Harul Noului Testament cuprinde în mod deosebit: Predica de pe Munte a Mântuitorului Iisus Hristos, Porunca cea Mare a iubirii de Dumnezeu și de oameni, Imnul dragostei Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni 13), precum și Imnul credinței (Evrei 11), Revelația Sfântului Arhidiacon Ștefan din sinedriu (Faptele Apostolilor 7, 55-56), Descoperirea de pe drumul Damascului (Faptele Apostolilor 9), Revelația din Insula Patmos (Apocalipsă 1-22), cele cinci pâini ale celor patru Sfinte Evanghelii, dimpreună cu Cartea Faptele Apostolilor, coșurile cu firimituri ale celor patrusprezece Epistole pauline, rămase de la masa răpirii Sfântului Apostol Pavel la al treilea cer (II Corinteni 12, 1-4); bucățile de anaforă ale celor șapte Epistole Sobornicești și pâinea de Litie eshatologică a Sfintei Cărți a Apocalipsei; toate întemeiate pe Întruparea Cuvântului, Nașterea Domnului, Epifania de la Iordan, Minunea de pe Tabor, Învierea cea de a treia zi și Arătările din Emaus, Ierusalim și de la Marea Tiberiadei, Înălțarea la cer a Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime sau Rusalii, în perspectiva, pregătirea și așteptarea Parusiei Domnului.

Dacă Vechiul Testament este „Sfânta” Revelației biblice, Noul Testament este „Sfânta Sfintelor” Revelației dumnezeiești, în care se află Chivotul Sfintelor Evan­ghelii, tablele Legii crești­nești, vasul de aur cu mana cerească a cuvântului lui Dumnezeu și toiagul cel pururea înflorit al Preoției veșnice a lui Iisus Hristos, Arhiereul cel veșnic. Cei doi heruvimi de aur, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, domină, apără și ocrotesc „sicriul legii” Bisericii din Faptele Apostolilor, a cărei Catapeteasmă este Învierea Domnului; sfeșnicul de lumină este Sfântul Ioan Botezătorul, iar Altarul de aur al tămâierii este Crucea Jertfei de pe Golgota.

Harul Noului Testament, al Noului Legământ sau al Noii Alianțe dintre Dumnezeu și om sau omenire, prin Iisus Hristos, se întinde, pe paginile celei mai sfinte Cărți din Univers, de la cuvintele dintru început: „Cartea neamului lui Iisus Hristos” (Matei 1, 1), până la cuvintele cele din urmă: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsă 22, 20). Scrise în Ierusalim, Alexandria, Corint, Efes, Roma, „Babilon”, Patmos și în alte necunoscute locuri, cele 27 de cărți ale Noului Testament, scrise prin gura sau mâna celor opt autori inspirați de Duhul Sfânt (Matei, Marcu, Luca, Ioan, Pavel, Iacob, Petru și Iuda) din veacul apostolic sau din secolul I creștin, cărțile Noului Testament alcătuiesc veș­mântul de cuvinte care ascunde tainic și revelează mistic Persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos și lucrarea Lui mântuitoare, în istorie, în Biserică și în lume.

În universul Bisericii lui Hristos, Noul Testament este Soarele care luminează strălucitor, după cum Vechiul Testament este Luna de pe cerul sau de pe firmamentul Revelației dumnezeiești, iar cărțile și scrierile Sfinților și dumnezeieștilor Părinți ai Bisericii sunt precum stelele! Harul Noului Testament este vestit de proroci sau profeți și arătat de Steaua de la Răsărit. Harul Noului Testament s-a revărsat prin Întruparea Domnului, s-a arătat prin Epifanie, a strălucit prin Schimbarea la Față de pe Tabor, ne îndumnezeiește prin Înviere, ne desăvârșește prin Înălțare, așezându-ne de-a dreapta Tatălui și ne aprinde și ne învăpăiază prin limbile de foc ale Duhului Sfânt de la Rusalii.

Harul Noului Testament îl contemplăm izvorând din coasta Răstignitului de pe Golgota, Cel ce acum șade, Înviat și Înălțat la cer, de-a dreapta Tatălui. Harul Noului Testament ne vorbește pe drumul spre Emaus și ni se descoperă la Cina din Emaus; intră prin ușile încuiate din Ierusalim în seara Învierii și la opt zile după aceea, încre­dințându-l pe Toma; dar intră și prin ușile încuiate ale tuturor bibliotecilor lumii și prin cele deschise ale tuturor bibliotecilor teologice. Harul Noului Testament stă pe masa tuturor Sfintelor Altare și la amvonul tuturor propovăduitorilor Evangheliei lui Hristos în Biserică și în lume. Din Harul Noului Testament izvorăsc lacrimile tuturor rugătorilor și cuvioșilor și curge sângele Sfântului Arhidiacon Ștefan și ale Sfinților sfințiților și buni biruitori Mucenici. Harul Noului Testament strălucește în Mitra Marilor Dascăli ai lumii și Ierarhi, în mitra tuturor arhiereilor ortodocși și este ascuns și pecetluit în engolpionul tuturor ierarhilor Bisericii lui Hristos.

Harul Noului Testament se revarsă în Sfintele Potire, binecuvântează prin Sfânta Cruce, strălucește în Sfintele Icoane, odrăslește în Sfântul Chivot, precum toiagul preoției lui Aaron. Harul Noului Testament scaldă viața tuturor creștinilor prin Botez, ne înmiresmează prin Mirungere, ne cuminecă prin Euharistie și ne luminează mintea prin Teologie. Harul, necunoscut atunci, al Noului Testament a primit jertfa lui Abel; l-a învrednicit pe Enoh să umble cu Dumnezeu; l-a însoțit pe Noe în corabie; l-a călăuzit pe Patriarhul Avraam din Urul Caldeii și Haran în Canaan; l-a însoțit pe Isaac pe Moria, pe Iacob în Mesopotamia și pe Iosif în Egipt. Harul Noului Testament l-a călăuzit și întărit pe Moise în Sinai și pe Iosua în Canaan; i-a întărit pe Judecători și i-a uns pe Regi; i-a inspirat pe toți Profeții, de la Samuel până la Sfântul Ioan Botezătorul. Harul Noului Testament l-a răpit pe Sfântul proroc Ilie Tesviteanul la cer, prin carul cel de foc, și l-a adus martor, împreună cu Moise, la Schimbarea la Față, pe Tabor. Harul Noului Testament i-a insuflat pe Sfinții și dumnezeieștii Apostoli de la Cincizecime până la sfârșitul lor pământesc, fie în Roma, fie în Patras, fie în India sau în Efes.

Harul Noului Testament i-a strălucit prin Sfânta Cruce arătată pe cer Sfântului Împărat Constantin cel Mare și i-a inspirat Edictul de la Mediolan și oficializarea Sfintei zile de Duminică. Harul Noului Testament i-a asistat pe Sfinții și dumne­zeieștii Părinți la cele șapte Sinoade Ecumenice, de la Niceea, Constantinopol, Efes, Calcedon, de două ori Constantinopol și iarăși la Niceea. Harul Noului Testament reprezintă temelia și izvorul scrierilor și Teologiei patristice, a celei post­patristice și neopatristice. Harul Noului Testament este râul vieții Bisericii, care curge din Edenul Revelației, prin Duhul Sfânt. Harul Noului Testament reprezintă Vitezda Teologiei, Siloamul teologhisirii, fântâna lui Iacob a gândirii și cugetării creștine și limba de foc a propovăduirii și apărării dogmelor ortodoxe. Harul Noului Testament este rădăcina „Arborelui” Teologiei Ortodoxe, precum cel al lui Iesei. Din și prin Harul Noului Testament avem Martirologiile, Patericul egiptean, Sinaxarele și Proloagele, Filocalia ortodoxă și mai ales Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, cerească și pământească și Sfintele Taine.

Harul Noului Testament este Curcubeul creștinismului de pe Araratul istoriei lumii; aureola Sfinților, nimbul Sfintelor Taine și ierurgii bisericești și cununa vieții omului, pe pământ și în Împărăția lui Dumnezeu. Harul Noului Testament ne ajută să înțelegem „împreună cu toți sfinții care este lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea” (Efeseni 3, 18) cuprinsului de necuprins a Cărții de căpătâi a omenirii.

Ziarul Lumina

În contextul european actual, Biserica Ortodoxă se confruntă cu o serie de piedici care îi fac, pe de-o parte, ineficient mesajul în urechile europeanului postmodern, iar pe de altă parte, îi pun la îndoială însăşi misiunea cu care a fost învestită de Mântuitorul Iisus Hristos. Misiunea Bisericii în lume nu se limitează doar la aici şi acum, adică la o desăvârșire a omului în viaţa aceasta pământească, ci presupune pregătirea lumii întregi pentru viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor, căci viaţa omului capătă sens numai dacă trece prin moarte la plenitudinea unei vieţi eterne (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 368).

Pentru a fi cu adevărat liber, omul trebuie să se apropie de Dumnezeu şi să asculte de voia Sa, căci păzirea poruncilor divine este poarta spre libertatea adevărată. Or, pentru lumea postmodernă consumistă, satisfacerea poftelor, de cele mai multe ori induse, reprezintă adevărata libertate, dar aceasta, din punct de vedere creştin, arată o stare de aservire sau de înrobire pătimaşă.

În acest sens, sarcina teologiei ortodoxe este una dificilă, într-o lume care pune accentul doar pe relevanţă şi nu pe căutarea Adevărului. Acesta este motivul pentru care este absolut necesar ca teologia să pună un accent mai mare pe dimensiunea sa pastorală, misionară şi profetică, după cum afirma părintele Alexander Schmemann. El spunea că o teologie este autentică şi adevărată doar dacă este pastorală, misionară şi profetică, dimensiuni pe care dacă le pierde, aceasta ar deveni un „simplu joc intelectual ignorat de Biserica reală”, dar şi de lume. (Pr. Alexander Schme­mann, Biserică, lume, misiune, 2006, p. 18).

În consens cu părintele A. Schmemann, pentru Părintele Dumitru Stăniloae, teologia este o slujire eclezială ce aprofundează, pe de-o parte, conţinutul planului mântuirii, iar pe de altă parte, reînnoieşte opera diaconală a Bisericii. „Teologii trebuie să-şi încadreze slujirea lor în această operă de mântuire a credincioşilor Bisericii din fiecare timp. De aceea, reflexia teologică personală trebuie să fie animată nu de dorinţa de originalitate cu orice preţ, ci de explicarea a ceea ce este moştenire comună şi slujeşte mântuirii credincioşilor Bisericii din acel timp; ea trebuie să stea în strânsă intimitate cu viaţa de rugăciune şi de slujire a Bisericii, pentru a adânci şi înviora această slujire. Fără aceasta, Biserica poate deveni formalistă în slujirea ei, iar teologia, rece, individualistă” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, pp. 102-103).

Pentru a putea depăşi acest impas, pr. A. Schmemann ne recomandă să ne întoarcem privirile spre Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pentru care teologia nu era doar o înşiruire de cuvinte măiestrit alese, rupte de viaţa reală a credincioşilor. Cuvintele Părinţilor erau legate permanent de Adevăr, de Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), iar preocuparea lor era tocmai mântuirea oamenilor pentru care ei se angajaseră în modul cel mai curat şi profund. De aceea şi teologia lor este una pastorală şi se referă la nevoile practice ale Bisericii, nu e ruptă de viaţa socială.

Redescoperirea dimensiunii pastorale a teologiei nu înseamnă a scrie teologie pe înţelesul celor neiniţiaţi, ci presupune o schimbare a mentalităţii teologice, adică eforturile teologice să fie îndreptate înspre omul real, nu ideal din Biserică. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae, fundamentându-se pe scrierile scripturistice şi patristice, le recomandă teologilor să participe la rugăciune şi la viaţa Bisericii, „căci teologia vrea să cunoască pe Dumnezeu din experienţa lucrării Lui mântuitoare asupra oamenilor. Dar nu o va cunoaşte dacă nu intră într-un raport personal de dragoste cu Dumnezeu şi cu credincioşii, prin rugăciune” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 103). Aşadar, teologul adevărat este acela care se roagă cu ceilalţi membri ai Bisericii.

Cea de-a doua sarcină a teologiei este ca aceasta să redevină misionară, în sensul că Ortodoxia are datoria de-a aduce mărturiile ei despre Adevăr înaintea non-ortodocşilor sau a ortodocşilor secularizaţi pentru a-i dobândi. În tot acest demers contează foarte mult ca acela ce aduce mărturia sa în lume despre Adevăr să deţină mai multe calităţi date de autodăruire, dragoste faţă de aproapele şi sacrificiu. Este necesară o renunţare la autosuficienţă şi la lipsa empatiei faţă de celălalt, pentru că acestea nu sunt decât obstacole în calea transmiterii, înţelegerii şi acceptării Ortodoxiei.

Nu în ultimul rând, teologia ortodoxă trebuie să fie, după cum am spus, profetică, pentru a avea sens şi pentru a fi receptată de lume, iar această sarcină a teologiei nu presupune, ca în cazul prorocilor, o descoperire a celor viitoare, ci demascarea trădărilor şi încălcărilor voinţei divine. Dacă Hristos, prin venirea Sa în lume, a împlinit Legea şi Prorocii (Matei 5, 17), rămâne ca teologia să împlinească în zilele noastre dimensiunea profetică ce presupune demascarea nerespectării voinţei divine, cu riscul de a fi blamată de cultura secularistă (Pr. Alexander Schmemann, Biserică, lume, misiune, p. 178).

Totodată, este necesară redescoperirea, păstrarea şi explicarea unor termeni creştini fundamentali, care îşi pierd înţelesul lor primordial. Mântuirea nu mai este văzută ca răscumpărarea noastră şi împăcarea cu Dumnezeu şi înnoirea firii umane prin Hristos în Duhul Său cel Sfânt, ci înseamnă autodesăvârşire, iar păcatul nu mai reprezintă o îndepărtare de Creator prin călcarea poruncilor divine, o cădere din iubirea lui Dumnezeu, ci a devenit o problemă personală. Or, o reîntoarcere atentă şi asumată la teologia Sfinţilor Părinţi ar rezolva multe dintre problemele cu care se confruntă omul post­modern, deoarece l-ar face să conştientizeze vocaţia sa soteriologică.

Ziarul Lumina

Condacul 1 

Noi, credincioşii robii tăi, stând cu mustrare de inimă înaintea icoanei tale celei noi arătate, te cântăm cu laude, o, Împărăteasă a Toate! Trimite de sus vindecarea ta peste robii tăi care acum aleargă la tine, ca să putem să-ţi cântăm cu bucurie: Bucură-te, o, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Icosul 1

Arhanghelul a venit din Cer, ca să-i spună Împărătesei a toate: Bucură-te! Văzându-Te pe Tine, Doamne, luând trup omenesc, cu dumnezeiască vestire a strigat către ea lucruri ca acestea:
Bucură-te, începătoarea mântuirii noastre
Bucură-te, împlinirea iertărilor noastre de către Creator
Bucură-te, că prin tine Dumnezeu a devenit Trup
Bucura-te, că în tine Cel Nevăzut Se arată
Bucură-te, ceea ce ai primit mila păcii
Bucură-te, că în tine s-a ţesut haina de carne a Cuvântului
Bucură-te, slava ridicată dincolo de înţelegerea minţii
Bucură-te, mană cerească prin care inimile sunt chemate la viaţă
Bucură-te, stea strălucită de har
Bucură-te, izvor care izvorăşti Apa cea Vie
Bucură-te, Maică a lui Dumnezeu, binecuvântată între femei
Bucură-te, Fecioară neîntinată, care ai născut pe Mântuitorul lumii
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 2

Cuvântul cel Nenăscut încape într-un prunc, prin tine, Fecioară, aducând tămăduire tuturor celor care cinstesc Naşterea din tine, cea nefurată de nuntă, cântând: Aliluia!

Icosul 2

Căutând să cunoască ceea ce este necunoscut, a strigat Fecioara către îngerul cel vestitor: „Arată-mi cum eu, Fecioară fără pată, pot fi maică a Celui Preaînalt?”. Iar Gavriil cu frică i-a răspuns, strigând unele ca acestea:
Bucură-te, cea aleasă de Sfatul Cel Preaînalt
Bucură-te, cea repede auzitoare a celor ce se roagă ţie
Bucură-te, comoara de pace a lui Hristos
Bucură-te, nădejdea şi puterea poporului tău
Bucură-te, minunată nimicitoare a blestemului cancerului
Bucură-te, vindecătoarea neputinţelor
Bucură-te, apărătoarea lumii
Bucură-te, izbăvitoare de griji
Bucură-te, alinătoarea plânsului şi a lacrimilor
Bucură-te, care deschizi porţile mântuirii tuturor
Bucură-te, sceptru şi putere a celor ce locuiesc în Sfântul Munte
Bucură-te, toiagul călugărilor şi al laicilor
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 3

Puterea celui Preaînalt te-a umbrit, Fecioară, şi Cel Neatins S-a făcut trup, arătându-te pe tine poiană dulce a celor ce voiesc să culeagă mântuirea atunci când cântă: Aliluia!

Icosul 3

Icoana ta „Împărăteasă a toate” a fost slăvită, o, Maică a lui Dumnezeu, atunci când vindecările au prins a curge din chipul tău. Tu dai vindecare celor care cântă înaintea ei cu credinţă, înmulţind cântările astfel:
Bucură-te, Maică a Luminii Nestinse
Bucură-te, biruinţa celor care rabdă până la sfârşit
Bucură-te, doctor adevărat al celor ce bolesc şi sunt în necaz
Bucură-te, zid apărător al văduvelor şi orfanilor
Bucură-te, deschizătoare a uşilor Raiului
Bucură-te, apărătoare a celor ce trudesc şi duc sarcini grele
Bucură-te, mijlocitoare pentru mântuirea credincioşilor
Bucură-te, ceea ce te rogi pentru neamul creştinesc
Bucură-te, scară cerească prin care ne ridicăm de pe pământ la Cer
Bucură-te, apă vie care speli păcatele noastre de moarte
Bucură-te, mieluşeaua care păzeşti inimile celor neprihăniţi
Bucură-te, văl apărător care adăposteşti copiii Bisericii
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 4

Vrând să dea viaţă lumii, Stăpânul tuturor S-a sălăşluit în pântecele tău, fără să ştii de bărbat, arătându-te pe tine Maică a credincioşilor, învăţându-i să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4

Slăvite lucruri ne-au înconjurat de la tine, o, Cetate a lui Dumnezeu, prin vindecările pe care le reverşi, şi primind izvoare răcoritoare de vindecare, îţi strigăm cu mulţumire unele ca acestea, o, Împărăteasă a toate:
Bucură-te, iarbă vindecătoare care uşurezi suferinţa
Bucură-te, răcoreală care potoleşti fierbinţeala bolii
Bucură-te, flacără care arzi blestemul cancerului
Bucură-te, cea care ridici din patul durerii pe cei pe care doctorii nu-i mai pot ridica
Bucură-te, cea care îţi arăţi faţa ta cea preacurată celor aleşi ai tăi
Bucură-te, cea care ne scoţi din cătuşele păcatelor
Bucură-te, căci prin tine ne-a fost dată scoaterea din moarte
Bucură-te, că prin tine mulţime de credincioşi au fost mântuiţi
Bucură-te, înălţime curată, neatinsă de gândul omenesc
Bucură-te, adâncime trăită de lume
Bucură-te, cea care ai fost profeţită de Patriarhii Vechiului Testament
Bucură-te, călăuzitoarea ierarhilor care se roagă ţie
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 5

Te-ai arătat a fi, o, Fecioară, templul cel preacurat al Mântuitorului. De aceea, cădem înaintea ta, Preacurată, şi cerem să ne faci şi pe noi fii ai lui Dumnezeu, ca să strigăm către tine: Aliluia!

Icosul 5

Cetele îngerilor, văzând în mâinile tale pe Cel Ce a făcut cu mâna pe om, şi cunoscându-te a fi Doamnă şi Stăpână, deşi singură te-ai numit „Roaba Domnului”, Preacurată, cu grabă slujesc ţie, una binecuvântată, cu cântări ca acestea:
Bucură-te, cea pe care Dumnezeu te-a pus mai presus decât oştile cereşti
Bucură-te, cea care umpli lumea cu vindecări minunate
Bucură-te, cea care auzi slava şi laudele Cerurilor
Bucură-te, cea care primeşti mulţumirile pământului
Bucură-te, cea care arzi sămânţa putreziciunii din inimile noastre
Bucură-te, zeloasă biruitoare a vicleniilor diavolului
Bucură-te, ceea ce umpli valea acestei vieţi cu lacrimi de bucurie
Bucură-te, ceea ce prefaci grijile în dulceaţă cerească
Bucură-te, miros de bună mireasmă, primit de Dumnezeu
Bucură-te, nemăsurată bucurie a păcătoşilor care se pocăiesc
Bucură-te, armura adevărului împotriva ispitelor
Bucură-te, scut de apărare împotriva duşmăniei şi a distrugerii
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 6

Binevestitorii Cuvântului lui Dumnezeu, Apostoli ai Mântuitorului, minunat au fost aduşi de faţă, Fecioară, când ai fost ridicată de la pământ la Cer, ca să-I poată cânta cu o inimă şi cu o gură lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6

Har minunat s-a arătat din icoana ta, Împărăteasă a toate, când tânărul cel întunecat de învăţături satanice a căzut ţeapăn la pământ înaintea ei şi, slobozit din legăturile întunericului, cu frică şi cu bucurie a strigat către tine acestea:
Bucură-te, îndreptătoarea vieţii păcătoase
Bucură-te, mângâierea celor chinuiţi
Bucură-te, alungătoarea hoardelor de demoni din Biserică
Bucură-te, risipitoarea norilor întunecaţi ai păcatului
Bucură-te, distrugătoarea capcanelor celor nevăzute
Bucură-te, atotputernica biruitoare a vrăjilor sataniceşti
Bucură-te, far care luminezi calea celor rătăciţi
Bucură-te, nor care aperi pe cei nevinovaţi de rele
Bucură-te, munte care ne hrăneşti pe noi cu mană cerească
Bucură-te, vale a acestei vieţi, care ne saturi cu umilinţa lui Hristos
Bucură-te, piatră scumpă a Împărăţiei Cerurilor
Bucură-te, rază a luminii celei veşnice
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 7

Voind să Te dai pe Tine Însuţi hrană celor credincioşi, Te-ai întrupat din Sfânta Fecioară, ca primind Preacuratul Tău Trup şi Sfântul Tău Sânge, să Te cunoaştem pe Tine, Dumnezeul cel Adevărat. De aceea, minunându-ne de această neatinsă înţelepciune, strigăm către tine: Aliluia!

Icosul 7

Făcătorul a toate ne-a mai descoperit o taină, când împreună cu Apostolii Săi a mâncat Cina cea de Taină. Iar noi, care ne rugăm Împărătesei a toate să ne facă părtaşi Sfintelor Daruri, îi aducem cântări ca acestea:
Bucură-te, dătătoare a Pâinii Cereşti
Bucură-te, purtătoarea vieţii celei veşnice
Bucură-te, potir din care ne împărtăşim cu Hristos
Bucură-te, ceea ce te uneşti suflet şi trup cu Hristos
Bucură-te, linguriţă de aur, plină cu Tainele Cereşti
Bucură-te, chivot nepreţuit în care se află Sfintele Daruri
Bucură-te, cea care ne arăţi Sfânta Împărtăşanie
Bucură-te, masă binecuvântată, care ne dai hrana cea sfântă
Bucură-te, cea care îi aşezi de-a dreapta ta pe cei care se împărtăşesc cu cinste
Bucură-te, cea care scoţi din iad pe apărătorii Sfintei Liturghii
Bucură-te, călăuzitoarea celor morţi spre fântâna nemuririi
Bucură-te, tare adăpost de pace pentru copiii tăi
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 8

Privind la minunata Naştere a lui Hristos şi părăsind grijile cele lumeşti, să ne înălţăm inimile, căci pentru aceasta S-a întrupat Cel Preaînalt, ca să ne tragă la Sine pe cei ce-I cântăm: Aliluia!

Icosul 8

Fiind dintotdeauna în sânul Tatălui, Cuvântul cel Necuprins S-a făcut Trup pe pământ. Dumnezeu Cel Mare a slăvit-o pe Fecioara şi a căutat spre smerenia Maicii Sale, care aude de la noi cuvinte ca acestea:
Bucură-te, chivot al necuprinsului Dumnezeu
Bucură-te, cea care arăţi lumii pe Creatorul Cel mai presus de lume
Bucură-te, cutremurătoare a puterii morţii
Bucură-te, vindecătoarea rănii lui Adam
Bucură-te, leac vindecător al rănilor sufleteşti
Bucură-te, untdelemn sfânt care ungi rănile trupeşti
Bucură-te, uşurătoarea durerilor celor care nasc
Bucură-te, cea care biruieşti iadul
Bucură-te, cea care toceşti boldul morţii
Bucură-te, nădejdea învierii de obşte
Bucură-te, cea care aduci adevărată mântuire ortodocşilor
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 9

Toată firea cea îngerească şi cea omenească s-a uimit de slăvita şi neînţeleasa Ta întrupare, Cuvântule al lui Dumnezeu. Luând aminte cu minunare la această taină a smereniei, cu frică şi cutremur, noi cei mulţumitori strigăm către Tine: Aliluia!

Icosul 9

Răniţi fiind cu multe boli, am primit vindecări peste măsură de la icoana ta, o, Împărăteasă a toate şi, prin credinţă, îmbogăţindu-ne cu har, cu glas mare strigăm către tine:
Bucură-te, statornică păstrătoare a sănătății pruncilor
Bucură-te, aducătoare de sănătate celor bolnavi
Bucură-te, vindecătoarea copiilor bolnavi
Bucură-te, mama tinerilor în suferinţă
Bucură-te, cea care ridici pe cei ce zac pe patul bolii
Bucură-te, întărirea celor stăpâniţi de frica morţii
Bucură-te, cea care iei seama la plânsul bărbaţilor
Bucură-te, cea care asculţi suspinul nostru
Bucură-te, cea care îneci durerea pământească în bucuria cerească
Bucură-te, răbdare cerească în faţa furtunilor devastatoare
Bucură-te, cea care aduci bucurie celor ce plâng
Bucură-te, ceea ce aduci îmblânzirea relelor, pe aripile rugăciunii
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 10

Vrând să mântuiască firea omenească stricată prin păcat, Creatorul tuturor a pogorât peste tine ca roua peste lâna lui Ghedeon, şi te-a făcut rug aprins. Dumnezeu fiind, El S-a făcut Om, pentru care pururea Îi cântăm: Aliluia!

Icosul 10

Zid apărător eşti fecioarelor, Preacurată, şi celor care se luptă pentru curăţire. Dumnezeu S-a sălăşluit întru tine, curăţind întreaga fire cugetătoare, eliberând-o de toată întinăciunea, pentru care îţi cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, cea care vorbeşti cu cei care caută tăcerea
Bucură-te, coroană a celor care îşi păstrează neatinsă fecioria
Bucură-te, început şi sfârşit al desăvârşirii duhovniceşti
Bucură-te, tezaur al revelaţiei divine
Bucură-te, cunoscătoare a sfatului Sfintei Treimi
Bucură-te, izvor al mântuirii bărbaţilor virtuoşi
Bucură-te, înălţime neatinsă de minţile trufaşe
Bucură-te, adăpost deschis pentru inimile umile
Bucură-te, Preacurată, mai imaculată decât Cerurile
Bucură-te, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi serafimii
Bucură-te, cea plină de veselie, căreia Arhanghelul ţi-a spus: „Bucură-te!”
Bucură-te, cea mângâiată, care ai atins cu mâna pe Hristos Cel Înviat
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 11

Străduindu-ne cu mintea să aducem o cântare Mântuitorului, noi şi eu nevrednicul, Stăpână şi Doamnă, rămânem robii tăi; căci cine poate fi vrednic să aducă imnuri lui Dumnezeu, al Cărui nume este ca mirul curat; de aceea Îi cântăm: Aliluia!

Icosul 11

Ca o mare lumină – Răsăritul Cel de Sus – Fiul tău şi Dumnezeu a strălucit peste noi, cei ce locuim întru întuneric. Ci vino şi la noi, Fecioară! Tu eşti lumânare într-un sfeşnic, un copil purtător de lumină al Bisericii, care ne îndemni să-ţi aducem cântări ca acestea:
Bucură-te, zori ai Soarelui cunoaşterii
Bucură-te, lăcaş al firii dumnezeieşti
Bucură-te, lumina din care se ţese haina sfinţilor
Bucură-te, torţă care înlături întunericul demonilor
Bucură-te, luminarea minţilor nepricepute
Bucură-te, lumină pentru inimile păcătoase
Bucură-te, mâna cea dreaptă, care ne scoţi pe noi din marea deşertăciunilor
Bucură-te, rază de lumină, care călăuzeşti spre Împărăţie sufletele celor mântuiţi
Bucură-te, fulger care-i faci să tresară pe cei nepocăiţi
Bucură-te, luminătoarea conştiinţelor nepocăite
Bucură-te, îmblânzirea Judecăţii lui Dumnezeu
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 12

Vrând să ne dea Harul Său, Dătătorul Vechiului Testament ne-a dăruit Testamentul cel Nou. Şi primind astfel Harul – nu prin lucrarea legii, ci prin credinţa cea adevărată – şi aflând astfel mântuirea, Îi cântăm Lui: Aliluia!

Icosul 12

Înălţăm imnuri Naşterii sfinte, aşa cum Israel preamărea cu chimvale tabernacolul legii vechi care era doar umbra ta, Maică şi Fecioară, adevăratul Tabernacol pe care noi, acum, te slăvim cu bărbăţie, ca să auzi de la toţi spuneri ca acestea:
Bucură-te, cântec cântat de înălţimi
Bucură-te, psalm răsunând jos
Bucură-te, vrednică roabă a Unuia Dumnezeu
Bucură-te, cea plăcută Sfintei Treimi pentru smerenia ta
Bucură-te, cea care porţi în tine pe Cel Care a făcut veacurile
Bucură-te, tron al Celui Care ţine universul în mâinile Sale
Bucură-te, taină neînţeleasă a vârstelor şi a timpurilor
Bucură-te, nădejde tare a popoarelor şi a neamurilor
Bucură-te, adevărată bucurie a preoţilor cucernici
Bucură-te, repede auzitoare a rugăciunilor din biserici şi din chilii
Bucură-te, vas al milei, ales de Dumnezeu
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 13

O, Maică, Împărăteasă a toate, care ai purtat pe Cuvântul Cel mai Sfânt decât toţi sfinţii, primeşte această cântare a noastră, vindecă-ne de bolile de moarte şi scoate-ne din judecata ce va să vie, pe noi cei ce-ţi cântăm: Aliluia! Aliluia! Aliluia! (acest Condac se repetă de trei ori)

Apoi se citesc Icosul 1 și Condacul 1:

Icosul 1

Arhanghelul a venit din Cer, ca să-i spună Împărătesei a toate: Bucură-te! Văzându-Te pe Tine, Doamne, luând trup omenesc, cu dumnezeiască vestire a strigat către ea lucruri ca acestea:
Bucură-te, începătoarea mântuirii noastre
Bucură-te, împlinirea iertărilor noastre de către Creator
Bucură-te, că prin tine Dumnezeu a devenit Trup
Bucura-te, că în tine Cel Nevăzut Se arată
Bucură-te, ceea ce ai primit mila păcii
Bucură-te, că în tine s-a ţesut haina de carne a Cuvântului
Bucură-te, slava ridicată dincolo de înţelegerea minţii
Bucură-te, mană cerească prin care inimile sunt chemate la viaţă
Bucură-te, stea strălucită de har
Bucură-te, izvor care izvorăşti Apa cea Vie
Bucură-te, Maică a lui Dumnezeu, binecuvântată între femei
Bucură-te, Fecioară neîntinată, care ai născut pe Mântuitorul lumii
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 1

Noi, credincioşii robii tăi, stând cu mustrare de inimă înaintea icoanei tale celei noi arătate, te cântăm cu laude, o, Împărăteasă a Toate! Trimite de sus vindecarea ta peste robii tăi care acum aleargă la tine, ca să putem să-ţi cântăm cu bucurie: Bucură-te, o, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

În pofida nenumăratelor scri­eri despre grupul cu preocupări culturale și spirituale, Rugul Aprins al Maicii Domnului, apărute după 1989, puțini îl enumeră printre participanți și pe Mircea Vulcănescu. Astăzi se poate afirma cu certitudine: Mircea Vulcănescu a participat la câteva dintre întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, a și conferențiat atunci, acolo. Există câteva personalități ale Rugului Aprins care amintesc despre prezența lui M. Vulcănescu (Mitropolitul Antonie Plămădeală, pr. Vasile Vasilache), dar și alți câți­va participanți mai puțin cunoscuți. Este adevărat, M. Vulcănescu a fost mai degrabă un membru marginal al Rugului Aprins, poate și din motive obiective. Curând avea să fie arestat (18 mai 1946), iar după o scurtă eliberare (28 mai 1946), arestul definitiv (30 august 1946) și procesul avea să-l ducă la plecarea din această lume (28 octombrie 1952), nu înainte de a se sacrifica pentru salvarea unui confrate de suferință, mai tânăr, și de a rosti pe patul de moarte: Să nu ne răzbunați!

Dar același Mircea Vulcănescu ținea con­ferințe, tot la Mănăstirea Antim, încă din anii ’30, organizate de Asociația Studenților Creștini din România (ASCR), al cărei lider era alături de alți viitori membri ai Rugului Aprins, precum Paul Sterian și Sandu Tudor...

Tot ASCR susține formule caritabile destinate studenților, prin Opera de Ajutorare Studențească (ODAS), încă din anii ’20 și, împreună cu profesorul Dimitrie Gusti, ca reprezentant al Univer­sității București, inaugurează Oficiul Universitar din București (1927) - un birou de îndrumare și ajutor destinat studenților -, al cărui șef a fost Paul Ste­rian, apoi Mircea Vulcănescu, iar între cei angajați direct Sandu Tudor.

Această preistorie a Rugului Aprins are farmecul și importanța ei fiindcă anticipează bună parte dintre preocupările culturale ulterioare ale grupului coagulat în jurul Mănăstirii Antim (Bucu­rești). De pildă, același Oficiu Universitar începe editarea unui îndrumar, un fel de agendă cu felurite infor­mații necesare studen­ților, strict universitare, dar și medicale, social-culturale etc., începând din anul universitar 1927- 1928. Implicarea celor trei tineri intelectuali, Sandu Tudor, Paul Sterian și Mircea Vulcănescu, ridică substanțial calitatea acestei agende, difuzată obligatoriu tuturor studenților, intitulată Călăuza studentului, în ediția ulterioară, publicată în anul universitar 1928-1929. Astfel, Sandu Tudor scrie o istorie a învăță­mân­tului universitar din Muntenia, prin evidențierea contribuțiilor esențiale aduse de Biserica Ortodoxă Română, Paul Sterian face o riguroasă analiză comparativă a învățământului universitar românesc din acei ani, în context Occidental, iar Mircea Vulcănescu publică un excelent studiu intitulat „Organizarea muncii intelectuale. Scurte indicațiuni privitoare la organizarea tehnică a muncii intelectuale folositoare studentului pentru prepararea lucrărilor de seminar și personale” - o lucrare de o uimitoare prospețime și astăzi. Peste câțiva ani, profesorul Alexandru Mironescu, alt viitor membru important al Rugului Aprins, va publica, tot în Călăuza studentului, câteva sfaturi adresate tinerilor aspiranți la viața universitară, despre care am vorbit în Ziarul Lumina de acum o săptămână.

„Un student bun trebuie să ajungă să cunoască și să asimileze, cu vremea, mai întâi un anumit bagaj de cunoștințe, ce alcătuiesc materialul efectiv al unei discipline”, fiindcă „una din împrejurările care contribuie cel mai mult la dezorientarea studentului intrat în universitate este deci lipsa unei metode de lucru adecvate noilor sale preocupări”, subliniază Mircea Vulcănescu. Pentru aceasta, autorul își dezvoltă metoda în câteva mici capitole: alegerea și precizarea subiectului [pentru elaborarea unei lucrări scrise, indiferent care este aceasta], adunarea materialului, clasarea materialului, prelucrarea materialului, redactarea lucrării, indicațiile tipografice [de editare].

„Două mari operații prezidă - în genere - la nașterea unei lucrări: (1) informația; (2) pătrunderea intelectuală. Și de aceea - sistematic - două mari erori pândesc lucrările academice, din acest punct de vedere: (1) lipsa infor­mației; (2) lipsa de originalitate. Este o eroare mare de a crede că erudiția poate înlocui inteligența, munca de prelucrare personală, adunarea materialului din cărți. O lucrare compilată se evidențiază îndată ca atare. Este o eroare tot atât de mare să-ți închipui că poți trata singur și ignorând toată strădania științifică anterioară, cu folos și cu orizont suficient, o chestiune. Munca știin­țifică capătă din ce în ce un caracter social tot mai acut și, pe măsură ce cultura se răs­pândește și se individualizează, muncitorul intelectual este în legătură de cooperare tot mai strânsă cu semenii săi. Cei ce pretind contrariul nu sunt sinceri, sau nu au putut da niciodată o lucrare cu adevărat academică. Cea dintâi grijă la adunarea materialului va fi, deci, alcătuirea dosarului de informații sau de referințe.”

Desigur, astăzi, la distanță de aproape 100 de ani de la publicarea acestui material, anumite aspecte trebuie aduse la zi. Lucrul cu un computer, cu alte device-uri, apariția inteligenței artificiale (IA) și a programelor din specia Chat GPT conduc la etape noi de acumulare și gestionare a informației. Fișele despre care scrie M. Vulcănescu - metodă de lectură și cercetare practicată până la apariția computerului personal - au astăzi forma unor fișiere în format electronic etc. Dar principiile pe care le enumeră Mircea Vulcănescu rămân valabile. Citatele de mai sus sunt din volumul (I) al seriei de Opere, Mircea Vulcănescu, alcătuit de neobositul cercetător Marin Diaconu (Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă & Editura Univers Enciclopedic, București, 2005). Întrucât, având acces direct la arhiva Mircea Vulcănescu, domnul Marin Diaconu a corectat articolul inițial apărut în Călăuza studentului.

În capitolele ulterioare ale acestui articol, ajuns la redactarea definitivă a unui text, Vulcănescu precizează: „Multe ispite [subl. M.V.] pândesc la redactare, mai ales pe cei ce scriu cu ușurință și se lasă duși de propriul lor stil.” Iată-le, pe scurt: lungimea textului, ziaristica („mulți tineri se simt atrași, în scris, de farmecul expresiilor tari și plastice”), incorectitudinea în afirmări ori în citații, abuzul de referințe. La toate acestea, autorul adaugă un imperativ: politețea redactării textului (domnul, doamna - dacă persoanele respective încă trăiesc etc.). Un capitol special, amplu, este dedicat felului în care se dau notele, obligativitatea citării exacte - subiect sensibil încă și astăzi, cum știm...

Mă opresc aici, fiindcă spicuirile de mai sus nu sunt decât o invi­tație la citirea integrală a textului original. Stilistic, Mircea Vulcănescu încă păstrează limbajul creștin, vorbește mai sus despre ispite, fiind un intelectual îmbisericit, autor, între altele, al unui volum intitulat Gânduri despre Maica Domnului. Imn acatist (Ed. Eikon, București, 2019).

Acesta este chipul real al lui Mircea Vulcănescu, cel în care, conform lui Emil Cioran, „se adăpostea evadatul dintr-o icoană”.

- un articol de Marius Vasileanu pentru Ziarul Lumina

Evreii n-au fost conduși prin pustie de Domnul Dumnezeu? Cu certitudine că afirmativ este răspunsul și îl aflăm oricând, dacă citim cu trezvie cartea „Ieșirea” din Vechiul Testament.

Lumea în care trăim e în decădere (primul eu fiind) și pentru a nu pierde mântuirea e imperios necesar să ieșim din ea pentru a cinsti cu evlavie și în  liniște pe Domnul Iisus Hristos ce dorește să se odihnească în inima oamenilor.

Ne amintim că prin 2008-2010, părintele Iustin Pârvu îi sfătuia pe creștinii care îl cercetau în acea vreme, să se retragă din orașele mari către satele de la poalele Carpaților, către păduri și mănăstiri. De ce credeți!? Și noi răspundem cu respect că părintele vedea cu ochii sufletului decăderea înfricoșătoare  de la viața creștină a românilor.

Toți idolii aceștia moderni și postmoderni ce țin de tehnologie sunt, (corespund) plăgilor aruncate pe capul egiptenilor din Vechiul Testament, pentru a-i forța să permită poporului evreu (ales) să iasă din cetate și să se aducă jertfă Domnului în pustie.

Amintim doar câțiva din acești idoli care primesc iubirea și închinarea noastră a creștinilor, - închinare care, prin legea iubirii, o datorăm Domnului după cum foarte limpede învăță Stăpânul Iisus Hristos în Evanghelie.

Deci, ... internetul, telefonul computerul, televizorul, desfrâul aproape total și generalizat, fotbalul și alte urgii cărora se dedau așa zișii creștini ai acestor vremi, îi fac pe ceilalți care au ales calea îngustă să fugă în pustie pentru a lupta să primească lumina dumnezeiască fără de care nu vom putea să vedem fața Domnului Iisus Hristos la strămutarea din viața pământească.

Acești idoli insidioși ne fac cu adevărat fii ai satanei pentru că ne unim cu el dacă dedicăm tehnologiei timpul primit pentru mântuirea (salvarea) sufletului.

Ori noi știm cu certitudine că avem ținta clară de a ne apropia de Dumnezeu și de a ne uni cu El prin Sfintele Taine, prin citirea Evangheliei și prin rugăciune.

Dar când să mai facem rugăciune dacă mintea noastră e ocupată cu imaginile de pe ecranele din care ne vorbește diavolul și care e dușmanul de moarte al lui Dumnezeu și al tuturor creștinilor. Că nu ne putem închina în același timp la doi domni după cum spune Domnul în Evanghelie.

Mintea naște gândul de a ne refugia în pustie. De a scăpa cumva de furia oamenilor care se lasă în mod inconștient inspirați și conduși exclusiv de diavol.

Vedem că omenirea s-a înscris în istorie pe o traiectorie apocaliptică, de aceea gândul de a pleca în pustie e unul de la Dumnezeu. În Apocalipsă, capitolul 12, Sfântul Ioan Evanghelistul vorbește cu claritate că e bine să ne retragem în pustie în vreme de prigoană. Mântuitorul însuși s-a retras în mai multe rânduri în pustie. Arhimandritul Athanasie Mytilineos învață foarte bine că ...„de vreme ce prigoanele în lume vor constitui totdeauna un element continuu”, deducem de aici că singura soluție rămâne pustia sau mucenicia. Ne amintim că părintele Ilie Cleopa a ales calea pustiei pe timpul comunismului. Și Domnul i-a purtat de grijă  și l-a adus sănătos în mănăstire. Cităm pentru frumusețe și evlavie un mic fragment din “Cateheze la cartea Apocalipsei” a Arhimandritului grec Athanasie Mytilineos: “Iubiții mei, am să vă semnalez încă o dată faptul că Creștinismul nu devine nici lume, nici cultură, nici civilizație, nici politică. Biserica se refugiază prigonită în pustie, și astfel pustia, în sensul propriu al cuvântului, va fi locul Bisericii în vremurile eshatologice. Este ceea ce exprimă sintagma: Biserica se va refugia în pustie” (Athanasie Miytilineos, Marele război și venirea Antihristului, Editura Sofia, București, p. 251).

Creștinii care au avut și au în sufletul lor uleiul smereniei și-au aprins candela de la focul aruncat de Domnul Iisus Hristos pe pământ. Privind lucrurile din această perspectivă orice creștin este o mică biserică. Înțelegem prin focul aruncat de Domnul pe pământ ,( - Trupul său mistic) , acela care-L primim la Sfânta Liturghie.

Încercăm astfel să facem o legătură cu ceea ce spune Cartea Apocalipsei la capitolul 12, versetul 6: “Iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu ca să o hrănească pe ea acolo o mie două sute șaizeci de zile”. Femeia este Biserica, trupul mistic al Domnului sau Biserica luptătoare. Și dacă noi ne silim să fim biserici, atunci ne gătește și nouă Domnul Dumnezeu loc în pustie ca să ne ferească și să ne hrănească în zilele când pe pământ va fi domnia Antihristului.

Partea a treia

Ființa și existența

Constante existențiale și concepte deschise

Constantele existențiale fundamentale exprimă pentru existența creată, Adevărul ființial al Preasfintei Treimi unde nu este schimbare sau umbră de mutare: "Nu vă înşelaţi, fraţii mei prea iubiţi: Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui". ( Iacov,I, 16-18)

Filosofii din antichitate și până în epoca modernă au încercat să cuprindă discursul rațional, dar și cunoaștere în categorii raționale, considerate a fi principii de bază ale gândirii și ale cunoașterii, înțelegerii și explicării universului. O întrebare importantă se referă în ce măsură aceste categorii ale rațiunii reflectau existența, corespundeau realității. De multe ori știința a confirmat o astfel de corespondență, pentru că lumea creată are sensuri raționale, reprezintă și poarte în sine rațiunile plasticizate ale lui Dumnezeu, așa cum afirmă părintele profesor dr. academician Dumitru Stăniloae.

Acest adevăr semnifică următoarele aspecte mai importante: lumea creată de Dumnezeu are sensuri raționale, iar devenirea ei este coordonată de pronia dumnezeiască spre scopul final al transcendentalului, spiritualizării și îndumnezeirii prin har în eternitate. Armonia și unitatea desăvârșită a lumii exprimată și de categorii ale rațiunii demonstrează că existența are un Creator și totodată această lumea nu este ultima și singura realitate; un alt aspect este raționalitatea lumii, primatul spiritului asupra materiei; corespondența dintre categoriile rațiunii și existența creată semnifică posibilitatea omului de a cunoaște realitatea în toate formele ei de manifestare, bineînțeles în limitele rațiunii umane. Există o evoluție continuă a cunoașterii raționale, care este totuși limitată și chiar finită. Raționalitatea lumii arată că omul se poate raporta la existență, inclusiv la propria persoană nu numai prin cunoașterea științifică, dar și prin cunoașterea existențială a adevărurilor revelate în dreapta credință. Arta este și ea o formă a cunoașterii existențiale a lumii, care trebuie înțeleasă tot în limitele rațiunii și firii umane.

„Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață să mergem spre Dumnezeu - care este Duh și Spirit - făcând următorii pași în sânul creației de la înveliș la rațiune în sânul Scripturii de la literă la Duh iar în ceea ce privește persoana umană de la simțualitate la spirit. Așa ajungem să-L înțelegem pe Dumnezeu și să înțelegem că am fost creați din iubire duhovnicească și liberi.” Constantele fundamentale existențiale nu sunt numai  concepte și categorii ale gândirii, ale cunoașterii, ci adevăruri obiective, ontologice  absolute.

Sunt două constante fundamentale ale existenței:

Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar prin iubirea Sa. El este singura existență prin ea însăși și deplină, pe când întreaga creație are o existență participativă, nedeplină. Dumnezeu este Cel care susține lumea și armonia ei prin pronia și iubirea Sa. ”Pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui faţă de făpturile Sale (Ps. 32, 13; 14, 15; 103, 10-30; 135, 25; Is. 46, 4; Luca 12, 22; I Petru 5, 7). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că de pronie şi de mai înainte înţelegere avem trebuinţă ca să se facă toate. Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului zice că a privit Domnul toate, mai înainte de facerea lor, fără de vreme înţelegându-se fiecare după înţelegerea cea fără de vreme voitoare a Sa”.

O constantă existențială fundamentală, un adevăr absolut este și Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care și-a asumat și firea noastră, umanitatea și care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire a ales, din iubirea Sa de oameni, să moară pentru noi pe Cruce ca jertfă adusă Tatălui ceresc, pentru iertarea păcatelor noastre, a păcatului originar și prin Învierea Sa să învingă moartea pentru totdeauna, să dăruiască tuturor celor care cred în El și împlinesc poruncile sale viață veșnică și fericita viață în Împărăția Sa. Aceste constante, adevăruri fundamentale se deosebesc de toate celelalte constante ale naturii și ale istoriei și pentru faptul că fac legătura dintre imanent și transcendental, mai precis ridică imanentul la valoarea transcendentalului, conferă sens existenței în general și vieții omului în această lume.

Noi considerăm că pot fi conceptualizate și constante ale istoriei, care sunt existențiale și sunt adevărate oriunde și în orice timp și a căror evidență este conferită de lumea creată. Una dintre constantele lumii create a istoriei este trecerea și transformarea, evoluția universului dar și a omului, a societății. Constanta existențială a devenirii.

Dialectica stabilității și transformării existențiale, a statorniciei și trecerii, a creației și evoluției se bazează pe constante existențiale prin care stabilitatea este termenul dominant, iar schimbarea, trecerea, transformarea este termenul recesiv, este una dintre constantele existențiale și care interesează și tema acestui studiu. Stabilitatea este transcendentă acestei lumi create și finite supusă transformării, devenirii și trecerii. Tema este frecvent întâlnită în filosofie. Cum este posibil echilibrul fiinţei în devenirea sa? Iată o întrebare la care filozofii răspund diferit, uneori în sensul inacceptării unui asemenea echilibru care ar fi contrar însăşi ideii devenirii, inclusiv a devenirii întru fiinţă, de care vorbea Constantin Noica. Precarităţile fiinţei sunt reale şi reprezintă, în esență, drumul infinit al fiinţei către sine.

Totuşi, echilibrul fiinţei este posibil chiar şi în devenirea sa, prin ceea ce este mai adânc şi permanent în fiinţă, harul care transpare în devenirea fiinţei. Remarcabilă este şi ideea Mitropolitului Antonie Plămădeală care vorbea despre „devenirea în timp şi echilibrul în eternitate”: „Dar eternitatea o avem în fiinţa noastră încă fiind în trup: este Împărăţia Cerurilor. Echilibrul eternităţii nu este identificabil cu nirvana din filosofia indiană sau cu o stare de nemişcare absolută ca la Origen, ci este adâncul de smerenie şi de iubire la care suntem chemaţi a ne adânci şi noi, acum şi în eternitatea escatologică întru-un proces infinit de apropiere de Infinitatea lui Dumnezeu”. „Adâncul smereniei este desăvârşirea” spune Sfântul Isaac Sirul.

Pe lângă constantele fundamentale revelate precizate mai sus, într-o  posibilă filosofie ortodoxă trebuie să fie prezente în orice temă următoarele constante existențiale:

               Ființa și existența

               Valoarea

               Eul și sinele

Prin procedeele și metodele obișnuite ale cunoașterii, constantele existențiale nu pot fi cunoscute în ceea ce sunt ele și nici explicate sau înțelese pe de-întregul. Din perspectiva cunoașterii esle reprezintă taina, misterul. Nu pot fi cunoscute și nici deduse sau analizate,  dar pot fi gândite  și exprimate prin ceea ce noi numim concepte deschise existențiale.

Conceptele deschise existențiale sunt reflectarea în gândire (dar nu în cunoaștere), a constantelor existențiale ca dat fundamental al oricărui existent. Conceptele deschise nu pot fi subsumate categoriilor cunoașterii și nici universalului, particularului sau individualului ca mijloace ale  exprimării raționale și în consecință nu pot intra în compunerea niciunui lanț deductiv sau inductiv. Ca atare ele sunt inexprimabile, deși se întâlnesc la nivelul fiecărui exprimabil  la fel ca și constantele existențiale. Dacă ceea ce numim concepte închise sunt  cunoașterea însăși, atât ca existență în sine, ca act pur, cât și ca reflectare, transpunere în cunoaștere a ceea ce esete cunoscut sau poate fi cunoscut, conceptele deschise exprimă manifestarea, ființarea datului ca esență.

Ele mai sunt și idealul, adică expresia în gândire a ființării și a plinătății ființării întru ființă, a devenirii imanente și transcendente a existenței și existențelor, individualități create. Spre deosebire de categoriile și conceptele închise ale  cunoașterii sensibile, intuitive sau raționale, întotdeauna în expresia lor plină de sens și semnificație nelimitate, poate mai puțin categoriile și principiile  cunoașterii, conceptele deschise  sunt limitate  corespunzând constantelor existențiale  ale imanenței și transcendenței la care am făcut referire mai sus. Ca natură ele cuprind necesarul, dar nu în sfera logicului, ci ca expresie a deschiderii lor spre permanentă cuprindere în gândire a constantelor existențiale. Nu este un necesar dat aprioric, ca în raționalismul kantian  specific pentru cunoaștere, ci necesarul care se construiește pe sine prin deschiderea conceptelor.

Viabilitatea categoriilor, principiilor și conceptelor gândirii este determinată de cuprinderea lor în conceptele deschise. O altă caracteristică a conceptelor deschise este dualismul acestora mai puțin pentru cele două concepte deschise care exprimă constantele existențiale ale  revelației dumnezeiești. Dualismul,  adică  cuprinderea în gândire a negației lor. Astfel noi putem gândi și exprima prin aceste concepte non-ființa, non-existentul, non-valoare, opoziția dintre sine și eu. Numai prin construcții raționale artificiale putem vorbi de non-spațiu, non-timp, non-materie, non-posibil, non-repaus, non mișcare, etc. Cuprinderea în gândire a negativului conceptelor deschise, contrar constantelor existențiale este expresia tragicului gândirii umane în nestatornicia sa și imposibilitatea determinată de voia liberă a omului de a rămâne în Adevăr. 

Dualismul conceptelor deschise este datul ca atare, în gândire a constantelor existențiale exprimând trei aspecte: 1. Limita ca veșnică trecere; 2. Definibilitatea conceptelor fără a fi definite vreodată; 3. Sensul lor,  ca dialectică a ființei care ființează.

Conceptele deschise ale gândirii sunt numai în dualitatea lor, ca opus ce se cuprinde pe sine în celălalt. Dialectica internă a lor și a gândirii este întotdeauna orientată, putându-se și desăvârși pe sine într-o singură dimensiune prin dispariția opusului, a negației. De exemplu conceptul deschis al ființei se desăvârșește pe sine prin eliminarea conceptului  ne-ființei etc. Într-o asemenea ipoteză gândirea ajunge la coincidența totală cu ceea ce reflectă, constantele existențiale  mai sus enumerate, este calmul existențial al gândului, dar nu și împlinirea sa care se poate realiza  numai prin trăirea în Dumnezeu și în dreapta credință, prin iubire milostivă și rațională.

Ființa și existența

Ce este ființa? Este o întrebare fără răspuns clar, deși în filosofie, teologie, științe sociale există numeroase încercări de a o explica și demonstra. Lipsa unei concepții univoce și clare privind ființa,  arată până la urmă  imposibilitatea pentru cunoașterea și rațiunea umană de a cunoaște de a ști și a explica ființa în ea însăși. Ființa este legată de existență, adică de manifestările acesteia care pot fi cunoscute, dar ea este altceva și mai mult decât manifestările ființiale și fenomenale. Parafrazând pe Blaise Pascal, ceea ce știm de spre ființă este că are centrul peste tot și marginile nicăieri.

Ființa în sine  nu poate fi cunoscută și nici ființa omului, a lucrurilor a oricărui  existent. Pentru cunoașterea umană și experiența umană de orice fel ființa rămâne un mister. Dar, omul are sădit în sine ca dar dumnezeiesc un sentiment și o trăire a ființei, deși necunoscută  poate fi gândită și exprimată  conferindu-i-se sensuri și semnificații. Omul poate gândi și exprima ființa chiar și în dualitatea ei prin conceptul ne-ființei al neantului fără a se pune problema realității ontologice a acestora. Mai mult, omul este liber să accepte să ființeze în ne-ființa construită de el, să accepte ispita neantului. Nici în acest caz existența omului  nu este total lipsită de ființă. Fără ființă, ontologic vorbind existența nu este.   

Încercând o sinteză a gândirii filosofice putem spune că ființa este un concept din filosofia greacă  și apoi întâlnit în  întreaga filosofie europeană până în prezent  desemnând realitatea absolută sau ceea ce rămâne neschimbat în manifestările realității fenomenale, ceea ce este dincolo de aparențele sensibile, căutarea ființei revenind ontologiei. În traducere exactă, ființa  înseamnă "ceea ce este", în limba greacă: to on. Traducerea este certificată și de filosofia germană: das Ding ist Sein (lucrul este ființă). Concepută ca o realitate inteligibilă și cauză din care emană toate existențele particulare, ființa este asociată cu Dumnezeu.

Odată cu critica kantiană a ontologiei, interesul raportării aparenței fenomenale la ființă se deplasează spre relația între un moment al devenirii și această devenire însăși luată în totalitatea ei așa cu o concepe Hegel. În sensul său vechi, termenul de ființă („Sein”) a fost preluat de Heidegger  care înțelege prin el ceea ce se manifestă și se dezvăluie prin "fiindurile" particulare („Seiendes”), considerate în diferența, particularitatea lor "ontică", ceea ce se dezvăluie dar rămâne în același timp, esențialmente retras în sine.

În filosofia ortodoxă concepția despre ființă și raportul cu existența sunt constante ontologice esențiale. Accepțiuni  ortodoxe ale ființei:

Ființa și existența necreată, este Ființa lui Dumnezeu. Sfânta Treime unică în Ființă și întreită în persoane. În Dumnezeu ființa și existența coincid și sunt mai presus de ființă și existență  în măsura în care noi  putem să le gândim. „Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Și a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce Se numește «Eu sunt» m-a trimis la voi.”(Exodul, 3,14).

Adevărul fundamental revelat nouă de Dumnezeu pe care se bazează teologia ortodoxă, filosofia ortodoxă și toată cunoașterea și lucrarea omului  este cuprins în aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: Ființa și existența  mai presus de ființă și de existență create sunt proprii lui Dumnezeu. Toată creația, lumea inteligibilă, omul participă în diferite grade la ființă și la existență. Prin urmare ființa și existența create nu sunt suficiente lor însele, ci își au cauza, temeiul, în actul creator al lui Dumnezeu care le aduce la ființă și existență din iubirea Lui necuprinsă și milostivă, din voia și puterea Sa, prin Fiul Său Logosul întrupat și prin lucrarea Sfântului Duh și le dăruiește ființă și existență.

„Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu își are cauza în ea însăși. Eu, când citesc această afirmație adevărată, spun că mama știa lucrul acesta, deși avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune așa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc și fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viață să descopere acest lucru simplu: că lumea nu își are cauza în ea însăși, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să știi lucrul acesta.”( Antonie Plămădeală).

Într-adevăr, expresia „Eu sunt cel ce sunt” nu poate fi aplicată niciunei ființe, niciunui lucru, niciunei stări cuprinse în ansamblul existenței universale; nimic din ceea ce există nu își este suficient sieși și toate ființele și lucrurile sunt determinate de o multitudine de condiții, specifice stării de existență în care se manifestă, între care și durata, succesiunea, ceea ce face ca toate să aibă un început și un sfârșit, cu alte cuvinte, o existență efemeră, inevitabil limitată. Mai exact, existența este prin definiție limitată, efemeră, contingentă, determinată și condiționată, aspecte care sunt exprimate de semnificația originară a termenului; etimologic, „existență” provine din latinescul ’’existere”, adică „ex-stare”, desemnând ceea ce nu își este suficient sieși, ceea ce nu își are rațiunea în sine însuși, ci într-un principiu exterior. Iar acest Principiu este Dumnezeu, „Cel ce este”, Cel ce este prin Sine însuși și își este Sieși principiu. Astfel, „a fi” este propriu lui Dumnezeu și presupune subzistența de Sine și prin Sine, auto-determinarea. Iar „a exista” este propriu ființelor din lume și presupune modul condiționat, determinat, limitat, dependent de un Principiu superior. Este distincția dintre Ființă (care este întotdeauna Dumnezeu) și existența condiționată (cu ansamblul tuturor stărilor, ființelor și lucrurilor). Dumnezeu și lumea.

Așadar, formula revelată „Eu sunt cel ce sunt” face distincție între Dumnezeu și lume, între Ființă și existență, între Principiu (Cauză) și efect, între Absolut și relativ. Dar, în același timp, stabilește lipsa de comună măsură între cei doi termeni ai distincției. Astfel, Dumnezeu este prin Sine însuși dar lumea nu își este suficientă sieși, ci prin Dumnezeu subzistă, cu toate ființele și lucrurile din ea; Dumnezeu nu este determinat decât de Sine însuși, dar lumea și ființele din ea sunt determinate de Dumnezeu, care le este Principiu. În distincția făcută între Dumnezeu și lume trebuie încă o dată subliniat că acești doi termeni nu sunt corelativi, nu sunt echivalenți, nu se află într-o relație; dimpotrivă, este vorba tocmai de lipsa reciprocității de relație, de lipsa unei măsuri comune; în sensul că lumea nu ar putea să existe fără Dumnezeu, fără Principiul ei, în timp ce Dumnezeu este absolut independent de lume. Aceasta înseamnă transcendența lui Dumnezeu.

Afirmația primordială a unei religii este aceea privind transcendența lui Dumnezeu; prezența acestei concepții ne dă certitudinea că avem de a face cu o religie, cu o revelație dumnezeiască, cu o spiritualitate revelată; și, per a contrario, acolo unde ea lipsește știm că nu poate fi vorba decât despre pseudo-religie și despre o falsă spiritualitate. Corelativ, viața spirituală își are începutul în recunoașterea transcendenței lui Dumnezeu; cine nu se raportează la acest adevăr fundamental nu se poate apropia nici de cel mai mic adevăr spiritual și pentru el domeniul spiritual va rămâne iremediabil închis.

Ceea ce știm despre Dumnezeu este ceea ce Dumnezeu ne-a făcut cunoscut despre El, prin revelațiile sau dezvăluirile dumnezeiești; adevărurile despre Dumnezeu sunt cuprinse în revelațiile Sale. Iar adevărul primordial cu privire la Dumnezeu, astfel cum El însuși îl dezvăluie, este acela cu privire la transcendența Sa. ( A se vedea, Malciu Denis Marian,’’ Eu sunt Cel ce sunt’’).

Ființa Dumnezeiască și existența lui Dumnezeu sunt mai presus de  ființă și de existență. De aceea noi oameni  avem  sentimentul și trăirea dumnezeirii, putem gândi misterul mai  presus de mister al Ființei și Existenței Sfintei Treimi, dar nu putem  cunoaște nimic  și nici exprima acest mister. Dar este mult mai potrivit să gândim despre ființa lui Dumnezeu făcând abstracție de toate existențele, caci Dumnezeu nu face parte din existențe. Asta nu înseamnă ca Dumnezeu nu există, ci ca el este mai presus de toate existențele și mai presus de însăși existență. Cunoștințele noastre, toată știința sunt în legătură cu existențele și de aici  urmează că ceea ce este mai presus de cunoștință va fi și mai presus de existență și ceea ce este mai presus de existență va fi și mai presus de cunoștință.

Spre deosebire de ființa și existența create, Ființa și Existența lui Dumnezeu coincid, adevăr  mărturisit și de Fericitul Augustin:’’Să existe oare vreun izvor udeva din care să se reverse spre noi ființarea și viața în afară de acela din care ne scoți la lumină Tu Doamne, Tu pentru care a ființa și a viețui nu sunt lucruri diferite deoarece Ființa supremă și Viața supremă sunt una și aceeași?. Tu ești mai presus de orice și nu Te schimbi.’’ 

Prin urmare, dumnezeirea este infinită și incomprehensibilă. Și numai aceasta putem înțelege cu privire la ființa Sa, anume nemărginirea și incomprehensibilitatea Sa. Toate câte le spunem în chip afirmativ cu privire la Dumnezeu nu indică ființa  Lui, ci cele în legătură cu ființa Sa. Chiar dacă vom spune că Dumnezeu este bun, că este drept, că este înțelept, sau orice altceva, nu indicăm ființa  lui Dumnezeu, ci pe acelea în legătură cu ființa Lui. Sunt unele, însă, care se spun în chip afirmativ cu privire la Dumnezeu, care au o putere de negație covârșitoare; de pilda când spunem că Dumnezeu este întuneric, nu înțelegem că Dumnezeu este întuneric, ci înțelegem că nu este lumina, ci  mai presus de lumină; si când zicem că este lumina, înțelegem că nu este întuneric.

Nu putem cunoaște ființa lui Dumnezeu nici pe calea firii, nici pe calea mai presus de fire. Ființa lui Dumnezeu este "ascunsul" tainic, la care nu ne putem ridica cu mintea și cu care nu putem intra în legătură. Ea e mai presus de orice nume cum spune Pseudo-Dionisie Areopagitul. Dar noi cunoaștem lucrările acelei ființe, care coboară la noi, cum zic Sfinții Părinți. Toate numele ce le dăm lui Dumnezeu, privesc aceste lucrări; înțelepciunea lui Dumnezeu, văzută în lume, este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrări le mai numim și însușiri ale lui Dumnezeu. În cunoașterea firească aceste lucrări sau însușiri ale lui Dumnezeu le aflam prin analogie de la lucrările create; în cunoașterea mai presus de fire aveam o vedere, mai directa a lor. Dumnezeu a creat lumea și se revelează nouă prin iubirea necuprinsă, mai presus de iubire ca însușire a  firii create. "Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el." (Ioan 1, 4,16)

Ființa lui Dumnezeu este iubirea mai presus de iubire.

Dumnezeu este iubire, dar iubirea nu este Dumnezeu ( Preot Constantin Sturzu). Dumnezeu  nu este iubirea la măsura fiirii omenești. Iubirea Sa se revelează, dar exse inexprimabilă în termeni omenești. Metafizica existenței are ca obieect fundamental de reflecție ființa, așa cum remarca și Constantin Noica, iar ființa este iubirea: ’’Problema ultimă a filosofiei este  ființa. Încercarea de a intra în ființă este mai peste tot… Ființa nu este până la urmă cea desăvârșită, este numai iubirea ei. Oriunde este iubirea, de la dragostea între oameni și dragostea către copil, până la dragoastea către un gând și către un sens, peste tot este ființă. Când iubești nu te întrebi ce este pe lume.’’

Întruchipări ale Ființei dumnezeiești  în existența creată:

Dumnezeu este creatorul, proniatorul și sensul ființei și existenței create, adevăr exprimat și de Fericitul Augustin: ’’Aș spune deci că eu nu aș ființa, nu aș ființa deloc dacă Tu n-ai ființa în mine. Sau mai degrabă n-aș ființa dacă nu aș ființa în Tine, Cel de la care, prin care și întru care toate ființează.’’

-Energiile necreate dumnezeiești, lucrarea harului sfânt. Lumina necreată. Prin acestea ființa creată are subzistență ontologică. "Căci  nu există zid pentru har. Nu exită moarte pentru har. Și mort de ai fi, așa cum ne face păcatul, harul lui Dumnezeu te poate învia. De altfel așa vor învia la sfârșitul veacului toți. Va veni vremea când toți cei din morminte vor ieși, zice Scriptura, cei care au făcut cele bune  pentru învierea vieții, cei care au făcut rele pentru învierea judecății (pentru osândă). Nimic nu stă în calea harului, pentru că ceea ce suntem noi este făptura, rod al harului. Iar harul este din eternitatea ( ființa n.n.) lui Dumnezeu și puterea Lui infinită." (Părintele profesor dr. Constantin Galeriu)

Ortodoxia nu vede o graniță rigidă, absolută între imanent și transcendent, între natural și supranatural. Harul sfânt necreat ce izvorește din ființa dumnezeiască este mijlocitorul între cele două planuri ale existenței: necreat și  creat, imanent și transcendent, între timp și eternitate, între ființa dumnezeiască și ființa creată și întruchipările ființei create. Harul Duhului Sfânt, energiile dumnezeiești necreate sunt proniatoare, susțin și îndreaptă ființa omului și a lucrurilor, într-un cuvânt ființa existenței spre desăvârșire.

În viziunea Sfintei Evanghelii și a  Sfinților Părinți,  creația nu este  încheiată. "Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez"( Ioan,5,17). Scopul istoriei lumii create și ființei acesteia este de a ajunge prin pronia dumnezeiască, lucrarea harului Duhului Sfânt la deplinătatea ființării întru ființă, ceaa ce înseamnă transfigurarea chipului acestei lumi, desăvârșirea creației, fapt continuu și  existențial  în eshatologie. "Totuși, vocația noastră de creatură este de a depăși acest dat, de a urca până la o desăvârșire, care este în același timp împlinirea naturii noastre. Aceasta o găsim prin viața în  Hristos. Prin  harul Duhului dat celui ce crede în Hristos și încearcă să-și potrivească viața după poruncile Sale, ajungem la o anumită deplinătate umană care este realizarea aspirației naturii. Primind Duhul Sfânt, omul devine mai uman. Lucrarea Duhului Sfânt poate fi concepută ca o umanizare desăvârșită a omului." (Părintele profesor universitar dr. academician Dumitru Stăniloae). Prin urmare, ființa  creată a existenței create nu este încă împlinită, dar are vocația și este condusă spre starea de  deplinătate și desăvârșire prin lucrarea Duhului Sfânt.

Ființa individuală din sinele mai adânc al fiecărui om nu este un dat imuabil, încheiat, ci are vocația daruită de Dumnezeu, ca împreună cu ființarea fiecărei persoane să ajungă la deplinătate, să rămână  pe calea desăvârșirii și a îndumnezeirii prin har. Fiecare om este liber să conștientizeze sau nu această vocație, să aleagă sau nu să fie pe calea deplinătății ființării sale și a ființei sale, pe calea desăvârșirii  prin devenirea în Hristos, prin Hristos, spre Hristos, calea îndumnezeirii prin har.

"Cel ce se împărtășește de energiile divine el însuși, într-un anume fel lumină; este unit cu lumina și vede pe deplin conștient tot ceea ce rămâne ascuns celor care nu au acest har; depășește astfel nu numai simțurile trupești, dar și tot ceea ce poate fi cunoscut cu mintea... cei curați îl văd pe Dumnezeu, Care, fiind lumină, locuiește în ei." (Sfântul Grigorie Palama)

Întruparea Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos, asumarea de către El și a firii omenești, asumarea din  negrăită iubire a jertfei  pe Cruce a Celui fără de păcat pentru iertatea păcatelor noastre, Învierea Sa, Înălțarea Sa la ceruri, păstrând firea omenească, și pogărârea Duhului Sfânt, conferă posibilitatea transfigurării ființei create zidite în om, îndumnezeirea ființei omului, a ființării omului.

Sfințenia omului este ființa în plenitudinea ființării.

’’Ai pus în noi și gândul veșniciei’’(Solomon).

’’Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit. Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.’’( Eclaziastul,3.11-12)

Chipul lui Dumnezeu din noi este ființa creată de Dumnezeu în adâncul sinelui nostru.

Adâncul din noi: ființa, sinele. Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale.” (Psalmul 41, 9) Adâncul din mine, ființa din mine cheamă adâncul dumnezeiesc, ființa creată în mine, cheamă harul Ființei necreate dătător de viață veșnică. "E acel adevăr de care eu iau cunoștință, și anume că adâncul din mine caută și dorește acest necuprins, acest infinit în care simți că ai viață, ai setea de existență și de infinit." ( Părintele profesor universitar dr. Constantin Galeriu)

"Ultima adâncime din noi, descoperirea chipului lui Hristos. Ultima adâncime a sufletului meu poartă pecetea chipului Tău Doamne! Starea aceasta o putem traduce prin iubire (care este ființa din noi n.n.), căutare, dor, dar, dar mai adânc e chipul Cuiva. De aici a luat naștere icoana, fiindcă simți ființial nevoia să contempli chipul Cuiva. E pecetea Cuiva în mine. Și când scânteiază acest gând, deodată se trezește în tine o răspundere negrăită: Doamne ce răspundere am pentru acest chip care este în mine!’’(Părintele profesor universitar dr. Constantin Galeriu)

Ființa și existența create. Ființa creată este altceva și mai mult decât existența creată

Existența cuprinde ființa, dar ființa este adâncul și temeiul existenței.

Ființa în existența creată

• Rațiunile plasticizate ale  existenței  ca universal și in fiecare existent  ca individual
• Iubirea 
• Viața
• Sufletul
• Firea omului, firea vietăților și firea lucrurilor
• Conștiința
• Libertatea.
• Mediul: ideile, specia, valorile, virtuțile, (prietenia)

Existența creată are dimensiunea universalului, nu numai a individualului sau ale determinațiilor acestuia. De aceea există și omul poate să gândească și ființa istoriei, a unei națiuni sau popor, ființa universului creat. Aceste modalități de existență a ființei create  trebuie analizate, la nivel conceptual, pentru că ce este ființa creată în esența ei omul nu va putea ști niciodată, împreună cu celelalte întruchipări ale ființei într-o posibilă filosofie ortodoxă.       Filosofia ortodoxă despre ființă se delimitează de concepțiile existențialiste pentru care "omul este aruncat în lume" și trăiește permanent în angoasa ne-ființării și a morții așa cum consideră de exemplu Martin Heidegger. Filosoful francez Jean-Paul Sartre, este profund sceptic față de orice măsură prin care umanitatea ar putea atinge o stare personală de împlinire comparabilă cu ipotetica „reîntâlnire cu Ființa”, propusă de Heidegger. În viziunea lui Sartre, omul este o creatură bântuită de o viziune a „împlinirii” adică „o ființă care se cauzează pe sine”, pe care multe religii și filozofi o identifică cu Dumnezeu. Născut în realitatea materială a propriului corp, într-un univers material, te regăsești inserat în ființă. Conform noțiunii lui Husserl că întotdeauna conștiința  poate exista doar ca și conștiință a ceva, Sartre dezvoltă ideea că nu poate exista nicio formă de sine „ascunsă” în interiorul conștiinței și nici sinele sau ființa.

Greșeala fundamentală a filosofilor existențialiști despre  ființă, om și lume este aceea de a nu crede în Dumnezeu, ca fiind creatorul și proniatorul lumii și nici în revelația supranaturală  prin care omul ca ființă liberă, creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, are vocația spre  deplinătatea ființării întru ființă care este îndumnezeirea prin har. Orice filosofie care nu ține seama de Dumnezeu  este limitată, chiar dacă  relevă  unele sensuri și semnificații ale existenței și cunoașterii, și nu poate ajunge la adevărul ontologic, considerând că această lume în finită este singura posibilă și își are cauza în ea însăși. 

Ființa creată rămâne o taină, un mister, lucrul în sine kantian. Rațiunea umană poate gândi și intui ființa și formele ei în existența creată, dar nu este posibilă cunoașterea sensibilă și rațională a lor, ci poate cunoaște numai fenomenalitatea manifestată existențial a ființei din lucruri, din  natură, din om, din universalele existențiale, ideile, specia, mediul, valorile  etc.

Putem  gândi, dar nu putem cunoaște ființa existenței create în ea însăși.  Ființa creată nu este desăvârșirea existențială pe care numai Dumnezeu o are, ci numai chipul, imaginea Ființei Sfintei Treimi mai presus de orice ființă, inexprimabilă și incognoscibilă.

Analizând primatul ființei în filosofia lui Aristotel, Constantin Noica  remarca: "Ființa privită dintr-un unghi sau din altul, în unul din modurile ei sau în altul, în una din părțile ei sau în alta – iată obiectul oricăror științe. Și numai științei prime, filosofiei, metafizicii, îi rămânea să mai găsească ființa ca ființă pur și simplu." Din perspectiva filosofiei ortodoxe știința primă care gândește ființa creată a existenței în ea însăși este teologia împreună cu metafizica întemeiată pe adevărurile de credință ortodoxe și pe constantele existențiale.

Pentru om, calea care îl duce de la simpla ființare în lume la ființarea în plinătatea ființării întru ființă, de la eul  fenomenal, prins în precaritățile existențiale, la sinele mai adânc al ființei sale unde îl întâlnește pe Dumnezeu și trece astfel de la existența în limitele imanenței la existența spirituală întru Duhul Sfânt, este marcată de următoarele momente existențiale: uitarea de sine și lepădarea de sine pe crucea existenței sale, regăsirea de sine și depășirea de sine prin jertfa pe Cruce și darurile Învierii lui Hristos. Acela care trăiește în Hristos conștientizează existența ființei în sinele său și, în această existență creată și finită, se află în lume și totdeauna mai presus de lume.

"Această experiență a uitării de sine însoțită de conștiința de sine este revelația persoanei. Se trece de la eul psihic, de la eul individual la ’eul’ ipostatic la sinele fundamental care trăiește în sine ’eul’ lui Dumnezeu, care este adâncit în eul Duhului. " (Părintele profesor univ. dr. academician Dumitru Stăniloae)

Adâncul din mine cheamă adâncul dumnezeiesc, ființa din mine creată cheamă Ființa necreată, dătătoare de viață veșnică.

Ne-ființa, neantul, nimicul, dar și negația - moment al devenirii și formă existențială.

’’Căci Neființa nu poți s-o cunoști (să încerci e zadarnic)/Nici să vorbești despre ea.’’ (Parmenide)

Ne-ființa în sens ontologic nu există și nu are ipostas. Moartea nu este căderea în ne-ființă, ci numai o trecere de la viața finită și de la precaritățile existențiale în lumea imanentă, la viața desăvârșită transcendentă, dar numai pentru aceia care cred și mărturisesc pe Iisus Hristos  ca fiind Dumnezeu și Mântuitor: ’’Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; Şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului.’’ ( Ioan. 5,24-27)

Ne-ființa, nimicul nu are realitate în sens ontologic, dar poate fi conceput, gândit chiar în sens filosofic. Există chiar și o ispită a neantului pentru omul secularizat și ateu, pentru omul omul căzut din dreapta credință.

Prin urmare este un non-sens, o contradicție în principii să concepi și să vorbești despre ne-ființă așa cum bine remarcă  în antichitate și filosoful Parmenide. Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar nu se poate accepta neantul, inexistența, ca și realitate, adică un momente temporare în care existența să nu fi fost prezentă. Iată ce spune în acest sens Părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a existat nimic. De unde ar fi apărut ceea ce este? Existența fără de început este un fapt incontestabil, iar faptul acesta este supremul mister, total inexplicabil. Dar existența fără început n-a putut fi fără să știe de sine. Nu s-ar putea răspunde că ea a existat pentru a naște, cu vremea, din sine, o conștiință de sine. Oricând ar fi apărut anterior această conștiință de sine, dacă ar fi apărut dintr-o existență fără de început, ar însemna că până la această apariție a trebuit să se parcurgă o infinitate de timp. Și dacă s-ar spune aceasta, ar însemna că existența fără de început a ajuns la conștiința de sine, fiind supusă unei legi a evoluției spre o anumită țintă a evoluției unei existențe fără de început, trebuind să parcurgă un timp infinit, ceea ce apare ca absurd. Căci, afirmându-se că existența fără de început a ajuns prin evoluție la o conștiință de sine, se afirmă că de ființa ei ține în mod necesar împlinirea prin conștiința de sine. Și atunci, pentru ce ar trebui să treacă un timp infinit până în apariția în ea a conștiinței de sine? Astfel, recunoașterea unei existențe fără început, având trebuința înaintării spre o conștiință de sine, care îi aparține în mod potențial, trebuie să implice în ea recunoașterea,  conștiința de sine aparține existenței fără început.”

- Ne-ființa, poate fi pentru  omul căzut  care prin modul în care a ales să ființeze, ’’întunericul cel din afară’’, în această lume și în eternitate. Acesta nu are ipostas în sens ontologic nefiind creat de Dumnezeu, există, numai prin aceia și pentru aceia care au căzut în întunericul cel din afară. Întunericul existențial este iadul, păcatul, ispita ne-ființei, în care omul, prin libera sa alegere poate să cadă și să se afle începând din această lume, dacă îl refuză pe Dumnezeu, refuză să se întoarcă la El, se depărtează de Biserică și de oameni, dacă trăiește  în patimile sale. Închinându-se idolilor vremurilor noastre, într-un cuvânt dacă refuză  să perimească și să trăiască în lumina dumnezeiască, necreată a harului sfânt. Dumnezeu este lumina vieții  și întunericul ne-ființei iadului și a celui rău  nu o poate cuprinde. ’’Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o... Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.’’ ( Ioan, 1-4, 5,9)

Întunericul cel din afară, al ne-ființei, al iadului este supremă suferință a celor care prin voia lor liberă și  faptelor s-au despărțit de Dumnezeu, refuză să trăiască în Lumină. Însuși Mântuitorul ne previne asupra  acestei suferințe, care este veșnică: ’’Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.’’    (Matei, 25,30)

Iadul celor care aleg să existe în ne-ființă este suferința absolută a neputinței de a-și mai satisfice patimile pe care le au, dar mai ales neputința de a mai iubi. Pentru că Dumnezeu este iubirea absolută, iar ființa lui Dumneze este tot iubire mai presus de orice sentiment al iubirii pe care omul îl poate cunoaște și îl poate avea. Dumnezeu ne-a creat pe noi și întreaga lume văzută și nevăzută prin iubirea Sa și a Fiului Său, Unul născut, întruchipată prin lumina necreată și lucrarea Duhului Sfânt. Iubirea este și întruchiparea în om a ființei create, pentru că și ființa creată este iubire din iubirea lui Dumnezeu, care a pus  ca legea a harului pentru om porunca iubirii, de a iubii pe Dumnezeu  și prin Dumnezeu pe toți semenii și toată firea create, nu cu iubire pătimașă, ci cu iubire milostivă, întru dreapta credință lucrătoare prin iubire.

Pentru Dostoievschi iadul este suferința maximă a celor care nu mai pot iubi. Aceasta este ne-ființa. ’’ Dostoievski a dedicat un mic capitol din Fraţii Karamazov iadului; pentru el iadul este momentul sau starea când omul îşi spune: „E târziu! Am trecut pe alături de toate... Singurul lucru ce trebuia făcut, pentru care merita să trăieşti, cu care merita să trăieşti, nu-l mai pot îndeplini; nu mai pot fi de folos nimănui. A fost o vreme când puteam iubi din cuget, din inimă, puteam iubi creator; acum nu mai pot face asta; am intrat în veşnicia unde dragostea se revarsă de la Dumnezeu; dragostea mea nu mai trebuie nimănui. Pe pământ, da — ea a fost necesară multora; pentru foarte mulţi era necesar să le acord atenţia, să-i pot privi cu ochi adânci şi pătrunzători; să pot să-mi plec urechea către ei şi să aud nu doar sunetele goale, cuvinte, ci ceea ce se ascunde în spatele acestor cuvinte: strigătul, plânsul, bucuria sau frica sufletului viu faţă de viaţa sa...”. Imaginea ce ne-o oferă Dostoievski şi pe care am dezvoltat-o aici este reală: va exista momentul când vremea va fi trecută; momentul în care pentru a compătimi, a crea, a iubi activ va fi prea târziu... Iubirea, creativitatea, gândurile şi cuvintele noastre nu vor mai trebui nimănui, căci vom sta cu toţii în faţa dragostei Dumnezeieşti, a înţelepciunii Dumnezeieşti, şi a Dreptăţii Dumnezeieşti şi a Judecăţii Dumnzeieşti’.’(Mitropolitul Antonie de Suroj)

Tot astfel mărturisește și Paul Evdokimov: ’’ Iadul nu e decât autonomia omului revoltat care îl scoate în afara locului unde Dumnezeu este prezent. Puterea de a-L refuza pe Dumnezeu este suprema libertate omenească, pe care Dumnezeu o vrea nelimitată. Dumnezeu nu poate obliga pe nici un ateu să-L iubească şi aceasta pare să fie – abia dacă îndrăznim să o spunem – infernul iubirii Sale dumnezeieşti, infernul creat de vederea omului înecat în noaptea singurătăţilor lui.’’

Părintele profesor universitar dr. academician Dumitru Stăniloae subliniază același aspect, iadul este  neputința supremă și suferința celor car nu mai pot iubi, nu mai au ființă și ființează, acum în ne-ființa eternității: ’’Chinul iadului, constând în despărțirea de Dumnezeu cel iubitor și iubit, nu poate consta și într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simțirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaștere teoretică a faptului că El e iubitor și merită să fie iubit, dar nu-L poți iubi. Neputința de a-L iubi în mod real și recunoașterea că El ar merita să fie iubit și că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.

Neputința de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e recunoscut mai demn de iubire. Iar osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputința lor de a simți iubirea Lui, neputință pe care și-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. În judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuși respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a așteptat-o. Nu Dumnezeu pedepsește pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înșiși, făcându-se neputincioși de a-L iubi.

Dar se pune întrebarea: cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferința lor? Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea lor. Avem aici marea taină a libertății omului unită la unii de la o vreme cu neputința lor. Omul adevărat se revelează prin tărie și Dumnezeu îl vrea tare.’’

Prin urmare, din perspectiva  unei posibile filosofii ortodoxe, ne-ființa nu are substrat ontologic și nici ipostas. Nu este nici anterioară și nici ulterioară existenței întru ființă creată de Dumnezeu. De aceea nimicul nu este o substanță, un mod de a fi din care Dumnezeu a creat lumea. Nimicul nu este un concept rațional pentru a evidenția plinătatea și deplinătatea absolute ale  dumnezeirii, libertatea mai presus de libertate, ființa mai presus de ființă, iubirea mai presus de iubire prin care și nu din care Dumnezeu a creat existența, l-a creat pe om  dăruindu-i suflet nemuritor, dar și responsabilitatea de a transfigura creația prin credința lucrătoare în iubire, de a nu-și pierde sufletul lipsindu-l de ființă în întunericul cel din afară, ci de a-l păstra curat  ființând întru Ființă  în eternitate.

Ne-ființa este ființarea fără ființă a celor care au căzut în întunericul cel din afară, al acestei lumi, dar și a acelora care se vor afla pentru eternitate în iadul suferinței supreme a ființării fără putința de a iubi, de a avea ființă. Aceștia sunt numai umbre care ființează, dar nu în sensul de care vorbea Constantin Noica, ci umbre ale ființării în care nu se află ființa. În mitologia  Greciei antice, iadul este lumea ne-ființei, a morții a umbrelor, care ființează totuși. Hades este zeul Infernului, sălășluind în împărăția umbrelor, pe care o cârmuiește alături de soția sa, Persefona. Hades nu este tradițional considerat un zeu olimpian, deoarece nu stă pe Muntele Olimp, ci în tărâmul morților, care se numește de asemenea Hades.

Iată, deci că Dumnezeu a sădit în om conștiința ne-ființei a riscului de a ființa în întunericul cel din afară lipsit de ființă, și pe care oamenii au imaginat-o în mod diferit de-a lungul evoluției umanității. Încă  din această lume devin umbre cei căzuți în întunericul cel din afară  care aleg să ființeze fără ființă, refuzându-l pe Dumnezeu și iubirea Lui, nerecunoscându-și păcatele prin pocăină și taina spovedaniei, ființând numai în egoismul și individualismul ispitei neantului  și care nu vor și chiar nu se poate întoarce la Dumnezeu cât încă mai au vreme în acestă lume, pentru că dincolo nu o mai pot face. În veacul ce  va să vină sunt umbre cei din întunericul cel din afară, și au devenit astfel pentru că în acest veac s-au despărțit de Dumnezeu și de oameni și, în consecință în eternitate, viața veacului ce va să vie, vor ființa dar ființă , în întunericul neantului și ne-ființei proprii, pentru că nu mai pot iubi și nici să-și satisfacă patima care îi macină. Aceasta este suferința supremă și tragicul absolut.

În filosofia ortodoxă trebuie arătat că Dumnezeu nu-i părăsește nici pe cei căzuți în întuneric, în ispita ne-ființei, deși aceștia l-L-au părăsit. Dar  cei aflați în iad  nemai putând să iubească pe Dumnezeu  nici nu se pot mântui, au pierdut ființa sufletului, prin  proprie voință și libertate, încă din această lume, cu toate că sufletul  rămâne nemuritor și în întunericul cel din afară.

- Ne-ființa ca negație în existență. La Dumnezeu totul este ’’da’’, totul este afirmație pentru că el este Calea, Adevărul și Viața, El este Ființa pentru orice ființă creată și orice ființare care participă la existență, El a spus să fie și a fost El a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, nu din nimic ca un fel de  existent  anterior, ci prin iubirea Sa mai presus de iubire. De aceea negația, similară cu un moment al ne-ființei și al devenirii dar fără dimensiune  ontologică exist în  lumea creată pentru că aceasta este supusă finitudinii, limitelor, transformării, dar nu este compatibilă cu dumnezeirea, nu există la Dumnezeu.

Dumnezeu și Ființa Sa sunt mereu aceleași, neschimbate și fără de schimbare. Dumnezeu este mișcătorul nemișcat cum spune Aristotel. Ființa dumnezeiască este acum și pururea da și niciodată nu. Dumnezeu este absolutul și de aceea orice devenire care ar implica și negația nu poate fi gândită pentru Dumnezeu. Spre deosebire ființa creată a omului și a lucrurilor,  ființarea existenței create este schimbătoare, supusă transformării și devenirii dialectice, ce cuprinde  negația, expresie fenomenală a ne-ființei, dar numai ca moment dialectic fără substarat ontologic.

Omul este și’’da’’ și’’nu’’ deorece este schimbător, într-o permanentă fenomenalitate evolutivă dialectică orientată însă spre transcendent. Omul este și da și nu pentru  a putea spune  da binelui și nu răului. Din însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, urmează învăţătura despre chipul în care trebuie să fie cuvântul nostru, şi anume: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” (Mt. 5, 37), Mântuitorul adăugând avertismentul că „ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Mt. 5, 37)

„Chiar plecând de la o înţelegere cât se poate de simplă a acestei învăţături, am putea ajunge la concluzia că se poate trăi, într-adevăr, doar cu aceste două cuvinte, suficiente pentru lucrurile esenţiale ale existenţei noastre. „Da” ar însemna acceptarea a ceva bun pentru noi, începând de la gânguritul satisfăcut al pruncului şi până la numeroasele şi diversele întruchipări lingvistice afirmative sau atitudinile şi semnele aprobative ce suplinesc, la nevoie, eventuale neputinţe lingvistice. Iar „nu” ar reprezenta orice refuz sau împotrivire la ceva rău pentru fiinţa noastră, iarăşi începând cu plânsul nemulţumit al nou-născutului când ceva îi dăunează sau lipseşte şi până la cuvintele şi atitudinile/semnele negative ale atâtor limbi şi culturi. Astfel, pe de o parte suntem înarmaţi cu putinţa de a exprima cele două cuvinte/atitudini încă de la venirea noastră în lume, iar pe de altă parte, aceste două cuvinte ne sunt relativ suficiente pentru continuarea vieţii noastre pe această lume”. (Pr. profesor dr. Vasile Grăjdian)

Omul este o ființă și o ființare duale ontologic. Potrivit relatărilor Sfântului Grigorie de Nazianz, omul este o făptură duală creată de Dumnezeu, fiind alcătuit din două ele­mente distincte și opuse, din trup și suflet, sau din carne și duh. Prin suflet, omul este chip al lui Dumnezeu, în timp ce după trup, omul este amestecat cu țărâna pământului văzut. Atitudinea Sfântului Grigorie față de trup are ­două laturi, adică trupul este atât prieten, cât și dușman, prieten pentru că este tovarăș al sufletului, dușman pentru că îi stă în cale în nevoința ascetică spre nepătimire. Dimpotrivă, sufletul este ținut la mare cinste de Sfântul Grigorie de Nazianz, fiind de origine divină, fiind suflare a lui Dumnezeu, fiind o părticică ruptă din dumnezeirea nevăzută. De aceea și afirmația respectiv negația fac parte ontologic din ființa și ființarea umană. „Noi prin „da” şi/sau prin „nu” putem, în schimb, să fim părtaşi sau nu Cuvântului a toate creator, pe care îl primim sau îl refuzăm. Putem participa la viaţa plină de duh a întregii existenţe sau putem să ne pierdem în iluziile şi fantasmele pline de infatuare ale inamicului.” (Pr. profesor dr. Vasile Grăjdian).

Omul secularizat al vremurilor noastre care prin voie liberă s-a despărțit de Dumnezeu și a căzut pradă propriilor lui idoli, a transformat ’’Cuvântul în cuvinte și cuvintele în vorbe’’, cum spune părintele Arsenie Boca, a maculat frumusețea chipului său și a ființei sale alegând liber să spună nu binelui și da răului. Fără dreapta credință nu poate exista discernământ valoric. ’’Altfel spus, a spune întotdeauna „da” din „ascultare” ar putea fi la fel de rău cu a spune întotdeauna „nu” din „neascultare”. Pentru că a spune mereu „da” ar putea însemna a accepta în egală măsură şi într-o mare confuzie şi răul, şi binele. Dar ce bine este acela amestecat cu răul? O formulă contemporană de limbă engleză vorbeşte de „yes-men”-i numindu-i astfel pe cei care spun mereu „da”, într-o totală depersonalizare în raport cu părerea unui superior. Altădată se numeau, mai simplu, „linguşitori” sau „lipsiţi de caracter”, aplicându-li-se şi alte apelative, mai puţin elegante… - fiindcă dacă „nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite” (Rom. 13, 1), invocarea „ascultării” nu poate acoperi întotdeauna ceea ce se numeşte de fapt laşitate. Aşa că a rosti „da” şi/sau „nu” nu este chiar atât de simplu, ci ţine de adevărul fiinţei noastre. Aici este locul înalt şi eroic al martiririlor, al mărturisitorilor adevărului, a „ceea ce este da… şi ceea ce este nu” (Mt. 5, 37)’’(Pr. profesor dr. Vasile Grăjdian).

Spre deosebire de ceea ce este dreapta credință, temeiul unei filosofii ortodoxe, filosofia existențialistă contemporană afirmă că ’’Dumnezeu a murit’’, iar negația este o formă ontologică a ne-ființei, a neantului. Din perspectiva fenomenologică a lui Sartre, neantul este o realitate experimentată și nu poate fi o simplă greșeală subiectivă. Absența unui prieten și absența banilor sugerează o ființă a neantului. Aceasta face parte din realitate. Sartre dezvoltă o teorie a neantului care este importantă pentru a explica, conform doctrinei sale filosofice, reaua-credință și libertatea. Pentru el, neantul nu este doar un concept mental care rezumă judecăți negative precum „Pierre nu este aici” și „Nu am bani”. Deși „este evident că neființa apare întotdeauna în limitele unei așteptări umane”, neantul concret diferă de simpla inexistență abstractă, cum ar fi cercul pătrat. Un neant concret, de exemplu, incapacitatea de a vedea, face parte dintr-o totalitate: viața orbului în această lume. Această totalitate este modificată de neantul care face parte din ea. Atitudinea umană de interogare, de a pune întrebări, îndepărtează conștiința de lume. Fiecare întrebare aduce posibilitatea unui răspuns negativ, a neființei, de exemplu, „Cine intră? Nimeni”. Pentru Sartre, acesta este modul în care neantul poate exista. Neființa nu poate fi parte din ființa-în-sine, nici ca un complement al acesteia. Ființa-pentru-sine este originea negației. Relația dintre ființa-pentru-sine și ființa-în-sine este una de interogare a celei din urmă. Aducând neantul în lume, conștiința nu anihilează ființa lucrurilor, ci îi schimbă relația cu aceasta, susține Sartre.

Principala critică pe care o aducem, din perspectiva unei filosofii ortodoxe la concepția existențialistă, inclusiv la cele susținute de Sartre în dialectica pe care o propune negației, este că neantul, ne-ființa există ontologic, fiind proprii existenței. A acorda negației expresie a neantului substrat ontologic echivalează cu a limita ființa și existența, a consideră că răul și păcatul sunt ontologice și justificate. Așa cum am arătat moartea este o realitate, dar nu una a ne-ființei.

Dialectica hegeliană, pentru ființa și existența create, și devenirea în imanență, din perspectiva unei filosofii ortodoxe, poate explica raportul dintre afirmației și negație. Negaţia trebuie, mai întâi, fixată în conceptul ei şi diferenţiată de alte accepţiuni ale conceptului de negaţie. În logica lui Hegel aceasta apare laolaltă cu determinările realităţii şi limitei. Negația este expresia limitei ontologice. În această situaţie, limita nu este decât negaţia care stabileşte calitatea lucrului. În conceptul limitei, însă, este conţinută atât natura obiectului dată ca negaţie (orice determinare a unui obiect, de pildă în ceea ce priveşte natura sa de cal, scaun, carte etc.), cât şi negarea acestei naturi (negarea negaţiei). Limita străbate întregul lucru al cărei limită este, şi îl determină atât ca fiind ceea ce este, cât şi ca nefiind ceea ce nu este. Determinarea lucrului ca atare se face prin fixarea lui ca fiind ceva, deci prin faptul că natura sa neagă ceea ce lucrul nu este sau, mai precis, neagă ceea ce lucrul este în mod nemijlocit, la nivelul identităţii. Hegel foloseşte aici, efectiv, tot structura logicii clasice, negaţia având rolul diferenţei specifice.

De pildă, un om este o vietate. Dar vietate este şi calul. Atunci determinaţia umanităţii este dată printr-o diferenţă specifică, de exemplu prin raţionalitate. Această determinaţie, sau negaţie a naturii nemijlocite a umanităţii, adică negaţia faptului că omul este doar vietate, „străbate” întregul concept al omului iar puterea ei fundamentală este tocmai aceea de a nega ceea ce omul nu este Prin urmare, negaţia este aceea care suprimă identitatea nemijlocită a speciilor în gen şi le diferenţiază pe acestea. Există, însă, un aspect care particularizează conceptul hegelian de negaţie: caracterul său pozitiv. Mai exact, natura nemijlocită a obiectului este negativă, abstractă, în vreme ce natura sa pozitivă este concretă. De pildă, în exempul dat mai sus, genul „vietate”, raportat la „om” şi „cal”, ar trebui considerat ca ţinând de identitate, de pozitivul celor două concepte. Pentru Hegel, „vietate” este abstract şi neagă natura determinată de „om” şi „cal”. Determinarea concretă a naturii de „om” se face tocmai prin negarea acestei negaţii iniţiale, adică prin negarea naturii de „vietate”, deci prin dubla negaţie.

Evoluţia  către raţionalitate impusă de utilizarea metodei dialectice – în Ştiinţa logicii a lui Hegel – este îndeplinită prin recursul la determinaţiile conceptuale care se dezvoltă unele din altele cu ajutorul negaţiei1 . Negaţia este, de fapt, propria limitare de sine a ideii care, în primă instanţă, ia forma limitării reciproce a fiinţei cu nimicul. În cadrul acestei prime triade, fiinţă-nimic-devenire, ideea este pusă mai întâi ca fiinţă, ca început absolut nedeterminat, abstract. Aceasta este gândirea pură, golită de orice conţinut determinat. Primul act al gândirii este acela de a se determina pe sine ca nimic, deci de a fi simplul nu. Dialectica imanentă a afirmației și negației, pentru o filosofie ortodoxă se oprește aici. Hegel  nu admitea  revelația supranaturală, iar Dumnezeu este în concepția sa o simplă idee panteistă, ci nu o realitate transcendentă, Unic în Ființă și întreit în Persoane. Pentru Hegel, ființa este dată ca nemijlocitul nedeterminat, o abstracție concepută numai spiritual lipsită de orice fel de diferență. Acesta este, de fapt, genul suprem al spiritului. Ființa este negativul susține Hegel, fapt ce contrazice realitatea. Aceasta deoarece Hegel a intuit faptul că, dacă ființa pură ar fi fost un pozitiv, el nu ar mai fi putut depăși poziția lui Parmenide. Din acest motiv, Hegel fixează ființa ca nedeterminat, ca negație a oricărei determinații, ca vid pur. Evident, o asemenea concepție nu este conformă unei filosofii ortodoxe pentru care ființa este plinătate și deplinătate pentru care ființarea și determinațiile sunt modul de exteriorizare. Nu pot fi despărțite după  criterii logice  ființa de ființare, chiar dacă ființarea nu o poate cuprinde.

Dar, pentru Hegel o astfel de construcție logică era necesară  sistemului său filosofic, în care  negația este prezentă, din nefericire, ca expresie ontologică a ne-ființei. Aceasta deoarece Hegel a intuit faptul că, dacă ființa pură ar fi fost un pozitiv, el nu ar mai fi putut depăși poziția lui Parmenide. Din acest motiv, Hegel fixează ființa ca nedeterminat, ca negație a oricărei determinații , ca vid pur. Concepția lui Parmenide este mai aproape de temeiurile unei filosofii ortodoxe deoarece pentru acest mare filosof eleat al antichității, așa cum am arătat ființa era plinătate, nu vid.

Cu toate acestea dialectica hegeliană a tezei și antitezei, a negației și a afirmației, în opinia noastră  poate explica evoluția, devenirea ființei și existenței create  la nivelul imanenței unde  totul este transformare, trecere și evoluție, expresie a finitudinii și a limitelor. ’’În spiritualitatea și cultura poporului român negația este prezentă, dar  cu un caracter relativ. Există și negația absolută, dar numai pentru ne-ființă și întruchiparea răului care este diavolul. Negația românească nu are caracter existențial. Ci esențial. Românul se opune întotdeauna  la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. Nu e deci negativist ci limitator. Aceasta explică, zice Mircea Vulcănescu, îngăduința excesivă -poate neasemănată- a românului pentru altul. Nimeni nu este, pentru român, absolut altul sau absolut altfel. A nu fi nu înseamnă a nu exista. Negația absolută și simplă (ba) este lăsată numai pentru diavol. Relativitatea negației este ilustrată și de apariția ei ca întărire pentru afirmație,-ba da-pune accentul pe afirmație, în loc să o tăgăduiască, iar -ba nu-dubla negație, nu semnifică afirmația așa cum se petrece în alte limbi.

Faptul că negația are în limba română aceste particularități, determină, consideră Mircea Vulcănescu, câteva atitudini fundamentale ale românului în fața existenței: nu există neființă, nu există imposibilitate absolută, nu există alternativă existențială, nu există imperativ, nu există iremediabil.’’ ( Academician dr. Alexandru Surdu). Pentru o filosofia ortodoxă românească este esențial să se  arate și să demonstreze bazele creștine, ortodoxe ale spiritualității și culturii poporului român, continuitatea spirituală în istoria sa pe aceste baze și compatibilitatea între adevărurile de credință ortodoxe și cultura noastră.

Existența și ființarea lumii create.

S-a demonstrat că lumea acesta nu este rezultatul hazardului, a jocului legilor și forțelor naturii. ’’Dumnezeu nu dă cu zarul’, spunea Einstein. Necesitatea existenței acestei lumi, singura care face posibilă existența vieții și a omului, este acum afirmată și demonstrată științific. Existența și ființarea sunt fenomenalitatea și manifestarea ființei. De aceea nu există  contradicții între  ființa creată și fințare, dar există precarități ale ființării și chiar ne împliniri ale ființării. În orice precaritate existențială  ființa îți face încercarea, spune filosoful Constantin Noica. Toată ființarea și existența tinde spre ființa sa și întruchipările ființei. Ființa creată  rămâne totuși pentru om adâncul, lucrul în sine, pe care îl poate gândi și concepe, dar nu îl poate cunoaște  pentru că nu este înzestrat de creator  cu o astfel de cunoaștere.

Mai mult, ființa și existența create  tind, în dialectica existențială de la imanent la transcendent, la Dumnezeu Creatorul lor. Devenirea transcendentală, în Hristos, cu Hristos și prin Hristos, altfel spus îndumnezeirea prin har a omului și transfigurarea întregii creații este posibilă  numai prin tainele fundamentale: revelația supranaturală a întruchipării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind și-a sumat și firea omenească, dar fără de păcat. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat într-o singură Persoană, precum și prin lucrarea teandrică a Duhului Sfânt și a omului. Această devenire a ființei și existenței create încep în această lume  și va continua în veacul ce va să vie, în eternitate.

Dumnezeu a creat existența și viața din nimic, din iubire și prin cuvântul său: „Să fie”. Creația lui Dumnezeu nu se poate întoarce în neant, în neființă. Sensul dialecticii existenței și al vieții este tot spre existență și spre viață. De altfel nici cunoașterea umană, inclusiv preocupările științelor nu sunt îndreptate spre cunoașterea neantului, a neființei (ar fi un nonsens), ci spre cunoașterea, explicarea și înțelegerea existenței și a vieții, a formelor de manifestare ale acestora și a modalităților în care realitatea există.

Existența este un concept fundamental cuprinzând totalitatea determinărilor sale. Existența ceată este o fenomenalitate dinamică primară aflată în mișcare, transformare și devenire. Existența în totalitatea sa și fiecare existent în parte  sunt delimitate și definite temporar și spațial. Existența sensibilă fi fiecare individual sun prin natura lor finite, dar  totodată, purtând în sine ontologic rațiunile  plasticizante ale Creatorului, energiile necreate  izvorâte din Ființa lui Dumnezeu, au vocația transfigurării spirituale  și a trecerii  de la imanent la transcendent, iar omul vocația îndumnezeirii prin har.

Omul este înzestrat de Dumnezeu cu suflet rațional care are capacitatea cunoașterii și  reprezentării minimale e  existenței sensibile și ideale prin simțuri și capacitatea de înțelege  existența  prin concepte raționale  dar și  capacitatea care este în fapt o poruncă dumnezeiască  de a da sensuri și semnificații existenței create, de a o transfigura spiritual prin lucrarea teandrică a omului și a Duhului Sfânt. Realitatea nemijlocită a percepției intră însă în starea conceptuală a existentei doar prin apariția limbajul semnificant care permite diferențierea și interpretarea precisă a obiectului existent. Doar conștiința face posibilă perceperea reflexivă a existenței și a formelor sale, prin raporturi de construcție și obiectivare a limbajului desemnând realitatea obiectivă.

În timp s-au disociat două ipoteze asupra 'existenței realității', una obiectivista sau materialista, care afirmă o realitate 'existentă autonom' față de subiect, și o ipoteză 'idealistă', a dependenței realității de cel care o percepe și o reprezintă. Desemnarea existenței ca fiind un produs al conștiinței individuale sau al imaginarului este punctul de vedere naiv al solipsismului, evident inacceptabil pentru o filosofie ortodoxă.

Existența creată cuprinde:

          A) lumea  sensibilă finită, supusă determinismului material și temporal, finite în imanență, dar spiritualizată în transcendență. Aceasta formează  sfera realității  obiective  pe care omul o poate cunoaște și folosi în anumite limite.

Existența sensibilă creată, (cuprinde și realitatea subiectivă sau sfera ideală), a ideilor și a valorilor. Deși ideile și valorile  se constituie ca un system  coherent și tind  spre obiectivitate, totuși existența lor este posibilă numai prin acțiunea creatoare și valorizare a omului, care astfel își îndreaptă  ființarea sa spre  plenitudinea ființării întru ființă  și spiritualizează  întreaga lume sensibilă. Omul este singura ființă creată care face parte și din realitatea obictivă și din sfera ideală, valorică, spirituală a lumii sensibile. Sensul evoluției lumii sensibile, a istoriei este  orientat prin om spre  subiectivizarea  realității obiective. Întreaga  cunoaștere și creație umană sunt expresie a spiritualizării și subiectivizării realității obiective. Părintele academician professor dr. Dumitru Stăniloae a argument amplu adevărul ortodox potrivit căruia: ’’Nu omul există pentru natură, ci natura pentru om.’’

             B) Lumea inteligibilă creată, a îngerilor, a ființelor  spirituale fără trup. Există în afara determinismului  spatial și temporar, are un  început, dar nu  are o limită temporară de existență. Aceasta pentru că ființele spirituale nu au trupuri, ci sunt create de Dumnezeu  în afară  modalităților existențuale, spațiale, temporale, cauzale, finite ce caracterizeză lumea sensibilă, în special realitatea obiectivă. Înainte de a crea lumea văzută, Dumnezeu a creat forţele spirituale şi pe cele cereşti - Îngerii care sunt intermediari între oameni şi Dumnezeu. În traducere din ebraică, înger înseamnă „trimis”, iar din greacă – „vestitor". Aceste fiinţe spirituale, fără trup fizic, sunt înzestrate cu raţiune supremă, voinţă liberă şi cu o mare putere. Ele stau întotdeauna în faţa tronului lui Dumnezeu, îl slujesc pe Dumnezeu şi îl proslăvesc, fiind trimise în serviciul omenirii, pentru salvarea, ajutorarea şi cunoaşterea Esenţei Existenţei. Marele iluminist şi învăţător francez Peter Deunov scria: „Cerul de deasupra noastră nu este bolta cea albastră, după care se pierde spaţiul lumii, unde noaptea sclipesc stelele. Cerul este organizat de fiinţe supreme, de suflete mari, de aceea el este măreţ în acţiunile sale. Îngerii care populează cerul sunt suflete mari şi inspirate, care trimit lumină în toată lumea. Energia gândurilor lor puternice şi curate se distribuie în întregul Univers şi, fiind o putere colectivă, mişcă totul în lume.”

Un alt criteriu dea  reprezenta din perspectiva unei filosofii ortodoxe ființa și existența create  este acele al posibilității  cunoașterii  acesteia de către om. Putem distinge  între existența creată accesibilă cunoașterii omenești, iar pe de altă parte  aceea care nu poate fi cunoscută prin capacitățile sensibile și raționale ale omului. Existența omului în această lume este finită, la fel și tot Universul creat de Dumnezeu. Prin urmare, toate caracteristicile existențiale ale omului, inclusiv capacitatea rațională de cunoaștere a ceea ce este imanent și cu atât mai mult a transcendentului sunt finite, limitate de însăși caracteristicile firii umane.

Caracterul finit al capacității de cunoaștere prin sensibilitate și prin rațiune a ființei umane poate fi exprimat prin sintagma: orice cunoaștere are limite. Înseamnă că și cunoașterea despre cunoaștere are limite și de aici că însăși cunoașterea despre limitele cunoașterii are limite. Deocamdată, istoria și logica cunoașterii nu au identificat existența vreunei forme de cunoaștere fără limite, chiar și cunoașterea matematică și logică. De aceea se poate admite universalitatea și adevărul logic, sau evidența enunțului, ’’Orice cunoaștere sensibilă sau rațională are limite’’.

Posibilitatea de a cunoaște sensibil și rațional a fiecărui om este limitată la capacitățile native, la înzestrarea sa biologică de a cunoaște și de a înțelege, la propria sa experiență asupra existenței imanente și transcendente. Limitele sunt determinate și de nivelul de cultură și educație, de acumulările cognitive și de viață, de mediul natural, spiritual, și social în care trăiește. 

Încercarea noastră de a cunoaște sufletul ca substanță, lumea ca întreg și ființa originară este una sortită eșecului de la bun început, pentru că cunoașterea noastră este limitată de Kant prin distincția pe care acesta o face între fenomene și lucruri în sine. Noi, oamenii, cunoaștem numai fenomene, adică avem reprezentări ale fenomenelor , care ne sunt accesibile numai senzorial, în urma aplicării conceptelor pure ale intelectului asupra intuițiilor sensibilității. Astfel ne sunt înfățișate „lucrurile, nu cum sunt ele în sine, ci așa cum ne apar ele ca urmare a intervenției constitutive a unor structuri proprii facultăților noastre de cunoaștere” căci „toate cunoștințele noastre se constituie prin structurarea impresiilor produse de lucruri asupra simțurilor de către forme ale sensibilității și ale intelectului, care ne sunt date a priori, independent de contactul nostru cu lucrurile.”

Cunoașterea rațională este limită de mijloacele specifice pe care le utilizează, mijloace demonstrative, bazate pe experiență și construcții argumentative, pe forme logice. Mergând pe linie kantiană, trebuie să admitem, așa cum am arătat mai sus că obiectul cunoașterii nu este lucrul în sine, cum este el ca atare independent de noi, ci lucrul reprezentant, adică lucrul pe care ni-l reprezentăm noi în cunoaștere, în funcție de intuițiile noastre sensibile și de categoriile apriori ale intelectului și cele regulative ale rațiunii. Paradoxul este că însăși facultatea noastră de reprezentare are limite, inclusiv limite ale cunoașterii propriilor limite.

Limitele cunoașterii Universului, a macro și microcosmosului, sunt determinate și de mijloacele prin care putem cunoaște. Există un singur mijloc lumina, mai precis, ceea ce în fizică se numește radiația electromagnetică. Primul act al creației lui Dumnezeu a fost lumina.

În privința posibilității de a cunoaște momentul formării Universului din singularitatea descrisă de modelul Big Bang există o limită absolută a cunoașterii raționale, descoperită și demonstrată de fizicianul Max Plank. În fizică această limită este marcată de constanta Plank. Aceasta, este o constantă fizică fundamentală care reprezintă unitatea naturală de acțiune (energie × timp) în mecanica cuantică. Ea a fost introdusă de Max Planck ca factor de proporționalitate între energia și frecvența unui foton. Timpul zero este momentul în care universul avea vârsta 10-43 secunde după Big Bang. Aceasta este așa-numita bariera, determinată de constanta Plank dincolo de care, mergând spre zero, mecanica cuantică nu mai e valabilă. Perioada de la 0 la așa-zisul timp zero (de la 0 la 10-43 sec.) se numește Epoca Planck. În consecință prin mijloacele de cercetare proprii cunoașterii raționale omul nu va putea știi niciodată cum a fost creat Universul, în momentul 0, sau în Epoca Plank.

Universul are în compunerea sa materia vizibilă (galaxii, stele, planete, asteroizi, praf) care reprezintă cca 10 % din masa totală a sa precum și materia întunecată și energia întunecată și care ar reprezenta cca 90% din masa universului. Mai puțin de o sutime din masa universului o reprezintă masa tuturor stelelor pe care le putem vedea în galaxia noastră și alte galaxii și care formează universul vizibil. Omul nu va putea cunoaște niciodată nimic despre materia întunecată și energia neagră din simplul motiv că nu are capacitatea sensibilă și rațională necesară având în vedere că aceste realități obiective ale existenței create nu emit lumină, radiații, singurele prin care cunoașterea realității obiective este posibilă.

Dumnezeu nu poate fi cunoscut în același mod în care sunt cunoscute realitățile din lumea concretă, folosind ideile sau noțiunile de timp și spațiu și raporturile dintre fenomenele naturale, fiindcă Dumnezeu le transcende pe toate fiind veșnic necuprins și nemărginit. De aceea, afirmându-se ceea ce nu este Dumnezeu, se spune mai mult despre El, despre misterul divin inefabil, inexprimabil în grai omenesc, decât se spune în concepte sau noțiuni afirmative. Teologia apofatică, susține că negațiile, anume propozițiile negative despre perfecțiunile lui Dumnezeu, sunt mai potrivite, pentru cunoașterea lui Dumnezeu și înțelegerii realității mai presus de fire, toate la măsurile omului ca ființă creată și finită. ’’Pentru cunoașterea apofatică atributele lui Dumnezeu nu sunt numai gândite, ci experiate întrucâtva direct. De exemplu, pentru ea infinitatea și atotputernicia, sau iubirea lui Dumnezeu nu sunt numai noțiuni intelectuale, ci o experiență directă. În actul cunoașterii apofatice subiectul uman trăiește în mod real un fel de scufundare în infinitatea lui Dumnezeu, în atotputernicia Lui, în iubirea Lui.’’( Dumitru Stăniloae).

Dar, cu toate acestea, misterul ființei dumnezeiești depășește sau transcende atât catafatismul, cât și apofatismul, rămânând în sine incognoscibil, de necunoscut, incomprehensibil, de necuprins cu mintea si inaccesibil, de neajuns la el, prin puteri proprii. De aceea Fericitul Augustin afirmă că ’’Ceea ce cunosc despre Dumnezeu este o picătură dintr-un ocean, iar ceea ce nu cunosc este însuși oceanul’. Prin nici una dintre cele două modalități de cunoaștere nu se poate cunoaște Dumnezeu în ființa Lui. De aceea Fericitul Augustin afirmă că ’’Ceea ce cunosc despre Dumnezeu este o picătură dintr-un ocean, iar ceea ce nu cunosc este însuși oceanul’. Prin nici una dintre cele două modalități de cunoaștere nu se poate cunoaște Dumnezeu în ființa Lui.

Viața, întruchipare a ființei create și omul sunt cununa existenței create.

Viața și omul  sunt  și rămân  taine pentru cunoașterea științifică, dar  taine care se deschid și care pot fi înțelese printr-un alt mod de cunoaștere și anume cunoașterea prin dreapta credință.

Oamenii de știință onești recunosc imposibilitatea pentru cunoașterea rațională de a răspunde la întrebarea ce este viața și care este originea ei. ’’Nu avem o foarte buna definiție a vieții", spune cercetătorul John Voigt, de la Universitatea din California. "Ceea ce numim viață este un lucru prea abstract şi nu putem spune cu exactitate care este linia de demarcare între viață și lipsa ei, în privința prezenței elementelor necesare", a mai adăugat el. Taina vieții este descoperită omului, atât cât poate omul să înțeleagă prin revelația supranaturală, prin Sfânta Evanghelie, prin sfânta tradiție a Bisericii Ortodoxe și prin scrierile sfinților părinți. Este necesar ca ochii sufletului și a inimii să se deschidă prin credință spre cunoașterea existențială mai presus de cunoașterea rațională, este necesar ca adevărurile dogmatice ale dreptei credințe să fie nu numai cunoscute dar și trăite cu mintea care coboară în inimă și află acolo Împărăția lui Dumnezeu.

Omul, cununa creației.  După ce mai întâi, Dumnezeu a creat din nimic lumea spirituală, apoi lumea materială, la sfârșit, pentru a încorona opera Sa, l-a creat pe om ,,care participă cu sufletul său la lumea cea dintâi, iar cu corpul la cea de-a doua“( Sfântul Macarie). El este ultima ,,creațiune a lui Dumnezeu.“ ( Dr. Iosif Olariu).

Prin urmare, omul a fost creat după ce Dumnezeu a creat Universul pentru ca acesta să poată face posibilă existența omului. Dar Dumnezeu a făcut pentru om mai mult decât atât, a dăruit omului pe însuși Fiul Său, care a pătimit, S-a Răstignit pentru noi, a Înviat, s-a Înălțat la ceruri, și-a asumat întreaga umanitate, dar fără de păcat, din iubire pentru om, pentru mântuirea și îndumnezeirea prin har a noastră și transfigurarea întregii existențe. Este singura ființă creată  chemată la îndumnezeire prin har. Nici îngeri nu au această posibilitate.

Omul nu poate fi redus la individ. El este persoană spirituală, liberă creat de Dumnezeu după chipul Său și cu vocația de a dobândi prin har asemănarea cu Dumnezeu. Prin interioritatea sa abisală, rămâne intangibil, la fel de misterios ca şi Fiinţa. El decantează memoria întregii deveniri, făcând posibilă apariția conștiinței - imagine unică de sine a Creatorului. Se afirmă tranșant că el este creatura creatoare de la capătul creației. Dar reprezintă infinit mai mult! Rostirea mai corectă ar fi: “omul este demiurgul de la capătul autocunoașterii luciferice a fiinţei” ( Lucian Blaga). Prin el se produce detașarea de substrat, de materie, delimitarea de originaritate (temei), făcând posibilă manifestarea originalității sale creatoare

Omul  este măsura tuturor lucrurilor, spunea Protagoras. Lumea este frumoasă când vrem noi să o vedem așa. Miraculos nu este numai faptul că ființa omenească se străduiește să se adapteze la mediu pentru a supraviețui, dar și faptul că mediul însuși, de la adâncurile subatomice până la sistemele de organizare şi funcționare ale galaxiilor sunt adecvate existenței vieții și a omului. Există o finalitate obiectivă a creației care este omul. Dumnezeu a creat un univers atât de complex numai pentru a crea un mediu propice, potrivit și compatibil existenței umane.

În acest context înțelegem de ce în limba greacă  cuvântul ’’antropos’’  definește omul, pentru că acest termen  înseamnă  ’’acela care privește în sus,’’ la cer. Numai omul,  din toată lumea materială creată are această însușire de a dori să treacă de la imanent la transcendent,  pentru că spiritul sau nemuritor  îl atrage  spre lumea inteligibilă. Omul este totodată singura ființă creată înzestrată cu sensibilitate și rațiune capabile de cunoaștere. Dorința și vocația cunoașterii sunt temelia științelor, a artelor, a filosofiei, a moralei, a teologiei, sunt esența oricărei creații umane. Obiectul cunoașterii îl formează realitatea exterioară omului, iar pe de altă parte sinele propriu, cunoașterea de sine.

Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă că în actul cunoașterii omul este singurul subiect în timp ce existența la care se raportează devine obiect al cunoașterii. Progresul cunoașterii umane din cele mai vechi timpuri până în prezent este impresionant și determină schimbarea radicală a mediului în care omul există și chiar a ființei umane. Cunoașterea este sursa culturii și a civilizației și a oricărui act creator al omului. Cunoașterea și toată lucrarea omului, creația sa, sunt ontologice și au ca izvor Cuvântul lui Dumnezeu. ’’El deschide cuvânt, căci El este Cuvântul, Care îmi dă și mie cuvânt. Și totdeauna Dumnezeu deschide cuvântul, Dumnezeu dă sensul. Iar eu să fiu gata-Inima mea gata e,Dumnezeule- acesta e răspunsul omului. Să fie pregătit în orice clipă. Să ostenești, să lucrezi-după chipul lui Dumnezeu, care te-a zidit, ziditor și pe tine- să zidești și ti în numele Lui, ca și cum ai avea de lucru nesfârșit, dar să fi pregătit de a răspunde la chemarea Lui în orice clipă, ca și cum acum ai plecat.’’ - Părintele dr. Constantin Galeriu

Una dintre cele mai tulburătoare dileme existențiale ale omului și ale omenirii este întrebarea hamletiană: „a fi sau a nu fi”. Omul este singura formă de existență care are conștiința vieții și conștiința morții, conștiința de sine și conștiința existenței care îl înconjoară. Omul este, așa cum spune Mircea Eliade o ființă religioasă, este singura formă de existență care se raportează conștient la divinitate, are vocația și dorința transcendentului.

Cât privește conștiința vieții și conștiința morții, în om se manifestă, clar, distinct și puternic dorința de a trăi, conștiința vieții și nu aceea a neantului, a nimicului, a neființei, a morții așa cum încearcă să susțină unele secte religioase sau gândirea filozofică existențialistă. Ființa umană a fost creată pentru viață și nu pentru moarte. Părintele Teofil Părăian remarca cu profunzime că bătrânii nu se simt mai aproape de moarte decât cei tineri. Dorința lor de a trăi este la fel de mare ca și în tinerețe. Explicația o conferă chiar cuvintele Mântuitorului: „Cât despre Învierea morților, au n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când zice: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii” (Mat.29-32). Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer tocmai pentru a ne elibera de teroarea păcatului și a morții și să ne împace cu Părintele Universului.

Pentru omul care alege liber și conștient, dar însuflețit și determinat de harul dumnezeiesc, de lucrarea Duhului Sfânt (pentru că nu ne dăm singuri credința), să trăiască în Hristos, împlinind poruncile Sale, devenirea  sa existențială, în Hristos, prin Hristos, spre Hristos, parcurge trei etape, după cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul: ’’existența; existența  bună; existența a tot bună, în veșnicie’’. Părintele Galeriu precizează: ’’Făptura lui Dumnezeu are trei trepte, dar în suiș. Treapta întâi- existența, că existăm; a doua-existența în bine, în har lucrând binele și a treia existența veșnică, în veșnicie. Și pentru fiecare treaptă  ne-a dat Dumnezeu darul Lui. Existăm prin ființă, că avem ființă. A doua-existăm în bine prin voință. Ființă au toate, dar omul are și voință. Iar a treia -exităm în har. Și pentru ele lucrăm’’.

Din nefericire concepțiile ateiste actuale referitoare la om, societate, stat și guvernare au  denigrat  omul pe care îl consideră un simplu individ și nu o persoană a cărui libertate este îngrădită  oricând  arbitrar, transformându-l  într-un sclav care ar trebui să fie fericit  sub imperiul globalizării și al guvernărilor ateiste. Și mai grav este că mulți oameni se degradează din demnitate de om ca persoană prin  căderea în ateism, refuzând  iubirea milostivă și mântuirea  oferită de Dumnezeu,  închinându-se idolilor  vremurilor noastre și care se află încă din  această lume în întunericul cel din afară, ființează fără ființă, fiind  dominați de ispita ne-ființei. Dar, dumnezeu în necuprinsa Sa iubire milostivă nu-i părăsește  nici pe aceștia, ci ca un Tată iubitor îi așteaptă să se întoarcă ca pe orice fiu risipitor. De aceea, chiar și în condițiile  tragice ale societății contemporane chipul lui Dumnezeu din om nu a fost șters, ci numai s-a hașurat puțin.

’’Din teroarea istoriei și din absurdul vieții se poate ieși prin asumarea istoriei și transfigurarea ei... Creștinismul nu este religia morții și a neantului, ci a vieții’’, mărturisește și pentru noi, monahul de la Rohia, părintele Nicolae Steinhardt.

Prezentare Cartea lui Adam si a Evei:

Cartea lui Adam și a Evei este o lucrare creștină necanonică din secolul al VI-lea care a lăsat numeroase amprente asupra creștinismului.

Prezentare CREIERUL. 10 lucruri pe care trebuie să le stii:

Descopera complexitatea uluitoare a creierului si modul in care acesta ne afecteaza personalitatea, comportamentul si multe altele.

Scrisa de profesoara de neurostiinte cognitive de la UCL, Sophie Scott, si compusa din zece eseuri uluitoare, dar accesibile, Creierul: 10 lucruri pe care trebuie sa le stii te ghideaza prin complexitatea uluitoare a organului care te face pe tine… tu.

De la profunzimea retelelor neuronale, vitale pentru functionarea noastra, la modul in care creierul nostru difera de un altul si felul in care neurostiinta va evolua, aceasta carte este un ghid inovator pentru cea mai puternica si mai impresionanta parte a corpului nostru.

Daca te-ai intrebat vreodata ce se intampla in capul tau (sau al altcuiva), aceasta carte va fi o lectura fascinanta si captivanta.

„Fără îndoială, profesoara Sophie Scott este unul dintre cei mai buni cercetători în neuroștiințe cognitive. Cartea este scrisă într-un limbaj atât de frumos. Te simți ca și cum ai avea o discuție plăcută cu ea. Pe lângă faptul că este o carte incredibil de informativă despre creier, este o carte pe care o poți citi, înțelege și ale cărei informații pot fi digerate cu ușurință, indiferent de pregătirea ta. O lectură obligatorie! Cultura ta generală se va îmbunătăți semnificativ. Sper din toată inima că profesoara Scott va mai scrie și alte cărți în anii următori!” - Recenzie Amazon

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Fiinta umană în era tehnologiei:

Fiinta umana in era tehnologiei – implicatiile ciberneticii asupra omului reprezinta un reper in revolutia sociala si stiintifica, fiind o lucrare ce a transformat fundamental modul in care intelegem relatia dintre oameni si tehnologie.

Prezentare Mărturisitorii din temnitele coministe - Repere de sfintenie:

Biserica Ortodoxă Română a început canonizarea sfinţilor închisorilor. Pentru unii dintre credincioşi, acest eveniment a fost un prilej de mare bucurie duhovnicească. Din păcate, există şi credincioşi care, fiind influenţaţi de tot felul de polemici mediatice, sunt oarecum reţinuţi faţă de cinstirea noilor mucenici şi mărturisitori. De aceea, este nevoie ca oamenii să înţeleagă cât de importante sunt aceste modele de sfinţenie.

Dumnezeu ne-a făcut daruri de mare preţ, iar acum este datoria noastră să ne deschidem inimile pentru a-i primi pe aceşti eroi ai credinţei în Hristos din secolul XX.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Orice sfârsit e un început. Despre o viată fără frică si vinovătie:

Nu se sfințesc cei fără de păcate, ci cei ce au fost în stare să‑și vadă greşelile. Să și le atingă fără a le fi teamă că se vor păta și li se va șifona imaginea. Cel ce și‑a văzut păcatele, ne spune Sfântul Isaac Sirul, e deasupra celui ce înviază morții.

Iar cărarea spre un nou început presupune regăsirea copilului din noi, pe care l‑am redus la tăcere, socotindu‑l de prisos. Căci copila­șul încă e acolo și ne așteaptă. Încă n‑a încetat să zâmbească și să se joace. Să se bucure de existență. Căci viața nu are un sens, ci ea însăşi e sensul. Este dar al lui Dumnezeu, descoperire a deplinătății în persoana lui Hristos, Care ne așteaptă s‑o trăim, nu să ne ascundem de ea.
Așadar, trăiesc cum pot și cât pot, înălțând doxologie și mulțumire. Înțeleg foarte limpede că nu pot să am sau să fac totul. Trăiesc cu ceea ce, fie greșit, fie bine, fac, cu lipsurile și golurile din care îmi este alcătuită viața, împăcându‑mă cu realitatea vieții și apropiindu‑mă tot mai mult de Dumnezeu.

Pr. Haralambos Papadopoulos

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Minunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir:

La sfârșitul secolului al VI‑lea – începuturile secolului al VII‑lea, Sfântul Ioan al Thessalonicului avea să alcătuiască cea dintâi scriere închinată minunilor Sfântului Mare Mucenic ­Dimitrie, Izvorâtorul de Mir – prin­tre cele dintâi de acest fel –, tălmăcită acum pentru prima dată în limba română.

Volumul are o importanță aparte nu doar pentru faptul că privește în mod direct istoria poporului român și a Balcanilor acelei epoci îndepărtate și sumbre, ci mai ales pentru măiestria și arta cu care autorul reușește să ne înfățișeze adevăratul chip al credinței lucrătoare, biruitoare a toată boala, molima și încercarea abătute asupra noastră din pricina păcătoșeniei și a șubrezeniei viețuirii creștinești în vremuri de restriște.
????
„Pe care dintre virtuțile tale le voi lăuda mai întâi: pe cele de dinainte, pe cele din timpul sau pe cele următoare nevoințelor tale mucenicești? Căci trei laude deopotrivă îți datorez: pentru viețuirea ta curată, pentru nevoințele tale mucenicești și apoi pentru minunile pe care și înainte, dar și acum, din mormânt, neîncetat le săvârșești.”
Sfântul Roman Melodul

Detalii despre carte / COMANDA