Biroul de presă al Patriarhiei Române a emis un comunicat cu noile decizii luate de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în zilele de 11-12 iulie. Sinodalii au aprobat 16 canonizări.

Comunicatul integral:

În zilele de joi și vineri, 11-12 iulie 2024, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Principalele hotărâri noi ale Sfântului Sinod sunt următoarele:

a) Aprobarea canonizărilor pentru 16 sfinţi români, urmând ca textele liturgice ale unora să fi completate, iar ale tuturor să fie diortosite într-o viitoare şedinţă a Sfântului Sinod. Aceşti sfinţi sunt:

1. Părintele arhimandrit Sofian Boghiu, starețul Mănăstirii Antim din București, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, cu cinstire în ziua de 16 septembrie;
2. Părintele Dumitru Stăniloae, profesor de teologie la Sibiu și la București, cu titulatura: Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cu cinstire în ziua de 4 octombrie;
3. Părintele Constantin Sârbu, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu, cu cinstire în ziua de 23 octombrie;
4. Părintele protosinghel Arsenie Boca, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, cu cinstire în ziua de 28 noiembrie;
5. Părintele Ilie Lăcătușu, cu titulatura: Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu, cu cinstire în ziua de 22 iulie;
6. Părintele ieroschimonah Paisie Olaru, duhovnicul Mănăstirii Sihăstria, cu titulatura: Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, cu cinstire în ziua de 2 decembrie;
7. Părintele arhimandrit Cleopa Ilie, starețul Mănăstirii Sihăstria, cu titulatura: Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, cu cinstire în ziua de 2 decembrie;
8. Părintele arhimandrit Dometie Manolache, cu titulatura: Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, cu cinstire în ziua de 6 iulie;
9. Părintele arhimandrit Serafim Popescu, starețul Mănăstirii Sâmbăta de Sus, cu titulatura: Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, cu cinstire în ziua de 20 decembrie;
10. Părintele Liviu Galaction Munteanu, profesor de teologie la Cluj-Napoca, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj, cu cinstire în ziua de 8 martie;
11. Părintele arhimandrit Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, cu cinstire în ziua de 26 decembrie;
12. Părintele arhimandrit Visarion Toia, starețul Mănăstirii Lainici, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, cu cinstire în ziua de 10 noiembrie;
13. Părintele protosinghel Calistrat Bobu, duhovnic la Mănăstirea Timișeni și la Mănăstirea Vasiova, cu titulatura: Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova, cu cinstire în ziua de 10 mai;
14. Părintele Ilarion Felea, profesor de teologie la Arad, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, cu cinstire în ziua de 18 septembrie;
15. Părintele protosinghel Iraclie Flocea, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, cu titulatura: Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia, cu cinstire în ziua de 3 august;
16. Părintele protoiereu Alexandru Baltaga cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia, cu cinstire în ziua de 8 august;

b) Aprobarea proiectului de text al volumelor Sinaxarului Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române pentru lunile Februarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie, Iulie și August, precum și al celui de–al XIII-lea volum, dedicat sărbătorilor din perioada Triodului și a Penticostarului;

c) Aprobarea proiectului de text al Acatistului și al Paraclisului Sfântului și Dreptului Lazăr și includerea acestuia în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române;

d) Ridicarea la rang de Arhiepiscopie a Episcopiei Ortodoxe Române a Marii Britanii cu titulatura de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Marii Britanii și Irlandei de Nord, pentru a răspunde astfel realităților și necesităților pastoral-misionare și a grijii părintești manifestată față de credincioșii din această eparhie.

Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul a oficiat luni dimineață, 29 iulie, la Mănăstirea Căldărușani, slujba deshumării osemintelor Sfântului Cuvios Sofian de la Mănăstirea Antim. Cinstitele moaște au fost așezate în biserica cimitirului pentru slujba specifică și transportate apoi la Mănăstirea Antim. Deshumarea osemintelor s-a făcut din timp pentru a respecta rânduielile bisericești cu privire la pregătirea cinstitelor moaște. Mai precis, s-a ținut cont și de experiențele anterioare legate de canonizarea unor sfinți din Arhiepiscopia Bucureștilor. Această deshumare a urmărit realizarea unei pregătiri adecvate a moaştelor, spre a fi așezate ulterior în raclele de argint care se află în curs de confecționare la Atelierele Patriarhiei Române, în vederea proclamării canonizării la începutul anului 2025. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis canonizarea sa în ședințele din 11-12 iulie 2024, împreună cu a altor 15 cuvioși și mărturisitori. Proclamarea canonizărilor va avea loc în 2025, la Centenarul Patriarhiei Române. Tot luni, au fost deshumate moaștele Sfântului Dumitru Stăniloae. 

Pr. Constantin Necula a fost numit Consilier Onorific al Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova

Preotul Constantin Necula a fost numit recent Consilier Onorific al Secretariatului de Stat al Departamentului pentru relația cu Republica Moldova din cadrul Guvernului României. Numirea în funcție a fost efectuată prin Ordinul nr. 984 / 18.06.20, care prevede atribuirea acesteia pentru o perioadă de trei ani. Totodată, activitatea pe care funcția o presupune este neremunerată. Într-o declarație pentru publicația Sibiu100, pr. Constantin Necula a amintit de activitatea Bisericii Ortodoxe Române în susținerea educației și a culturii în Republica Moldova. „O numire onorifică, în onoarea unei misiuni pe care oricum o desfășuram în Republica Moldova, cu sprijinul Preasfințitului Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud din Cahul, din cadrul Patriarhiei Ortodoxe Române”, a declarat clericul. Decizia a fost luată „tinând cont de necesitatea de a coopta specialiști, la nivelul Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova, în vederea consilierii în domenii de interes pentru îndeplinirea atribuțiilor etnice, culturale, lingvistice și religioase a cetățenilor din Republica Moldova”, după cum se precizează în ordinul menționat anterior.

Sursa știri: basilica.ro

Tot mai mulți creștini ortodocși în Germania” titrează Deutsche Welle care prezintă o amplă radiografie a fenomenului, comunitățile etnice din care provin ortodocșii, dar și oportunitățile pe care le aduc aceștia. Mass-media discută despre scăderea numărului de membri ai Bisericii Romano-Catolice și ai celei Protestante, dar rareori se menționează faptul că numărul creștinilor ortodocși din Germania a crescut semnificativ de ani de zile, observă autorul articolului. Spre deosebire de catolici și protestanți, care țin evidența exactă a numărului de membri datorită reglementărilor legale, Bisericile Ortodoxe au doar estimări. Creștini ortodocși au fost, de secole, în număr mic în Germania. Numărul lor a crescut semnificativ începând din 1960, datorită migrației forței de muncă. Acum zece ani, numărul total al creștinilor ortodocși era estimat la maximum 1,5 milioane de către Adunarea Episcopilor Ortodocși din Germania, înființată în 2010. Până la sfârșitul anului 2021, cifra a fost deja estimată la trei milioane. În prezent, Biserica Evanghelică din Germania raportează prezența a 3,8 milioane de creștini ortodocși în Germania. Preasfințitul Părinte Emanuel de Christoupolis, Episcop vicar al Mitropoliei Germaniei din Patriarhia Ecumenică, vorbește de „cel puțin patru milioane de credincioși ortodocși în Germania – femei, bărbați, copii”. PS Emanuel de Christoupolis spune că mulți dintre ortodocși sunt cetățeni germani, iar prezența lor în parlament nu este încă reflectată corespunzător. În Germania există peste 600 de comunități ortodoxe de diferite limbi. În urmă cu câteva decenii, grecii și rușii constituiau majoritatea creștinilor ortodocși din Germania. În prezent, creștinii ortodocși români sunt cel mai mare grup, cu 900.000 de membri, potrivit Adunării Episcopilor Ortodocși din Germania. Rușii și grecii, bulgarii și sârbii au fiecare peste 400.000 și, în unele cazuri, aproape 500.000 de membri. Libera circulație în Europa și cererea de pe piața muncii din Germania favorizează cel mai mult acest lucru. Numărul ortodocșilor este în creștere și în alte țări din Europa, în Austria Ortodoxia a devenit a doua religie. Cele 176 de parohii românești din Germania sunt organizate în cadrul Arhiepiscopiei Germaniei, Austriei și Luxemburgului, care face parte din Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale și de Nord, cu sediul la Nürnberg. Eparhia Germaniei este condusă de Mitropolitul Serafim Joantă, împreună cu Episcopul vicar Sofian Brașoveanul.

În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.

De-a lungul exis­tenței bimilenare a poporului român, au existat multe persoane care s-au evidențiat prin viața lor sfântă. Ei s-au bucurat de o cinstire locală, din partea contemporanilor lor, cât și a urmașilor.

Unii au fost numiți sfinți încă din timpul vieții, cum este cazul Sfântului Nicodim cel sfințit de la Tismana (26 decembrie 1406). În secolul al XIV-lea a fost numit cel sfânt de la Tismana, iar mai apoi i s-a spus cel sfințit. Un biograf spunea: Cum a închis ochii Nicodim, ucenicii lui i s-au închinat ca unui sfânt. Foarte curând, după aceea, cultul lui s-a răspândit în bisericile din Țara Românească. În pridvorul bisericilor de la mănăstirile: Tismana, Topolnița, Arnota, Horezu și altele este pictat cu aureolă, ca și Sfântul Grigorie Decapolitul, lucru ce denotă faptul că au fost considerați sfinți în conștiința creștinilor.

În secolul al XIX-lea, și Sfântul Ierarh Calinic s-a distins prin sfințenia vieții. Trăirea sa a fost redată cu limpezime în stihurile imnului-acatist ce i-a fost închinat: „Bucură-te, cel ce prin vie­țuirea ta pe pământ ne-ai fost pildă de adevărată viețuire omenească”.

Asemenea acestor doi cuvioși, sfinții români din rândul preoților, diaconilor și credincioșilor au oferit un exemplu de sfințenie. Pentru lucrarea lor mărturisitoare ei au fost apreciați, mulți dintre semenii lor urmându-le învățăturile.

Întrucât mulți clerici și cre­dincioși cunoscuți și necunoscuți s-au învrednicit de slujirea Preamilostivului Dumnezeu cu multă râvnă, ei împlinind poruncile divine cu multă dragoste, fiind considerați sfinți, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa de lucru din 20 iunie 1992, să instituie o zi specială pentru pomenirea lor. Astfel, s-a stabilit ca Duminica a 2-a după Pogorârea Duhului Sfânt să fie numită Duminica Sfinților ­Români.

În această duminică, a 2-a după Rusalii, sunt pomeniți sfinții români cunoscuți și necunoscuți, care, prin rugăciune și evlavie, dăruindu-și întreaga viață slujirii jertfelnice lui Dumnezeu, au atins culmea desăvârșirii, devenind „temple ale Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19).

Unii dintre sfinții români cunoscuți au fost trecuți oficial în calendare prin hotărârile Sinoadelor Bisericii Ortodoxe Române din 10 octombrie 1955 și 15 iunie 1992. De asemenea, au mai fost canonizați sfinți români și la unele sinoade din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, ce s-au ținut în ultimii 30 de ani.

Canonizarea unor sfinți români la Sinodul din 10 octombrie 1955 a reprezentat un moment de bucurie duhovnicească pentru Patriarhul României, Justinian Marina, pentru membrii Sfântului Sinod, pentru ierarhii care au făcut parte din delegațiile Bisericilor ortodoxe surori, dar și pentru clerul și credincioșii de pe întreg cuprinsul țării noastre. Astfel, fericitul întru adormire Justinian Patriarhul mărturisea: „Un pământ în trupul căruia au fost răsădite atâtea sfinte comori de credință în Dumnezeu și neînfricată tărie a Evangheliei, și un popor plecat prin temperament spre cele cerești și spre viața de dincolo de moarte, nu se putea să nu scrie în Sinaxarul Ortodoxiei nume de cuvioși și mucenici mărturisitori ai adevărului evanghelic, pietre din capul unghiului ale Bisericii noastre străbune”.

Prin această atmosferă duhovnicească, delegatul Patriarhului Ecumenic Athenagoras, Arhi­episcopul Thyatirelor, preciza că această canonizare a sfinților români este izvor de mare bucurie pentru întreaga Ortodoxie. El spunea: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române trecând la împlinirea acestei lucrări bineplăcute lui Dumnezeu, ne vom învrednici cu toții de mijlocirea lor; rugăciunile lor vor fi auzite de Dumnezeu, pentru Biserica noastră Ortodoxă, Patriarhia Ecumenică, cea care suferă de veacuri în chip martiric, pentru Biserica Română de la sânul căreia au ieșit aceste sfinte persoane, pentru toate celelalte Biserici Ortodoxe și pentru fiecare dintre noi”.

De asemenea, Mitropolitul Grigorie al Leningradului, delegatul Patriarhului Moscovei și a toată Rusia, spunea în fața membrilor Sfântului Sinod din 10 octombrie 1955: „După suferințele prin care a trecut poporul român în decursul veacurilor, azi, spre bucuria noastră, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cinstește după cuviință pe cei ce s-au răstignit și și-au vărsat sângele pentru credința lor strămoșească. Este o datorie elementară a generației de azi a se închina cu evlavie celor ce au păstrat ființa și credința nea­mului lor [...] Suntem fericiți că ne-a învrednicit Dumnezeu să asistăm la acest act solemn al Sfântului Sinod, când se proclamă canonizarea și generalizarea cultului acelor sfinți care s-au străduit pentru întărirea credinței noastre ortodoxe de pretutindeni”.

Patriarhul Vichentie al Serbiei preciza că toată Biserica Sârbă participa la bucuria duhovnicească prilejuită de canonizarea unor sfinți români. În același duh, Patriarhul Chiril al Bulgariei arăta că Dumnezeu a ridicat din sânul poporului român sfinți care au strălucit prin credință adâncă, prin fapte luminoase, prin rugăciunea cu râvnă, prin dragoste față de Dumnezeu și semeni. El spune că și binecredincioșii bulgari se vor ruga sfinților români ca să mijlocească înaintea tronului lui Dumnezeu: „Dumnezeu a ridicat din sânul poporului român sfinți, care au strălucit prin viețuirea lor în credință adâncă, prin faptele lor luminoase, prin nevoința în rugăciune, prin iubirea față de Dumnezeu și față de popor”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, începând cu anul 1955, apoi cu 1992, precum și la întruniri ulterioare, canonizarea unor sfinți români proveniți dintre ierarhi. Dintre aceștia amintim pe mitropoliții Țării Românești: Iachint de Vicinia, Antim Ivireanul, Grigorie Dascălu, mitropoliți ai Moldovei precum: Varlaam, Dosoftei, Teodosie de la Brazi sau mitropoliții Transilvaniei: Ilie Iorest, Sava Brancovici, Simion Ștefan, Andrei Șaguna sau Iosif de la Partoș, Mitropolitul Banatului.

Au fost canonizați ierarhi, preoți, diaconi și credincioși care au mărturisit credința ortodoxă și s-au săvârșit mucenicește. Aceștia ale căror nume le auzim la rugăciunea pe care preotul sau diaconul o citește la slujba Litiei din cadrul Vecerniei, pomeniți la Duminica Sfinților Români, precum și cei știuți numai de Dumnezeu, se roagă pentru noi.

Sfinții proveniți dintre călugări, cuvioși și cuvioase, știuți și ne­ș­tiuți, care s-au nevoit mult și prin pilda vieții, prin rugăciune au folosit duhovnicește pe semenii lor. La aceștia se adaugă și acei si­haștri care erau cunoscuți numai  de ciobani sau mai apoi de pădurari. Necunoscuți nouă, dar cu viață sfântă, știuți de Dumnezeu, aceștia sunt și ei pomeniți la ­Duminica Sfinților Români.

Tot în această zi sunt pomeniți sfinții creștini ortodocși români din toate timpurile și din toate locurile și, mai nou, cei din diasporă, care au trecut în veșnicie.

Mulți nevoitori din satele și orașele noastre au dus viață bineplăcută lui Dumnezeu, dintre care amintim văduvele de război, care au trăit în castitate, purtându-și crucea și au crescut și educat copii în credința strămoșească.

Au fost și sunt și azi familii tinere care sunt fidele, care nu s-au lăsat biruite de ispita adulterului sau desfrânării. Au fost și sunt creștini care au practicat, care practică rugăciunea lui Iisus în lume. Au fost și mai sunt creștini și creștine care aproape seară de seară îngrijesc și spală câte o bătrână neputincioasă sau chiar paralizată.

Alții au răbdat de la cei apropiați batjocură pentru Hristos pentru că posteau, pentru că se împărtășeau, pentru că se îmbrăcau cuviincios. Sunt sfinți români care s-au mântuit pentru răbdare și rugăciune pentru vrăjmași.

Cunoscând nevoința, răbdarea și biruințele duhovnicești ale sfinților români, fiecare dintre noi, creștinii, învățăm cum să ne rugăm în chipul bineplăcut lui Dumnezeu, cum să ne luptăm cu patimile și să ieșim biruitori în războiul nevăzut pentru a fi cu adevărat urmași și ucenici ai Domnului nostru Iisus Hristos.

Astfel, urmând calea sfinților români, îi cinstim pe cei care s-au jertfit pentru mărturisirea Evangheliei, spre slava Preasfintei Treimi. Sfântul Apostol și Evanghelist Matei oferă o pildă de viețuire, în acest sens, prin cuvintele: „Văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Puterea harului Duhului Sfânt face ca omul evlavios să sporească în iubirea față de Dumnezeu și de semeni. Urmând învățătura Sfântului Apostol Pavel, putem spune: „Hristos să se sălășluiască prin credință, în inimile voastre […] Ca să puteți înțelege împreună cu toți sfinții care este lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea. Și să cunoașteți iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoș­tință, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu”. Se cuvine ca noi să arătăm o iubire sinceră față de Preasfânta Treime, asemeni sfinților români.

Este de datoria fiecărui creștin de a urma pilda vieții lor, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă: „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri care au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviți cu luare aminte cum și-au săvârșit viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7).

Încheiem cu un cuvânt spre folos duhovnicesc al vrednicului de pomenire, Patriarhul Justinian Marina: „Sfinții ce se vor cinsti de poporul nostru să fie ocrotitorii Bisericii noastre și ajutătorii noștri în toate strădaniile noastre de pace între oameni și între popoare. Sfinții noștri, care sunt chemați în mijlocul nostru în orice moment, să ne fie în ajutor, ca țara noastră și toate țările lumii să fie ferite de ororile și durerile războiului. Rugăciunile noastre să fie către ei pentru pacea a toată lumea”.

† Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei 

Ziarul Lumina

Taina Nunţii sau a Cununiei este, după cum mărturiseşte părintele profesor Dumitru Stăniloae, „un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care prin preot se împărtăşeşte harul Sfântului Duh unui bărbat şi unei femei care se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică”.

Când slujim această taină, noi, preoții, ne rugăm ca ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă și ca mirele și mireasa care primesc binecuvântarea lui Dumnezeu să trăiască împreună ca unul singur, să aibă binecuvântare în casele lor și să ajungă să vadă pe fiii fiilor lor. Astfel, Biserica se roagă pentru ca legătura căsătoriei mirilor să fie curată și neîntinată până la mormânt și să fie binecuvântată cu prosperitate și copii care la rândul lor să le aducă nepoți și strănepoți.

Arhimandritul Gheórghios Kapsánis de la Mănăstirea Grigoriu din Muntele Athos scrie că „prin Taina Nunții nu se unește doar mirele cu mireasa, ci se unesc între ei, unul cu altul, și cu Hristos sau, mai degrabă, se unesc amândoi în Hristos, ceea ce face unirea aceasta sfântă, desăvârșită, sănătoasă, dumnezeiesc-omenească. Se înțelege că, pentru a deveni un fapt al transfigurării în dimensiunile Împărăției lui Dumnezeu, nu este de ajuns o urmare formală a tipicului Nunții din partea viitorilor soți, fără o participare conștientă la Taina care se săvâr­șește”.

Într-o căsnicie trebuie să existe mai ales iubirea jertfelnică, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 4-8).

Astfel, la baza căsătoriei ortodoxe stă starea de jertfelnicie fundamentată pe iubire, din care izvorăşte respectul reciproc. Înţelegerea căsătoriei ca taină ne arată calea către mântuire şi ne deschide mintea şi sufletul spre starea de jertfelnicie a unuia faţă de altul în care ar trebui să fie soţul şi soţia în căsătoria lor.

Părintele Iosif Vatopedinul ne spune că „în căsnicie, dragostea este necesară pentru încă un motiv, mai întemeiat decât orice particularitate. Motivul este însăşi firea femeii, rod al dragostei (a fost făcută din coasta lui Adam, iar coasta e lângă inimă), nu este întreagă dacă îi lipseşte dragostea. Femeia însăşi izvorăşte iubire din maternitatea ei, pe bună dreptate cerând, la rândul ei, să fie iubită, de vreme ce, din fire şi prin însăşi poziţia sa (de soţie şi de mamă), iubeşte. Istoria şi rânduiala lucrurilor mărturisesc că, dacă soţii doresc să izbutească în încercarea de a trăi în armonie şi normalitate, în permanenţă între ei trebuie să existe dragoste, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită”.

Scopul căsătoriei este în primul rând mântuirea celor doi prin ajutor reciproc, naștere de fii și ferire de desfrânare. Sfântul Apostol Pavel arată căsătoria ca fiind necesară ca pază contra desfrânării: „Dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său” (I Corinteni 7, 2). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur arată că scopul nunții este ca omul să poată comunica, să nu păcătuiască.

Căsătoria trebuie să fie un spaţiu definit de respectul reciproc al soţilor, în care orgoliul nu-şi are locul. În acest sens, părintele Filótheos Fáros arată că „respectul față de persoane ar trebui să caracterizeze toate relațiile interpersonale, dar mai ales în căsnicie se cuvine ca el să existe, fiindcă în căsnicie cei doi parteneri sunt uniți într-o intimitate unică, ca unii care alcătuiesc un singur trup. Fără respect reciproc, această intimitate se poate cu ușurință transforma în ură”. Aceasta fiind opusul iubirii pe care se zideşte căsnicia şi fără de care nu poate dăinui o familie.

Mai ales că prin însoţirea primită prin Taina Nunţii bărbatul şi femeia sunt uniţi într-un gând şi încununaţi într-un trup. Deci nu poate exista lipsă de respect în căsnicie dacă cei doi soţi înţeleg că prin Taina Cununiei au fost uniţi într-un singur trup şi că trebuie să trăiască în armonie, înţelegere şi pace, care izvorăsc din iubirea lor.

Ei nu trebuie să uite că au fost binecuvântaţi de Dumnezeu prin Taina Nunţii cu viaţă paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste statornică întru legătura păcii şi să dobândească înţelepciune pentru a trăi în bună înţelegere, sporind în cele bineplăcute Părintelui ceresc.

Înţelegând căsătoria ca taină binecuvântată de Bunul Dumnezeu, ne punem nădejdea în Dumnezeu şi-I cerem ajutorul ori de câte ori apar probleme în familia noastră. În cadrul căsătoriei soții trebuie să împlinească cuvintele rostite de preot la Taina Nunţii: Să păzească „legătura dragostei şi a unirii” dintre ei până la mormânt, „curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită”, şi să nu se abată de la datoriile lor nici unul, nici altul, „urmând ce este bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor”.

Ziarul Lumina

1. Contingența ființei umane. Ființa umană nu este o ființă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur și simplu, este o ființă de prisos.
2. Neputința rațiunii. Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina destinul.
3. Devenirea ființei umane. Existențialismul nu este o filozofie a chietudinii; el îl invită pe om să-și construiască viața prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.
4. Fragilitatea ființei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârșit, distrugerii mele ca ființă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasă care ne însoțește existența.
5. Alienarea. Omul în perspectiva sfârșitului este înstrăinat de el însuși, nu mai are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui.
6. Finitudinea și urgența morții. Filozofii existențialiști reacționează hotărât împotriva tendinței noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existența noastră e finită și se îndreaptă către moarte.
7. Singurătatea și secretul. Fiecare ființă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalți.
8. Neantul. Existențialiștii atei subliniază ideea că omul este o ființă-a-neantului, el survine din neant și se îndreaptă către el.
9. Devenirea personală. Omul nu trebuie să-și trăiască viața de pe o zi pe alta, în inconștiență față de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viață cu adevărat personală și conștientă.
10. Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-și construi viața, el trebuie să opteze, să aleagă în permanență, să se angajeze în raport cu destinul său și cu al celorlalți. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabilă alegerea conștientă, angajarea într-un destin personal alături de ceilalți.
11. Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o ființă alături de cei cu care e nevoit să existe; ființa umană este ființa-împreună (Mitsein, după Heidegger).
12. Viața expusă. Omul trebuie să acționeze, să îndrăznească, să-și pună în joc viața - sub permanenta privire și judecata inevitabilă a celorlalți.

1. Prima treaptă a rațiunii este conștiința existenței limitelor ființării; a doua treaptă este interiorizarea lor în conștiința de sine; a treia treaptă este  depășirea lor: seninătatea sau ființa deplină, unitatea în Unul, îndumnezeirea după har.
2. Calea spre indivizibil sau altfel spus spre Unul (unitatea ființei și a neființei), cuprinde mai multe etape:

• Ceva care este un subiect, având înțelesul îngust al unui individ care este posesorul unor experiențe conștiente, cum ar fi perspective, sentimente, convingeri și dorințe.
• Ceva care este un subiect, având înțelesul larg al unei entități care acționează deasupra sau are putere asupra unei alte entități (un obiect).
• Unei informații, idei, situații sau a unui lucru fizic considerat(e) valabil(e) doar din perspectiva unui subiect sau a unor subiecte.

Se cuvine să-l amintim mai întâi pe Părintele Petroniu Tănase, ucenic și el în acea vreme în obștea de la Neamț. În mănăstirea care are peste 800 de ani de istorie erau atunci, cum au fost și altădată, mulți monahi îmbunătățiți. Faptele lor sunt amintite doar parțial în paginile Patericului românesc.

Mulți dintre marii nevoitori au scăpat aghiografilor. Sunt sigur, însă, că atât Sfântul Ioan Iacob, cât și Cuviosul Petroniu Prodromitul, ambii cu metania la Mănăstirea Neamț, au avut multe de învățat de la monahii lavrei, iar timpul petrecut acolo a fost o adevărată școală duhovnicească.

Ioan Iacob s-a nevoit o vreme ca ucenic la bolnița mănăstirii. Erau în acei ani mulți monahi bătrâni și bolnavi, iar spiritul fratern, de reală slujire a aproapelui, era prezent în obștea nemțeană, fiind în chip deosebit ilustrat de schimonahul Iov Burlacu, care s-a nevoit mult îngrijindu-i, împreună cu o mână de ucenici, pe monahii din bolniță.

Era o continuare a duhului slujirii aproapelui împământenit cu mult înainte de Sfântul Cuvios Paisie, care aproape în fiecare zi îi vizita pe cei neputin­cioși, purtând o grijă deosebită și încercând să-i vindece sufletește și apoi să-i tămăduiască de slăbiciunile trupești.

Ioan Iacob a fost preocupat de cititul cărților, dar mai ales de grija față de bolnavi. Se ferea de ochii lumii, ascunzându-se ceasuri bune fie în biblioteca valoroasă a lavrei, cu numeroase manuscrise și cărți rare, fie slujind aproapelui ca Domnului, înțele­gând prin aceasta că în fiecare persoană care suferă Se ascunde tainic, până la sfârșitul veacurilor, Hristos, Împăratul lumii.

Cuviosul Petroniu Tănase era un mare iubitor al sfintelor slujbe, deprinzând încă de pe atunci rânduielile liturgice de care întotdeauna s-a simțit atras. Iubea strana, cântarea, dar și tăcerea. Mărturiile lui despre slujbele de la Neamț sunt remarcabile. Călătorind apoi în toată țara și slujind în diferite lăcașuri sfinte, la Catedrala Patriarhală, la Mănăstirea Curtea de Argeș, la Sihăstria și viețuind, în cele din urmă, vreo 30 de ani la Muntele Athos, Părintele Petroniu mărturisea că nicăieri n-a întâlnit cântări, rânduieli și slujbe ca la Mănăstirea Neamț.

Dar în același timp al uceniciei Cuviosului Ioan Iacob, în lavra de la Neamț, avea să vină periodic un novice sihastru, care era păstor de oi. Însoțind turma de mioare până aproape de străvechea mănăstire, de care și aparținea atunci Schitul Sihăstria, întemeiat tot de călugări nemțeni cu vreo trei veacuri în urmă, fratele Constantin Ilie, devenit în 1937, la un an după călugăria Cuviosului Ioan Iacob, monahul Cleopa de la Sihăstria, lăsa într-o poiană oile și cobora la bibliotecă, cerându-i sfat Cuviosului Ioan Iacob. Acesta i-a recomandat cărți folositoare de suflet, din care a citit cu nesaț.

Cei care l-au auzit vorbind pe părintele Cleopa - într-o anumită formă s-a transmis acest lucru și în scrisul lui, însă nu cu aceeași intensitate - parcă îl auzeau vorbind pe Cuviosul Paisie de la Neamț sau pe cei care s-au nevoit în străvechea așezare călugărească de lângă apa Magherniței, mer­gând pe urmele marilor cuvioși trăitori, dar și a celor care au propovăduit Evanghelia.

Petrecându-și tinerețea în ascultarea de păstor al oilor obștii, Arhimandritul Cleopa de mai târziu, fratele Constantin de atunci, prețuia cuvintele Scripturii, precum și cărțile de slovă veche, devenind între timp un important apologet al credinței și un inspirat partener de dialog, atât pentru profesorii de teologie, cât și pentru numeroși ierarhi veniți din lumea cea mare.

În perioada noviciatului Cuviosului Ioan Iacob de la Neamț trăia acolo, aproape anonim, Vasian Iosub, monah care, timp de vreo 40 de ani, a stat în rugă pe valea pârâului Nemțișor, în calea furtunilor și a vânturilor puternice.

Când eram elev la seminar, părintele Vasian își trăia ultimii ani de viață. Intrase pe poarta Mănăstirii Neamț în 1932 și a fost aproape 60 de ani un monah de nădejde, sihastru vreme de 40 de ani și ctitor al Schitului Icoana, într-un loc în care icoana Celei Pline de Dar, adusă din Bizanț, a fost ascunsă în vremea Eteriei.

Împreună cu viitorul Episcop Gherasim Cucoșel, părintele Vasian a fost ucenic al râvnitorului monah Gherasim Cârjă, mare eclesiarh al mănăstirii, de la care a învățat tainele vieții monahale.

Într-o fotografie realizată la Mănăstirea Neamț în anul 1936, după călugăria mai multor monahi, săvârșită în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, părintele Vasian făcea însemnările de rigoare. Așa i-am descoperit pe cei care, împreună cu viitorul sihastru de pe Valea Chedronului, a Iordanului și a Hozevei, aveau să ajungă la măsurile sihaștrilor de altădată.

Cuvioșii amintiți, precum și alți mari trăitori din ținuturile Moldovei fac parte din soborul mărturisitorilor Domnului odrăslit în pământul românesc. Putem spune că Sfântul Ioan Iacob este un exemplu minunat, Pă­rintele Petroniu Prodromitul, de asemenea, Părintele Cleopa Ilie, sihastrul ascuns prin munți, mare duhovnic și propovăduitor cu mult curaj, însă aidoma lor și alți monahi se adaugă șirului luminos de făclieri ai Ortodoxiei, într-o lume care are nevoie de astfel de modele.

Pe lângă cei amintiți din lavra Mănăstirii Neamț, au mai fost contemporani cu Sfântul Ioan Iacob unii nevoitori cu viață îngerească. Despre ei vorbesc sau tac documentele și amintirile acelor ani, dar împreună, în ceruri, monahii de altădată devin rugători pentru cei din vremurile pline de încercări și provocări, pe care le străbate neamul nostru.

Ei constituie frânturi de tezaur neprețuit, un memorial viu al prezenței și lucrării Duhului Sfânt pe pământ românesc, de la apariția creștinismului și până la sfârșitul veacurilor, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, în cartea Apocalipsei (cap. 21), că fiecare neam își va aduce slava în fața Tronului Preasfintei Treimi, în Împărăția cerurilor. Or, tocmai sfinții unui neam reprezintă frumusețea cea veșnică a măreției în fața Izvorului Sfințeniei, din care oamenii se împărtășesc în măsura în care Îl caută pe Dumnezeu. Ei arată cât de mult a înțeles din Evanghelie un neam.

Ziarul Lumina

NOTE

Studiul UCL indică o legătură evidentă între examene, denumită presiune academică, și tulburările de anxietate. Autorul principal al cercetării, Thomas Steare, spune că au fost analizate peste 50 de studii dintr-o serie de țări și s-a „constatat, în mod constant, că adolescenții care au perceput niveluri mai ridicate de presiune academică au fost mai predispuşi să se confrunte cu probleme precum anxietatea și depresia, (...) şi este puțin probabil ca aceste constatări să reprezinte o surpriză pentru mulți tineri, profesori sau părinți”. Şi cercetări ale AAP includ stresul provocat de examene în categoria fobiilor de ordin social, precum anxietatea, şi evidenţiază faptul că tinerii simt adesea că se așteaptă foarte mult de la ei. Simt presiune din partea părinților, a profesorilor, a prietenilor, resimt chiar şi presiunea pe care ei înşişi o pun asupra lor.

Specialiştii definesc stresul ca stimul, dar şi ca amenințare care cauzează anxietate și îngrijorare. O oarecare doză de stres și agitație în apropierea perioadei de examene este normală. A reacționa la stres este, de fapt, un răspuns firesc, este modalitatea organismului de protejare de pericolul perceput, de aceea și apar modificări inclusiv de ordin fiziologic, explică AAP. Organismul se pregătește de luptă (fight response) sau de fugă (flight response) în raport cu pericolul perceput. Corpul se activează nu doar în fața unui pericol fizic, ci și în cazul unei amenințări psihologice, așa cum este perceput un examen. De aceea, trebuie înțeles „acest mecanism pe care fiecare om îl are instalat în corpul său de la natură” şi trebuie găsit echilibrul, deoarece prea mult stres poate afecta performanța, dar o anumită doză de stres ajută la menţinerea motivării și concentrării, afirmă specialiştii AAP. Găsirea unui echilibru și a unei rutine sănătoase este esenţială, susţin ei, deoarece pe termen lung această formă de stres se poate transforma într-o depresie sau într-o tulburare de anxietate.

Reacţii psihosomatice

Văzute ca o ameninţare, examenele declan­șează în organism răspunsuri de ordin psihologic și fiziologic, ceea ce este denumit de către specialişti anxietate de testare. Fiecare tânăr face față stresului produs de presiunea academică aşa cum poate și cum știe, însă sunt reacţii psihologice comune pe care cercetătorii le evidenţiază, şi anume îngrijorarea excesivă, tulburare de stres posttraumatic (mai rar), tulburări de anxietate. În alte situații, se produce ceea ce se numeşte reprimare, folosită ca mecanism de apărare de către subconștientul tânărului, reprimarea fiind lipsa conștientizării emoțiilor negative și, astfel, neexprimarea acestora.

Răspunsurile de ordin fiziologic la stresul produs de examene, enumerate de AAP, sunt: puls mărit, senzația de gură uscată, neliniște, agitație, dificultăți de respirație, senzația de apăsare în piept, dureri de cap, dureri de stomac, transpirație excesivă, dispoziție proastă, tulburări de somn, confuzie sau senzația de „minte goală” în timpul examenelor. Anxietatea de testare, negestionată corect, va duce la consecințe adverse pe termen lung, cum ar fi tulburări de somn, depresie, tulburări de alimentație, atrag atenţia specialiştii.

Un început bun în găsirea echilibrului este urmărirea reacțiilor organismului, monitorizarea activităților și rutinelor care sunt folositoare, stabilirea unui program potrivit. Aceasta reprezintă, pe scurt, învăţarea să gestionezi nivelul de stres astfel încât toată munca depusă în pregătirea pentru un examen să nu fie compromisă, iar starea psihică să nu fie afectată, concluzionează specialiştii AAP. Tinerii trebuie să ştie că apariţia unor cerinţe sociale noi, precum promovarea unor examene, poate declanşa chiar şi pentru prima dată stări anxioase, de aceea este important ca fiecare să îşi fixeze un program potrivit cu necesităţile proprii.

Mediatorii şi rolul lor

Specialiştii vorbesc despre rolul de mediator al autoeficacității emoționale reglatoare, auto­eficacitatea fiind o variabilă de bază a încrederii în sine, o resursă importantă și o modalitate pentru tineri de a face față evenimentelor negative. Aşadar, autoeficacitatea se referă la gradul de încredere pe care indivizii îl au în reglarea propriei stări emoționale, inclusiv exprimarea emoțiilor pozitive și gestionarea celor negative. Studiile arată că autoeficacitatea este un factor endogen al anxietății de testare. Însă procesul al cărui stres academic afectează autoeficacitatea emoțională reglatoare poate fi afectat şi de alte variabile, cum ar fi așteptările parentale.

Conform teoriei așteptărilor, așteptările pă­rin­ților ar putea interacționa cu așteptările de sine ale elevilor și ar influența și mai mult per­formanța acestora. Așteptările părinților pot fi legate de stresul academic al tinerilor și de autoeficacitatea emoțională de reglementare, susţin cercetătorii. Așteptările părinților se referă la speranța cu privire la mai multe aspecte în viitorul copiilor lor, care se formează după o măsurare a capacității individuale, a perfor­manței academice trecute, a idealurilor și a familiei, având un impact important asupra rezultatelor școlare ale copiilor.

Dintre resursele legate de învățarea elevilor, așteptările părinților constituie unul dintre cei mai importanți factori ai familiei. Cercetări mai vechi au sugerat că nivelul de stres academic asupra tinerilor „poate fi umflat” de niveluri excesiv de ridicate ale așteptărilor părinților. Aceasta va duce la o supraimplicare a părinților în viața copiilor lor și la un control excesiv asupra acestora, caz în care tinerii vor avea mai mult stres academic, inclusiv pot avea un efect negativ asupra anxietății de testare. Așteptările părinților pot da mai multe emoții de stres și anxietate copiilor lor. Stresul academic pe termen lung va avea efecte negative asupra tinerilor, provocând depresie, anxietate și disperare. Pe lângă aşteptările părinţilor, alte variabile implicate în anxietatea de testare pot fi: cercul social al tânărului, validarea lui de către grup.

Cercetătorii de la UCL precizează că studiile lor au fost făcute într-o singură perioadă de timp, de aceea „nu putem spune cu certitudine dacă presiunea academică a contribuit la dezvoltarea unor probleme de sănătate mintală”. Cu toate acestea, adaugă ei, „constatările noastre justifică cercetări suplimentare pe acest subiect și o mai mare luare în considerare de către factorii de decizie politică a impactului pe care presiunea exercitată asupra elevilor pentru a reuși la școală îl poate avea asupra sănătății mintale a adolescenților”.

Ziarul Lumina

Părintele Arsenie Boca este una dintre cele mai importante personalități duhovnicești ale Ortodoxiei românești din veacul trecut. Între realitate și legendă, între adevăr și evlavie populară, viața sa a fost o viață îmbunătățită duhovnicește. Puternic în cuvânt și impecabil în faptă, el a condus și îndrumat spiritual mulțimi de credincioși, care l-au căutat la Mănăstirea Sâmbăta sau la Mănăstirea Prislop, dar și în vremurile de prigoană a sa, la biserica din localitatea Drăgănescu, din apropierea Bucureștiului, sau la Sinaia. Tuturor le-a propovăduit învățătura creștină, curată și nealterată, în nuanțele și detaliile ei cele mai înalte. 

Monah erudit, Preacuviosul Părinte Arsenie Boca a iubit atât frumosul artistic, cât și frumusețea și bogăția morală a credinței ortodoxe, pe care a considerat-o singura cale de întoarcere a omului din păcat, suferință și nefericire, către împlinire și mântuire. 

Cuvintele sale autentice, spuse sau consemnate în scris, constituie o reală radiografie duhovnicească a lumii contemporane. Părintele Arsenie a identificat și înfierat păcatele și patimile, pe care le socotea acte de revoltă împotriva lui Dumnezeu, prin care Îl răstignim a infinita oară pe Mântuitorul Hristos. Însă, nu doar că a demascat aceste căderi, ci a și oferit mijloacele cele mai eficiente de eliberare din robia acestora. Iar aceste mijloace nu sunt altele decât virtuțile creștine, în centrul cărora se află iubirea de Dumnezeu și de aproapele, smerenia și pocăința.

Deși vorbea despre cele mai adânci realități biologice și spirituale, acum mai bine de o jumătate de veac și pe baza cunoștințelor medicale de atunci, unele dintre ele abia la începuturile cunoașterii științifice, Părintele Arsenie pare să fi avut unele intuiții duhovnicești, pe care domenii de vârf, precum neuroștiințele, le descopereau multe decade mai târziu.

Ca și simplă exemplificare a ceea ce știința actuală numește „neuroplasticitate cerebrală”, în baza căreia are loc o „neurogeneză”, adică nașterea de noi neuroni și crearea de noi legături sinaptice, adică crearea unor noi rețele și magistrale neuronale, propunem următorul text al duhovnicului român:

Cei ce ajung din vreme să știe cum pot evita decrepitudinea, senilitatea, nu se avântă fără frâu în vârtejul „uzurii” vieții. Concepția de viață – și cea mai bună e Revelația, că are orizontul cel mai larg, până dincolo de zare, și echilibrul perfect (deplin) între orice fel de împrejurări – e totuși un efort, dar care antrenează noi circuite în creier, noi sinapse, care suplinesc pe cele pe care ni le fură vârsta pe drum. Cu alte cuvinte, efortul culturii („Viața veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu...”) transcende fondul genetic. Sau altfel spus: la genii și sfinți patrimoniul genetic a fost depășit sub efectul culturii, ceea ce a antrenat crearea de noi sinapse în creier.

Părintele Arsenie considera că geniul și sfântul depășesc condiția umană, cultura sau genialitatea, iar credința și viața în sfințenie modifică structura neuronală a creierului.

Poate limbajul folosit nu este exact cel al științei actuale, însă realitățile descrise sunt aceleași, iar aceasta, cu jumătate de veac înainte de așa-numitul „deceniu al creierului”, când aceste aspecte ale vieții umane au ajuns în centrul cercetărilor științifice aprofundate și avansate. Această intuiție spirituală are la bază concepția Părintelui, potrivit căreia explicațiile teologice depășesc sfera rigidă a experimentelor și cunoștințelor tehnice, existând în toate și mai presus de ele, un sens, un rost și o finalitate superioară, de ordin moral, dincolo de  aspectul material și fizic al lucrurilor și realităților vizibile sau perceptibile prin simțuri.

Intuiția duhovnicească a străvăzătorului și clarvăzătorului Părinte duhovnicesc, ce avea harisma citirii în inimile și în sufletele semenilor săi, în slujba cărora și-a dăruit viața, își găsește, astfel, confirmare în științele cele mai recente și de vârf, între care neuroștiința contemporană.

Doxologia

Prezentare Lumina din tine sa nu fie întuneric - O perspectiva ortodoxa asupra francmasoneriei:

Documentele din acest volum oferă informaţii despre practicile masonice incompatibile cu creştinismul (jurământul uciderii sau al răzbunării, folosirea de simboluri păgâne în ritualuri, care amintesc mai mult de ereziile şi cultele gnostice combătute de Biserică în Antichitatea creştină), caracterul subversiv şi implicarea în revoluţiile anticreştine dintre secolele XVIII şi XX. Studiul introductiv va prezenta dovezi, detalii mai puţin ştiute de „neiniţiaţi” sau nesocotite de creştinii masoni, citate şi parafraze din marile scrieri ale francmasoneriei, care fie completează decizia Sfântului Sinod, fie aduc argumente noi în favoarea ideii că cel care se consideră creştinnu trebuie să facă parte din astfel de societăţi ezoterice.„Biserica osândeşte francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă. Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine.” Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 785/1937.

Detalii despre carte / COMANDA