Motto: “Pe întreg pământul unde se propovăduiește numele lui Hristos se serbează nașterea lui Hristos. În fiecare an această sărbătoare aduce parcă cu sine un suflu proaspăt de iubire și lumină. În fiecare casă, în fiecare familie au loc pregătiri pen­tru această zi. Copiii o așteaptă cu bucuroasă nerăbdare, pă­rinții se gândesc la surprizele pe care le vor face copiilor, toți stau cu gândul la cum va fi împodobit pomul de Crăciun.

Nu trebuie să uităm însă că sărbătoarea Crăciunului este în primul rând o zi sfântă, pe care o cinstim în amintirea acelei nemărginite Iubiri Care n-a pregetat să-L jertfească pe Fiul Său pentru mântuirea neamului omenesc.

Așadar, pentru a întâmpina și a petrece după cuviință această zi de sărbătoare, să fim pă­trunși de evlavie în fața preacuratei icoane a Pruncului Iisus, fiindcă, altminteri, sărbătoarea ar fi lipsită de orice noi­mă. Sărbătorind Nașterea Domnului, să ne rugăm ca duhul iubirii Sale să se trezească și să sporească în inima noastră, să afle în el iesle gata să-L primească. Să-L primim și să-I pregătim darurile de preț pe care I le vom pune înainte. Naș­terea Domnului înseamnă iubire, pace, bunăvoire, iar bunăvoirea înseamnă iertare reciprocă, dorințe de bine și o dra­goste care să îmbrățișeze toată omenirea.” - Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 413.

În loc de prolog…

Reînnoirea și jertfa omului…

„Dumnezeu fiind desăvârşit, se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou lucru sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu”1

„Omul este om adevărat numai prin Dumnezeul - Om şi în Dumnezeul - Om” 2

Sărbătorile sunt răstimpuri de adâncire și aprofundare în taina credinţei noastre. Sunt prilejuri elegante şi sigure de a ne sustrage din gălăgia şi trepidaţia fără sens a lumii. Prin ele ni se oferă şansa de a ne umple de cele spirituale, de a transforma inima noastră în cerul frumos al liniştii, al păcii interioare, al bucuriei de a fi în preajma celor dragi, al împărtăşirii dragostei şi atenţiei noastre faţă de cei sărmani şi neajutoraţi şi al participării noastre la slujbele Bisericii, ca năzuinţă sinceră şi minunată de a-L întâlni pe Dumnezeu - Omul, acolo unde este El, în chip sigur şi deplin, adică în Sfânta Împărtăşanie.

Am nădejde că acest lucru ni-l propunem şi noi cei care suntem acum, la acest ceas de sărbătoare, în lăcaşul Domnului, unde căutăm să deprindem un alt mod de viaţă decât cel al acestui veac atât de tulburat şi fărâmiţat de ură, de calomnie, de sete de putere, de corupţie, de falsitate, de minciună şi depreciere morală a calităţii vieţii umane.

Drept urmare, sărbătoarea Naşterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos sau a Crăciunului ne încredinţează, în chip temeinic, că prin ea descoperim, cu adevărat, ce este omul ca fiinţă reînnoită, îndumnezeită, impregnată de har, de lumină, de energiile necreate, şi restaurată, nu numai din punct vedere moral, ci şi fiinţial. Adică, Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa, prin naşterea feciorelnică din Născătoarea de Dumnezeu, a re-dăruit firii omeneşti capacitatea de a se opune păcatului,  ca „închidere a omului faţă de Dumnezeu (...) şi semeni” 3, şi de a respinge degradarea spirituală, ca formă de înjosire a demnităţii umane.

Dumnezeu - Fiul, prin venirea Sa în lume, ne consolidează în bunătate, adevăr, iubire şi pace, pentru că El Însuşi este Bunătatea, Adevărul, Iubirea şi Pacea desăvârşite.

Cu alte cuvinte, aşa cum evidenţiază Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin naşterea lui Dumnezeu-Fiul printre noi, omul devine mai frumos, în deplină comuniune cu Sfânta Treime, şi mai integru din punct de vedere spiritual, aşa cum era în zorii umanităţii: Iisus Hristos, „ştergând cu totul cuvântul şarpelui, suflat în urechile firii, a făcut iarăşi curată firea ca la început. Ba încă a făcut-o să întreacă, prin îndumnezeire, prima ei plăsmuire” 4.

Slujba Crăciunului, în frumoasa ei alcătuire, surprinde extrem de sugestiv această reînnoire a omului de către Domnul Iisus Hristos: „Pe cel căzut pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, pe cel ce era cu totul în stricăciune, pe cel lipsit de viaţa dumnezeiască cea bună, iarăşi îl înnoieşte, ca un înţelept Ziditor, că S-a preaslăvit” 5.

În frumuseţea praznicului Crăciunului conştientizăm faptul că cea mai autentică şi frumoasă icoană a omului este Însuşi Dumnezeu - Fiul, Care S-a făcut om deplin, ca în felul acesta să ne rămână pentru totdeauna drept model de împlinire spirituală şi  cale de urmat în dorinţele şi căutările noastre de păstrare a demnităţii umane.

Doar „prin naşterea lui Dumnezeu în trup, Dumnezeu întreg S-a născut în această lume, întregul Adevăr al lui Dumnezeu, întreaga Dreptate a lui Dumnezeu, întreaga Iubire a lui Dumnezeu, întreaga Bunătate a lui Dumnezeu, întreaga Milă a lui Dumnezeu” 6.

Ori de câte ori omul va încerca să caute adevărul, dreptatea, iubirea, bunătatea şi mila, excluzându-L pe Dumnezeu, va ajunge, inevitabil, la fundamentalism, răzbunare, laşitate, ipocrizie şi batjocură.

Prin urmare, fără Dumnezeu - Omul, Care este noutatea absolută din toate timpurile, omul nu poate să se reînnoiască, nu poate să-şi reîmprospăteze energiile spirituale pentru a învia din marasmul şi urâtul păcatului.

Credem la modul cel mai profund că doar Iisus Hristos poate să repare aripile frânte ale umanităţii şi să o vindece de rănile provocate de otrava păcatului. Doar „în Hristos, subliniază Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, natură umană este activată în autenticitatea şi deplinătatea ei”, pentru că Iisus „este în gradul suprem omul pentru oameni, întrucât este omul pentru Dumnezeu sau umanitatea deschisă deplin lui Dumnezeu” 7.

Omul nu poate deveni cu adevărat şi în mod autentic nou decât în Iisus Hristos, pentru că El este noutatea absolută din întreaga istorie a umanităţii şi modelul după care a fost creat omul ca frumuseţe a creaţiei şi minunată făptură a lui Dumnezeu.

Altminteri, orice tentativă de a copia, de a falsifica sau de a transforma acest adevăr fundamental al credinţei creştine în ideologie, sfârşeşte în mutilarea previzibilă şi nefastă a structurii spirituale a omului.

Cea mai cumplită formă de întrupare a instaurării „omului nou”, nu după chipul lui Dumnezeu, ci după chipul desfigurat de păcat, a fost „diavolul roşu”, numit pe numele său cel adevărat comunism. Definirea comunismului ca „structură a păcatului” 8 este, în egală măsură, simplă în formulare şi densă în conţinut.

Anul acesta aniversăm 35 de ani de la căderea cortinei întunericului moral, care ne-a otrăvit, timp de 45 de ani, cu ideologia lui materialist - atee şi inumană.

Fizionomia spirituală a „omului nou”, impusă prin agresivitate, muncă forţată, foamete, sărăcie, deportări şi cu preţul uciderii, la nivel mondial, a o sută de milioane de oameni, arată în felul următor: practicarea „urii ca datorie morală” 9; „abolirea preceptelor moralei naturale” 10; moartea lui Dumnezeu; „a te odihni” prin muncă până la epuizare; distrugerea familiei, dispreţul visceral faţă de preoţi şi dimensiunea religioasă a persoanei; promovarea intereselor de grup în defavoarea persoanei; reeducarea omului prin ştiinţă, care a fost gândită de către comunişti în vădită opoziţie faţă de religie; credinţa oarbă în progres; desprinderea omului din „corsetul” moralei tradiţionale; lichidarea elitelor şi glorificarea maselor, pentru că era de neconceput să existe un intelectual în stare pură şi fără prestarea unei munci fizice; deformarea iubirii de patrie şi idolatrizarea partidului - stat, ca cel care ia locul lui Dumnezeu.

În urma acestei autopsii a „omului nou” din comunism, sunt convins că, în mod normal, ajungem la constatarea simplă: a fost un adevărat coşmar. Ce bine că am scăpat sau ce bine că nu a durat atât de mult!

Să știți că, nu aş vrea să vă dezamăgesc. Comunismul încă nu a murit. Trage doar să moară, tocmai pentru a ne înşela şi pentru ca în felul acesta scamatoria lui să devină credibilă. Se chinuie să reînvie, însă sub o altă mască şi sub un alt nume: marxismul cultural, ale cărui linii de forţă, în mare parte, sunt tocmai trăsăturile „omului nou” din comunism. Diferenţa constă în faptul că „omul nou” din comunism – recunoaştem, în unanimitate, - a fost un coşmar al secolului al XX - lea, pe când „omul nou” al marxiştilor contemporani este descris şi prezentat seducător ca un vis „frumos”, aducător  de emancipare culturală şi toleranţă morală.

Comuniştii sunt printre noi: şi cei vechi şi cei noi. Unii mai glazuraţi decât alţii. Sunt deghizaţi în apostoli ai neamului, fără să îi preocupe dragostea de ţară, pentru că o denigrează şi îi maculează ideologic trecutul; sunt deghizaţi în apostoli ai toleranţei, când de fapt ei îşi propun să elimine, ori de câte ori se iveşte ocazia, adversarii care pot fi o piedică în construirea „omul nou” „gândit” de ei; sunt deghizaţi în apostoli ai drepturilor copiilor, când de fapt devin nişte propagandişti ai drepturilor în defavoarea copiilor nenăscuţi; sunt deghizaţi în apostoli ai drepturilor omului, când, de fapt, sabotează demnitatea umană prin impunerea unor viziuni şi concepţii care strică ordinea naturală a firii umane.

Aşa cum era şi visul vechilor comunişti, noii comunişti doresc cu orice preţ „progresismul”. Au o unică dorinţă: „valoarea” unui lucru sau a unei realităţi „să nu mai fie judecată în funcţie de conţinutul ei, ci prin simplul fapt de a fi mai recentă, mai acceptată, mai populară, mai la modă” 11. Tot ceea ce este vechi, adică tradiţii, credinţă, dragostea de patrie, consideră, aceşti comunişti contemporani, că trebuie aruncate peste bordul istoriei.   

„Omul nou” al „progresiştilor” de azi este cel care vrea să arunce în aer tot ceea ce ţine de moralitate. Adică, credinţa trebuie expulzată, clericii batjocoriţi şi stigmatizaţi, familia trebuie dinamitată pentru a susţine interesele de grup ale drepturilor minoritarilor, trebuie instaurată lupta de clasă între cei preocupaţi de materie şi cei pasionaţi de spirit, între bărbat şi femeie, între bogat şi sărac, între intelectual şi preot, de parcă ultimul trebuie exclus din principiu din rândul celor care se dedică îndeletnicirilor nobile ale minţii şi inimii.

Din păcate, aşa arată „omul nou” la 35 de ani de la căderea comunismului. Ne bântuie, ne tulbură, vrea să ne seducă şi vrea să ne smulgă din rânduielile noastre sfinte.

Mulţi ne spun să nu ne mai lamentăm, nici să nu ne mai comportăm ca o cetate aflată sub asediu. Au dreptate, dacă lamentaţia şi văicăreala ar fi singurele reacţii la ceea ce se întâmplă în societate, aşa cum insinuează. Dar se înşală când cred că a detecta răul, aşa cum medicul diagnostichează cancerul, este echivalent cu a amuţi de durere şi a te resemna. Medicul detectează boala pentru a o eradica, pe cât este posibil. Noi încercăm să detectăm răul, pentru a i ne opune şi a-l eradica din vieţile noastre. Nu poţi face curăţenie fără să dai la o parte mizeria.

În memoria creştinilor, cuvântul lui Iisus Hristos: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33) nu rămâne pierdut în istorie, ci are rezonanţe existenţiale. Şi mai ştim încă ceva: vremurile cele mai înfloritoare pentru Biserică nu au fost cele în care nu era asaltată, ci vremurile în care era cea mai înjosită, batjocorită şi programată dispariţiei, aşa cum Iisus Hristos ne-a arătat dragostea Sa absolută şi minunată, nu atunci când propovăduia Evanghelia pe cărările Ţării Sfinte, ci atunci când era răstignit pe Cruce, când era batjocorit şi dispreţuit pe dealul Golgotei.

În urmă cu 35 de ani, înainte de Crăciun, tinerii eroi ai Revoluţiei din decembrie 1989 strigau: „Vom muri şi vom fi liberi”, ca mai apoi să rostească rugăciunea „Tatăl nostru”. Ei au crezut în libertate şi în rugăciune. Unii dintre ei nu au mai apucat Crăciunul liber şi plin de bucurie al lui decembrie 1989, dar însângerat de sângele martirilor şi trist în sufletele celor care i-au pierdut pe cei dragi ai lor.

Ori de câte ori nu suntem consecvenţi cu acest crez al lor, pentru care şi-au dat viaţa, nu facem altceva decât să întinăm memoria jertfei lor. Ei nu au scandat articole din „drepturile fundamentale” ale „progresistului”, ci s-au jertfit în numele drepturilor naturale ale demnităţii umane: libertatea, care dă putere de jertfă, de slujire, prin iubire curată, a semenilor (Galateni 5, 13)  şi spiritul, „care dă viaţă” (Ioan 6, 63). Ambele au fost suprimate în regimul comunist. Astăzi ni se propune o libertate, desprinsă de responsabilitate, omorând, zi de zi, prin confuzie morală, duhul din noi. 

Așadar, numai Iisus Hristos, Cel născut în ieslea Betleemului, noutatea absolută a istoriei umanităţii, ne poate reînnoi cu adevărat sufletul şi viaţa. El ne poate regenera ca neam, ca istorie şi ne poate reîmprospăta vocaţia de creştini ortodocşi în acest colţ de lume. De ce? Pentru că reînnoirea în Iisus Hristos este viaţă, frumuseţe, linişte, har şi lumină, nu ideologie moartă. Orice ideologie moare, aşa cum s-a ales praful şi de comunism.

În loc de epilog…

Omul vechi și omul nou…

La început, Dumnezeu l-a făcut pe om „dumnezeiesc”. Așa trebuie înțeleasă Scriptura care spune că, dintre toate făpturile, numai pe om l-a făcut Dumnezeu „după chipul și asemănarea Sa” (Fac. 1, 26); ba chiar înțelegem că l-a făcut „cu mâna Sa”: „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fac. 2, 7). Apoi a zis lui Adam și femeii sale: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul” (Fac. 1, 28).

Așadar, omul a fost făcut părtaș dumnezeirii Creatorului său încă dintru început, primind un statut special în raport cu lumea și cu celelalte făpturi. Astfel, Dumnezeu îi acordă lui privilegiul de a pune nume viețuitoarelor pământului (Fac. 2, 19-20), ceea ce îl face să pară și el un fel de „dumnezeu”.

Prin păcatul neascultării însă, acesta își pierde asemănarea cu Dumnezeu și îi este afectat grav chipul Creatorului, adânc întipărit la început în ființa lui. Din făptură nouă, chemată la înnoire nesfârșită, s-a înjugat prin păcat cu „cel învechit în răutate” și cu moartea. Ca urmare, a fost alungat din rai și trimis în lumea aceasta a noastră ca să-și plângă păcatul, să se pocăiască, după care să revină la starea pierdută.   

Din nefericire, însă, nici pocăința proprie, nici Legea dată pe Muntele Sinai, nici profeții trimiși special și nici celelalte modalități prin care a încercat Dumnezeu să-l ridice pe om din cădere (Evr. 1, 1) nu i-au putut aduce acestuia restaurarea. Mai mult decât atât, omul și-a uitat cu totul, în timp, originea și chemarea sa și a ajuns să se complacă într-o lume în care a fost trimis doar temporar și pentru penitență (Fac. 3, 23-24). S-a adâncit în păcat și, încet - încet, păcatul i-a luat locul stării sale originare.

De aceea, știind Domnul că omul nu se mai poate ridica nicicum, a recurs la un gest cu totul uimitor și minunat: L-a trimis pe Fiul Său să Se întrupeze, să Se facă om, ca model sau „începătură” mântuirii noastre (I Cor. 15, 20 și 23). S-a identificat cu noi prin naștere trupească, pentru ca să ne restaureze ființa decăzută, și a murit în locul nostru, pentru a pune capăt blestemului morții care ne urmărea din cauza păcatului (Fac. 3, 17-19). Așa a ales Dumnezeu să înfăptuiască înnoirea sau re - îndumnezeirea noastră; să-l facă, adică, pe omul vechi – Om Nou.

Așadar, prin nașterea Sa, Iisus Hristos Domnul ne-a reînnoit tuturor perspectiva îndumnezeirii. Astfel, a îndumnezeit-o mai întâi pe Maica Sa, pe Preacurata, Preanevinovata și Pururea Fecioara Maria, curățind-o de singurul ei păcat – cel strămoșesc, pe care îl moștenea în calitate de muritor și făcând-o cea mai curată făptură din tot neamul omenesc. Nu întâmplător a fost ea primul om îndumnezeit, ci aceasta s-a făcut ca o reabilitare a Evei, cea care păcătuise întâi. De aceea a mai fost numită Maica Domnului și „Eva cea nouă”, ca cea care s-a făcut începătură omului nou.

Această „făptură nouă” (II Corinteni 5, 17) însă, pentru a „se înnoi din zi în zi” (II Corinteni 4, 16), trebuie să-i urmeze întru toate Domnului său; să se facă împreună-lucrătoare cu Cel prin care a fost restaurată; să se asemene cu Iisus Hristos, Noul Adam, prin „nașterea din nou” (din apă și din Duh – In 3, 5), dar și prin jertfă personală, după modelul Jertfei preasfinte a Aceluia. Aceasta întrucât, pentru a-l înnoi, a-l îndumnezei pe om, Iisus Hristos a trebuit El Însuși să Se nască din nou (după ce Se născuse mai întâi din Tatăl) și să Se jertfească.

Prin urmare, nu există re - îndumnezeire pentru noi fără „naștere de sus” (In 3, 3) și jertfă în Iisus Hristos.

Din păcate, însă, nu toți oamenii au înțeles mesajul nașterii și înnoirii prin Iisus Hristos. Nu toți I-au acceptat chemarea și nu toți Îi urmează. Au fost și mai sunt și astăzi destui care preferă să rămână în continuare „oameni vechi”, în ciuda Legii celei Noi, adusă nouă de Iisus Hristos.

Dar, în ființa omului nu s-a stins niciodată definitiv năzuința devenirii sau a schimbării stării sale. Impulsul înnoirii l-a însoțit peste veacuri și, în situații de criză, a răbufnit – din nefericire, nu pentru a accepta „mâna” întinsă de Domnul, ci pentru a defula în alte forme de „înnoire”, străine de re-îndumnezeirea propusă nouă de El.

Altfel spus, așa au apărut diferitele mișcări social - culturale, curente și ideologii care au propus înnoirea: fie cultivând exaltarea individului, în disprețul Binelui Divin și în numele „binelui autonom”, fie îngroparea lui în mulțime, în colectiv, în numele așa - zisului „bine comun”.

Astfel, Umanismul (sec. al XIV - lea ș.u.) situează omul, iar nu pe Dumnezeu - Omul – pe omul acela căzut și ezitant până atunci la orice formă de înnoire – în centrul lumii. Sub lozinca „omul, măsura tuturor lucrurilor” sau „omul, modelul universului”, umanismul a încercat, pentru întâia dată la nivel global, construirea Omului Nou ca om fără de Dumnezeu.

Având ca program Renașterea prin cultură și etică, iar nu prin „naștere din nou”, după cum ne-a cerut Iisus Hristos (In 3, 4), omul astfel emancipat forțează, pe rând, înnoirea: prin Iluminism, incriminând religia ca întuneric; prin Raționalism, exaltând rațiunea în detrimentul credinței în Dumnezeu; și prin Materialism, negând cu totul transcendentul. Așa a ajuns Nietzsche să proclame Super-omul – un individ amoral, super - puternic și capabil de a-și renega instinctele divine – și să-I declare „moartea lui Dumnezeu”.

Mai târziu, Nazismul a încercat construirea Omului Nou prin teoria purificării – rasa pură, rasa ariană, iar Comunismul, prin metoda reeducării, toate aceste curente și ideologii țintind, ce-i drept, înnoirea omului, dar pe căi diferite de cea care este Iisus Hristos Domnul, căci El a zis: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14, 6).

Astăzi, Neomarxiștii ne propun ca soluție de înnoire resetarea, adică un fel de „stop și de la capăt”, dar nu de la capăt de tot, adică de la protopărinții noștri și de la starea lor paradisiacă, ci de la „părinții lor”, întemeietorii vechiului marxism, chiar dacă acela s-a dovedit deja incapabil și ineficient.

Cu alte cuvinte, în ultimele secole, omul s-a zbătut teribil să se înnoiască fără ajutorul lui Dumnezeu. Însă, nu omul Renașterii culturale s-a dovedit a fi soluția, nici omul iluminat al științei, nici omul - rob exclusiv al rațiunii, nici super - omul lui Nietzsche, nici omul purificat al naziștilor, nici omul reeducat al comuniștilor și nici omul cu genul fluid și sufletul robotizat al Neomarxismului. Soluția este cea pe care ne-a dat-o Domnul, Creatorul nostru și Iisus Hristos, Cel Care a adus înnoirea „omului vechi” prin nașterea și jertfa Sa. Adam înainte de cădere, înnoit și îndumnezeit prin și întru „Adam cel nou”, este chemarea firească și dumnezeiască a omului, unica modalitate de înnoire – prin îndumnezeire.

Respingând cu încăpățânare transcendentul însă, astăzi omul nu a făcut decât ca – după ce a rătăcit prin toate formele imanentului – să eșueze lamentabil în Metaverse, în spațiul virtual adică, în ciuda faptului că acesta, de fapt, nu există. Ironia sorții: după ce omul L-a tot respins pe Dumnezeu și s-a îndoit că există, a sfârșit prin a alege liber să trăiască într-un spațiu de care este absolut conștient că nu există!

Dumnezeu, însă, a numit această căutare haotică a omului „nebunie” – „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13, 1), prevenindu-ne clar că: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (In 15, 5). Ce va mai inventa omul, oare, tot fugind de Dumnezeu? Ce va mai urma după postmodernism, postumanism și metaverse? Super-omul lui Nietzsche a eșuat în pretinsul superman de astăzi, care, sătul el însuși parcă de atâta „înnoire”, riscă scufundarea în imoralitate și haos, ca urmare a crizelor care, parcă, nu se mai termină. Privind înapoi, omul este silit a recunoaște nu doar că tot demersul său egoist nu i-a adus, până la urmă, fericirea scontată, ci dimpotrivă: i-a golit viața de orice sens și speranță, până la a-i pune în pericol propria existență.

De aceea, într-o lume bombardată cu ideologii din ce în ce mai stranii, cu pandemii planificate, cu războaie programate, cu crize mai mult sau mai puțin confecționate și cu obsesii climatice exagerate – toate instrumente ale unei resetări urzite în laboratoarele „ne-științei” și nerecunoașterii Celui ce S-a făcut OM, noi să fim conștienți de singura cale spre înnoirea noastră ca oameni! Dar, oameni ai lui Dumnezeu, pentru că altfel nu mai putem vorbi de Om Nou, ci de un „altfel de om”, străin de chipul și asemănarea Domnului, ceea ce nu ar fi decât eșuarea noastră, ca oameni, în ne-dumnezeire; în non-oameni, adică, pentru că Om cu adevărat este doar cel restaurat și înnoit prin Dumnezeu - Omul, despre Care Sfântul Vasile cel Mare a zis că: „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea la înfățișare cu trupul smereniei noastre, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale” 12.

Să cerem, dar, ajutor Domnului la această sărbătoare a înnoirii noastre ca oameni, pentru a putea urma cu vrednicie calea pe care ne-a arătat-o El ca demers al înnoirii noastre! Să ne facem urmași ai Nașterii – Renașterii Sale, renăscând și noi pentru adevărata viață cu El! Să ne înnoim în harul Său, bine știind că doar acesta este înnoitor și mântuitor! Să ni-L luăm pe El de Călăuză și Model al parcursului nostru spre înnoire, pentru că numai astfel vom putea deveni și noi cu adevărat Oameni Noi, trupuri din Trupul Celui ce S-a întrupat pentru noi și sânge din Sângele Celui ce S-a jertfit pentru noi. Amin!...

Vă doresc din toată inima să aveţi sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi ale Bobotezei cu pace, cu sănătate, cu bucurie în inimă, curaj în suflet, cu oameni buni în preajmă şi multă înţelepciune în minte!...

La mulţi, buni, frumoși, sănătoși și binecuvântați ani, plini de Domnul!...

Referințe bibliografice:

1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (III, 1), traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, p. 115.

2. Arhimandritul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filozofiei, studiu introductiv şi traducere: Pr. Prof. Ioan Ică şi Diac. Ioan I. Ică jr., prefaţă: Prof. Ioannis Karmiris, postfaţă: Panayotis Nellas, Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 62.

3. Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă4 (II), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 92.  

4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie (54, Filocalia III), traducere din greceşte de Prof. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1948, p. 243.

5. Mineiul pe Decembrie, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2019, p. 517.

6. Arhimandritul Iustin Popovici, op. cit., p. 63.

7. Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 47.

8. Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, traducere din limba franceză de Adina Cobuz, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 139.

9. Ibidem, p. 145.

10. Ibidem.

11. H.R. Patapievici, Discernământul modernizării. 7 conferinţe despre situaţia de fapt, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 109.

12. Fragment din Liturghia Sf. Vasile cel Mare, Liturghier, Editura IBMO, 2012, București, pp. 249-251.

Biserica Ortodoxă Română sărbătorește în 2025 o sută de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie. Momentul va fi marcat pe tot parcursul anului viitor prin manifestări diverse, printre care proclamarea canonizării mai multor sfinți români contemporani și sfințirea mare a Catedralei Naționale. În vederea promovării Centenarului, Patriarhia Română a stabilit o identitate vizuală specială a evenimentului istoric, cu o simbolistică profundă. Logoul aniversării, numit Sigiliul Centenar, este simbolul principal al identității Centenarului Patriarhiei Române. Sigiliul Centenar cuprinde numărul 100 format din 2 ovale și Crucea Patriarhală, element central, care simbolizează cifra 1. Sigiliul utilizează mai multe simboluri specifice arhierești, prezente și pe blazonul Patriarhal, precum mitra, crucea de procesiune, cârja episcopală. Deși pare că sunt pur ornamentale, punctele și cercurile din acest logo au fiecare semnificația lor. Cele 3 puncte verticale de pe mitră reprezintă Sfânta Treime, cele două ovale stânga-dreapta sunt icoanele evangheliștilor de pe mitra arhierească și, tot la mitră, cele 6 cercuri orizontale se referă la cei 6 patriarhi pe care i-a avut România în cei 100 ani. De asemenea, cele 10 puncte adiacente crucii din centrul sigiliului reprezintă cele 10 Mitropolii ale Patriarhiei Române. Numărul 100 vine să completeze, în clar, la baza logoului, identitatea vizuală a evenimentului istoric.Pe lângă acest logo vor fi văzute și alte două simboluri complementare: Antetul Centenar și Crucea Patriarhală Centenară. Primul va fi utilizat pentru elementele de interior ca semnătură ce atestă publicarea unui material în Anul Centenar. Totodată, Crucea Patriarhală Centenară reprezintă imaginea distincțiilor speciale care vor fi acordate în Anul Centenar. Primul eveniment dedicat acestei aniversări istorice va avea loc chiar miercuri, în prima zi din an, când 2025 va fi proclamat drept Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al 20-lea.

Mitropolitul Clujului l-a instalat pe Arhim. Iustin Miron ca stareț al Mănăstirii Nicula

Înaltpreasfințitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, a oficiat duminică Sfânta Liturghie la mănăstirea clujeană Nicula, prilej cu care l-a instalat stareț pe Arhim. Iustin Miron, fondatorul Mănăstirii Oașa din jud. Alba. Din sobor au făcut parte părinți de la Centrul Eparhial din Cluj-Napoca, stareți din eparhie, părinții din Mănăstirea Nicula. La slujbă și ceremonia de instalare au participat acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, oficialități județene și locale, precum și numeroși credincioși, între care mulți tineri. Mitropolitul Andrei a vorbit în cuvântul de învățătură despre indiferentismul religios: „Evanghelia de astăzi ne problematizează și ne face să ne gândim serios la viața spirituală”, a spus Înaltpreasfinția Sa. Liturghia a fost urmată de ceremonia de instalare a noului stareț, Arhim. Iustin Miron. După rugăciunile rânduite, noul stareț al Mănăstirii Nicula i-a mulțumit părintelui mitropolit pentru purtarea de grijă, credincioșilor și oficialilor pentru prezență, precum și Președintelui Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop, despre care a spus că este atașat de Mănăstirea  Nicula. Părintele Stareț le-a transmis un mesaj special de mulțumire și tinerilor din toată țara care au participat la ceremonie și au cântat la strană: „Le mulțumim pentru prezență și vom face treabă bună împreună și de acum încolo”. Arhim. Iustin Miron este originar din Găbud, județul Alba, și este de profesie inginer electronist. În perioada studenției a fost președintele ASCOR Timișoara și l-a avut ca duhovnic pe Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, județul Brașov. A studiat Teologia la facultățile din Timișoara și Alba Iulia și a fondat Mănăstirea Oașa, pe care a condus-o ca stareț până în 2017.

Retrospectiva anului 2024: Decizii ale Sfântului Sinod

În anul 2024, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis mai multe hotărâri care au influențat semnificativ viața spirituală și organizatorică a comunităților ortodoxe românești din țară și din diaspora. Privind în retrospectivă, deciziile Sfântului Sinod au fost luate într-o manieră treptată. Un exemplu poate fi cazul Eparhiei Ortodoxe Române a Marii Britanii, care inițial a fost înființată ca episcopie, însă, ținând cont de nevoile spirituale ale celor peste un milion de români din Regatul Unit, a fost luată decizia ridicării acesteia la rang de Arhiepiscopie. Hotărârile au fost un ansamblu de acțiuni administrative, spirituale și pastorale, menite să răspundă nevoilor actuale ale credincioșilor români. Canonizarea a 16 mărturisitori contemporani din acest an reprezintă cel mai extins grup de sfinți din ultimii 30 de ani și marchează recunoașterea oficială a sfințeniei celor care au mărturisit Ortodoxia în închisorile comuniste. Pe de altă parte, reorganizarea eparhiilor reflectă un răspuns concret la creșterea numărului de români din diaspora și la nevoile lor spirituale, adaptând structurile bisericești la realitățile demografice actuale. În esență, aceste decizii subliniază efortul de menținere și consolidare a unității de credință și a misiunii Bisericii Ortodoxe Române în contextul contemporan.

În contextul în care anul viitor Biserica Ortodoxă Română va împlini 140 de ani de la recunoașterea Autocefaliei (aprilie 1885) și 100 de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie (februarie 1925), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat decizia ca anul 2025 să fie declarat drept Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea. Având în vedere numărul din ce în ce mai mare al românilor din Regatul Unit și din Europa de Nord, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința de lucru din februarie, a luat decizia înființării Episcopiei Marii Britanii și a Episcopiei Irlandei și Islandei. Revenind asupra situației românilor din diaspora, Sfântul Sinod a hotărât în luna iulie ridicarea Episcopiei Marii Britanii la rang de Arhiepiscopie, cu titulatura de Arhiepiscopia Marii Britanii și Irlandei de Nord. De asemenea, după clarificarea acestor aspecte, la finalul lunii octombrie, Sfântul Sinod a ales ierarhii care vor prelua din 2025 administrarea noilor eparhii din Europa Occidentală. Astfel, Preasfințitul Părinte Atanasie de Bogdania, Arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, a fost ales în demnitatea de Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Marii Britanii și Irlandei de Nord. Pe de altă parte, Preasfințitul Părinte Nectarie de Bretania, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale, va prelua Episcopia Ortodoxă Română a Irlandei și Islandei în calitate de întâi episcop eparhiot. Până la întronizare, cei doi ierarhi poartă titulatura de Arhiepiscop ales al Marii Britanii și Irlandei de Nord, respectiv Episcop ales al Irlandei și Islandei. În ședința de lucru din 12 iulie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea a 16 cuvioși și mărturisitori ai Ortodoxiei românești din perioada comunistă, printre care: Sfântul Cuvios Arsenie (Boca) de la Prislop, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Sfântul Cuvios Sofian (Boghiu) de la Antim și alții. Prin canonizarea părintelui Sofian Boghiu, Ortodoxia mondială a primit primul sfânt care a trăit până în secolul 21. Acești sfinți au fost deja incluși în calendarul bisericesc pentru anul 2025. Ca parte a recunoașterii sfințeniei lor, pe lângă documentarea de argumente pertinente și decizia sinodală de canonizare, Biserica va organiza ceremonii la nivel central și local, cunoscute sub denumirea de proclamarea canonizării. În cadrul acestor evenimente, care se vor desfășura întâi la București în luna februarie și apoi în fiecare eparhie, noii mărturisitori vor fi declarați liturgic sfinți, iar credincioșii vor fi familiarizați cu titulatura, icoana, viața și troparul noilor sfinți. 

În contextul anului electoral 2024, Biserica Ortodoxă Română a reiterat importanța neutralității politice a clerului, subliniind faptul că Biserica, instituție divino-umană, nu trebuie să se implice în politica partinică. În încercarea de a susține inițiativele comunităților ortodoxe românești din Ucraina și de a reface comuniunea cu Biserica Mamă, Patriarhia Română a luat decizia organizării lor juridice în cadrul unei structuri religioase numită Biserica Ortodoxă Română din Ucraina. Inițiativa, însă, a fost amânată nejustificat și pe termen neprecizat de autoritățile ucrainene, deși îndeplinește toate condițiile solicitate de legislația în vigoare. Astfel, în ședința de lucru din octombrie, Sfântul Sinod a decis continuarea demersurilor către autoritățile publice centrale din România și Ucraina pentru soluționarea acestei solicitări legitime. În octombrie 2024, Sfântul Sinod a aprobat înscrierea în Sinaxarul Sinodal a Sfântului Mucenic Lup din Tesalonic, cu data de pomenire în 27 octombrie. Totodată, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat principalele evenimente propuse pentru pregătirea, organizarea și desfășurarea Anului Centenar al Patriarhiei Române (2025) și a declarat anul 2026 drept Anul omagial al pastorației familiei creștine” și „Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame) în Patriarhia Română.

sursa știri: basilica.ro

Linkuri la știri:

Vestitorul Ortodoxiei, născut odată cu presa liberă, împlinește 35 de ani - Basilica

Raportul pe 2023 privind incidentele împotriva siturilor de importanță religioasă din Grecia arată o creștere a atacurilor față de anii precedenți. Raportul a fost publicat în ultima zi din 2024 de Secretariatul general pentru probleme religioase din cadrul Ministerului elen al Educației. Acesta prezintă situația cazurilor care privesc și alte construcții și monumente cu caracter religios, nu doar lăcașuri de cult, majoritare fiind cele ortodoxe. Raportul a evidențiat un total de 608 incidente împotriva siturilor de importanță religioasă, dintre care 591 îndreptate împotriva obiectivelor ortodoxe – reprezentând 97,2 % din totalul incidentelor înregistrate. Acest lucru evidențiază o tendință îngrijorătoare de violență împotriva comunității religioase dominante din Grecia, notează Orthodox Times. În observațiile introductive din raport, semnate de secretarul general pentru probleme religioase, George Kalantzis, se arată că majoritatea incidentelor nu au fost motivate religios, un aspect considerat „optimist și încurajator”. Kalantzis a subliniat importanța colaborării dintre stat și comunitățile religioase pentru consolidarea coeziunii sociale, combaterea sărăciei și sprijinirea migranților și refugiaților. Cazurile au crescut începând cu 2017. Statisticile arată că incidentele asupra siturilor religioase au crescut alarmant în 2017, cu câteva sute față de perioada anterioară. Apoi au scăzut în timpul pandemiei și au revenit în 2022 până la nivelul din 2018; în 2023 acest nivel a fost depășit cu câteva zeci de cazuri. Potrivit ultimului raport al Observatorului privind intoleranța și discriminarea împotriva creștinilor în Europa (OIDAC), numărul de incidente motivate de ură împotriva creștinilor a crescut în Europa cu 44% în decursul anului 2023. România are din 2020 o Zi naţională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni şi de conştientizare a violenţelor împotriva creştinilor, sărbătorită anual în data de 16 august.

Sfânta Chinotită a Muntelui Athos a anunțat printr-o circulară oficială noi măsuri privind accesul pelerinilor, care vor intra în vigoare de la 1 ianuarie 2025. Decizia a fost luată din cauza numărului tot mai mare de vizitatori, precum și pentru a nu tulbura viața monahală și programul de rugăciune. Conform noilor reguli, numărul maxim de pelerini care pot fi cazați în mănăstirile și așezămintele monahale ale Sfântului Munte va fi strict limitat astfel:

• Pentru Schiturile de obște – maxim 200 pelerini pe lună
• Pentru Bisericile centrale (Kyriakon) ale celorlalte Schituri – maxim 50 pelerini pe lună
• Pentru Chilii – maxim 20 pelerini pe lună
• Invitațiile trebuie transmise către Biroul Pelerinilor cel târziu până la ora 12:00 a zilei anterioare sosirii.
• Se interzic grupuri mai mari de 5 pelerini dacă aceștia NU sunt elevi, studenți, rasofori sau cadre militare.
• Accesul pelerinilor va fi permis exclusiv pe baza invitațiilor. Mutarea și cererea de cazare la alte Chilii sau Mănăstiri fără invitație oficială din partea acestora este strict interzisă.

De asemenea, în perioadele de sărbători mari, se va permite o flexibilitate temporară, dar numai cu aprobarea Biroului de Pelerinaj al Muntelui Athos. Pentru a preveni aglomerația, toți pelerinii trebuie să solicite și să primească aprobarea de la Biroul de Pelerinaj cu cel puțin o zi înainte de sosire, până la ora 12:00. Sfânta Chinotită este organul suprem administrativ, legislativ, executiv și judecătoresc al Sfântului Munte Athos. Similar unui parlament sau senat, aceasta este compusă din 20 de delegați ai celor 20 de mănăstiri athonite.

“Apocrif înseamnă tainic, ascuns”

– Părinte profesor Constantin Coman, socot nimerit să începem acest interviu prin a le explica cititorilor noș­tri ce sunt evangheliile apocrife, când și cum au apărut.

Din paginile vechilor scripturi s-a hrănit tot neamul românesc

– Înainte să vorbim despre evangheliile apocrife, să le spunem cititorilor noștri două cuvinte despre cele patru evanghelii canonice cuprinse în Noul Testament. Ele au fost scrise încă din secolul I. La doar 30 de ani după Înălțarea Domnului Hristos avem prima Evanghelie, la 40 de ani a doua, la 50 de ani a treia. Astăzi, suntem convinși științific că toate cele 27 de scri­eri care sunt acum în canon – evanghelii, faptele apostolilor, epistolele și apocalipsa – au fost scrise în secolul I și provin de la ucenicii direcți ai Mântuitorului Hristos, care au fost martori oculari ai vieții lui, sau de la ucenici ai ucenicilor, cum au fost, de exemplu, evangheliștii Marcu și Luca.

Realitate și imaginație

– La ce vă referiți când spuneți “spații goale”?

Fragment de manuscris gnostic de la Qumran – Muzeul din Amman

– De pildă evangheliile canonice nu ne spun mai nimic despre copilăria și adolescența Mântuitorului Hristos, ce a făcut el până la 30 de ani. Așa că unii au simțit nevoia să investigheze în această direcție și așa au apărut    amănunte, mai curând imaginare, închipuite, să zic așa, despre copilăria Mântuitorului Hristos, incluse în evangheliile gnos­tice. Mai tȃr­ziu, când evlavia fa­ță de Maica Dom­nului era foarte mare, dar nu existau informații despre ea ȋn scri­erile Noului Testament, s-a simțit nevoia să se investigheze și ȋn această direcție, și așa au ȋnceput să apară oameni de bună intenție, care, uneori, din memorie, alteori din imaginație, au ȋnceput să scrie despre viața Maicii Domnului. Majoritatea sărbătorilor ȋnchinate Maicii Domnului – Intrarea ȋn biserică, Nașterea Maicii Domnului, Adormirea Maicii Domnului – se întemeiază pe mărturii care nu sunt în cărțile canonice, ci sunt în aceste texte evanghelice așa-zis “apocrife”. În aceste cărți vom găsi amestecate informațiile reale cu unele inventate sau imaginate sau chiar mitologice. Tocmai acesta este criteriul care a determinat Biserica ca ele să nu intre în canon, dar totuși, să fie utilizate pentru informațiile reale pe care le conțineau.

– Părinte, un lucru e de lămurit: de ce aceste evanghelii apocrife, deși nu sunt ȋn canon, sunt adesea citate de către marii sfinți ai bisericii, chiar din primele veacuri, cu foarte mult respect?

– Nu numai marii părinți ai bisericii citează din evangheliile apocrife, ci și biserica ȋnsăși, care construiește, așa cum am spus, parte din calendarul ei liturgic, din sărbătorile Maicii Domnului, din teologia referitoare la Maica Domnului, din iconografia care o reprezintă pe Maica Domnului, pe temeiul acestor mărturii. Prin urmare, biserica ne confirmă prin asta că parte din mărturiile acelea sunt reale, dar ea nu poate să ne propună întreaga scriere pentru a deveni criteriu al adevărului, ci numai o parte din ea. Asta este diferența dintre apocrife și scrierile care fac parte din Noul Testament. Cele patru Evanghelii sunt în întregime un criteriu al adevărului, nu există niciun risc de răstălmăcire în ele, niciun factor ima­ginativ. Dacă vrea cineva să reconstituie viața bisericii cu Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu în lume și participarea creștinilor la acest dialog, poate citi cele patru evanghelii. Dacă introducem pe lângă ele și Evanghelia lui Iacob, apar elemente care nu țin de istoria reală.

“Nu cărțile îi interesează pe oameni, ci viețuirea cu Dumnezeu”

– Editura Humanitas a publicat evangheliile apocrife în mai multe ediții îngrijite admirabil. Un om care le citește cum poate să discearnă ce e adevărat și ce e fals în ele?

Manuscris de scriere gnostică descoperit la Qumran

– Mai întâi, aș vrea să spun că eu nu cred că aceste apocrife sunt foarte cunoscute, cu atât mai puțin citite. Ȋmi amintesc de replica unui coleg mai tȃnăr, care era profesor la facultate, la un congres al bibliștilor, în care a venit discuția despre apocrife – “Bine că mai discutăm despre apocrife”, a spus el, “că, poate-poate, trezim interesul credincioșilor pentru Evangheliile canonice!” Pentru că, de obicei, credincioșii noștri nu citesc foarte mult Sfintele Scripturi. Nu cărțile îi interesează pe oameni, fie ele sfinte sau nu, ci viața ca atare, viețuirea cu Dumnezeu. Eu am trăit asta la părinții mei, în satul meu, la biserica mea. Prima Scriptură a apărut la noi în casă abia în 1968. Noi, care eram o familie foarte credincioasă, am trăit fără dumnezeieștile Scripturi. Tata și mama au fost oameni foarte credincioși, trăiau cu Bunul Dumnezeu de dimineața pȃnă seara și de seara pȃnă dimineața, ȋn tot ce făceau, cu frică de Dumnezeu, cu drag de Dumnezeu, cu cinste pentru Maica Domnului, cu cinste pentru Sfȃnta Cruce, cu rugăciune ȋnainte de masă, cu rugăciunile ȋnainte de treabă, cu rugăciune înainte de culcare. Ce Scriptură le mai trebuia? Iar pentru memoria vieții Mȃntuitorului Hristos și a ȋnceputurilor bisericii, să-i spun așa, ascultau duminica Evanghelia la biserică. Măcar să asculte credincioșii Evanghelia la liturghie, că pe parcursul unui an, se citesc aproape toate Evangheliile. Eu cred că la ora aceasta, marea problemă vine tocmai din captivitatea ȋn care am trăit pȃnă acum noi, oamenii cultivați, cu oarecare știință de carte – am fost captivi scrierilor și am trăit mai mult ȋn lumea speculațiilor teoretice și am ignorat viața ca atare, inclusiv ȋn ceea ce privește viața noastră bisericească. Teologia academică ȋncă este captivă acestei speculații teoretice.

“Eu am trăit această alunecare în speculativ”

– Vă referiți la teologia care se predă ȋn facultățile de teologie ortodoxă?

Peșterile de la Qumran, unde au fost descoperite evangheliile gnostice

– Da, teologia care se predă în facultăți nu pune accentul pe viața ca atare. Dacă vine la mine astăzi un străin de creștinism, un străin de ortodoxie, nu ȋl voi trimite să citească, ci ȋl voi trimite la biserică, să vadă la timpul prezent cum trăim noi cu Bunul Dumnezeu, cum suntem ȋn dialog cu El, cum ne petrecem noi un an de zile cu El. Și cum, dacă ia parte la această viață a noastră, va ajunge cunoscător și al Evangheliilor, și al epistolelor Sfântului Apostol Pavel, și al teologiei bisericii din imnografie. Dar nu pentru ca să ajungă un cunoscător al Scripturii ȋl trimit, ci pentru ca să guste viața ȋnsăși. Pentru că, în biserică, oamenii trăiesc realmente cu Bunul Dumnezeu: I se ȋnchină, Îi mulțumesc, sunt cu drag de Dumnezeu, vin la biserică ȋmbrăcați frumos pentru El, vin la casa lui Dumnezeu ca să stea la masă cu Dumnezeu. Aici e esențialul! Cum o fi ca eu să mă ȋntȃlnesc cu Dumnezeu duminică – și eu, și cei dimpreună cu mine credincioși –, iar celui care este interesat de Dumnezeul meu să ȋi spun: “Întȃi stai și citește!” Nu o să îi spun asta, ci îi voi spune – “Vino să vezi și tu cum trăim, și citim pe urmă, dacă mai e ­nevoie”.

Eu am trăit această alunecare, această deraiere ȋn speculativ ȋn școala teologică, de la 14 ani, de când am intrat la seminar, și nu am mai trăit cum trăiau părinții mei, țărani simpli, iar acum mă chinui să recuperez ce am pierdut. Pentru că tot timpul, ȋn toate vedeam numai speculația teoretică: aici facem așa, pentru că aplicăm ȋnvățătura cutare, dincolo altfel, pentru că avem o altă învățătură… Ceea ce e o alienare. Dar cȃnd trăim viața noastră de fiecare zi, cȃnd respirăm, când ne hrănim, cȃnd dormim, aplicăm teorii? Nu! Ne trăim viața care pulsează ȋnlăuntrul nostru! Iar Domnul Hristos ce spune? Eu sunt Viața! Nu o teorie, ci Viața, pur și simplu. Ăsta este un lucru foarte important. De aceea eu nu cred că este foarte actuală problema apocrifelor. E doar o problemă pentru cultura noastră generală, de aceea cred că e foarte important să aflăm că ele au fost dintotdeauna o expresie, între multe altele, a credinței noastre.

– În esență, după o viață petrecută în fața altarului și a catedrei, ați ajuns la concluzia că, ȋn ortodoxie, nu Scriptura și nici cărțile sfinților bisericii au    ȋntȃietate, ci viața în Dumnezeu.

– Da, nu Scriptura are ȋntȃietate, ci viața, dar aș vrea să spun că și Scriptura este viață. Pentru că, tot de la credincioșii noștri simpli am învățat asta – ei nu citesc Scriptura ca să se informeze, cum o facem noi, ci ca să se hrănească din Dumnezeu, pentru că Scriptura e cuvântul lui Dumnezeu și se descoperă Dumnezeu în ea. Și în cuvântul meu, scris sau vorbit, e prezent duhul meu. Dacă eu, un nimic, sunt prezent în cuvântul meu, cu atât mai mult e prezent Dumnezeu în cuvântul Domnului Hristos! Și atunci, când citesc cuvintele Domnului Hristos, mă hrănesc cu ele și prin ele cu Hristos. Cum spunea Sfȃntul Cleopa de la Sihăstria – „Nu te supăra că te oprește părintele de la ȋmpărtășirea cu Sfȃntul Trup, că te ȋmpărtășești oricum cu Evanghelia! Te-ai dus la biserică? Asculți Evanghelia la biserică? E ca și cȃnd te-ar ȋmpărtăși cineva cu lingurița”.

“Rigoarea cu care au fost selectate de biserică scrierile Scripturii e foarte mare”

– E multă viață și ȋn evangheliile apocrife. Sunt acolo niște povești fabuloase, scrise cu un enorm talent literar.

Pustiul Qumran – locul celei mai importante descoperiri de manuscrise gnostice

– Ele reprezintă riscuri pentru neputințele și slăbiciunile oamenilor, aici e problema. Apropierea de Dumnezeu este un lucru foarte greu, cere enorm de mare efort, enorm de mare luciditate și limpezime, și atunci, omul tinde mai curȃnd spre povestioară, spre legendă, ȋnțelegeți? Iar ele asta îi oferă.

– Și e rău?

– Sigur că e rău, din moment ce te poți rătăci. Te poți agăța de apocrife și poți rămȃne la ele. Te poți agăța, de exemplu, de afirmația dintr-o evanghelie gnostică, de pildă, de Evanghelia după Toma, în care, ultima vorbă este a unei Maria, probabil Maria Magdalena, pe care o oprește Petru, iar Domnul îi spune să o lase, că “și femeile vor deveni bărbați”. Ca să intre ȋn Rai, femeile trebuie să devină mai ȋntȃi bărbați, după Evanghelia lui Toma! Ce ați zice de afirmația asta, dacă o găseați ȋntr-una dintre cele patru evanghelii? Iată un motiv pentru care evanghelia respectivă este considerată de biserică “apocrifă”, ȋn afara canonului biblic. Riscurile vin și din faptul că gnosticismul este anterior creștinismului. El se ȋntȃlnește cu creștinismul și continuă și după creștinism, mergând în paralel cu el. Avem o fază creștină a gnosticismului, care dispare ȋn două-trei secole, dar produce în acest scurt timp o literatură din care fac parte și aceste evanghelii gnostice. Îmi aduc aminte de o autoare americană, Elaine Pagels, celebră la vremea cȃnd eram eu la studii ȋn Atena, ea era ȋncă la modă pe atunci. Elaine Pagels, sfȃrșind studiul despre evangheliile gnostice, ȋși punea ȋntrebarea dacă nu cumva acelea erau cele adevărate, și cele patru, pe care noi le citim în biserică din Noul Testament, erau eretice. Vă dați seama de ­raportare?

Rigoarea cu care au fost selectate de biserică scrierile Scripturii e foarte mare, și nu e dată de o logică, de o rațiune omenească, ci e dată de Duhul lui Dumnezeu, de mintea lui Hristos, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Deci, părinții care au spus „acestea și numai acestea să fie în Scriptură” aceia au avut Duhul lui Hristos.

– Ați afirmat că ați fi bucuros ca toți creștinii să citească, pȃnă la urmă, evangheliile canonice; însă e foarte probabil ca unii dintre ei, puțini, să citească și apocrifele. Riscă ceva?

– Eu cred că e nevoie de o anumită maturitate ȋn ȋnțelegerea lucrurilor pentru a citi și    evangheliile canonice, și evangheliile apocrife. Sigur, nu mă tem că mulți dintre credincioșii noștri vor avea un interes pentru evangheliile apocrife. Sunt, poate, unii cu un nivel cultural mai ridicat, intelectuali care, să spunem, vor să ȋși verifice ȋntr-un fel anume cunoștințele. Ei, acelora le și doresc să facă lucrul ăsta, pentru că, dacă pornim cu o anumită onestitate, nu putem să nu facem diferența ȋntre evangheliile canonice și evangheliile apocrife, ȋntre sobrietatea, viul, măreția, echilibrul evangheliilor canonice și riscurile pe care le presupune amestecul pe care apocrifele îl fac ȋntre lucruri reale, istorice, și lucruri mai puțin reale, imaginare. Spunea cineva că în ele e un amestec ȋntre miere și otravă. Trebuie să fii capabil să discerni între ele.

Sursa: Formula-As

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis o scrisoare pastorală tuturor credincioșilor din Patriarhia Română, pentru prima duminică din Postul Nașterii Domnului 2024.

Postul Crăciunului începe în data de 15 noiembrie și durează până în data de 24 decembrie. Este o tradiție ca membrii Sfântului Sinod să se adreseze clericilor, monahilor și credincioșilor în prima duminică din Post, pentru a transmite câteva îndemnuri duhovnicești și practice pentru întâmpinarea sărbătorii Nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos (25 decembrie).

Anul acesta, pastorala este inspirată și de tematica omagială și comemorativă a pastorației bolnavilor și a cinstirii sfinților vindecători.

Ierarhii români subliniază că prima suferință îndurată de om „a fost ieșirea din relația de armonie și apropiere cu Dumnezeu și alungarea din Rai, unde trăia în mijlocul unei creații pline de Duhul dumnezeiesc”. Scrisoarea pastorală de aproximativ 5 pagini este și un semnal de alarmă că „cea mai profundă boală este absenţa comuniunii cu Dumnezeu”.

O altă idee centrală a pastoralei este aceea că „Biserica se roagă pentru sănătate şi mântuire” și sunt reamintiți sfinții care au primit darul vindecării de la Dumnezeu.

Ierarhii români îndeamnă clericii și credincioșii să utilizeze perioada de post ca „prilej pentru a înmulți dragostea și mila creștină” și să organizeze colecte la nivelul parohiilor și mănăstirilor pentru a veni în ajutorul celor defavorizați.

Textul integral:

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți frați și surori în Domnul,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024, în Patriarhia Română, ca An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și An comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți.

Grija pentru cei bolnavi este poruncă evanghelică și condiție a mântuirii, fiind unul dintre criteriile esențiale după care ne va judeca Dumnezeu. Hristos Domnul ne cere să îi vizităm pe cei aflați în boală și în suferință, să îi ajutăm după putere și să îi încurajăm cu inimă bună și cu nădejde în marea milă și putere a lui Dumnezeu.

Postul Nașterii Domnului, care tocmai a început, aduce nădejdea și bucuria venirii în lume a Mântuitorului Hristos ca Prunc, Dumnezeu și Om, oferindu-ne modelul desăvârșit de curăție și rugăciune al Maicii Domnului, precum și „chipul blândeților” Sfântului Ierarh Nicolae, cel milostiv și aducător de daruri.

Omul a ieşit din armonie şi apropierea cu Dumnezeu

La începutul creației, „a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Facerea 1, 31), însă, ulterior, neascultarea lui Adam și a Evei față de porunca divină a adus moartea și boala în lume (Facerea 3, 16-19). Omul, care a fost creat în Rai după chipul lui Dumnezeu și care fusese împodobit cu toată virtutea, primind de la Creatorul său toate darurile spirituale și materiale, a cunoscut, în urma păcatului, durerea separării de Dumnezeu.

Astfel, cea dintâi suferință pe care omul a îndurat-o a fost ieșirea din relația de armonie și apropiere cu Dumnezeu și alungarea din Rai, unde trăia în mijlocul unei creații pline de Duhul dumnezeiesc.

Sfântul Grigorie de Nyssa evidențiază acest adevăr atunci când afirmă că „cel zidit spre nemurire a fost desfăcut de moarte, iar cel ce petrecea în desfătarea Raiului a fost strămutat în acest loc al bolilor și al durerilor” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, Cuvântul III, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XXIX, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, pr. Ioan Buga, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 354).

Așadar, boala, suferința și moartea nu au fost create de Dumnezeu: „Dumnezeu nu a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii […], dar prin invidia diavolului moartea a intrat în lume” (Înțelepciunea lui Solomon 1, 13; 2, 24). Atât boala, cât și suferința sunt realități care pun în evidență slăbiciunea și fragilitatea omului separat sau înstrăinat de Creatorul său prin neascultare.

Din acest motiv, adeseori, în cărțile Vechiului Testament, atunci când se amintește de boală, de suferință și de moarte, nădejdea oamenilor este îndreptată către Dumnezeu și către ajutorul Lui. Psalmistul David se roagă pentru vindecarea de neputințe: „Mi­luiește-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele” (Psalmul 6, 2), și tot psalmistul confirmă ajutorul primit de la Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către Tine și m-ai vindecat” (Psalmul 29, 2).

În Cartea înțelep­ciunii lui Isus, fiul lui Sirah, se recomandă ca, „în boala ta, să nu fii nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului și El te va tămădui” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 38, 9), pentru că „El înalță sufletul și luminează ochii, dând vindecare, viață și binecuvântare” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 34, 19). Din exemplul dreptului Iov învățăm că „omul își naște singur suferința” (Iov 5, 7), dar și faptul că „pe cel nenorocit Dumnezeu îl scapă prin nenorocirea lui și prin suferință Dumnezeu îi dă învățătură” (Iov 36, 15).

Prin urmare, Dumnezeu nu este creatorul suferinței. El, însă, aduce vindecare în omul slăbit de păcat, căruia îi oferă harul Său pentru a putea suporta greutățile vieții. De aceea, psalmistul amintește că „aproape este Domnul de cei umiliți la inimă și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui” (Psalmul 33, 17).

Cea mai profundă boală este absenţa comuniunii cu Dumnezeu

Faptul că Dumnezeu este „Doctorul sufletelor și al trupurilor” reiese, în special, din cuprinsul Sfintelor Evanghelii. Ele ne prezintă activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Care „străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împă­răției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35).

În Noul Testament, bolnavii cer vindecare de la Domnul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă și ei, însă cu puterea ­dată lor de Dumnezeu. Numărul mare al vindecărilor săvârșite confirmă predica Mântuitorului și proclamă puterea și prezența plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni. Învă­țătura lui Hristos și vindecările Sale sunt întotdeauna unite în cea mai profundă formă, alcătuind un singur mesaj de speranță și mântuire.

Vindecările pe care Domnul Hristos le înfăptuiește sunt semne ale iubirii Sale milostive nesfârșite. Prin aceste vindecări, El arată că Împărăția lui Dumnezeu este aproape de oameni și ne ajută să înțelegem că adevărata și cea mai profundă boală a omului este absența comuniunii lui cu Dumnezeu, Izvorul iubirii. Numai comuniunea cu Dumnezeu ne poate oferi adevărata vindecare și viață autentică.

Evenimentul central care dă mărturie despre iubirea milostivă și vindecătoare a lui Dumnezeu rămâne Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Prin întruparea lui Hristos, Dumnezeu a ales să devină om și să împărtășească suferințele omenirii, culminând cu moartea Sa pe Cruce. El este Cel despre Care prorocul Isaia a spus: „Acesta neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat” (Matei 8, 17; Isaia 53, 4). Prin ascultarea Sa până la moarte, Hristos Domnul a vindecat păcatul neascultării proto­părin­ților Adam și Eva (cf. Filipeni 2, 8).

Crucea lui Hristos este și mărturia faptului că Dumnezeu a intrat în istoria umană pentru a suferi alături de noi și pentru a ne mântui. Prin moartea și Învierea Sa, Hristos oferă un nou sens suferinței, care nu este văzută ca fiind un scop în sine, ci o realitate care, deși dificilă și dureroasă, poate deveni o cale de despătimire, de maturizare duhovnicească și de apropiere de Dumnezeu. Învierea lui Iisus Hristos din morți este dovada biruinței Sale asupra păcatului și a morții, deci și asupra bolii și a suferinței (cf. Ioan 11, 25).

Dacă moartea este înțeleasă ca o consecință a păcatului, Învierea este restaurarea vieții și biruință asupra suferinței. Învierea lui Hristos este începutul unei noi creații, în care moartea, boala și sufe­rința nu mai au putere asupra omului credincios. Deși în această lume materială omul continuă să experimenteze boala, sufe­rința și moartea, Învierea lui Hristos mărturisește o vindecare completă a omului la sfârșitul veacurilor. De aceea, în Biserică, Hristos Însuși este medicament, iar Sfânta Euharistie este leac pentru tămăduirea sufletului și a trupului, spre iertarea păcatelor și viața de veci (cf. Ioan 6, 54).

După Înălțarea Mântuitorului la cer, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra ucenicilor, dăruindu-le puterea de a duce mai departe lucrarea Sa de vindecare și mântuire. Duhul Sfânt lucrează în Biserică prin Sfintele Taine în inimile credincioșilor, vindecându-i, întărindu-i și călăuzindu-i pe calea mântuirii. În acest context, slujirea sacerdotală a cuprins dintotdeauna și datoria clericilor de a se îngriji de cei bolnavi, ca o împlinire a poruncii Domnului Iisus Hristos: „Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8).

Prin lucrarea Duhului Sfânt în lume, în special prin Sfintele Taine, slujitorii Bisericii continuă misiunea la care au fost trimiși de Hristos, vindecând și alinând suferințele nenu­măraților bolnavi. Pe lângă rugăciune și încurajare, în Biserică, pastorația bolnavilor se realizează și prin așezăminte social-filantropice. Din cele 884 de servicii sociale și medicale pe care le desfășoară unitățile de cult din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, 90 sunt destinate bolnavilor, numărul beneficiarilor acestor servicii fiind 39.439 de pacienți.

Biserica se roagă pentru sănătate şi mântuire

Viața creștină trăită după rânduielile Bisericii este mijloc de a ne feri de păcat, dar și modalitate de a preveni boala. Rugăciunea, postul, cumpătarea și milostenia nu sunt doar obligații morale ale creș­tinului, ci și metode și remedii prin care cultivăm, cu ajutorul harului dumnezeiesc, o viață fizică și spirituală sănătoasă.

Biserica se roagă pentru sănătatea și mântuirea oamenilor. Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae arată că, prin Sfânta Taină a Maslului, „se cer împreună: tămăduirea trupului, iertarea de păcate și curățirea sufletului de păcate. Sălășluirea Duhului are mai ales scopul curățirii de păcate și al tămăduirii de patimi și al ridicării omului la o viață de sfin­țenie, de slujire curată a lui Dumnezeu” (Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, în coll. Opere complete, vol. XII, Ed. Basilica, București, 2018, p. 213).

Totodată, în Biserică, cei aflați în boală și în suferință primesc ocrotirea și ajutorul Maicii Domnului și ale tuturor sfinților. Sfinții sunt mijlocitori și purtători ai harului divin, iar prin viața lor plină de sfințenie și ­rugăciune devin mijloace prin care Hristos revarsă binecuvântări asupra oamenilor. Sfinții nu acționează prin propria lor putere, ci prin puterea lui Dumnezeu, care lucrează prin ei. De aceea, sfinții sunt considerați mărturii vii ale iubirii și îndurării lui Hristos față de lume.

În mod special, atunci când este vorba despre boală și sufe­rință, Biserica amintește și îi cinstește pe Sfinții tămăduitori fără de arginți, cunoscuți pentru darul lor de a vindeca pe cei bolnavi, prin puterea harului dăruit lor de Dumnezeu. Ei sunt numiți „fără de arginți” deoarece nu au primit vreo răsplată materială pentru serviciile lor, asemănându-se în acest fel cu apostolii, care au transmis mesajul Evangheliei și au făcut minuni fără să ceară ceva în schimb.

Acești sfinți tămăduitori au fost medici sau vindecători care și-au dedicat viața atât slujirii aproapelui, cât și slujirii lui Dumnezeu. Ei au vindecat atât trupurile oamenilor, cât și sufletele acestora, cultivând credința în Dumnezeu și transmiterea iubirii creștine. Pentru a-i cinsti pe acești vindecători minunați, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024 drept Anul comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți.

Primul medic al Bisericii apostolice pe care îl amintește Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale este „Luca, doctorul cel iubit” (Coloseni 4, 14), adică Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, autorul Evangheliei a treia și al cărții Faptele Apostolilor. Tot în cartea Faptele Apostolilor, citim despre Apostolii Petru și Pavel, care au vindecat bolnavi în numele lui Hristos (Faptele Apostolilor 3, 6; 9, 34).

În aceeași perioadă de început a creștinismului, o altă tămăduitoare a fost și Sfânta Mare Muceniță Tecla, cea întocmai cu apostolii, ucenică a Sfântului Apostol Pavel.

Sfinţii tămăduitori oferă speranţă şi dăruiesc vindecare

Din primele patru secole sunt și cei doisprezece Sfinți doctori fără de arginți pomeniți liturgic la Proscomidie: Cosma și Damian, Chir și Ioan, Pantelimon și Ermolae, Samson și Diomid, Mochie și Anichit, Talaleu și Trifon, alături de alți sfinți tămăduitori din primele secole: Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Ierarh Spiridon, Sfântul Ierarh Partenie de Lampsakos, Sfântul Ierarh Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei, sau de alți mari sfinți taumaturgi mai recenți, dar foarte iubiți de cre­dincioși, precum: Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina, Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul ­Crimeei, Sfântul Gherasim din Kefalonia sau Sfântul Cuvios ­Nichifor Leprosul.

Toți acești sfinți tămăduitori ai Bisericii oferă spe­ranță celor fără de speranță, dăruiesc vindecare acolo unde medicii nu pot vindeca boli grele. Sfinții taumaturgi, ca membre ale Trupului tainic al lui Hristos, Îl fac ­cunoscut lumii pe Domnul ­Iisus Hristos ca fiind Doctorul cel Mare, care le-a dăruit și lor darul vindecărilor, așa cum învățăm din imnografia Bisericii: „Ce vă vom numi pe voi: Doctori ce vindecați sufletele și trupurile, tămăduitori de patimi nevindecate, care în dar tămă­duiți pe toți, luând darurile de la Mântuitorul Hristos, Cel Ce dăruiește nouă mare milă” („Slava Stihoavnei” de la Vecernia la prăznuirea Sfinților și făcătorilor de minuni, doctori fără de arginți, Cosma și Damian, din Asia, luna noiembrie, ziua întâi”, în Mineiul pe noiembrie, Ed. Institutului ­Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2017, p. 9).

Minunile de vindecare realizate prin sfinți sunt mărturii ale puterii divine, dar și îndemnuri la credință. În majoritatea cazurilor, Mântuitorul i-a vindecat pe cei care veneau la El cu credință. În acest context, minunile realizate prin sfinți sunt o chemare adresată oamenilor de a-și întări credința și de a se apropia de Dumnezeu. Vindecările miraculoase sunt un semn că Hristos lucrează în lume și că Biserica este vie, animată de puterea Duhului Sfânt, mântuirea fiind cea mai importantă vindecare.

Postul Naşterii Domnului este un prilej de înmulţire a dragostei creştine

Chiar dacă pe parcursul întregului an 2024, Biserica, prin slujitorii și credincioșii săi mireni, s-a străduit să aducă, mai mult decât în anii precedenți, mângâiere și alinare persoanelor aflate pe patul durerii și al neputinței, perioada care urmează, cea a Postului Naș­terii Domnului, reprezintă un bun prilej pentru a înmulți dragostea și mila creștină.

De aceea, și în acest an, ne adresăm preoților și credin­cioșilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate și la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine și medicamente. Acestea vor fi distribuite celor aflați în suferință și în lipsuri, familiilor defavorizate, cu mulți copii, bătrânilor și persoanelor singure, fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Fiind încredințați că veți arăta și în acest an dărnicie creștină și veți răspunde cu dragoste chemării noastre părintești în această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulțumim pentru generozitatea arătată în anii precedenți și vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din țară și din străinătate, dăruindu-le sănătate și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni. Cu multă bucurie, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apos­tolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împăr­tășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Textul este semnat de Patriarhul Daniel împreună cu toți membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Tehnologia digitală a pătruns profund în lumea contemporană și în viața omului, încât aproape că este imposibilă separarea ei sau deconectarea de la variatele ei forme, chiar și pentru câteva minute. Dacă atunci când este utilizată în scopuri pozitive și cu discernământ, ea ușurează, înfrumusețează și înnobilează viața omului, consumul ei lipsit de cumpătare, abuzul de tehnologie conduc la afecțiuni somatice și psihice, la dependență și adicții. 

Cei care studiază efectele legăturii dintre om și tehnologia digitală au observat, mai ales în cazul adolescenților, că absența telefonului inteligent, smartphone-ul, mai mult de zece minute le creează un sentiment de profund disconfort, odată ce aceștia își verifică telefonul între 39 și 210 ori pe zi, în funcție de gradul de dependență.

Experții au creat chiar și termeni tehnici specifici pentru această stare de anxietate digitală. „BOMP” („a Belief that Others are More Popular” - este credința că alții sunt mai populari decât tine, ceea ce creează frustrare și insatisfacție), „PHUBBING” (o combinație între phone și snubbing - adică „telefon” și „a respinge pe cineva”. Este comportamentul opus celui de BOMP, în sensul că persoanele care ne contactează nu merită timpul și atenția noastră și de aceea le respingem apelul); „FOMO” („Fear of Missing Out” - teama că nu ești prezent la evenimente digitale importante, prilej de anxietate), „NOMOFOBIE” („No Mobile-Phone Phobia”): Absenţa obiectului (fie că a fost pierdut, uitat sau furat) este trăită ca o lezare a identităţii personale, însoţită de un sentiment de abandon, de singurătate şi de vulnerabilitate.

Nu este de mirare că aproximativ 46% dintre oameni declară că preferă să își rupă un picior, să le fie extras un nerv, la dentist, să își avarieze mașina, să petreacă patru ore într-un ambuteiaj sau chiar o noapte în închisoare, decât să își spargă ecranul telefonului mobil. În mod paradoxal, tinerii consumatori de tehnologie din Marea Britanie au afirmat că sunt dispuși să cheltuie sume de două ori mai mari pentru achiziționarea de device-uri decât cele necesare pentru nuntă. Mai mult chiar, au declarat că preferă, mai degrabă, să își piardă inelul de logodnă sau de căsătorie decât să își piardă smartphone-ul. Nu este de mirare faptul că unii autori numesc astfel de persoane „smombie”, prescurtare de la „smartphone-zombie”.

„Prin tehnologia digitală și prin inteligența artificială invocăm demonul” (Elon Musk)

Tehnologia digitală nu este rea prin ceea ce aceasta ne oferă, cu atâta rapiditate și atracție, ci poate deveni periculoasă prin ceea ce ea ne poate răpi, dacă nu suntem atenți: timpul nostru, pe care am putea să îl folosim pentru a îmbunătăți relațiile noastre cu ceilalți și, în mod deosebit, cu cei apropiați, și nicidecum pentru a construi relații cu dispozitive reci și seci, atât timp cât sunt închise, dar fermecătoare și înrobitoare, atunci când le deschidem și mai ales atunci când le utilizăm fără control.

Cu toate acestea, nu trebuie să o privim ca pe un demon, iar pe noi, ca pe niște unelte neputincioase, prin care el lucrează. Atât timp cât dispozitivele sunt folosite în scop pozitiv, benefic și folositor atât pentru trup, cât și pentru suflet, etic sau moral, fără a conduce la o relație patologică și la o dependență păcătoasă, ele chiar ne înfrumusețează lumea și ne ușurează viața. Așadar, nu prezența lor constituie adevărata problemă, ci uzul pe care îl dăm lor. Nu dezvoltarea lor fantastică și fascinantă, ci direcționarea atenției, puterilor și timpului nostru într-un sens greșit, adictiv, colonizarea de către acestea și, în final, ocuparea spațiului nostru, nu doar exterior, ci și lăuntric.

Nu este nimic greșit și cu atât mai puțin rău sau păcătos din punct de vedere moral în a avea și folosi, în scop pozitiv, dispozitive digitale. Greșit este a le oferi, inconștient sau de bunăvoie, spațiul cel mai larg din existența noastră, timpul cel mai prețios, „navigarea” în universul virtual, fără o finalitate pozitivă reală, intelectuală sau emoțională.

„Neliniștile” digitale se amplifică mai ales atunci când vârsta utilizatorilor este tot mai mică. Din studiile de psihologie a vârstelor și de dezvoltare a caracterului, se știe că zona cortexului prefrontal, responsabilă cu deciziile, alegerile, judecățile raționale și morale, autocontrol și dicernământ, se dezvoltă ­până spre vârsta de 25-26 de ani, când persoana umană este deplin conștientă și responsabilă de alegerile și faptele sale. La vârstele mici, copiii acțio­nează instinctiv. Or, a oferi acestora programe dintre care unele au potențial adictiv, prin însăși conceperea și construcția lor, iar pe de altă parte, a permite accesul necontrolat, nelimitat, de către părinți, echivalează cu a-i arunca pe copii într-un real „Jurasik Park” digital, fără a-i fi avertizat asupra pericolelor potențiale și fără a le fi oferit instrumentele minimale, strict necesare supraviețuirii lor.

Inventariind o bibliografie bogată și consistentă, tot mai mulți experți în ceea ce privește relația noastră cu tehnologia digitală, tehno-filosofi, unii dintre ei provenind din laboratoarele de top din Silicon Valley, eticieni, mo­raliști și teologi, preocupați de emergența și intruziunea acesteia în viața noastră, precum și de imersiunea noastră în lumea virtuală, vorbesc la modul propriu despre „absti­nența”, „postul”, „detoxifierea” sau „deta­șarea” digitală, înțelegând prin aceasta renunțarea totală la tehnologie pentru anumite perioade de timp sau reducerea consistentă a timpului petrecut în compania ei.

Un lucru este clar și evident: nu mai putem renunța deplin la dispozitivele digitale. În contextul contemporan și în actualele condiții de viață, condi­ționate fundamentale de digitalizare și automatizare, acest lucru nu ar mai folosi nimănui. Ba, dimpotrivă, ar fi anacronic și dăunător. Însă putem stabili o relație optimă, specifică fiecărei persoane, cu ea, astfel încât aceasta să contribuie la dezvoltarea noastră personală și a relațiilor noastre cu ceilalți și cu mediul în care trăim. Un mod care să nu altereze și să nu submineze calitatea relațiilor directe cu semenii și cu lumea, dar mai ales cu propria noastră ființă, pe care să o arunce într-o existență limitată și constrânsă la comportamente și reacții ­instinctive, compulsive, neelaborate și iraționale.

Așadar, a condamna, a înfiera și demoniza tehnologia este un lucru ipocrit și desuet, ridicol. Ar însemna să renunțăm sub orice formă la descoperirile și progresul care au dus lumea și civilizația mai departe, au prelungit, ușurat și înfru­musețat viața.

Înfrânarea sau minimalismul digital

Atitudinea potrivită este aceea de a le procura și utiliza cu responsabilitate morală și discernământ spiritual, spre folosul personal și spre binele general. O astfel de dovadă de atitudine echilibrată și de bună conduită față de tehnologie este „minimalismul digital”, pe care îl propune un cercetător și scriitor provenit dintre producătorii de tehnologie - Cal Newport. Esența „minimalismului digital” constă într-o „filosofie de utilizare a tehnologiei în care îți aloci timpul online unui număr mic de activități atent selectate și optimizate, care susțin lucrurile pe care le prețuiești și le ignoră cu grație pe toate celelalte”.

Principiile acestei filosofii și etici a minimalismului digital presupun „detoxifierea” sau „curățenia digitală”, prin renun­țarea totală la tehnologie, pentru o perioadă de timp, atunci când responsabilitățile și acti­vitățile permit, în mod special în va­canțe, concedii și week­end-uri, iar apoi resetarea rela­ției noastre cu aceasta, prin intro­ducerea progresivă doar a dispozitivelor, programelor și aplicațiilor strict necesare. În perioada de „renun­țare ­di­­gi­tală”, ar trebui redescoperite și cultivate activitățile cu adevărat semnificative pentru viața, dezvoltarea și relațiile noastre: lectura, studiul, medi­tația, rugăciunea, hobby-urile, plimbările și convorbirile empatice, dar mai ales consolidarea relațiilor de familie și prietenie, prin timp de calitate petrecut împreună cu aceștia, convorbiri pozitive și dialog asertiv.

În mod deosebit, perioada posturilor este un timp privilegiat pentru diminuarea consumului de tehnologie digitală și limitarea accesului la dispozitive. Iar Postul Crăciunului, un post al luminii și al bucuriei pe care le va revărsa asupra întregii lumi nașterea Fiului lui Dumnezeu, trebuie fructificat ca o vreme a cultivării intro­specției, a cercetării de sine și a mărturisirii, în relația cu propria persoană și cu sinele nostru; iar în relație cu semenii noștri - un timp privilegial al cultivării dialogului și iubirii, al facerii de bine și al milostivirii. Iar ca rol fundamental în dezvoltarea ­fizică și psihică sănătoasă și ­armonioasă, esen­țiale nu sunt ecranele atractive, dar reci și tăcute, ci relațiile directe, calde și afectuoase, „față către față” și „ca de la suflet la suflet”.

Prin urmare, o formă a postului integral, folositor și mântuitor, alături de înfrânarea de la mâncare, băutură și plăceri, o constituie postul digital, absti­nența parțială sau totală de la dispozitive și ecrane. De reușita în această lucrare de „abstinență digitală” depind trăirea cu adevărat a bucuriilor spirituale, magia și farmecul spiritual al sărbătorii Crăciunului.

sursa: Ziarul Lumina

În fiecare an în a şasea zi a lunii decembrie îl sărbătorim pe Sfântul Nicolae pe care troparul îl numeşte „îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării” care „a dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate”.

Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, care-l cinsteşte astăzi, dar şi la 9 mai, când marcăm mu­tarea moaştelor lui la Bari. În fiecare zi de joi este cinstit alături de cei 12 Apostoli.

Pentru noi, românii ortodocşi, el este şi bunul Moş Nicolae care ne aduce daruri. El este expresia Dăruitorului care aduce copiilor de diferite vârste daruri în noaptea de 5 spre 6 decembrie. Este iubit şi aşteptat cu nerăbdare de toţi oamenii, indiferent de vârstă sau stare socială.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel ne spune că „Sfântul Nicolae este un învățător - nu doar prin cuvinte, ci mai ales prin fapte - al dărniciei sau al iubirii milostive a lui Hristos care se manifestă prin oamenii milostivi. Iar aceşti oameni darnici devin mâinile iubirii milostive a lui Hristos, prin care El îi ajută pe cei aflați în nevoi”.

Astfel, pentru noi, creştinii ortodocşi români, Sfântul Nicolae este icoana Dăruitorului care ne aduce cadouri în Anotimpul colindelor în chipul lui Moş Nicolae şi ne descoperă frumuseţea copilăriei plină de bunătate şi iubire. Arhiepiscopul Mirelor Lichiei este „un model de stăruinţă în credinţa ortodoxă, de iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni, mai ales faţă de cei în suferinţă şi de copii”, după cum scrie părintele profesor Mircea Păcurariu.

El s-a născut în Patara din provincia Licia, din Asia Mică, în a doua jumătate a secolului al 3-lea, din părinţi evlavioşi şi bogaţi, care l-au crescut în credinţa creştină. Mişcat de râvna urmării lui Hristos, a hotărât să călătorească spre a se închina la Locurile Sfinte, unde a trăit şi a predicat Mântuitorul. După pelerinajul în Ţara Sfântă s-a întors la Patara, unde a trăit împlinind prin fapte cuvintele Evangheliei lui Hristos.

Sinaxarul ne spune că Sfântul Nicolae a strălucit prin viaţa sa ascetică, iar pentru virtuţile sale este hirotonit Episcop al cetăţii Mira din provincia Licia. El are o amplă activitate de vestire a Evangheliei lui Hristos, care duce la convertirea multor locuitori păgâni din Mira. Este arestat pentru vestirea credinţei creştine, fiind supus mai multor chinuri. Este eliberat când vine la conducerea Imperiului Roman Sfântul Constantin cel Mare. Participă la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde apără dreapta credinţă. După ce s-a întors de la Sinod a continuat lucrarea sa pastorală până la trecerea sa la viaţa veşnică, către jumătate secolului al 4-lea.

Sfântul Nicolae a făcut multe minuni, aşa cum aflăm din relatările aghiografice ale vieţii sale, neuitându-i pe cei care-i cer ajutorul nici după mutarea sa la Domnul. Este cinstit atât în Răsărit, cât şi în Apus fiind foarte iubit de cre­dincioşi. El este ocrotitorul navigatorilor. Multe biserici din lumea ortodoxă îl au ca ocrotitor şi astăzi sunt în zi de mare sărbătoare.

Cei care participă la sfintele slujbe oficiate astăzi în cinstea Sfântului Nicolae ascultă frumoasele cântări pe care Biserica le dedică prăznuirii Ierarhului făcător de minuni din Mira Lichiei. Din imnografia zilei aflăm că Sfântul Nicolae este „liman neînviforat şi zid nebiruit”, „turn de apărare şi poartă de pocăinţă”, iar Luminânda ne îndeamnă: „Pe marele arhipăstor şi Ierarh, întâiul-stătător al celor din Mira, pe Nicolae, toţi să-l lăudăm...”.

Sfântul Nicolae este „frumuseţea Ierarhilor şi fala Părinţilor, izvorul minunilor şi prea marele ocrotitor al credincioşilor” şi „ocrotitor fierbinte al Bisericii lui Hristos”. Cântările Utreniei îl numesc „omul lui Dumnezeu” şi „slujitor al Dom­nului”, care „s-a arătat întreg, curat şi nestricat cu duhul”, împlinind Evanghelia lui Hristos şi punându-şi sufletul pentru credincioşii săi.

Evlavia românilor la Sfântul Nicolae este de veacuri, mărturie fiind icoanele din casele credincioşilor închinate lui, dar şi bisericile cu hramul Sfântului Ierarh al Mirelor Lichiei pe care le întâlneşti în localităţile din ţara noastră.

Să nu uităm că cele mai vechi ctitorii voievodale din Ţara Românească şi Moldova sunt puse sub ocrotirea Sfântului Nicolae: Biserica Domnească de la Curtea de Argeş şi Mănăstirea Bogdana de la Rădăuţi. În capitala noastră, cel mai popular sfânt este Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, după cum arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: „În Bucureşti, 44 de biserici au hramul Sfântului Nicolae, fie primul hram, fie al doilea sau al treilea. Aceasta înseamnă că în capitala României sfântul cu cea mai mare popularitate este Sfântul Nicolae. Nici un alt sfânt nu are în Bucureşti atâtea biserici sub ocrotirea lui cum are Sfântul Nicolae”.

Poporul nostru dreptcredincios îl cinsteşte astăzi cu multă evlavie pe Sfântul Nicolae şi citindu-i acatistul îl roagă: „O, preaminunate părinte Nicolae, plângem și alergăm către al tău sprijin, aducând ție acum această puțină rugăciune, ca să ne izbăvești de chinul cel de veci prin rugăciunile tale, ierarhe prealăudate, și să ne învrednicești veșnicei Împărății, ca dimpreună cu tine să cântăm cântarea lui Dumnezeu: Aliluia!” - Ziarul Lumina

Vă recomandăm să citiți mai jos și acest articol: 

Sfântul Nicolae, sărbătoare și obiceiul darurilor

Odată cu ziua de proslăvire a Sfântului Ierarh Ni­colae, la români începe forfota pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă, însoțite de un întreg alai de datini și obiceiuri, rever­be­ra­ții ale modului cum strămoșii noș­tri celebrau în astfel de momente cu o puternică încărcătură duhovnicească. Debutul acestora îl face, fără doar și poate, sărbătoarea Sfântului Nicolae, foarte popular în conștiința Bisericii datorită bunătății, blândeții și milostivirii sale deosebite. Pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae nu reprezintă doar serbarea liturgică a Marelui Ierarh al Mirelor Lichiei, trăitor în ultima parte a veacului al III-lea și prima jumătate a veacului al IV-lea, ci și un moment de pregătire spirituală pentru a înțelege mai bine milostivirea, dărnicia și bunătatea lui Dumnezeu Tatăl, Care a trimis pe unicul Său Fiu în lume din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor. Cumva bunătatea Sfântului Nicolae anticipează și ne pregătește spre a înțelege marea iubire și dărnicie a Cerescului Părinte, manifestată prin Fiul în Duhul Sfânt.

Troparul Sfântului Nicolae ne precizează, însă, că, înainte de a fi „chip al blândeților“, a fost, mai întâi, „îndreptător credinței”, amintindu-ne, după spusele Tradiției, de fermitatea cu care a apărat dreapta credință, atunci când Biserica se confrunta cu mari tulburări provocate de erezia lui Arie, la începutul veacului al IV-lea. Cu toate acestea, conștiința Bisericii a reținut, în primul rând, ca fiind un om smerit și blând. Există oameni milostivi, dar nu și blânzi. Le­gătura strânsă între dărnicie, sme­renie și blândețe, între facerea de bine și lăsarea unui spațiu de pre­țuire din partea celui care e beneficiar este specifică pedagogiei pastorale a Sfântului Nicolae. El săvâr­șea binele, dar nu se făcea cunoscut, ci îndată se ascundea. Noi, astăzi, când facem binele, adesea ne expunem sau atribuim mai multă valoare publicității acțiunilor noastre decât faptei bune în sine. Contrar uzanței de astăzi, Sfântul Nicolae păstra filantropia ca o taină numai de Dumnezeu știută, îmbinând milostenia cu smerenia. Se spune că, pe când era Arhiepiscop în Mira, Sfântul Nicolae se furișa noaptea prin cetate ca să-i ajute pe cei sărmani. Odată, un om sărăcise și nu-și putea căsători cele trei fete, pentru că nu mai avea ce să le dea zestre. Le aștepta o viață tristă, decăzută. Sfântul a hotărât să-i ajute pe acest tată nefericit și pe copilele lui, lăsând noaptea, pe rând, trei pungi cu bani din aur pentru zestrea celor trei tinere, care așa s-au căsătorit, scăpându-le astfel de o viață promiscuă. A treia oară, a fost văzut de tatăl fetelor, care a dat slavă lui Dumnezeu pentru ajutor, relatând celor din jur întâmplarea minunată la care s-au făcut părtași. Așa a cunoscut lumea marea milostenie făcută de păstorul Mirelor Lichiei, ajutându-i pe copii și pe cei sărmani. De la darurile făcute de Sfântul Ierarh familiei sărmane, creștinătatea a luat frumoasa tradiție ca de ziua lui să se facă daruri, mai ales celor mici.

Totodată, din această pilduitoare lucrare a Sfântului Nicolae s-a născut o bunătate aparte, numită de Părintele Stăniloae „delicatețea Sfinților”. O finețe duhovnicească, o vibrație deosebită a prezenței Duhului Sfânt în el. Tocmai această dimensiune a vieții Marelui Ierarh al Mirelor l-a făcut pe Sfântul Nicolae foarte popular. Dacă ar fi să explicăm cum și-a cultivat Sfântul Nicolae această mare virtute a milosteniei trebuie să precizăm, pe baza celor spuse în viața lui, că rugăciunea și înfrânarea i-au fost fundamentul. Rugător și postitor, Ierarhul Nicolae s-a apropiat de izvorul bu­nă­tății și al milostivirii, Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Nicolae ne îndeamnă să nu separăm facerea de bine de rugăciune și Euharistie. Aces­tea ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu și să imităm, pe cât ne stă în putință, iubirea și milostivirea Lui.

Faima Sfântului Nicolae de-a lungul istoriei a fost cultivată nu doar de cei maturi, ci mai ales de copii. Da, Sfântul Nicolae este foarte iubit de cei mici pentru că sufletul curat de copil nu apreciază oamenii după știința lor, după rangul lor din societate ori după averea deținută, ci după bunătatea pe care o arată. Atât de mult îl iubesc copiii pe Sfântul Nicolae că, adesea, îl confundă cu Moș Crăciun. Totuși, există o legătură duhovnicească între cei doi „moși” pentru că ziua de proslăvire a Sfântului Nicolae cade întotdeauna în Postul Crăciunului, în care ne pregătim pentru sfânta sărbătoare a Nașterii Domnului. Astfel Sfântul Nicolae devine un înaintemergător al „Moșului Crăciun”, învățându-ne să facem daruri, să primim daruri, dar mai cu seamă să ne trăim viața ca dar de la Dumnezeu, pregătindu-ne să primim la finele postului Darul Cel mare și sfânt, pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, Dăruitorul. Afirmam că blândețea și delicatețea Sfântului Nicolae îl fac foarte apropiat de Moș Crăciun, dar și foarte iubit de copii. Dacă „biruitorul de popor”, Nicolae, era serbat vara, nemaiavând acest „statut” de vestitor al Crăciunului, nu cred că ar mai fi fost la fel de iubit, mai ales de copii.

O problemă ce nu trebuie ignorată este cea legată de „branduirea” zilei Sfântului Nicolae. La fel ca în cazul sărbătorilor pascale, sau cele prilejuite de Nașterea Domnului, societatea consumistă încearcă să ne răpească atenția de la importanța duhovnicească a proslăvirii creștinești a Marelui Ierarh al Bisericii, înlocuindu-l cu „brand”. În cazul sărbătorii Sfântului Nicolae, atenția celor mici, cu precădere, este direcționată către un „moș” naiv care împarte dulciuri și jucării copiilor, în mod discreționar, căci nu toți primesc daruri extravagante, făcute de mult-aș­teptatul personaj, ajutat de unii părinți mai înstăriți.

Deși societatea consumistă a zilelor noastre se căznește să-l despartă pe Sfântul de „moșul” Nicolae, copiii trebuie să știe că „moșul” nu este altcineva decât Sfântul Nicolae, milostiv și darnic, chipul blândeților, după cum îl numește cântarea bisericească. El nu săvârșește binele, nu oferă daruri din dorința de a căpăta popularitate, de a-și câștiga capital de imagine, cum se spune astăzi. Bunătatea Sfântului Nicolae, personificat de tradiția populară în „moșul”, vrea să arate astfel atotbunătatea și milostivirea lui Dumnezeu.

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: http://ziarullumina.ro.

Sfântul Gherasim s-a ivit pe lume în 1506, în Trikala, Peloponez, într-un neam ales: în familia lui Dimitrie Nottara (fiul celebrului Anghel Nottara, care se înrudea pe linie maternă cu Constantin Paleologul, ultimul împărat al Bizanțului). Nu i se cunoaște numele primit la botez. Evlavioasa lui mamă, Kali, i-a sădit în inimă, din fragedă pruncie, dragostea fierbinte pentru Dumnezeu: micuțul deprinde tainele literelor, citind Sfânta Scriptură, Psaltirea, Octoihul. Din familie deprinde lupta pentru dobândirea virtuților - dragostea, smerenia, simplitatea - și năzuința spre desăvârșirea spre care ne cheamă Dumnezeu: „Fiți desăvârșiți, căci și Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5, 48).

Împlinind 20 de ani, tânărul părăsește ținutul natal, Trikala, stabilindu-se în insula Zakynthos. Unii biografi pun această decizie pe seama dorinței tânărului de a-și definitiva studiile. Va rămâne în Zakynthos vreme de trei ani, între anii 1527 și 1530. Acolo face cunoștință cu un monah, Pahomie Rusanos, de care îl va lega o trainică prietenie, acesta întețindu-i, prin prezență și viețuire, dorul pentru Dumnezeu. Dornic să cunoască locurile în care s-au nevoit cei plăcuți Domnului, între anii 1530 și 1532 tânărul Nottara călătorește de la un lăcaș sfânt la altul, prin Elada, Thesalia, Tracia. Ajunge în cetatea sfântă a Constantinopolului. Aici se închină în „Sfânta Sofia”, se reculege îna­intea mormintelor strămoșilor săi, împăratul Constantin Paleologul și Luca Nottara, apoi primește binecuvântarea Patriarhului Ecumenic. Vizitează împrejurimile Constantinopolului: Propontida și Calcedonul. Mânat de dorul după Dumnezeu, pașii îl vor purta spre Sfântul Munte Athos. Se va bucura de viața sihăstrească din Grădina Maicii Domnului vreme de cinci ani, între 1532 și 1537.

Tânărul venit din Trikala primește tunderea în monahism la Mănăstirea Iviron, el ne­voindu-se în arida Kapsală, în chilia Sfântului Vasile, Kapsala fiind o adevărată și aspră arenă duhovnicească pentru toți „atleții lui Hristos”. Nu este întâmplător deci că de pomenirea cuviosului, când se face procesiune cu moaș­tele sale, demonizații strigă: „Kapsalis, Kapsalis, mă arzi! Nu te sufăr, Kapsalis!”. Tradiția spune că s-a nevoit și în peștera din vecinătatea catholiconului de la Schitul „Sfânta Ana“.

Pelerin şi vieţuitor în Ţara Sfântă

În anul 1537, Cuviosul Gherasim pornește spre Sfintele Locuri. Va petrece acolo vreme de 12 ani, bucurându-se de prețuirea Patriarhului Ierusalimului, Gherman din Arahova. Vizitează periodic locurile populate cu sihaștri și nevoitori: Antiohia, Damascul, Alexandria, Sinaiul, Pustia Tebaidei. Un timp se îndeletnicește cu aprinderea candelelor la Sfântul Mormânt. Preafericitul Patriarh Gherman îl hirotonește mai întâi ipodiacon, apoi diacon, dăruindu-i și Taina Preoției. Tradiția ne spune că după hirotonia lui, Sfântul Gherasim s-a retras în Muntele Carantania, postind 40 de zile, asemeni Mântuitorului. El primește acum harisma tămăduirii de boli și pe cea a izgonirii duhurilor necurate.

În 1548, părăsește Patriarhia Ierusalimului, pe care o slujise cu credincioșie în toți acești ani, și se stabilește în insula Creta, aflată sub dominația latinilor, protejați de venețieni. Locurile sale de nevoință au devenit lăcașuri de închinăciune pentru credincioșii zilelor noastre, pe ele clădindu-se, cu timpul, biserici. Așa sunt peștera din satul Noul Apokoron și cea din Vrison-Modiu Kidonias. Nu este întâmplător că în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1941, sub asaltul germanilor asupra Cretei, creștinii care și-au găsit refugiul în peștera sfântului din satul Perivolia Hanion, din Fouskide, au scăpat nevătămați.

În anul 1550, Sfântul Gherasim se întoarce în Zakynthos. Va duce, cu sârguință, lupta împotriva patimilor și uneltirilor vrăjmașului, în diferite locuri de nevoință: peștera Sfântului Nicolae Gherakarios, cunoscută și astăzi drept „Koura (tunderea în monahism) Sfântului Gherasim”, în pustietatea din vecinătatea Mănăstirii Krimnilor, în Biserica Sfântului Lazăr. Așa cum ne spune tomosul său de canonizare, Cuviosul Gherasim „a strălucit în Zakynthos”, la el găsindu-și alinarea creștinii împovărați de griji, boli, neputințe trupești și sufletești, lipsuri fel de fel.

Post aspru, rugăciuni fierbinţi şi privegheri

După cinci ani petrecuți în ­Zakynthos, ascultând chemarea dumnezeiască, Sfântul Gherasim se îndreaptă spre răsărit, spre ­insula Kefalonia. În acest ținut catolicii duceau o luptă înver­șunată împotriva creștinilor ortodocși, încercând, fie prin momeli, fie prin mijloace silnice să-i atragă la credința lor rătăcită. Sfântul Gherasim se sălășluiește într-o peșteră situată în sud-vestul loca­lității Argostoli, un loc pe cât de sălbatic, pe atât de frumos. Aici va petrece în post aspru, rugăciuni fierbinți și îndelungi privegheri, vreme de șase ani.

Urmând voia lui Dumnezeu, în 1560, Sfântul Gherasim Kefalonitul se îndreaptă spre Omala, ținut ce se găsea la poalele muntelui Enos. Acolo descoperă o bisericuță dărăpănată, închinată Adormirii Maicii Domnului, cunoscută ca „Ierusalimul Sfânt”, pe care cuviosul o cumpără de la preotul Gheorghe Balsamos. Având binecuvântarea Episcopului Kefaloniei, Pahomie Macri, el va întemeia aici o mănăstire, care a primit numele de „Noul Ierusalim”. Obștea va fi formată din 25 de călugărițe. Sfântul Gherasim le va fi un încercat povățuitor pe aspra cale monahală. În acest sfânt lăcaș, din acele vremuri până astăzi, Sfânta Liturghie se săvârșește zi de zi. Atât monahiile, cât și localnicii îl numeau „Dascălul”, semn, pentru unii biografi ai săi, că le preda copiilor nu doar învățături duhovnicești, ci și tainele cititului și scrisului.
Se mută la Domnul în mănăstirea din Omala

Tot de la Mitrofan aflăm cum s-a petrecut și cuviosul său sfâr­șit - la data de 15 august 1579, în Mănăstirea Noul Ierusalim din Omala: „Ajungând la bătrânețea cea mai adâncă și săvârșind multe minuni și știind sfârșitul său cu multe zile înainte, chemând monahiile și rânduindu-le și învățân­du-le pe acestea și cerându-și iertare de la acestea și binecuvântându-le pe ele și pe toți creștinii, iertare desăvârșită dându-le și rugându-se, și-a dat duhul lui Dumnezeu”.

Cuviosul vindecător Gherasim Kefalonitul a fost proslăvit în luna iulie a anului 1622, Patriarhia Ecumenică trecându-l în ceata sfinților.

Izbăvitor de demoni şi boli psihice

Multe sunt minunile săvârșite de el! El este recunoscut, în rândul credincioșilor, ca mare izbăvitor de demoni, tămăduitor al bolilor felurite, mai ales al bolilor psihice. O întâmplare petrecută în satul Mavrata, în 1929, este grăitoare în acest sens. Doi frați, A. și I., intraseră sub stăpânirea duhurilor necurate. Vreme de doi ani nefe­riciții lor părinți au ținut post și L-au rugat pe Dumnezeu și pe plăcutul Său nevoitor, Cuviosul Gherasim, să îi izbăvească de stăpânirea demonilor. Lângă racla sa, în cele din urmă, s-a săvârșit minunea: demonii au început să strige, „Kapsalis, ne-ai ars, nu mai putem să rămânem mai mult, vom pleca”, iar cei doi frați și-au redobândit sănătatea.

În anul 1970, domnul P., care locuia în Patras și care avea meseria de comerciant, a descoperit că are cancer la mână. Medicii i-au recomandat să se trateze în Franța. În noaptea de dinaintea ple­cării a visat că agentul de la ghișeu insista să-i elibereze un bilet nu pentru Franța, ci pentru... Kefalonia! A plecat împreună cu soția sa, a ajuns în mănăstirea Cuviosului Gherasim, s-au rugat lângă racla cu cinstitele sale moaște, au ascultat paraclisul. Când s-a încheiat slujba, și-a atins mâna bolnavă de raclă. A doua zi, dimineața, în timp ce se spăla, a constatat cu uimire și bucurie că mâna îi era, din nou, sănătoasă.

Ziarul Lumina

Apărătorului credinței să-i aducem din inimă mărturisiri mulțumitoare. Toți care prin ale lui înțelepte învățături ne-am luminat cu credința și să-i cântăm. Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni! Vrednicule păstor al Bisericii, Sfinte Ierarh Spiridon, deşi nu avem nici vrednicie şi nici pricepere pentru a ne ruga ţie cu potrivite cuvinte. Totuşi venim la tine, sfinte, şi mărturisindu-ne multele păcate săvârşite, ne rugăm ţie cu smerenie.

Întinde mâna ta cea dreaptă, cu care de-a lungul vieţii ai săvârşit atâtea minuni, şi binecuvântează-ne pe noi toţi, cei care venim la tine cu credinţă! Nădejde a celor care şi-au pierdut nădejdea, mângâiere a celor necăjiţi, te rugăm fii mijlocitor pentru sufletele noastre cele împovărate de multe ispite şi, cu obişnuita ta bunătate şi iubire de oameni, roagă-te către Ziditorul tuturor să ne dăruiască vindecare de feluritele boli ale sufletului. 

Învredniceşte-ne şi pe noi, nevrednicii, ca prin mijlocirea ta să ne împărtăşim de bunătăţile sufleteşti şi trupeşti făgăduite adevăraţilor credincioşi. Dăruieşte-ne, sfinte, ajutorul tău cu care, biruind otrăvitoarele gânduri care se luptă cu noi neîncetat, să dobândim cele de folos pentru viaţa aceasta şi, mai ales, pentru cea viitoare. Bucură-te, cel ce ești cu îngerii slujitor! Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător! Bucură-te, al cărui trup astăzi săvârșește minuni! Bucură-te, că încălțările tale slujesc drept dovadă.

Sfinte Ierarhe Spiridon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii!

Bucură-te Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 1

Apărătorului credinței dreptmăritorilor, Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, să-i aducem din inimă mărturisiri mulțumitoare, toți care prin ale lui înțelepte învățături ne-am luminat cu credința și să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Icos 1

Popoarele credincioșilor, cunoscând mulțimea minunilor tale, prin care ai rușinat pornirea ereticilor cea fără judecată asupra credinței noastre, cu umilință te laudă cu cântări ca acestea:
Bucură-te, ierarhul Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, scăparea celor ce năzuiesc către tine;
Bucură-te, îndreptătorul credinței;
Bucură-te, ajutătorul celor necăjiți;
Bucură-te, că mintea păgânilor tu o întuneci;
Bucură-te, că și tu ai lucrat strălucirea credinței;
Bucură-te, că pe potrivnici vitejește i-ai gonit;
Bucură-te, cel ce pururea nouă te-ai arătat purtător de biruință;
Bucură-te, făclia care luminezi pe cei din întunericul păcatului;
Bucură-te, cel ce cu blândețe primești la tine pe cei care au greșit;
Bucură-te, învățătorul dogmelor creștinești;
Bucură-te, care cu negrăită dulceață îndreptezi pe cei nepricepuți;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 2

Deși nu avem îndestulată vrednicie și pricepere noi, ticăloșii, pentru ca să lăudăm cu potrivite cuvinte minunile tale, dar pentru că din suflete curate și din inimi umilite îndreptăm către tine aceste mărturisiri, primește-le, Sfinte Ierarhe Spiridon, de la noi, care Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 2

Care dintre noi, păcătoșii, s-ar putea lăuda că rugăciunea lui cu vrednicie va fi primită de tine, dacă nu ne sârguim a stinge pornirea patimilor noastre celor trupești, care sunt lucrare de la vicleanul diavol? Dar prin mulțimea înțelepciunii tale, socotind slăbiciunea firii noastre cu milostivire, pentru necazurile ce ne-au cuprins, primește cân­tarea aceasta:
Bucură-te, cel ce din pântece ai fost ales de Dumnezeu;
Bucură-te, cel care fără învățătură filosofică ai fost legii apărător, biruind pe filosofi;
Bucură-te, arhiereule împodobit cu darul Sfântului Duh;
Bucură-te, comoara legii noastre cea mult prețuită;
Bucură-te, de la care și cei mai învățați legiuitori s-au povățuit;
Bucură-te, lauda arhiereilor și a dascălilor;
Bucură-te, podoaba Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, mustrătorul obiceiurilor celor rele ale ereticilor;
Bucură-te, că din pruncie ai fost plin de înțelepciune;
Bucură-te, că la Soborul cel dintâi te-ai arătat mare învățător;
Bucură-te, care pentru lege te-ai luptat cu toată puterea;
Bucură-te, cel ce și astăzi de la noi, credincioșii, nu te depărtezi;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 3

Împovărați de multe ispite și în noianul păcatelor celor mai vătămătoare aflându-ne astăzi, mare nădejde punem în tine, ierarhe. Ajutorul celor fără de nădejde, mângâierea celor necăjiți, te rugăm, fii mijlocitor pentru sufletele noastre și împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3

Darul Duhului fiind cu tine, deși în tinerețe ai fost păstor turmelor celor necuvântătoare, la bătrânețe însă, fiind cu înțelepciune, ai știut a păstori și turmele cele cuvântătoare ale credincioșilor și la Soborul cel dintâi te-ai arătat apărător și de minuni făcător; pentru aceasta îți aducem cântarea:
Bucură-te, episcopul Trimitundei;
Bucură-te, lauda poporului celui credincios;
Bucură-te, tămăduirea bolnavilor;
Bucură-te, că ești rugător lui Dumnezeu pentru cei cuprinși de patimi;
Bucură-te, că din primejdii mântuiești pe cei ce aleargă la tine;
Bucură-te, izbăvitorul patimilor celor trupești și sufletești;
Bucură-te, că oricine aleargă la ajutorul tău nu iese neajutorat;
Bucură-te, tămăduitorul rănilor celor de moarte;
Bucură-te, că, la orice întâmplare fiind chemat, ești grabnic ajutător;
Bucură-te, doctorul cel fără de plată;
Bucură-te, nădejdea tuturor;
Bucură-te, acoperământul și scăparea noastră;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 4

Mult-milostive părinte, primește rugăciunea aceasta a noastră, a păcătoșilor, și cu obișnuita ta bunătate și milos­tivire mijlocește către Ziditorul tuturor, pentru ca să dăruiască vindecare și sănătate robilor Săi, celor ce te cheamă în ajutor și cu tine cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 4

Astăzi, stând înaintea icoanei tale, noi, nevrednicii, ca și când ne-am afla chiar înaintea moaștelor tale, de care bo­găție suntem lipsiți, și mărturisind minunile tale, Sfinte Ierarhe Spiridon, ascultă această puțină rugăciune și întinde dreapta ta cea puternică și binecuvântătoare spre ajutorul nostru, pentru ca, după vrednicie, să săvârșim cântarea aceasta:
Bucură-te, cel ce ești cu îngerii slujitor;
Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător;
Bucură-te, cel al cărui trup astăzi săvârșește minuni;
Bucură-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă;
Bucură-te, odor neprețuit al ostrovului Corfu;
Bucură-te, că ale tale minuni în toată lumea s-au vestit;
Bucură-te, cel ce nu cruți osteneala pentru a face binele;
Bucură-te, ajutătorul celor ce știu minunile tale;
Bucură-te, stâlp neclintit al creștinătății;
Bucură-te, lauda patriarhilor și a cuvioșilor monahi;
Bucură-te, că, slujind în biserică, serafimii te umbreau;
Bucură-te, prin care slujba Sfintelor cu vrednicie săvârșeai;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 5

Așa precum la ostrovul Corfu, unde sunt moaștele tale, cu milostivire cercetezi și vindeci toate neputințele poporului celui binecredincios, care așteaptă ajutorul tău, îndură-te și de noi, nevrednicii; trimite ajutorul tău și ne izbăvește de durerea care ne-a cuprins, întărindu-ne a cânta lui Dumnezeu cântarea aceasta: Aliluia!

Icos 5

Pentru ca să arăți marea ta milostivire neamului omenesc, tu izbăvești din nevoi pe cei ce se învăluiesc în călătoria pe marea lumii, când cer ajutorul tău puternic și din adâncul inimii te laudă cu graiuri ca acestea:
Bucură-te, cârmuitorul cel prea bun al corăbiilor celor învăluite;
Bucură-te, scăparea deznădăjduiților înotători;
Bucură-te, alinarea valurilor tulburate;
Bucură-te, că prin suflarea ta valurile se potolesc;
Bucură-te, că risipești cu rugăciunea ta furtuna;
Bucură-te, că se luminează prin a ta mijlocire întunecimea norilor;
Bucură-te, că ești tare ajutător celor de tunet spăimântați;
Bucură-te, izbăvitorul celor înfricoșați de săgeata fulgerului;
Bucură-te, că tu, mijlocind către Mântuitorul, ne izbăvești de orice primejdii;
Bucură-te, nădejdea și scăparea noastră de acum;
Bucură-te, și pentru noi, păcătoșii, care în toate primejdiile la tine năzuim;
Bucură-te, pentru că nimeni, din câți aleargă la tine, nu rămâne fără ajutor;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 6

Cinstitorule de Dumnezeu și dumnezeiescule Spiridon, ascultă rugăciunea noastră în ceasul acesta și, prin sfintele și de Dumnezeu primitele tale rugăciuni, ne izbăvește de războiul ce ne înfricoșează, precum ai izbăvit pe cei care erau învăluiți în mare când au chemat ajutorul tău, pentru ca și noi, ca aceia, să aducem lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icos 6

Ierarhule al lui Hristos, cinstite slujitor al darului, solește nouă, păcătoșilor, mijlocirile tale cele bogate către Stăpânul, pentru ca să ne învrednicim noi, păcătoșii, a ne împărtăși de bunătățile sufletești și trupești, cele făgăduite credincioșilor creștini, și să-ți cântăm:
Bucură-te, Sfinte Spiridon, ierarh al lui Hristos;
Bucură-te, cinstite slujitor al darului;
Bucură-te, vindecătorul bolnavilor;
Bucură-te, mir care alungi toată durerea;
Bucură-te, roua cea răcoritoare de fierbințeala patimilor celor mai cumplite;
Bucură-te, că prin ale tale rugăciuni slăbănogii se întăresc;
Bucură-te, de aproape ajutător al celor cufundați în multe primejdii;
Bucură-te, că tu rogi pe Domnul pentru toți câți se află pe patul durerilor;
Bucură-te, că și noi, păcătoșii, de la tine cerem ajutorul;
Bucură-te, că, văzând chipul tău pe icoană, toată durerea ni se alină;
Bucură-te, mare mângâietor al celor ce pătimesc;
Bucură-te, tare sprijinitor al celor neputincioși;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 7

O, preamilostive și mult-îndurate Doamne, nu trece cu vederea lacrimile robilor Tăi, ci le ajută și-i miluiește cu iubirea Ta de oameni, izbăvindu-i de toate asupririle și de tot necazul care i-a cuprins, din pricina mulțimii păcatelor, și, precum pe soacra lui Petru ai ridicat-o din patul durerilor, așa ridică și pe robii Tăi din primejdia în care se află, pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Spiridon, cu care împreună Îți cântăm: Aliluia!

Icos 7

Toate puterile cerești lăudând credința ta cea tare către Dumnezeu, cu tine împreună slujesc Ziditorului lumii Celui fără de început; iar noi, nepricepându-ne de altă rugăciune, îți aducem aceste cuvinte de laudă:
Bucură-te, cel care ai strălucit credința prin minuni;
Bucură-te, că prin credință ai putut face minuni;
Bucură-te, că rugăciunile tale niciodată n-au rămas neascultate;
Bucură-te, înțeleptule rugător către Dumnezeu;
Bucură-te, tămâie bineprimită înaintea Domnului;
Bucură-te, cel ale cărui rugăciuni au scăpat suflete din primejdii;
Bucură-te, cel ce biruiești puterile celor fără de lege;
Bucură-te, tare ajutător al credincioșilor;
Bucură-te, tăria cetăților celor locuite de popoarele dreptmăritorilor;
Bucură-te, nimicirea zidurilor celor tari ale celor fără de lege;
Bucură-te, că tiranii sunt biruiți auzind de puterea credinței tale;
Bucură-te, temelia asupra căreia s-a așezat semnul crucii;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 8

Toți ocârmuitorii binecredincioși, având nădejdea către tine, în orice întâmplare nu se vor rușina, Sfinte Ierarhe Spi­ridon, fiind tu creștinătății mare folositor; pentru aceea nu trece cu vederea și ale noastre rugăciuni, milostive, și ne ajută și ne izbăvește de toate nevoile, măcar că suntem nevrednici de această dobândire, și vom cânta împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8

Având puterea darului primită de la Dumnezeu, tu ai prefăcut seceta în ploi, precum și mulțimea prisositoare a ploilor, prin ale tale rugăciuni, sfinte, s-a contenit, și de foametea aceea înspăimântătoare a scăpat poporul cel ce o aștepta, risipindu-se jintițele strângătorilor de grâu; pentru care cântam ție acestea :
Bucură-te, scăparea celor amenințați cu foametea;
Bucură-te, că tu, ca alt Ilie, ai prefăcut seceta cea tare a vremii în ploi;
Bucură-te, cel prin ale cărui primite rugăciuni s-au oprit ploile cele prisositoare;
Bucură-te, nădejdea cea bună a lucrătorilor de pământ;
Bucură-te, mulțumirea celor ce seamănă cu credință;
Bucură-te, secerișul cel îmbelșugat al semănătorilor;
Bucură-te, cămărașul cel bogat al săracilor;
Bucură-te, că în orice vreme de secetă, cerând ajutorul tău, îl și dobândim;
Bucură-te, că de la tine primim ajutor pururea;
Bucură-te, mângâierea celor cuprinși de nevoi;
Bucură-te, lauda credincioșilor;
Bucură-te, țarină bine roditoare;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 9

Făcătorule de minuni, Sfinte Ierarhe Spiridon, după cum în vremea lui Constantin și a lui Constanțiu, prin ale tale rugăciuni, ai izbăvit poporul de primejdii, aducând peste semănăturile lor ploi hrănitoare și risipind jitnițele strângătorilor de grâu, așa și astăzi trimite mila ta asupra poporului ce locuiește în țara aceasta, dăruindu-i îmbelșugare și timp roditor, pentru ajutorul sărmanilor și al pruncilor, cu care împreună vom cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 9

Când ai auzit pe săracul acela cerându-ți ajutor la necazurile lui, nu l-ai depărtat prin cuvinte întristătoare, nici l-ai deznădăjduit de la bogata dobândire, ci, prefăcând șarpele în aur, l-ai dat lui cu binecuvântarea ta, spre întrebuințare, și l-ai scăpat din cumpăna nevoilor; pentru care auzi această laudă:
Bucură-te, bogăția săracilor;
Bucură-te, ajutorul celor lipsiți;
Bucură-te, că ai schimbat șarpele în aur;
Bucură-te, că ai prefăcut firea jivinii în metal;
Bucură-te, că prin aceasta ai arătat netrebnicia metalului cea amăgitoare a fi de trebuință numai în cele de folos;
Bucură-te, că prin aceasta săracul s-a mântuit;
Bucură-te, că ai arătat minunea ta împrumutătorului;
Bucură-te, că prin rugăciunea ta iarăși în șarpe s-a prefăcut aurul;
Bucură-te, comoara neîmpuținată a săracilor;
Bucură-te, cel ale cărui daruri mintea noastră nu le poate judeca;
Bucură-te, vistierul darurilor lui Hristos;
Bucură-te, că averea lumii acesteia nu ți-a trebuit;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 10

Asemenea săracului aceluia socotindu-ne și pe noi, care suntem săraci de faptele cele bune, dăruiește-ne ajutorul tău cu care, biruind toate pornirile vrăjmașilor de asupra noastră și năvălirea șerpilor otrăvitori de gânduri, care se luptă cu noi neîncetat, să dobândim cele spre folos pentru viața aceasta și pentru cea viitoare, cântând împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 10

Cine nu se va înfricoșa de lucrurile tale, când va auzi cum cea moartă din mormânt ți-a răspuns când ai întrebat-o și cum au fost izbăviți corăbierii de înecare? Pentru zavistuitul pe care l-ai izbăvit de la moarte și pentru toate minunile tale, toți îți aducem această laudă:
Bucură-te, ajutorul văduvelor;
Bucură-te, descoperirea lucrurilor celor neștiute;
Bucură-te, că și cea moartă ți-a răspuns pentru credința ta;
Bucură-te, că răspunsul acela a făcut pe cei necredincioși să amuțească;
Bucură-te, că tu toate acestea le-ai făcut pentru credință;
Bucură-te, că ai săvârșit minuni de care s-au îngrozit aleșii păgânilor;
Bucură-te, că pentru slava Ziditorului ai voit a face acestea;
Bucură-te, că bunătățile pământului nu ți-au trebuit;
Bucură-te, că ai adunat avuțiile tale în cer;
Bucură-te, că, și astăzi, tot de acolo se revarsă milele tale;
Bucură-te și pentru noi, care mulțumim ție pentru câte ne dăruiești;
Bucură-te, că pentru toate cântăm ție: „Bucură-te!”;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 11

Auzind cea moartă glasul tău, din mormânt ți-a răspuns la întrebarea ce i-ai pus; și precum cu credință ai făcut trupul cel fără suflare să dea glas, așa cu milostivire fă și trupurile noastre acestea, lipsite de bunătăți, să dobândească sănătate și mântuire, pentru ca și noi, împreună cu tine, sfinte, să aducem lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icos 11

Doctorul sufletelor și al trupurilor, Sfinte Ierarhe Spiridon, care pe împăratul Constantin l-ai izbăvit de boala ce avea și pe copilul femeii celei de atunci l-ai întors la viață, întoarce și ticăloasele noastre suflete, cele moarte de mulțimea păcatelor ce le-au cuprins, din îndemnul diavolului, și primește spre plată mulțumirea aceasta:
Bucură-te, tămăduirea credinciosului împărat;
Bucură-te, scăparea copilului femeii, cel ce era pe moarte;
Bucură-te, că prin tine a fost bucurată mama copilului celui vindecat;
Bucură-te, bucuria maicilor celor iubitoare de fii;
„Bucură-te!”, a zis ție împăratul Constantin;
„Bucură-te!”, ți-au cântat cu lacrimi femeia aceea și fiul său;
Bucură-te, cel ale cărui leacuri nu sunt amăgitoare;
Bucură-te, scăparea femeii celei desfrânate care a îndrăznit a se atinge de tine;
Bucură-te, că, văzând tu desfrânarea ei, pocăindu-se, s-a curățit;
„Bucură-te!”, a strigat ție desfrânata aceea, dacă a scăpat de păcate;
Bucură-te, tămăduirea trupurilor noastre;
Bucură-te, izbăvirea sufletelor noastre;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 12

Nu cerem mai multă îndurare de la tine, părinte, decât ai arătat tuturor acelora care mai înainte de noi au ajuns la ajutorul tău și, pentru numele tău și mijlocirea ta, au dobândit de la Împăratul cerului și al pământului vindecare bolilor, sănătate și sporire către cele de folos, pentru ca, precum aceia, așa și noi, împreună cu tine, să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12

Nu ne da morții, preafericite, precum pe femeia cea căzută în păcatul desfrânării, măcar că și decât dânsa suntem mai păcătoși; pentru că noi, rușinându-ne de faptele noastre cele ce din tinerețe ne-au cuprins, nu ne vom îndoi a mărturisi păcatele noastre către tine și a cere ajutorul tău, cu graiuri ca acestea:
Bucură-te, mărturia celor ce și-au mărturisit păcatele către tine și s-au pocăit;
Bucură-te, mustrarea celor ce cu viclenie tăinuiesc păcatele lor;
Bucură-te, că nu suferi pe cei ce petrec în nelegiuiri;
Bucură-te, că te-ai arătat folositor tare celor ce s-au pocăit;
Bucură-te, că tu ai slobozit limba mândrului diacon ce se oprise, spre smerire;
Bucură-te, că tu ai întors capra de la cel ce o răpise, aducând-o la stăpânul ei;
Bucură-te, că tu mai înainte ai descoperit lucruri neștiute care aveau să fie;
Bucură-te, că mulți, văzând minunile tale, au venit la credință;
Bucură-te, că și noi de la tine așteptăm tămăduire;
Bucură-te, și ne fii mijlocitor pentru iertarea păcatelor noastre;
Bucură-te, că ai bucurat cu minunile tale tot neamul creștinesc;
Bucură-te, astăzi, și pentru noi, păcătoșii, și ne miluiește;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 13

O, preabunule și întru tot lăudatule Părinte Spiridon, primind acest dar de acum, fii mijlocitor către înduratul Dum­nezeu, ca, pentru ale tale sfinte rugăciuni și a Sa iubire de oameni, să ne dăruiască sănătate și iertare de păcate, ca și noi, cu tine împreună, să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (acest Condac se zice de trei ori).

Apoi se zic iarăși Icosul 1: Popoarele credincioșilor... și Condacul 1: Apărătorului credinței...

Icos 1

Popoarele credincioșilor, cunoscând mulțimea minunilor tale, prin care ai rușinat pornirea ereticilor cea fără judecată asupra credinței noastre, cu umilință te laudă cu cântări ca acestea:
Bucură-te, ierarhul Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, scăparea celor ce năzuiesc către tine;
Bucură-te, îndreptătorul credinței;
Bucură-te, ajutătorul celor necăjiți;
Bucură-te, că mintea păgânilor tu o întuneci;
Bucură-te, că și tu ai lucrat strălucirea credinței;
Bucură-te, că pe potrivnici vitejește i-ai gonit;
Bucură-te, cel ce pururea nouă te-ai arătat purtător de biruință;
Bucură-te, făclia care luminezi pe cei din întunericul păcatului;
Bucură-te, cel ce cu blândețe primești la tine pe cei care au greșit;
Bucură-te, învățătorul dogmelor creștinești;
Bucură-te, care cu negrăită dulceață îndreptezi pe cei nepricepuți;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 1

Apărătorului credinței dreptmăritorilor, Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, să-i aducem din inimă mărturisiri mulțumitoare, toți care prin ale lui înțelepte învățături ne-am luminat cu credința și să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Prezentare Ghid de Spovedanie pentru adolescenți și tineri:

Spovedania serioasă nu presupune ca preotul să întrebe, ci cel ce se spovedește își mărturisește păcatele, fără să fie întrebat. Spovedania se bazează pe o cercetare a  conștiinței, care trebuie făcută înainte.

Pentru a ușura această cercetare a  conștiinței, mai ales la începutul drumului pe Calea credinței, este de ajutor un îndrumar de Spovedanie, ales cu grijă. Cel de față este alcătuit cu preocupare pentru specificul vârstei și cu dorința de a te însoți frățește în aprofundarea relației tale cu Dumnezeu.

CUPRINS

Cuvânt înainte: Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o (Ps. 31, 5) – † Episcopul Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei / 5

Înainte de Spovedanie

Ce este păcatul? Ce este Spovedania? Duhovnicul. Pregătirea. Rugăciunea pentru părintele duhovnic / 9

Cercetarea conștiinței / 13

În căutarea Iubirii. Păcat, consum, neîmplinire / 30

Rugăciuni înainte de Spovedanie / 33

Rugăciuni înainte și după Sfânta Împărtășanie

Pregătirea / 47

Rugăciuni înainte de împărtășirea cu Dumnezeieștile Taine / 49

 Rugăciuni de mulțumire după împărtășirea cu Dumne-zeieștile Taine / 82

Bibliografie / 88

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Gânduri si icoane din vremea războiului:

Gândurile au aripi. Ele zboară în lume fără să fie văzute, ducând cu dânsele putința binelui și a răului. Cei care le zămislesc, și mai mult încă, cei care le aștern pe hârtie, trebuie să aibă grijă de sămânța pe care o seamănă și o împrăștie. Un gând frumos poate să fie ca o biserică în care omul își odihnește sufletul, iar gândul rău este neghina care înăbușă grâul cel mai curat și mai rodnic.

Gândurile au aripi — de aceea să fim cu grijă pentru gândurile trimise în lume, mai ales în ceasul când soarta își coboară umbra ei asupra viitorului nostru și asupra onoarei unei țări care s-a ridicat la o culme înaltă prin credința, prin jertfa, prin suferința și prin idealul care a trimis-o în luptă.
Măreția unui popor nu stă numai în ceasul biruinței, ci mai ales în puterea lui de a suferi. De aceea gândurile fiecăruia trebuie să fie ca stâncile cu care clădești o fortăreață împrejurul onoarei patriei, o fortăreață atât de tare încât generațiile care vor veni să se simtă sigure între zidurile ridicate pe morminte — pe mormintele acelora care și-au dat viața pentru un ideal, ziduri cimentate de sângele vitejilor și de lacrimile celor care îi plâng.
Gândurile au aripi — de aceea ia aminte la gândurile pe care le trimiți în lume...
Regina Maria a României

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Micul Pateric:

De la bun început, trebuie să spunem ce este un Pateric. Cuvîntul pateric provine de la grecescul pater, adică părinte. Prin urmare, Patericul este o carte care cuprinde cuvinte ale Sfinţilor Părinţi, adunate pentru folosul credincioşilor. 

Patericul de faţă, numit de noi „mic”, nu este o pre­scurtare a vreunuia dintre patericele mari, ci o culegere de texte din mai multe izvoare, cum ar fi: Lavsaiconul, Patericul Egiptean, Limonariul, Proloagele, Vieţile Sfinţilor. Pe lîngă acestea, am preluat istorisiri din Vieţile Sfinţilor Italieni cuprinse în Dia­logurile Sfîntului Grigorie cel Mare.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Tâlcuire la Rugăciunea Domnească:

„Doamne, învaţă‑ne să ne rugăm” (Luca 11,1). Câtă dreptate au avut Sfinții Apostoli! Nici unul dintre noi n-ar fi știut cu adevărat să se roage dacă Domnul În­suși nu ne‑ar fi îndrumat.

Rugăciunea Domnească este socotită modelul tuturor rugăciunilor, căci prin puține cuvinte sunt arătate aici toate cele de care avem nevoie pentru a petrece pe pământ „viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna‑cuviinţă” (I Timotei 2, 2), spre a ajunge pe lumea cealaltă la desfătarea celor mântuiți. Într-o simplitate dumnezeiască inconfundabilă, ne sunt amintite ­nevoile noastre duhovnicești și trupești, precum și îndatoririle față de Dumnezeu și aproapele. Prin ea ni se deschid ochii spre a vedea întâietatea fără seamăn a duhului asupra trupului și a ne înălța de la tina păcatelor noastre către sfințenia cea dumnezeiască. 
Toate cuvintele acestei rugăciuni sunt adânc de în­­țe­­lep­ciune, mărgăritare fără de preț. E de datoria fie­­că­rui creștin să o cunoască și să înţeleagă în chip drept conţinutul ei.
În rândurile cărții de față – a celui mai cunoscut te­o­­­­­log bulgar din veacul al XX-lea, arhimandritul ­Se­­ra­­fim Alexiev –, Rugăciunea Domnească este lămurită într‑un mod cât se poate de accesibil, în lumina Sfintei Scripturi și pe temeiul cuvintelor Sfinților Părinți, în fo­losul nostru duhovnicesc.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Teologia Apologetică Ortodoxă:

Apologetica creștină tinde să devină în scurt timp o artă pierdută. Îi lipsește, în special, capa­ci­ta­tea de a prezenta o concepție com­ple­tă și unitară de­spre lume, care să inspire și să miște ini­mi­le oame­ni­lor. Concepția creștină actuală despre lume este atât de frag­men­tată și fărâmițată de influ­ențe „academice” și laice, încât ti­ne­rii își întorc ade­se­ori privirile către alte re­ligii sau filosofii de tip New Age pentru a-și face o concepție despre lume, ori se aban­donea­ză nihilismului atât de prezent în cultura mo­der­nă. Nenumăratele atacuri din socie­tatea noas­­­tră la adresa creștinismului se dato­rea­ză, de cele mai multe ori, incapacității creștinilor de a-și apă­ra credința prin afir­marea cosmologiei creștine biblice și patristice.

Prin inter­me­diul Teologiei Apologetice Ortodoxe, a filosofului creștin I.M. Andreev, putem ocoli pustiul știin­ței teologice mo­derne, adăpându-ne din străvechea cosmologie ortodoxă, ce a convertit popoare și i-a inspirat pe apostoli, martiri și pe sfinți. 
Iată o lucrare care clarifică și oferă o direcție pentru misiunea Apologeticii din timpul nostru. Această artă poate oferi o cale de a‑i atrage pe tinerii generației noastre, înfrângând forțele întunericului, la fel ca în istoria creștină de la început. 

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Sfintirea omului credincios:

Profunzimea analizei și reflecțiilor cu care mitropolitul Kallistos Ware a îmbogățit teologia ortodoxă contemporană sunt aspecte binecunoscute și apreciate atât în lumea academică, dar mai ales în popor, credincioșii ortodocși îi citesc cărțile, îi ascultă predicile și cel mai important trăiesc după îndemnurile ilustrului ierarh ortodox de la Oxford (Marea Britanie).

Fiind încredințați de folosul duhovnicesc pe care-l va aduce cititorilor și acest volum intitulat Sfințirea omului credincios. Reflecții teologice, liturgice și filocalice, care conține o selecție de texte din opera scrisă a mitropolitului Kallistos Ware, binecuvântăm publicarea lui la Editura TRINITAS a Patriarhiei Române, păstrând totodată o vie recunoștință autorului, prieten vechi al Bisericii Ortodoxe Române, promotor neobosit al valorilor Ortodoxiei în Occident, care a unit teologia cu viața liturgică și cu activitatea pastorală.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel

Detalii despre carte / COMANDA