen şi de duhovnic, socotind-o o Taină a Bisericii şi un dar al harului. Ducându-se către duhovnic, el se ruga Domnului ca, prin slujitorul Său, să îl miluiască, să-i descopere voia Sa şi calea către mântuire; şi ştiind că primul gând ce se naşte în suflet după rugăciune este îndrumarea cea de sus, el primea primul cuvânt al duhovnicului, primul semn, şi nu ducea convorbirea mai departe. În aceasta şi constă înţelepciunea şi taina adevăratei ascultări, al cărei ţel este cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, şi nu a omului. O astfel de ascultare duhovnicească fără încontrări şi împotriviri, nu numai exprimate, ci şi lăuntrice, nevădite, este singurul temei pentru a-şi însuşi predania vie.

În zadar gândesc unii că duhovnicul este ”tot aşa, un om nedesăvârşit”, că ”trebuie să-i explici totul în amănunt, altfel nu va înţelege”, că el ”poate uşor să greşească” şi deci trebuie să-l ”îndreptezi”.  Cel ce se împotriveşte şi îşi îndreptează duhovnicul se pune deasupra acestuia, şi de-acum nici nu mai este ucenic. Da, nimenea nu este desăvârşit, şi nu este om care ar îndrăzni să înveţe ca Hristos, Care învăţa ”ca unul ce avea stăpânire”, căci tema învăţăturii ”nu este de la om”, şi ”nu este după om” (Gal. 1: 11-12), ci nepreţuita comoară a darurilor Duhului Sfânt în ”vase de lut” se păstrează; nu numai nepreţuită, dar, prin caracterul său, şi de nedescoperit; şi numai cel ce urmează calea nemincinoasei şi deplinei ascultări pătrunde în această tainiţă.

Cel ce se spovedeşte cu bună înţelegere se poartă faţă de duhovnic astfel: îşi spune gândul nu în multe cuvinte, sau îşi descrie esenţialul stării, iar apoi lasă duhovnicului libertate. Acesta, rugându-se din prima clipă a convorbirii, aşteaptă îndrumare de la Dumnezeu, iar dacă simte în sufletul său vreo ”încunoştinţare”, îşi dă răspunsul, după care convorbirea urmează a se opri, căci dacă ”primul cuvânt” al duhovnicului este scăpat, se slăbeşte şi lucrarea Tainei, iar spovedania se poate preface într-un simplu dialog omenesc.

Credinţa în puterea Tainei, credinţa că Domnul iubeşte omul, şi că niciodată nu-l va părăsi pe cel ce s-a lepădat de propria voie şi judecată pentru Numele Lui şi sfântă voia Lui, face pe ucenic neclătinat şi nepătimaş. Odată ce a primit de la duhovnicul său poruncă, sau doar o simplă îndrumare, ucenicul, în avântul său de a o împlini, dispreţuieşte şi însăşi moartea; iar eu cred că aceasta este pentru ca el ”a trecut de la moarte la viaţă”.

 

Extras din Cuviosul Siluan Athonitul – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea.

 

 

Pe 24 ianuarie, JD Vance, Vice Presedintele Administratiei Trump, a paricipat la marsul pro-viata din Washington. In discursul lui a recomandat cetatenilor sa nu isi avorteze copiii si sa contribuie la revitalizarea demografica a tarii. Din nefericire, nici un politician din Romania nu are curajul (ori dorinta) sa faca ceva similar in public in Romania.

Politicile Europei sunt anti-nataliste. Iar cind se vorbeste despre criza demografica se propune, ca unica metoda pentru resuscitarea demografica a continentului, alocarea de mai multe fonduri. Banii nu sunt totul. Banii sunt doar o parte a ecuatiei. Valorile si o cultura pro-viata, secondata de masuri pro-familie, sunt indispensabile. In  vara trecuta a fost publicat un comentariu in First Things privind aceasta formula de insanatosire demografica. Autorul comentariului este Emma Waters, cercetatoare la Heritage Foundation.

Va oferim traducerea in romana, iar cei care doriti, puteti accesa textul original in engleza aici: https://www.heritage.org/marriage-and-family/commentary/pro-natalism-not-enough

***

Pro-Natalismul nu e sufficient. E nevoie de actiune

Eu și soțul meu avem o fetiță și așteptăm al doilea copil la sfârșitul acestui an, cu șase săptămâni înainte de a treia aniversare a nunții noastre. Reprezentăm o minoritate în creștere în rândul generației Z. În 1965, in Statele Unite cinci adulți din șase cu vârste cuprinse între optsprezece și treizeci și patru de ani erau sau fuseseră căsătoriți. Dupa 1970, însă, rata căsătoriilor a scăzut cu 60% (șaizeci la sută). Astăzi, aproximativ o treime din generația Z este pe cale să nu se căsătorească niciodată, mulți tineri preferând să rămână în relatii instabile de concubinaj.

Ceea ce a început ca o recesiune a căsătoriei s-a transformat într-o lipsă totală de nașteri. În 2023, natalitatea a scăzut la cel mai jos nivel de 1,62 nașteri pe femeie, cu mult sub rata de înlocuire de 2,1. Viitorul Statelor Unite, împreună cu cel al oricărei națiuni dezvoltate, cu excepția Israelului, este amenințat de declinul demografic. Economia, securitatea socială, pregătirea militară, îngrijirea bătrânilor, educația și multe altele depind de noile generații de copii. La nivel individual, acest declin reflectă o realitate mult mai întunecată. Oameni fericiți și plini de speranță au copii. Dacă nu avem copii, ce spune asta oare despre sănătatea națiunii noastre?

Cauzele deficitului demografic

Cauzele acestui deficit demografic: creșterea infertilității în rândul bărbaților și femeilor, forța atomizantă a tehnologiei, costul ridicat al vieții și creșterii copiilor și scăderea căsătoriei și a frecventarii bisericii Avorturile au crescut, la fel și sterilizările intenționate, în special în rândul bărbaților și femeilor tinere. Fiecare dintre acești factori, individual și concertat, a dus la ceea ce sociologii numesc o cultură „neprietenoasă a familiei” în care copiii sunt văzuți ca impoziții sau, în cel mai bun caz, bunuri de lux.

Pro-natalismul, o mișcare împotriva scăderii nașterilor, atrage atentia presei, si are si campioni proeminenți precum Elon Musk. Deși ar trebui să fim mulțumiți de această directie, ar trebui să distingem între „simplii pro-nataliști”, care pur și simplu doresc să vadă mai mulți copii născuți, si cei care acordă prioritate formării familiei ca bază pentru creșterea natalității. Simplii pro-nataliști pot servi drept aliați excelenți împotriva culturii noastre anti-copil, dar lipsa de preocupare pentru formarea familiei riscă să perpetueze chiar patologiile sociale care au dat naștere penuriei la naștere în primul rând.

Trecând cu vederea scăderea anterioară a ratei căsătoriei mamă-tată, criza fertilității este redusă la o problemă națională de acțiune colectivă pe care să o rezolve altcineva. Simplul pronatalism tinde, de asemenea, să privească copiii și mamele lor ca mijloace pentru un scop mai mare: salvarea lumii, a națiunii, a economiei sau a găsi un sens în viața cuiva. După cum arată eșecul eforturilor Chinei de a crește numărul de nașteri, instrumentalizarea maternității în acest fel poate de fapt descuraja femeile de la naștere. O astfel de instrumentalizare susține chiar argumentele antinataliste conform cărora nașterea tratează copiii ca pe un produs pentru propriile modele și nu poate obține consimțământul pentru a le aduce la viață.

Pronatalismul tehnocratic

Pronataliștii tehnocrați doresc adesea să creeze un anumit tip de copil: un copil sănătos, un copil inteligent sau un copil „dorit”. Într-adevăr, odată cu extinderea tehnologiei de selecție genetică embrionară și potențialul uterului artificial sau al gametogenezei in vitro - o procedură experimentală care modifică genetic ADN-ul oricui în gameți viabili - părinții pot folosi tehnologia pentru a-și personaliza viitorii copii. Acest pro-natalism de tip „Silicon Valley” exploatează dorința unui părinte de a crește copii sănătoși și fericiți, oferindu-le o promisiune falsă de control. După cum avertizează eticianul anglican Oliver O'Donovan în Begotten or Made?, „o ființă care este „făuritorul” oricărei alte ființe este înstrăinată de ceea ce a făcut el, transcenzând-o prin voința sa și acționând ca legea ființei sale. ” Copiii care sunt „făcuți” nu mai sunt priviți de „fabricatorul” lor ca cadouri, scopuri în sine, ci ca bunuri de lux.

Reducerea bebelușilor la unul dintre diversele bunuri concurente - un copil, un iaht sau o casă - întărește neînclinația societății noastre de a-i aprecia ca scop. În ceea ce privește bunurile de larg consum, copiii sunt riscanți, dificili și consumă mult timp. Studiile arată că cel mai mare motiv pentru care femeile întârzie sau renunță la naștere este dorința lor de petrecere a timpului liber, cum ar fi vacante, sau preferința pentru independența personală, cum ar fi libertatea de a se concentra pe hobby-uri sau cariere.

Propria mea fiică are cincisprezece luni. Pe măsură ce mă bucur de creșterea ei de la un nou-născut la un copil fericit, care merge pe jos, sunt uimita de cât de ușor este pentru această mentalitate să ma influențeze. Sunt tentata să o văd pe fiica mea ca pe un accesoriu prețios care ar trebui să se încadreze perfect în propria mea viață, program și obiective. Apoi, sunt surprinsa sau frustrata când nevoile ei intră în conflict cu preferințele mele.

Civilizatie si demografie

Civilizația depinde de faptul că indivizii recunosc că construirea unei familii și îngrijirea copiilor este o parte esențială a vietii umane. Promovarea căsătoriei, care este în mod constant cel mai bun predictor al natalității, este cea mai sigură strategie pe termen lung pentru a inversa scăderea fertilității. Recesiunea căsătoriei – care a avut loc pe măsură ce divorțul, conviețuirea, si paternitatea monoparentală au devenit norma – a precedat criza fertilității din Statele Unite. Pe măsură ce mai puține familii formau relații stabile, de lungă durată, numărul copiilor născuți în clasele mijlocii și superioare a început să scadă. Astăzi, rata natalității în rândul bărbaților și femeilor căsătorite a rămas constantă din anii 1990, cu excepția unei scăderi modeste în perioada 2016-2020.

Scăderea generală a numărului de copii este rezultatul amânării sau renunțării la căsătorie a mai multor adulți. Pentru a rezolva criza de fertilitate, nu ar trebui să ne concentrăm pur și simplu pe crearea mai multor copii, trebuie să ne concentrăm pe crearea de căsătorii mai sănătoase între bărbați și femei.  

În plus, copiii se descurcă cel mai bine în familiile de mamă-tată căsătoriți, unde sunt conectati biologic cu ambii părinți. Astfel de copii sunt mult mai puțin probabil să fie săraci, să comită crime, să abandoneze școala și să sufere de depresie și alte probleme psihologice. Pe măsură ce protejăm „pachetul” căsătoriei, sexului și procreării, copiii se bucură de mai multe oportunități de a înflori ca extensii naturale ale căsătoriei.

Este adevărat că mai mulți bebeluși ajută la rezolvarea multor probleme legate de economie, securitate socială, pregătire militară, educație și fericire. Cu toate acestea, aceste rezultate nu trebuie să fie principalul motiv pentru care încurajăm oamenii să aibă copii. Pentru a privi corect și încuraja natalitatea, trebuie să onorăm și să primim copiii sub formă de daruri, indiferent de abilitățile sau sănătatea lor. Acest lucru nu numai că asigură o postură de umilință în timpul nașterii, dar protejează împotriva unei mentalități culturale în care adulții pot acționa asupra copiilor ca obiecte sau soluții la alte probleme.

Emma Waters este Cercetator Asociat la Centrul Richard și Helen DeVos Pentru Viață, Religie și Familie de la Fundația Heritage.

ARTICOLUL 16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI

Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!

JOIN US ON FACEBOOK / URMARITI-NE SI PE FACEBOOK!

Publicam comentariile noastre de joi si pe Facebook. Va rugam sa ne urmariti si sa deveniti prietenii nostri pe Facebook: https://ro-ro.facebook.com/Alianta.Familiilor/

FACETI-NE CUNOSCUTI!

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.  

Alianta Familiilor din Romania

 

 

 

 

 

 

 

În introducere, vom sublinia că vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, ori despre slujitorii, activităţile şi acţiunile Ei, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor... Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!... Biserica, în calitatea sa de extensie în lume a Trupului înviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenţă în solitudine ci se constituie într-o realitate socială făcându-şi simţită prezenţa în lume faţă de care are o seamă de îndatoriri, îndatoriri provenind din faptul că ambele, şi Biserica şi lumea sunt creaţii ale lui Dumnezeu, prima fiind Împărăţia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Împărăţia legilor naturale ([1]). Lumea este pentru Biserică mediul în care îşi desfăşoară activitatea, mediul în care aduce la îndeplinire comandamentele primite de la întemeietorul şi Capul său Iisus Hristos, este realitatea care trebuie recapitulată şi îndumnezeită pentru a putea fi înfăţişată lui Dumnezeu în unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealaltă parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita în puntea de legătură între Dumnezeu şi lume, este mediul de epectază a lumii în ansamblul ei către destinul ei final, către raţiunea ei eshatologică.

Asupra lumii acţionează însă şi societatea umană, căci trebuie să facem această distincţie între lume ca loc teologic, loc, spaţiu în care fiecare lucru, fiecare realitate fizică are locul ei bine stabilit, locul ei în care şi din care îşi realizează menirea, locul pe care se află centrată, şi societate ca summum de indivizi, comunitate umană, care îşi manifestă acţiunea asupra lumii transformând-o, cu pretenţia de a o eficientiza şi, nu de puţine ori, deplasând-o din locul pe care se află centrată prin acţiunile pe care le exercită asupra elementelor ei. în aceasta ordine de idei, dacă întru începuturi Biserica se putea identifica într-o mare măsură cu societatea prin aceea că membrii Bisericii erau în acelaşi timp şi, într-o foarte mare măsură, elemente ale societăţii, în vremea noastră Biserica nu mai poate fi identificată cu societatea fiindcă prin procesul de secularizare, centrul de greutate în viaţa cetăţii s-a deplasat din zona autorităţii Bisericii în zona autorităţii societăţii umane luată ca realitate autonomă. 

Autoritatea Bisericii în viaţa cetăţii nu trebuie percepută în sens absolut ci nuanţat în direcţia autorităţii iniţiale asupra membrilor ei care constituiau în acelaşi timp şi societatea. În contemporaneitate însă, consecutiv modificărilor apărute în conştiinţa maselor odată cu revoluţia franceză, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea ştiinţei, se constată un hiatus între Biserică şi societate. Marele vis al Bizanţului a fost acela de a crea o societate creştină universală, administrată de Împărat şi călăuzită spiritual de Biserică, ceea ce însemna o îmbinare între universalismul roman şi cel creştin într-un program socio-politic unic ([2]). Această idee pleca de la premisa că omul este o fiinţă teocentrică în toate laturile vieţii sale deci şi societatea era firesc să fie teocentrică, teonomă şi dacă omul este responsabil pentru întreaga creaţie, societatea ca extensie umană poartă această responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptării de către Biserică a protecţiei Imperiale şi de-a lungul timpului nu s-a încercat o reflecţie serioasă asupra acestei probleme a "simbiozei" dintre stat şi Biserica, reflecţie care să aducă necesarele corecţii în ceea ce priveşte rolul statului şi al societăţii laice în viaţa umanităţii căzute. Credinţa că un stat întreg ar putea − prin aceasta simbioză − deveni creştin s-a dovedit a fi fără suport şi s-a constituit in final în marea tragedie a Bizanţului ([3]). S-a dovedit ca "simfonia" gândită de Împăratul Iustinian a fost o utopie, Bizanţul nereuşind să devină un imperiu creştin universal aşa cum s-a dorit de aceea, dacă în planul ideatic cel puţin, Biserica şi societatea se puteau identifica, în plan real ele au fost şi au rămas realităţi separate între care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seamă de raporturi. Atât societatea civilă cât şi Biserica, luată ca instituţie, au evoluat de-a lungul timpului şi între ele s-au dezvoltat o seamă de relaţii, de la cele mai bune ­în epoca medievala, la cele mai neproductive − în epoca socialistă de aceea se cuvine sa facem o seamă de precizări în ceea ce priveşte natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporană.

În altă ordine de idei, cronologic şi istoriceşte vorbind, acum în acest an jubiliar – cu prilejul împlinirii a 140 ani de la dobândirea Autocefaliei şi a 100 ani de la ridicarea bisericii noastre la rang de Patriarhie,  vom susţine că Actul Unirii Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei, cu vechea Românie în anul 1918 - prin care s-a creat statul român unitar, a dus şi la o serie de prefaceri în viaţa Bisericii. După anul 1918, statul a preluat - mai cu seamă în Transilvania, multe din atribuţiile ce reveneau până atunci Bisericii (de pildă, în domeniul învăţământului), rolul ei limitându-se de acum înainte mai mult la probleme spirituale. Ierarhii din ţinuturile alipite au intrat în componenţa Sfântului Sinod din Bucureşti, iar la 18/31 decembrie anul 1919, în scaunul de mitropolit primat a fost ales transilvăneanul Miron Cristea, până atunci episcop de Caransebeş, unul din marii luptători pentru Unire. Imediat au început lucrările de unificare bisericească, încheiate la 6 mai anul 1925, când s-a promulgat Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, cu aplicarea principiilor Statutului Organic Şagunian.

La 4 februarie anul 1925, Sfântul Sinod a hotărât să înfiinţeze Patriarhia Ortodoxă Română, iar mitropolitul primat să fie ridicat la treapta de patriarh. Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei a fost promulgata la 25 februarie anul 1925, iar la 1 noiembrie anul 1925 a avut loc investitura şi înscăunarea primului patriarh Miron Cristea (1925 - 1939). Urmaşul său a fost patriarhul Nicodim Munteanu (1939 - 1948), autor a numeroase lucrări teologice originale, traducător din literatura teologică rusă. Sub aceşti doi patriarhi s-au înfiinţat câteva eparhii noi (Oradea, Cluj, Constanta, Maramureş, Timişoara şi o Episcopie misionară pentru românii ortodocşi din America).

În ajunul celui de-al doilea Război Mondial, Patriarhia Română avea următoarea organizare administrativ-teritorială: I. Mitropolia Ungrovlahiei cu următoarele eparhii sufragane: Bucureşti, Râmnic-Noul Severin, Buzău, Argeş, Tomis (Constanta); II. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu eparhiile Iaşi, Roman, Huşi, Dunărea de Jos (Galaţi); III. Mitropolia Ardealului, cu eparhiile Sibiu, Arad, Caransebeş, Oradea, Cluj; IV. Mitropolia Bucovinei, cu eparhiile Cernăuţi, Hotin (Bălti), iar din anul 1938 şi Maramureş (Sighet); V. Mitropolia Basarabiei, cu eparhiile Chişinău şi Cetatea Alba (Ismail). Exista apoi o Episcopie a Armatei, din anul 1921 (cu sediul în Alba-Iulia) şi Episcopia Misionară pentru românii din America (cu sediul în Detroit) din anul 1934.

Dintre ierarhii acestei perioade consemnăm pe Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului (1920 - 1955), unul din militanţii de seama pentru realizarea statului naţional unitar, pentru organizarea unitară a Bisericii Române întregită, pentru promovarea ecumenismului creştin, reorganizatorul şcolii teologice sibiene, ridicată la rang de Academie. În Moldova, Irineu Mihălcescu (1939 - 1947), fost profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1904 - 1939), autor a sute de lucrări de teologie. În Bucovina menţionăm pe mitropolitul Nectarie Cotlarciuc (1924 - 1935), fost profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, participant la câteva congrese şi întruniri ecumenice, iar în Basarabia mitropolitul Gurie Grosu (1920 - 1937). Dintre episcopii acestei perioade amintim pe Roman Ciorogariu de la Oradea (1920 - 1936) şi Nicolae Ivan de la Cluj (1921 - 1936), amândoi militanţi pentru emanciparea politico-socială a românilor transilvăneni, Grigorie Comşa de la Arad (1925 - 1935), încercat misionar, autor a numeroase volume de predici şi broşuri de apărare a Ortodoxiei, Iacob Antonovici de la Galaţi (1923 - 1924) şi Huşi (1924 - 1931), autor de lucrări istorice, toţi membri de onoare ai Academiei Române.

S-a dezvoltat învăţământul teologic: Facultăţi de Teologie la Bucureşti (din anul 1881), Cernăuţi (1875) şi Chişinău (1927), Academii teologice în Sibiu, Arad, Caransebeş, Cluj şi Oradea şi o serie de seminarii cu 8 clase. Dintre profesorii acestor Facultăţi s-au remarcat o seamă de teologi de prestigiu, ca Ioan Irineu Mihălcescu, Nichifor Crainic, Teodor Popescu, Niculae Popescu, Haralambie Rovenţa, Şerban Ionescu, Petre Vintilescu, Grigorie Cristescu, Vasile Ispir la Bucureşti; Vasile Tarnavschi, Vasile Gheorghiu, Nicolae Cotos, Vasile Loichiţa, Valerian Şesan, Simion Reli la Cernăuţi; Grigorie Pişculescu (cu numele de scriitor Galaction), Vasile Radu, Iuliu Scriban, Ioan Savin, Toma Bulat, fraţii Valeriu şi Cicerone Iordachescu la Chişinău; Nicolae Colan, Dumitru Stăniloae, Nicolae Terchilă la Sibiu; Ilarion Felea la Arad, Liviu Galaction Munteanu la Cluj, Ştefan Lupşa la Oradea etc. Toţi au publicat lucrări deosebit de valoroase în cadrul specializării lor. O serie de preoţi au fost prezenţi în viaţa culturală a ţării: prozatorii Gala Galaction şi Ion Agârbiceanu, arheologul Constantin Mătasă, întemeietorul Muzeului din Piatra Neamţ, istoricii Gheorghe Ciuhandu, Candid Muslea, Constantin Bobulescu, Dumitru Furtuna s. a., folcloriştii Teodor Balaşel din Vâlcea, Gheorghe Dumitrescu din Bistriţa-Mehedinţi, specialistul în muzică bizantină Ioan Petrescu de la biserica Visarion din Bucureşti etc. Au apărut o serie de noi periodice bisericeşti, pe lângă cele vechi: „Biserica Ortodoxă Română” şi „Studii Teologice” la Bucureşti, „Candela” la Cernăuţi, „Revista Teologică” la Sibiu, „Luminătorul” şi „Misionarul” la Chişinău, buletine eparhiale pentru fiecare episcopie.

 S-a dezvoltat arta bisericească cu toate ramurile ei, îndeosebi arhitectura şi pictura, prin bisericile monumentale ridicate într-o serie de oraşe ale ţării, mai ales în Transilvania (Catedralele Alba Iulia, Cluj, Timişoara, biserici în Târgu Mureş, Sighişoara, Turda, Reşiţa, Satu Mare, Zalău, Craiova, Buzău, Constanţa, Galaţi, Piatra Neamţ, Bălţi etc.); s-au refăcut ori s-au ridicat din temelie câteva mănăstiri.

S-au întărit legăturile cu celelalte Biserici Ortodoxe şi cu alte Biserici creştine. Astfel, Biserica Ortodoxă Română şi-a trimis delegaţi la Conferinţele panortodoxe de la Constantinopol (1923), Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos (1930), la prima Conferinţa a profesorilor de teologie din Balcani, ţinută la Sinaia în România (1924), la primul Congres al profesorilor de teologie ortodoxă la Atena (1936). Patriarhul Miron a făcut câteva vizite unor ierarhi ortodocşi de peste hotare şi a primit vizite la Bucureşti. Biserica Ortodoxă Română a participat şi la câteva Congrese ale celor trei mari ramuri ale mişcării ecumenice care au activat în perioada interbelică: Creştinism practic (Stockholm 1925, Berna 1926), Credinţă şi organizare (Lausanne 1927) şi Alianţa Mondială pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică (Praga 1928, Faris Bad Larvik în Norvegia 1938). Cea din urmă a ţinut mai multe conferinţe regionale, unele chiar în România (Sinaia 1924, Bucureşti 1933, Râmnicu-Vâlcea 1936). S-au încheiat legături strânse cu Biserica anglicană, mai ales după recunoaşterea hirotoniilor anglicane de către Sfântul Sinod din Bucureşti în anul 1935.    

După anul 1944 Biserica a fost înlăturată treptat din viaţa statului. În anul 1948 a fost eliminat învăţământul religios din şcoli, s-au interzis slujbele în spitale, azile şi cazărmi, au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, au fost desfiinţate Facultatea de Teologie din Suceava (fosta la Cernăuţi), patru Academii teologice din Ardeal şi Banat, precum şi seminariile teologice ale eparhiilor din Muntenia şi Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului. Curând după anul 1944 peste o mie de preoţi ortodocşi (la care se adaugă şi cei romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi) au fost arestaţi, aruncaţi în închisori, trimişi să lucreze la canalul Dunăre-Marea Neagră, unii deportaţi chiar în Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai mulţi au fost eliberaţi abia în 1964. Între cei aruncaţi în închisori, se numărau şi teologi de mare prestigiu, ca: Nichifor Crainic, Ioan Savin, Dumitru Staniloae, Liviu G. Munteanu, Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat în Siberia) şi mulţi alţii; câţiva preoţi ortodocşi au fost împuşcaţi. Fostul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte, în contumacie (decedat în anul 1964, în Franţa). În anul 1959 au fost desfiinţate un număr de schituri şi mânăstiri, sute de călugări şi călugăriţe au fost scoşi din ele în mod brutal şi trimişi în familiile lor sau în fabrici de către organele de stat. În ultimii ani ai dictaturii comuniste au fost demolate peste 20 de lăcaşuri de închinare din Bucureşti (mănăstirile Cotroceni, Văcăreşti, Pantelimon, bisericile Sfânta Vineri, Sfântul Spiridon Vechi, Alba-Postăvari, Enei, Spirea Noua Izvor,Sfânta Treime Dudeşti etc.). Autorizaţiile pentru ridicarea sau repararea unor biserici se obţineau cu multă greutate. Preoţimea ortodoxă, în totalitatea ei, era supravegheată şi controlată în permanentă, prin aşa-numiţii "inspectori de culte" şi ofiţeri de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti.

La 4 august anul 1948 s-a publicat Legea pentru regimul general al Cultelor (înlocuită cu actuala lege: nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasă şi regimul general al cultelor”). Erau recunoscute 14 culte: ortodox, romano-catolic, armeano-gregorian, creştin de rit vechi (lipovean), reformat (calvin), evanghelic-luteran C.A., sinodo-prezbiterian, unitarian, mozaic, musulman, baptist, adventist de ziua a şaptea, penticostal şi creştin după Evanghelie, toate având organizarea lor specifică şi lăcaşuri de cult.

La 19-20 octombrie anul 1949, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a votat Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat apoi şi de Ministerul Cultelor (are la bază principiile Statutului Organic al lui Andrei Şaguna). Potrivit acestuia, Biserica noastră avea un număr mai redus de eparhii, în comparaţie cu perioada precedentă: I. Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Bucureştilor, Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos (cu sediul la Galaţi), Episcopia Buzăului; II. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu Arhiepiscopia Iaşilor, Episcopia Romanului şi Huşilor; III. Mitropolia Ardealului, cu Arhiepiscopia Sibiului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopia Alba-Iuliei (înfiinţata în 1975), Episcopia Oradiei; IV. Mitropolia Olteniei, cu Arhiepiscopia Craiovei şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului; V. Mitropolia Banatului, cu Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului şi Episcopia Aradului. Se prevede şi acum participarea laicilor la conducerea Bisericii, în Adunările şi Consiliile parohiale, Adunările şi Consiliile eparhiale şi Adunarea Naţională Bisericească (pentru întreaga Patriarhie), în proporţia cunoscută: 1/3 clerici şi 2/3 mireni.

Pentru credincioşii ortodocşi români care trăiau peste hotarele ţării s-au organizat mai multe unităţi bisericeşti: Arhiepiscopia Misionara Ortodoxa Româna din Statele Unite şi Canada, cu sediul la Detroit şi Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Romană pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris. Vechea Episcopie din America înfiinţata în anul 1934 (devenită, între timp, Arhiepiscopie) n-a mai păstrat legăturile cu ţara şi cu Patriarhia.

Între ierarhii din perioada de care ne ocupăm, consemnăm în primul rând pe patriarhul Justinian Marina (1948 - 1977), priceput organizator şi îndrumător al vieţii bisericeşti în condiţiile create după al doilea război mondial. A fost urmat de patriarhul Iustin Moisescu (1977 - 1986), fost profesor la Facultăţile de teologie din Varşovia, Cernăuţi şi Bucureşti, apoi mitropolit al Ardealului (1956 - 1957) şi al Moldovei (1957 - 1977). Din anul 1986 şi până în anul 2007 Biserica noastră a fost păstorită de Teoctist Arăpaşu, fost episcop-vicar patriarhal, episcop al Aradului, mitropolit al Olteniei, apoi al Moldovei. Dintre ceilalţi ierarhi, menţionam pe mitropoliţii Ardealului Nicolae Colan (1957 - 1967), Nicolae Mladin (1967 - 1981) şi Antonie Plămădeală (din 1982, fost episcop-vicar patriarhal, apoi episcop al Buzăului); apoi Firmilian Marin (1947 - 1972) şi Nestor Vornicescu ai Olteniei (din 1978); Vasile Lăzărescu (1934 - 1961) şi Nicolae Corneanu ai Banatului (din 1962), episcopii Andrei Magieru al Aradului (1936 - 1960), Chesarie Păunescu al Constanţei, apoi al Dunării de Jos (1944 - 1973), Iosif Gafton al Râmnicului şi Argeşului (1944 - 1984), Antim Anghelescu al Buzăului (1944 - 1979), Vasile Coman al Oradiei (1971 - 1992), cei mai mulţi autori de lucrări teologice şi istorice, participanţi la numeroase Congrese şi întruniri peste hotare.

Între faptele mai de seama din viaţa bisericească trebuie să mai reţinem revenirea la Ortodoxie a majorităţii covârşitoare a clerului şi credincioşilor uniţi (greco-catolici) în anul anul 1948, precum şi prima canonizare oficială a unor sfinţi şi mărturisitori de neam român (1955). Pentru pregătirea personalului de cult au funcţionat şase seminarii teologice cu durată de cinci ani (Bucureşti, Buzău, Mânăstirea Neamţ, Cluj-Napoca, Craiova şi Caransebeş) şi doua Institute Teologice de grad universitar cu durată de patru ani, la Bucureşti şi Sibiu.

O serie de teologi români s-au remarcat prin lucrările lor sau prin activitatea ecumenică: Dumitru Staniloae, Ioan Coman, Liviu Stan, Nicolae Chiţescu, Emilian Vasilescu, Orest Bucevschi, Nicolae Balca, Nicolae Nicolaescu, Ene Branişte, Ioan Rămureanu, Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, Petru Rezuş, Alexandru Ciurea, Nicolae Lungu, toţi la Bucureşti; Nicolae Neaga, Nicolae Mladin, Sofron Vlad, Grigorie Marcu, Dumitru Belu, Iorgu Ivan, Milan Şesan, Isidor Todoran, Ştefan Lupşa, Teodor Bodogae, Corneliu Sârbu, Dumitru Călugar, Gheorghe Şoima, Alexandru Moisiu, la Sibiu.

Patriarhia Română edita câteva publicaţii periodice: „Biserica Ortodoxă Română” (apare din anul 1874), buletinul oficial al Patriarhiei Române, „Studii Teologice”, revista Institutelor Teologice; „Ortodoxia”, revista Patriarhiei (fiecare cu un tiraj de 10.000 ex., cu 4-6 apariţii pe an). Toate cele cinci Mitropolii editau câte o revistă, tot cu câte 4-6 apariţii pe an: „Glasul Bisericii” (Mitropolia Ungrovlahiei), „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, „Mitropolia Ardealului”, „Mitropolia Banatului”. La Sibiu apare foaia bisericească bilunară „Telegraful Român”, cel mai vechi periodic românesc, cu apariţie neîntreruptă din anul 1853. În Editura şi Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă din Bucureşti s-au tipărit: Biblia (patru ediţii, în anii 1968, 1975, 1982, 1988), cărţi de cult, manuale pentru învăţământul teologic universitar şi seminarial, lucrări teologice, cărţi pentru credincioşi, cărţi de rugăciuni, calendare ş.a. Acelaşi lucru l-au făcut şi tipografiile eparhiale de la Mânăstirea Neamţ, Sibiu şi Timişoara.

După anul 1948 au fost restaurate, pictate sau reparate prin daniile credincioşilor majoritatea celor peste 12.000 de lăcaşuri de cult ortodox (biserici, mănăstiri, schituri, paraclise) de pe tot cuprinsul ţării. Au fost restaurate cele mai multe din bisericile şi mănăstirile monumente istorice. În acelaşi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi, în tot cuprinsul Patriarhiei, dintre care multe sunt adevărate monumente de artă.

Biserica Ortodoxă Română a întreţinut legături de prietenie şi colaborare cu toate celelalte Patriarhate şi Biserici ortodoxe autocefale. Aceste relaţii sunt marcate îndeosebi de vizitele oficiale făcute Bisericii Ortodoxe Române de patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Bulgariei, precum şi vizitele oficiale făcute de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române acestor Patriarhii, în ultimele decenii.

S-au stabilit relaţii cu Bisericile vechi Orientale (Patriarhia Etiopiei, Patriarhia armeană din Etchimiadzin, Patriarhia coptă din Egipt şi Biserica siriana iacobită din Kerala-India), cu Biserica romano-catolică (mai ales din Austria, Germania şi Belgia), cu Biserica veche catolică, cu Biserica anglicană, cu o serie de Biserici protestante.

Biserica Ortodoxă Romană activează în Consiliul Mondial al Bisericilor din anul 1961. A trimis delegaţi la Adunările generale de la New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), toate conduse de mitropolitul de atunci al Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu (fost membru în Comitetul Central până în anul 1977) şi Vancouver (1983), condusă de mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeala. Alţi ierarhi şi teologi ortodocşi români activează în diferite Comisii ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Patriarhii Justinian şi Iustin au făcut vizite la sediul Consiliului Mondial de la Geneva (1966-1981). La rândul lor, numeroşi conducători ai acestei mari organizaţii intercreştine au făcut vizite în România cu diferite ocazii, purtând discuţii cu patriarhii români, cu alţi conducători de culte, ierarhi şi profesori de teologie. Biserica noastră si-a adus aportul şi la promovarea dialogului intercreştin şi în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene, cu sediul la Geneva (câteva sesiuni ale acestor două mari organizaţii s-au ţinut în România).

Evenimentele din Decembrie anul 1989 au adus o seamă de schimbări, nu numai în viaţa politică şi socială a ţării, ci şi în sfera vieţii religioase. Imediat după derularea acelor evenimente, Biserica noastră a fost pusă în faţa unor provocări noi. În ceea ce priveşte configuraţia religioasă din România, potrivit recensământului din anul 2002, în ţara noastră, dintr-un total de 21.698.181 locuitori, 86,7% sunt ortodocşi, 4,7% romano-catolici, 3,2% reformaţi, 0,9% catolici de rit bizantin (greco-catolici), 1,5% penticostali, 0,6% baptişti, restul cultelor având sub 0,5% (ateii reprezintă sub 0,1%). Între evenimentele importante de după 1989, menţionăm reînfiinţarea unor eparhii desfiinţate în anul 1948: Arhiepiscopia Tomisului, Arhiepiscopia Sucevei, Arhiepiscopia Târgoviştei, Episcopia Argeşului, Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, Episcopia Caransebeşului, Episcopia Huşilor. De asemenea, s-au înfiinţat eparhii noi: Slobozia şi Călăraşi, Harghita şi Covasna, Alexandria, Giurgiu, Tulcea, Slatina, Sălaj ş.a.  În acelaşi timp, au fost ridicate la ranguri superioare unele structuri ortodoxe româneşti din diaspora, precum Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, ridicata la rang de Mitropolie, şi s-au înfiinţat noi structuri ortodoxe române precum Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria, Episcopia Daciei Felix, Episcopia Ortodoxă Română din Italia, Episcopia Ortodoxă Română din Spania şi Portugalia, Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, Episcopia Ortodoxă Română a Australiei şi Noii Zeelande. De menţionat că, în decembrie anul 1992, a fost reactivată Mitropolia Ortodoxă Română a Basarabiei.

În sectorul vieţii culturale, notăm înfiinţarea de noi instituţii de învăţământ teologic, atât la nivel liceal, cât şi la cel universitar. Întregul învăţământ teologic superior a fost încadrat în Universităţile din oraşele respective, şi reorganizat pe diferite secţii. Au apărut o serie de publicaţii periodice, precum „Ziarul Lumina”, „Vestitorul Ortodoxiei” la Bucureşti, „Candela Moldovei” la Iaşi, „Învierea” la Timişoara, „Renaşterea” la Cluj Napoca, „Tomisul Ortodox” la Constanţa, „Credinţa străbună” la Alba-Iulia, „Graiul Bisericii noastre” la Baia Mare, „Legea românească” la Oradea, „Biserica şi Şcoala” la Arad, „Foaie diecezană” la Caransebeş, „Călăuza Ortodoxă” la Galaţi, „Argeşul Ortodox” la Curtea de Argeş.

Începând cu data de 27 octombrie 2007, la iniţiativa şi cu purtarea de grijă a celui de al şaselea Patriarh al României - Preafericitului Părinte Patriarh Daniel - ales la 12 septembrie anul 2007 şi întronizat la 30 septembrie anul 2007, ca fiind cel de al VI-lea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, după trecerea la cele veşnice a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, la data de 30 iulie anul 2007 – au început să emită, de la studiourile din Bucureşti, Radio Trinitas şi Trinitas TV, ca parte a Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române.

În acelaşi timp, au apărut o seamă de lucrări noi de teologie şi istorie bisericească la Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Craiova, Timişoara etc. Totodată, au apărut o seamă de lucrări noi de teologie şi istorie bisericească la Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Craiova, Timişoara etc. S-au redeschis toate mănăstirile şi schiturile desfiinţate în mod abuziv în anul 1959 şi s-au deschis noi aşezăminte monahale, mai ales în Ardeal.

În acelaşi timp - în pofida greutăţilor financiare cu care se confruntă Biserica - s-au pus fundaţiile a sute de biserici, mai ales în mediul urban. Biserica şi-a reluat într-o altă perspectivă activitatea de ordin social - filantropic, prin înfiinţarea unor asociaţii caritative în vederea ajutorării orfanilor, a bătrânilor şi persoanelor cu dizabilităţi, prin asistenta religioasă în spitale, orfelinate şi aziluri de bătrâni.

Biserica Ortodoxă Română a fost vizitată, în repetate rânduri, de delegaţii ortodoxe, conduse de Întâistătători precum S.S. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, PP.FF. Partenie III, Petros VII şi Teodor II - Patriarhi ai Alexandriei, P.F. Ignatie IV şi Ioan IV Patriarhii Antiohiei, S.S. Teofil III – Patriarhul Ierusalimului, S.S. Patriarh Pavle al Serbiei, S.S. Maxim şi Neofit Patriarhii Bulgariei şi alţii). La rândul lor, delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române au vizitat alte Biserici Ortodoxe surori.

Biserica noastră continuă participarea sa la activităţile desfăşurate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, a Conferinţei Bisericilor Europene, ale unor Comisii mixte de dialog teologic internaţional sau bilateral cu alte Biserici. Facultăţile de Teologie au încheiat "parteneriate" cu Facultăţi din afara hotarelor, mai cu seama catolice şi protestante.

În noul context de după anul 1989, ierarhii, profesorii de teologie şi preoţii Bisericii Ortodoxe Române îşi desfăşoară activitatea lor pastoral-misionară, socială şi culturală pentru a fi vrednici de înaintaşii lor, cărora doresc să le cinstească memoria printr-o activitate tot mai rodnică ([4]).

În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...

 

 

 

 

 

 

Dr. Stelian Gomboş

 

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/ 

 

 

Dialectica existenței și neexistenței

În Metafizica, Aristotel consideră că putem defini „existența ca ceva adevărat prin opoziție cu neexistența, considerată ca egală cu falsul.”

Principiul fundamental care a dominat gândirea şcolii ioniene a fost acela că: „nimic nu se naște din nimic şi nimic nu se reduce la nimic”. La fel, cele două teze fundamentale ale eleaților afirmau: „Existența există iar neexistență nu există și Totul este unul”. Atunci când discută despre sofişti, Platon spune că aceștia se situează la nivelul neexistenței, idee preluată de Aristotel în Metafizica, unde afirmă că: „Discuţiile sofiştilor se învârtesc, în fond, aproape exclusiv în jurul accidentelor, de unde reiese în mod evident că acestea sunt, după felul lor, ceva înrudit cu neexistența.”

Pentru Aristotel nu există decât negaţia în propoziție, iar propoziția chiar negativă nu se referă la neexistență, ci la existență. Neexistența, dacă ar avea statut ontologic, ar aparține existenței. Aristotel, întreprinde o analiză logică a negației și stabilește când o negație reprezintă ceva chiar şi cînd nu reprezintă nimic: „Numele este un sunet vocal care posedă o anumită semnificație convențională… Non-om nu este un nume. Nu există, într-adevăr, niciun termen pentru o asemenea expresie, căci ea nu este nici vorbire, nici negaţie. Se poate admite că este numai un nume nedeterminat.”

Această concluzie a lui Aristotel, extinsă la orice negaţie, este eronată, deoarece în anumite cazuri negaţia unui nume poate fi o afirmaţie. Spre exemplu, dacă spun despre un animal că nu este raţional este sigur că el este iraţional, deci negaţia are un rezultat univoc şi pozitiv. Acest lucru este valabil şi în raport cu existenţa cu atât mai mult cu cât atunci când spunem nonexistenţă, neant, nu avem nici măcar un nume nedefinit, deoarece existenţa nu poate fi negată, nefiind un predicat, adică o proprietate a cuiva. Acestei confuzii i s-a datorat şi celebrul argument ontologic al lui Anselm, după care Dumnezeu fiind cea mai mare perfecţiune, el există, fiindcă altfel perfecţiunea lui ar fi ştirbită. Acest argument se găseşte într-o formă mai restrânsă decât cea dezvoltată de Anselm, la Fericitul Augustin şi la Boethius. Greşeala logică în acest caz a fost că s-a luat existenţa ca o proprietate, când în realitate ea nu este o categorie şi, prin urmare, nu este o proprietate, un predicat.

Problema a fost dezbătută variat de scolastici şi a căpătat o soluţie în şcolile thomiste. Concluzia la care s-a ajuns este următoarea: neexistenţa nu poate fi altul. Thoma din Aquino, care ajunge la această concluzie, conchide că a asimila neantul cu altul înseamnă a nu distinge negaţia absolută de termenul nedeterminat, după el, această confuzie înseamnă un nonsens metafizic. Thoma spune că neantul poate fi privit ca unul dintre termenii judecăţii, dar în sine el nu există. Ceea ce cade sub aprehensiune este existenţa, nu neexistenţa. Prin urmare și Thoma din Aquino identifică nonexistența cu neantul, la fel ca majoritatea gânditorilor antici sau moderni. Dar pentru om spune același filosof și teolog, „a înţelege este a trăi şi a fi”. De aceea, omul îşi înţelege existenţa nu gândind la cele ce nu există, la neant, ci raportîndu-se la existenţă.

Ideea de neexistenţă identică cu ne-ființa, cu neantul, nu a existat la grecii antici. Vagile încercări ale lui Platon s-au lovit de criticile, ulterioare însă necruţătoare, ale lui Aristotel care, deşi admitea alteritatea, nu era de acord că prin aceasta se poate concepe un ceva opus existenţei. Neantul capătă o determinare existenţială de sine stătătoare doar la Hegel. El consideră fiinţa ca pe o proprietate şi tot ca o proprietate negaţia ei, prin contradicţia lor născîndu-se neantul. În al doilea rînd, el are intenţia de a găsi o origine a fiinţei arătând din ce provine. Răspunsul este uluitor: ex nihilo, din nimic. Spre deosebire de dreapta credință ortodoxă, la Hegel, nimicul, neantul sunt proprietăți, sunt realități ontologice anterioare existenței.

Tot de la aceeaşi idee va porni şi Heidegger. Acesta se întreabă: De ce există mai curând fiinţa decât nefiinţa? Răspunsul este următorul: ’’în luminoasa noapte a neantului angoasei se iveşte deschiderea originară a fiinţării ca atare: ea este fiinţarea ca atare – nu neantul.” Astfel, ne putem explica de ce grecii arată că scopul oricărei filosofii este a răspunde la întrebarea’’ ce este ființa, existența?’’ Ei nu au reușit niciodată să răspundă la această întrebare, dar problema trebuia să fie pusă. Suntem de acord cu doctrina filosofilor amintiți în situația în care nonexistența înseamnă neantul ne-ființa. Non-existența face parte din existență, este principiul contradictoriu al existenței.  

În concepția noastră pe care o propunem ca temă pentru o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii, nonexistența nu înseamnă neantul, nimicul absolut, neființa, care evident nu au statut ontologic. Spre deosebire de Aristotel, noi nu reducem nonexistența numai la o funcție semantică sau logică, nu înseamnă numai negație. De aceea, noi considerăm că nonexistența  în lumea imanentă are statut ontologic și reprezintă caracterul finit existențial al oricărei individualități sau universalități existențiale.

Fiecare sistem al existenței imanente trebuie să treacă în nonexistență. Tot ce ființează, fiecare sistem cuprinde în sine nonexistenta. Aceasta nu este nimicul, neantul care nu pot exista ontologic pentru că au ființă nefăcând parte din creația lui Dumnezeu. Sistemele existenței imanente sunt finite în timp și localizate spațial, dar finitudinea nu înseamnă dispariția în neant, în neființă. Nonexistența este principiul contradictoriu al mișcării, transformării și devenirii imanente a tot ceea ce ființează. De aceea caracterul finit temporar al individualităților existențiale în lumea imanentă, nonexistența nu infirmă indestructibilitatea creației lui Dumnezeu, ci indică mișcarea, trecerea, devenirea, inclusiv spre veșnicie, modalitatea transcendentă de a fi a întregii existențe imanente spiritualizate.

Permanența sistemelor existențiale în dialectica mișcării și transformării lor este dată de  ființa creată care nu se pierde și nu poate fi distrusă, nu cade în neant, deoarece este participantă la existența originară, transcendentă, dumnezeiască. Întruchipările ființei create, firea lucrurilor, viața, umanitatea sunt permanente în existența imanentă, în procesul dialectic al existenței și nonexistenței specific mișcării și transformărilor. Lumea  aceasta este finită. Sfârșitul actualei forme a existenței imanente se va produce la sfârșitul veacurilor, la a doua venirea a lui Hristos, care va marca sfârșitul timpului imanent, transfigurarea și spiritualizarea lumii create în existența veșnică. De aceea, ființa creată și întruchipările au ca și fapt contradictoriu nonexistența, dar nu în ceea ce sunt în ființa creată.   

Sufletul fiecărui om creat de Dumnezeu prin suflare de viață este de asemenea, o întruchipare a ființei create, este nu numai permanent față de schimbările ființiale ale fiecărui om, dar este și nemuritor, neavând finitudinea existențială a fiecărui existent creat. Pentru ființe create din nimic, cum suntem noi oamenii, existența trebuie să fie un fapt care miră. Existența oamenilor și a creației în general apare ca nefiind o necesitate. Dumnezeu este liber, chiar mai presus de libertate și în consecință, nu crează nimic din necesitate.

O asemenea mirare au mai avut-o și alții, Heidegger de exemplu, care scria că mai firească i se pare non-existența decât existența care îl mira, sau Nichita Stanescu care spunea că faptul de a fi este atat de uimitor și admirabil, încat poate fi asemănat mai degrabă întâmplării decât legilor. Deși mai distantat de filosofie, care pune totul în seama unor legi imuabile, poetul nostru e la fel de departe și el de învățătura revelată creștină. Pentru o filosofie ortodoxă însă, existența nu se datorează nici vreunei legi apriorice, nici unei întâmplări, ci numai bunătății și iubirii lui Dumnezeu. Dar acest adevăr revelat nou și deci de necontestat nu-l împiedică chiar și pe un filosof ortodox să se mire, uimindu-se în sine de minunatul fapt de a există. 

Ne mirăm de faptul că existăm, dar nu putem concepe nici nimicul în sine decât concepându-l tot ca pe "ceva", ceea ce arată pe de altă parte pentru un creștin că omul este destinat de Creator veșniciei. Veșnicia aceasta, pe care omul nu o are în sine, este un dar al lui Dumnezeu. Nemurirea sufletului nu se datorează substanței Lui eterne (ar fi o viziune mai degrabă filosofică, panteistă), ci voinței lui Dumnezeu care vrea să mențină veșnic în existență orice făptură pe care a creat-o. Uimirea ca act de cunoaștere în fața creației lui Dumnezeu  înseamnă și acceptarea faptului că taina nu poate fi ispitită. În esența, dialectica dintre existență și nonexistență specifice lumii imanente finite  rămâne pentru noi, pentru  cunoașterea rațională, o taină dar care poate fi înțeleasă la măsurile umane prin dreapta credință. Acest lucru îl găsim şi la filosofii moderni, la Wittgenstein de pildă, care spunea: „Limitele limbii mele înseamnă limitele lumii mele” şi îşi încheia celabra-i lucrare cu antologicele cuvinte: „Există, fireşte, inexprimabilul. Despre ce nu se poate vorbi trebuie să tăcem.” Dialectica existenței și nonexistenței în existența imanentă este legea ființării în această lume creată.

Sfera ideală a existenței imanente

1.  Idealul este ontologic. Cuprinde   ideile  și valorile create de activitatea subiectivă a omului.

2. Spre deosebire de realitate este subiectivă. Se împarte în două subsisteme:

           - iubirea, trăirile, stările sufletești existențiale, emoțiile

           - ideile cuprinse în noțiuni, concepte, judecăți, raționamente, teorii.

Nu este o demarcație rigidă între cele două subsisteme existențiale. Totuși, iubirea trăirile, stările sufletești,emoțiile sunt spontane, provin din sinele mai adânc existențial al fiecărei ființe și răgăsesc în fenomenologia conștiinței, dar și a a atitudinilor comportamentale. Trăirea, emoțiile subiective sunt ființiale, dar inexprimabile în concepte și categorii existențiale.

      ’’Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă... Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!/ Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr./ Încercând ce este bineplăcut Domnului./ Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă./ Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină, Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este. Pentru aceea zice: "Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos"./Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.’’( Sf. Apostol Pavel, Efeseni, 5,8-16)

’’Trăirea în Dumnezeu este ființarea întru ființă în această lume și ființarea spre fericita veșnicie. Pentru înălţimea morală la care trebuie să se păstreze cel ce voieşte cu tot dinadinsul să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţia aceasta se întinde numai cu greu în lume. Dar cel ce izbuteşte să devină cetăţean al ei atinge cea mai înaltă treaptă a trăirii: trăirea în Dumnezeu, scopul şi ţinta ultimă a oricărui suflet credincios. Cu adevărat, iubirea este calea cea mai scurtă și mai presus de orice cale spre desăvârşire; printr-însa avem înlăuntrul nostru Împărăţia Cerurilor. Şi sunt multe chipuri de a intra în Împărăţia Cerurilor, dar numai o singură uşă: Iisus Hristos’’, ne spune Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop

3. Sfera ideală este rezultatul funcțiunilor nivelului noezic al conștiinței de sine a omului și constituie fenomenologia spiritului său. Are două  forme de existență fenomenologică

          - intelectul care cuprinde intuițiile sensibile,trăirile, stările sufletești, emoțiile

          - rațiunea, ce cuprinde, ideile elaborate, conceptele, categoriile, judecățile, raționamentele.

4. Sfera ideală, spiritul, poate influența sfera realului existențial, prin actele creatoare și valorizatoare ale omului, care are ca destin  conferit de Dumnezeu, spiritualizarea de sine și a întregii existențe.

Relația dintre sfera ideală și sfera reală, exprimă relația dintre raționalitatea ființei umane și temele existențiale ale realității sau astfel spus, relația dintre subiectivitatea noastră noezică și pe de altă parte obiectivitatea realității  naturale, a universului întreg. Această relație implică activitatea facultăților spirituale ale omului față de mediul natural care are ca scop, cunoașterea,  valorizarea, subiectivizarea și spiritualizarea  ontologicului exterior persoanei umane. Această relație poate fi activă sau contemplativă. Ambele forme sunt conținuturi de conștiință. Conștiința cuprinde diferite forme: conștiința dependenței de Dumnezeu, conștiință de sine, conștiință de altul, conștiința existenței în general, rațiunea, contemplația. Modalitatea activă  este  rațională, discursivă, cognitivă, prin intermediul  conceptelor, categoriilor, judecăților și raționamentelor.

Rațiunea, este indisolubil legată de conștiință, conștiința de sine și conștiința dependenței de Dumnezeu și a credinței, conștiința existenței lumii create dar și de gândire și de cuvânt, de înțelepciune și înțelegere. Teologia, dar și filosofii raționaliști susțin că, rațiunea este una dintre formele conștiinței, mintea conștientă de sine, îndreptată asupra ei înșiși și conținutul conceptual al cunoașterii sale (Kant, Hegel). Rațiunea se exprimă în principii, idei și idealuri și este o însușire sau un atribut al sufletului omenesc. Modalitatea contemplativă și intuitivă exclude relațiile de raționament  silogistice sau de altă formă și a trei din cele patru legi logice ale raționamentului, fiind aplicabilă  numai legea identității.

Subiectul uman, considerat în ființarea sa de ființă noezică, realizează un contact nemijlocit   existențial  cu realitatea imanentă și transcendentă, prin revelații, contemplare, intuiție, relații de asemănare și trăiri subiective.

Contemplaţia este ființarea fundamentală a spiritului uman individual alături de cunoaștere  şi acțiune. Specificul său constă în consonanţa dintre sufletul individual şi existenţa universală. Substratul psihic al contemplaţiei este afectivitatea. Esenţa spirituală a contemplaţiei este trăirea armoniei dintre fiinţa individuală şi lume ca întreg. Cogniţia aduce contribuţie parţială la contemplare prin apropierea cognitivă a sufletului de esenţe, dar nu este suficientă pentru realizarea ipostazei contemplative mai ales când apare ca o cunoaştere particulară, specializată. Acţiunea favorizează contemplaţia prin adecvarea lumii la fiinţa individuală. De asemenea, acţiunea este insuficientă pentru declanşarea contemplării mai ales când acţiunea este minoră. Punerea sufletului uman individual în armonie cu existenţa se realizează numai prin trăire. Contemplaţia este trăire existențială care pune în plan secund facultatea cognitivă şi acţională a omului suspendându-le. În contemplaţie, centrală rămâne rezonanţa omului cu absolutul, unificarea spirituală cu întregul lumii. Există forme relative, particulare ale contemplaţiei ca trăire a frumosului în diferite întruchipări naturale, sociale sau artistice, dar ele nu sunt pe linia esenţială a contemplării, ci ele pot constitui puncte de pornire pentru a ajunge la trăirea esenţială care este dincolo de toate existenţele.

’’Contemplaţia ar fi un exerciţiu prin care omul ia cunoştinţă de anumite realităţi dincolo de simţuri... Nu poţi scăpa de anumite  lucruri decât trăindu-le, nu poţi limpezi anumite  obsesii decât privindu-le în faţă, şi nu poţi cunoaşte adevărata dragoste decât depăşind-o. Nu poţi stăpâni decât acele lucruri la care ai renunţat, de care  te-ai eliberat, nu  prin detaşare de ele însele, ci prin detaşare de dorinţa fructelor lor.’’(Mircea Eliade)

Referitor la poporul român marele istoric al religiilor, Mircea Eliade spune: ’’Noi suntem, sau am fost, unul din puținele neamuri europene care am experimentat contemplația în suferinţă.’’             Contemplarea mistică a lui Dumnezeu este rodul unei iubiri personale, al unei întâlniri între persoane care se dăruiesc una alteia. Filantropiei dumnezeiești și revelării Sale prin Har îi răspunde adeziunea totală a omului la însuși izvorul vieții sale. Într-o lume marcată tocmai de uitarea lui Dumnezeu contemplația se ângrijește să promoveze o unire neâncetată cu Domnul, o "vedere" a lui Dumnezeu în toate.

Contemplația mistică creștină a lui Dumnezeu, a existenței transcendente, precum și contemplația persoanei umane, a creației este în esența ei manifesterea dreptei credințe lucrătoare în iubire. Temei al contemplației imanente și transcendente este iubirea de Dumnezeu și prin Dumnezeu iubirea de om și a toată firea creată.

’’Orice lucru are o latură văzută şi una nevăzută, una făptuitoare şi una contemplativă. Potrivit învăţăturii Sfântului Isaac Sirul, lucrul cu adevărat plăcut lui Dumnezeu este o îmbinare de contemplaţie şi făptuire. Contemplaţia alcătuieşte gânduri care îndeamnă şi călăuzesc în făptuire, iar făptuirea este lucrul săvârşit ca urmare a acestui proces. De pildă, împărţirea de milostenie este făptuire, iar vederea Domnului în sărac este contemplaţie; răbdarea jignirilor şi a clevetirilor este făptuire văzută, iar gândul care îl însufleţeşte pe om să rabde este contemplaţie; starea în biserică sau acasă înaintea icoanelor, facerea de metanii însoţită de semnul crucii, citirea şi ascultarea rugăciunilor sunt latura văzută a rugăciunii, iar starea minţii înaintea lui Dumnezeu în inimă cu frică şi cu cutremur este latura contemplativă. În canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul aceasta se numeşte “făptuire”, respectiv  “cunoştinţă”, pilda lor fiind arătată de Lia şi Rahila.

Unora li se pare că numai pustnicii trebuie să-şi facă de lucru cu contemplaţia, în timp ce ea este un lucru obligatoriu pentru toţi şi la orice pas. Făptuirea lipsită de contemplaţia potrivită ei este trup fără suflet, idol fără suflare, ce seamănă a făptură vie, dar viaţă n-are – iar contemplarea este preţioasă şi în sine: de pildă, cel ce n-are ce să dea nevoiaşului, însă are durere adevărată pentru nevoia lui; cel ciung şi olog, care nu poate să stea în picioare la rugăciune, dar cade neîncetat cu mintea la Dumnezeu, săvârşeşte pe de-a-ntregul lucrul lui Dumnezeu, aşa cum sunt datoraţi s-o facă în condiţiile lor. Pornind de la principiile acestea, se rezolvă de la sine problema felului în care se mântuiau fără fapte bune cei ce se însingurau în păduri şi se ascundeau în peşteri. Ei îşi aveau toate virtuţile în inimă şi prin urmare stăpâneau latura esenţială a facerii de bine – contemplarea.’’( Sfântul Teofan Zăvorâtul)

O formă particulară a contemplației este intuiția revelată, adică accesul la cunoaştere datorită inspiraţiei divine. Intuiția nu este numai  proprietate naturală a conștiinței umane  și o capacitate naturală de cunoaștere  așa cum este considerată de psihologi și filosofi, la care ne-am referit  pe scurt în cele arătate mai sus. Este mai mult decât atât. Intuiția poate fi și o harismă mai presus de firea umană, dăruită omului de Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt.

Darurile nenumărate și diverse ale Duhului Sfânt sunt înflorirea harului divin în suflet. Ele sunt, prin urmare, roadele colaborării concrete a omului cu harul divin, talanții înmulțiți în dreapta lucrare a creștinului. Aceste daruri sunt primite prin Taina Mirungerii, Taina pecetluirii cu Duhul Sfânt. Urmând profetului Isaia (11, 2-3), Biserica vorbește despre șapte daruri ale Duhului. Luându-le din Domnul Hristos („din al Meu va lua”), Duhul le sădește în suflete: „Și Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe. Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu”. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin darul temerii încetăm să mai păcătuim, iar prin cel al tăriei începem lucrarea virtuților. Celelalte daruri ne conduc spre iluminare.

Oamenii se împărtășesc în viața lor duhovnicească de darurile Duhului în măsura capacității lor de a le activa. Altfel, ele rămân în stare latentă, în potență, talant îngropat în țarina sufletului, pentru care avem a da socoteală la întoarcerea Domnului. Roadele Duhului însă, care sunt daruri sporite haric prin lucrarea de sfințire a omului, sunt enumerate de Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Gal. 5, 22).

Darurile cu totul speciale, pe care Dumnezeu le-a dat unor creștini, sunt numite harisme (facerea de minuni, darul înainte vederii, proorocia, apostolia etc. – cf. I Cor. 12, 8-10). Lucrând prin minuni mai presus de fire, harismaticii aveau rolul de a aduce pe cei ce nu credeau la credință, de a face cunoscute realități mai presus de fire  Unele dintre aceste harisme (glosolalia sau vorbirea în limbi, tâlcuirea limbilor) au încetat pentru că și-au atins scopul pentru care au fost date. Harisma înainte vederii, care este  intuiția revelată mai presus de fire există și astăzi la cei care s-au învrednicit de ea. Nu este posibilă o teorie  a acestei intuiții revelate. Ea este o taină pentru rațiunea și înțelegerea omenească, dar o realitate care s-a manifestat prin cei care s-au învrednicit să o primească,  în toate timpurile existenței umane. 

Aceste teme și reflecții propunem să fie dezvoltate  într-o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii. 

 

 

DEFINIȚIA PSIHOLOGIEI ȘI CELE DOUĂ IPOTEZE FUNDAMENTALE

Psihologia este definită ca studiul științific al minții și comportamentului. Comportamentul este observabil, deci poate fi studiat direct. Mintea nu poate fi studiată direct, ci doar prin manifestările sale. Aici este loc pentru ipoteze.

Pentru a aplica metoda științifică, cercetătorii pun întrebări cu privire la mecanismul unui fenomen psihic observat și emit ipoteze care să explice cât mai bine fenomenul.

O ipoteză este aceea că psihicul este forma de manifestare a creierului. Sufletul nu își găsește loc în această ipoteză. De aceea, Psihologia bazată pe ea poate fi numită Psihologie ateistă. Ea nu recunoaște existența sufletului și a lui Dumnezeu. Este Psihologia care se predă în mod obișnuit, în universități.

Altă ipoteză este că psihicul este rezultatul interacțiunii dintre suflet și creier. Psihologia bazată pe această ipoteză și pe Învățătura Ortodoxă poate fi numită Psihologie Ortodoxă.

CARACTERUL ȘTIINȚIFIC AL PSIHOLOGIEI ORTODOXE

Deși este considerată, în mod obișnuit, neștiințifică, Psihologia Ortodoxă are caracter științific, în sensul că respectă principiile cercetării științifice.

Există și un precedent în acest sens. Comunitatea științifică internațională acceptă Psihologia pozitivă ca fiind științifică, deși conține o mare parte din Filosofia antică și ideile religioase.  Psihologia pozitivă este studiul științific al împlinirii și fericirii persoanei umane și aduce dovezi științifice pentru multe afirmații religioase. Faptul că are în componența ei, afirmații religioase nu o face să-și piardă caracterul științific. Tot așa ar trebui să gândim și în cazul Psihologiei Ortodoxe! Faptul că admite învățătura ortodoxă despre suflet nu o face să-și piardă caracterul științific.

În plus, savantul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei și profesor universitar la Facultatea de Medicină din București, susținea clar caracterul științific al noțiunilor de „suflet” și „Dumnezeu”. În lucrarea, Fiziologie filosofică, el afirma: „Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau suflet – unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară sau Dumnezeu – unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare”.

Marele medic și botanist Carl Linné, în cartea Systema naturae, scria: „Cum unitatea presupune ordinea în orice specie, este necesar să atribuim unitatea progeneratoare unei Ființe atotputernice și atotștiutoare, adică lui Dumnezeu, a Cărui operă este creația”.

Cercetările din Neurofiziologie și Fizică cuantică au arătat că neuronii au un fel de antene cuantice care comunică cu o entitate cuantică, pe care noi o numim, suflet. Lumina acționează asupra retinei, semnalele electrice generate sunt conduse spre creier, ajung în centrul vederii din lobul occipital și de aici, sunt transmise sufletului. În modul acesta persoana conștientizează ceea ce vede. Și invers, persoana (sufletul) vrea să miște mâna dreaptă, mesajul cuantic ajunge la centrul motor din creier, iar acesta transmite semnalele electrice către mușchi.

Când Cain l-a omorât pe Abel, sufletul lui Cain a plănuit uciderea. Cain s-a făcut vinovat, tocmai pentru că sufletul său a ales răul. Nu a avut nicio scuză de boală cerebrală. Nu creierul singur a acționat involuntar, ci sufletul a acționat conștient!

Neacceptând existența sufletului și a minții în suflet, Psihologia ateistă și Psihiatria ateistă fac o eroare imensă, confundând boala neurologică cu boala mintală (psihică). Implicația socială este enormă, deoarece duce la stigmatizarea ființelor umane prin atribuirea etichetei de „bolnav mintal”.

Copilul cu anxietate sau fobie nu este un „bolnav mintal”. Nu mintea este afectată, ci creierul. Când amigdala cerebrală este activată, ea trimite un răspuns de frică spre cortexul cingular anterior și cortexul orbitofrontal. Proiecțiile suplimentare de la amigdală la hipotalamus activează răspunsurile endocrine la frică, ducând la eliberarea de adrenalină și cortizol pentru a ajuta la pregătirea organismului pentru luptă sau fugă. Este evident că mintea este informată despre aceste reacții, dar nu ea este cauza lor!

Hipersensibilitatea amigdalei cerebrale are multe cauze biologice, dintre care una este intens studiată de cercetătorii de azi: disbioza intestinală, adică dezechilibrul florei intestinale. Da, dezechilibrul microflorei intestinale poate cauza permeabilizarea barierei hematoencefalice și pătrunderea în creier a unor compuși inflamatori. Și astfel, un copil cu disbioză intestinală ajunge să fie considerat bolnav mintal și internat la secția de psihiatrie, pentru tratament psihiatric care îi afectează și mai mult creierul.

Prea mult timp s-a folosit greșit noțiunea de „casă de nebuni”! Acolo sunt închise ființe umane care se confruntă cu probleme neurobiologice, oameni care merită respectați ca și ceilalți pacienți de la Neurologie, Endocrinologie, Oncologie, Geriatrie, etc. Oameni care așteaptă un diagnostic corect și un tratament adecvat care să regleze funcțiile biologice perturbate și astfel, să alunge și manifestările de tip psihiatric.

CINE ESTE ADEVĂRATUL NEBUN?

Adevăratul psihopat este cel cu suflet bolnav, pătimaș, așa cum ne arată și etimologia: psyche = suflet, pathos = boală, patimă.

Adevăratul nebun este cel despre care spune Sfânta Scriptură: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor” (Ps. 13:1). Adevăratul nebun este și cel ce și-a agonisit avere și nu se gândește la cei săraci, fiindcă lui i-a zis Dumnezeu: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12:20).

Adevăratele boli psihice sunt patimile: viclenia, ura, invidia, fățărnicia, nemilostivirea, etc. Acestea se află în suflet și pentru ele, vom fi pedepsiți, dacă nu avem pocăință. Dar prin pocăință, primim de la Dumnezeu iertare și îndreptare.

Aceste patimi sunt alegeri libere ale omului și nu există explicații, precum disbioza intestinală. Nu din cauza disbiozei suntem vicleni și nemilostivi!

La Judecată, va zice Dumnezeu celor de-a stânga: „Duceți-vă de la mine blestemaților, în focul cel veșnic care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau. Străin am fost și nu M-ați primit, gol și nu M-ați îmbrăcat, bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă, le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.” (Matei 25: 41-45).

Nu vor spune: „N-avem nicio vină, am avut disbioză intestinală și ni s-a afectat creierul, de aceea nu te-am ajutat”. Nu vor spune așa, ci va fi precum este scris în Sfânta Scriptură. Căci sufletul lor a folosit rău libertatea, au ales răul în locul binelui. Aceștia sunt nebunii care nu au ales ce este bun, ci ce este ne-bun!

Dar copiii și adolescenții cu autism, depresie, anxietate, fobii, ADHD, tulburare de stres posttraumatic, tulburare obsesiv-compulsivă, epilepsie, schizofrenie, nu sunt nebuni, ci ființe umane fragile, care se confruntă cu situații neurobiologice copleșitoare, cu cauze multiple: disbioză intestinală, stres psiho-social, expuneri la poluanți și la radiații electromagnetice, alimente cu chimicale periculoase. Ei au nevoie de un diagnostic corect și un tratament care să vizeze cauzele. Au nevoie de relaxare, alimentație sănătoasă, mișcare, socializare, activități constructive și un mediu cât mai curat, atât fizic cât și moral. Să nu uităm nici de Sfintele Taine ale Bisericii!

Atât de mult ne-au afectat concepțiile Psihologiei ateiste și ale Psihiatriei ateiste, încât ne este greu să admitem că disbioza intestinală poate produce schizofrenie! Însă, cercetările așa arată. Transferul de bacterii intestinale de la bolnavii cu shizofrenie la șoareci, a făcut ca șoarecii să prezinte simptome de tip schizofrenic.

La copiii cu disbioză intestinală, se permeabilizează bariera intestinală și trec în sânge factori inflamatori care afectează apoi bariera hematoencefalică, producând neuroinflamație cu simptome neuropsihiatrice. Tratamentele antiinflamatorii alese cu grijă de medici, precum și refacerea microflorei intestinale, conduc la atenuarea și chiar dispariția simptomelor neuropsihiatrice.

De aceea, este foarte important să admitem modelul Psihologiei Ortodoxe, singura care face distincția corectă între psihopatie și boala neurobiologică și pune la dispoziție cadrul conceptual pentru un diagnostic corect și un tratament eficient.

 

Antonella Fattorusso, Lorenza Di Genova,  Autism Spectrum Disorders and the Gut Microbiota, Nutrients, 2019.

Dr. N. C. Paulescu, Noţiunile „Suflet” şi „Dumnezeu” în Fiziologie, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944, Ed. Credinţa Strămoşească, 2004.

Prof. Dr. Ing. Gheorghe Sandu (Ieromonah Grigorie), Evoluţia spre Creator, Editura Mitropolia Olteniei, 2003.

Roger Penrose, Mintea noastră cea de toate zilele, Ed. Tehnică, 2001.

Prof. Dr. Ing. Gheorghe Sandu (Ieromonah Grigorie), Ştiinţă şi Credinţă împreună pe calea Adevărului, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.

Carlo Romano Settann, Gut microbiota alteration and modulation in psychiatric disorders: Current evidence on fecal microbiota transplantation, Progress in Neuro-Psychopharmacology and Biological Psychiatry, 2021.

Sharma Sonali, Bipul Ray, Mechanistic Insights into the Link between Gut Dysbiosis and Major Depression: An Extensive Review, Cells, 2022.

Feng Zhu,  Ruijin Guo,  Transplantation of microbiota from drug-free patients with schizophrenia causes schizophrenia-like abnormal behaviors and dysregulated kynurenine metabolism in mice, Molecular Psychiatry, 2019.

Enrico Patrono, Schizophrenia, the gut microbiota, and new opportunities from optogenetic manipulations of the gut-brain axis,  Behavioral and Brain Functions, 2021.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 88)

(Sursa: Expoziția Brâncuși, Timișoara 30.09.2023-28.01.2024)

Foto: Ion Talpoș

  

 „Nu putem să-L ajungem niciodată pe Dumnezeu,

 

Prezentare Tezaur de cuvinte sfinte si de intelepciune iubitoare:

Tezaurul de cuvinte sfinte și de înțelepciune iubitoare – prima carte ivită de sub pana Sfântului Nectarie – a apărut în vremuri tulburi, foarte asemănătoare celor pe care le trăim astăzi.

Atras dintotdeauna de lucrarea nobilă a dască­lului ce se pune în slujba semenilor și a societății, Sfântul Nectarie a adunat această comoară neprețuită din ado­les­cența sa, când lucra ca simplu ajutor la o tutungerie. Inițial a întocmit o culegere de maxime și apoftegme, folosind drept coli tipografice pungi­le de hârtie, utilizate de comercianții de tutun la împachetarea tutunului, pentru ca mai apoi, treizeci și cinci de ani mai târziu, când a ajuns director al școlii Rizáreios din Athena (1894), să-și desăvârșească planul inițial, alcătuind o lucrare amplă de aproape o mie de pagini (versete scripturistice, citate din Sfinții Părinți, dar și din filosofii antici), pe care a pus-o în circulație ca pe o monedă spirituală nouă și neprețuită, ce n-a încetat să-i îmbogățească pe cei ce-au avut curajul s-o răsfoiască, mânați de dorința arzătoare de a atinge înțelepciunea și de a-și desăvârși formarea spirituală și duhovnicească.
Volumul de față cuprinde o primă parte din acest impresionant Tezaur de cuvinte sfinte.
* * *
Creștinismul a fost iubire, și făgăduința sa a fost aceea de a‑i învăța pe oameni adevărul într-o formă deplină și desăvârșită. El n-a încetat să întă­rească și să ridice filosofia pe treapta cea mai înaltă a cunoașterii, să unească omenirea în legătura dragostei frățești și s-o conducă la Dumnezeu, dăruindu‑i fericirea veșnică.
Sfântul Nectarie din Eghina

 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare 101 Pilde. Parinte da-mi o povata:

În această culegere veți găsi ­reunite 101 pilde despre înțe­lep­ciune, smerenie și mândrie, de­spre duhovnici și ucenici, de­spre rugăciune și milostenie, d­espre credință și necredință – măr­turii minunate ale puterii adu­că­toare de sfințenie a nevoinței creștine.

Să primim în inima noastră ­pu­terea duhovnicească a acestor pilde și să cugetăm asupra în­drep­tării vieții noastre, învățând să fim mai buni.
Revărsând în sufletele noastre bunătate și iubire, aceste poves­tiri oferă oamenilor răs­punsuri la întrebările care îi fră­­mântă, călăuzindu‑le pașii pe căi sigure.

 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Eminescu pe intelesul copiilor:

Despre Eminescu am scris la început pentru tineri, dintr-un fel de indignare, aceea că nu mă îndrumase nimeni mai devreme spre articolele sale din presa vremii, total necunoscute mie, deși îi citisem opera literară. În timp, mi-am dat seama că un adolescent sau un student al societăţii din urmă, lăsat ani întregi în voia hazardului și a sistemului actual de învățământ, nu va mai putea avea impulsul de a deschide o carte de sau despre Eminescu și, în general, nu va mai fi receptiv la nimic – privește și ascultă inert, citește doar câteva pagini. Acesta nu se va mai îndrepta spre Eminescu dacă nu a existat, în prealabil, în copilărie, o legătură cât de firavă cu el. Acum, la cincisprezece ani de la apariția primei cărți, am scris despre Eminescu pentru copiii cărora li se citește de mici, pentru ca, mai apoi, ei înșiși să deschidă cărțile cu bucurie și să înceapă să iubească ceea ce descoperă, cunosc și înțeleg: Dumnezeu, familie, națiune, pământul țării, obiceiuri, povești și poezii, idealuri transmise din generație în generație de câțiva români cu adevărat mari – de la domnitorii de seamă la marii duhovnici, de la inventatori și pionieri în diferite domenii la scriitori și gânditori. -  Miruna Lepuș

Întâlnirea cu Eminescu este dar dumnezeiesc și nu există ceva mai de folos copilului decât această minunată întâlnire. Cartea de față, scrisă cu talent și cu o sensibilitate de o rară delicatețe și discreție, cuprinzând în raza ei deopotrivă momentele cruciale din viața marelui poet, împletite cu poezii izvodite în cumpătul lor, deschide pentru copii și părinți, deopotrivă, ușa spre lumea din oglinda vie a operei și a vieții „românului absolut”, Mihai Eminescu. -   Prof. univ. Dr. Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române

Pe vremea când Alexandru Vlahuță, G. Coșbuc sau St. O. Iosif scriau cărți pentru elevi despre istoria românilor și despre marile personalități ale culturii noastre, exista o comandă socială pentru ele. Regele României și Ministerul Instrucțiunii comandau aceste cărți. Mai târziu, după 1947, comanda socială a venit din partea statului. Acum nu mai există comandă socială, ci doar conștiința datoriei scriitorului față de cei trecuți și față de cei prezenți și viitori. Scriitorii acționează pe răspunderea lor ca verigi de legătură, ca „scântei în alergare” cum spunea Vlahuță, între trecutul permanent și viitorul tot mai incert din cauza unui prezent precar cultural.

Cartea Mirunei Lepuș reprezintă un act de rezistență față de procesul de înstrăinare de sine prin care trec, cu sprijinul unui întreg sistem cultural și educațional dominat de adulți mercenari sau iresponsabili, copiii români de azi. Într-o epocă în care „învățarea activă și personalizată” înseamnă scufundarea copilului în realitatea virtuală și învățarea cu un tutore digital, această carte îmbină istoria literară cu sugestii de activități menite a-i apropia pe copii de Mihai Eminescu. Eminescu străbate ca un mezin de împărat toată istoria noastră modernă. A-i îndepărta pe copii de el înseamnă a-i lipsi de posibilitatea de a trăi fericiți până la adânci bătrâneți de nu chiar și după aceea. Această carte îi călăuzește cu afecțiune și pricepere pe copii și adolescenți pe cărările României eminesciene ajutându-i să străbată cu gândul și cu pasul o lume esențială pentru integritatea noastră. - Mircea Platon

 

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Forme de organizare şi funcţionare a monahismului ortodox:

Organizarea vieții monahale, în toate aspectele sale, a constituit întotdeauna un element important al vieții Bisericii, concretizată în special în adoptarea de către autoritatea bisericească de canoane, de reguli monahale sau de regulamente ale vieții monahale. Pe de altă parte, în primul mileniu creștin, pentru organizarea monahismului au existat și reglementări legale, adică legi ale Imperiului Roman de Răsărit, care prin prevederi directe sau tangențiale au influențat consistent viața monahală.

Toate aceste prevederi eclesiale și legale s-au constituit în cadrul nomocanonic reglementar pentru organizarea și funcționarea comunităților monahale. Astfel, cunoașterea, aplicarea practică și respectarea acestor reglementări constituie o necesitate pastorală pentru orice așezământ de viață monahală.

Prin tradiția sa monahală bimilenară, Ortodoxia românească a rămas fidelă în organizare și funcționare principiilor fundamentale stabilite prin reglementările nomocanonice din primul mileniu și, totodată, a adus vieții monahale și un specific propriu. […]

Binecuvântăm cu părintească dragoste pe toți participanții la lucrările simpozionului, exprimându-ne speranța că rezultatele acestuia, publicate în acest volum, vor fi receptate ca o frumoasă contribuție la dezvoltarea studiilor dedicate monahismului și ca un îndrumător pentru toți cei care au îmbrățișat sau care doresc să aleagă viața monahală, precum și ca un material de lucru pentru întocmirea unui proiect de text al unui nou Regulament al organizării și funcționării vieții monahale.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel

 

Detalii despre carte / COMANDA