„TU FII TREAZ ÎN TOATE, SUFERĂ RĂUL, FĂ LUCRU DE EVANGHELIST, SLUJBA TA FĂ-O DEPLIN!” (II TIMOTEI 4:5).

Omul acesta nu trebuie să aibă niciun partid de întărit, nici clienţi de îmbogăţit, nici rude de pricopsit, nimic din ştiutele păcate ale politicianului. Să fie puternic, nu prin mulţimea ciracilor interesaţi, ci prin spiritul lui de dreptate, prin marea lui dragoste de popor şi mai ales prin acea sfântă lepădare de sine şi contopire în fiinţa neamului, care a fost în toate vremile, taina şi forţa cea adevărată a eroului.

Din viaţa lui curată, lipsită de orice deşertăciune şi din larga înţelegere a vremii lui să-şi tragă prestigiul şi autoritatea de care un conducător are nevoie. ÎI vom cunoaşte când va veni. În jurul lui, se vor strânge de la sine, fără chemări de trâmbiţe, toţi oamenii cu adevărat cinstiţi ai ţării şi fără tocmeli negustoreşti, toată marea lor putere tăcută se va pune în slujba puterii lui. Aşa se va alcătui partidul pe care-l cere conştiinţa publică de azi, partidul de «refacere» naţională, pe care cu toţii îl aşteptăm. ÎI aşteptăm cu atâta încordare de suflet, cu atâta credinţă, încât nu se poate să nu vie”. - Alexandru Vlahuță

METODE DE ÎNDREPTARE A POLITICII ROMÂNEȘTI

Cu toții cunoaștem stadiul actual al politicii din țara noastră. Oamenii nu au încredere (pe bună dreptate) în politicieni, în promisiunile lor, în vorbele lor, iar acțiunile lor ne arată mereu, fără greșeală, că ei lucrează activ nu doar pentru interesul lor propriu, ci împotriva intereselor țării. Și eu, la fel ca majoritatea românilor, când am neșansa de a avea urechile asaltate de un discurs al vreunui politician, cuvintele acestuia îmi intră pe o ureche și ies pe cealaltă, fiindcă de zeci de ani suntem luați de proști, iar situația țării este din ce în ce mai rea.

Această apatie a românului față de politică se simte în aer, nu e nevoie de informații sau statistici care să ne arate aceasta. Deși o statistică mi se pare într-adevăr relevantă: la alegerile din 2020, doar 31% din românii cu drept de vot s-au prezentat la urne. Adică, 7 din 10 români simt că nu au avut de ce să își irosească 15 minute într-o ocazie care apare o dată la 4 ani, pentru a merge la o secție de votare ca să-și exprime opinia despre cine și cum ar trebui să conducă țara, și că acele 15 minute au putut fi petrecute într-un mod mult mai productiv. Partea tristă este că au avut dreptate. Partidele politice care există nu au meritat prezența noastră la vot, nu au meritat nici acel procent de 31% de prezență la vot. Poate, meritau undeva la 1%, din milă.
Într-adevăr, peisajul politic și social al țării noastre seamănă cu un deșert dezolant, dar nu scriu aceste cuvinte ca să propag și mai multă deznădejde decât există deja, ci scriu fiindcă putem face ca situația să fie atât de frumoasă, încât să nu ne vină să credem. Viitorul poate fi mult mai bun, iar toate speranțele noastre moarte, ucise de mai bine de 30 de ani, pot învia. Dar, pentru asta, trebuie să depunem fiecare în parte foarte multă muncă, de tot ceea ce suntem în stare – și ni se vor testa – toate calitățile cu care noi, ca oameni am fost înzestrați de către Dumnezeu: dragostea, credința, răbdarea, dreptatea, cinstea, efortul, disciplina, înțelepciunea, înfrânarea și multe altele.

În primul rând, ca să ieșim din această situație sumbră, trebuie să înțelegem cum am ajuns aici, așa cum un drumeț pierdut trebuie să-și dea seama pe unde a venit, dacă vrea să își regăsească drumul. Acum, în 2024, ne despart doar 35 de ani de monstruoasa dictatură comunistă care a sugrumat gâtul colectiv al românilor, timp de 45 de ani. Din 6 martie 1945, când a fost instalat primul guvern comunist al lui Petru Groza, și până în 1990, românii au încetat a mai trăi în România și și-au mutat „reședința” într-o pușcărie masivă, de peste 200.000 de kilometri pătrați, numită Republica Populară (mai târziu Socialistă) Română.
La instalarea regimului, partidul comunist avea doar 1000 de membri, dar, din păcate, avea de partea lui, întregi divizii de infanterie și de tancuri sovietice, gata să stabilească noul regim cu forța, într-un fel așa de dur și îngrozitor, cum de puține dăți s-a mai văzut în istorie. Comuniștii au schimbat radical felul de a trăi al românului. Credința lui statornică, dragostea pentru familie, sat, țară și munca lui cinstită, dârzenia, liniștea, pacea, tihna reprezentau pilonii pe care era sprijinită societatea românească, piloni care trebuiau să fie dărâmați, pentru a face loc noii societăți bolșevice. Comuniștii au furat proprietățile private, au despărțit familii, au schimbat istoria, au naționalizat pământurile vechi de milenii ale românilor, au impus frica și teroarea drept noi politici de stat și au reușit să-L „confiște” pe Dumnezeu din inimile românilor.

Evident că, în asemenea condiții, mulți oameni au ripostat împotriva regimului cum au putut: unii au luat arma în mână, alții s-au revoltat, alții au luat calea codrului, alții au scris despre nedreptățile regimului, alții i-au ajutat pe cei răzvrătiți. Dar toți au plătit pentru curajul lor de a se opune. Trei milioane au fost arestați (de-a lungul regimului ateist), sute de mii au fost torturați, bătuți, asasinați, deportați, maziliți, exilați și reduși la tăcere, fiindcă au reprezentat un pericol asupra regimului.
După această aducere la tăcere a poporului român, se mai auzea o singură voce: vocea Partidului comunist, voce care era lege. Noile generații, născute după 1945, au cunoscut o singură lume: lumea socialistă în care nu exista posibilitatea de a gândi diferit, a fi liber, a crede în Dumnezeu și nici măcar de a alege, oricât de mică ar fi fost alegerea. Acest control total a creat generații întregi spălate pe creier, care au trăit prima parte a vieții ca într-un azil de nebuni în care nebunii conduceau, oamenii erau înnebuniți, iar cei sănătoși erau considerați nebuni și deveneau dușmani ai statului și ai poporului. Cei mai buni români, care formau crema societății, au murit în închisorile comuniste, luptând în munți cu regimul satanist sau fiind forțați să tacă.

În decembrie 1989, societatea comunistă a dispărut, cel puțin în aparență. Secretarul general, Nicolae Ceaușescu, a fost înlăturat de la conducere și executat, dar România nu era nici pe departe liberă. Evenimentele acestea au lăsat un vid de putere în statul român, iar singurii oameni care aveau putere și știau cum se conduce statul erau oamenii fostului sistem. De la membrii comitetului executiv al Partidului comunist, miniștri și consilieri, la securiști, conducători ai armatei, ai jandarmeriei, ai poliției, toți făceau parte din sistemul comunist și erau la fel de vinovați ca și Ceaușescu de mutilarea morală a poporului român.

Dacă ne imaginăm puterea în stat ca o piramidă, înainte de ’89, vârful era Nicolae Ceaușescu, iar nivelul imediat inferior lui, era nomenclatura comunistă. În schimb, după ’89, la vârf era aceeași nomenclatură. Deci, au plecat ai lor și au venit ai lor. În această situație, ne-am trezit că la conducerea statului erau oameni, care nici măcar nu s-au dezis vreodată de comunism, ba chiar i-au făcut apologia, precum primul președinte al țării după ’89. Partidul comunist a fost dizolvat, dar oamenii din el au creat noi partide, partide care nu aveau în componență oamenii care au răsturnat comunismul și care aveau noi idealuri. Ci în continuare aveau oamenii fostului sistem, exact ca în vorba românească: „Lupul își schimbă blana, dar năravul, ba”.

De 35 de ani, clasa politică e formată ori din foști membri ai Partidului comunist și ai Securității, ori din copii ai acestora. De aceea, toți politicienii din sistemul nostru sunt o apă și un pământ. De aceea, își văd de interesele lor și luptă împotriva noastră și a României.

Acum urmează partea cea mai tristă, cea mai dură, dar și cea mai importantă a acestei situații: politicienii noștri nu sunt extratereștri. Nu provin de pe alte planete, nu sunt clone, androizi, reptilieni sau cine știe ce spun alte conspirații. Ei sunt oglinda noastră. Și ei vin din neamul românesc. După cum am spus, cei mai buni români au murit în lupta împotriva comunismului, și am rămas noi, cei care am tăcut și am suportat. Cu toții am fost, mai mult sau mai puțin, colaboratori ai regimului comunist: unii erau turnători, alții securiști, iar alții, simpli oameni care și-au văzut de viață. Astfel, nu ne putem aștepta să răsară brusc în clasa politică oameni demni, cinstiți, inteligenți și naționaliști, în contextul în care, noi suntem produsul unui regim care a stârpit aceste calități.
Politica e o mlaștină a intereselor bănești, a intereselor de partid, a serviciilor, a diverselor societăți mai mult sau mai puțin secrete, a structurilor internaționale, iar orice om care intră în ea și nu e profund creștin se va murdări. De multe ori, aud de la oameni că nu știu ce politician a spălat bani, a furat sau a făcut vreo fărădelege și nu pot să nu mă întreb: dacă eram în locul lui făceam ceea ce e corect?

Nu vreau să le găsesc vreo scuză politicienilor, dar noi ca oameni suntem supuși erorii, păcatului și influențelor din exterior. Iar cineva care nu e puternic ancorat în calități precum dreptatea, cinstea și dragostea de aproapele, nu poate face față provocărilor care sunt în politică. Cu aceste calități trebuie să fim intransigenți, dar majoritatea oamenilor nu sunt, ci fac zi de zi, compromisuri mici. Cu toții mințim, respectăm reguli nedrepte, încălcăm reguli bune, suntem falși, prefăcuți, slabi de înger și suntem influențați de presiunea celor din jur, aceasta la nivelul nostru mic la care ne aflăm, așa că, oricât de apologetic ar suna, înțeleg felul în care politicienii fac fapte rele. Î

n plus, dacă am fi într-adevăr, un neam de oameni drepți și verticali, astfel de politicieni precum cei pe care îi avem acum nu ar putea exista, fiindcă oamenii drepți ar face tot ce le stă în putință să instaleze o nouă clasă politică, care are doar interesul României în minte. Așadar, fie că ne place sau nu, politicienii sunt oglinda noastră.

După cum am arătat mai sus, trăim într-o mizerie morală care nu s-a mai văzut în întreaga istorie a omenirii. Totuși, partea bună este că putem ieși din această situație, dar nu așteptând vreun salvator prin intermediul politicii. Sistemul este profund corupt, iar oamenii care intră în el, ies murdari. Cum spunea părintele Arsenie Papacioc, schimbarea nu va veni de la politicieni în societate (de sus în jos), ci din dorința fiecărui român în parte de a fi și a face mai mult (de jos în sus).

Așadar, începutul stă în fiecare, în parte. Lupta fiecăruia împotriva propriilor patimi și porniri la fapte rele trebuie să fie începutul căii atât spre mântuirea personală, cât și spre mântuirea ca neam. Tăierea voii, iubirea aproapelui și a adevărului, cinstea, credința, munca, toate acestea trebuie exersate și perfecționate. Este adevărat că lupta interioară împotriva propriei persoane este cea mai grea dintre toate, dar este indispensabilă atât mântuirii, cât și creării unei societăți așa cum o visăm toți, tocmai fiindcă o societate sănătoasă e formată din indivizi sănătoși. Lupta împotriva acestor patimi durează o viață întreagă, iar biruința va fi abia pe lumea cealaltă.

Așadar, trebuie în același timp ca oamenii să fie uniți unii cu alții, „că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac” (Psalmul 132). Fiind uniți, ne vom ajuta unii pe alții atât în lupta interioară, cât și prin facerea faptelor care vor pava calea către România creștină la care nădăjduim. În plus, cred că în viziunea fiecăruia asupra acestei Românii ideale, cetățenii ei sunt uniți și din ea dispar invidia, cearta, ura, pizma și dezbinarea. Uniți în jurul Bisericii, având același ideal comun și lucrând pentru acesta cu devotament, punând interesul comun deasupra interesului personal, jertfindu-ne, numai așa se va putea ajunge la deșteptarea României din somnul nostru cel de moarte.
Această unitate este necesară, dar nu suficientă și nu vine de la sine. Ea trebuie creată și coordonată de un adevărat lider, precum cei despre care citim în cărțile de istorie. Cineva care să întruchipeze credința Sfântului Ștefan cel Mare, dibăcia lui Mihai Vitezazul, dragostea de neam a lui Avram Iancu, viziunea lui Eminescu și duhul întregului neam. Nu trebuie să fie cineva care „să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României”.

Cum va ști cine e el? Ne răspunde Alexandru Vlahuță: „Omul acesta nu trebuie să aibă niciun partid de întărit, nici clienţi de îmbogăţit, nici rude de pricopsit, nimic din ştiutele păcate ale politicianului. Să fie puternic, nu prin mulţimea ciracilor interesaţi, ci prin spiritul lui de dreptate, prin marea lui dragoste de popor şi mai ales prin acea sfântă lepădare de sine şi contopire în fiinţa neamului, care a fost în toate vremile, taina şi forţa cea adevărată a eroului.

Din viaţa lui curată, lipsită de orice deşertăciune şi din larga înţelegere a vremii lui să-şi tragă prestigiul şi autoritatea de care un conducător are nevoie. ÎI vom cunoaşte când va veni. În jurul lui, se vor strânge de la sine, fără chemări de trâmbiţe, toţi oamenii cu adevărat cinstiţi ai ţării şi fără tocmeli negustoreşti, toată marea lor putere tăcută se va pune în slujba puterii lui. Aşa se va alcătui partidul pe care-l cere conştiinţa publică de azi, partidul de «refacere» naţională, pe care cu toţii îl aşteptăm. ÎI aşteptăm cu atâta încordare de suflet, cu atâta credinţă, încât nu se poate să nu vie”.

În viziunea mea, aceasta este singura cale prin care România mai poate avea o șansă la deșteptare. Nu prin partide, politicieni, circ electoral din 4 în 4 ani, promisiuni pentru îmbunătățirea condițiilor de trai și alte deșertăciuni. Românii au nevoie de profunzimea noastră veche și veșnică, de neîncrederea în veacul acesta, de dragostea care duce la jertfa de sine pentru ceva mai mult decât propria persoană. Trăim vremuri grele și mulți ne-am dori să fie mai bune, dar există o frumusețe și în greutate. Să ne bucurăm că lupta e grea, fiindcă răsplata va fi pe măsură! Tocmai fiindcă e greu, acum avem prilejul să ne schimbăm pe noi înșine, să începem acum să ne luptăm cu propriile patimi și greșeli, și doar așa vom vedea schimbarea la față a României.

 

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 85)

 

Hristos a înviat!

Duminica părinţilor şi copiilor, prima duminică după data de 1 iunie – Ziua Internaţională a Copilului, a fost rânduită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin Hotărârea nr. 629/12 martie 2009, pentru conștientizarea rolului primordial al părinților în creșterea și educarea copiilor.

Între taina Bisericii și taina familiei există o legătură profundă (cf. Efeseni 5, 32). Biserica binecuvintează familia și o călăuzește pe calea mântuirii și sfințeniei, iar familia extinde Biserica, deoarece persoanele care se nasc în familia creștină nu intră doar în comunitatea umană sau în societate, ci, prin Sfânta Taină a Botezului, intră în comunitatea eclesială, în iubirea paternă și filială a Preasfintei Treimi.

În familia creștină, copilul crește în iubirea față de Dumnezeu și față de oameni, își formează un mod luminos de a înțelege lumea și viața, primele deprinderi și caracterul religios-moral. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe părinți să cultive cât mai devreme învățăturile bune în sufletele copiilor: „Dacă vei întipări în sufletul lui încă fraged învăţăturile cele bune, nimeni nu va putea să i le desprindă; ele se întăresc ca şi sigiliul aplicat pe ceară”.

Slăbirea credinței, a iubirii părintești, filiale și frățești, neglijarea educației în familie duc la slăbirea legăturii familiei cu Biserica, la delăsare și decădere spirituală. Astăzi trăim într-un context dominat de o mentalitate individualistă, care minimalizează rolul primordial al familiei în educarea copiilor și îl subordonează intereselor efemere și materialiste ale individului și societății.

Criza familiei se manifestă în abandonul copiilor de către părinți și al părinților de către copii, în numărul mare de avorturi și de divorțuri, în creșterea violenței în familie și a delincvenței juvenile, în pericolul drogurilor și al diferitelor adicții, în promovarea unor așa-zise „noi modele” de familie, care sunt construcții artificiale ideologice.

Viața și fericirea sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar criza familiei de astăzi poate fi depășită cu ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu Creatorul, Care a zis: „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul!” (Facerea 1, 28). Minunea de la nunta din Cana Galileii (cf. Ioan 2, 1-11) este săvârșită de Domnul Iisus Hristos la cererea Maicii Domnului, ca binecuvântare și bucurie pentru mire și mireasă, dar și pentru toți cei prezenți acolo.

Biserica apără demnitatea familiei în societate. De aceea, este necesară consolidarea cooperării dintre Stat și Biserică în toate domeniile care privesc activitatea socială, educațională și culturală, referitoare la familie. Totodată, Biserica acordă o deosebită importanță educației religioase a copiilor și tinerilor prin ora de Religie în școli și prin principalul program național catehetic, numit Hristos împărtășit copiilor. Astfel, Biserica îi orientează pe copii spre iubirea lui Dumnezeu și a semenilor, spre binele familiei și al societății.

În anul 2024, proclamat în Patriarhia Română ca An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor, îi îndemnăm pe părinți și copii să sporească în dreapta credință, să prețuiască darul sănătății, să arate lumina faptelor bune mai ales față de cei aflați în suferință, să împărtăşească tuturor bucuria Învierii Domnului Iisus Hristos, Învățătorul și Vindecătorul nostru.

Cu multă prețuire și părintească binecuvântare,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comemorarea eroilor de sărbătoarea Înălțării Domnului este un simbol al mântuirii lor în plan personal prin asumarea jertfei făcute pentru ceilalți, pentru comunitate – adică pentru țara lor. Instituirea Zilei Eroilor în ziua de prăznuire a Înălțării Domnului a avut loc în 1920, la scurt timp după Marea Unire, și a consfințit unitatea în spațiu, dar și peste timp a tuturor românilor care au trăit de-a lungul istoriei. Ziua Eroilor cinstește jertfele făcute de mulți dintre români de-a lungul timpului pentru idealul de unitate și comunitate națională românească. „Cultul eroilor, adică pomenirea din neam în neam, sau din generație în generație, a celor jertfiți pentru apărarea credinței și a patriei, este o adevărată cultură a sufletului românesc care crede, simte și mărturisește că iubirea este mai tare decât moartea”, explica Patriarhul Daniel într-un mesaj din ajunul sfințirii altarului Catedralei Naționale.

Schimonahia Siluana Vlad a trecut la viața veșnică în data de 8 iunie 2021. Necazul este loc de întâlnire cu Dumnezeu, le spunea maica celor care treceau prin încercări. Maica Siluana Vlad s-a născut în anul 1944. A studiat filosofia la Universitatea din București. După absolvirea facultății, a predat filosofia ca preparator timp de un an, la Universitatea din Galați. A început să se implice alături de tineri în acţiuni sociale, iar după 1990 s-a implicat în fondarea Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR) din Galaţi. S-a călugărit la vârsta de 49 de ani, în anul 1993, la Mănăstirea Christiana din Bucureşti, la îndrumarea duhovnicului său. La mănăstire şi-a continuat activitatea caritabilă şi socială, desfăşurând activităţi de binefacere în rândul copiilor străzii şi oferind îndrumare tinerilor. În 2001 s-a mutat la Mănăstirea Jitianu, lângă Craiova, iar cu binecuvântarea IPS Părinte Teofan, pe atunci Mitropolit al Olteniei, a fost înfiinţat Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, care funcţionează până astăzi la Iaşi. Schimonahia Siluana Vlad a susținut multe conferințe în care a răspuns la întrebările tinerilor. A abordat teme precum: relațiile tinereții, treptele iubirii, familia în societatea de azi, sursa depresiei omului modern, cunoașterea de sine, viața duhovnicească și multe altele. Mii de tineri i-au ascultat sfaturile și îndemnurile pe care le oferea la diferitele întâlniri. Maica Siluana Vlad îi îndemna pe cei care treceau prin necazuri să se roage lui Dumnezeu să le fie aproape în încercările lor. Cu puțin timp înainte de mutarea la cele veșnice, Maica Siluana a ales personal locul pentru construirea unei mănăstiri pentru obște. Ea a însemnat cu o piatră locul altarului, într-o pădure din apropierea Iașilor. Mănăstirea „Sf. Siluan Athonitul” va include spații pentru desfășurarea activităților de formare și consiliere de care beneficiază deja numeroase persoane și pentru care Maica Siluana devenise foarte cunoscută și îndrăgită.

 

 

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui.

Răstimpul dintre marele praznic al Învierii Domnului Hristos și sărbătoarea Cincizecimii este unul în care Biserica ne invită să aprofundăm înțelesurile adânci ale celui mai mare eveniment din istoria umanității: Învierea lui Hristos, care este biruința asupra morții şi asupra păcatului.

Biserica a găsit că este potrivit ca timp de cincizeci de zile să căutăm să înțelegem acest dar minunat pe care Dumnezeu l-a făcut omului, învingând moartea, răstignindu-Se pentru noi, jertfindu-Se din dragoste de­săvâr­șită. Toate fragmentele evanghelice care se citesc în duminicile după Paști sunt o invitație de a ne adânci înţelegerea cu privire la Învierea lui Hristos.

Pericopa evanghelică din Duminica a 6-a după marele praznic al Învierii Domnului ne vorbește despre minunea săvârșită de Hristos cu un orb din naștere.

Apostolii erau într-o dilemă, pe care I-au împărtășit-o Domnului Hristos. Ei întrebau cine a păcătuit, dacă acest orb s-a născut în felul acesta: el sau părinții lui? Domnul Hristos le răspunde că nici părinții nu au păcătuit, cu atât mai puțin orbul, ci a fost rânduit să se nască în felul acesta pentru ca Dumnezeu-Omul să arate întregii lumi că El este Lumina cea adevărată. Sau în exprimarea Sfântului Chiril al Alexandriei: „Nu s-a născut acest om orb pentru păcatele lui sau ale părinţilor lui, dar, deoarece i s-a întâmplat să pătimească aceasta, e cu putinţă ca şi în el să se slăvească Dumnezeu”¹.

Prin această minune este slăvit Dumnezeu în lucrările Sale minunate față de oameni. Nu orice infirmitate a trupului trebuie să aibă drept cauză obligatorie păcatele omului, pentru că este o taină a lui Dumnezeu. El știe cel mai bine de ce unii suferă de anumite infirmi­tăți ale trupului sau ale sufletului.

Hristos, Lumina lumii, ia pământ, scuipă în acesta și face tină, pe care o aplică pe ochii orbului, rugându-l să meargă la scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuiește „trimis”). Spălându-se, orbul rămâne uimit, pentru că și-a căpătat vederea.

Domnul a făcut gestul amestecării țărânii cu saliva Lui, trimițându-ne cu mintea la momentul în care a fost creat primul om. Atunci, Dumnezeu a luat țărână și l-a modelat pe om, ­suflând asupra lui suflare de viață - harul cel necreat al Dumnezeirii Celei unice. La fel, Hristos ni Se arată a fi Creatorul, trimisul lui Dumnezeu-Tatăl în această lume: „Dumnezeu fiind bun îi face părtaşi de chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi-i zideşte după ­chipul şi asemănarea Lui, ca, printr-un astfel de har, cunoscând chipul, adică pe Cuvântul Tatălui, să poată să dobândească prin El înţelegerea Tatălui şi cunoscând pe Făcătorul să trăiască viaţă mulţumită şi cu adevărat fericită”². Sfântul Teolipt al Filadelfiei subliniază această corelaţie între crearea primului om şi vindecarea orbului din naştere: „Acest lucru îl vesteşte în chip foarte limpede pe Mântuitorul drept ziditor al omului. Căci cine dintre oameni va putea deschide cu lut ochii unui orb, decât Cel care l-a plăsmuit din pământ pe om (Facere 2, 7), Acelaşi ia acum şi lut şi plăsmuieşte ochii trupului”³.

Scăldătoarea Siloamului primea apa dintr-un loc numit Ghihon, care se tâlcuiește „fântâna fecioarei”. Hristos S-a născut din Fecioara Maria, din pântecele ei preacurat, ca dintr-o fântână curată şi neprihănită, fiind trimisul lui Dumnezeu-Tatăl în această lume ca să ne vindece de miopia spirituală.

Consistența acestei minuni rezidă în faptul că orbul, după vindecare, devine văzător de Dumnezeu. Nu primește numai darul unei vederi fizice, ci are capacitatea - darul lui Dumnezeu primit în inima lui - de a vedea cele profunde, dincolo de cele care ni se înfățișează vederii trupești.

Orbul vindecat avea disponibilitatea lăuntrică de a vedea dincolo de aparențe. Știa să se uite dincolo de cele care nouă ni se înfățișează și peste care nu trecem. Noi nu trecem înspre partea nevăzută, care se ascunde întotdeauna în spatele vizibilului. A căpătat darul de a „vedea” nevăzutul.

Cărturarii și fariseii manifestau, din nefericire, alergie față de toate lucrările lui Dumnezeu-Omul. Ei nu au putut să accepte că orbul a fost vindecat de Hristos, conform mărturiei pe care el le-a dat-o.

Orbul din naștere a primit nu numai vederea fizică - prin care s-a putut bucura de tot ceea ce era în jur -, ci Domnul i-a dăruit retina spirituală, morală, de a capta lumina dumnezeiască și de a o transforma într-o mărturisire deosebită şi convingătoare. În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei precizează: „Un har îndoit a primit, precum se vede, orbul de odinioară, de la Hristos: i s-a deschis împreună cu ochii trupului şi mintea. Şi precum soarele nostru dă lumină ochilor trupeşti, lumina cea prin Duhul se sălăşluieşte ca o rază spirituală în cele dinlăuntru şi ia loc în inimă”⁴.

Retina este un strat subțire, format din celule fotosensibile. Aceasta este plasată în spatele globului ocular, captează lumina și o transformă într-un impuls nervos. Acesta este procesul pe care noi îl numim „vedere” și în acest sens noi spunem că vedem.

Orbul din naștere a fost înzestrat de Hristos cu o retină duhovnicească, care avea capacitatea să asimileze lumina spirituală, pe care a transpus-o într-un dialog apologetic deosebit de frumos şi profund.

El a fost interpelat de către farisei și cărturari, care au încercat să îl manipuleze, spunându-i că Cel care l-a vindecat nu este de la Dumnezeu, nu este un Om sfânt, pentru că a încălcat ziua sâmbetei. Spre disperarea acestora, orbul intră în dialog cu ei. Domnul i-a dăruit o logică imbatabilă, care izvora din retina spirituală, care a asimilat lumina lui Hristos primită în suflet. Orbul le spune: „Nu știu dacă este păcătos, nu ține de mine, este problema voastră. Eu una știu, am o evidență, pe care nu o pot nega, am fost martorul ei și o trăiesc în viața mea: văd! Nu încercați să îmi spuneți că pot lovi cu pumnul vântul sau să albesc tăciunele”. „Nu voi nega puterea Celui ce m-a vindecat, nu voi tăgădui harul. Căci am ceea ce doream odinioară (...). Am în văz cele ce le aveam înainte numai în urechi. Îmi străluceşte lumina în jur, lumina soarelui. Ochiul meu este înconjurat de frumuseţea unor vederi necunoscute înainte”⁵.

Cărturarii și fariseii au continuat dialogul cu acest orb, întrebându-l cum i s-a întâmplat acest lucru. Orbul le povestește cum s-a desfășurat minunea. Chiar dacă au fost puși în fața unei mărturii pe care nu o mai puteau contesta, fariseii și cărturarii, orbi la suflet, i-au spus orbului, care avea o vedere „orbitoare”: „Noi nu știm dacă este de la Dumnezeu sau ucenic al lui Moise, degeaba ne relatezi minunea”.

Orbul intervine, iritându-i și mai mult cu răspunsul pe care l-a dat: „Tocmai în aceasta stă minunea, că voi nu știți Cine este, și El m-a vindecat. Nu putea să asculte Dumnezeu pe cineva păcătos”. Prin urmare, Iisus este de la Dumnezeu.

Când s-au văzut confruntaţi cu o asemenea argumentație, pe care nu o mai puteau destrăma, cărturarii și fariseii au trecut la atacul la persoană. Acesta este modul în care noi procedăm, atunci când nu mai avem argumente în fața cuiva pe care îl simțim că ne domină prin argumentele și logica sa. Fariseii îi spun: „În păcate te-ai născut tu și părinții tăi”, și l-au alungat din sinagogă.

Dacă noi suntem sinceri și Îi încredințăm Domnului cele ale universului nostru lăuntric, El ne dăruiește vindecare și ne ajută să ne recăpătăm vederea spirituală, pierdută în urma păcatului. Păcatul ne întunecă și stinge lumina din noi, transformându-ne în nişte miopi spiritual.

Dacă ne vom încredința lui Hristos, El ne va dărui o retină morală, care să prelucreze lumina duhovnicească, prin care să vedem cele profunde ale lumii de astăzi.

Din păcate, mulți dintre noi suntem orbi sufletește. Nu avem capacitatea de a vedea esența lucrurilor. Ne oprim doar la ceea ce ține de aparență și judecăm, calomniem și batjocorim foarte ușor. Nu pătrundem în adâncul inimii celui pe care îl judecăm. Ne lăsăm ademeniți de manipulări, care nu au un fundament rațional, așa cum nu avea nici un fundament real ceea ce spuneau cărturarii și fariseii. Ei încercau să îl determine pe orb să spună că Hristos nu a făcut nimic cu el. Voiau să îl manipuleze într-un fel încât să se renege pe sine însuși. Credeau că orbul „se va clătina în explicarea faptei şi va spune ceva contrar celor dinainte, iar ei, folosindu-se de vreo contrazicere în ceea ce spune acela, să-l descopere ca pe un născocitor şi mincinos”⁶.

Câți nu sunt alergici, în lumea aceasta, și fac o adevărată „indigestie” la tot ceea ce ține de viața Bisericii, de lucra­rea lui Dumnezeu în viețile noastre? Câți nu sunt care ironizează și persiflează și spun că Dumnezeu este o iluzie, că nu există minuni, că sunt doar autosugestii? Întâlnim destui oameni de felul acesta. Sunt orbi spiritual. Nu reușesc să vadă cele de dincolo de lumea aceasta și încep un război cu toți cei care cred și Îl mărturisesc pe Hristos. Nu ştiu că acelea nevăzute sunt determinante pentru viaţa noastră, aşa cum sunt iubirea, credinţa, frumuseţea spirituală sau raţiunea duhovnicească.

Dacă noi asimilăm lumina lui Hristos, pe care o primim în sfintele slujbe și, în mod desăvârșit, când ne împărtă­șim cu Trupul și Sângele Lui, vom putea da răspuns celor care încearcă să ne clatine și să ne dărâme convingerile lăuntrice și viziunea duhovnicească despre Dumnezeu și trăirea cre­dinței.

Orbul, fără școală, le-a dat un răspuns limpede şi inteligent unor oameni cu foarte multă școală. Adevărata înțelep­ciune vine din lumina dum­ne­zeiască, nu din altă parte. Şcoala orbului consta în trăirea unei experienţe personale, care nu putea fi contestată niciodată şi care era obiectivată în această mărturisire: „Eu însumi, zice fostul orb, văzând, am devenit dovada puterii Aceluia, arătând în mine frumuseţea iubirii Lui de oameni”⁷.

Inteligența poate deveni oricând malefică. Diavolul este inteligent. Înțelepciunea, pe care o dăruieşte Dumnezeu, nu poate fi transformată niciodată în ceva malefic. Înțelepciunea este un amestec de inteligență ziditoare cu lumina care vine de Sus.

Ideologie și manipulare orbitoare

Fariseii şi cărturarii au pus la cale, în răutatea şi micimea sufletească, să nege o evidenţă, să desfiinţeze minunea al cărei subiect a fost orbul din naştere.

Atunci când vrei să distrugi o evidenţă sau o experienţă atât de clară, începi să îl interoghezi, să îl anchetezi pe beneficiarul unui asemenea moment atât de radical din viaţa lui.

Să nu ne înşelăm crezând că o asemenea atitudine era specifică numai vremurilor biblice. Din nefericire, o găsim multiplicată şi în timpurile pe care le trăim.

Sunt negate evidenţele, certitudinile credinţei şi experienţele pe care le trăim fiecare în spaţiul Bisericii.

În perioada comunistă, atunci când voiau să manipuleze şi să desfigureze o anumită realitate, să desfiinţeze adevărul, era chemată persoana în cauză la anchetă, la interogatoriu, încât să fie determinată să gândească la fel ca şi cel care o interoga, să spună lucrurile pe care voia să le audă anchetatorul. Acesta încerca să îi spele mintea şi să o convingă să îşi asume realitatea în care el credea, iar nu cea de care persoana respectivă era foarte convinsă.

Această atitudine se numeşte ideologie. În istoria umanităţii toate ideologiile s-au dovedit a fi ucigătoare şi nocive pentru demnitatea persoanei umane.

Când transformăm viaţa într-o ideologie, atunci unica noastră preocupare este de a falsifica adevărul, de a manipula şi de a nega evidenţele. Aşa au procedat fariseii şi cărturarii din Evanghelie. Nu mai contează adevărul în sine, ci interpretarea acestuia, opiniile subiective.

Nu credeţi că lucrurile stau cam la fel şi în lumea în care trăim? Ni se neagă evidenţele, credinţa, minunea pe care o trăim de fiecare dată în Liturghie, prin Împărtăşanie.

De ce credeţi că în vremea pandemiei, marea bătălie s-a dus în jurul Sfintei Împărtăşanii, a Trupului şi Sângelui lui Hristos? Pentru că trebuia negată evidenţa, trebuia brutalizat un adevăr pe care noi, creştinii, îl ştim: nu sunt o simplă pâine şi vin, ci este Însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos.

Pentru ideologii acestui veac nu contează experienţa, ci ideile pe care ei le promovează. Contează interpretările tendenţioase, nu adevărul în sine. De aceea, epoca în care trăim se numeşte epocă postadevăr. Totul este fluidizat şi relativizat.

Locul elitei religioase, al fariseilor şi al cărturarilor l-au luat astăzi alţii, care, la fel ca şi aceia, vor să nege evidenţele. Însă dacă noi ne vom propti experienţa vieţii duhovniceşti în Persoana Raţiunii întrupate, a Adevărului, care este Însuşi Hristos, Dumnezeu-Omul, nimeni nu ne poate clinti din raţionalitatea şi adevărul a ceea ce experiem.

Să ne rugăm ca Domnul să ne dăruiască retina duhovnicească, care să capteze lumina dumnezeiască și să o transforme într-un mod de viață hristic. Să dobândim un mod de a gândi, o mentalitate, o minte care să aibă în ea gândul lui Hristos.

                                                                                              Un articol de PS Ignatie, Episcopul Hușilor pentru Ziarul Lumina

 

NOTE

¹ Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (PSB 41), traducere, introducere şi note de Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000, p. 662.

² Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre întruparea Cuvântului III (XI), în Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor (PSB 15), traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 104.

³ Teolipt al Filadelfiei, Despre viaţa ascunsă în Dumnezeu - cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori², studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2010, p. 351.

⁴ Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (PSB 41)..., 2000, p. 680.

⁵ Ibidem, p. 671.

⁶ Ibidem, p. 681.

⁷ Ibidem, pp. 680-681.

Denigrarea lui Hristos și a sfinților Săi în lumea de azi

Iubiți credincioşi, astăzi este sărbătoarea Sfinților împărați și întocmai cu Apostoli, Constantin şi mama sa, Elena. Cred că dintre toate sărbătorile dedicate sfinților lui Dumnezeu, aceasta este cea mai frumoasă sărbătoare. Pică în cea mai frumoasă perioadă, 21 mai. Toate sunt înflorite, viața izbucneşte din plin; oamenii sunt mai frumoşi şi mai buni, copiii sunt mai ascultători.

Vreau să vă spun câteva lucruri despre Sfinții împărați Constantin şi Elena. Sunt o serie întreagă de cărți, de filme care urmăresc denigrarea creştinismului… Coborârea lui Iisus Hristos în rândul oamenilor, şi nu în rândul oamenilor obişnuiți… În rândul oamenilor corupți, plini de păcate, căsătoriți. În unele filme arată că este căsătorit cu Maria Magdalena şi are copii, ca în „Codul lui Da Vinci”. În altele arată că este homosexual, ca în piesa de teatru a lui Mungiu din România. O femeie care are nişte lucruri absurde în ea, şi care le scoate din când în când, ca să fie împotriva lui Hristos.

Minciuni și defăimări la adresa Împăratului Constantin

Sfinții Împărați Constantin şi Elena sunt socotiți ca nişte păgâni care au făcut lucruri rele și așa mai departe. Că singura lor intenție a fost să facă un imperiu puternic în care ei să fie conducători. Că s-au slujit de Biserică înşelând pe episcopi…Lucruri care sunt total neadevărate şi mai ales rău-intenționate.

Împăratul Constantin a făcut parte din familia spaniolă a împăraților romani. El a venit la tron în urma unei revoluții a ostaşilor săi. El era foarte viteaz. Ostaşii săi, când a murit Constanțiu, l-au ales pe el ca împărat. În același timp el era pe front. În acelaşi timp la Roma l-au ales pe Maxențiu, adversarul său. Împăratul Constantin a zis: ,,De acum va trebui să ne întoarcem cu dragoste spre Roma şi cu ajutorul zeilor(era pe vremea aceea păgân), să cucerim Roma”.

Mama sa însă era creştină, Elena. Foarte creștină. Ea mergea la adunările credincioşilor în catacombe. Susținea pe credincioşi. Și de când fiul său era general, începuse să propovăduiască printre ostaşi. Și încet încet a convins pe Constantin să fie mai aproape de acest Zeu necunoscut pe care îl căutau grecii, pe Iisus Hristos. Maxențiu s-a întărit la podul Milvius, de la intrarea în Roma, care era bătălia decisivă.

Dacă Împăratul Constantin câştiga bătălia însemna că creștismul s-ar fi dezvoltat. Dacă câştiga Maxențiu, care era păgân, Roma ar fi rămas în continuare păgână. Persecuția ar fi continuat, creştinismul ar fi fost oprimat și cine ar fi știut ce s-ar fi putut întâmpla. Alte mii şi mii de martiri care ar fi murit pentru Hristos, vărsând sânge prin arene sau prin decapitare sau prin alte cruci. Toate aceste căi sălbatice pe care romanii le-au folosit împotriva credincioşilor creştini.

Înainte de a a ajunge la momentul bătăliei, Constantin a avut o viziune. A văzut pe cer un steag mare cu o cruce mare făcută din stele. Și în jurul ei scria ,,In hoc signo vince”, adică „Prin acest semn vei învinge!”. A socotit că acest semn este cu adevărat de la Dumnezeu şi a poruncit ostaşilor săi ca să-şi pună pe scuturi, în loc de orice altă insignă romană să pună semnul Crucii. Aşa cum făceau cruciații când mergeau să elibereze Ierusalimul.

După lupta de la Milvius, Maxențiu a fost omorât, armata lui s-a risipit. Constantin a intrat în Roma, şi imediat ce a ajuns în Roma, a făcut o stea cu cruce mare în mijlocul Romei, cu înscrisul IS HS NI KA. Adică, Iisus Hristos Biruitor, știind că el a biruit prin ajutorul lui Dumnezeu.

Mama sa s-a bucurat foarte mult. A început să propovăduiască printre creştini şi a cerut lui Constantin bani ca să meargă la Ierusalim ca să caute Sfânta Cruce. Iisus a fost răstignit pe Golgota. Golgota a fost, după moartea şi învierea lui Iisus Hristos, a fost socotit de evrei un loc blestemat. Și au profanat Golgota – Dealul Gunoaielor. Toată lumea arunca gunoaiele acolo, crucile au putrezit, toate s-au prăbuşit. Încât după 300 de ani, aproape că nu se mai ştia unde este Golgota.

Şi atunci maica Elena a mers în Ierusalim. S-a interesat printre evreii cei mai bătrâni, supraviețuitorii urmaşilor apostolilor, şi a aflat cam unde era Golgota. S-a dus şi a curățat gunoiul, a angajat oameni să curețe gunoiul. Și a descoperit trei cruci. Era destul de simplu ca să-ți dai seama care era crucea lui Iisus Hristos. Pentru că aşa cum declară Sfânta Scriptură, numai Iisus a fost țintuit în cuie, ceilalți au fost legați cu funii de cruci.

Dar Sfânta Elena totuși a vrut să verifice mai bine. S-a rugat la Dumnezeu cum să facă. Patriarhul Macarie al Ierusalimului a spus că facem aşa: „să punem crucile într-un anumit loc, unde trebuie să se facă o minune. Și care cruce va face minunea, aceea este crucea lui Hristos”. Şi cum pe acolo treceau cortegiul mortuar evreiesc, a fost oprit cortegiul. S-au pus crucile pe rând peste mort, lăsând pe mort în mod special crucea Mântuitorului. Când a pus crucea Mântuitorului peste mort, el s-a ridicat, a spus câteva cuvinte spre lauda lui Dumnezeu şi s-a culcat din nou. A adormit din nou. Atunci n-a fost nicio îndoială că este Crucea Mântuitorului.

Patriarhul Macarie a ridicat Crucea înaintea poporului creștin care era acolo, arătând că s-a descoperit Crucea lui Iisus. Această ridicare a Crucii va mai fi o dată, după ce Crucea va fi luată de perși. Și după treizeci de ani adusă înapoi la Ierusalim când patriarhul, noul patriarh, va ridica din nou Crucea, arătând-o creștinilor și care au strigat: „ Aliluia”. Atunci a strigat pentru prima dată Aliluia.

S-a bucurat atât de mult Sfânta Elena, încât a zidit 13 biserici în Ierusalim în perioada aceasta cu bani de la fiul ei. Dintre care cea mai importantă, Biserica Sfintei Învieri, Anastasia, care a avut un rol foarte important. În timp s-au ivit o serie întreagă de erezii, care au cucerit la un moment dat toate bisericile din Constantinopol. Numai Sfânta Anastasia, numai această sfântă biserică n-a fost cucerită. De aici s-a răspândit înapoi adevărata credință în tot Ierusalimul și în toată lumea. Altfel puteam să fim acuma arieni sau cine știe ce fel de religii.

Împăratul Constantin a declarat în 313, prin decretul de la Milano, că de acum încolo religia creștină are aceleași drepturi ca și religia păgână. Deci n-a creat o favoare pentru biserica creștină, numai i-a dat aceleași drepturi ca și bisericii păgâne. În vremea aceasta s-au construit biserici, s-au tipărit cărți. A fost o explozie creștină. Armata s-a creștinat. Mulțimea s-a creștinat. Cei ascunși ieșeau acuma la suprafață. Și dintre ei erau nobili, erau senatori romani, erau tot felul de demnitari romani, în ascuns creștini. Întâi încreștinau femeile lor, apoi răspândeau creștinismul în familie, printre servitorii lor, printre copii lor, prin familia lor… Și în cele din urmă și la soții lor, care erau puțin mai încăpățânați, temându-se să nu piardă puterea politică.

Atunci Împăratul Constantin a declarat ziua de duminică, ziua de odihnă pentru toată lumea. Sigur că în spatele acestei reguli a fost ideea creștină, că în ziua de duminică a înviat Hristos. Deci trebuie să prăznuiască, să nu muncească. Sclavilor li s-au dat libertăți. În biserică erau primiți egali cu ceilalți. Nobili stăteau lângă sclavi. Sclavul stătea lângă deputat sau senator. Nu mai era nicio deosebire, fiindcă toți erau în fața lui Hristos.

Biserica a început să crească foarte mult, să aibă tipărituri, tot feluri de manuscrise despre credință. Biblia s-a răspândit peste tot. A fost o înflorire extraordinară a creștinismului. Și toate acestea au fost datorită Sfântului Constantin cel Mare.

Între timp apăruse în Orient erezia lui Arie. Această erezie câștiga foarte mult. Arie era un tip foarte, un diacon de fapt, era un tip foarte deștept. și s-a pus toate ideile lui în versuri. Și la slujbe se cântau imnele lui, care de fapt erau doctrina lui pusă în versuri și muzică religioasă. Și acestea cucerea suflet, cam așa cum făcea Oastea Domnului la noi. Adică tot ce puneau în versuri, erau lucruri din Biblie, dar erau lucruri bune. Arie a pus lucruri rele.

Care era teoria lui Arie? Că Maica Domnului nu a născut pe Hristos, ci a născut pe Iisus, un om oarecare. Peste care, după ce S-a născut, S-a pogorât Hristos, Fiul lui Dumnezeu… Care a vorbit prin gura lui, care a făcut ceea ce a făcut, și minuni, care de fapt le făcea Iisus Hristos Însuși… Și când a fost arestat, Duhul Sfânt l-a părăsit, adică Duhul lui Dumnezeu l-a părăsit. Și el s-a dus în cer și a fost răstignit. Și deci: Maica Domnului n-a fost Născătoare de Dumnezeu, care L-a născut pe Dumnezeu. Zicea că n-a fost Născătoare de Dumnezeu, ci de Iisus. Și că pe Cruce n-a murit Hristos, ci numai Iisus.

Toate acestea reprezentau o formă frumoasă, ca un fel de epopee, baladă. Și oamenii se lăsau prinși de ceea ce spunea el.

Bineînțeles că în câțiva ani de zile toate bisericile din Ierusalim au trecut cu Arie. Iar singură, Anastasia (Biserica Învierii) a păstrat adevărata credință. A aruncat blestemul peste Arie și erezia lui. Ei se aflau acolo ca într-un fel de asediu. De multe ori acești arieni au încercat să preia biserica de acolo. Dar Dumnezeu a apărat-o, chiar dacă nu erau mulți ca număr s-o apere. Și totuși până la urmă Biserica a biruit. Toate acestea constrângeau unitatea Imperiului și unitatea Bisericii.

Constantin Împăratul care avea linia adevăratei credințe, a hotărât să adune pe toți Sfinții Părinți într-un Sinod și să facă decizia între adevărata credință și arianism. Care este credința adevărată? Dacă e arianismul, să mergem cu ei. Dacă e cealaltă, să mergem cu ei. S-au adunat 118 Părinți la Niceea, în 325… Care au analizat ceea ce ne-au lăsat Apostolii și urmașii lor. Toate cunoștințele apostolicești erau încă vii în lumea oamenilor credincioși. Și încă Tradiția era bine păstrată. Strădania aceasta a apostolilor către episcopi, episcopi către preoți și către toți ceilalți era bine păstrată în restul lumii.

Și astfel Părinții s-au adunat la Niceea și au hotărât că Arie este un blestemat, că învățătura lui este satanică. Au aruncat blestemul peste el și peste învățătura sa. Și au declarat că adevărata credință creștină este aceea pe care o păstrăm de la apostoli, ucenici, episcopi, Sfinții Părinți și așa mai departe.

Toate acestea au fost ca un trăsnet. Din clipa aceea Arie s-a pierdut. S-a retras undeva prin Africa. A mai trăit o vreme pe acolo, a mai făcut propagandă, dar a dispărut în urma blestemului ce s-a aruncat asupra lui. A mai trăit vreo zece, cincisprezece ani și a murit undeva necunoscut. Toate aceste lucruri au fost realizate cu ajutorul Sf. Constantin cel Mare și mama sa, Elena Împărăteasa.

Așa că a spune că Constantin cel Mare a fost un păgân și că mama sa a fost o păgână și au profitat ca să se înalțe, captând creștinismul, este o minciună. Ei sunt cei mai mari sfinți. Sfântul Procopie a avut un vis în care Sfântul i s-a arătat și a spus că este slăvit în ceruri de toți sfinții lui Dumnezeu. Și de atunci s-a propovăduit, că în toată Biserica noastră până în prezent, Constantin cel Mare a pus începuturile temeinice și libere ale creștinismului.

Au mai venit după aceea persecuții. Au murit mii și mii de creștini. În parte din ei s-au făcut din nou arieni sau de alte erezii care au fost atunci. Dar drumul pe care l-a scris Constantin și mama sa Elena a rămas neatins. Au mai fost oameni care au trecut la păgânism după ce au fost creștini. Cum a fost Iulian Apostatul. Era foarte deștept, a fost diacon. Dar când a fost ales de împărat, a declarat că se leapădă de creștinism și că merge cu biserica cea veche, „adevărata” biserică romană spre slava Imperiului Roman. Și a început persecuția împotriva creștinilor, adică s-au confiscat averile bisericilor. Dacă biserica a fost pusă undeva într-o capiște idolească și sfințită, se confisca. Dacă aveau terenuri care aparținuseră cuiva, așa cum se întâmplă acuma în România, le luau înapoi păgânii.

Episcopii s-au dus la Iulian și au spus: „Împărate, de ce ne persecuți? Doar L-ai avut pe Hristos în tine. Cum de ești așa?”. Îl chema Iulian Apostatul (adică s-a lepădat de credința sa). Și le-a spus: „De ce vă plângeți? Voi sunteți cei care spuneți: Fericiți cei săraci cu duhul. Este din legea voastră. Vă iau averile? Continuați a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Vi se iau cărțile? Aveți Tradiția. Vi se iau bisericile? Aveți catacombe”. Adică își bătea joc de creștini, luptând împotriva celor cu care suferise alătur,i cu care împreună slujise, care Îl mărturiseau pe Hristos.

Dar dincolo de toate aceste întâmplări, creștinii erau deja organizați. Existau episcopi, chiar dacă îl aresta pe unul și-l omora, alt episcop alegeau în secret. Erau creștini care se adunau ca să lupte,știau să se ascunde, să se ferească de spioni. Și timp de câteva sute de ani au avut, a fost o persecuție a creștinilor foarte mare, așa cum ați auzit. Oamenii erau arși pe cruce, aruncați la lei, puși să se înfrunte cu gladiatorii și ei nu se luptau… Mii și mii de creștini care mureau cântând psalmi și cântări religioase, în frica lui Dumnezeu. Niciodată nu s-a murit cu atâta dragoste, cu atâta ușurință, dobândind numele de martiri. Chiar dacă erau chinuiți, aruncați în foc… Priviți la sfinți, cât de mult au suferit.

Prin decretul lui Constantin cel Mare, fluviul cel mare al creștinismului a pornit și nimic nu-l mai putea stăvili. Chiar dacă erau ziduri ici pe colo, să se oprească șuvoiul acesta nu era posibil. Și a rupt toate stavilele și a ajuns să stăpânească întregul Imperiu Roman.

El a căzut după aceea și s-a împărțit în două: cel de Răsărit și de Apus, Bizanțul și Roma. E o istorie întreagă, până când Constantinopolul a căzut și el. Când au intrat turcii, arabii și au invadat partea de est a Europei și partea de Vest a Europei, adică Spania. Dar în continuare creștinismul a rămas pentru că nimic prin ceea ce lumea trecea, nu putea să stăvilească Fluviul cel mare al credinței creștine.

Fraților, s-au întâmplat sciziuni, s-au ivit erezii, protestantisme și așa mai departe, tot felul de aiureli, tot felul de blestemății, dar linia cea dreaptă a rămas. Noi păstrăm întreaga tradiție creștină de la Iisus Hristos. Din momentul în care Iisus Hristos a înviat, Biserica a rezistat, prin Apostolii care stăteau ascunși, cu ușile încuiate… Peste ei a suflat Domnul și a spus: „Luați Duh Sfânt. Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer; și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer. Acest suflu al lui Iisus Hristos s-a transmis de atunci și până acuma din apostoli în ucenici, din ucenici în episcopi, din episcopi în preoți, până la mine. Nimic, nicio întrerupere este. Această curgere a Duhului Sfânt n-a avut nicio întrerupere.

Toate celelalte biserici au întreruperi. Protestanții n-au pe Duhul Sfânt și n-au puterea de a lega și dezlega, pentru că ei n-au preoți. Ei știu că preoție n-au și că n-au această putere. Dar aleg pastori, spun tot feluri de lucruri, încât dacă Iisus s-ar uita la televizor cum vorbește un pastor, S-ar rușina.

La ei toți nebunii vindecă, tote bolile se vindecă, dar în realitate nu se vindecă nimic. Toate sunt trucuri, aranjamente, lucruri extraordinar de urâte. Când am ajuns în Europa și când am vorbit, au venit și niște pastori catolici și protestanți de acolo și mi-au zis: „Părinte, știm că sunt niște trucuri, dar totuși când am văzut că mii de oameni au venit la credință, am zis ca aceasta este lucrarea lui Dumnezeu”.

Eu le-am zis: „Fraților, nu nu a fost lucrarea a lui Dumnezeu, ci a fost lucrarea diavolului. Pentru că Iisus niciodată nu a folosit nicio singură minciună. El a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Adevărul nu poate să spună o minciună. Adevărul acceptă persecuția. Și asta dovedește că mereu și mereu creștinismul este denigrat, criticat, asediat de tot feluri de blasfemii. Toată corupția aceasta care există în sufletul omenesc păcătos, este scoasă afară și aruncată pe umerii Domnului nostru Iisus, ai apostolilor și creștinilor. Toate aceste patimi care se văd în cei ce denigrează și blasfemiază nu este altceva decât corupția lor lăuntrică, putrejunea lor morală, pe care o scot afară și o aruncă în fața creștinilor.

Să credeți că Sfinții Împărați Constantin și Elena au o mare putere înaintea lui Dumnezeu. Cei care purtați numele lor sunteți binecuvântați. Să vă închinați lor, să cereți ajutorul lor în toate împrejurările, și Dumnezeu va răspunde chemării voastre, pentru că ei sunt buni rugători la Dumnezeu. Amin.

 

(PREDICA PĂRINTELUI CALCIU LA SFINȚII ÎMPĂRAȚI, parohia ortodoxă, Sfânta Cruce, Washington DC, USA)

 

 

Ioan Ianolide, alături de Valeriu Gafencu, reprezintă paginile filocalice ale rezistenței din temnițele comuniste. Aflați mărturii impresionante despre puterea Harului ce îi întărea pe acești mărturisitori.

La Aiud Ioan cedează presiunilor şi trece înfrânt prin cuptorul umilinţelor, moment de răscruce în care îşi reconsideră întreaga vieţuire creştină: „Atunci am căzut cu faţa la pământ şi pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: sunt un ticălos”[1]. În această deznădejde află de rugăciunea isihastă de la un preot. O va practica neîncetat vreme de câteva luni, însă mai presus de toate: „aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredinţez toată intimitatea simţămintelor mele şi să-i cer să-mi fie călăuză. Ştiam că preotul are har şi credeam că el poate să-mi transmită puterea şi lumina dumnezeiască de care aveam nevoie şi după care râvneam cu atâta nesaţ”. Pronia lui Dumnezeu intervine şi de această dată în viaţa lui Ioan, scoţându-i în cale pe „ctitorul” sufletului său, pe părintele Arsenie Papacioc. Sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan sporeşte pe calea desăvârşirii pentru că „descoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil”.

Trăieşte revelaţia curăţirii sufleteşti prin mărturisirea propriilor păcate în faţa celor trei prieteni dragi: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim şi Marin Naidim. „Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat cu autoritate… În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă. Ori dacă vreţi o ştiinţă”[2].

Dintre toţi „Valeriu a fost cel care a ieşit primul la lumină, care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor şi asta prin valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii. Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră, datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în fine tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!”[3]

La camera 4 spital deţinuţii erau schingiuiţi în cele mai cumplite moduri. Unul din colegii de celulă, venit din „tura” reeducării, îi povesteşte lui Ioan despre torturile atroce de la camera 4 menite a produce mutilarea sufletească a penitentului: „În timp ce-mi vorbea – mărturiseşte Ianolide – simţeam în mine tăria rugăciunii şi groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci şi fierbinţi mă străbăteau. Mă concentram şi mai mult în rugăciune”[4].

Este cert că rugăciunea îi dă curajul să poarte cu sine o iconiţă ascunsă în pantaloni, o cruce băgată în mâneca puloverului şi o fasciculă din Biblie aşezată cu grijă în saltea, „obiecte interzise” de care află temutul gardian Georgescu. Ioan este nevoit să le predea, dar în momentul predării crucii îi spune gardianului: „Domnule Georgescu, aveţi grijă să nu vă luptaţi cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”. Urmarea: este bătut cu ranga, călcat în picioare cu bestialitate, până se umple de sânge. Întors în celulă află de torturile suferite de prietenii lui de la studenţii reeducaţi şi de căderea lor în iadul demascărilor: „nu vedeam nicio scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu (…) Simţeam că mi se tulbură mintea şi-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină şi pace”.

Arma rugăciunii i-a fost scut de apărare în aceste împrejurări terifiante: „În aşteptarea turei mă rugam zece, şaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbuşire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aş fi ales să mor decât să fiu ucis sufleteşte şi mi-aş fi căutat moartea dacă aş fi văzut că nu pot rezista”.

…Eram într-un lac de sânge. Simţeam o mare uşurare în trup şi în suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toţi. Aşteptam să-mi dau sfârşitul şi eram liniştit”. Intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu îl salvează din iadul reeducării. Bolnav de T.B.C. este transferat la începutul lui ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu-Ocna.

Fără îndoială, clipele de har petrecute lângă Valeriu Gafencu rămân cele mai preţioase şi mai dragi sufletului lui Ianolide în această perioadă. Intensitatea trăirii lor va estompa durerea pierderii celui mai scump prieten, petrecută în ziua de 18 februarie 1952 şi evocată de Ianolide ca o stare mistică de excepţie: „Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire – am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. M-am gândit că sunt în Cer. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu o voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu (…) Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos”.

La Aiud George Ungureanu avea să consemneze:

„A fost un adevărat sfânt. Credinţa, comportarea, gesturile lui, toate îl aşază în rândurile sfinţilor… În timp ce în cameră se purtau discuţii, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau nelinişti, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viaţă, în închisoare, viaţă înconjurată de nimb dumnezeiesc”[5].

 

[1] Ioan Ianolide, Deţinutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009. [2] Idem [3] Ibidem [4] Ioan Ianolide, op.cit I, pag. 265 [5] George Ungureanu, Camera zero, Ed. Fundaţia Culturală Alexandru Borza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pag. 139-140

(Mai multe mărturii aflați în cartea Sfinții închisorilor, precum și Întoarcerea la Hristos)

 

 

 

I. Intuiția, ca proprietate a gândirii și modalitate de cunoaștere

Capacitatea cognitivă a omului cuprinde și o altă funcție, diferită de cunoașterea sensibilă, experimentală și cunoașterea rațională, demonstrativă. Este capacitatea de a intui, sau mai simplu intuiția.

Definițiaa din dicționar  a intuiției este următoarea: „capacitatea de a înțelege ceva imediat, fără a fi nevoie de raționament conștient. ”[1]Într-o definiție mai complexă intuiția este caracterizată ca fiind:

•   ’’Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect.
  1. Diferențiere: Capacitatea gândirii de a descoperi nemijlocit și imediat adevărul pe baza experienței și a cunoștințelor dobândite anterior, fără raționamente logice preliminare.
• 1.1. Principiu didactic conform căruia procesul predării și însușirii cunoștințelor trebuie să pornească de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate.
• 1.2. (În filozofia burgheză idealist-subiectivă): Capacitate înnăscută de contemplare lăuntrică, datorită căreia s-ar putea cunoaște adevărul fără participarea activității raționale, logice a conștiinței, fără ajutorul experienței.

                        2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc.

• 2.1. Inspirație, presentiment.
• 2.2. Pătrundere instinctivă în esența unui lucru.

3. Metodă didactică de predare și însușire a cunoștințelor pornind de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate.’’[2]

Știința începe să recunoască realitatea intuiției, de unde provine și cât de naturală este în noi toți.

Cuvântul intuiție provine din verbul latin intueri -  „a lua în considerare”, sau din cuvântul intuit, de proveniență engleză, care înseamnă „a contempla”. Utilizarea intuiției este uneori menționată ca răspuns la un „sentiment instinctiv” sau „a avea încredere în instinctul  tău”. În esență,  intuiția este capacitatea de a dobândi cunoștințe, fără a recurge la experiment sau raționament, conștient, demonstrativ.

În psihologie, filosofie și alte științe, conceptul de intuiție este folosit cu mai multe sensuri: acces direct la cunoașterea inconștientă; cunoașterea inconștientă; sentimente instinctive; simțire interioară; percepție interioară la recunoașterea inconștientă a modelelor; capacitatea de a înțelege ceva instinctiv.

Utilizarea intuiției este uneori menționată și ca o formă de sentiment instinctiv. Unii consideră că intuiția ar putea fi ce mai înaltă formă de inteligență umană. Conform lui Gerd Gigerenzer, director la Institutul Max Planck pentru Dezvoltare Umană, intuiţia este elementul cheie în inteligenţa umană pentru că oamenii discern informaţia în mod intuitiv. Gigerenzer, autorul cărţii Gut Feelings: The Intelligence of the Unconscious, suţine că în cercetarea ştiinţifică trebuie să fii şi raţional şi intuitiv, relatează Forbes. „În munca mea ştiinţifică, am bănuieli. Nu pot explica întotdeauna de ce cred că o anumită cale este cea corectă, dar trebuie să am încredere şi să merg mai departe. De asemenea, am posiblitatea de a verifica aceste bănuieli. Aceasta este partea ştiinţifică. În viaţa personală, mă bazez pe instinct. Spre exemplu, când mi-am întâlnit pentru prima dată nevasta, nu am realizat computaţii. Şi nici ea”.

Acesta mai dezvăluie şi că este nevoie de exersarea inteligenţei pentru a arăta puterea intuiţiei, aşa cum se întâmplă în cazul studierii unui subiect anume. Aşadar, acesta este un adept al intuiţiei disciplinate: „cu cât fac mai multă cercetare, cu atât mai mult funcţionează intuiţia”. De asemenea, intuiţia se manifestă şi la un nivel mai general, multe site-uri de astăzi au o organizare intuitivă, facilă pentru utilizatori.

Gigerenzer continuă în a-l cita pe Albert Einstein  care spune că „mintea intuitivă este un har divin şi mintea raţională este servitorul loial. Am creat o societate care onorează servitorul şi care a uitat de har”.[3]

Osho,un celebru filosof indian, pe numele său la naștere Chandra Mohan Jain, numit în anii 1960 Acharya Rajneesh, apoi Bhagwan Shree Rajneesh, apoi Osho în ultimii ani ai vieții,  consideră că ’’...intuiţia este un salt de la nimic la existență, de asta rațiunea o neagă. Rațiunea o neagă din cauza că e incapabilă s-o întâlnească. Rațiunea poate întâlni numai fenomenele care pot fi împărțite în cauză și efect’’.[4]

Pentru Carl Jung, autorul teoriei ego-ului, intuiția este o „funcție irațională”, opusă cel mai direct senzației  și opusă mai puțin puternic de „funcțiile raționale” ale gândirii și simțirii. Jung a definit intuiția ca „percepție prin inconștient”: folosind percepția simțului doar ca punct de plecare, pentru a scoate idei, imagini, posibilități sau căi de ieșire dintr-o situație blocată, printr-un proces care este în mare parte inconștient. 

Celebrul psiholog a spus că o persoană la care intuiția este dominantă – un „tip intuitiv” – nu acționează pe baza judecății raționale, ci pe pură intensitate a percepției.

Un tip intuitiv extrovertit, „ campionul natural al tuturor minorităților cu viitor”, se orientează către posibilități noi și promițătoare, dar nedovedite, lăsând adesea să urmărească o nouă posibilitate înainte ca vechile aventuri să dea roade, fără a ține seama de propria bunăstare în căutarea constantă a schimbării.

Un tip intuitiv introvertit se orientează prin imagini din inconștient, explorând mereu lumea psihică a arhetipurilor, căutând să perceapă semnificația evenimentelor, dar deseori nu are interes să joace un rol în acele evenimente și nevăzând nicio legătură între conținutul lumii psihice și el însuși. 

Jung afirmă că tipurile intuitive extrovertite erau probabil antreprenori, speculatori, revoluționari culturali, adesea anulați de dorința de a scăpa de orice situație înainte ca aceasta să devină soluționată și constrângătoare.  Tipurile lui intuitive introvertite erau probabil mistici, profeți sau năuci, care se luptau cu o tensiune între a-și proteja viziunile de influența altora și a-și face ideile inteligibile și rezonabil de persuasive pentru ceilalți – o necesitate ca acele viziuni să dea roade reale.[5] 

În psihologia modernă, intuiția se referă la capacitatea de a cunoaște soluții valide la probleme și de a lua decizii fără a recurge la raționamente logice, calcule de eficiență și analiză comparativă a două sau mai multe variante decizionale.

De exemplu, modelul de decizie prin recunoaștere (RPD) explică modul în care oamenii pot lua decizii relativ rapide fără a fi nevoiți să compare opțiunile. Gary Klein a descoperit că, în condiții de presiune a timpului, în situații existențiale dificile caracterizate prin  mize mari și parametri în schimbare, poate fi folosită baza de experiență acumulată pentru a identifica situații similare și pentru a alege intuitiv și nu demonstrativ, rațional, soluții fezabile. Modelul RPD este un amestec de intuiție și analiză. În opinia psihologului mai sus menționat, ‘’Intuiția este procesul de potrivire a modelelor care sugerează rapid cursuri de acțiune fezabile. Analiza este simularea mentală, o revizuire conștientă și deliberată a cursurilor de acțiune’’. [6]

Pentru celebrul psiholog Daniel Kahneman, intuiția este capacitatea de a genera soluții fără argumente logice, dovezi sau demonstrații. El menționează două sisteme diferite pe care le folosim atunci când luăm decizii și judecăți: primul se ocupă de gândurile inconștiente, al doilea se ocupă de gândurile intenționate.  Primul sistem este are ca bază  intuiția.  Kahneman consideră că oamenii supraestimează acest sistem, folosindu-l ca sursă de încredere pentru cunoștințele pe care s-ar putea să nu le posede cu adevărat. Aceste sisteme sunt conectate cu două caracteristici existențiale proprii firii noastre, pe care el le numește "sinele care își amintește" și "eul care trăiește". Sinele, procedează instinctiv și intuitiv și potrivit naturii sale ambigue îi determină ocazional pe oameni să experimenteze iluzii cognitive, presupuneri pe care ni le oferă intuiția noastră și, de obicei, în care avem încredere fără să ne gândim.[7] 

În filosofia matematicii, intuiționismul sau neointuiționismul, este o abordare în care matematica este considerată ca fiind exclusiv rezultatul activității mentale constructive a oamenilor, iar nu rezultatul descoperiri unor principii fundamentale despre care se afirmă că există într-o realitate obiectivă. Logica și matematica nu sunt considerate activități analitice în care proprietățile profunde ale realității obiective sunt dezvăluite și aplicate, ci sunt considerate, ca fiind, aplicarea unor metode coerente subiective cu scopul de a realiza construcții mentale mai complexe, indiferent de posibila lor existență ca  realitate obiectivă.

Caracteristica distinctivă fundamentală a intuiționismului matematic și logic este interpretarea sa a ceea ce înseamnă ca o afirmație matematică să fie adevărată. Pentru Jan Brouwer unul dintre promotorii intuiționismul matematic, adevărul unei afirmații matematice este o funcție subiectivă: o afirmație matematică corespunde unei construcții mentale, iar un matematician poate afirma adevărul unei afirmații numai prin verificarea validității acelei construcții prin intuiție.[8]

Deoarece noțiunea intuiționistă de adevăr este mai restrictivă decât cea a matematicii clasice, intuiționistul trebuie să respingă unele presupuneri ale logicii clasice.  Acest fapt a generat logica intuiționistă.

Pentru un intuiționist, afirmația că un obiect matematic, cu anumite proprietăți există, este o pretenție că un obiect cu acele proprietăți poate fi construit. Orice obiect matematic este considerat a fi un produs al unei construcții a unei minți  și, prin urmare, existența unui obiect este echivalentă cu posibilitatea construirii acestuia. Acest lucru contrastează cu abordarea clasică, care afirmă că existența unei entități poate fi dovedită prin infirmarea inexistenței acesteia. Pentru intuiționist, acest lucru nu este valabil; infirmarea inexistenței nu înseamnă că este posibil să se găsească o construcție pentru obiectul presupus, așa cum se cere pentru a-și afirma existența.

Interpretarea negației  este diferită în logica intuiționistă comparativ cu ​​logica clasică. În logica clasică, negația unui enunț are semnificația că enunțul este fals; pentru un intuiționist, înseamnă că afirmația este refutabilă, în sensul că enunțul poate fi combătut cu argumente puternice, dar nu este inevitabil fals. Logica intuiționistă înlocuiește adevărul  abstract cu construcția sa.

Printre diferitele formulări ale intuiționismului matematic și logic există mai multe poziții diferite asupra sensului și realității infinitului. Termenul de "infinit potențial" se referă la o procedură matematică în care există o serie nesfârșită de pași. După ce fiecare pas a fost finalizat, există întotdeauna un alt pas de efectuat. Termenul "infinit real" se referă la un obiect matematic finalizat care conține un număr infinit de elemente.[9]

Filosofii au definit cunoașterea intuitivă  în diferite feluri. Pentru Bergon intuiția este o formă de cunoaștere superioară cunoașterii intelectuale, de aceeași natură cu instinctul și simțul artistic, înțeleasă ca un tip de empatie prin care conștiința umană surprinde lucrurile în ele însele. Descartes definea intuiția ca fiind, "cunoaștere imediată a noțiunilor și adevărurilor fundamentale, simple și ireductibile, ce nu mai pot fi supuse îndoielii și care constituie punctul de plecare al deducției." În concepția lui  Immanuel Kant, "... intuitia pură este formă a priori, înainte de orice experiență perceptivă a sensibilității, condiționând orice cunoștere sensibilă a fenomenelor". Pentru Schelling, intuiția este, în primul rând, intuiție a sinelui; cunoaștere absolută nu poate fi decât cunoașterea de sine.

Intuiția are semnificații existențiale fiind o proprietate a unor ipostasuri umane, dar și o funcție cognitivă, formă de cunoaștere imediată și unitară a realității sensibile sau inteligibile, apriorică  față de  cunoașterea sensibilă  și rațional demonstrativă, dar și posterioară acesteia. Prin intuiție omul se integrează și participă la unitatea și armonia existenței, se cunoaște pe sine și unitatea lumii create. Totodată, intuiția sensibilă sau inteligibilă este o condiție a cunoașterii conceptuale.

În cele ce urmează vom face referiri la concepția unor filosofi  despre cunoașterea intuitivă.

II. Intuiționismul în filosofie

Intuiția a format obiect de studiu  atât pentru filosofii orientali cât și pentru cei occidentali.  Intuiția este considerată și analizată  ca procedeu de cunoaștere  diferit de  cunoașterea  prin sensibilitate, experiment sau demonstrație rațională.

Ceea ce este rațiunea pentru minte, este și intuiția pentru inimă. Mergând pe linia acestui argument, putem spune că rațiunea a reprezentat pentru Occident ceea ce intuiția a fost pentru Orient. Ar fi hazardat să ne aventurăm într-o speculație pe această temă, pornind de la ideea că niciuna dintre cele două mari regiuni n-ar fi gustat perioade în care au preluat cu succes caracteristica opusă. Am avut și un Occident intuitiv, așa cum am avut și un Orient dominat de rațiune, însă niciodată pentru lungi perioade. Cumva, fiecare regiune a simțit nevoia să revină în matca sa, să își păstreze firea cu care a fost înzestrată. Mintea occidentală distantă nu putea să își deschidă prea mult granițele în fața inimii intuitive orientale, iar reciproca era la fel de valabilă.

În Orient, intuiția este în cea mai mare parte împletită cu religia și spiritualitatea ezoterică, existențială. Sunt diverse semnificații ale existenței și cunoașterii intuitive  în textele religioase.

În „Tao Te King”, Lao Tsu spunea: „Cel ce deținea Marea Imagine (a lui Tao) este identic cu Tao, el are intuiția fundamentală (Marele Simbol, Imaginea prototip, programul Universului) și obține câmpul defensiv sau aura ființelor, („embrionul sacru”), floarea de aur.”[10] 

Marele gânditor chinez afirmă că  este o identitate între Sinele nostru și marele Univers. Dar cum să găsim identitatea? Din nefericire, și asta este cauza principală a „căderii” omului consideră filosoful, marea majoritate a oamenilor  nu este orientată și preocupată spre aflarea unității omului cu Universul. În aceeași lucrare Lao Tsu evidențiază situația în care se află omenirea: „Când omul cu spirit superior aude vorbindu-se despre reîntoarcerea la Tao, El pune în practică, îl cultivă cu perseverență. Când omul cu un spirit mijlociu află despre Tao (adevăr), când îl păstrează (urmează), când îl nesocotește (îl pierde). Când un om cu spirit inferior aude despre Tao, el râde cu lacrimi ( ia în bătaie de joc)”.

Filosofia orientală este preocupată de cercetarea sinelui și a unității lui cu Universul, de  meditație, prin concentrarea gândului în sine. Pentru aceasta structura sinelui este considerată identică structurii Universului. Pentru gândirea europeană această teză pare destul de paradoxală, cu toate că și ea a vorbit despre Macrocosmos (Univers) și Microcosmos (om) și identitatea lor, începând cu filosofia greacă. Această poziție mai târziu a fost neglijată de știința și filosofia modernă, dar nu și de credința și teologia ortodoxă care recunoaște și afirmă unitatea firii create prin Logosul întrupat. Sfântul Maxim Mărturisitorul  arată că, "... apoi, fiindcă, după împlinirea lucrării Sale pentru noi, S-a înălțat la cer cu trupul primit, unind prin Sine cerul cu pământul. Prin aceasta a unit cele sensibile cu cele inteligibile și a arătat firea cea creată ca una de la o extremitate la alta a părților ei, unificată în ea însăși prin virtute și prin cunoașterea primei Cauze. Astfel, prin toate câte a săvârșit tainic a arătat, cred, că rațiunea este legătura de unire între cele despărțite, iar lipsa rațiunii însemnează despărțirea celor unite. Prin aceasta ne-a îndemnat să învățăm să ne însușim rațiunea prin făptuire, ca să ne unim nu numai cu Îngerii prin virtute, ci și cu Dumnezeu prin cunoștință negând toate cele ce sunt." Comentând acest text Părintele profesor dr. academician Dumitru Stăniloae remarcă: Unirea cu Îngerii prin virtute arată că virtutea rămâne un bun permanent în cel ce se ridică mai presus de treapta făptuirii, la contemplație. De remarcat că dobândirea adevăratei rațiuni e necesară și pentru cunoașterea  mistică a lui Dumnezeu prin gnoza apofatică. Ca să fii în stare să negi toate lui Dumnezeu, pentru a urca la cunoașterea Lui, trebuie să te fi pătruns întâi prin rațiune de mărginirea și relativitatea lor.’’[11]

Studierea ființei umane de către școlile Yoga, Samkya, Daoism a dus la concluzia că atât macrocosmosul, cât și microcosmosul există și se manifestă datorită sintezei care se petrece la toate cele trei nivele ale realității – schimbului de informație, schimbului de energie și schimbului de substanțe. Nivelul superior este considerat nivelul informațional, pe de altă parte, acesta este identificat cu spiritul. Spiritul este etern, se obiectivează dintr-o viață în alta. Spiritul are structură. Partea superioară este Atmanul, care este parte a Brahmanului, ori acesta reprezintă partea superioară ale începuturilor creatoare, diriguitoare a Universului. Fiind dezvoltată această parte a conștiinței percepe nivelurile superioare ale realității. În ființa umană ea se manifestă prin talente dumnezeiești, supranaturale, haruri, tendințe și posibilități, și invers, în cazul unei subdezvoltări a acestei părți a conștiinței omul este orb spiritual, el este predispus să perceapă doar nivelul inferior al realității – lumea fenomenelor și lucrurilor materiale.[12]

Pentru filosoful Sri Aurobindo, intuiția este o formă de cunoaștere prin identitate. El descrie planul psihologic uman (deseori denumit mana în sanscrită) ca având două naturi: prima cu rolul de a interpreta  lumea  exterioară, mai ales prin informații senzoriale. A doua natură a spritului uman are rolul de a genera conștiința.

Sri Aurobindo  numește această a doua natură „cunoaștere prin identitate”. Ca rezultat al evoluției, mintea omului s-a obișnuit să folosească anumite funcții fiziologice ca mijloc de a intra în relații cu lumea materială. Atunci când oamenii caută să afle despre lumea exterioară, ei ajung implicit la adevăruri prin simțurile lor. Cunoașterea prin identitate explică doar conștiința de sine, se poate extinde dincolo de minte  și poate explica cunoașterea intuitivă. El spune că această cunoaștere intuitivă a fost comună oamenilor mai în vârstă, vedici. Mai târziu cunoașterea intuitivă a fost înlocuită de rațiune, care organizează în prezent percepția, gândurile și acțiunile noastre și care a dus la o tranziție de la gândirea vedică la filosofia metafizică și mai târziu la știința experimentală. El găsește că acest proces, care pare a fi decent, este de fapt un cerc de progres, deoarece o facultate inferioară este împinsă să preia cât mai mult dintr-un mod de lucru superior.  Atunci când conștientizarea de sine în minte este aplicată pe sine și asupra eului (celălalt) exterior, aceasta are ca rezultat o identitate luminoasă auto-manifestată;  și motivul se transformă, de asemenea, în forma cunoașterii intuiționale  auto-luminoase.

Osho susține că conștiința umană se află într-o ierarhie de la instinctele fiziologice de bază, la inteligență și intuiție, iar oamenii, deseori se mișcă între aceste stări în funcție de afinitatea lor. El sugerează că trăirea în starea de intuiție este unul dintre scopurile finale ale umanității.        Advaita  vedanta (o școală de gândire indiană), consideră intuiția ca fiind o experiență prin care cineva poate intra în contact și experimenta starea de brahman. 

Budismul consideră că intuiția este o facultate în mintea cunoașterii imediate.  Intuiție se află dincolo de cunoașterea rațională a gândirii  conștiente. Gândirea conștientă nu poate accesa  informațiile subconștiente sau nu poate transforma astfel de informații într-o formă comunicabilă. 

În budismul Zen au fost dezvoltate diferite tehnici pentru a ajuta la dezvoltarea capacității intuitive, cum ar fi ’’koanurile’’, a căror rezolvare duce la stări de iluminare minoră, "satori". În anumite texte ale budismului zen, intuiția este considerată o stare mentală între mintea universală și mintea individuală, discriminatoare. În filosofia occidentală intuiția, ca metodă de cunoaștere, ocupă un loc important în gândirea unor filosofi din toate timpurile.

Pentru Platon esența filosofiei sale este ceea ce de obicei se numește de către exegeți  "teoria ideilor". Este vorba aici despre întrebarea: cum este posibilă cunoașterea sau, mai corect, cum este posibila cunoașterea științifică? Pentru a răspunde la aceasta între­bare, Platon preia ideea  socratică potrivit căreia  orice capacitate practică sau politică și orice virtute morală, trebuie să se funda­menteze pe știință. Și din acest motiv este necesar să se răspundă mai întâi la întrebarea: ce este știința ca "epistimi"? Postulatul unei virtuți înte­meiate pe știință pretinde o teorie a cunoașterii ca fundament al oricărei filozofii.

Despre exis­tența lucrurilor, despre deosebirea sau egalitatea, asemânarea sau neasemănarea acestora, despre numărul, frumusețea sau urâțenia lor, sim­țurile nu ne pot spune nimic, fiindcă  despre acestea nu ne poate lămuri decât activitatea gândirii, care singură poate compara lucrurile și for­mula asemenea silogisme.

Concepția despre Idei constituie un fel de "dogmatică" a întregii filozofii platonice. Ea constituie temeiul epistemologiei și al metafizicii platonice și este de o importanță hotărâtoare pentru logica, psihologia, etica și politica acestui filozof. Platon ajunge la formularea teoriei despre Idei plecând de la principiul socratic că știința adevărată se fundamentează pe noțiuni, pe concepte.  Care este  originea acestei cunoașteri? Platon, consideră că  percepția senzo­rială nu poate fi deoarece aceasta nu poate constitui decât cel mult un simplu și insuficient contact cu realitatea senzorială, precară și schimbătoare, iar nu rațiunea suficientă a cunoașterii. Cum am putea noi să ajungem, de exemplu, cu ajutorul percepției, la noțiunile de "ega­litate" sau de "identitate", deoarece noi nu putem per­cepe niciodată  egalitatea și nici identitatea "în sine".

Atât în dialogul Cratilos cât și în Theaitetos, Platon se ocupă cu relativitatea percepției sen­zoriale, pentru a dovedi falsitatea afirmației lui Protagoras, potrivit căreia, "mai îna­inte" și "mai târziu", "mai mare" și "mai mic", "egal" și "neegal", nu sunt calități pe care le-ar avea lucrurile "în sine", ci ele sunt doar un fel de ipoteze pe care le făurește spiritul uman pentru a stăpâni feno­menele.

"Spiritul sau gândirea găsește legi, cărora le urmează  senzoria­lul. Întrucât spiritul încearcă acest lucru, el face experiența cu un asemenea concept sau lege, ce au fost utile, dar sunt insuficiente. Atunci trebuie să fie găsite idei din ce în ce mai înalte și în felul acesta sfârșitul influențează asupra începutului și invers". Caracteristica dialecticianului tocmai aceasta este: el se coboară de la idei la realitate și de la idei se ridică la alte idei din ce în ce mai înalte, pănă ajunge la cea mai înaltă idee: la Ideea Ideilor.[13]

Teza cea mare a interpretării lui Natorp - spune Constantin Noica - este că Ideile nu reprezintă existențe în sine, lucruri, așa cum reieșea din critica întreprinsă în Parmenide, ci legi, unități de gândire. Punctul greu îl constituie faptul că însuși Aristotel, discipolul lui Platon a înțeles și combătut doctrina Ideilor tocmai ca lucruri, ca existențe... Chiar dacă nu accepți că ele sunt legi într-un sens poate prea critic kantian, nu e de admis că sunt lucruri într-un sens prea naiv realist. Esențele matematicii, despre care vorbea Milhaud, sau esențele fenomenologiei contemporane, orice poate  explica mai bine și întemeia  mai trainic ideile lui Platon.’’[14]

În dialogul Sofistul, Platon arată că Logosul devine rațiu­nea formulată și exprimată în exterior. Pentru Platon gândirea este o vorbire interioară, în care sufletul se întreabă și tot el răspunde. Ținta supremă a cunoașterii este tocmai acest Lo­gos universal. ’’Toate acestea nu împiedică Ideile să fie independente de sensibilitate. Iar însemnătatea acesteia din urmă va fi tocmai de a se ridica la ele: căci numai în fața copiei sensibile redevii conștient de original’’.[15]

Este ideea cea mai înaltă sau ideea identității dintre gândire și existență. Legătura  dintre idealismul platonic  si cel kantian devine și mai vizibilă, deoarece Kant fundamentează  identita­tea dintre existență și gândire pe categoria rațiunii, "Dumnezeu", iar Platon pe Ideea de bine, care era identică cu creatorul lumii (Timaios), o idee ce va avea urmări importante în etică. Dar și în teologia creștină. Unitatea dintre existență și gândire explică și posibilitatea cunoașterii intuitive în filosofi lui Platon.

În dialogul Republica,[16] Platon consideră că intuiția este o capacitate fundamentală a rațiunii umane de a înțelege adevărata natură a realității. În  dialogurile Menon și Phaidon, el descrie intuiția ca o cunoaștere preexistentă care rezidă în „sufletul eternității” și ca un fenomen prin care cineva devine conștient de cunoașterea preexistentă. El oferă un exemplu de adevăruri matematice și presupune că la ele nu se ajunge prin rațiune. El susține că aceste adevăruri sunt accesate folosind o cunoaștere deja prezentă într-o formă latentă și accesibilă capacității noastre intuitive. Acest concept al lui Platon este denumit și anamneză, aducere aminte. În dialogul Phaidon, Platon aduce argumente pentru nemurirea sufletului.[17] Unul dintre argumente va fi teoria reminescenței, teorie după care, a cunoaște, a învăța înseamnă a-și reaminti dintr-o altă existență. ’’Nu toate cunoștințele, ne lasă a înțelege dialogul acesta, sunt preștiute, nu la toate ne ridicăm prin simpla amintire, ci doar la prototipurile cunoștințelor,  prototipuri pe temeiul cărora putem da socoteală, rândui și înțelege ceea ce ni se înfățișează în cuprinsul lumii din afară.’’[18]

Rene Descartes este unul dintre filosofii raționaliști moderni care consideră intuiția ca fiind una dintre metodele de cunoaștere care conferă evidența.  Evidenţa – „Primul precept era de a nu primi ca adevărat nici un lucru de care să nu mă fi încredinţat în mod evident că este aşa, adică de a înlătura cu grijă graba şi prejudecata şi de a nu cuprinde în judecăţile mele nimic altceva decât ce s-ar prezenta minţii atât de clar şi de precis, încât să nu am nici un prilej de a-l pune la îndoială”[19], spune Descartes. Mai mult decât o regulă acesta este principiul normativ fundamental, tocmai pentru că totul trebuie să conducă la claritate şi la distincţie, adică la evidenţă. A vorbi despre idei clare şi distincte este acelaşi lucru cu a vorbi despre idei evidente.

Dar care este actul intelectual cu care se poate ajunge la evidenţă? Este actul intuitiv sau intuiţia, adică actul mintal unic şi imediat, prin intermediul căruia se ia un obiect în integritatea sa, independent de celelalte obiecte. Această evidenţă cuprinde deci claritatea (viziunea completă, detaliată, exhaustivă a unui obiect) şi distincţia (posibilitatea de a lua obiectul în mod independent de alte obiecte). Acest mod de a cunoaşte este tipic matematicii, care analizează numerele şi figurile geometrice. Deci pentru Descartes „modelul ideal către care gândirea trebuie să năzuiască este modelul matematic.”[20]

Descartes distinge două modalităţi cognitive ale intelectului: intuiţia şi deducţia. Intuiția este o facultate care are un rol important în procesul cognitiv. Ea depinde de simţuri şi de intelect şi în acelaşi timp se bucură de o oarecare autonomie. Intuiția  este indispensabilă adevărului, căci ea este cea care îşi dă asentimentul diferitelor cunoştinţe. Desigur, ca raţionalist, Descartes a considerat că izvorul adevărului îl constituie gândirea, dar gândirea aprobată de intuiția fiecăruia. Intuiția  este şi cauza erorii prin faptul că, fiind mai întinsă decât raţiunea, îl determină pe om să se pronunţe şi asupra unor lucruri pe care nu le cunoaşte.[21]

În cartea sa Reguli de îndrumare a mintii. Meditații despre filozofia primă, Descartes se referă la „intuiție” (de la verbul latin intueor, care înseamnă „a vedea”). Intuiția este o cunoaștere preexistentă dobândită prin raționament rațional sau prin descoperirea adevărului prin contemplație. Această definiție afirmă că „tot ceea ce percep clar și distinct ca fiind adevărat, este adevărat.”  Aceasta este denumită intuiție rațională.  Intuiția și deducția, spune Descartes, sunt sursele posibile unice de cunoaștere a intelectului uman;  aceasta din urmă este o „secvență conectată de intuiții”,  fiecare dintre acestea fiind a priori o idee evidentă, clară și distinctă, înainte de a fi conectată cu celelalte idei în cadrul unei demonstrații logice.[22] Pentru a putea înainta în cercetarea sa, Descartes consideră că trebuie să pună totul în dubiu. Acesta este dubiul metodic sau îndoiala metodică.

Există vreun adevăr în afara matematicii care să reflecteze caracterul evidenţei şi al distincţiei, şi care nu ar putea fi pus, sub nici o formă, la îndoială? Pentru a răspunde la aceste întrebări Descartes aplică regulile sale ştiinţei tradiţionale pentru a vedea dacă aceasta conţine un adevăr atât de clar ce nu ar putea fi pus în dubiu. Descartes nu se îndoieşte pentru că este sceptic, ci pentru că el consideră că această îndoială deliberată îi va permite să ajungă la certitudine, la evidență. Prin urmare nu este vorba de scepticism, care exclude orice posibilitate de a cunoaşte adevărul. Dubiul cartezian nu elimină posibilitatea existenţei adevărului şi nici nu este un scop în sine, ci doar un stadiu preliminar. Este un efort de a gândi filosofia de la capăt.

Primul lucru de care trebuie să ne îndoim - afirmă Descartes - trebuie să fie cunoaşterea pe care ne-o oferă simţurile, deoarece este deja un lucru acceptat că acestea ne înşeală. De asemenea, trebuie să ne îndoim chiar şi de existenţa corpului nostru şi de toată realitatea exterioară, deoarece am putea fi rezultatul unei iluzii asemănătoare aceleia pe care o trăim atunci când visăm. Cine ne poate asigura că viaţa noastră nu este un vis continuu?  În sfârşit, trebuie să ne îndoim chiar şi de certitudinile matematice, deoarece, chiar dacă trebuie exclus faptul că Dumnezeu ar voi să mă înşele, aş putea presupune existenţa unui „geniu rău” care  s-ar folosi de toată puterea sa pentru a mă înşela („îndoiala hiperbolică”).

Dubiul metodic are ca scop găsirea unei certitudini care să nu mai poată fi pusă la îndoială. Care este certitudinea la care ajunge Descartes şi de care nimeni nu se mai poate îndoi? Iată ce afirmă în acest sens: „Dar curând după aceea îmi dădui seama că, în timp ce gândeam astfel, că adică totul este fals, trebuia în mod necesar ca eu care o gândeam să fiu ceva. Şi observând că acest adevăr „cuget deci exist” („cogito ergo sum!”) era atât de temeinic şi de sigur încât toate presupunerile scepticilor, chiar şi cele mai extravagante, nu erau în stare să-l clatine, găsii că pot să-l primesc fără rezerve ca întâiul principiu al filosofiei pe care o căutam.”[23]

Cine se îndoieşte gândeşte, iar cine gândeşte există, aceasta este prima certitudine de care nimeni nu se poate îndoi, conform lui Descartes. Ce înţelege, însă el prin „gândire”? În cartea sa Reguli de îndrumare a minții.Meditații despre filosofia primă,  afirmă că prin „gândire” se înţelege tot ceea ce există în noi şi de care suntem conştienţi în mod imediat. Astfel toate acţiunile intuiției, intelectului, imaginaţiei şi simţurilor sunt „gânduri”[24].

Dubiul metodic este depășit în primul rând prin intuiție, deoarece intuiția poate cuprinde  unitatea existenței și care în procesul cunoașterii generează certitudinea existențială, dar și evidența și adevărul cunoștințelor sensibile și raționale. Intuiția nu este opusă rațiunii. Aceasta este o facultate cognitivă a omului alături de  rațiunea deductivă, cu mențiunea că intuiția face posibilă cunoașterea deductivă. [25]

Un alt filosof  din aceeași perioadă, David Hume, are o interpretare mai ambiguă a intuiției. Hume susține că intuiția este o recunoaștere a relațiilor de timp, loc și cauzalitate. El afirmă că „asemănarea” recunoașterea relațiilor este evidentă pentru simțuri ceea ce nu ar necesita o examinare suplimentară. Filosoful atribuie intuiției puterea minții, depășind astfel empirismul  ce caracterizează  întreaga lui gândire.[26]

Cunoașterea intuitivă  este prezentă și în filosofia lui Immanuel Kant. Acesta este considerat întemeietorul idealismului transcendental susținând că că sinele uman sau eul transcendental construiește cunoașterea din două elemente: intuiții empirice (experiențe senzoriale) și concepte ale intelectului, numite și categorii. Idealismul kantian este în opoziție cu alte două teorii filozofice - idealismul problematic elaborat de Descartes,  centrat pe ideea că existența exterioară  subiectului cunoscător poate fi pusă la îndoială, respectiv idealismul subiectiv, care susține că lucrurile materiale nu constau decât din idei ale subiectului cunoscător, altfel spus  realitatea este construită de cel care o percepe și o cunoaște. Kant consideră că realitatea, materia brută a cunoașterii, există independent de mintea umană, dar noi cunoaștem numai fenomenul dat în conștiință, iar lucrul în sine trebuie să rămână veșnic imposibil de cunoscut pentru că noi avem numai intuiții sensibile ale intelectului prin care percepem realitatea fenomenală, nu și intuiții inteligibile ale rațiunii, prin care să cunoaștem esența, ființa, lucrul-în-sine.

Teza centrală a operei sale fundamentale, Critica Rațiunii Pure, este aceea că ființele umane experimentează doar aparența, obiectul ca fenomen, nu lucruri-în-sine. Spațiul și timpul sunt doar forme subiective ale intuiției umane. Kant numește această concepție idealism transcendental. El descrie ideea de filosofie transcendentală în prima ediție a Criticii rațiunii pure astfel: „Experiența este fără îndoială primul rezultat pe care-l produce intelectul nostru, prelucrând materialul brut al senzațiilor. Prin aceasta, însăși ea este prima învățătură, și în dezvoltarea ei este atât de inepuizabilă în învățăminte noi, încât viețile legate succesiv ale tuturor generațiilor viitoare nu vor duce niciodată lipsă de cunoștințe noi care pot fi adunate pe acest teren. Totuși ea nu este nici pe departe singurul domeniu în care se lasă restrâns intelectul nostru. Ea ne spune, ce-i drept, ce există, dar nu că trebuie să existe în mod necesar așa și nu altfel. Tocmai de aceea ea nu ne dă o universalitate adecvată, iar rațiunea, care e atât de avidă de astfel de cunoștințe, este mai mult excitată de ea decât satisfăcută. Astfel de cunoștințe universale, care au totodată caracterul necesității interne, trebuie să fie, independent de experiență, clare și certe prin ele însele; de aceea ele se numesc cunoștințe a priori; dimpotrivă, ceea ce este obținut numai din experiență nu este cunoscut, cum se spune, decât a posteriori sau empiric. Dar, ceea ce e foarte demn de remarcat, se vădește că și printre experiențele noastre se amestecă cunoștințe care trebuie să aibă originea a priori și care servesc poate numai pentru a procura o legătură reprezentărilor simțurilor noastre. Căci dacă eliminăm din cele dintâi tot ce aparține simțurilor, rămân totuși anumite concepte originare și judecăți produse de acestea, care să se fi format cu totul a priori, independent de experiență, fiindcă fac să se poată spune sau cel puțin să se creadă că se poate spune despre lucrurile care apar simțurilor mai mult decât ar învață simpla experiență, și ca anumite aserțiuni să cuprindă adevărata universalitate și necesitate strictă, ceea ce numai cunoașterea empirică nu poate procura”[27]

Critica sa este o filozofie transcendentală care se întemeiază pe posibilitatea metafizicii. Problema centrală a filosofiei transcendentale este explicarea posibilității cunoștințelor sintetice a priori: „Numesc transcendentală orice cunoaștere care se ocupă în genere nu cu obiecte, ci cu modul nostru de cunoaștere a obiectelor întrucât acesta este posibil a priori. Un sistem de astfel de concepte s-ar numi filosofie transcendentală”[28]

După marele filosof din Konigsberg, orice cunoaştere are două izvoare: 1) sensibilitatea, care dă intuiţii, reprezentări nemijlocite despre lucruri; 2) intelectul, care dă noţiuni. Cunoaşterea este astfel produsul colaborării sensibilităţii cu intelectul. La fel ca Aristotel, Kant deosebeşte la orice cunoaştere o materie şi o formă. Materia cunoaşterii o alcătuiesc senzaţiile multiple, variabile de la individ la individ, subiective. Materia cunoaşterii este dată de sensibilitatea individului afectat de excitaţii externe; organele primesc aceste excitaţii, care, prin transformări, dau naştere produselor spirituale numite senzaţii. Astfel, sensibilitatea apare, în filosofia kantiană, ca o facultate pasivă a spiritului, ca o putere de receptivitate. Această materie sensibilă, alcătuită din senzaţii haotice, necoordonate, capătă însă o formă, o unitate şi un caracter de obiectivitate. Ele sunt raportate la lucruri exterioare prin intervenţia unor concepte, a unor noţiuni intelectuale derivate din intelect.

Sensibilitatea dă conţinutul cunoaşterii şi al experienţei, iar intelectul forma. Nu există materie a cunoaşterii fără formă, căci nu există nici o senzaţie care să nu fie în timp şi în spaţiu şi care să nu fie raportată la un obiect, precum nu există nici formă, nici concepte intelectuale fără o materie sensibilă. Cunoaşterea este rezultatul unei colaborări active între aceste două facultăţi: sensibilitatea şi intelect.

Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiecte din natură ci, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacității de cunoaștere a subiectului, fiind astfel transferate realității obiective.

Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare intuiții ale intelectului care funcționează în procesul de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și structura toate impresiile senzoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra existenței fenomenale, a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen (lucru în sine), care se sustrage capacității de cunoaștere. Această cercetare critică a condițiilor percepției și cunoașterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală ", filozofie care investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea subiectului.

Daca în Estetica transcendentală din Critica rațiunii pure, spațiul și timpul sunt caracterizate drept „forme ale intuiției“, în Analitica transcendentală, la nivelul paragrafului „Deducției transcendentale“, Kant pare să distingă între forma intuiției, care, spune el, „dă numai un divers“, și intuiția formală, care ar conferi unitate acestui divers. Pentru Kant intuiția este o facultate subiectivă prin care cunoașterea realității fenomenale este posibilă, și nu o însușire a psihicului uman, așa cum este considerată în teoriile psihologice la care am făcut referire.[29]

III. Intuiția în fenomenologie

Intuiția fenomenologică este un concept fundamental în curentul filosofic denumit fenomenologie. Iată o scurtă caracterizare a acestei doctrine filosofice:

Fenomenologia (din limba greacă: phainómenon și logos = studiul fenomenelor) este un curent filosofic din secolul al XX-lea, care încearcă să descrie structura experienței, așa cum este reprezentată în conștiință, nu ca fapte ci ca esență a lucrurilor (eidos), fără să apeleze la teorii sau la metodele științei, discursive și demonstrative, bazate pe experiment și conceptualizare teoretică. Conceptul de fenomenologie în gândirea filosofică apare mai întâi la Hegel, care în anul 1807  a publicat celebra sa lucrare Fenomenologia spiritului[30]. Filozoful german cercetează devenirea ca unitate dintre conținut și devenire, precum și aparițiile spiritului ca realizare a sinelui  nostru, ca unitate dintre Ființă  și Nimic, precum și ca totalitate absolută. 

Hegel dezvoltă evoluția spiritului, de la percepția  simplă, apoi prin conștiință, conștiința de sine, rațiune, spiritul în istorie, conștiința juridică, revelația, până la cunoașterea absolută a spiritului. Cunoașterea adevărului constă în faptul că dihotomia dintre subiect și obiect  este ridicată dialectic la unitate, în sensul că dialectica spiritului absolut le cuprinde pe amândouă, deci ambele formează un tot unitar fiind adevărul în unitatea sa dialectică.

O succintă și elocventă sinteză a ideilor marelui filosof german cuprinse în această carte o realizează Sorin Lavric: "Termenul de fenomenologie  nu trebuie luat  în sensul fenomenologic pe care îl va căpăta această disciplină odată cu Hrussel și Heidegger. La Hegel, fenomenologia nu înseamnă decât descrierea lanțului de fenomene (experiențe) prin care trece conștiința unui om atunci când vrea să afle adevărul vieții sale... Spiritul divin se dedublează în subiect (om) și în obiect (natură) și se folosește de om pentru a se cunoaște pe sine. Celebra viclenie a rațiunii (List der Vernunft), echivalează cu arta cu care Dumnezeu slujindu-se de om, își atinge scopul dorit prin cunoaștere de sine. Astfel spus, chiar dacă protagonistul cărții este spiritul uman, regizorul care pune în scenă episoadele dramei cunoașterii este Dumnezeu. Omului i se insuflă convingerea că toate faptele îi aparțin și că el este unicul stăpân al vieții sale, când de fapt toate egoismele și trufiile sale slujesc voinței divine."[31]

Fenomenologia modernă își are rădăcinile în psihologia descriptivă a lui Franz Brentano și se bazează în mare măsură pe concepțiile lui Edmund Husserl expuse mai ales în opera sa capitală, "Idei pentru o fenomenologie pură și pentru o filosofie fenomenologică"[32], publicată în 1913 . Fenomenologia a fost mai departe dezvoltată de alți mari filosofi: Martin Heidegger în opera sa fundamentală ’’Ființă și timp’’[33] și de Maurice Merleau-Ponty  fapt care a dus la apariția existențialismului inclusiv în varianta sa fenomenologică, așa cum apare în opera filosofilor francezi Jean-Paul Sartre și  Albert Camus.

Nu dorim să prezentăm o descriere amănunțită a concepțiilor filosofice din sfera fenomenologiei, dar  subliniem câteva dintre ideile de bază ale fenomenologiei în concepția lui  Husserl pentru o bună înțelegere a ceea ce se numește intuiția fenomenologică. Fenomenologia în concepția lui Husserl este considerată ca fiind o metodă "științifică" de gândire transcendentală, prin care să se ajungă la structurile universale ale experienței. Ea propune o înțelegere a lumii lipsită de prejudecățile naturaliste, adică de cunoaștere bazată pe sensibilitate, experiment și deducție sau demonstrație rațională. Prin „ prejudecățile naturaliste sau "atitudine naturală" trebuie să înțelegem viața empirică în multiplele sale forme, cum ar fi observarea, acționarea, teoretizarea, dorința, iubirea, pentru care lumea este întotdeauna predată și presupusă și care implică culturi, moduri de viață, credințe."E astfel mai întâi ceea ce constituie așa numitul primat al intuitivității, prețuirea datului în persoană, a datului el însuși ca opus simplei semnificații, apoi ideea și metoda obiectivității ideale ca și obiectivitatea categorială, deopotrivă intenționale, descoperire care pornită din concepția (psihologistă totuși) a lui Bretano, avea să lărgescă în mod considerabil domeniul existenței în filosofie, ducând pe Huserl la deducția fenomenologiei transcendentale.’’[34]Fenomenologia transcendentală este o soluție  pentru depășirea limitelor cunoașterii științifice și metafizice, bazate pe obiectivitatea naturală, sensibilitate și raționalitate discursivă.

În acest sens Edmund Husserl, în celebra sa lucrare Criza științelor europene și fenomenologia transcendentală afirmă:„În condiţiile crizei noastre existenţiale, ştiinţa nu mai are nimic să ne transmită. Ea exclude în chip principial tocmai acele întrebări care sunt cele mai arzătoare pentru omul acestor timpuri de restrişte, livrat celor mai catastrofale răsturnări: întrebările privitoare la sensul sau la lipsa de sens a întregii noastre existenţe omeneşti. Dar nu pretind oare aceste întrebări, în generalitatea şi în necesitatea lor valabilă pentru toţi oamenii, nişte meditaţii de ordin general şi nişte răspunsuri izvorāte dintr-o evidenţă raţională? În calitate de filozofi ai acestui prezent, noi ne-am trezit în mijlocul unei dureroase contradicţii existenţiale. Căci noi nu putem să abandonăm credinţa în posibilitatea filozofiei, înţeleasă ca sarcină, aşadar în posibilitatea unei cunoaşteri universale. Mai mult, în calitate de filozofi ce îşi iau propria misiune în serios, noi ştim că avem vocaţia acestei sarcini.“[35]

Fenomenologia transcendentală este o rezolvare a problemei accesului la domeniul transcendental. Acest lucru se face prin parcurgerea felului în care are loc trecerea treptată de la atitudinea naturală la atitudinea fenomenologică. "În acest sens, fenomenologia devine o teorie eidetică descriptivă a actelor pur transcendentale, în poziție fenomenologică."[36]

Husserl se bazează pe principiul de intenționalitate emis pentru prima dată de filosoful Franz Brentano, care afirmă că particularitatea conștiinței constă în faptul că este totdeauna conștiința a ceva. Se ajunge la diferența între noetic, ceea ce ține de actele conștiinței (a crede, a voi, a iubi...) și respectiv, noematic, ceea ce apare în urma actului noetic (ceea ce este crezut, voit, iubit...).

„Reducerea fenomenologică este o operțiune a subiectului cunoscător absolut necesară pentru a avea acces la lucrul în sine. Ea constă  pentru Husserl, în suspendarea radicală a abordării naturale a lumii și a eului. Această suspendare sau punere între paranteze a realității, așa cum este dată de cunoașterea sensiblilă sau rațională ar trebui să permită accesul la „lucruri în sine”. Conceptul de reducere apare explicit în opera lui Husserl în cartea intitulată,  Ideas for a Pure Phenomenology and Phenomenological Philosophy. First Book: General Introduction to Pure Phenomenology, publicată în 1907[37] . În această lucrare, Husserl vorbește despre o reducere gnoseologică.  Reducere fenomenologică caută o bază inconfundabilă pentru cunoaștere și pentru a face acest lucru, lumea naturală a bunului simț este pur și simplu „pusă între paranteze”, această operație nu este deci o negare a lumii și nici punerea în discuție a existenței sale. Practica consecventă a reducerii fenomenologice necesită punerea între paranteze nu numai a existenței lumii, ci și a ego-ului psiho-fizic, pe care Husserl îl numește și „ego-ul empiric”. După cum subliniază filosoful german Eugen Fink, nu este vorba de a pune la îndoială ființa sau existența cuiva, ci de a vedea „că, reflectându-mă fenomenologic, nu fac uz de valabilitatea ființei pe care mi-o sugerează experiența directă”. După reducere, „în loc să existe pur și simplu [...] această lume este pentru noi doar un simplu fenomen care ridică o pretenție de existență [...] Cu celălalt „eu ”, toate formele dispar în mod natural. Sociale și culturale. Pe scurt, nu numai natura trupească, ci întreaga lume concretă care mă înconjoară nu mai este pentru mine, de acum înainte, o lume existentă, ci doar „fenomen al existenței.”[38]

„Reducerea” nu este totuși o simplă revenire la „subiectul transcendental”, ci constituie și „descoperirea autentică a credinței în lume, descoperirea lumii ca dogmă transcendentală”. Fink vorbește despre dificultatea cu care se confruntă orice întreprindere de a prezenta doctrina „reducerii fenomenologice” care poate fi presupusă doar de ea însăși. 

 "Această suspendare a existenței lumii reale, folosită ca metodă în procesul de cunoaștere, am mai întâlnit-o fără  îndoială. Ea este la temelia filosofiei moderne. Are dreptate Husserl când tăgăduiește că s-a întors la idealismul kantian, fiindcă el pretinde că s-a întors la sursa însăși a filosofiei kantiene, la acel cogito care stă deopotrivă la baza idealismului filosofiei moderne, ca și la baza raționalismului scientist al acestei epoci. Punctul de plecare și-l alege Husserl metodologic, în dorința de a da științei o bază sigură, un sistem corelat care să permită  o nouă organizare a științei pe un fundament absolut.’’[39] "Intenționalitatea" este o metodă fundamentală de cunoaștere transcendentală în concepția filosofului. Tradiţia atribuie termenului intenţionalitate următoare definiţie:  derivă din verbul latin "intendere" și înseamnă a înţelege, a intenţiona, a acorda atenţie.

Acest termen a fost recuperat de Franz Brentano (1838-1917) din scolastica medievală.[40] El argumenta că intenţionalitatea este definiţia caracteristică a mentalității și că orice fenomen mental este intențional, iar numai fenomenele mentale  pot fi intenționale. Subiectul cunoscător tinde spre obiectul cunoscut, dar odată apropiat, obiectul devine  un fenomen mental, psihic prin care noi dobândim cunoașterea  despre el. În fenomenologia lui Edmund Husserl, intenționalitatea este un concept central, care reprezintă proprietatea fundamentală a conștiinței și principala temă a fenomenologiei.  Acest concept de intenţionalitate este ceva ce cu toţii împărtăşim, în sensul că suntem conştienţi tot timpul de noi înşine şi de lumea înconjurătoare, sub acest aspect noi suntem puşi în ipostaza de a fi tot timpul conştienţi de “ceva” sau în legatură cu “ceva”.

Definiţia intenţionalităţii, după Husserl,  ar fi: conştiinţa este întotdeauna conştiinţă a ceva şi niciodată un lucru gânditor, precum spunea Descartes. De aici rezultă că noi avem diferite acte de conştiinţă cum ar fi de exemplu, percepţia, imaginaţia, memoria, iar toate acestea au caracteristica de a aparţine, de a fi ceva şi de a aparţine cuiva pentru ca noi să dam sens de lucrurile şi lumea care ne înconjoară.

La Husserl acest termen suferă de o modificare radicală. Filosoful afirmă că semnificaţiile nu aparţin intrinsec conştiinţei subiectului cunoscător, ci intenționalitate este un complex de evenimente trăite şi că ea nu stagnează ci este un flux de curgere continuă. Conştiinţa în actul intenţional se deschide spre cunoaştere cu ajutorul obiectului dat. Actul conştiinţei, rezultat al intenţionalităţii,  prin care obţinem cunoaşterea este denumit de Husserl  noesis  iar conţintul conştiinţei, după obţinerea cunoaşterii, este denumit noema. Ambii termeni sunt luaţi din filosofia lui Aristotel. În concluzie, intenţionalitatea ne ajută să intuim esenţele obiectelor adică semnificaţia universalului din particular, dar pentru ca această operaţie sa aibă loc conştiinţa trebuie să tindă, adică sa aibă o intenţie spre un anumit obiect pentru a desprinde din el universalul, cu alte cuvinte ea trebuie să aiba o intuiţie a esenţelor sau intuiţie eidetică cum o numeşte Husserl.[41]" Acest act de intuiţie, în virtutea căruia ne este dată – eventual chiar în chip originar – esenţa, poate fi o intuiţie donatoare adecvată, cum este de pildă cea pe care o putem obţine cu privire la esenţa sunetului; însă, ea poate, de asemenea, să fie una mai mult sau mai puţin nedesăvârşită sau „inadecvată“, iar asta nu doar în sensul gradului ei mai mare sau mai mic de claritate şi distincţie. Ţine de specificul anumitor categorii de esenţă ca esenţa cores punzătoare lor să nu poată fi dată decât în chip „unilateral“ şi eventual „multilateral“, în maniera unei succesiuni, dar niciodată în chip total, cu privire la toate laturile ei.’’[42]

Alături de ’’Ființă și timp’’ a lui Martin Heidegger, cartea lui Edmund Husserl, ’’Cercetările logice’’,[43]  reprezintă o operă   fundamentală a fenomenologiei. Logica este legată esențial de știința autentică, consideră filosoful, întrucât își asumă sarcina de a cerceta principiile ultime ale cunoașterii. Ea investighează posibilitatea pură a științei în genere și oferă cunoașterii reale norme și directive. Logica are deci un sens teleologic - de a fi artizanul elementelor fundamentale ale problematicii epistemologice - pe care nu și l-a valorificat  în succesiunea diferitelor etape istorice, dar pe care îl va cultiva magistral Edmund Husserl. Cercetările fenomenologice se doresc a fi independente de orice presupoziție de natură metafizică, psihologică sau legată de ştiinţele naturii. Pe aceasta cale, Edmund Husserl speră să elaboreze un instrument util pentru întemeierea riguroasă a ştiinţelor, pentru transformarea lor în „ştiinţe filozofice“.

În acest scop filosoful, construiește  și  principiul „intuiției categoriale”. Husserl optează pentru un proces dinamic de cunoaștere care cuprinde două acte succesive, o intenție semnificativă urmată de o intuiție plină. Va exista cunoaștere atunci când o intenție se îndreaptă către un obiect și este completată cu o intuiție care îi oferă conținut.  Dar principiul adevărului, al  „adecvării gândirii la obiectul său” va lua o nouă formă: „adecvarea gândirii și a obiectului va fi confirmarea intenției simbolice prin intenția intuitivă. Adevărul  nu mai este de aceea în judecata care leagă două concepte, ci în intenția care prinde obiectul”. Intuiția devine elementul central al cunoașterii.

„Intuiția categorială corespunde lărgirii conceptului de intuiție formulat de la Kant. „Diferența dintre intuiția sensibilă și intuiția categorială este că prima este simplă, vizează direct un obiect care i se dă imediat, în timp ce a doua este întemeiată pe alte acte și mai exact pe intuiții simple”, afirmă Husserl. Categoriile nu mai sunt forme subiective. Husserl reușește să gândească categorialul ca dat, opunându-se astfel lui Kant și neo-kantienilor care considerau categoriile ca funcții ale intelectului. Cu ideea (specie și gen), „intuiția categorială” constituie noi „obiectivități”. În concluzie, prin această metodă fenomenologii înțeleg fenomenele în expresia lor pură prin fundamentarea relațiilor intenționale. Husserl spera ca prin această metodă să elibereze filosofia de "criză de gândire", care caracteriza începutul secolului al XX-lea.

  III. Cunoașterea intuitivă în teologia ortodoxă

O formă particulară a intuiţiei este intuiția revelată, adică accesul la cunoaştere datorită inspiraţiei divine. Intuiția nu este numai  proprietate naturală a conștiinței umane  și o capacitate naturală de cunoaștere  așa cum este considerată de psihologi și filosofi, la care ne-am referit  pe scurt în cele arătate mai sus. Este mai mult decât atât. Intuiția poate fi și o harismă mai presus de firea umană, dăruită omului de Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt.

La premianţii Nobel, studiaţi de Hans Selye, ideea forţă a venit noaptea, pe negândite. Dar, de unde le-au venit aceste idei geniale? Pasteur afirma că: „şansa îi favorizează pe cei pregătiţi”. Dar, ce este şansa, de unde vin ideile extraordinare care urcă sistemul pe o nouă treaptă calitativă, neştiută până atunci? Nu cumva există o circulaţie supraumană de la cunoaşterea ştiinţifică la cunoaşterea intuitivă  a acestor informaţii uluitoare?

Cum se explică simultaneitatea unor invenţii; oameni, care nu s-au cunoscut niciodată, aflaţi pe continente diferite depun, simultan, aceleaşi brevete de invenţie. Simplă întâmplare sau este altceva?

Materialismul dialectic nu putea să admită aşa ceva. Pentru el, cunoaşterea intuitivă consemna capacitatea omului de a descoperi direct şi imediat adevărul, pe baza cunoştinţelor şi a ideilor dobândite anterior. Ori, această concepţie pierdea din vedere, voit, că în ştiinţă intuiţia accede la adevăr, fără a se recurge la logică şi la raţiune. Adevărul irumpe pur şi simplu şi se dovedeşte a fi soluția ce nu rezultă  exclusiv din  cunoașterea rațională.  Cunoaşterea intuitivă este cu totul altceva decât cunoaşterea empirică.

Cunoaşterea intuitivă este revelarea unui adevăr demonstrabil, apărută brusc, ca soluţie a unei probleme nerezolvate, chinuitoare, care părea fără soluţie. Am putea admite oare că mintea este sediul raţiunii, iar sufletul este sediul intuiţiei? Este adevărată afirmaţia lui Pascal că „inima are raţiuni pe care mintea nu le cunoaşte” ... Dacă izvorul cunoaşterii raţionale este informaţia teoretică, experienţa dobândită şi metoda de lucru aleasă, izvorul cunoaşterii intuitive - şi mai ales a celei revelate - este credinţa... În momentul în care primeşte acest răspuns şi realizează cu sinceritate poziţia de beneficiar al unei informaţii necreate de el, omul de ştiinţă devine cucernic şi începe să creadă în intervenţia divină. Mersul evenimentelor, simbioza între rigorile ştiinţei şi credinţa în Dumnezeu îl fac să declare ca Fericitul Augustin: fides praecedit rationem (credința precede rațiunea).

Momentul de cumpănă al omului care se bazează pe cunoașterea rațională este dat de încercarea de a aplica Bibliei rigorile ştiinţei. Luigi Giussani afirmă: „când cineva intuieşte faptul creştin ca adevărat, mai are nevoie de curajul de a-l considera ca posibil”[44]. Ori pentru acest pas, ştiinţa nu mai este operaţională. Biblia nu conţine ipoteze de lucru, loturi cercetate cu valoare semnificativă, rezultate şi discuţii. Biblia prezintă fapte întâmplate, majoritatea revelate, care nu pot fi explicate raţional. Geneza, naşterea lui Iisus şi Învierea Domnului nu pot fi înţelese de omul raţional, ci doar de cel credincios prin intuiția revelată.[45]

Intuiția revelată, mai presus de firea omenească, conform referatului Biblic, a scrierilor Sfinților Părinți, a mărturisirilor de dreaptă credință, dar și a  teologiei creștine, se poate manifesta și prin darul înainte vederii sau darul prorociei.

Darurile nenumărate și diverse ale Duhului Sfânt sunt înflorirea harului divin în suflet. Ele sunt, prin urmare, roadele colaborării concrete a omului cu harul divin, talanții înmulțiți în dreapta lucrare a creștinului. Aceste daruri sunt primite prin Taina Mirungerii, Taina pecetluirii cu Duhul Sfânt. Urmând profetului Isaia (11, 2-3), Biserica vorbește despre șapte daruri ale Duhului. Luându-le din Domnul Hristos („din al Meu va lua”), Duhul le sădește în suflete: „Și Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe. Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu”. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin darul temerii încetăm să mai păcătuim, iar prin cel al tăriei începem lucrarea virtuților. Celelalte daruri ne conduc spre iluminare.

Oamenii se împărtășesc în viața lor duhovnicească de darurile Duhului în măsura capacității lor de a le activa. Altfel, ele rămân în stare latentă, în potență, talant îngropat în țarina sufletului, pentru care avem a da socoteală la întoarcerea Domnului. Roadele Duhului însă, care sunt daruri sporite haric prin lucrarea de sfințire a omului, sunt enumerate de Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Gal. 5, 22).

Darurile cu totul speciale, pe care Dumnezeu le-a dat unor creștini, sunt numite harisme (facerea de minuni, darul înainte vederii, proorocia, apostolia etc. – cf. I Cor. 12, 8-10). Lucrând prin minuni mai presus de fire, harismaticii aveau rolul de a aduce pe cei ce nu credeau la credință, de a face cunoscute realități mai presus de fire  Unele dintre aceste harisme (glosolalia sau vorbirea în limbi, tâlcuirea limbilor) au încetat pentru că și-au atins scopul pentru care au fost date.[46]

Harisma înainte vederii, care este  intuiția revelată mai presus de fire există și astăzi la cei care s-au învrednicit de ea. Nu este posibilă o teorie  a acestei intuiții revelate. Ea este o taină pentru rațiunea și înțelegerea omenească, dar o realitate care s-a manifestat prin cei care s-au învrednicit să o primească,  în toate timpurile  existenței umane.  În consecință redăm  câteva mărturii  despre această harismă a Duhului Sfânt.

"Odată, Părintele Nicolae ne povestea întâmplări legate de vârsta copilăriei sale. Printre altele, ne spuse că, într-o seară de iarnă, pe când stăteau lângă sobă, i-a zis tatălui său: „«Tată, în clipa aceasta s-a scufundat corabia noastră „Evanghelistria”, lângă Constantinopol». Tatăl nostru, cuprins de frică, i-a spus mamei: «Femeie, ce spune copilul?». Şi într-adevăr, în clipa aceea se scufundase corabia noastră...”. Şi ca să ne alunge presupunerea că ar avea darul mai-înainte-vederii, ne spunea, vorbind asemeni unui copil mic, căci nu avea deloc dinţi: Toţi copiii cei mici au darul mai-înaite-vederii’’[47].

Sfântul Vasile ieromonahul era de loc din nordul Moldovei, fiu de ţărani iubitori de Dumnezeu. Auzind de viaţa aleasă şi buna rânduială din Mănăstirea Moldoviţa (sec. XIV) şi fiind chemat de Hristos, s-a făcut călugăr iscusit în această chinovie voievodală, întrecând pe mulţi cu smerenia, cu rugăciunea şi cu înţelepciunea cea duhovnicească. Văzând Mitropolitul Iosif Muşat nevoinţa şi sfinţenia vieţii lui, l-a hirotonit preot şi l-a numit egumen al Mănăstirii Moldoviţa, povăţuind cu multă înţelepciune obştea încredinţată lui, încât era cinstit şi căutat, atât de călugări, cât şi de mulţi credincioşi. Vestea numelui său ajunsese până la domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, şi la sfetnicii săi. Căci primise de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al înainte-vederii şi nu puţini bolnavi vindeca şi cele viitoare mai înainte le cunoştea. Era încă sfetnic şi părinte duhovnicesc al marelui domn şi al multor cuvioşi şi sihaştri, şi toţi se foloseau de cuvintele lui.[48]

Sfântul Grigorie, ale cărui moaşte se păstrează întregi la Mănăstirea Bistriţa, din judeţul Vâlcea, s-a născut în jurul anului 780, în Isauria (Asia Mică), din părinţi ortodocşi devotaţi, anume Serghie şi Maria, şi a copilărit într-una dintre cele zece cetăţi ale Isauriei, Irinopolis, din care cauză se numeşte până astăzi „Decapolitul”. Bizanţul fiind lovit atunci de eresul iconoclast, fericitul Grigorie, după terminarea studiilor, renunţă la nuntă şi intră în nevoinţa monahală, ostenindu-se mult pentru apărarea Ortodoxiei şi cinstirea sfintelor icoane în Constantinopol, în Asia Mică, la Roma şi în Macedonia. Nevoindu-se mult cu postul şi rugăciunea, a biruit toate cursele nevăzuţilor diavoli şi s-a învrednicit de darul facerii de minuni şi al înainte vederii.[49]

Spovedania cu Sfântul Teofil. "Lucru străin era să vezi cum spovedea fericitul pe oamenii care veneau la el. Nu-i întreba de păcate, cum fac de obicei duhovnicii, ci punându-şi preacuvioasele sale mâini pe capul celui care se pocăia şi ridicându-şi ochii către cer, înşira el însuşi în locul aceluia, toate păcatele lui cele ascunse şi cele arătate. Păcătosul nu numai că vărsa şiroaie de lacrimi de pocăinţă dar şi părul i se făcea măciucă de frică şi de ruşine..."[50]

Sunt și  mari duhovnici români, din vremurile noastre, înzestrați  cu  intuiția revelată, harisma înaintea vederii. Printre aceștia se numără Sfinții Părinți Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca. Există numeroase mărturii ale drept credincioșilor, confirmate de realitate, asupra cărora  nu mai stăruim aici.

Intuiția revelată se manifestă  prin profeți și profețiile lor. Profeția este un mesaj  comunicat de către divinitate unui profet. Astfel de mesaje implică, de obicei, inspirația, interpretarea sau revelația  voinței divine în ceea ce privește lumea socială a profetului și evenimentele care urmează să aibă loc.  Toate culturile antice cunoscute au avut profeți care au rostit profeții.

Noul Testament descrie profeția ca fiind unul dintre darurile spirituale date de Duhul Sfânt  (Romani 12:6). Astfel, mulți creștini cred că darul profeției este capacitatea supranaturală  de a primi și de a transmite un mesaj din partea lui Dumnezeu. Scopul mesajului poate fi „edificarea, îndemnul și mângâierea” membrilor Bisericii. În acest context, nu toate profețiile conțin predicții  despre viitor. Apostolul Pavel  învață în Prima Epistolă către Corintieni că profeția este un câștig pentru întreaga Biserică și nu doar pentru cel care manifestă darul. (1 Cor. 14:22)[51].

 

 

 

Prezentare Triod Paisian 1 - Pînă la Duminica Floriilor:

Ediţie îngrijită de monahul Filotheu Bălan
de la Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli Petru Vodă – Neamţ

Cuprinzînd cîntări psaltice, traduse, alcătuite şi exighisite de sfinţii părinţi paisieni:
Iosif Monahul, Macarie Ieromonahul, Visarion Ieromonahul, Calinic Ieromonahul şi de alţi cuvioşi părinţi care au vieţuit în obştile paisiene

„A doua ediţie a Triodului Paisian este mai mult decît o simplă reeditare (atît de dorită şi de mult aşteptată de psalţi). Volumul, apărut în condiţii grafice excelente şi înfrumuseţat cu caligrafie paisiană, aduce la lumina tiparului compoziţii dovedind nu numai sfinţenia, profunzimea teologică şi superba măiestrie a Cuvioşilor melurgi români, dar şi vîrful compoziţional în întreg repertoriul bizantin de gen. Zeci de noi capodopere fac din această ediţie pe drept cuvînt o carte inedită şi un jubileu psaltic. De la apariţia tiparului psaltic în Ţările Române în anul 1820, partiturile psaltice dedicate Triodului de către vechii imnografi ai Bisericii Ortodoxe Române au rămas, în cea mai mare parte a lor, în manuscris. Îndemnat de Cuviosul Justin Pârvu, începînd din anul 2000 am mers pe urma unor valoroase manuscrise alcătuite în obştile paisiene în anii 1820-1830, pentru a strînge o bibliotecă muzicală a obştilor Sfîntului Paisie Velicicovschi (1722-1794), stareţul Mănăstirii Neamţ. Dezideratul era unul extrem de important: practic, tot ce a fost mai valoros şi mai insuflat de Dumnezeu în psaltica românească aparţinuse repertoriului muzical paisian. Căutarea manuscriselor muzicale alcătuite în obştile paisiene începînd cu anul 1758 a devenit o adevărată epopee, fiecare nou martor aflat în vreun fond din vreo bibliotecă reprezentînd, pe de o parte, aflarea unor răspunsuri la întrebări nedezlegate de atîţia ani, iar pe de altă parte, apariţia altor întrebări născute din cercetarea atentă a fiecărui codex. Chiar şi aşa, marea binecuvîntare este aceea că aproape fiecare nou manuscris descoperit aduce un plus compoziţional sau exegetic la tezaurul deja uriaş. Spre diferenţă de prima ediţie, care a apărut în anul 2005 într-un singur volum, această a doua ediţie a fost gîndită să includă cea mai mare parte a partiturilor paisiene descoperite pînă acum în Noua Metodă (sistemul notaţional psaltic folosit în ultimele două secole), iar aceasta a determinat necesitatea împărţirii lor într-o suită de mai multe volume:

1. Triodul pînă la Duminica Floriilor
2. Liturghiile Postului Mare
3. Acatistul Bunei Vestiri
4. Săptămîna Patimilor"

Primul volum – Triodul pînă la Duminica Floriilor – este în format A4 şi conţine 500 de pagini de muzică psaltică în policromie, în cele mai bune condiţii grafice.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Mihai primeste Lumina Sfântă. O minunată călătorie spre Înviere:

Când visele cele mai frumoase a doi copii se întâlnesc sub coroana unui pom înflorit, așteptarea Sfintelor Paști e învăluită în cele mai duioase și adânci emoții.Mihai, suflețelui cel mai sensibil și mai vibrant între trăiri dintre copiii acestei povești, ne emoționează prin atmosfera pe care o crează în jurul său, încă din ajunul Sfintelor Paști. Obiceiurile de familie, pregătirile atente, comuniunea între vecini, slujjba de noapte de la biserica sătucului și natura, ea însăși proaspătă, înoită și strălucitoare, toate se împletesc în file de poveste și se aștern înaintea Luminii Sfinte de la Ierusalim și a celei mai mari minuni a omenirii: Învierea Domnului.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Facerea Lumii si Miturile Creatiei:

Unul din scopurile cărţii "Facerea lumii şi miturile creaţiei" este dezvăluirea contradicţiilor, absurditatea, superficialitatea şi reaua credinţă a afirmaţiilor autorului Emelian Mihailovici Iaroslavski, care a scris Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi

 

Detalii despre carte / COMANDA