Descarca Revista

Buna Vestire - 25 Martie

Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Martie 2024

 

Sumar:
Biserica Ortodoxă Română din Ucraina - decizie istorică a Sfântului Sinod al BOR
Noi hotarari ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane
Indreptarul Sfantului Sinod al BOR privind anul electoral
STIRI INTERNE - Martie 2024
STIRI EXTERNE - Martie 2024
Iisus versus transhumanism
Indrumarile Sfantului Andrei Saguna privind pastoratia bolnavilor
Pastorala Sfantului Sinod la Duminica Ortodoxiei 2024
Sfatul Sfantului Siluan pentru cei ce L-au pierdut pe Dumnezeu
SFINTII ÎNCHISORILOR – MINUNI SI CANONIZARE
15 cuvioși si marturisitori propusi spre canonizare pentru Anul Centenar al Patriarhiei Romane (2025)
Pavecernita Mare - Postul Mare
Cand incepe educatia copilului?
Cunoasterea raţională si cunoasterea prin credintă (3) - Cunoasterea prin credintă
Embrionii congelați sunt copii
Concurs international de Religie - Împreună cu Hristos prin viată
EVANGHELIA IN CULORI: Sfinti romani - planse de colorat si provocari - Natalia Corlean (CARTE)
De ce mă simt singur într-o eră a comunicării? - Macarie Dragoi (CARTE)
Dulceata Scripturilor si lumina ochilor. Părintii sirieni ca tâlcuitori biblici - Agapie Corbu (CARTE)
Predarea desăvârsită duhului mântuirii - Zaharia Zaharou (CARTE)
Paisie Aghioritul, sfântul de lângă noi. - Sotirhos Panagiotis (CARTE)
Despre patimi si virtuti - Sf. Ioan de Kronstadt (CARTE)
Hristos în Liban. - Constantin Virgil Gheorghiu (CARTE)
Chemarea înfierii dumnezeiesti - Zaharia Zaharou (CARTE)
Teodul - Sf. Nicolae Velimirovici (CARTE)
Talcuiri la Apocalipsa (vol. I, II, III) - Evsevios Vittis (CARTE)
Pledoarie pentru fiina umană si ipostasurile feminine ale acesteia



Tema lunii
Biserica Ortodoxă Română din Ucraina - decizie istorică a Sfântului Sinod al BOR - Cristina Roman
 

Nota redacției: Este salutabilă și notabilă decizia oportună, înțeleaptă, justificată și corectă a Bisericii Ortodoxe Române de a ocroti etnicii români din Ucraina prin înființarea Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina. Singurul actor cu o forță suficient de puternică de împotrivire la acest demers este în acest moment Biserica Ortodoxă Rusă, dar ea se află totodată într-o poziție de auto-izolare față de Bisericile Ortodoxe surori, prin părtășia la ilegitimitatea războiului Rusiei contra Ucrainei, dar și prin absența voită și nejustificată de la Sinodul pan-ortodox din Creta, din anul 2016. La acest moment Patriarhia Română și Patriarhia Moscovei sunt cele mai mari Biserici autocefale ortodoxe. Patriarhia Moscovei este cea mai mare în afara Europei, iar Patriarhia Română este cea mai mare din cuprinsul Uniunii Europene și al NATO. Până acum, opțiunea românilor ortodocși din Ucraina de a adera la o structură care din punct de vedere canonic să țină de Biserica Ortodoxă Română a fost doar o perspectivă teoretică, deși conform unui sondaj din anul 2022, realizat de către Institutul de Studii Politice și Capital Social de la Cernăuți, circa 61% dintre respondenți considerau că este o idee bună deschiderea unor lăcașe de cult în regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odesa de către Biserica Ortodoxă Română. Procesul nu va fi nici simplu și nici rapid, ca și în Republica Moldova, deciziile de aderare la o biserică ce ține de BOR vor fi deocamdată individuale, la nivel de parohie, iar motivele țin de la caz la caz, atât de patriotism și revenirea la ”credința neamului românesc”, cât și de restabilirea unui adevăr istoric, dar și de faptul pragmatic că se oferă sprijin financiar (salarii pentru preoți, susținerea familiilor, neplata taxelor bisericești etc).

Pe larg:

La cea mai recentă reuniune a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a avut loc la data de 29 februarie 2024, una dintre deciziile adoptate a fost și aceea de: "binecuvântare, încurajare și susținere a inițiativelor comunităților ortodoxe românești din Ucraina de a reface comuniunea cu Biserica Mamă, Patriarhia Română, prin organizarea lor juridică în structura religioasă numită Biserica Ortodoxă Română din Ucraina." – basilica.ro

Decizia BOR este una istorică și va avea implicații pe multiple planuri: religios, social, politic, diplomatic etc. Ea vine pe fondul conflictului militar dintre Rusia și Ucraina, reflectat profund și în viața Bisericii. Astfel, în ultimii ani, au avut loc schimbări majore în această zonă geografică și religioasă. Pe de o parte, cu susținerea și recunoașterea Patriarhiei Ecumenice, a luat ființă, la 11 octombrie 2018, Biserica Ortodoxă a Ucrainei, care s-a rupt astfel canonic și administrativ de Moscova (la mai bine de 27 de ani de la declararea independenței de stat a Ucrainei). Dintre Bisericile Ortodoxe surori, doar trei au recunoscut Biserica Ortodoxă a Ucrainei, și anume cea a Alexandriei, a Ciprului și a Greciei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a declarat de acord în primăvara anului 2020 cu acordarea autocefaliei întregii Biserici Ortodoxe din Ucraina, precizând însă că aceasta se poate realiza numai prin înţelegerea dintre Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei şi prin consens panortodox: „În legătura cu invitaţia Preafericitului Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, adresată Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române de a participa, în perioada 25-27 februarie 2020, la întâlnirea fraternă de la Amman, Iordania, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a reiterat hotărârea sa nr. 3668, reluată în hotărârile nr. 9156/2018 şi nr. 180/2019, şi anume ca Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei să reia dialogul pentru a ajunge, cât mai curând posibil, la o soluţie în problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina, pentru a nu se adânci polarizarea celor două tabere adverse: una a Bisericilor Ortodoxe pro-Constantinopol şi cealaltă a Bisericilor Ortodoxe pro-Moscova."

Amintim în context și că anterior, în ședința sa din 21 februarie 2019, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat în dezbatere situația schismei bisericești din Ucraina și a subliniat în Comunicatul oficial de presă că:  „Pentru o decizie concretă şi corectă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la o viitoare ședință a Sfântului Sinod se va ține seama cu prioritate de faptul că în Ucraina există 127 de parohii ortodoxe românești, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Patriarhia Moscovei." Totodată, Biserica autocefală a Ucrainei continuă să se distanțeze de cultura Bisericii Ruse și prin adoptarea începând cu 1 septembrie 2024 a calendarului iulian. Pe de altă parte, și în Republica Moldova, țara vecină, mai mulți preoți care aparțineau canonic de Moscova au decis să treacă la Mitropolia Basarabiei, structură bisericească subordonată Patriarhiei Române. De altfel, sinodul BOR a „reafirmat” că toți clericii din R. Moldova care „revin” în Mitropolia Basarabiei sunt clerici canonici, iar orice sancțiune disciplinară îndreptată împotriva lor pe motivul apartenenței lor la Biserica Ortodoxă Română este „nulă și neavenită”. Mai mult,

După cum era de așteptat, reacții de protest și chiar de amenințare nu au întârziat să apară:

Biserica Ortodoxă Rusă

La 12 martie, reunit în ședință, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse și-a exprimat „dezacordul puternic” față de hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române și a avertizat că, dacă vor fi puse în aplicare, vor avea „consecințe grave” atât pentru relațiile bilaterale ale Bisericilor Ortodoxe Ruse și Române, cât și pentru unitatea Bisericii Ortodoxe în ansamblu. Mai mult, Moscova susține că preoții din R. Moldova care trec de la Mitropolia Moldovei (subordonată Patriarhiei Moscovei) la Mitropolia Basarabiei (a Patriarhiei Române) sunt sancționați pentru că pleacă fără carte de eliberare, și nu pentru că ar aparține Bisericii Ortodoxe Române, susținând sprijinul față de Biserica Ortodoxă Ucraineană (subordonată Moscovei) și Biserica Ortodoxă a Moldovei, „în legătură cu atacurile necanonice ale Sinodului Patriarhiei Române”. La ședința de la Moscova a participat și Mitropolitul Moldovei, Vladimir. La începutul lunii martie, el i-a trimis o scrisoare patriarhului român Daniel, rugându-l să mijlocească „un dialog frățesc” între cele două mitropolii de pe teritoriul Republicii Moldova, care își dispută statutul canonic încă după prăbușirea Uniunii Sovietice.

Biserica Ortodoxă autocefală din Ucraina

Și Biserica Ortodoxă din Ucraina a reacționat la decizia Sfântului Sinod al BOR, trimitând scrisori atât la București cât și la Constantinopol, subliniind că dezvoltarea unor biserici subordonate altor  țări „nu unește credincioșii ortodocși, ci divizează Trupul unic al Bisericii și creează o schismă”, potrivit G4Media. „Scrisorile subliniază că în conformitate cu ordinea canonică și cu definiția Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina, numai Biserica Ortodoxă din Ucraina are jurisdicție canonică asupra întregului teritoriu recunoscut internațional al Ucrainei, inclusiv asupra celui care este recunoscut și prieten cu România, și nu asupra altuia. Fiind o Biserică Mamă iubitoare pentru toți credincioșii ortodocși din Ucraina, indiferent de originea lor etnică, și manifestând preocupare pastorală pentru nevoile spirituale ale credincioșilor ortodocși aparținând tradiției naționale și bisericești românești care trăiesc în Ucraina, Biserica Ortodoxă a Ucrainei de către rezoluția Sfântului Sinod al acestuia (Jurnalul nr. 39 ședință din 27 iulie 2019) a adoptat următoarea hotărâre: „Ținând cont de nevoile pastorale ale comunităților ortodoxe românofone din Ucraina, pe baza modelului de organizare a vieții bisericești a parohiile Bisericii Ortodoxe Române cu majoritatea etnicilor ucraineni - să formeze Vicariatul Ortodox Român al Bisericii Ortodoxe Ucrainene (al Bisericii Ortodoxe Ucrainene) pentru organizațiile religioase (comunități religioase și mănăstiri) din Ucraina cu un număr predominant de etnii; români”Sfântul Sinod își exprimă speranța că toate problemele care trebuie reglementate vor fi rezolvate de către Bisericile Locale Române și Ucrainene în spiritul iubirii frățești, al ordinii canonice și al definițiilor Tomos despre autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina.”, se mai precizează în comunicat. 

Statul ucrainean

Potrivit unei evaulări a lui Vlad Cubreacov, preluat de bucpress.eu, Statul ucrainean a avut, în funcție de contextul de timp, poziții ezitante, contradictorii sau vădit interesate. Inconsecvente în ceea ce privește legislația în materie de libertate de conștiință și organizații religioase, autoritățile de la Kiev au inițiat procedurile legislative de modificare a cadrului juridic existent, însă nu sunt capabile să le finalizeze. Există mai multe cazuri confirmate în care agenții statului (inclusiv reprezentanți ai SBU) au încercat să pună presiune pe preoții și credincioșii ortodocși români din Ucraina, în vederea trecerii lor forțate la BOU condusă de mitropolitul Epifanie Dumenko și a împiedicării oricărei apropieri de Biserica Ortodoxă Română de care au ținut în mod tradițional.

Agenții statului (inclusiv reprezentanții SBU) nu au exercitat însă același tip de presiuni asupra reprezentanților (cu mult mai numeroși) ai BOU PK condusă de ”patriarhul onorific” Filaret Denisenko, pe care îl asistă în ceea ce privește implicarea directă în cuprinsul Mitropoliei Basarabiei din Republica Moldova. Poate spune cineva din administrația de la Kiev ce caută ”patriarhul onorific” Filaret Denisenko cu episcopiile sale din Republica Moldova? Din câte se știe, în elanul său imperial Patriarhia Moscovei îi consideră pe românii din Republica Moldova drept ”parte inseparabilă a Lumii Ruse”. Vedem acum că și ”patriarhul onorific” al mitropolitului Epifanie Dumenko îi consideră pe aceiași români din Republica Moldova drept parte a ”Lumii Ucrainene”. Implicându-se bisericește în Republica Moldova, Kievul a transmis un semnal clar către București, semnal receptat ca atare, întrucât avem pe față o formă de expansionism ucrainean în spațiul spiritual românesc. Între mitropolitul Longhin Jar și ”patriarhul onorific” Filaret Denisenko nu e nicio diferență de comportament în raport cu românii și Biserica Ortodoxă Română. Aceste forme de expansiune bisericească ucraineană se produc de câțiva ani în paralel cu expansiunea cetățeniei ucrainene în Republica Moldova (120 000 de pașapoarte ucrainene eliberate ilegal în regiunea separatistă transnistreană și peste 250 000 de pașapoarte eliberate ilegal în Republica Moldova). Toate căpeteniile separatiste de la Tiraspol dețin cetățenia Ucrainei, care le-a fost acordată ilegal. În februarie 2024 Kievul a anunțat că intenționează să-și reactiveze Consulatul itinerant din regiunea separatistă transnistreană, astfel încât să poată relua ”pașaportizarea” locuitorilor sistată în 2020. Extrapolând, imaginați-vă că Republica Moldova sau oricare alt stat și-ar deschide un Consulat în Crimeea ocupată de Federația Rusă sau la Donețk ori Lugansk. Da, mai e ceva. Statul ucrainean, atât la nivel de factori administrativi, cât și la nivel de reprezentanți diplomatici, a făcut, în repetate rânduri și într-un elan marcat de lipsă de realism, demersuri oficiale și semioficiale în favoarea recunoașterii BOU conduse de mitropolitul Epifanie Dumenko de către Patriarhia Română. Prin aceste demersuri partizane statul ucrainean a demonstrat că nu întrunește condiția legală de neutralitate religioasă. Este de remarcat însă că, acolo unde comunitățile ortodoxe românești din Ucraina au dorit să se organizeze autonom, în afara structurilor administrative bisericești moscovite sau kievene, statul nu a creat, deocamdată, piedici majore.

Românii ortodocși din Ucraina

Cea mai mare parte a românilor ortodocși din Ucraina a preferat să rămână în așteptare, păstrând statu-quo-ul canonic. Astfel, 121 de parohii au rămas în prizonieratul canonic al BOU-PM, instituit în 1940 și reinstituit în 1944, alte 6 parohii au decis ieșirea de sub jurisdicția moscovită și aderarea lor, într-un moment potrivit, la Patriarhia Română, iar 3 parohii au aderat canonic, de mai mulți ani, la Biserica Ortodoxă Română, prin Mitropolia Basarabiei, fiind înregistrate în ordinea juridică stabilită de legislația ucraineană. Fiind preocupați de identitatea lor etnică și lingvistică, dornici să evite pericolul slavizării (fie prin rusificare, fie prin ucrainizare), mai mulți reprezentanți ai comunităților ortodoxe române din regiunile Odesa, Cernăuți și Transcarpatică au inițiat consultări în vederea identificării unei soluții pragmatice, corecte din punct de vedere legal și canonic, care să-i scoată din logica războiului bisericesc de uzură dintre Moscova și Kiev. Aceste consultări s-au întețit odată cu votarea în prima lectură, de către Rada Supremă a Ucrainei (cu 267 voturi pro și 15 contra), a proiectului de lege nr. 8371 care deschide calea scoaterii în afara legii, pe cale judecătorească, la cererea Cabinetului de Miniștri, a organizațiilor religioase care au legături cu statul rus agresor, vizată fiind BOU PM, condusă de mitropolitul Onufrie Berezovski. Consultările s-au intensificat mai cu seamă după data de 10 februarie 2024, când mitropolitul BOU, Epifanie Dumenko, a cerut public la Cernăuți ca Rada Supremă să adopte în lectură definitivă, cât mai curând posibil, proiectul de lege nr. 8371. Acest fapt a fost de natură să-i alerteze pe reprezentanții comunităților ortodoxe române din Ucraina. Singura soluție pragmatică, legală și canonică identificată de reprezentanții comunităților ortodoxe românești din regiunile Odesa, Cernăuți și Transcarpatică a fost ieșirea din confruntarea bisericească ruso-ucraineană și revenirea la comuniunea cu Biserica mamă, Patriarhia Română, ca formă de evitare a rămânerii în afara cadrului legal (pe termen scurt) și a riscului de slavizare (pe termen mediu și lung).

Declarațiile Mitropolitului PETRU al Basarabiei

Suntem profund recunoscători Sfântului Sinod pentru hotărârea de reafirmare a canonicității clerului și credincioșilor care se identifică cu Biserica Ortodoxă Română. Această hotărâre reprezintă un reper important în eforturile noastre de menținere a unității și coeziunii spirituale în rândul credincioșilor basarabeni, sub oblăduirea canonică a Bisericii Mamă”, a declarat Înaltpreasfinția Sa, într-un comunicat. În legătură cu deciziile referitoare la comunitățile românești din Republica Moldova și Ucraina, Înaltpreasfinția Sa subliniază angajamentul Patriarhiei Române față de aceste comunități, demonstrând grijă și preocupare constantă pentru binele credincioșilor ortodocși români din afara granițelor țării. În mod special, Înaltpreasfințitul Părinte Petru adresează sincere mulțumiri Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru „susținerea și dragostea părintească necondiționată” manifestată față de poporul ortodox din Basarabia. „Preafericirea Sa a fost întotdeauna preocupat de starea duhovnicească a credincioșilor români din Republica Moldova și de calitatea pastorației în regiune. Este un Întâistătător al faptelor tăcute, al blândeții, smereniei și înțelepciunii, iar aceasta se reflectă în susținerea constantă acordată Mitropoliei Basarabiei.” Înaltpreasfinția Sa evidențiază, de asemenea, eforturile susținute ale Guvernului României, prin Secretariatul de Stat pentru Culte, în sprijinirea Mitropoliei Basarabiei. Aprobarea a 200 de posturi clericale și 30 neclericale este văzută ca un gest de recunoaștere a eforturilor și contribuției aduse de clericii care au aderat sau intenționează să adere la Biserica Ortodoxă Română din Basarabia. „Această suplimentare a suportului financiar prin alocarea de noi posturi reprezintă un răspuns eficient la nevoile urgente ale Bisericii Ortodoxe Române din Basarabia. În ciuda eforturilor de propagandă, prin care unii actori vehiculează că preoții „s-au vândut”, îi informăm că mulți dintre clericii aderanți încă nu au fost încadrați în salarizare, iar această alocare de noi posturi va contribui la oferirea unui suport financiar necesar și firesc pentru toți preoții implicați în slujirea Bisericii Ortodoxe Române din Basarabia.” Înaltpreasfințitul Părinte Petru transmite mulțumiri și recunoștință tuturor celor implicați în această inițiativă, în mod deosebit Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Domnului Prim-ministru și Domnului Secretar de Stat pentru Culte, evidențiind importanța colaborării pentru consolidarea valorilor creștine și a comunităților ortodoxe în Republica Moldova.

Concluzie:

O asemenea soluție nu este îndreptată împotriva niciuneia dintre părțile ortodoxe aflate în litigiu bisericesc major (Patriarhia de Constantinopol, Patriarhia Moscovei și derivatele lor un Ucraina, precum și autoproclamata ”Patriarhie a Kievului”) și oferă posibilitatea de a rămâne în comuniune canonică și euharistică cu ansamblul Ortodoxiei, prin Biserica Ortodoxă Română. Această soluție, considerată optimă în actuala situație bisericească foarte complicată din Ucraina, a fost adusă la cunoștința Patriarhiei Române, care, la 29 februarie 2024 a hotărât să ia act cu binecuvântare, să încurajeze  și să susțină părintește inițiativa reprezentanților românilor ortodocși din Ucraina. - bucpress.eu

Pași premergători:

Despre noua structură religioasă numită ”Biserica Ortodoxă Română din Ucraina” nu s-a vorbit deloc pînă acum în spațiul public românesc. Ideea, evident, nu avea cum să apară peste noapte, fiind – după știința noastră – amintită public pentru prima dată pe 15 noiembrie 2023, după o ședință de lucru a Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Basarabiei, prezidată de Înaltpreasfințitul Părinte Petru, Mitropolitul Basarabiei. Sinodul Mitropolitan anunța atunci, la punctul 8 al ședinței, că a discutat despre Situația din Ucraina și înregistrarea cultului Bisericii Ortodoxe Române, fiind prezentate demersurile pentru înregistrarea cultului „Biserica Ortodoxă Română”. Să mai spunem, că după ședința Sinodului, ”într-un context deosebit” s-a discutat despre ”procesele și evoluțiile din cadrul Bisericii Ortodoxe Române din Republica Moldova” și cu Ciprian Vasile Olinici, conducătorul Secretariatului de Stat pentru Culte al Guvernului României, ”aflat într-o vizită specială la Chișinău”. Așadar, este posibil ca această viitoare ”Biserică Ortodoxă Română din Ucraina” să fie înființată sub autoritatea Mitropoliei Basarabiei, care deja are sub jurisdicție canonică, după cum am arătat mai sus, o structură religioasă la Ismail, afirmă Marian Chiriac pentru sinopsis.info.  

Intervievat cu privire la acest subiect sensibil, Teodor Baconschi a declarat pentru rfi:

"Patriarhia Română a organizat structuri canonice în afara granițelor și pentru românii din Serbia și pentru cei din Ungaria. Nu mai vorbim despre diaspora, unde s-au structurat în ultimii ani, pe măsura instalării atâtor milioane de români, chiar și mitropolii, nu numai episcopii și arhiepiscopii. Dat fiind că Ucraina este pe drumul spre Uniunea Europeană și va aplica acquis-ul comunitar în materie de drepturi ale minorităților, inclusiv dreptul de a-și organiza structuri ecleziale proprii, bănuiesc că se profită oportun de acest context. Mai cu seamă că românii din Ucraina se află acum sub jurisdicția Patriarhiei Ruse. Nu fac parte din Biserica Autocefală Ucraineană, care s-a separat de Moscova. Mai trebuie spus în context că e și o acțiune în oglindă pentru că cetățenii români de etnie ucraineană din România sunt oblăduiți de un Vicariat Ortodox Ucrainean, care se află însă sub tutela Patriarhiei Române. Cred că Kievul va fi de acord cu propunerea asta. Mai cu seamă că cetățenii ucraineni de etnie română, unii își spun moldoveni, și-au dovedit loialitatea față de statul ucrainean. Mulți dintre ei au fost pe front și chiar și-au dat viața pentru a-și apăra patria. Cred că lucrul ăsta se poate face bilateral, prin discuții transparente care vor avea loc atât cu autoritățile statale, cât și cu cele ecleziastice. Și îi va scoate pe români din situația aceasta puțin schizofrenică, în care, pe de o parte au șefi la Moscova, care le-au atacat țara, Ucraina, iar pe de altă parte vor să se asigure că pot să aibă slujbe în limba română. Putem să spunem că e o evoluție pro democratică pentru mai multă libertate și normalitate. Susținerea vine reflectând evoluția dramatică din teren, schimbarea treptată de statut geopolitic a Ucrainei sub impactul acestui război devastator și pe fondul ameliorării nete a relațiilor româno-ucrainene. România, ca stat membru UE și NATO, după cum știm, chiar dacă a practicat o discreție, pe care mulți i-au reproșat-o, a ajutat, ajută și va ajuta în continuare Ucraina pe toate planurile. Și temperatura dialogului politic dintre București și Kiev e cu totul alta. Există mult mai multă disponibilitate. Nu mai încrucișăm două naționalisme care încremeniseră într-o agendă interbelică din anii 1940. Am venit în secolul al XXI-lea. Mi se pare că astfel de evoluții sunt de salutat. Geografia nu se schimbă și ne dorim o Ucraină în UE și NATO, o Ucraină suverană și prietenă cu România." 

 

 

 




ACTUALITATEA religioasă
Noi hotarari ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

În ziua de joi, 29 februarie 2024, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Principalele hotărâri ale Sfântului Sinod sunt următoarele:

  1. declararea anului 2025, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea;
  2. înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Marii Britanii, cu sediul la Londra, pentru cei peste 1 milion de credincioșii ortodocși români din această parte a Europei Occidentale.
  3. înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Irlandei și Islandei, cu sediul la Dublin.
  4. reamintirea poziției Bisericii Ortodoxe Române față de viața politică și campaniile electorale, în contextul anului electoral 2024, în sensul neimplicării Bisericii în politica partinică, deoarece, potrivit articolului 7 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, cultele recunoscute sunt factori ai păcii sociale și orice atitudine de învrăjbire publică în societate, de partizanat politic, de atac la persoană ori de tensionare a relațiilor cu autoritățile publice sunt contrare misiunii spirituale a Bisericii în societate.
  5. aprobarea volumelor pe luna Decembrie și pe luna Ianuarie ale Sinaxarului Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române.
  6. aprobarea Acatistului Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian din Asia (1 noiembrie).
  7. aprobarea Acatistului Sfântului Cuvios Gherasim din Chefalonia (20 octombrie).
  8. aprobarea Paraclisul Sfinților Doctori fără de arginți Chir și Ioan (31 ianuarie, 28 iunie).
  9. organizarea, în perioada 1-31 martie 2024, a unei colecte în Patriarhia Română pentru a ajuta la construirea de locuințe în Armenia destinate refugiaților armeni din Nagorno Karabagh.
  10. reamintirea faptului că, prin Corpul de control financiar și audit de la eparhiimitropolii și Patriarhia Română, autoritatea bisericească verifică situațiile financiare și patrimoniale de la parohii, eparhii și mitropolii, iar în cazul în care constată deficiențe și lipsuri adoptă măsuri pentru remedierea acestora, pentru a căror corectă aplicare sunt responsabile Sinodul Mitropolitan, respectiv Sinodul Permanent; în respectivele Corpuri de control financiar și audit trebuie să fie încadrați specialiști (economiști și auditori financiari) cu experiență, care să fie caracterizați prin corectitudineprofesionalism și fidelitate față de Biserică.
  11. binecuvântarea, încurajarea și susținerea inițiativelor comunităților ortodoxe românești din Ucraina de a reface comuniunea cu Biserica Mamă, Patriarhia Română, prin organizarea lor juridică în structura religioasă numită Biserica Ortodoxă Română din Ucraina.
  12. reafirmarea faptului că toți clericii ortodocși români și păstoriții lor din Republica Moldova care revin în Mitropolia Basarabiei sunt clerici canonici și credincioși binecuvântați, iar orice sancțiune disciplinară îndreptată împotriva lor pe motivul apartenenței lor la Biserica Ortodoxă Română este considerată nulă și neavenită, potrivit hotărârii sinodale nr. 8090 din 19 decembrie 1992.
  13. aprecierea bogatei activități social-filantropice a Bisericii Ortodoxe Române pe parcursul anului 2023, care a produs efecte pozitive vizibile în societatea românească.

Cancelaria Sfântului Sinod



Indreptarul Sfantului Sinod al BOR privind anul electoral - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

În perspectiva alegerilor europarlamentare, locale, legislative și prezidențiale din anul 2024, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pornind de la pozițiile exprimate succesiv prin hotărârile sinodale din 13-14 februarie 1996, 23-25 februarie 2000, 12-13 februarie 2004, 5-7 martie 2008, 25 februarie 2016 și 21 iulie 2020, din dorința de a face cât mai clară atitudinea Bisericii Ortodoxe Române față de viața politică și campaniile electorale, hotărăște:

1. În calitatea sa de cetățean al Patriei și de părinte duhovnicesc al tuturor enoriașilor săi, indiferent de orientarea lor politică, preotul are libertatea, binecuvântarea și îndatorirea ca, de pe poziția și prin mijloacele duhovnicești care-i sunt specifice, să participe la viața cetății, sprijinind activitățile menite să promoveze binele obștesc și împotrivindu-se oricăror măsuri sau activități care se dovedesc a fi în contradicție cu învățătura și morala creștină ortodoxă. În vederea respectării opțiunilor politice ale credincioșilor săi, preotul are obligația de a păstra neutralitatea în timpul campaniilor electorale, atât în declarațiile publice, cât şi în activitatea practică, față de problemele cu caracter politic. Opțiunea politică a preotului va fi exprimată doar prin votul personal secret.

2. Menține hotărârea sinodală nr. 1676 din 6 martie 2008, prin care, în conformitate cu Sfintele Canoane (6 Apostolic, 7 Sinodul IV Ecumenic, 10 Sinodul VII Ecumenic, 11 Sinodul local Cartagina), se stipulează că printre îndeletnicirile incompatibile cu slujirea și demnitatea clericală se numără și aceea de „a primi asupra sa dregătorii sau îndeletniciri lumești”, iar arhiereului, preotului, diaconului, monahului și monahiei din Biserica Ortodoxă Română, le este interzis:

a) să facă politică partinică;
b) să fie membru(ă) al unui partid politic sau al unei organizații care poate fi asimilată unui partid politic;
c) să candideze la alegerile parlamentare sau locale;
d) să participe la campanii electorale în calitate de susținător (oare);
e) să ocupe funcții de demnitar/înalt funcționar public la nivel central sau local, în Statul român sau în alte state.

3. Clericul sau monahul, care se implică în politica vreunui partid în calitate de membru sau de candidat, dar şi prin susținerea unui candidat, încalcă legământul depus la hirotonie („...nu mă voi îndeletnici cu activități potrivnice chemării preoțești şi nu mă voi face părtaș la lucrări şi adunări care dăunează Bisericii”, hotărârea sinodală nr. 4670/2008), prevederile Regulamentului autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române (2015) şi ale Regulamentului pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor (2003) și va trebui să aleagă între cariera politică şi misiunea clericală/viața monahală. Abaterile de acest fel vor fi judecate în Consistoriile eparhiale.

4. Aplicând principiul iconomiei (pogorământdispensă), în vederea împlinirii misiunii pastoral-sociale la care sunt chemați în viața comunităților pe care le păstoresc, Sfântul Sinod, prin hotărârea sinodală nr. 1676 din 6 martie 2008, permite totuși ca preoții și diaconii să candideze, însă doar ca independenți și doar pentru calitatea de consilier local şi consilier județean în România, în următoarele condiții:

a) lipsa unor candidați laici ortodocși, bine pregătiți, capabili să reprezinte eficient comunitățile din care provin și în a căror componență intră credincioși ortodocși;
b) încălcarea neutralității politice sau susținerea publică pe plan local a unui partid politic de către deservenții altor culte sau organizații religioase;
c) promovarea de către unele partide politice a unor oameni politici care au atacat în mod constant instituția Bisericii și valorile morale creștine ale societății sau candidarea respectivelor persoane ca independenți.

5. Preoții și diaconii nu pot candida la alegerile locale fără aprobarea scrisă a Chiriarhilor lor. Aceasta va fi acordată în urma analizei solicitărilor, într-o ședință a Permanenței Consiliului Eparhial și numai acelor clerici considerați capabili să promoveze interesele comunității în consiliile locale și în consiliile județene. Dacă, însă, se dovedește că preotul sau diaconul nu corespunde cerințelor mandatului încredințat, de a lucra şi a apăra interesele comunității locale, atunci i se va retrage aprobarea.

6. Preoții și diaconii, care au obținut aprobarea bisericească de a candida pentru a deveni membri în consiliul local sau consiliul județean, vor fi suspendați de la slujire pe întreaga perioadă a campaniei electorale (pentru evitarea oricăror suspiciuni referitoare la folosirea de mijloace pastorale în campania electorală), vor adopta în timpul campaniei electorale un comportament adecvat slujirii şi demnității preoțești, vor respecta legislația în vigoare privind campaniile electorale şi alegerea autorităților administrației publice locale şi nu vor folosi în scopuri electorale lăcașurile de cult.

7. Sfântul Sinod reamintește apelul său către liderii partidelor politice din România de a nu permite recrutarea de membri din rândurile clerului și nici folosirea în scopuri politice a persoanelor, spațiilor, slujbelor și însemnelor bisericești.

8. Sfântul Sinod reiterează faptul că Biserica Ortodoxă Română nu recomandă susținerea vreunui partid politic sau vreunei ideologii politice, ci îndeamnă pe toți cetățenii să facă alegeri după criterii care vizează realizarea binelui țării și promovarea valorilor creștine în societate. În acest sens, pentru aprecierea candidaților la alegerile europarlamentare, localeparlamentare și prezidențiale din acest an, recomandă credincioșilor Bisericii noastre următoarele 10 criterii orientative:

I. manifestarea credinței în Dumnezeu și a responsabilității faţă de comunitate;
II. apărarea libertății religioase și susținerea activităților spirituale şi sociale ale Bisericii;
III. respectul pentru persoana umană şi promovarea culturii vieţii: promovarea familiei tradiționale, firești, formată din bărbat şi femeie, menită să conceapă alte vieți; implementarea de politici împotriva avortului, eutanasiei, cercetărilor pe embrioni umani, clonării;
IV. promovarea unei educații naționale integrale, care îmbină cunoașterea intelectuală cu formarea morală și spirituală;
V. apărarea și promovarea sănătății fizice, psihice și morale/spirituale a poporului român;
VI. diminuarea sărăciei, dezvoltarea economică și creșterea demografică a României;
VII. apărarea şi promovarea patrimoniului cultural și spiritual național;
VIII. apărarea resurselor naturale, ocrotirea mediului şi dezvoltarea agriculturii, ca baze ale responsabilității pentru generațiile prezente şi viitoare;
IX. sprijinirea comunităților de români din jurul granițelor şi a diasporei române, precum şi promovarea de proiecte de încurajare a românilor să revină în România;
X. apărarea şi promovarea cu demnitate a intereselor poporului român, pe plan extern şi intern.

9. Desigur, aceste criterii pot fi completate cu alte criterii utile pentru orientarea alegătorilor spre un vot corect, responsabil și folositor țării.

Îndreptarul a fost aprobat prin hotărârea sinodală nr. 1731 din 29 februarie 2024

 

basilica



STIRI INTERNE - Martie 2024
 
Pelerinajul istoric cu moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou

Pelerinajul este organizat în contextul în care, anul acesta, se împlinesc 250 de ani de la aducerea moaștelor Sfântului Dimitrie cel Nou în Capitală și are loc în perioada 4 martie -16 aprilie. Episcopul vicar patriarhal a vorbit despre mijlocirea și ajutorul Sfântului Dimitrie cel Nou, care „nu se limitează doar asupra Capitalei, ci veghează asupra tuturor celor care îl cheamă în rugăciune cu credință”. „În istoria de 250 de ani de prezență a moaștelor sale în cetatea Bucureștilor, Sfântul Cuv. Dimitrie a săvârșit nenumărate minuni, unele consemnate, altele știute doar de Dumnezeu. S-a arătat bolnavilor și i-a vindecat, a izbăvit de molime, de primejdii și de războaie, a ajutat pe săraci, pe văduve, pe orfani pe toți cei care îi cer ajutorul”. Itinerariul cu parohiile și așezămintele monahale unde cinstitele moaște vor fi purtate în procesiune poate fi consultat aici.

Începe Postul Mare, o terapie pentru suflet și trup

Postul, mai ales în Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor, trebuie privit din perspectivă terapeutică. El reprezintă un timp potrivit să ai grijă de sănătatea ta sufletească și a celor din jur, dar și un moment bun să-i ajuți pe semenii aflați în suferință. Duminică, 17 martie a fost lăsatul secului. Tratamentul e simplu: diminuarea hranei și renunțarea la produsele de origine animală ne ușurează trupește și ne ascut simțirea duhovnicească. Astfel, vorbim mai mult cu Dumnezeu, suntem mai atenți la noi înșine și mai buni cu semenii. Postul Paştilor este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. De aceea, în popor e numit în general Postul Mare sau Postul, prin excelență. Postul, au observat mai mulți medici, are efecte terapeutice atât pentru suflet, cât și pentru trup. Practica are efect de curățare a organismului. Iar „asocierea postului cu iertarea (reducerea nivelului de stres/supărare, deci a stresului oxidativ responsabil de îmbătrânirea precoce şi boli cronice, cardiovasculare, diabet, cancer etc.), exerciţiul fizic, reducerea fumatului şi a consumului de alcool (eventual doar doze mici de vin) creşte beneficiile”, spune Dr. Simona Carniciu, medic specialist în diabet, nutriţie şi boli metabolice. Postul corect este demonstrat că are efecte benefice asupra tensiunii arteriale, asupra grăsimilor din sânge, cancerului, diabetului şi obezităţii, dar şi asupra multor alte afecţiuni. „Diferenţa între vegetarieni şi postitori este că postitorii, prin intercalarea perioadelor de post cu cele de alimentaţie omnivoră, nu au risc de deficienţe de Fier, Calciu, Zinc, Vitamina D şi B12, aminoacizi, precum vegetarienii”. Dacă „terapia” postului este urmată corect, ea trebuie să se reflecte și în faptele postitorului. Astfel, în perioada Postului Mare, credincioșii se împacă cu semenii lor și arată mai multă afecțiune, fac numeroase pomeniri pentru cei adormiți, oferă milostenie celor fără posibilități materiale, vizitează bolnavii, sunt pașnici și binevoitori. Iar dacă tot vorbim despre sănătate, luați în considerare și un post de la social media. Utilizarea constantă a telefonului te tulbură și te distrage, dar îți afectează în mod negativ și vederea. „Postu-i maica sănătăţii şi lungimea vieţii!”, spunea Părintele Cleopa Ilie. - basilica.ro

Anul 2025 va fi dedicat Centenarului Patriarhiei Române și mărturisitorilor ortodocși români din secolul trecut

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât joi, 29 februarie, ca anul 2025 să fie dedicat Centenarului Patriarhiei Române și mărturisitorilor ortodocși români din secolul 20. Potrivit comunicatului Cancelariei Sfântului Sinod, anul 2025 va fi Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al 20-lea. Decizia vine în contextul în care, anul viitor, Biserica Ortodoxă Română împlinește 100 de ani de la înființarea patriarhiei și 140 de ani de la dobândirea autocefaliei. Decizia de înființare Patriarhiei Române a fost luată de Sfântul Sinod în data de 4 februarie 1925, inițiativă exprimată concret imediat după Marea Unire din 1918. Eparhiile au pregătit canonizarea mai multor sfinți români, mărturisitori în închisorile comuniste și duhovnici renumiți. Printre numele propuse spre canonizare sunt: pr. Dumitru Stăniloae, arhim. Sofian Boghiu, ieroschim. Dionisie Ignat și alții. La împlinirea celor 100 de ani, Patriarhia Română plănuiește, totodată, sfințirea picturii în mozaic de la Catedrala Națională. Recent, a fost montată icoana Mântuitorului Hristos – Pantocrator, ce acoperă o suprafață de 150 de metri pătrați. De asemenea, anul 2025 a fost declarat la nivel național drept „Anul Centenar al Patriarhiei Române”, proiectul fiind adoptat în data de 20 februarie de Camera Deputaților și înaintat spre promulgare președintelui României.

15 cuvioși și mărturisitori propuși spre canonizare pentru Anul Centenar al Patriarhiei Române (2025)

Cincisprezece cuvioși și mărturisitori români sunt propuși spre canonizare, iar proclamarea canonizării lor va avea loc anul următor când Biserica Ortodoxă Română aniversează un secol de la recunoașterea statutului de Patriarhie. Numele lor au fost propuse de sinoade mitropolitane din cuprinsul Patriarhiei Române, iar dosarele sunt în curs de analizare și urmează să fie aprobate de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – cu unele excepții. Astfel, primii sfinți din calendar a căror viață pământească s-a desfășurat (până) în secolul 21 ar putea fi români. Între timp, în Parlamentul României a fost votată deja legea care desemnează anul 2025 drept Anul Centenar al Patriarhiei Române. De asemenea, Sfântul Sinod a declarat anul 2025, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea. Lista completă a propunerilor este disponibilă la sursă: basilica.ro

Pomenirea luptătorilor anticomuniști în Capitală 

În ziua de 9 martie, Biserica Ortodoxă Română îi cinstește pe Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia. Prin Legea 247/2011, această dată este dedicată în România și comemorării Deținuților Politici Antico­mu­niști din perioada 1944-1989, cu acest prilej în toată țara fiind organizate manifestări militare și religioase. Și anul acesta, la Monumentul „Aripi” din Piața Presei Libere din București s-a desfășurat sâmbătă o ceremonie solemnă, organizată de Secretariatul de Stat pentru recu­noașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989. După intonarea Imnului Național, un sobor de clerici, sub protia părintelui protoiereu Marin Comănescu de la Protopopiatul Sector 1 Capitală, a săvârșit slujba Parastasului pentru deți­nuții și luptătorii antico­muniști. Un serviciu religios au oficiat și reprezentanți ai Bisericii Romano-Catolice. Ceremonia militară s-a încheiat prin depunerea de coroane de flori din partea autorităților centrale și locale, precum și a mai multor federații și asociații care militează pentru recunoașterea jertfei celor care au suferit în perioada regimului ateu. În aceeași zi, 9 martie, la Catedrala Patriarhală din București, precum și în alte biserici din Capitală și din țară, după săvârșirea Sfintei Liturghii a fost oficiată slujba Parastasului de obște pentru cei adormiți în Domnul, fiind pomeniți în mod special și deținuții politici și luptătorii anticomuniști care au suferit prigoane, torturi, închisoare și chiar moartea pentru apărarea credinței, dar și pentru libertatea și demnitatea poporului român. - basilica.ro

Au început evenimentele dedicate „Lunii pentru viață”
 
Începând cu 1 martie 2024 au debutat acti­vitățile dedicate „Lunii pentru viață”, care se vor desfășura anul acesta sub genericul „Cons­truim împreună pentru viață”. În Bucu­rești, Asociația „Studenți pentru viață” a început deja pregătirile pentru evenimentele care vor avea ca mesaj central susținerea și protejarea vieții. Anul acesta, ediția a 14-a a Marșului pentru viață se va desfășura în data de 30 martie.Patriarhal, și Parohiei „Sfântul Grigorie Palama” din campusul Universității Politehnica, informează TRINITAS TV.  În duminicile următoare, voluntarii pro viață, alături de alte asociații din București, vor organiza alte târguri caritabile la Catedrala Mitropolitană „Sfântul Spiridon”-Nou din București, Paraclis Patriarhal, și la Biserica „Sfântul Nicolae”-Tabacu. Donațiile vor fi folosite pentru desfășurarea evenimentului central al acestei luni, „Marșul pentru viață”. Totodată, vineri, 8 martie, voluntarii asocia­ției vor oferi flori femeilor însărcinate și mamelor de la mai multe maternități din Capitală. „În București, în «Luna pentru viață» vor fi implicate mai multe organizații care desfășoară activități. Vom debuta cu un joc cu întrebări pro viață care va începe de la 1 martie. Vom lansa două concursuri: unul național de discursuri pro viață și un altul organizat de Asociația «Spune-mi o poveste pentru suflet», care va consta în scrisori. Vor fi și proiecții de film, va avea loc și crosul pentru viață, vor fi foarte multe târguri caritabile organizate de studenți și tineri. Așteptăm cu nerăbdare să începem aceste activități. Deja ne-am pus în mișcare și așteptăm cât mai mulți voluntari și tineri să participe la ele, pentru că doar astfel vor fi mai frumoase și vom putea împăr­tăși mai mult mesajul pentru viață pe care vrem să-l transmitem. Anul acesta dorim să transmitem societății că fiecare persoană, indiferent de domeniul în care este implicată, are un rol în mișcarea pro-viață”, a declarat pentru TRINITAS TV președintele Asociației „Studenți pentru viață”, Teodora Diana Paul.  Crosul pentru viață va avea loc în data de 16 martie în Parcul „Alexandru Ioan Cuza” din Capitală. Fondurile strânse în urma evenimentului vor susține femeile aflate în criză de sarcină. În data de 30 martie se vor încheia activită­țile cu Marșul pentru viață pe traseul Piața Universității - Bulevardul Regina Elisabeta - Bulevardul Schitu Măgureanu - Parcul Izvor, potrivit sursei citate. 
 
 
Linkuri la știri:
 
Clarificare referitoare la comunicarea mediatică a Patriarhiei Române - Basilica
Membrii Rugului Aprins, pomeniți la Mănăstirea Antim - Basilica
Preînscrieri pentru Festivalul-Concurs Național de Muzică Bisericească „Lăudați pe Domnul!” - Basilica
 
 


STIRI EXTERNE - Martie 2024


ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Iisus versus transhumanism
 
 
Ordinul Casei Albe

Doar în ultima lună, cred că pe 12 septembrie, Casa Albă aici, în Statele Unite a emis un ordin executiv, un ordin executiv fascinant, profund îngrijorător, a fost emis sub titlul privind „Avansul biotehnologiei și bioproducției, inovație pentru o bioeconomie americană durabilă și sigură.” Ce înseamnă asta? Cred că 99% dintre americani nu au absolut nicio idee ce înseamnă asta, dar înainte de a vă cita ceva din ordinul executiv, permiteți-mi doar să fac un comentariu inițial cu privire la dezvoltarea tehnologiei în această eră a secularismului, unde cuvântul „sigur” mi se pare extrem de nelalocul lui.. „Avansul în promovarea biotehnologiei și a bioproducției pentru o bioeconomie americană durabilă și sigură…”

Iată-ne astăzi guvernați în Occident de oligarhi care nu au niciun angajament formal față de Dumnezeu sau vreun cod moral clar, iată-ne în preajma războiului nuclear, cu siguranță cel mai aproape din viața mea în care am fost de război nuclear și cuvântul „sigur” este inserat într-un ordin executiv despre care vă voi arăta că este orice altceva decât sigur, orice dar sigur nu este… Permiteți-mi să vă citesc un citat din ordin. „Trebuie să dezvoltam ingineria genetică, tehnologii și tehnici pentru a putea scrie circuite pentru celule și, previzibil, să programăm biologia în același mod în care scriem software și programăm computere”.

Oamenii sunt tratați ca niște computere

Doamne, ai milă! Trebuie să fie o glumă! Tratează oamenii ca pe niște computere să ne facă previzibili, ca să putem fi programați literalmente. Epoca oamenilor proiectați a transhumanismului, a sosit, dragilor, indiferent dacă vrem sau nu, indiferent dacă știm sau nu, este aici! Majoritatea marilor titani tehnologici ai timpului nostru, majoritatea acestor oligarhi seculari care conduc comerțul de astăzi sunt formal atei și resping religia tradițională în principiu…

Îmi amintesc că am fost în 2017 la Budapesta, Ungaria, la Congresul Mondial al Familiilor din acel an și pe marele ecran în fața a câteva mii de oameni, ministrul maghiar al familiei făcea o prezentare. pentru viața de familie… Mai întâi, doar un mic comentariu secundar vă puteți imagina America având un ministru pentru viața de familie? Avem un ambasador pentru promovarea imoralității agendei LGBT literalmente un ambasador supraveghetor, dar să avem un ministru pentru hrana familiei??! Ce șoc ar fi! Ea pune pe tablă o imagine pe ecranul mare a tuturor premierilor din Europa cu o linie mare la mijloc între prim-miniștrii Europei de Vest și prim-miniștrii Europei Centrale și de Est și apoi a pus o întrebare…

Câți copii în medie credeți că au prim-miniștrii din Est și câți credeți că au în Occident? Răspunsul? La acel moment în Occident numărul mediu de copii din familia prim-miniștrilor de guvernământ din toate țările vest-europene a fost a fost 1,6 ….2,1 poate? NU…a fost ZERO, nici un singur prim-ministru al Europei de Vest la acea vreme nu avea vreun copil măcar. Aceștia sunt oamenii care iau decizii de mare consecință pentru familii, cei fără familie… Media pentru Est a fost de 3,5!! Acel slide mi-a spus mult mai mult decât orice altceva despre diviziunea în viziunea asupra lumii și consecințele diviziunii și viziunea despre lume care se întâmplă.

Negarea lui Dumnezeu

Suntem guvernați de oligarhi foarte revoluționari și radicali care îl neagă pe Dumnezeu, viziunea creștină, viziunea creștină asupra eshatologiei și acum se găsesc capabili să folosească puterea în cel mai distructiv mod. Îl neagă pe Dumnezeu, dar și asta e este originea acestei angoase, din ceea ce conduce transhumanismul pe principiu ei îl neagă pe Dumnezeu, ei neagă eternitatea, neagă raiul, dar nu pot trăi cu consecințele astea. Este prea sumbru, subminează sensul uman, subminează orice soluție pentru problemele noastre, eternizează moartea și așa că transhumaniștii sunt blocați între lumea pe care au făcut-o, lumea seculară pe care o produs-o și consecințele abolirii religiei, dar ei nu se pot întoarce la religie, nu se pot pocăi, deși sperăm că o vor face și că unii dintre ei vor începe să facă asta.

Transumanismul e aici! Nu pot scăpa, seculariștii nu pot scăpa de dorința după sens, nu pot scăpa de ecoul paradisului din interiorul lor, care nu-l pot eradica, indiferent ce ar face, chiar și prin negarea lui Dumnezeu, nu pot eradica faptul că sunt făcuți după chipul Lui și că acea imagine este în ei mărturisind împotriva viziunii lor asupra lumii. Cultura noastră e descrisă în mod atrăgător de Sfântul Pavel în primul capitol al Epistolei sale către Romani, permiteți-mi să citesc un text de acolo și cred că veți vedea cât de relevantă e descrierea stării noastre, el spune:

Sfântul Apostol Pavel

„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios.”

Ultima frază: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” Nici un rând din Scripturi nu descrie mai bine transhumaniștii. Au creat o formă de tehno-utopism care nu are nicio bază științifică. Au creat un sistem nebun deși sunt înțelepții acestei lumi, sunt mânați de consecințele negative ale propriilor lor decizii, impulsuri anti-religioase. Această formă de transutopism, acest transhumanism încearcă să rezolve problema păcatului și a mizeriei prin pur și simplu negarea că păcatul există și caută să rezolve problema morții sigure prin îmbrățișarea tehnologiei și afirmația nefondată că cumva, pe măsură ce tehnologia se dezvoltă, vom obține o tehnologie care ne va ajuta să eradicăm moartea. Această închinare la tehnologia pământească este dovada că ei au abandonat închinarea la singurul Dumnezeu adevărat, dar nu pot înceta să se închine, trebuie să găsească un salvator, pur și simplu nu poate fi un salvator personal care ar putea cere ceva de la ei.

Moartea este opțională …oare?

De fapt, una dintre teoriile fundamentale a transhumaniștilor este că moartea este opțională, aceasta este de fapt una dintre afirmațiile fundamentale care unifică mișcarea, moartea este opțională și ei numesc asta știință! Poate cineva să folosească metoda științifică pentru a verifica premisa că cineva a scăpat vreodată de moarte? Cu excepția Unuia! Cum este asta științific? Numai dacă avem mai multă tehnologie, se spune că putem pune creierul uman într-o stare înghețată acum și putem aduna o tehnologie suplimentară care ne va permite să-l atașăm înapoi într-un fel de corp și persoana poate avea o formă de nemurire. Cât de ridicol a devenit! Ideea că tot ceea ce te face să fii personalitatea ta glorioasă conștiința voastră se presupune că totul e blocat în creier, acesta este gândul acestor transhumaniști, locul creierului…

Ca răspuns la asta, Biserica își ridică vocea și depune mărturie despre viziunea lui Iisus despre ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Viziunea lui Iisus despre transfigurare împotriva viziunii seculare a transhumanismului. Evanghelia de duminica din urmă, evanghelie magnifică a Sfântului Luca cap 6, Iisus spune: Iubește-ți vrăjmașii, fă bine oamenilor, împrumută și fii generos cu oricine fără nici un gând de primire înapoi. Întreaga concentrare a lui Iisus, întreaga Sa învățătură este… vizează inima umană, nu creierul uman, El nu ocolește creierul uman, creierul este respectat cu siguranță, facultatea rațională este acceptată și prețuită și hrănită, dar miezul omului inima lui, centrul sufletului său, acesta este punctul central al învățăturii lui Iisus – dezvoltarea unei inimi curate, iluminarea minții, vindecarea voinței umane, aceasta este intenția Domnului nostru Iisus Hristos, lucrarea Harului în viețile noastre, nu este doar să ne păstrăm capacitatea mentală pentru totdeauna.

Transfigurare vs. Transhumanism

Iisus ne oferă Schimbarea la față (Transfigurarea) în loc de transhumanismul secular. El este soluția la toate dilemele noastre. Tehnologia nu este soluția. Tehnologia nu a fost cauza căderii omului și apariția morții și tehnologia nu va fi soluția la căderea omului și apariția morții. Căderea omului a fost o decizie personală și afrontă, o ofensă personală între Adam și Eva și Domnul Dumnezeu și singura soluție este una personală. Hristos însuși este soluția pentru fiecare problemă umană și pentru fiecare dilemă umană.

El este noul Adam, este al doilea om, gloria rasei umane, El este cuceritorul iadului, învingătorul morții, distrugătorul lui Satana, Mântuitorul omenirii, ispășirea păcatelor noastre dătătorul vieții veșnice, viitorul pe care îl oferă tuturor celor care se pocăiesc și cred în El. Este atât de frumos, atât de magnific încât este mult peste orice tehnologie a omului căzut și a mișcării transhumaniste poate oferi și nu poate fi pus în mod rezonabil în limbajul uman. Cei care au văzut în viața următoare și ceea ce Domnul a pregătit pentru cei care îl iubesc nu pot vorbi prea mult în această viață. Dumnezeu este soluția pentru problemele noastre!

Profetul Amos

Mă gândesc la cuvintele profetului Amos el spune așa: Așa spune Domnul: Caută-Mă si trăiește! Caută-Mă si trăiește dacă vrei sa trăiești. A trăi înseamnă a-l căuta pe Dumnezeu, care este viață. Acesta este adevărul: prin Sfântul Botez am fost uniți cu Iisus, am fost adoptați în familia lui Dumnezeu, am fost aduși pe calea mântuirii, care este purificarea inimii, curățarea și iluminarea minții, vindecarea voinței, cultivarea virtuții avem foarte puțin interes în editarea genelor care îmbină creierul uman cu un computer sau potențialul inteligenței artificiale ca și cum vreunul dintre aceste lucruri dacă le realizăm ne-ar da o mare contribuție la destinul etern al omenirii.

Nimic nu ne poate salva de diavol, de păcatele noastre și de Moartea însăși. Doar Hristos! Lipsa tehnologiei nu este ceea ce a adus păcatul și moartea în lume și nicio cantitate de tehnologie nu o poate alunga, doar Unul poate. Doar Unul cucerește moartea, numai Unul mântuiește omenirea, numai Unul este vrednic de iubirea și devotamentul nostru suprem, singurul Dumnezeu adevărat și singurul Său Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos și Preacuratul Duh Sfânt, un singur Dumnezeu a Căruia este slava în veci! Amin!

 

 Pr. Iosia Trenhan - chilieathonita.ro



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Indrumarile Sfantului Andrei Saguna privind pastoratia bolnavilor
 
În activitatea sa pastorală și misionară în Transilvania secolului al 19-lea, Sfântul Ierarh Andrei Șaguna și-a îndreptat atenția spre preoții din Ardeal și spre toate categoriile de credincioși ortodocși. În scrierile sale, dar și în activitatea sa de Mitropolit al românilor din Ardeal, a îndemnat la rugăciune pentru bolnavi și la ajutorarea lor.

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, a rămas în istorie prin marile sale realizări pe plan bisericesc, politic, educațional și cultural. În cei 25 de ani de păstorire a sa în Transilvania, Sfântul Andrei Șaguna avea să schimbe radical soarta românilor ortodocși din reînființata Mitropolie a Ardealului. A rămas cunoscut în istorie pentru mari realizări în Transilvania și pentru proiectele sale care au dus la emanciparea poporului român de aici.

O implicare deosebită a avut Sfântul Ierarh Andrei Șaguna şi în pastorație și duhovnicie, arătând o grijă firească față de nevoile spirituale și materiale ale preoților și credincioșilor. Un om al rugăciunii, așa cum mărturisesc în scrieri contemporanii săi, un om smerit, dar conștient de vocația sa de păstor al românilor din Transilvania, Sfântul Andrei Șaguna a fost un ierarh cu o atenție permanentă față de cultul din bisericile ortodoxe ardelene, de păstrarea învățăturii ortodoxe și față de implicarea preoților în îndrumarea duhovnicească a credincioșilor. Pentru a fi alături de oameni și mai ales pentru a-i călăuzi spre cele sfinte, marele ierarh a redactat și publicat cărți de pastorală și de cult pentru preoții din Transilvania, mai ales că la acea vreme slujitorii sfintelor altare de aici nu aveau prea multe cărți de acest fel, așa cum aveau frații de peste munți.

„Duhovnicul fără întârziere să alerge la bolnav”

Atenția deosebită pe care o acorda Sfântul Andrei Șaguna pastorației bolnavilor este evidențiată în îndemnurile sale către preoți din mai multe scrieri. Ierarhul a fost conștient că pastorația bolnavilor cerea calități duhov­nicești aparte și o pregătire continuă a preoților din parohii. În „Manual de studiu pastoral”, apărut la Sibiu în anul 1872, „compus și editat” de Sfântul Ierarh Andrei Șaguna și tipărit la tipografia arhidiecezană, înființată tot de marele ierarh, preoții aveau să găsească îndrumările sale pentru pastorația bolnavilor. Încă de la primele rânduri, Sfântul Andrei Șaguna subliniază nevoia ca preoții să arate față de bolnavi nu doar o atenție deosebită, ci sentimente de compasiune și iubire: „Duhov­nicul are a se purta cu creștinul, care s-a îmbolnăvit spre moarte, cu cea mai mare iubire și compătimire către el și către casnicii lui. La asemenea întâmplări i se oferă Duhovnicului prilejul cel mai bun a se arăta omenos și prietenos, căci de-o parte pe bolnav trebuie să-l pregătească către o moarte creștinească, iar de altă parte a mângâia pe soția și copiii muribundului”.

Credincioșii sunt îndemnați de ierarh să anunțe preoții din timp că au în familiile lor bolnavi, pentru ca boala lor să nu le afecteze starea mintală și dialogul cu preotul să nu poată fi posibil: „Însă și casnicii bolnavului sunt datori a înștiința pe păstorul sufletesc despre bolnav de timpuriu, până când este la minte sănătos și Duhovnicul fără întârziere să alerge la bolnav și să se apropie de patul muribundului cu blândețe, îm­bărbătându-l cu nădejdea în Dumnezeu, care este îndurat și poate să dea și celui mai grav bolnav însănătoșire, dar totodată spunându-i că ora morții nimeni nu o știe, să-l pre­gătească pe el la mărturisire și la pocăința pentru păcate și către primirea sfintei cu­minecături pregătite în Joia Mare și păstrată pe masa mare a altarului și apoi să citească rugăciunile prescrise în Evchologhionu pentru bolnavi”.

Filantropie în pastorația bolnavilor

Preoții sunt îndemnați de Sfântul Ierarh Andrei Șaguna să viziteze bolnavii ori de câte ori este nevoie și să se roage pentru aceștia. De asemenea, în astfel de situații, preoții sunt îndemnați să nu aștepte plată de la familie, ci să arate milă și înțelegere față de necazurile păstoriților: „Și dacă n-a răposat în ziua următoare sau mai trăiește mai multe zile, Duhovnicul împlinește datoria sa dacă adeseori va cerceta pe bolnav la patul durerilor și dacă se va strădui să mângâie pe el. Așișderea Duhovnicul își împlinește datorința sa și-și câștigă inimile poporenilor săi dacă sub dure­rea bolii va îndrepta către soție, copii și alte rude ale bolnavului cuvinte de mângâiere, prin urmare Duhovnicul, la caz de moarte, trebuie să fie către familia duioasă a răposatului cu filantropie și cu răbdare în privința răsplătirii ostenelii sale; aceasta să o facă pentru folosul său, adică, ca știind poporenii lui că el este milos către cei duioși și sărmani, îl vor iubi și onora și nu-i vor rămâne nerecunoscători către servițiurile pe care el le face lor ca păstor sufletesc”.

Sfântul Maslu și rugăciunea

În altă lucrare de Teologie pastorală tipărită în 1857 la Sibiu, cu litere chirilice, intitulată „Teologia pastorală pentru preoți de lege ortodoxă răsăriteană”, Sfântul Ierarh Andrei Șaguna îi îndemna pe preoții care administrau Taina Sfântului Maslu celor bolnavi să le spună credincioșilor bolnavi că, prin credință puter­nică și rugăciune, această Sfântă Taină poate aduce vindecare.

„A învăța pe cel ce cere Taina aceasta, cum că ungerea cu sfântul untdelemn, când se primește cu credință și cu nădejde tare în ­Iisus Hristos, dă tămăduire neputinței și iertare păcatelor celor lucrate. (…) Drept aceea, bolnavului înaintea sfințirii untului de lemn să se caute pre sine cu adevărata pocăință, și mărturisindu-și păcatele, să primească dezlegarea. Lângă aceasta se cuvine și despre aceea a sfătui pe cel bolnav ca să-și predea viața sa în voia Domnului, și să socotească de cele viitoare, cum are a sta ­înaintea Judecătorului a toate, Dumnezeu; să nu sloboadă din ochii gândului pe Iisus Hristos, Mântuitorul nostru”.

Îndemnurile ierarhului sunt argumentate cu citate din Sfânta Scriptură și au un bogat conținut teologic și duhovnicesc. Nu întâm­plător ierarhul avea să așeze un adevărat tratat despre rugăciune, de zeci de pagini, chiar după capitolul dedicat Tainei Sfântului Maslu. Rugăciunea însoțește viața creștină în toate împrejurările sale, inclusiv în perioada de boală, „căci toți de comun și fiecare sunt datori a se ruga Domnului, precum pentru sine, așa și pentru alții”.

Ajutoare pentru „schilavi și neputincioși”

După cum sublinia părintele academician Mircea Păcurariu în lucrarea „O viață închinată Bisericii și neamului – Sfântul Ie­rarh Andrei Șaguna”, apărută la Editura Andreiana, Sibiu, 2012, starea materială a eparhiei conduse de Sfântul Andrei Șaguna nu i-a permis acestuia acțiuni filantropice de anvergura celor din eparhiile din Țara Românească sau Moldova. Cu toate acestea, ierarhul a găsit soluții pentru a veni în sprijinul preoților și credincioșilor săi, atunci când era mare nevoie. Mărturie stă un docu­ment de la 13 octombrie 1849, în care le cerea protopopilor și preoților o listă cu bolnavii, cu „cei care au rămas schilavi și neputincioși” în urma conflictelor din timpul Revoluției de la 1848. Cu aceste liste, autoritățile de stat de la acea vreme aveau să le ofere ajutor acestor bolnavi. Un an mai târziu, în grija sa deosebită față de victimele Revoluției de la 1848, Sfântul Ierarh Andrei Șaguna îi ruga pe protopopi să organizeze colecte în parohii pentru a ajuta orfanii și văduvele celor căzuți în lupte. 

 

Articol de Ștefan Mărculeț pentru Ziarul Lumina



Pastorala Sfantului Sinod la Duminica Ortodoxiei 2024 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române transmite tradiționalul mesaj pastoral la Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, zi în care se rememorează biruința dreptei credințe în fața ereziei iconoclaste.

Pastorala din Duminica Ortodoxiei 2024 reamintește istoria și importanța sfintelor icoane în Ortodoxie. „Icoana ne arată că omul poate birui păcatul și poate ajunge la îndumnezeire, cu ajutorul harului Duhului Sfânt și prin viață curată”, este una dintre concluziile mesajului.

De asemenea, sinodalii amintesc de colecta pentru Fondul Central Misionar și îndeamnă credincioșii să contribuie pentru susținerea activităților misionar-pastorale și social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române.

Pastorala Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române
la Duminica Ortodoxiei din Anul Domnului 2024

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române, 

Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Dumnezeiasca Scriptură ne învață că Sfânta noastră Biserică este „trupul lui Hristos, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1, 23). Biserica, având cap pe Mân­tuitorul Iisus Hristos (Efeseni 1, 22), continuă în lume, prin prezența Duhului Sfânt, lucrarea mântuitoare a lui Hristos, propovăduind cuvântul Lui, împăr­tășind harul dumnezeiesc, conducând spre Împărăția lui Dumnezeu pe toți cei care cred, se botează în numele Sfintei Treimi și Îi urmează Lui.

Dar Lumina lui Hristos, chiar de la începuturile creștinismului, a întâmpinat împotrivire, care, în timp, s-a manifestat prin erezii, schisme, persecuții, diferite tulburări, venite din partea vrăjma­șilor Bisericii. Nu a existat punct din învățătura creștină care să nu fie atacat, tăgăduit sau interpretat greșit de învățăturile dife­riților eretici. Taina Sfintei Treimi, dumnezeirea și omenitatea Mântuitorului, pururea-fecioria Maicii Domnului, Sfintele Taine, Sfintele Icoane, Sfânta Cruce, toate au fost contestate.

Lupta a fost mare și grea, dar, de fiecare dată, s-au ridicat ierarhi și părinți întăriți și luminați de Duhul Sfânt, care, în timpul Sfintelor Sinoade Ecumenice, au combătut învățăturile greșite și au statornicit dreapta credință.

Astăzi, în prima duminică a Sfântului și Marele Post, numită și Duminica Ortodoxiei, ne amintim de biruința dreptei credințe în fața ereziei iconoclaste, sărbătorind, totodată, biruința Ortodoxiei în fața tuturor ereziilor.

Cu toate că, încă din primele veacuri creștine, Sfintele Icoane au avut un loc aparte în cultul Bisericii și au constituit o componentă importantă a vieții religioase a credincioșilor, au existat voci care le-au respins, devenind luptători aprigi împotriva lor, adică iconoclaști.

Cel dintâi împărat bizantin care a emis acte oficiale împotriva cinstirii icoanelor a fost Leon al III-lea Isaurul (717-741). Acesta a promulgat între anii 726 și 729 mai multe decrete iconoclaste. Pentru Biserică a fost o perioadă zbuciumată, în care apărătorii dreptei credințe au avut de suferit: unii au fost torturați, alții, exilați, iar alții au murit ca martiri. Atunci au fost distruse și ­numeroase icoane, adevărate comori ale Bisericii Ortodoxe.

Unul dintre cei care s-au ridicat hotărât în apărarea Sfintelor Icoane a fost Sfântul Ioan Damaschin, marele teolog și viețuitor al Mănăstirii „Sfântul Sava” din pustiul Iudeei. Alți părinți care au apărat cu argumente solide cinstirea Sfintelor Icoane au fost Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Decapolitul ș.a.

Tulburările provocate de icono­claști au continuat, încât, în anul 787, împărăteasa Irina (†802), în calitate de regentă, cu sprijinul Patriarhului Tarasie al Constantinopolului (784-806), a convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic la Niceea, în provincia Bitinia din Asia Mică. Sinodul, la care au participat aproximativ 350 de episcopi, a hotărât că cinstirea icoanelor este o practică bineplăcută lui Dumnezeu. De asemenea, a precizat că icoanele pot fi pictate și trebuie cinstite, pentru că pe ele sunt zugrăvite chipurile unor persoane sfinte, iar cinstirea nu este adresată materiei icoanei, ci persoanei reprezentate pe icoană.

Liniștea, însă, nu s-a așezat în Biserică nici după Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787. Potrivnicii icoanelor au continuat lupta. Pentru a pune capăt controverselor, împărăteasa Teodora a Bizanțului (842-846) împreună cu Patriarhul Metodie au convocat un Sinod la Constantinopol, în martie 843. Sinodul a stabilit învățătura ortodoxă despre cinstirea icoanelor, pe temeiul Sfintei Scripturi și al scrierilor Sfinților Părinți, și a declarat valabile toate hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice. Întrucât restabilirea cultului icoanelor a avut loc în ajunul primei duminici din Postul Mare, aceasta a fost numită Duminica Ortodoxiei.

De atunci, în fiecare an, în prima duminică din Postul Mare, care constituie un prim popas în urcușul duhovnicesc spre Înviere, Biserica dreptmăritoare din întreaga lume amintește de biruința asupra iconoclaștilor și aduce un omagiu celor care au luptat pentru dreapta credință.

Cuvântul „Ortodoxie” înseamnă „dreaptă credință” sau „dreaptă slăvire”. Ortodoxia înseamnă „a crede drept” nu în ceva, ci în Cineva, în Dumnezeu cel adevărat. Ortodoxia este legătura vie a omului cu Hristos, care ne duce la Dumnezeu Tatăl, la viața veșnică, deoarece spune Mântuitorul Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Cu alte cuvinte, credința în Mântuitorul nostru ­Iisus Hristos este calea adevărată care ne duce la viața veșnică.

Duminica Ortodoxiei este și o aducere-aminte de credința stră­moșilor noștri, care este credința Sfinților Apostoli, a Sfinților Părinți și a martirilor, și de felul cum înaintașii noștri au trăit și au apărat credința adevărată. Duminica Ortodoxiei este un moment de reflecție și de conștientizare a îndatoririlor care ne revin și nouă pentru a păstra tezaurul credinței moștenit de la strămoși și a-l transmite gene­rațiilor viitoare, pentru a ne face datoria față de Dumnezeu și față de înaintașii noștri.

Dreptmăritori creștini,

Temeiul reprezentării iconografice a Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Sale și a sfinților este Întruparea Celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu.

Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14). Și tot Sfântul Ioan Teologul mărturisește: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții, și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă” (1 Ioan 1, 1-2).

Astfel, icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne amintește de smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7), pentru a ne face pe noi, oamenii, fiii lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12). Mântuitorul S-a smerit pe Sine, S-a pogorât din cer pe pământ, pentru ca pe oameni să-i ridice de pe pământ la cer.

Icoana nu este un idol, cum greșit au interpretat prigonitorii Sfintelor Icoane și interpretează astăzi cei care tăgăduiesc cinstirea acestora. Idolul este zeul inventat, care nu există în realitate, un chip cioplit la care se închinau păgânii, crezând că acesta le ascultă și le împlinește cerințele. Icoana este un chip al unei persoane reale, fie că este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului sau sfinții lui Dumnezeu.

Între icoană și persoana zugrăvită pe ea există o legătură duhovnicească, iar noi cinstim nu materia (lemnul sau pânza), ci persoana pictată, stabilindu-se o legătură tainică între prototip și noi. Creștinul ortodox, când se roagă în fața icoanelor, nu zice „icoană, ajută-mă!”, ci „Doamne, miluiește-mă!”, „Maica Domnului sau Preacurată ­Fecioară, ajută-mă!”, „Sfinte ­Ierarhe ­Nicolae sau Sfinte Gheor­ghe, roagă-te pentru noi!”.

Icoanele ne pun în față scene din Sfânta Scriptură sau chipuri de persoane cu viață bineplăcută lui Dumnezeu, care s-au învrednicit de fericirea vieții veșnice în Împărăția cerurilor, amintindu-ne că omul este chemat la sfințenie.

Icoanele sunt ferestre spre veșnicie, prin care sufletul nostru, privind spre cele sfinte, se înalță, crește duhovnicește. Este greu să ne imaginăm o casă de creștin dreptmăritor sau o biserică în care să nu fie nici o icoană. Un asemenea spațiu ar fi ca un deșert, un loc pustiu, fără Dumnezeu.

Icoana înlesnește comunicarea cu persoana zugrăvită pe ea, către care noi îndreptăm rugăciunea noastră. În fața icoanei, rugăciunea este tainică, mai smerită, mai intensă. Icoana ne ajută să ne adunăm gândurile, să ne concentrăm atenția la rugăciune. Pre­zența harică a persoanei zugrăvite pe icoană devine un învățător care ne amintește că toți suntem chemați să ne facem părtași fericirii veșnice și că putem dobândi și noi, prin faptele credinței, Împărăția lui Dumnezeu.

Icoana ne arată că omul poate birui păcatul și poate ajunge la îndumnezeire, cu ajutorul harului Duhului Sfânt și prin viață curată.

Iubiții noștri fii duhovnicești,

Biserica Ortodoxă Română, în calitate de „mamă spirituală a poporului român” (Mihai Eminescu), a avut grijă tot timpul de fiii săi, indiferent unde s-au aflat aceștia, în țară sau în afara granițelor. Prin diferite programe de asis­tență social-filantropică au fost construite cantine pentru oamenii cu venituri modeste, au fost ridicate case pentru bătrâni, unități medicale pentru bolnavi, cămine pentru copii ș.a. Această activitate caritabilă a fost posibilă prin contribuția fiecărui membru al Bisericii, care a donat cu dărnicie din puținul său.

Una dintre poruncile Mântuitorului este să fim milostivi: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). Milostenia este manifestarea virtuții bunătății. Creștinul ortodox știe că, atunci când este milostiv, se aseamănă cu Dumnezeu, iar „Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7).

Să nu uităm de semenul nostru care este în lipsuri, de cel flămând, de cel gol, de cel însetat, de cel bolnav, de cel din închisoare, de cel străin și pribeag, de cel în suferință, de cel întristat și înstrăinat, de cel care a rămas pe drumuri, fără adăpost, înțelegând că în fiecare dintre acești confrați ai noștri suferă tainic Însuși Hristos, Mântuitorul nostru (cf. Matei 25, 35-36).

Pentru susținerea activităților misionar-pastorale și social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost instituit Fondul Central Misionar, în care sunt depuse donațiile de la fiecare parohie sau mănăstire a Bisericii Ortodoxe Române. Fondul Central Misionar este o expresie a solidarității ortodocșilor români, dar și o mărturie a unității de neam.

De susținerea acestui fond beneficiază, în fiecare an, comu­nități parohiale, biserici, mănăstiri și așezăminte sociale din țară și din diaspora, care contribuie, astfel, prin activitățile misionare, sociale, educaționale și caritative, la păstrarea identității noastre românești.

Și în acest an ne adresăm, așadar, preoților și credincioșilor Sfintei noastre Biserici, cu îndemnul de a participa la colecta pentru Fondul Central Misionar și de a contribui fiecare după puterea și inima lui, din dragoste față de Dumnezeu și față de semeni, având conștiința că, ajutând Biserica neamului, ne ajutăm pe noi înșine ca popor dreptcredincios.

Având nădejdea că îndemnul nostru va fi auzit și că veți răspunde cu dărnicie creștină, vă mulțumim pentru generozitate și ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze cu darurile Sale cele bogate și să vă ajute în urcușul duhovnicesc spre slăvitul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți! (2 Corinteni 13, 13).

Textul este semnat de Patriarhul Daniel împreună cu toți membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.


Descarcă Pastorala în format PDF.




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Sfatul Sfantului Siluan pentru cei ce L-au pierdut pe Dumnezeu
 

„Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui” – este mesajul transmis de poate cel mai mare dintre Sfinții de pe urmă ai Bisericii, Cuviosul Siluan Athonitul, către omul contemporan, căzut în abisul deznădejdii, angoasei, singurătății și părăsirii lui Dumnezeu. Dar ce este oare părăsirea lui Dumnezeu? Această ispită cu care S-a confruntat Însuși Mântuitorul și Domnul nostru Iisus Hristos, răstignit pe Crucea pătimirilor, înainte de a-Și da Duhul în mâinile Părintelui Său: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit [1]?… Aceasta Mântuitorul nu o spune însă, referindu-Se la Sine, pentru că nu era cu putință ca Fiul, Cel ce este în sânul Tatălui, să fie despărțit de Tatăl, cel mai înainte de veci. Ci strigătul Mântuitorului pe Cruce reprezintă strigătul de disperare al omenirii care a rămas fără Dumnezeu și L-a părăsit, omorându-L. Omenirea L-a alungat pe Creator dintru sine iar El, Dumnezeu-Omul, a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, nu însă fără a-i încredința Tatălui pe cei ce cred în El și se fac părtași Duhului: „Și Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu”[2]. Astăzi, mai mult ca niciodată, generația Nietzscheană care L-a alungat pe Dumnezeu din lume, prin celebrul slogan: Dumnezeu a murit! Trăiască Supraomul, emite ecourile necredinței și deznădejdii, răsunând cu putere multă. De fapt, în fiecare din noi zace un supraom, care dorește să fie puternic prin sine-însuși, să stăpânească lumea și universul și să Îi ia locul lui Dumnezeu, devenind propriul său dumnezeu. De fiecare dată când stăruim în voia noastră proprie, tindem spre exacerbarea umanității fără Dumnezeu, Îl alungăm pe Dumnezeu din noi înșine.

Să ne amintim cine este cel ce a vrut mai înainte de toți să fie mai presus decât Dumnezeu. „Cum ai căzut tu din ceruri, Lucifer, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui Puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune lăcaşul meu, în fundurile laturii celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Şi acum tu te pogori în iad,  în cele mai de jos ale adâncului”(Isaia 14:12-15). În iubirea Sa desăvârșită, Dumnezeu a creat ființele înțelegătoare, atât pe Înger, cât și pe om, cu libertate, pentru că nu poți iubi decât asumat, în libertate, din proprie voință. Dacă până și Îngerii, ființe imateriale, pot cădea din dragostea lui Dumnezeu, cu atât mai ușor omul, care este limitat de trupul său. După cum lesne se poate observa din textul prorocului Isaia, pricina căderii lui Lucifer, mai marele cetei heruvimilor, nu a fost alta decât mândria, înălțarea de sine, dorind să fie asemenea lui Dumnezeu, Cel care L-a creat. Cugetul său mândru nu este altceva decât dorința de auto-îndumnezeire, dorința de a atinge perfecțiunea prin noi înșine, principiu după care se ghidează și societatea de azi, căutând cu disperare auto-vindecarea, perfecționând știința și îndumnezeind-o. Perfecțiunea nu poate subzista în afara Iubirii; când săvârșim ceva prin noi înșine, fără Creator, în afara lui Dumnezeu, călcăm legea Iubirii și alunecăm din Har, precum Lucifer a căzut, pogorându-se la iad.

Așadar ce este acest iad al deznădejdii, după cum îl numesc Părinții? Iadul este consecința alegerii noastre de a ne separa de Dumnezeu, este starea fără de Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu este pretutindeni, însă noi nu putem accede la El, din pricina patimilor și întunericului minții noastre. Dacă răul este lipsa binelui, după Sfinții Părinți, iadul este cu siguranță o lipsire de Dumnezeu. Părinții Bisericii numesc această prezență a lui Dumnezeu – Har, care este energia necreată a lui Dumnezeu, iar starea de iad lipsa Harului. Cuviosul Siluan Athonitul descrie Harul Duhului Sfânt ca fiind chiar Împărăția Cerurilor. Din această perspectivă a Harului, Sfântul Grigorie Palama descrie iadul ca fiind experiența negativă a Harului:

„Cei necurați experiază Harul lui Dumnezeu ca pe un foc, care este iadul, iar cei curățiți, după gradul curăției lor, Îl experiază pe Dumnezeu ca pe Lumină, iar aceasta este Raiul, Împărăția lui Dumnezeu”. Societatea nihilistă de azi experiază poate tocmai acest foc dureros al deznădejdii, pentru că L-a alungat pe Dumnezeu din sine prin atot-suficiență. Cum biruim însă acest iad al lumii de astăzi în care trăim?

Se pare că uneori părăsirea lui Dumnezeu, părăsirea Harului și simțirea iadului este o metodă pedagogică a lui Dumnezeu de a ne îndrepta. Părintele Iustin, citindu-l pe Cuviosul Serafim de Sarov, tâlcuiește această părăsire a lui Dumnezeu astfel: „Cuviosul Serafim de Sarov spunea undeva că așa cum la sfârșitul vieții Sale pământești, Mântuitorul a simțit durerea maximă de părăsire a Tatălui Său, tot așa și creștinul, la sfârșitul veacurilor, va trăi și va simți părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creștinătate este răstignită pe cruce. Şi în zilele acelea de mare durere, spune Cuviosul Serafim, despre care se spune că nicio vieţuitoare nu va rămâne în viaţă, de nu s-ar împuţina acele zile – în zilele acelea, cei de pe urmă credincioşi vor trebui să treacă ei înşişi prin ceea ce a trecut odată Domnul nostru, când El, răstignit pe cruce, fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, S-a simţit El Însuşi atât de părăsit de către Tatăl Său, că a strigat către El: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Creştinii cei de pe urmă vor trăi şi ei o asemenea părăsire a umanităţii de către Harul lui Dumnezeu, dar pentru scurtă vreme, după care, Domnul nostru nu va întârzia să apară de-ndată întru toată slava Sa, şi toţi sfinţii Îngeri împreună cu El…”[3].

Cuviosul Siluan Athonitul, Părintele smereniei lui Hristos, el însuși trecând prin acest iad și biruindu-l, a primit mesaj de la Însuși Domnul, atât pentru el cât și pentru întreaga umanitate ce avea să treacă prin vremuri de restriște, nu doar războaie, boli, dar și constrângeri nemaiîntâlnite ale libertății umane. După ce Siluan se desfătase ani îndestulați de Harul preadulce al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, petrecând în multe nevoințe și virtuți, însă pentru că Dumnezeu voia sa îl mai încununeze cu încă una, cunună a virtuților – smerenia – i-a luat, din iconomie, tot Harul și darurile dobândite, lăsându-l să se zbată între neputința firii și duhurile înfiorătoare ale întunericului. Aflat la capătul puterilor, fără ajutorul lui Dumnezeu, care însă nu înceta să îl vegheze, privind la lupta lui, pe când era pe marginea prăpastiei deznădejdii, aude glas dumnezeiesc: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”. Astfel Siluan află cheia biruinței iadului în care se afla și din acel moment se luptă cu tărie împotriva deznădejdii. Iadul nu era altceva decât propria lui/noastră neputință, cunoștința vederii neputinței firii în toată profunzimea ei. Până nu ne vedem slăbiciunile și adâncul nimicniciei noastre, nu putem câștiga Harul în deplinătatea Lui. Cu cât ne vom smeri mai mult pe noi înșine, cu atât Harul lui Dumnezeu se va sălășlui întru noi. Cu siguranță, lupta aceasta nu este ușoară. În această stare toate stihiile universului se războiesc împotriva ta, toate stihiile ființei tale sunt sfâșiate și nu te mai regăsești ca persoană. Fără Harul lui Dumnezeu, pe care toate le săvârșea, nevoitorul se află într-o asemenea neputință a firii, paralizie a puterilor sale sufletești, încât, chiar dacă ar vrea, acesta nu poate afla ajutor nici de la Dumnezeu, nici de la oameni, nici din citirea Sfinților, nici din vreo altă parte, și aceasta doar pentru a învăța smerenia lui Hristos, sau cea de a doua smerenie, cum o mai numesc Părinții. Un suflet care a fost obișnuit să ființeze prin Duhul, în momentul în care pierde Harul, acesta se pierde și pe sine, pentru că sinele lui ajunsese să se întrepătrundă cu lucrările Harului, să fie una cu Domnul. De aceea și Cuviosul Sofronie Saharov, ucenicul Cuviosului Siluan, atrage atenția asupra acestui moment primejdios pentru nevoitorul care pierde Harul, după ce mai înainte s-a desfătat de el. Pentru că în lipsa unui povățuitor cercat sau în lipsa unei smeriri autentice, care este de fapt și scopul acestei părăsiri a Harului, acel om are foarte mari șanse să înnebunească, să își iasă din minți. Omul este ființial legat de Dumnezeu, ca unul ce este creat după chipul și asemănarea Sa, de aceea, în momentul în care se separă de Dumnezeu, se dezintegrează întru sine și își poate perverti firea în așa măsură, încât să viețuiască împotriva firii, pierzându-și și darurile firii, și dacă acesta nu se smerește ca să înțeleagă că nu poate ființa fără Dumnezeu, ajunge ori să își strice mintea, ori să fie stăpânit de patimi împotriva firii. Din acest moment, spune Cuviosul Siluan, nevoitorul va înțelege că nimic nu poate face fără Harul Sfântului Duh, va învăța că nu de la el se roagă, nu de la el însuși se nevoiește, nu de la el iubește, ci toate prin Harul Său, fără de care nici să creadă nu i-ar fi cu putință. Toate sunt darurile lui Dumnezeu și dintru ale Sale noi Îi aducem de toate și pentru toate.

Iată cum descrie Cuviosul Siluan luptele sale din timpul părăsirii Harului: „Pentru mândria mea, Domnul a îngăduit de două ori vrăjmașului să facă o asemenea luptă cu sufletul meu, că sufletul meu a ajuns în iad, și pot spune că dacă sufletul e viteaz, va rezista, iar dacă nu, poate să piară pe veci. Scriu tuturor celor care, ca și mine, vor fi într-o nenorocire asemănătoare: stați bărbătește și nădăjduiți cu tărie în Dumnezeu, și vrăjmașii nu vor rezista, pentru că Domnul i-a biruit pe ei. Prin Harul lui Dumnezeu am cunoscut că Domnul poartă de grijă de noi cu milostivire și nicio rugăciune, niciun gând bun nu se pierd înaintea lui Dumnezeu. Adeseori e ca și cum Domnul nu ne aude; dar aceasta e numai pentru că suntem mândri și cerem ceea ce nu ne este de folos. Chinuitor lucru este a recunoaște mândria în noi înșine, dar Domnul lasă pe cel mândru să se zbată chinuindu-se în neputința sa până ce se smerește. Când sufletul se smerește, atunci vrăjmașii sunt biruiți și sufletul află mare odihnă în Dumnezeu. Cele pământești pot fi cunoscute prin mintea omenească, dar Domnul și toate cele cerești se cunosc numai prin Duhul Sfânt”[4].

Atât Cuviosul Sofronie, cât și Părintele Iustin ne învață că în aceste vremuri de deznădejde, în care pare că Harul S-a retras de la noi, iar omenirea s-a făcut sălaș patimilor și duhurilor răutății, creștinii de azi trebuie să îndure această cruce a părăsirii, răbdând toată neputința firii lor, ce nu mai poate săvârși nevoințele și virtuțile creștinilor din vechime. Creștinii de pe urmă, chiar dacă nu vor mai face nimic, spuneau Sfinții din vechime, vor fi mai mari decât cei dintâi, pentru că puterea lor va slăbi și vremurile mult se vor îngreuia. Dar cine va răbda până la sfârșit acela se va mântui, spune Mântuitorul. Creștinul de azi are posibilitatea să învețe virtutea virtuților, cununa dreptății – smerenia lui Hristos, iar învățătura Cuviosului Siluan ne stă tuturor înainte. Un singur lucru cere Dumnezeu generației de azi: Să nu deznădăjduiască! Aceasta este cheia biruinței iadului zilelor noastre: Nu deznădăjdui! Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!

De aceea și Părintele Iustin încuraja și îndemna spre răbdare pe tot creștinul de azi: „Neputința firii se vădește și lucrarea lui Dumnezeu în lume abia se mai întrezărește, încât pare ca ne-a părăsit Dumnezeu. Dar nici pe departe nu este așa, dragii mei. Hristos spune, prin gura apostolului, că în slăbiciune se vădește puterea Sa, adică în asumarea smereniei și vederea neputinței firii în toată goliciunea ei.Dar mare este înțelegerea acestei neputințe și asumarea ei, după cum zice și Cuviosul Siluan Athonitul, pentru vremurile noastre: Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui, adică rezistă să vezi realitatea dură în care ne aflăm și nu uita că Dumnezeu ne rabdă!”[5].

Iar pentru generația Nietzscheană, care proclamă că „Dumnezeu a murit”, avem un singur răspuns: „Dumnezeu a înviat!” și prin El vor învia și sufletele noastre.

Monahia Fotini

[1] Mt. 27:46.

[2] Lc. 23:46.

[3] Interviu cu Părintele Justin Pârvu, Revista Atitudini Nr.5.

[4] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis.

[5] Interviu cu Părintele Justin, Revista Atitudini Nr. 6.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 71)



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
SFINTII ÎNCHISORILOR – MINUNI SI CANONIZARE - Pr. Prof. Dr. Mihai Valică
 

Sfintele moaște ale sfinților din închisori

În anul 2008 am primit în dar de la un părinte aghiorit un chivot, cu menţiunea că în acesta vor sălăşlui, când va voi Dumnezeu, sfinte moaşte. Am acceptat chivotul şi doi ani a stat gol pe Sfânta Masă.

Călătorind în Grecia pe la diverse Mănăstiri cu ocazia lansării unei cărţi, care mi-a fost tradusă în limba greacă[1], mi s-au făcut câteva oferte de a primi sfinte moaşte.

Pentru că nu cerusem binecuvântarea ierarhului meu, nu am îndrăznit să primesc, dar nici nu am avut îndemnul inimii, gândind că şi în ţara noastră sunt munţi de oseminte ale martirilor ucişi în închisorile comuniste. Şi m-am întrebat: cu ce sunt mai sfinţi cei din Grecia faţă de martirii temniţelor holocaustului roşu?

Sfinții din Aiud și Mitropolitul Bartolomeu Anania

După câteva luni, am ţinut la Deva pe data de 30 noiembrie 2010, conferinţa: România între martiraj, asumare a istoriei şi teroare ideologică – consideraţii teologice şi bioetice[2]. După care am simţit nevoia să mă duc să mă închin la Aiud, în Biserica de la Râpa Robilor, care adăposteşte osuarul cu sfinţii martiri, ucişi la Aiud.

Între timp mai mulţi ierarhi şi mitropoliţi[3] au citit studiul meu despre martiri, prin care ceream Sfântului Sinod canonizarea lor şi mi-au transmis felicitările şi mulţumirea lor.

Pe 28 sept. 2010 am trimis conferinţa mea IPS Bartolomeu al Clujului, care a citit-o integral. Și, în ciuda suferinţei sale, mi-a telefonat personal, mulţumindu-mi pentru efortul meu. A spus că „în timp ce citeam, am simţit că-mi retrăiesc aievea atitudinea tinereţii mele faţă de dictatura comunistă. Și cred că timpul canonizării lor a sosit”.

Moaştele sfinţilor închisorilor între binecuvântare, rugăciune şi oferire

IPS Pimen m-a sunat, spunându-mi că în anul 2011 va organiza conferinţe preoţeşti pe tema mucenicilor din închisorile comuniste.Șşi a fost de acord întru totul, cu textul conferinţei.

Acum l-am întrebat dacă îmi dă binecuvântarea să primesc moaşte ale sfinţilor de la Aiud, deoarece mulţi credincioşi merg acolo în pelerinaj. Și personal doresc să aduc câteva moaşte de acolo, întrucât Catedrala este închinată şi sfinţilor români martirizaţi în perioada dictaturii atee comuniste.

Am primit binecuvântarea verbală de la IPS Pimen, întrucât Sfântul Sinod încă nu s-a pronunţat.

Având în vedere faptul că la început a fost Cuvântul, apoi scrisul; că Sfântul Sinod se va pronunţa după ce va vedea evlavia noastră faţă de martirii închisorilor; că martirii sunt deja cinstiţi de Dumnezeu în cer[4], am considerat momentul oportun, să mă rog la Bunul Dumnezeu. Să îmi rânduiască moaşte ale sfinţilor ştiuţi numai de El şi cei mai potriviţi pentru Catedrala Sfânta Treime şi pentru oraşul nostru şi timpurile noastre. Și care doresc să vină şi să fie mai departe o mărturie vine a credinţei, a verticalităţii şi a fermităţii lor în Bucovina lui Ştefan cel Mare.

Cu binecuvântarea ÎPS Pimen şi cu credinţa vie că Dumnezeu va rândui ce este mai bine spre mântuirea şi îndumnezeirea noastră, am plecat, cu mare bucurie, cu multă pace în inimă şi în  suflet, pe data de 21 decembrie 2010, la Aiud, la Părintele Augustin, care mi-a oferit, cu binecuvântarea celor în drept, trei moaşte:

Darul vindecător al moaştelor la Vatra Dornei 

Domnul nostru Iisus lucrează cu putere la vindecarea noastră, la împăcarea noastră cu El şi între noi, la sfinţenia istoriei şi a timpului. Eu, ca umil şi nevrednic preot, văd oameni care se ridică din comă, din boli, care înviază din patimi, care se înnobilează şi se îmbunătăţesc prin Sfintele Taine, prin credinţă şi prin fapte frumoase.

El ne poartă de grijă şi nouă, ne rabdă, ne ceartă dar ne şi iartă, văd pronia Lui neîncăpătoare în logica noastră, dar activând sufletele oamenilor spre sfinţirea vieţii lor. Văd lucrarea Duhului Sfânt care luminează inimile şi vieţile oamenilor care vor să sporească în har şi în credinţă. Aud şi mărturiile lor legate de ajutorul Sfinţilor şi de exemplu al Părinţilor: Sofian, Arsenie Boca, Cleopa, Ilarion Argatu etc.,  în viaţa lor.

Sunt experienţe care sfidează şi depăşesc logica omenească. Ascult mărturia unor persoane care spun că după ce ascultă în Biserică acatistul închinat sfinţilor închisorilor se luminează şi se simt mult mai bine. Unii plâng aproape pe tot parcursul citirii acatistului şi Îi dau slavă lui Dumnezeu că sfinţii martiri ne-au făcut cinstea să vină la Vatra Dornei.

Vindecare miraculoasă a unui paralitic

Un alt caz al ajutorului moaştelor sfinţilor închisorilor, pentru cei bolnavi şi aflaţi în suferinţă este experienţa personală pe care am trăit-o alături de un tânăr pe nume Paul Andrei Ruscan, din Dorna Căndrenilor. Care a avut un grav accident de circulaţie, cu multiple fracturi, paralizie totală, lovit la cap la trunchiul cerebral în patru locuri şi a rămas în comă multe luni.

Toţi medicii, dar absolut toţi, sfătuiau părinţii să nu mai piardă banii şi nici vremea, deoarece din punct de vedere clinic, niciun medic nu-l poate opera şi nu are nicio şansă. Însă tânărul a avut şansa să aibă părinţii şi bunica foarte credincioşi, care sperau şi credeau că Paul se va face bine prin puterea lui Dumnezeu şi a Sfintelor Taine ale Bisericii.

L-au adus acasă în comă, doar cu speranţa şi credinţa în Doctorul Iisus Hristos. I-au făcut şapte Sfinte Masluri, după care a deschis ochii şi a început uşor să mişte câteva degete de la mâna dreaptă şi să putem comunica cu el prin semne. Nu putea deschide gura decât foarte puţin. Era hrănit prin perfuzii.

Acum am sfătuit familia să înceapă un program de recuperare la Constanţa, Târgu Mureş etc. şi să-l împărtăşească de cel puţin 9 ori, în 9 săptămâni. Din săptămâna a treia a începerii acestei terapii duhovniceşti pentru Paul, am adus moaştele sfinţilor închisorilor cu mine, abia primite.

După a şaptea săptămână de împărtăşanie şi atingere cu sfintele moaşte, Paul a rostit după şase luni primele cuvinte. Și a început să se mişte, să pedaleze la o bicicletă medicală, să facă semnul Sfintei Cruci, să râdă şi să facă chiar glume. L-a iertat pe cel care l-a accidentat şi acum urmează tratamentul de recuperare propus de medici, care consideră că doar puterea lui Dumnezeu l-a menţinut în viaţă şi-i va da puterea să fie vindecat total.

Canonizarea sfinților din închisori

Personal simt cum Mântuitorul Hristos lucrează prin Duhul Sfânt în Biserica slavei Sale şi cum prin sfinţii Săi mucenici ai închisorilor Se preamăreşte. El ocroteşte şi hrăneşte Biserica Sa, chiar dacă unii dintre noi păstorii nu ne împlinim mereu misiunea cum se cuvine.

Din aceste experienţe ale Bisericii să învăţăm, că noi trebuie să sperăm mereu în ajutorul lui Dumnezeu, în tot locul şi în toată vremea încercării noastre, fie ca neam, fie ca persoană. Să trăim în pace şi dragoste cu Hristos şi cu toţi semenii  noştri, în şi prin Biserica Sa, în rândul şi în rânduiala fiecăruia, cu inimă bună şi iubitoare. Ca să ne dea Domnul după inima noastră, cele necesare mântuirii noastre, aşteptând vremea luminării Duhului Sfânt, ca să putem vedea şi înţelege minunile din legea şi din pronia lui Dumnezeu!

(Întregul articol îl puteți citi în Revista Atitudini Nr. 15)

 

Nota Redacției: Prin mila lui Dumnezeu, Sinodul Bisericii ortodoxe Române a anunțat canonizarea unor martiri și mărturisitori al lui Hristos în timpul dictaturii comuniste, pentru anul 2025.

[1] Vezi  http://www.asiiromani.com/stiri-diaspora/grecia/6627-o-sear-deosebit-lansare-de-carte-la-larisa.html.

[2] Vezi conferința în: Mărturisitorii. Minuni. Mărturii. Repere, ed.Lucman, 2010, pp. 256-272.

[3] Doi Mitropoliţi şi trei Arhiepiscopi au dorit să rămână în anonimat.

[4] Apocalipsa 6,9: …şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, su



15 cuvioși si marturisitori propusi spre canonizare pentru Anul Centenar al Patriarhiei Romane (2025)
 

Cincisprezece cuvioși și mărturisitori români sunt propuși spre canonizare, iar proclamarea canonizării lor va avea loc anul următor când Biserica Ortodoxă Română aniversează un secol de la recunoașterea statutului de Patriarhie.Numele lor au fost propuse de sinoade mitropolitane din cuprinsul Patriarhiei Române, iar dosarele sunt în curs de analizare și urmează să fie aprobate de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – cu unele excepții, explicate mai jos. Astfel, primii sfinți din calendar a căror viață pământească s-a desfășurat (până) în secolul 21 ar putea fi români. Între timp, în Parlamentul României a fost votată deja legea care desemnează anul 2025 drept Anul Centenar al Patriarhiei Române. De asemenea, Sfântul Sinod a declarat anul 2025, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea.

Mitropolia Munteniei și Dobrogei

Două propuneri sunt confirmate de Mitropolia Munteniei și Dobrogei, doar că dosarele de canonizare nu vor fi înaintate Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ci Patriarhiei Ecumenice, fiind vorba despre monahi care s-au nevoit în Sf. Munte Athos. În plus, ierarhii Mitropoliei Munteniei și Dobrogei susțin canonizarea celui mai mare teolog ortodox al secolului 20 și a părintelui supranumit „Apostolul sau Duhovnicul Bucureștilor”. Iată care sunt cele patru nume a căror canonizare este susținută de Mitropolia Munteniei și Dobrogei:

Părintele Dumitru Stăniloae a tradus scrierile asceților, monahilor și clericilor ortodocși din secolele IV – XV care erau centrate pe practicarea Ortodoxiei – o latură la fel de importantă ca și partea dogmatică a teologiei ortodoxe. Acestea au fost publicate în seria intitulată Filocalia (gr. „iubirea de frumos”) și ulterior traduse și pentru publicul internațional. „Când citim opera Părintelui Stăniloae, avem impresia că el este contemporan cu Sfinţii Părinţi şi, în acelaşi timp, el îi face pe Sfinţii Părinţi contemporani cu noi. El însuşi este un Sfânt Părinte al secolului al XX-lea”, afirma anul trecut Părintele Patriarh Daniel, care i-a fost student. În timpul comunismului, Părintele Dumitru Stăniloae a trecut prin experiența temnițelor comuniste, din cauza participării la mișcarea cultural-duhovnicească Rugul Aprins. După căderea comunismului, a devenit membru al Academiei Române. Opera sa are o valoare inestimabilă, prezentând concepte de mare profunzime și finețe în cuvinte simple și adecvate.

„Duhovnicul Bucureștilor” s-a născut în Basarabia și a fost, timp de opt ani, elev de premiul întâi. Închinoviat la Mănăstirea Dobrușa, a trecut Prutul în România după ocuparea Basarabiei de către sovietici. A condus obștea de la Mănăstirea Antim din Capitală și a fost condamnat la muncă silnică împreună cu intelectualii și clericii din grupul Rugul Aprins. Două mari daruri au fost evidente: a pictat biserici și a călăuzit suflete la scaunul de spovedanie. „Toată admirația am avut-o pentru omul acesta. El nu prea vorbea, trăia”, afirma un alt mare duhovnic, Părintele Arsenie Papacioc. „În cununa părinților din veacul acesta, îl plasez în cer.”

A fost al optulea și cel mai mic copil al unei familii de țărani din județul Botoșani. A urmat doar școala primară, unde a fost mereu premiant, și câteva clase de școală profesională. A ajuns în Sf. Munte Athos când avea 17 ani, împreună cu fratele lui, monahul Ghimnazie, și a devenit, treptat, unul dintre cei mai experimentați duhovnici din Sfântul Munte. S-a mutat la Domnul în 2004, la 95 de ani de viață pământească, din care 78 petrecuți în Sfântul Munte Athos. La înmormântarea sa a participat actualul Rege Charles al III-lea al Marii Britanii.

S-a închinoviat la Mănăstirea Neamț când era foarte tânăr. A studiat Teologia la București și a lucrat pentru scurt timp la Cancelaria Sfântului Sinod și la secretariatul Patriarhului Nicodim. A ajuns în Sf. Munte Athos în 1978, cu aprobarea statului român, după ce monahii de la Prodromu au cerut ajutor pentru revigorarea obștii în urma deceniilor de comunism din România, care i-a izolat. A fost ales stareț în 1984 și a condus obștea de la Prodromu până în 2011, anul mutării sale la cele veșnice. „Rar mi s-a dat să întâlnesc un om cult şi smerit, în acelaşi timp, cum a fost Părintele Petroniu!” a afirmat, la un moment dat, Mitropolitul Serafim al Germaniei și Europei Centrale și de Nord.

Mitropolia Moldovei și Bucovinei

Sinodul mitropolitan al Moldovei și Bucovinei a propus canonizarea îndrăgiților duhovnici Cleopa Ilie de la mănăstirea Sihăstria și Paisie Olaru de la Sihla.

A cincilea copil din cei zece ai unei familii de țărani credincioși, s-a închinovat, împreună cu un frate la Sihăstria Neamțului. Alți doi frați și o soră au intrat și ei în monahism. A fost, timp de trei ani, ucenicul Părintelui Paisie Olaru. La Sihăstria, a păscut oile obștii timp de 12 ani. A devenit stareț în 1945 și a fost hirotesit arhimandrit în 1947. După instalarea regimului comunist ateist în România, a stat ascuns în munți. În 1964, a revenit la Sihăstria ca duhovnic. Ar fi putut să aleagă Sf. Munte Athos pentru nevoința călugărească, dar un cuvânt al sfântului Iustin Popovici l-a convins că în România nu se va mântui doar pe sine, ci și pe mulți alții. În 1987, a devenit nașul de călugărie al Părintelui Patriarh Daniel.

Originar din județul Botoșani, a intrat în monahism la Schitul Cozancea, unde a petrecut 26 de ani, fiind, pentru scurt timp, egumen. În 1947 a devenit duhovnicul Sihăstriei Neamțului. Părintele Cleopa Ilie îl descria astfel: „Smerit, tăcut, blând, înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți şi iubea liniştea. Nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa.” „Părintele Paisie Olaru era un foarte smerit rugător, având darul lacrimilor. Dacă Părintele Cleopa era cercetat și căutat pentru cuvântul lui, Părintele Paisie era căutat mai ales ca un duhovnic care avea darul liniștirii duhurilor și al împăcării omului cu Dumnezeu”, a spus Arhim. Arsenie Popa, actualul stareț al Sihăstriei Neamțului.

Mitropolia Ardealului

Din partea Mitropoliei Ardealului sunt propuși spre canonizare:

A fost stareț al Mănăstirii Prislop, duhovnic al Mănăstirii Râmeț și absolvent cu media 10 al cursurilor de doctorat ale Institutului Teologic din Bucureşti. Un documentar realizat anul trecut de Trinitas TV îl prezintă cu o profundă milostenie: le dădea săracilor hainele de pe el. „Pretutindeni s-a răspândit mireasma caracterului său”, afirma, la un simpozion din 2015, Arhiepiscopul Irineu al Alba Iuliei. „De la părintele Dometie învăţăm că viaţa credincioşilor este rodnică în măsura în care ei rămân în Hristos şi-I îngăduie Lui să lucreze în ei. Mulţi oameni ar putea să progreseze în cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu, dacă preoţii şi creştinii ar fi martori vii ai acestei iubiri!”

Originar dintr-un sat de lângă Alba Iulia, i-a fost secretar Părintelui Dumitru Stăniloae în perioada în care aceasta a fost rectorul Facultății de Teologie din Sibiu. Plecat cu o bursă în Grecia, a ucenicit șase luni la Arhim. Antipa ­Dinescu, starețul Prodromului. A fost apoi, timp de 10 ani, starețul mănăstirii de metanie, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, județul Brașov, „reușind să formeze o obște bine închegată”, nota Arhim. Ioanichie Bălan în Patericul românesc. După ­retragerea din stăreție a rămas duhovnic al obștii până la sfârșitul vieții.

Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului

De la Mitropolia Clujului, pe lista de canonizări pentru 2025 se regăsește numele unui preot mărturisitor din temnițele comuniste:

Părintele Liviu Galaction Munteanu s-a născut în 16 mai 1898 într-o familie de învăţători din Cristian, judeţul Braşov. A fost doctor în Teologie al Universității din Cernăuţi. Hirotonit preot de Episcopul Nicolae Ivan, a fost și rectorul Academiei Teologice din Cluj-Napoca. În 1958, sub ascultarea Episcopului Teofil Herineanu, a întocmit o programă pentru catehizarea copiilor şi adulţilor care l-a adus în atenția Securității. A fost anchetat, iar în 1959 condamnat la opt ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A murit în 1961 în temnița de la Aiud, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus.

Mitropolia Olteniei

Doi stareți din Mitropolia Olteniei se regăsesc pe lista de posibile canonizări pentru Anul Centenar 2025.

Născut în județul Bacău, a intrat în viața monahală de la 12 ani. După studii de Teologie la București, a fost, pe rând, stareț la Arnota, jud. Vâlcea, bibliotecar la Cernica (perioadă în care a refuzat să activeze în Mișcarea Legionară), și apoi misionar în Transnistria, unde a ajutat la înființarea a două mănăstiri și a învățat limba ucraineană, pentru a predica pe înțelesul tuturor. În 1943, a fost numit stareț la Tismana, mănăstirea sa de metanie. În 1948, după ce a fost contactat de luptătorii din rezistența anticomunistă și a ținut o predică anti-comunistă, a fost arestat. A trecut prin cele mai grele temnițe comuniste și a murit într-un spital de penitenciar, grav bolnav, în noaptea de Crăciun, împreună cu fostul său torționar de la Poarta Albă. În noaptea morții lor, i-a dăruit torționarului nu numai iertarea sa, ci și pe a lui Dumnezeu, spovedindu-l și împărtășindu-l.

Închinoviat la Frăsinei, județul Vâlcea, Protoschimonahul Visarion Toia a fost numit, în 1929, stareț al Mănăstirii Lainici, care se afla într-o stare precară. A arătat o grijă deosebită pentru moaștele predecesorului său de la Lainici, Cuviosul Irodion, canonizat ulterior, în 2011. Sub conducerea sa, obștea a crescut. Părintele Visarion călăuzea obștea cu dragoste și smerenie. Dar viața pământească i s-a sfârșit în urma violențelor la care a fost supus de comandantul unei unități militare staționate în mănăstire cu aprobarea autorităților comuniste.

Mitropolia Banatului

Doi clerici sunt propuși spre canonizare de Sinodul Mitropoliei Banatului:

De metanie de la Sihăstria, a fost trimis preot misionar în Banat, unde a întemeiat Mănăstirea Timișeni și a înnoit viaţa monastică de la Săraca, Partoş şi Vasiova. „Pentru smerenia şi blândeţea inimii lui, a primit de la Dumnezeu darul vindecării şi al izgonirii duhurilor necurate dintre oameni”, scrie Arhim. Ioanichie Bălan în Patericul românesc.  A trecut la Domnul în ziua de Paști.

A fost moț de pe Valea Crișului Alb devenit duhovnic al tinerilor din Arad. A fost condamnat de regimul comunist la 20 de ani de temniță pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”, adică pentru că nu propovăduia în duhul comunist. A murit în temnița de la Aiud pentru că a fost lipsit de asistență medicală. Închiși de regimul comunist, Părinții Ilarion Felea şi Dumitru Stăniloae au fost duhovnicii deţinuţilor de la Aiud. Mai târziu, Părintele Stăniloae spunea că Părintele Felea îl întrecea din punct de vedere al vieții lăuntrice: „Eu am tradus Filocalia, dar el a trăit-o”.

Mitropolia Basarabiei

Din zona Basarabiei vin două propuneri de canonizare: un preot și un cuvios din Basarabia de Sud.

În 1918, când s-a votat unirea Basarabiei cu România, Părintele Alexandru Baltaga a fost unicul cleric din Sfatul Țării. În 1940, când Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia, avea aproape 80 de ani, ceea ce nu i-a împiedicat pe ocupanții sovietici să-l aresteze. Mai întâi, a fost torturat pentru credință în temnițele NKVD-ului, serviciul de poliție politică al Uniunii Sovietice. Apoi deportat într-un lagăr din Kazan, azi capitala Tatarstanului, unde a murit în anul următor.

Era bucovinean, dar s-a călugărit în Basarabia după ce Dumnezeu l-a salvat printr-o minune în timp ce lupta în Războiul de Reîntregire. Între anii 1941-1944 a îndeplinit ascultarea de exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, iar în martie 1944 a fost numit vicar eparhial pentru regiunile evacuate din Arhiepiscopie. În 1945 a fost arestat și condamnat la 8 ani de muncă silnică în Siberia, doar pentru că era român și monah, ceea ce îl făcea automat dușman al Partidului Comunist și al Uniunii Sovietice. După opt ani de lagăr a reușit să se întoarcă, îndeplinind diverse ascultări. În 1992, a fost reabilitat de Procuratura Generală din Republica Moldova.


În 2025, Biserica Ortodoxă Română va împlini 140 de ani de la recunoașterea Autocefaliei și 100 de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie. Cu acest prilej, se pregătește canonizarea mai multor clerici care au mărturisit dreapta credință în cea mai grea perioadă de persecuții declanșate de regimul comunist ateist.



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Pavecernita Mare - Postul Mare
 

Preotul zice: Binecuvântat este Dumnezul nostru... iar de nu este preot, se zice: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noțtri... Și cântărețul cel rânduit începe așa: Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție. Împărate ceresc... Sfinte Dumnezeule... Preasfântă treime... Tatăl nostru... Că a Ta este împărăția... Doamne miluiește (de 12 ori) Slavă... Și acum... veniți să ne închinăm... (de 3 ori).
De este săptămâna întâia a Postului Mare, se citește

Psalmul 69

Dumnezeule, spre ajutorul meu la aminte! Doamne, să-mi ajuți mie grabește-Te! Să se rușineze și să se înfrunte cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă înapoi și să se rușineze cei ce-mi voiesc mie rele. Întoarcă-se îndată rușinați cei ce-mi grăiesc mie: "Bine, bine!". Să se bucure și să se veselească de Tine toți cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeule, și să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit sa fie Domnul!". Iar eu sărac sunt și sărman, Dumnezeule, ajută-mă! Ajutorul meu și Izbăvitorul meu ești Tu, Doamne, nu zăbovi.

După sfârșitul psalmului acesta, se cântă Canonul mare al Sfântului Andrei Criteanul.
Iar de nu este Săptămâna mare, se începe așa:

Psalmul 4

Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptății mele! Întru necaz m-ai desfătat! Milostivește-Te spre mine și ascultă rugăciunea mea. Fiii oamenilor, până când grei la inimă... Pentru ce iubiți deșertăciunea și căutați minciuna... Să știți că minunat a făcut Domnul pe cel cuvios al Său; Domnul mă va auzi când voi striga către Dânsul. Mâniați-vă, dar nu greșiti; de cele ce ziceți în inimile voastre, în așternuturile voastre vă căiți. Jertfiți jertfa dreptății și nădăjduiți în Domnul. Mulți zic: "Cine ne va arăta nouă cele bune ...". Dar însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne! Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul lor de grâu, de vin și de untdelemn ce s-a înmultit. Cu pace, așa mă voi culca și voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai așezat.

Psalmul 6

Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerți. Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele. Și sufletul meu s-a tulburat foarte, și Tu, Doamne, până când... Întoarce-Te, Doamne; izbăvește sufletul meu, mântuiește-mă, pentru mila Ta. Că nu este întru moarte cel ce Te pomenește pe Tine. Și în iad cine Te va lăuda pe Tine... Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda. Tulburatu-s-a de întristare ochiul meu, îmbătrânit-am între toți vrăjmașii mei. Depărtați-vă de la mine toți cei ce lucrați fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plângerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit. Să se rușineze și să se tulbure foarte toți vrăjmașii mei; să se întoarcă și să se rușineze foarte degrabă.

Psalmul 12

Până când, Doamne, mă vei uita, până în sfârșit... Până când vei întoarce fața Ta de la mine... Până când voi pune gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua și noaptea... Până când se va înălța vrăjmașul meu împotriva mea... Caută, auzi-mă Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmașul meu : "Întăritu-m-am asupra lui". Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi clătina. Iar eu spre mila Ta am nădăjduit; bucura-se-va inima mea de mântuirea Ta; cânta-voi Domnului, Celui ce mi-a facut bine și voi cânta numele Domnului Celui Preaînalt.

Iarăși:

Caută, auzi-mă Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmașul meu : "Întăritu-m-am asupra lui".

Slavă... Și acum... Aliluia (de 3 ori) și trei metanii Doamne miluiește (de 3 ori), Slavă... Și acum...

Psalmul 24

Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu, Dumnezeul meu. Spre Tine am nădăjduit, să nu fiu rușinat în veac, nici să râdă de mine vrăjmașii mei, Pentru că toți cei ce Te așteaptă pe Tine nu se vor rușina; să se rușineze toți cei ce fac fărădelegi în deșert. Căile Tale, Doamne, arată-mi, și cărările Tale mă învață. Îndreptează-mă spre adevărul Tău și mă învață, că Tu ești Dumnezeu, Mântuitorul meu, și pe Tine Te-am așteptat toată ziua. Adu-ți aminte de îndurările și milele Tale, Doamne, că din veac sunt. Păcătele tinereților mele și ale neștiinței mele nu le pomeni. După mila Ta, pomenește-mă Tu, pentru bunătatea Ta, Doamne. Bun și drept este Domnul, pentru aceasta, lege va pune celor ce greșesc în cale. Îndrepta-va pe cei blânzi la judecată, învăța-va pe cei blânzi căile Sale. Toate căile Domnului sunt milă și adevăr pentru cei ce caută așezământul Lui și mărturiile Lui. Pentru numele Tău, Doamne, curățește păcatul meu, că mult este. Cine este omul cel ce se teme de Domnul ... Lege va pune lui în calea pe care a ales-o. Sufletul lui întru bunătăți se va sălășlui și seminția lui va moșteni pământul. Domnul este întărirea celor ce se tem de Dânsul, așezământul Lui îl va arăta lor. Ochii mei pururea spre Domnul, că El va scoate din lat picioarele mele. Caută spre mine și mă miluiește, că părăsit și sărac sunt eu. Necazurile inimii mele s-au înmulțit; din nevoile mele scoate-mă. Vezi smerenia mea și osteneala mea, și-mi iartă toate păcatele mele. Vezi pe vrăjmașii mei, că s-au înmulțit și cu ură nedreaptă m-au urât. Păzește sufletul meu și mă izbăvește, ca să nu mă rușinez că am nădăjduit în Tine. Cei fără răutate și cei drepți s-au lipit de mine, că Te-am așteptat, Doamne. Izbăvește, Dumnezeule, pe Israel din toate necazurile lui.

Psalmul 30

Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, ca să nu fiu rușinat în veac. Întru îndreptarea Ta izbăvește-mă și mă scoate. Pleacă spre mine urechea Ta, grăbește de mă scoate. Fii mie Dumnezeu apărător și casă de scăpare ca să mă mântuiești.Că puterea mea și scaparea mea ești Tu și pentru numele Tău mă vei povățui și mă vei hrăni. Scoate-mă-vei din cursa aceasta pe care mi-au ascuns-o mie, că Tu ești apărătorul meu. În mâinile Tale îmi voi da duhul meu; izbăvitu-m-ai, Doamne, Dumnezeul adevărului. Urât-ai pe cei ce păzesc deșertăciuni în zadar, iar eu spre Domnul am nădăjduit. Bucura-mă-voi și mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea, mântuit-ai din nevoi sufletul meu, și nu m-ai lăsat în mâinile vrăjmașului; pus-ai în loc desfătat picioarele mele. Miluiește-mă, Doamne, că mă necăjesc; tulburatu-s-a de mânie ochiul meu, sufletul meu și inima mea. Că s-a stins întru durere viața mea și anii mei în suspinuri; slăbit-a întru sărăcie tăria mea și oasele mele s-au tulburat. La toți vrăjmașii mei m-am făcut de ocară și vecinilor mei foarte, și frica cunoscuților mei. Cei ce mă vedeau afară fugeau de mine. Uitat am fost ca un mort din inima lor, ajuns-am ea un vas stricat, că am auzit ocara multora din cei ce locuiesc împrejur, când se adunau ei împreuna împotriva mea; ca să ia sufletul meu s-au sfătuit. Iar eu către Tine am nădăjduit, Doamne, zis-am : "Tu ești Dumnezeul meu!" în mâinile Tale, soarta mea, izbăvește-mă din mâna vrăjmașilor mei și de cei ce mă prigonesc. Arată fața Ta peste robul Tău, mântuiește-mă cu mila Ta! Doamne, să nu fiu rușinat, că Te-am chemat pe Tine; să se rușineze necredincioșii și să se coboare în iad. Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc împotriva dreptului fărădelege, cu mândrie și cu defăimare. Cât este de mare mulțimea bunătății Tale, Doamne, pe care ai gătit-o celor ce se tem de Tine, pe care ai făcut-o celor ce nădăjduiesc în Tine, înaintea fiilor oamenilor. Ascunde-i-vei pe dânsii cu acoperământul feței Tale de tulburarea oamenilor. Acoperi-i-vei pe ei în cortul Tău de împotrivirea limbilor. Binecuvântat este Domnul, că minunată a fost mila Sa, în cetate întărită. Iar eu am zis întru uimirea mea : Lepădat sunt de la fața ochilor Tăi. Pentru aceasta ai auzit glasul rugăciunii mele când am strigat catre Tine. Iubiți pe Domnul toți cuvioșii Lui, că adevărul caută Domnul și răsplătește celor ce se mâdresc, cu prisosință. Îmbărbătați-vă și să se întărească inima voastră, toți cei ce nădăjduiți în Domnul.

Psalmul 90

Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălășlui. Va zice Domnului : "Sprijinitorul meu ești și scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul". Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor și de cuvântul tulburător. Cu spatele te va umbri pe tine și sub aripile Lui vei nădăjdui; ca o arma te va înconjura adevărul Lui. Nu te vei teme, de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiaza. Cădea-vor dinspre latura ta o mie și zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia. Însă cu ochii tăi vei privi și răsplătirea păcătoșilor vei vedea. Pentru că pe Domnul, nădejdea mea, pe Cel Preaînalt L-ai pus scapare ție. Nu vor veni către tine rele și bataie nu se va apropia de locașul tău. Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale. Pe mâini te vor înălța ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Peste aspida și vasilisc vei păși și vei călca peste leu și peste balaur. "Că spre Mine a nădăjduit și-l voi izbăvi pe el, zice Domnul; îl voi acoperi pe el, că a cunoscut numele Meu. Striga-va către Mine și-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz și-l voi scoate pe el și-l voi slăvi. Cu lungime de zile îl voi umple pe el, și-i voi arăta lui mântuirea Mea".

Slavă... Și acum... Aliluia (de 3 ori), cu trei metanii.

Apoi strana întâia începe Cântarea proorocului Isaia, cu cântare dulce, lin și rar, pe glasul al 7-lea:
Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți, neamuri, și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu.
Strana a doua cântă iar această cântare toată, apoi amândouă stranele, fiecare câte un stih.
Auziți până la marginile pământului, căci cu noi este Dumnezeu.
Cei puternici, plecați-vă, căci cu noi este Dumnezeu.
Că iarăși veți putea și iarăși veți fi biruiți, căci cu noi este Dumnezeu.
Și cuvântul pe care îl grăiți nu va rămânrea întru voi, căci cu noi este Dumnezeu.
De frica voastră nu ne vom teme, nici ne vom tulbura, căci cu noi este Dumnezeu.
Pe Domnul Dumnezeul nostru, pe Acela vom sfinți, și El va fi nouă frică, căci cu noi este Dumnezeu.
Și de voi fi nădăjduindu-mă spre Dânsul, va fi mie spre sfințire, căci cu noi este Dumnezeu.
Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu, căci cu noi este Dumnezeu.
Poporul cel ce umbra întru întuneric a văzut lumină mare, căci cu noi este Dumnezeu.
Cei ce locuiți în latura și în umbra morții, lumină va străluci peste voi, căci cu noi este Dumnezeu.
Că prunc S-a născut nouă Fiul și S-a dat nouă, căci cu noi este Dumnezeu.
A Cărui stăpânire s-a făcut peste umărul Lui, căci cu noi este Dumnezeu.
Și păcii Lui nu este hotar, căci cu noi este Dumnezeu.
Și se cheamă numele Lui înger de mare sfat, căci cu noi este Dumnezeu.
Sfetnic minunat, căci cu noi este Dumnezeu.
Dumnezeu tare, Stăpânitor, Domn al păcii, căci cu noi este Dumnezeu.
Părinte al veacului ce va să fie, căci cu noi este Dumnezeu.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului duh, căci cu noi este Dumnezeu.
Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Căci cu noi este Dumnezeu.
Apoi amândouă stranele cântă împreună:
Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți, neamuri, și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu (de trei ori).
Și îndată troparele acestea:
Strana întâia:
Ziua trecând, mulțumesc Ție, Doamne; seara, rogu-mă, cu noaptea, fără de păcat dăruiește-o mie, Mântuitorule, și mă mântuiește.
Strana a doua:
Slavă...
Ziua trecând, slăvescu-Te pe Tine, Stăpâne; seara, rogu-mă, cu noaptea, fără de sminteală dăruiește-o mie, Mântuitorule, și mă mântuiește.
Strana întâia:
Și acum...
Ziua trecând, cu cântare Te slăvesc pe tine, Sfinte; seara, rogu-mă, cu noaptea, fără de bântuială dăruiește-o mie, Mântuitorule, și mă mântuiește.
Amândouă stranele cântă împreună, pe glasul al 2-lea:
Firea cea fără de trup a heruvimilor cu cântări fără de încetare pe Tine Te slăvește.
Viețuitorii cei cu câte șase aripi, serafimii, cu neîncetate glasuri pe Tine Te preînalță.
Toate oștile îngerilor cu cântări întreit sfinte Te laudă.
Că mai înainte de toate ești, Cel ce ești Părinte, și împreună fără de început ai pe Fiul Tău.
Și întocmai cinstit purtând pe Duhul vieții, nedespărțirea Treimii arăți.
Preasfântă Fecioară, maica lui Dumnezeu, și cei ce ați fost singurii văzători Cuvântului și slujitori,
Ale proorocilor și ale mucenicilor toate cetele, ca cei ce aveți viață nemuritoare,
Pentru toți rugați-vă cu de-adinsul, că toți suntem întru nevoi.
Ca izbăvindune de înșelăciunea celui rău, să cântăm cântare îngerească:
Sfinte, Sfinte, Sfinte, întreit Sfinte, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Și îndată se citește cu glas lin: Cred întru unul Dumnezeu... (caută la Miezonoptică).
Apoi:
Presfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, roagă-te pentru noi păcătoșii (de trei ori).
Toate puterile cerești, ale sfinților îngeri și ale arhanghelilor, rugați-vă pentru noi, păcătoșii (de două ori).
Sfinte Ioane, proorocule și Înaintemergătorule și Botezătorul Domnului nostru Iisus Hristos, roagă-te pentru noi păcătoșii (de două ori).
Sfinților măriților apostoli, proorocilor și mucenicilor și toți sfinții, rugați-vă pentru noi păcătoșii (de două ori).
Preacuvioșilor și de Dumnezeu purtători părinți ai noștri, păstori și învățători ai lumii, rugați-vă pentru noi păcătoșii (de două ori).
Aici se pomenește și sfântul al cărui hram este (de două ori).
Cea nebiruită și necuprinsă și dumnezeiască putere a cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, nu ne lăsa pe păcătoșii (de două ori).
Dumnezeule, curățește-ne pe noi, păcătoșii.
Dumnezeule, curățește-ne pe noi, păcătoșii.
Dumnezeule, curățește-ne pe noi, păcătoșii, și ne miluiește.
Sfinte Dumnezeule... Preasfântă treime... Tatăl nostru... Că a Ta este împărăția... Și se cântă troparele acestea (iar de este praznic, troparul praznicului):
Luni și Miercuri seara
Se cântă aceste tropare, pe glasul al 2-lea:
Lumineaza ochii mei Hristoase Dumnezeule, ca nu cumvă sa adorm în moarte, ca nu cumva să zică vrăjmașul meu: întăritu-m-am asupra lui.
Slavă...
Sprijinitor sufletului meu fii, Dumnezeule, că umblu prin mijlocul a multor curse, izbăvește-mă de dânsele și mă mântuiește, Bunule, ca un Iubitor de oameni.
Și acum...
Că nu avem îndrăzneală pentru multe păcatele noastre, tu, pe Cel ce S-a născut din tine, roagă-L Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului. Nu trece cu vederea rugăciunile păcătoșilor, Preacurată, că milostiv este și poate să mântuiască Cel ce a primit a pătimi pentru noi.
Marți și Joi seara
Se cântă aceste tropare, glasul al 8-lea:
Neadormirea nevăzuților mei vrăjmași o ști, Doamne, și slăbiciunea ticălosului meu trup o cunoști, cel ce m-ai zidit. Pentru aceasta în mâinile Tale voi da duhul meu. Acoperă-mă cu aripile bunătății Tale, ca nu cumva să adorm întru moarte. Și ochii minții mele luminează-le întru desfătarea dumnezeieștilor Tale cuvinte; și mă deșteaptă la vreme potrivită, spre a Ta slăvire, ca un bun și de oameni iubitor.
Stih: Caută și mă auzi, Doamne Dumnezeul meu.
Cât va fi de înfricoșătoare judecata Ta, Doamne! Îngerii stând înainte, oamenii în mijloc adunându-se, cărțile deschizându-se, faptele cercetându-se. gândurile întrebându-se. Ce judecată va fi mie, celui zămislit în păcate... Cine-mi va stinge văpaia... Cine-mi va lumina întunericul, de nu mă vei milui Tu, Doamne, ca un iubitor de oameni...
Slavă...
Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase și mă învrednicește să ud picioarele Tale, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit. Și să aduc Ție mir de bună mireasmă, viață curată, întru pocăință mie agonisitț; ca să aud și eu glasul Tău cel dorit: credința ta te-a mântuit, mergi în pace!
Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:
Neînfruntată nădejdea ta, Născătoare de Dumenzeu, având, mă voi mântui. Folosința ta agonisind, Precurată, nu mă voi mântui. Izgoni-voi pe vrăjmașii mei și-i voi birui pe ei, îmbrăcându-mă numai cu acoperământul tău ca și cu o platoșă; și întru ajutorul tău cel atotputernic rugându-mă, strig către tine: Stăpână, mântuiește-mă cu rugăciunile Tale și mă scoală din întunecatul somn, spre a ta slăvire, cu puterea Celui ce S-a întrupat din tine, a Fiului lui Dumnezeu.
Doamne miluiește (de 40 de ori), Slavă... Și acum... Ceea ce ești mai cintită decât heruvimii... Întru numele Domnului, binecuvintează, părinte. Preotul: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri... Apoi se citește această
Rugăciune a Marelui Vasile
Doamne, Doamne, Cel ce ne-ai izbăvit de toată săgeata ce zboară în zi, izbăvește-ne și de tot lucrul ce umblă întru întuneric. Primește jertfa cea de seară, ridicările mâinilor noastre, și ne învrednicește și măsura nopții fără de prihană a o trece, neispitiți de rele, și ne izbăvește de toată tulburarea și îngrozirea care ne vin de la diavol. Dăruiește sufletelor noastre umilință și gândurilor noastre grijire de întrebarea ce va să fie la înfricoșătoarea și dreapta judecată. Pătrunde cu frica Ta trupurile noastre și omoară mădularele noastre cele pământești, ca și întru liniștea somnului să ne luminăm cu privirea la judecățile Tale. Întoarce de la noi toată nălucirea necuvioasă și pofta cea vătămătoare și ne ridică în vreme de rugăciune, întăriți în credință și sporind întru poruncile Tale, cu bună vrerea și bunătatea Unuia-Născut Fiului Tău, cu care binecuvântat ești, împreună cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Duhul Tău, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Și îndată; Veniți să ne închinăm... (de 3 ori). Psalmul 50: Miluiește-mă, Dumnezeule... (caută la rugăciunile dimineții).

Psalmul 101

Doamne, auzi rugăciunea mea, și strigarea mea, la Tine să ajungă! Să nu întorci fata Ta de la mine; în orice zi mă necăjesc, pleacă spre mine urechea Ta! În orice zi Te voi chema, degrab auzi-mă! Că s-au stins ca fumul zilele mele și oasele mele ca uscăciunea s-au făcut. Rănită este inima mea și s-a uscat ca iarba; că am uitat să-mi mănânc pâinea mea. De glasul suspinului meu, osul meu s-a lipit de carnea mea. Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustie; ajuns-am ca bufnița din dărâmături. Privegheat-am și am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiș. Toata ziua m-au ocărât vrăjmașii mei și cei ce mă lăudau, împotriva mea se jurau. Că cenușă am mâncat în loc de pâine și băutura mea cu plângere am amestecat-o, din pricina, urgiei Tale și a mâniei Tale; că, ridicându-mă eu, m-ai surpat. Zilele mele ca umbra s-au plecat și eu ca iarba m-am uscat. Iar Tu, Doamne, în veac rămâi și pomenirea Ta din neam în neam. Sculându-Te, vei milui Sionul, că vremea este să-l miluiești pe el, că a venit vremea. Că au iubit robii Tăi pietrele lui și de țărână lui le va fi mila. Și se vor teme neamurile de numele Domnului și toți împărații pământului de slava Ta. Că va zidi Domnul Sionul și se va arăta întru slava Sa. Căutat-a spre rugăciunea celor smeriți și n-a disprețuit cererea lor. Să se scrie acestea pentru neamul ce va să vină și poporul ce se zidește va lăuda pe Domnul; că a privit din înălțimea cea sfântă a Lui, Domnul din cer pe pământ a privit, ca să audă suspinul celor ferecați, să dezlege pe fiii celor omorâți, să vestească în Sion numele Domnului și laudă Lui în Ierusalim, când se vor aduna popoarele împreună și împărățiile, ca să slujească Domnului. Zis-am către Dumnezeu în calea tăriei Lui: Vestește-mi puținătatea zilelor mele. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, că anii Tăi, Doamne, sunt din neam în neam. Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat, și lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne, și toți ca o haină se vor învechi și ca un veșmânt îi vei schimba și se vor schimba. Dar Tu același ești și anii Tăi nu se vor împuțina. Fiii robilor Tăi vor locui pământul lor și seminția lor în veac va propăși.

Rugăciunea lui Manase, regele iudeilor

Doamne, Atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, ai lui Isaac și al lui Iacov, și al seminție celei drepte a lor, Cel care ai făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale, Care ai încuiat adâncul și l-ai pecetluit cu numele Tău cel înfricoșător și slăvit, Înaintea căruia toate se tem și tremură din pricina atotputerniciei Tale, pentru că nimeni nu poate să stea înaintea strălucirii slavei Tale și nesuferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoși! Însă nemăsurată și neajunsă este și mila făgăduinței Tale, căci Tu ești Domnul cel Preaînalt, bun, îndelung-răbdător și mult-milostiv, căruia îi pare rău de răutățile oamenilor. Tu, Doamne, după mulțimea bunătății Tale, ai făgăduit pocăință și iertare celor ce ți-au greșit și după mulțimea îndurărilor Tale ai hotărât pocăință păcătoșilor spre mântuire. Așadar Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepți, n-ai pus pocăință pentru cei drepți: pentru Avraam și Isaac și Iacov, care nu ți-au greșit ție, ci ai pus pocăință mie păcătosului, pentru că am păcătuit mai mult decât nisipul mării. Multe sunt fărădelegile mele și nu sunt vrednic a căuta și a privi înălțimea cerului din pricina mulțimii nedreptăților mele. Strâns sunt eu cu multe cătușe de fier, încât nu pot să-mi ridic capul meu și nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat și am făcut rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci am pus urâciuni și am înmulțit smintelile. Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta, am păcătuit, Doamne, am păcătuit și fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugându-Te: Iartă-mă Doamne, iartă-mă și nu mă pierde în fărădelegile mele și nici nu mă osândi la întuneric sub pământ, căci Tu ești, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ți peste mine bunătatea Ta, mântuindu-mă pe mine nevrednicul, după mare mila Ta. Și Te voi preaslăvi în toate zilele vieții mele. Căci pe Tine Te slăvesc toate puterile cerești și a Ta este slava în vecii vecilor. Amin!

Sfinte Dumnezeule..., cu trei metanii, Preasfântă Treime... Tatăl nostru... Că a Ta este împărăția..., apoi troparele aceste, glasul al 6-lea: Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi... Slavă... Doamne, miluiește-ne pe noi... Și acum... Ușa milostivirii deschide-o nouă... (caută la Miezonoptică). Doamne miluiește (de 40 de ori). Slavă... Și acum... Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii...Întru numele Domnului binecuvintează, părinte. Preotul: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri... și această

Rugăciune a lui Mardarie

Stăpâne, Dumnezeule, Părinte Atotputernice, Doamne, Fiule Unule-Născut, Iisuse Hristoase și Duhule Sfinte, o Dumnezeire, o Putere, miluiește-mă pe mine, păcătosul, și cu judecățile care știi, miluiește-mă pe mine nevrednicul robul Tău, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Veniți să ne închinăm... (de 3 ori)

Psalmul 69


Dumnezeule, spre ajutorul meu la aminte! Doamne, să-mi ajuți mie grabește-Te! Să se rușineze și să se înfrunte cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă înapoi și să se rușineze cei ce-mi voiesc mie rele. Întoarcă-se îndată rușinați cei ce-mi grăiesc mie: "Bine, bine!". Să se bucure și să se veselească de Tine toți cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeule, și să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit sa fie Domnul!". Iar eu sărac sunt și sărman, Dumnezeule, ajută-mă! Ajutorul meu și Izbăvitorul meu ești Tu, Doamne, nu zăbovi.

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viata mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric, ca morții cei din veacuri. S-a mâhnit în mine duhul meu, în mine inima mea s-a tulburat. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pământ însetoșat. Degrabă auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-Ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă aseman celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scoate-mă de la vrajmașii mei, Doamne ! La Tine am scăpat, Învață-mă să fac voia Ta, ca Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun mă va povătui la pământul dreptății. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viața. Întru dreptatea Ta, scoate din necaz sufletul meu. Și întru mila Ta vei sfârși pe vrăjmașii mei și vei pierde pe toti cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.
Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Lăudămu-Te, bine Te cuvântăm, închinămu-ne Ție, slăvimu-Te, mulțumim Ție, pentru slava Ta cea mare. Doamne, Împărate ceresc, Dumnezeule, Părinte, Atotțiitorule, Doamne, Fiule, Unule-Născut, Iisuse Hristoase și Duhule Sfinte. Doamne Dumnezeule, Mielușelul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, Cela ce ridici păcatul lumii, miluiește ne pe noi, Cel ce ridici păcatul lumii. Primește rugăciunea noastră, Cel ce șezi de-a dreapta Tatălui, și ne miluiește pe noi. Că Tu ești Unul Sfânt, Tu ești Unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl. Amin. În toate zilele bine Te voi cuvânta și voi lăuda numele Tău în veac și în veacul veacului.

Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam și în neam. Eu am zis : Doamne, miluiește-mă, vindecă sufletul meu, că am greșit Ție. Doamne, la Tine am scăpat, învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul Meu. Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumina. Tinde mila Ta celor ce te cunosc pe Tine.

Învrednicește-ne, Doamne, în noaptea aceasta fără de păcat să ne păzim noi. Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinților noștri și lăudat și preaslăvit este numele Tău în veci, amin. Fie Doamne mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine. Bine ești cuvântat Doamne, învață-ne pe noi îndreptările Tale. Bine ești cuvântat Stăpâne, înteleptește-mă cu îndreptările Tale. Bine ești cuvântat Sfinte, luminează-mă cu îndreptările Tale. Doamne, mila Ta este în veac, lucrurile mânilor Tale nu le trece cu vederea, că Ție se cuvine laudă, Ție se cuvine cântare, Ție slavă se cuvine: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Apoi se zice canonul de rând al sfântului sau al Născătoarei de Dumnezeu.
Iar după sfârșitul canonului se cântă: Cuvine-se cu adevărat... Sfinte Dumnezeule... Preasfântă Treime... Tatăl nostru... Că a Ta este împărăția...
Apoi încep strănile să cânte lin și rar, pe glasul al 7-lea:
Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri, nu avem. Doamne al puterilor, miluiește-ne pe noi (de două roi fără stih).
Apoi se cântă însoțit de stih.
Stih: Lăudați pe Domnul întru sfinții Lui, lăudați-L pe El întru tăria puterii Lui.
Doamne al puterilor...
Stih: Lăudați-L pe El întru puterile Lui, lăudați-L pe El după mulțimea slavei Lui.
Doamne al puterilor...
Stih: Lăudați-L pe El în glas de trâmbiță, lăudați-L pe El în psaltire și alăută.
Doamne al puterilor...
Stih: Lăudați-L pe El în timpane și în horă, lăudați-L pe El în strune și în organe.
Doamne al puterilor...
Stih: Lăudați-L pe El în chimvale bine răsunătoare, lăudați-L pe El în chimvale de strigare. Toată suflarea să laude pe Domnul.
Doamne al puterilor...
Stih: Lăudați pe Domnul întru sfinții Lui, lăudați-L pe El întru tăria puterii Lui.
Doamne al puterilor...
Slavă...
Doamne, de n-am avea pe sfinții Tăi rugători și bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni, Mântuitorule, a te lăuda pe Tine, pe Care Te binecuvintează neîncetat îngerii... Știutorul inimilor, iartă sufletele noastre.
Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:
Multe sunt mulțimile greșealelor mele, Născătoare de Dumnezeu. La tine am scăpat, curată, mântuire trbuindu-mi. Cercetează neputinciosul meu suflet și te roagă Fiului tău și Dumnezeului nostru să-mi dăruiască iertare de relele ce am făcut, ceea ce ești una binecuvântată.
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vieții mele, nu mă lăsa pe mine. Ajutorului omenesc nu mă încredința, ci singură mă sprijinește și mă miluiește.
Și aceasta, a Născătoarei de Dumnezeu:
Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzește-mă sub acoperământul Tău.
Doamne miluiește ( de 40 de ori ), Cel ce în toată vremea și în tot ceasul... (caută la Miezonoptică). Doamne miluiește (de 3 ori), Slavă... Și acum... Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii... Întru numele Domnului binecuvintează, părinte. Preotul: Dumnezeule, milostivește-Te spre noi... Iar fiecare, stând puțin, zice întru sine rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: Doamne și Stăpânul vieții mele..., așa cum s-a arătat la Miezonoptica din toate zilele. Apoi Sfinte Dumnezeule... Preasfântă Treime... Tatăl nostru... Doamne miluiește (de 12 ori). Și această

Rugăciune de cerere către Presfânta de Dumnezeu Născătoarea
Facere a lui Pavel Monahul din Mânăstirea Făcătoarei de bine.

Nepătată, neîntinată, nestricată, fără prihană, curată Fecioară, a lui Dumnezeu Mireasă, Stăpână care pe Dumnezeu-Cuvântul, cu oamenii, prin preaslăvită nașterea ta L-ai unit și firea cea lepădată a neamului nostru cu cele cerești ai împreunat-o, ceea ce știi singură nădejdea celor fără de nădejde și celor biruiți ajutătoare; gata folositoare celor ce aleargă la tine și tuturor creștinilor scăpare. Nu te scârbi de mine cel păcătos și întinat, care cu urâte gânduri, cu cuvinte și cu fapte, pe mine de tot netrebnic m-am făcut și prin lenea dulceților vieții cu voia rob m-am făcut. Ci, ca ceea ce ești Maica Iubitorului de oameni Dumnezeu, cu iubirea de oameni milostivește-te spre mine păcătosul și întinatul și primește rugăciunea mea ce se aduce ție din buze necurate. Și pe Fiul tău și Stăpânul nostru și Domnul, cu îndrăzneala Ta ca o Maică, cuprinzând, roagă-L ca să-mi deschidă și mie milostivirile cele iubitoare de oameni, ale bunătății Sale. Și trecând greșelile mele cele nenumărate, să mă întoarcă la pocăință și lucrător poruncilor Sale iscusit să mă arate. Și fii lângă mine pururea ca o milostivă și milosârdă și iubitoare de bine. În această viață de acum, caldă folositoare și ajutătoare; năvălirile potrivnicilor oprindu-le și la pocăință îndreptându-mă și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l și întunecatele chipuri ale viclenilor diavoli, departe de la dânsul izgonindu-le. Și în ziua înfricoșatei judecăți, de munca cea veșnică izbăvindu-mă și slavei celei negrăite a Fiului tău și Dumnezeului nostru, moștean pe mine arătându-mă. Pe care să o și dobândesc, Stăpâna mea, Preasfântă de Dumnezeu Născătoare, prin mijlocirea și sprijinul tău. Cu darul si cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului tău, a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea, și închinăciunea, împreună cu Cel făra de început a Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Duhul Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea către Domnul nostru Iisus Hristos
Facere a lui Antioh Monahul Pandectul.

Și ne dă nouă Stăpâne, celor ce mergem spre somn, odihnă trupului și sufletului; și ne păzește pe noi de întunecatul somn al păcatului și de toată întunecata și cea de noapte patima a dulceții. Contenește întărâtările patimilor, stinge săgetile vicleanului cele aprinse, cele pornite asupra noastră cu vicleșug. Zburdarile trupului nostru le potolește și tot gândul nostru cel pământesc și trupesc, adoarme-l. Și ne dăruiește nouă, Dumnezeule, minte deșteaptă, cuget curat, inimă trează, somn ușor și de toată nălucirea satanei nestrămutat. Și ne scoală pe noi în vremea rugăciunii, întăriți în poruncile Tale, și pomenirea judecăților Tale în noi nestricată avându-o. Cuvântare de slavă Ta în toată noaptea ne dăruieste, ca să cântăm, să binecuvântam și să slăvim prea cinstitul și prea încuviințatul Tău nume: al Tătalui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Preaslăvita pururea Fecioara, binecuvântată de Dumnezeu Născătoare, du rugăciunea noastră la Fiul tău și Dumezeul nostru, și cere ca să mântuiască prin tine sufletele noastre.

Rugăciunea Sfântului Ioanichie

Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt: Treime Sfântă, slavă Ție.
Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumuezeu, păzește-mă sub acoperământul tău.
Slavă... Și acum... Doamne miluiește (de 3 ori); iar noi toți ne plecăm la pământ și preotul, tot în genunchi, cu fața la apus, zice cu glas mare această

Rugăciune

Stăpâne mult-Milostive, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei și pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei cruci; uc folosințele cinstitelor cereștilor puteri celor fără de trupuri; pentru rugăciunile cinstitului, măritului prooroc Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan; ale sfinților, măriților și întru tot lăudaților Apostoli; ale sfinților, măriților și bunilor biruitori mucenici; ale preacuvioșilor și purtătorilor de Dumnezeu părinților noștri; ale Sfinților și drepților dumnezeiești părinți Ioachim și Ana și ale tuturor sfinților Tăi, bineprimită fă rugăciunea noastră; dăruiește-ne iertare de greșealele noastre; acoperă-ne cu acoperământul aripilor Tale; izgonește de la noi pe tot vrăjmașul și pizmașul; împacă viața noastră; Doamne miluiește-ne pe noi și lumea Ta și mântuiește sufletele noastre, ca un bun și de oameni iubitor.

Apoi, făcând cel mai mare metanie până la pământ, zice către frați sau către credincioși:
Binecuvântați și mă iertați pe mine, păcătosul.
Iar frații (credincioșii)
Dumnezeu să te ierte, părinte sfințite.
Preotul se întoarce cu fața către Răsărit și zice: Să ne rugăm pentru... și celelalte, după cum s-a arătat la Miezonoptica din toate zilele; și după fiecare stih se cântă: Doamne miluiește. Iar la urmă cel mai mare zice: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștrii...
Și încep frații sau credincioșii de-a dreapta și de-a stânga, câte doi pe rând, a face metanii și a cere iertare de la cel mai mare zicând fiecare:
Binecuvintează, părinte sfințite, și mă iartă pe mine, păcătosul.
Iar cel mai mare stă în mijlocul bisericii, până ce toți frații termină de aâși lua iertare de la el.
Iar când merg în chilii, monahii (și mirenii mergând acasă) rostesc această

Rugăciune

Slăbește, lasă, iartă Dumnezeule greșelile noastre, cele de voie, cele fără de voie, cele cu lucrul și cu cuvântul, cele cu știință și cu neștiința, cele din noapte și din zi, cele cu mintea și cu gândul. Toate le iartă nouă, ca un Bun și iubitor de oameni.
Pe cei ce ne urăsc și ne fac nouă strâmbătate, iartă-i Doamne. Celor ce ne fac bine, fă-le bine. Fraților și rudeniilor noastre, dăruiește-le cererile cele către mântuire și viață veșnică. Pe cei ce sunt în neputință, cercetează-i și vindecare dăruiește-le. Pe cei de pe mare, ocârmuiește-i. Cu cei călători împreună călătorește. Pe cei din văzduh ocrotește-i. Celor ce ne slujesc și ne miluiesc pe noi, iertare păcateler dăruiește-le. Pe cei ce ne-au poruncit nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânsii, miluiește-i după mare mila Ta. Pomenește Doamne, pe cei mai înainte adormiți, părintii și frații noștri, și-i odihnește unde luminează lumina feței Tale. Pomenește, Doamne, pe frații noștri cei din necazuri și-i izbăvește de toată primejdia. Pomenește, Doamne, pe cei ce aduc daruri și fac bine în Sfintele Tale Biserici și le dă lor cererile cele către mântuire și viață veșnica. Pomenește-ne, Doamne, și pe noi, smeriții, păcătoșii și nevrednicii robii Tăi, luminează mintea noastră cu lumina cunoștintei Tale și ne îndreptează pe calea poruncilor Tale. Pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei și pururea Fecioarei Maria și ale tuturor sfinților Tăi, că bine ești cuvântat în vecii vecilor. Amin.




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Cand incepe educatia copilului?
 
de Părintele Acachie Kafsokalivitul
 
Cum vă spuneam, copiii noștri nu sunt ai noștri, ci ai lui Dumnezeu. Și ca să întăresc acest lucru, voi aminti un cuvânt al Sfântului Grigorie al Nissei, care spune așa: „Dumnezeu îi are în mintea Sa, mai înainte de toți vecii, pe toți oamenii pe care voiește să-i aducă în viață. Și până ce nu se vor naște toți cei pe care Îi are El în minte, nu va avea loc a Doua Venire”. De aceea și Eva, deși l-a născut pe primul ei copil după cădere, fiind însă în apropierea Raiului și viețuind lângă grădina cea din Eden, conștientiza aceste lucruri mai mult decât noi. Astfel, îndată ce a născut, a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu” Facere 4:1, cu alte cuvinte: „Împreună cu Dumnezeu am zămislit un om nou”. Ea s-a văzut pe sine ca pe un instrument al lui Dumnezeu, ca împreună-lucrătoare cu El pentru a aduce la existență un copil al lui Dumnezeu, un om nou.
De altfel, scopul de căpătâi al fiecărui părinte și chintesența educației pe care o dăm copilului este de a-l învăța cum să devină împreună-lucrător, iconom al lui Dumnezeu, cum să purceadă de la după chip la după asemănare. Ce înseamnă însă după chipul și ce înseamnă după asemănarea? Este important să înțelegem acest lucru, absolut necesar în pedagogia noastră. După chipul se referă la anumite însușiri pe care Dumnezeu le-a dat omului, de la Adam și Eva până astăzi. Sunt însușiri pe care Dumnezeu Însuși le are. De pildă, ne-a dat minte (νοῦς) ca să vedem cele duhovnicești, ne-a dat liberul arbitru ca să putem alege binele de rău, ne-a dat rațiune și gândire ca să înțelegem tot ce ține de lumea aceasta, ne-a dat inimă care să iubească. Ne-a dat asemenea însușiri, pe care Însuși Dumnezeu le are. Dintre toate ființele, numai pe om l-a făcut după chip. Desigur, prin cădere, după chipul s-a pervertit, s-a înnegrit, s-a întunecat, s-a îmbolnăvit. Dar ne-a dăruit Botezul care restaurează în noi după chipul. Cu alte cuvinte, prin Sfântul Botez Îl reașază pe Hristos în inima noastră, iar prin Mirungere primim toate harismele Duhului Sfânt. Astfel, fiecare copil botezat are după chipul restaurat și, în potențialitate, accesul la după asemănare, adică posibilitatea de a se asemăna cu Dumnezeu. Desigur, rămân în firea copilului caracteristici ale firii căzute, rămân anumite trăsături ereditare, bune sau rele, și este și influența mediului care, toate, îi determină personalitatea.
 
Pământul, aeroport către Cer
 
În primii ani, până ajunge la 7-8 ani, copilul nu are minte să gândească, nu poate să se dezvolte independent, ci toate câte face depind de trăirile, stările și experiențele noastre, ale părinților, dascălilor, mentorilor și mediului său. Dacă îl pregătim corect, cu experiențe bune, atunci când va crește, ne vom putea adresa de-acum rațiunii lui și vom discuta cu el, ca să-l ajutăm să facă alegeri corecte și să-și dezvolte propria personalitate. În felul acesta, îl respectăm ca persoană, ca personalitate, și îl creștem cu respect, ca pe unul a cărui destinație este Cerul, iar nu pământul. Rostul lui nu este să trăiască ca un vierme al pământului, ci, dimpotrivă, pământul să-i fie aeroport către Cer. Aceasta este datoria noastră față de copii – a fiecărui părinte, a fiecărui profesor, a fiecărui creștin, în genere.
 
Dar când începe educația copilului? Începe atunci când copilul poate vorbi, gândi și înțelege? Nu, este deja foarte târziu. Începe când se naște? Nu, și atunci este cumva târziu. Îmi veți răspunde: „Înseamnă că începe în pântecele mamei, în perioada sarcinii!”. Și atunci este cam târziu! Educația copilului începe înainte de zămislire. Ține de felul cum se pregătesc părinții pentru a zămisli un copil, iar acest lucru are o foarte mare importanță pentru a avea un copil bun. Este un lucru pe care ar trebui să-l știm, mai ales cei care sunt tineri și se pregătesc să aibă copii. Despre acestea ne-a învățat Cuviosul Porfirie într-un chip uimitor, prin dumnezeiescul har, ne-a ridicat în Lumină necreată pentru a ne tâlcui taina zămislirii și nașterii pruncului. Sunt lucruri de o însemnătate uriașă!
Dar înainte de a mă referi la acestea, aș vrea să vă spun câte ceva despre harismele lui Gheronda. V-am spus că ne-a înălțat la Lumina necreată. Ce este Lumina necreată? Nu este nici lumina becului, nici lumina soarelui, și nici o altă lumină din natură. „Necreată” sau „nezidită” înseamnă că nu a fost creată vreodată, ci izvorăște din Dumnezeu Însuși, adică este Dumnezeu Însuși, lucrarea-energia lui Dumnezeu Însuși. Și prin această Lumină, prin această energie Îl cunoaștem pe Dumnezeu Însuși, Care este Lumină, este Dragoste dumnezeiască și duhovnicească, este Raiul însuși. Această vedere este scopul și destinația noastră ca oameni. Când te ridică Părintele tău duhovnicesc la acea Lumină, îți poate spune un cuvințel prin care să-ți dăruiască atâta cunoaștere, încât să ai impresia că ai fi citit mii de volume de cărți, și încă mai mult de-atât, pentru că te ridici la un alt stadiu de cunoaștere. 
 
Avea Cuviosul Porfirie posibilitatea să-l ridice pe om la Lumina necreată? Da, de multe ori l-am văzut, dau mărturie personală, pe el însuși devenind Lumină. Vi-l amintiți pe Moise care cobora de pe Muntele Sinai și se îndrepta către popor purtând în mâini tablele Legii. Chipul lui avea o asemenea strălucire, încât evreii nu sufereau să-l vadă. Și Moise a fost nevoit să-și pună un văl pe față, ca poporul să poată suporta să-l vadă. Această strălucire nu era a lui, ci era Dumnezeu Însuși Care lumina poporul prin Moise. La Schimbarea la Față, când Domnul i-a urcat pe cei trei ucenici – Ioan, Petru și Iacov – pe Muntele Thabor, Fața Lui a strălucit cu o Lumină atât de puternică, încât ucenicii au căzut la pământ. Nu suportau să-L vadă. În cazul lui Hristos, Lumina era a Lui, pentru că El este și Dumnezeu.
 
Un asemenea purtător de Dumnezeu era și Cuviosul Porfirie. Îmi aduc aminte, odată era lângă mine și s-a sculat în picioare, apoi s-a ridicat de la pământ și a devenit tot Lumină, o Lumină albăstruie, atât de pătrunzătoare încât ochii mei nu o suportau. Mi-am plecat privirea la pământ, pentru că te orbea, dar în același timp era atât de dulce și de frumoasă, încât, pe de altă parte, nu sufereai să nu o vezi, să nu o sorbi toată. Și firește, cine vede această Lumină suferă o mare preschimbare înlăuntrul său, se transformă mult însușirile sale, primește forțe noi, experiențe noi, posibilități noi, se transfigurează, și omul său cel vechi se înnoiește. Devine om nou.
 
Menirea ultimă a omului este să devină Lumină
 
Se cuvine să spun aici că adevăratul scop al oricărui monah este să ajungă în punctul de a vedea această Lumină, ca să poată deveni dumnezeu după har. Cu alte cuvinte, scopul creștinului, al oricărui creștin, nu este pur și simplu de a face fapte bune, ci de a deveni dumnezeu după har, de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Menirea ultimă a omului este să devină și el Lumină, să devină „om ceresc”. Și aceasta este posibilitatea pe care au atins-o mulți sfinți care au fost și ei oameni ca noi. Și ei erau păcătoși, și ei erau neputincioși, dar L-au iubit pe Hristos și au ajuns până acolo. Poate să vi se pară paradoxal, dar toate aceste lucruri au o mare însemnătate în educație. 
 
Într-o astfel de stare fiind, a vrut să ne învețe despre taina zămislirii și a nașterii. Iarăși se afla într-o astfel de Lumină, am urcat și noi în această stare, și a început să vorbească despre Iacov. Vă amintesc că Iacov lucra la socrul său și acela îl exploata. Și Iacov muncea atât de mult, fără să primească răsplată, iar când a cerut, socrul i-a spus: „Ale tale să fie toate oile și caprele pestrițe sau tărcate!”. Ei câte oi să nască miei tărcați într-o turmă? Foarte puține! Și ce face Iacov? Acolo unde se duceau să bea apă oile, el le pune nuiele pestrițe în apă și ele nășteau miei pestriți. Aceasta nu este o minune pe care a făcut-o Dumnezeu? Iacov a făcut minunea prin harul lui Dumnezeu. A fost în stare să modifice genele din oi și să se nască miei pestriți. cf. Facere 30:29-43 Și mi-a zis Gheronda: „Îți amintești de vremurile vechi când, în casa unde era o femeie însărcinată, puneau icoane cu îngeri, deoarece credeau că dacă văd acei îngerași vor naște copii frumoși”. „Bine”, l-am întrebat eu, „dar acestea nu erau superstiții?”. „Nu”, mi-a răspuns Părintele, „pentru că atunci când femeile văd copii frumoși, chipul lor li se întipărește în suflet și pot cu adevărat să nască copii frumoși!”. De ce? Vă amintiți de spusa Evei: „Cu Dumnezeu am născut om!” cf. Facere 4:1. Harul lui Dumnezeu împreună-lucrează într-un chip tainic în sufletul bărbatului și al femeii în timpul zămislirii și al sarcinii, și poate să aibă influență. Dacă aceste simple aspecte exterioare pot influența copilul, imaginați-vă cât de mult îl poate influența starea sufletească a părinților din timpul zămislirii.
Aceste exemple ni le-a dat Cuviosul Porfirie, ca să ne învețe ceva serios. Ce trebuie să facă un cuplu înainte de zămislire? Să se problematizeze și să aibă starea sufletească cuvenită pentru a zămisli om nou în lume, așa încât să fie un copil frumos, deștept, ascultător și, și, și… Înainte de toate și mai presus de toate, ceea ce contează este relația pe care această pereche o are cu Dumnezeu Însuși. Pentru că nici zămislirea, nici nașterea nu pot avea loc fără harul lui Dumnezeu. Dacă omul încearcă să facă același lucru fără harul lui Dumnezeu, nu va avea parte decât de eșecuri. Dacă perechea nu ține legile lui Dumnezeu, dacă au trăit de tineri în păcat și în toate desfrânările, fără să se pocăiască, și vor să zămislească după vreo beție, după o necurăție, ce va rezulta? O ființă amețită, confuză, atrasă de desfrânări și neorânduieli. Altfel stau însă lucrurile dacă perechea ține legile lui Dumnezeu, merge la biserică, se spovedește, ca să scoată dinlăuntrul lor rădăcinile păcatului, respectă înfrânarea pe care o rânduiește Biserica noastră, fără nici o relație trupească înainte de căsătorie, nici după logodnă, pentru că logodna nu este nuntă – ci numai după nuntă și după cum îi povățuiește Părintele lor duhovnicesc, dacă între ei, înainte de toate, au relații armonioase. Și acest lucru are importanță, să aibă între ei relații armonioase! Să aibă pace, să aibă dragoste, pentru că, dacă sunt tulburați și trăiesc în certuri și scandaluri, vor avea un copil agitat și tulburat. Dacă însă între ei este pace, dragoste și armonie, acest lucru va influența și genele pruncului lor, care va fi bun și ascultător. Desigur, toate acestea au o uriașă influență! Firește, părinții trebuie să respecte aceste rânduieli nu doar înainte de zămislire, ci pe tot parcursul creșterii și maturizării copilului.
 
Această învățătură despre adevăratele baze ale educației, în înțelegerea Cuviosului Porfirie, este, firește, învățătura Bisericii, și este în acord și cu tradiția noastră populară elenă, pentru că atât timp cât creștinii de rând, de-a lungul veacurilor, au fost sinceri, curați și aproape de Biserică, Ortodoxia a intrat în ADN-ul poporului nostru.[1]
 
 
Traducere de Ana Gheorghiu
 
Articol publicat în Revista „Familia Ortodoxă” nr. 180 (ianuarie 2024):  
 
 
[1] Materialul este preluat de pe: Π. Ακάκιος Καυσοκαλυβίτης, «Η Παιδαγωγική του Γεροντος Πορφυρίου», Cipru 2011, https://www.youtube.com/watch?v=e2A3JgKb2fs.


Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Cunoasterea raţională si cunoasterea prin credintă (3) - Cunoasterea prin credintă - Lector univ. dr. Marius Andreescu

I.  Știința și dreapta credință  

   In studiile precedente am  prezentat concepțiile filosofice și teologice despre cunoaștere și am  analizat limitele cunoașterii sensibile și raționale. Posibilitatea cunoașterii  este evidentă. Funcția și capacitatea cognitivă ale omului sunt însușiri ale sufletului nemuritor uman creat de Dumnezeu.

    În acest context este important a încerca un răspuns la întrebarea  existențială, ce este cunoașterea în general și care sunt mijloacele de realizare a cunoașterii. Nu există o definiție unanim acceptată a cunoașterii. Totuși pot fi identificate elemente definitorii.

    Cunoașterea este familiarizarea cu cineva sau ceva, ce poate include fapte, informații, descrieri sau abilități dobândite prin experiență și educație.

    Noțiunea de experiență are mai multe înțelesuri: Totalitatea cunoștințelor pe care oamenii le dobândesc în mod nemijlocit despre realitatea înconjurătoare în procesul practicii de zi cu zi social-istorice, economice etc., al contactului material interacțional dintre om și lumea exterioară; o verificare a cunoștințelor deținute pe căi, prin metode practice, pentru cercetarea fenomenelor din realitatea înconjurătoare; încercare, experiment provocat intenționat pentru a face observații, a studia ceva; o trăire a unui  eveniment a unei realități trecute sau prezente sau, în general, suma experiențelor de viață, a trăirilor pe care o persoană le-a avut vreodată.

     Cunoașterea poate fi implicită (cum ar fi abilitatea practică sau experiența) sau explicită (cum ar fi înțelegerea teoretică a unui subiect) și poate fi mai mult sau mai puțin formală sau sistematică. Filozoful Platon  a dat faimoasa definiție a cunoașterii drept „convingere adevărată justificată”[1].

      Cu toate acestea, nu există o singură definiție a cunoașterii unanim acceptată și sunt numeroase teorii care o explică.[2] Acumularea de cunoștințe implică procese cognitive complexe: percepție, comunicare, asociere și raționare, în timp ce cunoașterea este de asemenea legată de capacitatea de conștientizare a ființelor umane. Definiția clasică, descrisă dar nu complet aprobată de către Platon[3], susține că o afirmație trebuie să întrunească trei criterii pentru a fi considerată cunoaștere: trebuie să fie justificată, adevărată  și credibilă. Unii susțin că aceste condiții nu sunt suficiente, cum ar fi condiția suplimentară a lui Simon Blackburn, conform căreia nu trebuie să spunem că cei care întrunesc oricare dintre aceste condiții „prin eroare, omisiune sau eșec” au cunoaștere.[4]

      Mergând pe această idee, „cunoașterea” a fost reconstruită ca un concept , care evidențiază trăsăturile relevante, dar care nu este ilustrat în mod adecvat de nicio definiție, dar, al cărui conținut poate fi redat prin:

- Intenționalitatea definește predeterminarea acțiunii în real prin construcția unui model de acțiune în mintea subiectului.

- Raționalitatea definește căutarea, identificarea, explicitarea cauzală și utilizarea tuturor formelor, proprietăților și relațiilor între proprietăți, care permit subiectului să realizeze o anume transformare de stare în realitate, sau să explice cauzal o anume stare observată ori construită experimental.

- Valorizarea este consecința evaluării utilității rezultatelor dobândite printr-o anume cunoaștere, printr-o acțiune configurantă sau explicantă cauzal de modalitate.

   Funcția cognitiva implică conștiința subiectului și capacitatea acestuia de a modela realitatea prin gândire, de a se modela pe sine ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu,  purtător de conștiință și creator de cunoaștere, dar și de a se separa pe  sine  de  obiectul cunoașterii. Distincția, dar și relația  subiectiv-obiectiv, obiect-subiect, este esențială pentru înțelegerea funcției cognitive a sufletului uman.

     Cunoașterea umana implică socializare interactiv cognitivă, ea se desfășoară într-un spațiu natural amenajat, spațiul real-societal, alcătuit din părți prelucrate ale realității, indivizi cunoscători și mulțimea efectelor acțiunilor cognitive. Membrii societății își descriu și comunică între ei, atât propriile individualizări, performanțe și opțiuni cognitive cât și pe ale semenilor. Socializarea cognitivă duce atât la cooperare cât și la conflict în spațiile cunoașterii cu toate consecințele cunoscute.

     Calitatea cunoașterii depinde de instrumentele conceptuale și experimentale utilizate pentru dobândirea și folosirea ei.

    Convențional putem separa cunoaștere concretă de cunoașterea  abstractă. Cunoașterea concretă poate fi practică sau intuitivă.

     Cunoașterea practică vizează realizarea directă a unei forme sau mulțimi de forme conectate funcțional, acesta este cazul proiectării și realizării de obiecte, funcții și utilități prin unelte materiale. Cunoașterea formală utilizează operatori și interpretări cantitative, matematice, și este folosită pentru a modela precis, predictiv, utilizând funcții matematice, un segment de fenomenalitate, un aspect metabolic sau conceptual al omului, sau a stabili parametrii și dimensiona dinamic o acțiune socială, o instituție, o anume agregat unealtă, cu o structură și utilitate specifică.

     Cunoașterea culturală operează cu variabile ambigue precum valori, atitudini, legături sufletești, emoții, contacte, cooperări și conflicte umane. În cultură identificăm o cunoaștere concretă, definibilă, asamblabilă și comunicabilă gestual și lingvistic, precum acea cunoaștere abstractă, tehnică prin care se construiesc principii și metode de creație muzicală, picturală, regizorală sau literară, sau principii estetizante.

     Fiecare domeniu al cunoașterii are obiecte proprii, reguli generative proprii strategii și mijloace unele accesibile majorității oamenilor, altele extrem de tehnice formal, sau subtil realizante estetic, inaccesibile omului mediu.

   Este cunoscut ca aparatul matematic utilizat în construcția modelelor teoretice actuale ale fizicii este atât de complex logic demonstrant și interpretant, încât nu foarte mulți oamenii îl pot învăța, înțelege corect și aplică creativ la nivel superior.

    De asemeni pentru a realiza o pictură, compoziție muzicală, operă literară, sau regizorală, este nevoie de mult talent, multă experiență și o profundă competență creativă și critic evaluantă, compact definită ca inventivitate artistică.

   Dar și pentru a prelua cât mai mult din ingeniozitatea unei creații și transpune în trăiri personale emotive și conceptuale, din perspectiva spectatorului, cere o calitate subtilă anume bun gust autentic.

   Poate cel mai dotat cu potențial critic superior este omul de știință constructor de teorii fenomenale, sau artistul, creatorul de operă de artă, indiferent din ce domeniu, pentru că fără un spontan, profund și atent simt critic-estetic, nu se poate realiza o operă de mare calitate, operă prețuită de numeroase generații timp de decenii, secole sau milenii, operă fundamentală care formează personalitatea umană.[5]

    Totuși, cunoașterea este o proprietate a ființei umane ce este întâlnită mai mult sau mai puțin sistematic și elaborat în orice ipostas uman.  Produsul cunoașterii este creația umană materializată în valori ale, științei, ale artei, ale culturii în general.

 

      Una dintre marile dihotomii ale funcției cognitive a sufletului uman este aceea dintre știință și religie.

      Știința reprezintă un sistem de cunoștințe acumulate despre fenomenele pe care le urmărim in realitate. Activitatea științifică este în mișcare, ea presupune un proces de edificare a adevărului pe calea experimentelor si a concluziilor. Acest proces, în știință, reprezintă ceva dinamic și în devenire: procesul presupune întrebări, căutări, îndoieli, presupuneri, care ulterior se pot dovedi a fi si false. De aceea, numai cunoștințele, adică cele  confirmate prin demonstrație și prin repetabilitatea experimentului constituie conținutul definit si static al științei.

      Cu toate acestea, domeniul științei exacte este la fel de limitat, pe cat de limitate sunt si simțurile noastre, puterea rațiunii, înțelegerea fenomenelor în capacitatea lor de a cunoaște.

      Știința și religia au fost considerate deseori antinomice, deși rațiunea pe care se sprijină ambele face parte din ființa omului, prin ceea ce teologii numesc datul ontologic al omului, pe care el l-a primit prin actul creării sale de către Dumnezeu.

       Însă, atât faptul religios, recunoscut în ultima vreme tot mai mult de către oamenii de știință, cât și știința au un numitor comun, care este credința. Orice om de știință își fundamentează  demersul unui experiment sau convingerile intelectuale pe baza credinței sale raportate la domeniul respectiv sau la sistemul de valori pe care el le are in vedere atunci când încearcă transformarea unei ipoteze în teorie, acceptata mai apoi sau nu de mediul academic și științific căruia îi aparține.

      Credința bazată exclusiv pe rațiune, precum și cultura în  general nu-l mântuiește  pe om, ci doar îl conduce spre căutarea lui Dumnezeu. Când omul Îl caută pe Dumnezeu și ajunge sa fie trăitor al revelației lui Dumnezeu primește în dar credința lăuntrică sau a inimii, care este rod al experierii lucrării harului dumnezeiesc necreat în inima sa.

     De aceea, știința nu poate face abstracție de spirit, de credințele profunde ale oamenilor, după cum nici religia nu poate sta indiferentă în fața noului din jurul nostru, pe care-l dezvăluie, într-un ritm uneori halucinant, știința.

    De unde provine părerea larg răspândită în rândul multor oamenilor culți, dar nu și credincioși, că știința contrazice religia? Dintr-o cunoaștere superficiala atât a domeniului științific, cât și al celui religios. Semi cunoașterea este un flagel al vremii noastre.

     Primind cu ușurință, în calitate de argumente științifice probe aduse in folosul afirmației ca Dumnezeu nu există, oamenii rațiunii abstracte și atee, uită  de ipoteza exprimată de Immanuel Kant, potrivit căreia rațiunea teoretica este neputincioasă în egală măsură să demonstreze sau să nege existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului și libertatea voinței.[6]

      Kant se ocupă de antinomiile  din Critica rațiunii pure  și mai precis de critica „Cosmologiei raționale”  conținută în Dialectica transcendentală, unde filosoful german intenționează să motiveze profunda necesitate care îl determină pe om să investigheze - folosind categorii ale rațiunii pure apriorice, - pe subiecte dincolo de experiență. Acest lucru se datorează (spune Kant), dorinței înnăscute a minții umane care o împinge să dorească să găsească o cunoaștere totală a realității, în timp ce cunoașterea ei nu poate depăși limitele experienței sensibile contingente. Această nevoie de totalitate este exprimată în trei idei care nu au un conținut empiric real, dar care exprimă doar o nevoie metafizică de totalitate care nu poate fi satisfăcută.

        Fiecare dintre aceste trei idei este asociată cu o presupusă știință care, trecând eronat dincolo de limitele gândirii, ajunge la concluzii greșite.

        Aceste probleme de aceea se și numesc transcendentale (care depășesc domeniul cunoașterii științifice). Prin intermediul rațiunii putem cunoaște doar un fenomen, nu esența lucrului in sine.

       Dacă nu putem să înțelegem prin intermediul mijloacelor științifice de cunoaștere ceea ce se află în realitatea lucrurilor , adică esența lor, cu atât mai mult nu putem cunoaște Esența Primară, adică pe Dumnezeu.  Iată  motivul pentru care știința nu poate să nege existența lui Dumnezeu, nici să o afirme  fiindcă  sfera aceasta se află în afara competenței sale, precum și întreaga sferă a esenței lucrurilor.

    Altă înșelare constă în faptul că se confundă știința adevărată cu părerea unor oameni de știință. Printre altele tocmai aceste opinii , uneori, sunt  în contradicție cu dreapta credință, însă, cu timpul se dovedește că ele sunt în contradicție și cu natura însăși, cu  adevărul demonstrat de cunoașterea științifică.

 

      Conflictul aparent dintre dreapta credință și știință are legătură, după unii gânditori creștini și oamenii de știință, cu interpretarea exegetică a  Sfintei Scripturi.  De semnalat că în acest domeniu a fost constrâns de Inchiziție și Galileo Galilei să se exprime, pentru a combate reproșul adus prelatului romano-catolic Nicolaus Copernicus de a fi intrat în contradicție cu unele texte biblice, susținând heliocentrismul.

In Scrisoarea către Christine de Lorraine, din 1615, Galileo, credincios fervent pană la sfârșitul vieții sale, a citat fraza celebră a cardinalului romano-catolic Caesar Baronius că în Biblie intenția Sfântului Duh este de a ne învăța cum să mergem la cer și nu cum este cerul.

        Pentru Galileo, interpretarea literară nu se aplică oricărui text biblic, astfel ca adevărurile de credință și din Biblie iar pe de altă parte adevărurile din știință nu se pot contrazice.[7]

        Altă sursă a conflictului este că în lumea contemporană cunoașterea științifică e supusă unei critici vehemente. Mulți dintre criticii săi consideră că știința e responsabilă pentru multe din problemele lumii moderne. Daca nu ar fi fost știința, susțin aceștia, n-am fi avut nici pericolul nuclear si nici poluarea globala a aerului, solului si apei. Nouă și planetei noastre ne-ar fi fost, poate, mult mai bine fără știință.[8]

        Evident o astfel de critică și concepție este eronată pentru că neagă  semnificațiile și scopul  cunoașterii științifice , progresul culturii și civilizației pe care  știința le face posibile.  Nu știința este responsabilă pentru  pericolele și dezastrele care au marcat și marchează  omul și civilizație, ci modul în care  deținătorii puterii, aceia pentru care’’ a  avea’’ , ’’a acumula’’ este mai importat decât  ’’a fi’’ mai important decât  viața și natura, aceia pentru care ’’Dumnezeu a murit’’, iar omul este un simplu mijloc, ci nu scopul întregii creații,  folosesc  rezultatele cunoașterii științifice.

            Totuși, oamenii de știință onești  afirmă inseparabilitatea  cunoașterii științifice de credință. De exemplu, Werner Karl Heisenberg un celebru fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1932 și unul dintre fondatorii fizicii cuantice, afirmă „Prima gură din paharul de științe ale naturii te va transforma într-un ateu, dar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu” 

      Același mare om de știință  afirmă „În istoria științei, încă de la celebrul proces al lui Galileo, s-a susținut în repetate rânduri că adevărul științific nu poate fi reconciliat cu interpretarea religioasă a lumii. Deși acum sunt convins că adevărul științific este inatacabil în propriul său domeniu, nu am găsit niciodată ocazia de a respinge conținutul gândirii religioase ca pur și simplu o parte a unei faze depășite din conștiința omenirii, o parte la care va trebui să renunțăm de acum înainte. Astfel, pe parcursul vieții mele am fost obligat în repetate rânduri să meditez asupra relației dintre aceste două regiuni de gândire, pentru că nu am putut niciodată să mă îndoiesc de realitatea pe care o indică ele.” [9]

       In ultima vreme, mulți consideră că religia, daca e bine înțeleasă, confirmă întregul efort științific. Dreapta credință legitimează încrederea fundamentală pe care se bazează întreaga cercetare științifică.

     În formularea relației dintre religie și știință, putem trece dincolo de conflict, deosebiri, și chiar de contactul dintre ele. Credința într-un Dumnezeu personal creator și proniator  are o capacitate unică de a confirma încrederea în inteligibilitatea nesfârșită a realității, o încredere fără de care cercetarea științifică ar fi infirmă și fără sens  pentru totdeauna.

     În acest sens, marele teolog ortodox român Dumitru Stăniloae evocă, învățătura patristică despre prezența și lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu în creație, prin rațiunile plasticizate ale  întregii creații inclusiv a omului:

      Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul ei pe de o parte prin rațiunile lucrurilor, care sunt chipuri create și susținute de rațiunile Lui eterne, pe de alta, prin persoanele umane care în raționalitatea lor vie sunt chipurile ipostasului Lui Însuși, create cu scopul ca să gândească rațiunile lucrurilor împreună cu Rațiunea divină personală într-un dialog cu Ea.

     Rațiunile divine sunt nu numai sensuri ale bogăției infinit de adânci a Logosului dumnezeiesc, ci și raze de viață divină și de putere ce iradiază  din oceanul de viată și de putere ipostaziat în Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, ca și în Tatăl și în Duhul Sfânt. Lucrurile create ca chipuri raționale ale acestor raze ce iradiază  în ele, sunt si ele de aceea unități de putere și de viață. Ultimul lor substrat este energia care are în ea un sens sau o complexitate de sensuri și include tendințele unor indefinite interferări producătoare ale atâtor unități legate între ele. Lucrurile sunt chipurile create ale rațiunilor divine plasticizate, chipuri pline de putere și purtate de tendința unor nenumărate referiri între ele. În starea lor plasticizată se reflecta sensul, puterea și viața rațiunilor divine în unitatea lor din Logosul divin...

    Creând lucrurile ca chipuri raționale ale rațiunilor Sale pentru persoanele create ca chipuri ale persoanei Sale aflate într-o referire față de Tatăl și de Duhul Sfânt, Cuvântul le-a adresat pe acestea oamenilor ca niște cuvinte raționale plasticizate. Ceea ce este plasticizarea față de rațiunile Logosului, sau față de chipurile acestor rațiuni, aceea este trupul omului față de subiectul uman creat ca chip al Persoanei Logosului. Subiectul uman este invitat la o viață spiritual-materială conștientă în comuniune cu Logosul, e invitat să adune în sine toate rațiunile create plasticizate, pentru ca în felul acesta să aibă un conținut de gândire și de viață comun cu Logosul dumnezeiesc...

       Dacă noi putem cunoaște și gândi lucrurile, este pentru ca ele sunt chipuri create plasticizate ale rațiunilor unei Rațiuni personale supreme. Dacă le putem exprima prin cuvinte, este pentru că sunt cuvinte plasticizate ale Cuvântului adresate noua, la nivelul nostru. Noi gândim rațional și vorbim, pentru că suntem parteneri ai Persoanei care este Ea Însăși Cuvântul personal și a pus în fața noastră gândirea Sa, sau chipul creat al gândirii Sale plasticizate, la nivelul rațiunii și al putinței noastre create de exprimare, cu o putere creatoare pe care noi nu o avem. Noi ne simțim mânați să adunăm rațiunile lucrurilor în noi și să le exprimăm pentru că prin ele ne realizam, pentru că ele ne sunt adresate ca mijloace ale dialogului nostru cu Cuvântul lui Dumnezeu și de creștere a noastră  în comuniune cu El...

       Este imposibil de conceput ca aceasta raționalitate exprimabilă a realității să nu aibă  un Subiect care a gândit-o și a exprimat-o creând-o și care continuă să o gândească  și să o exprime într-o flexionare continuu nouă, pentru subiectele create după  chipul Lui. Este imposibil de conceput că ele n-au fost exprimate ca gânduri raționale plasticizate pentru alte persoane create în acest scop. El a dat expresie plasticizată gândurilor Sale la nivelul nostru, ca subiecte create de El după chipul Lui. El le-a creat pentru noi ca noi sa realizam un acord cu El și între noi, gândindu-le și exprimându-le, împreună cu El și într-o împreună-gândire a noastră, un acord care înseamnă  și o iubire. După concepția noastră, fără originea lumii într-o Persoana supremă, fără înțelegerea ei în scopul acestui dialog și acord al nostru cu ea, toată raționalitatea creației ar fi neînțeleasă, ar fi o frântură de raționalitate fără rost, o raționalitate ce s-ar mișca în întuneric’’.[10]

     Însuși Einstein a recunoscut că știința trebuie să iasă din matca ei, pentru ca sa poată urmări cu consecvență adevărul: “Știința poate fi creată doar de cei care sunt pătrunși cu totul de aspirația către adevăr și înțelegere. Acest sentiment izvorăște însă  din sfera religiei. De aici provine și credința în faptul că este posibil ca regulile valabile pentru tot ceea ce există să fie raționale, cu alte cuvinte să fie înțelese de rațiune. Nu-mi pot închipui un om de știință adevărat, lipsit de acea credință profundă”.[11]

      Monoteismul radical al religiilor care Îl au în centru pe Dumnezeu a asigurat un context istoric foarte favorabil pentru apariția și înflorirea științei.

      Întemeind ordinea naturală pe raționalitatea unui Dumnezeu personal, teismul a pregătit gândirea Occidentului, de-a lungul secolelor, pentru acel tip de credință în ordinea naturala și coerentă cosmică pe care trebuie să-l aibă oamenii de știința pentru a-și face cercetările.

     După cum se vede foarte clar în fizica modernă, dar și în alte domenii, un obiectiv fundamental al cercetării științifice este descoperirea a tot ceea ce unifică sau ține laolaltă  universul pe care îl explorăm.

     Ca și religia, știința e antrenată în căutarea unei cunoașteri unificatoare. Relevantă este aici teoria recentă a câmpului unificat, micro si macrocosmos într-un întreg.[12] Cu toate acestea știința nu a putut descoperii și demonstra  și nici formula  o teorie care să unifice cele patru forțe fundamentale ale materiei: interacțiunea gravitațională, interacțiunea electromagnetică, interacțiunea tare și interacțiunea slabă. În opinia noastră unitatea și armonia universului nu poate fi  concepută și înțeleasă decât prin dreapta credință. Dumnezeu creatorul  este Cel care prin harul sfânt și pronia Sa, a creat și menține  unitatea și armonia universului

 

      Știința recunoaște rațiunea, empirismul și dovezile, în timp ce religiile recunosc revelația, credința și sacralitatea. În ciuda acestor diferențe, cele mai multe inovații științifice și tehnice, înainte de revoluția științifică, au fost realizate de către societăți organizate pe tradiții religioase.

      În acest context noi apreciem că nu se mai poate susține  astăzi  separația rigidă dintre cunoașterea științifică și credință, dintre știință și religie. Ambele sunt însușiri ale ființei umane, ale fiecărui ipostas uman  creat după chipul lui Dumnezeu și tinzând spre desăvârșire, spre unirea prin har cu Dumnezeu.

     Susținem că este mult mai aproape de adevăr distincția dintre cunoașterea profană și cunoașterea prin credință.

     Cunoașterea profană în toate formele sale  se caracterizează prin senzorialitate (experiment), raționalitate, concepte și categorii ale intelectului și rațiunii), demonstrație (matematică, logică sau experimentală), evidență formală, dar și pe dialectica, sursă a progresului, dintre certitudine și incertitudine. Cunoașterea profană este limitată, relativ sau absolut  și are ca obiect exclusiv  lumea imanentă creată.

     Cunoașterea prin  credința presupune o înțelegere simplă, departe de speculație teoretică, abstractă. Ea poate fi întâlnită doar într-o inimă curată: De nu vă veți întoarce, să fiți precum copiii, nu veți intra întru Împărăția cerurilor  (Mat, 18, 3). Cunoașterea profană e însoțită de incertitudine, pe măsură ce pătrunde mai adânc în realitatea de cunoscut și din tot mai grabnică ispitire a firii, a tainei, neavând un temei care să o susțină prin ea însăși, înlănțuind omul pentru totdeauna, condiționându-i viața. În timp ce credința îl eliberează pe om în mod necondiționat.

    Credința și cunoașterea prin credință sunt existențiale, presupun participarea  Întregii  ființe a omului și nu se realizează prin mijloacele cunoașterii profane. Este calea omului spre transcendental, spre  cunoașterea lui Dumnezeu, este  posibilitatea de depășire a limitelor firii create, dar prin lucrarea teandrică a omului și a harului sfânt. Este accesul omului la conștientizarea și înțelegerea, atât cât este cu putință a  tainelor și a energiilor necreate dumnezeiești. Dialectica  credinței și a cunoașterii este calea desăvârșirii  pe care ne aflăm aici în această lume și va continua în eshatologie. Pe această cale, marcată de curățirea sufletului și a trupului, de iluminare și desăvârșire  nu aflăm decât certitudini revelate. Îndoiala, evidența formală, incertitudinea  nu pot caracteriza cunoașterea prin credință a celui care trăiește cu adevărat în dreapta  credință. Cunoașterea prin credință nu  se materializează într-o simplă religie sau ideologie teoretică, ci este  relevată omului de Însuși Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, Iisus Hristos.

      Credința pune faptele în seama Harului și nu cunoaște trufia, după cum este scris și ne îndrumă Apostolul: ’’Toate le pot pentru Hristos, Cel ce-mi dă puterea; Însă nu eu, ci Harul lui Dumnezeu, care este cu mine; Cunoștința îngâmfă pe om’’ ( Corintieni I, 10).  Și tot Sfântul Apostol Pavel subliniază  deosebirea dintre înțelepciunea omenească și cunoașterea revelată prin lucrarea Duhului Sfânt:  ’’Și învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilorci pe puterea lui Dumnezeu’’. ( 1. Corintieni, 2, 4-5)

       Credința o ai sau nu, ea nu-ți cere nimic în schimb, nu presupune o alternativă și nici vreo soluție la vreo problemă insolubilă. Odată dobândită, nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării, fiind pentru totdeauna o binecuvântare, o însoțitoare, tocmai când omul e surprins la strâmtoare, având ca suport și temei iubirea, făgăduința și nu promisiunea sau amăgirea, înșelarea.

        Prin ideologiile atee contemporane, ale postmodernismului și transumanismului , ale globalizării, cunoașterea  devine inumană prin faptul că îl elimină pe Dumnezeu din creație și se substituie Creatorului, cu falsa certitudine că omul are puterea de a se crea pe sine, de a fi făuritorul și modelatorul unei alte creaturi, în toată puterea nimicirii totalitare. Un atentat virulent e pe cale să se producă asupra ființei umane, un fel de faustică încercare de a modifica genomul înscris în structura intimă a corpului uman.[13]

       Cunoașterea profană a celor sensibile și inteligibile ne e dată spre a ne bucura de cele create accesibile simțurilor, iar cunoașterea suprasensibilă, duhovnicească, peste fire, înseamnă primirea darului contemplației.

        Credința ne salvează de la căutare și de la rătăcire, de curiozitate mai presus de limitele rațiunii noastre, însoțindu-ne, în fiecare clipă și în tot locul, ca o binecuvântare, pe care nu o putem vedea decât cu ochiul interior al minții, și pe care o primim prin lucrarea Duhului Sfânt.

      Cunoașterea științifică, ca formă a cunoașterii profane  presupune  experimente și elaborări teoretice  care  presupun  cunoștințe și  raționamente  ce nu sunt accesibile pentru ori cine ci numai pentru  cercetători și savanți. Spre deosebire, dreapta credință este un dar  dumnezeiesc, o lucrare a harului sfânt  pe care poate să o dobândească orice om botezat și care săvârșește faptele  credinței, printre cele mai importante fiind: pocăința și curățirea sufletului și trupului de păcate, smerenia. iubirea lui Dumnezeu fără măsură și împlinirea poruncilor Sale, iubirea milostivă față de aproapele și pentru toată  creația.

          Părintele Arsenie Papacioc în cuvinte simple dar elocvent  arăta deosebirea dintre efortul  omului de a cunoaște rațional realitate de a ajunge cât mai departe în univers, efort costisitor și niciodată  finalizat, iar pe de altă parte, posibilitate omului simplu întemeiat în dreapta credință, ca prin  credința în Dumnezeu,  lucrătoare în fapte bune, cu iubire milostivă să ajungă până la Dumnezeu: ’’Eu, printr-un covrig pe care îl dau unui sărac ajung până la Dumnezeu. ”

        Așa cum am arătat, prin modalitățile cunoașterii profane  omul nu-l poate cunoaște pe Dumnezeu, nu poate dovedi nici existența și nici inexistența lui Dumnezeu.

         Părintele Arsenie Boca a arătat  concis și clar deosebirea dintre cunoașterea profană a realității iar pe de altă parte cunoașterea prin credință:

         ’’Sunt două învățături, dar nu-i decât un singur adevăr. Sunt două învățături, una a lui Dumnezeu, neclintită ca și El, alta a omului, schimbătoare ca și el.

          Învățătura lui Dumnezeu se împrăștie în sufletele pregătite să o primească prin Înțelepciunea necreată și Cuvântul dumnezeiesc. Ea este o părticică din El Însuși și fără de moarte. Este pusă la îndemâna oricui și este dăruită mai din belșug celui smerit cu inima

          Învățătura omului, dimpotrivă îi măgulește mândria, fiindcă el îi este tată. ’’Ideea aceasta îmi aparține, eu am spus cel dintâi acest lucru, nu se știa nimic despre aceasta înainte de mine...’’ Pleacă-ți să întrebi, ascultă în tăcere vorbirile bătrânilor, căci ele nu sunt spuse în deșert. Dorința de a știi a pierdut pe omul dintâi, el căuta cunoașterea care hrănește trufia, și a găsit moartea.’’[14] 

       Dumnezeu poate fi cunoscut, nu în ființa Sa, ci prin energiile necreate ale harului numai prin credință.

        Tot Părintele Arsenie Boca subliniază foarte bine deosebirea dintre știință și credință:

’’În știință e savantul care sondează necunoscutul prin teorii și le verifică pe urmă, dacă aduc lumină și corespund realității sau ba. În credință, în religie este sfântul, care are alte mijloace de aflarea adevărului. Sfântul nu cercetează. Viața lui curată e mijlocul de cunoaștere a unei realități pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată’’.[15]

    Același mare duhovnic afirmă: ’’Știința nu angajează viața, de aceea nici nu o poate pricepere și nici nu o poate crea. Sfințenia însă tocmai viața o angajează.  Iar sfântul desăvârșit, care  și-a angajat viața și a arătat că o poate crea, înviind morții și făcând ochi unde nu erau ( Luca 7, 22),  e singur Iisus. De ce oare nu-L recunoaște medicina? Ba nici măcar nu-L pomenește. Poate fiindcă Iisus e de o mărime uluitoare, care ar  pricinui spaimă migălelii omenești.

     De aceea, în interesul cunoașterii vieții și sub unghiul vremelniciei și sub al veșniciei-lucru care depășește puterea și cunoștința omenească- a venit la noi Dumnezeu Însuși și ne-a spus cele de dincolo de știință, de filosofie și de medicină, oricât s-ar desăvârșii acestea.

     Credința are revelația cu care omul credinței nu se tocmește. Dumnezeu ne însoțește mereu și, pe măsură ce-L cunoaștem, viața noastră biologică și psihologică  se străbate tot mai tare de adevăr și de lumina cunoștinței. Asta este ce posedă credinciosul print-o cale mult prescurtată, cunoștință pe care savantul nu o poate prinde prin știință, ci numai dacă și-a împins știința până  la toate la toate marginile și și-a recunoscut neputința.

       Dumnezeu se revelează smereniei.’’[16]  

 

II. Căile cunoașterii lui Dumnezeu. Cunoașterea transcendentală

       Dumnezeu poate fi cunoscut, dar nu în ființa Lui, ci prin energiile sale necreate.

       În creștinism, cunoașterea a fost considerată una din cele mai alese podoabe cu care Dumnezeu a înfrumusețat pe om și ca un instrument prețios în procesul de revenire și apropiere a omului de Dumnezeu. Plecând de la cuvintele Mântuitorului, care subliniază caracterul existențial al cunoașterii:” Aceasta este viața veșnică, ca să Te cunoască pe Tine singurul adevăratul Dumnezeu”: (Ioan XVII, 3), teologia creștină a făcut din problema cunoașterii lui Dumnezeu miezul preocupărilor ei și unul din idealurile sale cele mai înalte.

      Cunoașterea lui Dumnezeu este o problemă fundamentală, majoră, care i-a preocupat pe marii gânditori și trăitori ai lumii creștine.  Despre ea ne vorbește atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție, de unde observăm că în procesul cunoașterii lui Dumnezeu, adevăratul rol îl are revelația naturală și supranaturală, în cadrul căreia omul se întâlnește pe orizontală (prin revelație naturală), dar și pe verticală (prin revelația supranaturală) cu Dumnezeu.

       Între om și Dumnezeu trebuie să existe permanent un raport de chemare și răspuns, de vocație și dăruire. Dumnezeu se revelează chemându-ne, iar noi ne revelăm răspunzând la chemarea Lui. Prin revelație se deșteaptă în noi chipul divin dat la creație. Dumnezeu iese oarecum din “lumina cea neapropiată” (1 Tim. 6,16) și se descoperă omului, iar omului I se mărește puterea de a-L cunoaște cât mai mult.(2)

        Dar pentru o atare cunoașterea trebuie îndeplinită o condiție esențială Omul să aibă sufletul, inima și mintea curate. ’’ Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8)’’, ne spune Mântuitorul.

      ’’Este cu neputință să ne curățim inima, de nu ne vom curăți mai întâi toate celelalte simțiri ale sufletului și ale trupului nostru. Dacă o singură simțire sau o singură putere a sufletului se va întina, îndată întinăciunea ei se întinde și aleargă la inimă. În ce chip se întinde și aleargă linia fiecărui cerc de la centrul său cel din mijloc și centrul dă ființă liniilor cercurilor ce ies dintr-însul, tot astfel, întinându-se inima, îndată împărtășește și împarte întinăciunea și la toate celelalte simțiri și puteri ale sufletului. Cel care are inima curată, este mult mai sporit duhovnicește decât cel cu mintea curată de gânduri rele’’.[17]

     ’’ Așadar, inima curată este izvor îmbelșugat de liniște și de bucurie neîncetată; când privește orice lucru bun, orice zidire a lui Dumnezeu, cel curat cu inima se bucură și se veselește lăuntric, deoarece în toate făpturile vede pecetea bunătății, înțelepciunii și atotputerniciei Făcătorului; fericit este și în sine, deoarece curăția inimii și, îndeobște, mila lui Dumnezeu, pe care o simte, îl veselesc, iar și mai mult îl mângâie bunătățile cele viitoare, făgăduite, pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit (I Cor. 2, 9), a căror chezășie o are în inima sa. Dimpotrivă, jalnici sunt cei ce au inimă necurată: aceasta este pentru ei izvor de necontenit necaz, deși par că se veselesc; este izvor de frici și de temeri, fiindcă păcatele și patimile le rod ca niște viermi inima, conștiința îi mustră, nedându-le liniște, și tainica presimțire a Judecății lui Dumnezeu îi înfricoșează. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu; fericiți, de o sută de ori fericiți, cei curați cu inima, mai ales fiindcă îl vor vedea pe Dumnezeu față către față în veacul ce va să fie, căci e firesc ca cei curați să îl vadă pe Cel curat, așa cum e firesc ca ochiul curat să vadă lumina.

       Dacă ne simțim foarte fericiți încă din viața aceasta, dacă, lăsând toate cele pământești, ne dăruim desăvârșit rugăciunii și stăm de vorbă cu Dumnezeu ca niște copii cu tatăl lor, chiar dacă nu-L vedem cu ochii trupești, ci doar ca în oglindă, prin ghicitură, dacă și în această viață părem adeseori a ne topi de umilință din pricina simțirii vii că Dumnezeu este de față, ce să mai spunem de drepți, de cei curați cu inima, atunci când îl vor vedea pe Dumnezeu față către față în veacul de dincolo, atunci când îl vor vedea pe Cel ce este Izvorul luminii și fericirii veșnice pentru toate cetele îngerești, pentru toți strămoșii, prorocii, apostolii, ierarhii, mucenicii, cuvioșii și toți sfinții? Prin cine trăiește și se veselește toată făptura din cer și de pe pământ? Cu adevărat, aceasta va fi o fericire nepovestită, o dulceață nemărginită - acolo (în cer) unde este glasul cel neîncetat al celor ce prăznuiesc și nespusa dulceață a celor ce văd pururea "frumusețea cea nespusă a slavei Tale (din rugăciunile  de dimineață)’’.[18]

      Potrivit tradiției patristice, există o cunoașterea naturală a lui Dumnezeu, catafatică, ce pornește de la creație către Creatorul ei. Pe această cale îl cunoaștem pe Dumnezeu  în calitatea Sa de Cauză creatoare și susținătoare a lumii. La baza acestei cunoașteri se află raționalitatea creației, care arată înțelepciunea și slava Creatorului: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria" (Psalm 18, 1). "Tăria" aceasta este ordinea rațională a creației prin care Logosul ține în existență toate cele create. Dacă omul poate cunoaște pe Dumnezeu  din natură, aceasta se datorează faptului ca Logosul a sădit în firea oamenilor și facultatea cunoașterii  Lui prin raționalitatea creației. Dar o dată cu           fa­cultatea cunoașterii, Dumnezeu a mai sădit în om și tendința existențială către El.  

        Prin cunoașterea apofatică avem o experiență directă a prezentei tainice a lui Dum­nezeu, care depășește simpla Lui cunoaștere rațională. Cunoașterea apofatică caută să adapteze mintea omului la reali­tățile dumnezeiești care depășesc orice cuvânt, pentru ca omul să tindă spre asemănare cu Dumnezeu  prin progresul lui spiritual și moral.

        Creștinismul nu este o doctrină filosofică, religioasă, sau o ideologie  care speculează cu noțiuni abstracte, ci, înainte de toate, este experiența comuniunii omului cu Dumnezeu  Cel viu. Prin apofatism se evită reducerea lui Dumnezeu la mintea natu­rală a omului și se caută să se adapteze mintea omului la rea­litățile vieții și comuniunii dumnezeiești ale Sfintei Treimi.

      Cel care pătrunde în lumina slavei divine necreate are conștiința că Dumnezeu, după esența Sa, este dincolo de această vedere sau trăire, căci Persoana este cu totul apofatică și nu poate fi definită prin rațiune. Ridicarea peste lucrurile lumii nu înseamnă ignorarea acestora, ci o ridicare prin ele dincolo de ele, în Dumnezeu ca Persoana Care nu poate fi definită. Acesta este motivul principal pentru care apofatismul nu exclude o cu­noaștere raționala a lui Dumnezeu, ci se completează  reciproc

      Așa cum spun Sfinții Părinți  acest urcuș duhovnicesc are trei trepte importante curățirea sufletului, a inimi, a minții de păcate, înnoirea firii după poruncile lui Dumnezeu, a doua treaptă  este iluminarea, cunoașterea lui Dumnezeu și lumii transcendentale prin dreapta credință și a treia treaptă este desăvârșirea, îndumnezeirea drept credinciosului după har, care începe în această lume și continuă indefinit în eshatologie

       Sfântul Grigorie Palama ne oferă o învățătură foarte clară cu privire la cunoașterea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie spunea că îndumnezeirea nu este un lucru abstract, ci este unirea concretă dintre Dumnezeu și om. În această unire omul poate vedea lumina necreată a lui Dumnezeu așa cum au văzut-o cei trei Sfinți Apostoli: Petru, Iacov și Ioan la Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos. Această lumină poate fi văzută doar cu ochii sufletului.

Provocarea noastră rămâne aceea de a ne întreba dacă noi năzuim la cunoașterea lui Dumnezeu sau suntem mulțumiți doar de această cunoaștere lumească? În concluzie vă ofer următorul citat din Triadele Sfântului Grigorie Palama: „Un om care are sufletul curat de orice gând lumesc, care s-a detașat de el însuși, care păzește poruncile lui Dumnezeu și a cărui viață este o întreagă rugăciune, este luminat de Lumina necreată și astfel el însuși devine lumină, el trăiește în unire cu Dumnezeu.”[19]

     Sfântul Maxim Mărturisitorul, folosește  atributul "unitate", tocmai pentru a sublinia simplitatea Dumnezeirii depășind orice relație și orice termen de comparație din cele ce se cunosc. Astfel, el concluzionează antinomic că, Dumnezeu are drept unica cunoaștere, faptul de a nu fi cunoscut: El e cel cunoscut în chip necunoscut și neînțeles.

     După Sfântul Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu este o Persoană supra existentă, reală, vie, care cu rațiune și înțelepciune l-a creat pe om, în marea Sa iubire, după chipul și asemănarea Sa, susținându-l în existența bună și fericită, fără însă a-i încălca libertatea voinței. Sfântul Maxim Mărturisitorul, urmând lui Dionisie Pseudo-Aeropagitul, declara că „Dumnezeu nu este supus existenței”, pentru că tot ceea ce este supus existenței trebuie să aibă un început și un sfârșit.[20]

     Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu după ființă, ci numai după lucrarea Sa făptuitoare. Vorbind de faptul că realitatea are cinci aspecte, ne arată folosul ce-l putem avea din contemplarea fiecăruia dintre ele.

        „Dialogul rațional al omului cu Dumnezeu constituie fundamentul cunoașterii prin har a lui Dumnezeu care dăruiește prin puterea Duhului Său, celor ce cred în El, mântuirea și

îndumnezeirea, adică dobândirea în chip negrăit și necunoscut a desăvârșirii dumnezeiești cea mai presus de minte și de rațiune” [22]

 

           Este necesar să subliniem câteva idei despre gnosticism și gnostici.

 De fapt  nu există gnosticism creștin, deoarece creștinismul adevărat și gnosticismul sunt sisteme de credință care se exclud în mod reciproc. Principiile gnosticismului contrazic ceea ce înseamnă să fii creștin. Prin urmare, deși unele forme de gnosticism se pot pretinde creștine, ele sunt de fapt în mod neîndoios necreștine.
       Gnosticismul a fost probabil cea mai periculoasă erezie care a amenințat Biserica Primară în primele trei secole. Influențat de către filosofi precum Platon, gnosticismul se bazează pe două premise false. Mai întâi, adoptă un dualism privitor la spirit și materie. Gnosticii afirmă că materia este, prin moștenire, rea, dar că spiritul este bun. Ca rezultat al acestei presupuneri, gnosticii cred că tot ceea ce se face în trup, chiar și cel mai scârbos păcat, nu are nicio semnificație, pentru că viața reală există numai în domeniul spiritual.
       În al doilea rând, gnosticii pretind că posedă o cunoaștere elevată, un „adevăr mai înalt”, cunoscut de extrem de puțini oameni. Gnosticismul vine de la cuvântul grecesc gnosis, care înseamnă „a ști”. Gnosticii pretind că dețin o cunoaștere mai înaltă, dobândită nu din Biblie, ci dintr-un plan existențial mistic mai înalt. Gnosticii se văd pe ei înșiși ca fiind o clasă privilegiată, înălțată mai presus decât toți ceilalți prin cunoștința lor mai înaltă, mai adâncă a lui Dumnezeu.
         Creștinismul afirmă că există o singură sursă de adevăr, și aceea este Biblia, Cuvântul inspirat, infailibil al Dumnezeului celui viu, singura regulă de credință și de practică (Ioan 17.17, 2 Timotei 3.15-17, Evrei 4.12). Ea este revelația scrisă a lui Dumnezeu pentru omenire și nu este niciodată înlocuită de gândirile, ideile, scrierile sau viziunile omului. Gnosticii, pe de altă parte, folosesc o varietate de scrieri timpurii eretice, cunoscute ca evangheliile gnostice, o colecție de falsuri, care pretind că sunt „cărțile pierdute ale Bibliei”. Din fericire, Părinții Bisericii Primare au fost aproape în unanimitate cu privire la recunoașterea acestor suluri gnostice ca fiind falsuri frauduloase, care adoptă doctrine false despre Iisus Hristos, mântuire, Dumnezeu și orice alt adevăr de bază din creștinism. Sunt nenumărate contradicții între „evangheliile” gnostice și Biblie. Chiar și atunci când așa-numiții creștini gnostici citează din Biblie, ei rescriu versetele și părțile de versete pentru a se potrivi cu filosofia lor, practică strict interzisă și cu privire la care sunt multe avertizări în Scriptură (Deuteronomul 4.2, 12.32, Proverbele 30.6, Apocalipsa 22.18-19).
        Persoana lui Iisus Hristos este un alt domeniu în care creștinismul și gnosticismul se deosebesc drastic. Gnosticii cred că trupul fizic al lui Iisus nu a fost real, ci doar a „părut” să fie fizic și că spiritul Său a coborât peste El la botez, dar L-a părăsit înainte de crucificare. Astfel de vederi contrazic nu numai umanitatea adevărată a lui Iisus, ci și ispășirea, pentru că Iisus a trebuit să fie nu numai Dumnezeu adevărat, ci și om adevărat (real din punct de vedere fizic), care în realitate a suferit și a murit pe cruce, pentru a fi jertfa înlocuitoare acceptabilă pentru păcat (Evrei 2.14-17). Vederea biblică a lui Iisus afirmă atât completa Lui umanitate, cât și deplina Sa dumnezeire.
     Gnosticismul se bazează pe o abordare mistică, intuitivă, subiectivă, interioară, emoțională a adevărului, lucru deloc nou. Este foarte vechi și provine din Grădina Edenului, unde Satan L-a pus la îndoială pe Dumnezeu și cuvintele spuse de El, convingându-i pe Adam și pe Eva să le respingă și să accepte o minciună. El face același lucru și astăzi, în timp ce „dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5.8). El încă Îl pune la îndoială pe Dumnezeu și Biblia și îi prinde în plasa lui pe aceia care sunt fie naivi și neinformați în ale Scripturii, fie caută vreo revelație personală care să-i facă să se simtă speciali, unici, superiori față de alții. Dar noi să îl urmăm pe apostolul Pavel, care spune: „cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21), și facem acest lucru comparând totul cu Cuvântul lui Dumnezeu, singurul Adevăr[23]

           Desigur, nu ne propunem o analiză detaliată a problematicii cunoașterii lui Dumnezeu, analiză car ar necesita tomuri întregi, ci dorim numai să subliniem câteva aspecte  ale dreptei credințe și gândirii teologice cu referire la această temă.

       În sinteză considerăm că omul poate să cunoască prin credință pe Dumnezeu și existența transcendentală, cu menținea că  acestea sunt  daruri ale revelației supranaturale și lucrarea Duhului Sfânt  pentru cei care  înaintează existențial spre Dumnezeu cu inimă curată.

 

         Cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea transcedentală prin rugăciune

    Practica rugăciunii este tot atât de întinsă ca și istoria omenirii. Majoritatea Sfinților Părinți au interpretat ca fiind o autentică rugăciune însăși convorbirea omului cu Dumnezeu în rai, dar și aici pe pământ.  Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a rugat și I-a învățat pe Sfinții Apostoli și pe noi să ne rugăm. Apoi, dacă luam in considerație faptul ca Mântuitorul a spus că omul nu se poate izbăvi de stăpânirea celui rău decât prin post și rugăciune, înțelegem importanța deosebită pe care Biserica o acordă  rugăciunii și pregătirii duhovnicești pentru săvârșirea acesteia. Sfântul  Apostol Pavel îi îndemna pe cei care au primit Cuvântul Evangheliei să se roage necontenit, adică viața creștinului să devină o neîncetată rugăciune.  ’’Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi. Duhul să nu-L stingeți’’ ( I Tesaloniceni 5, 17-19).

       Părintele arhimandrit Cleopa Ilie de la Mânăstirea Sihăstria-Neamț spunea că rugăciunea este maica virtuților, pentru că prin ea, dobândind harul lucrător al lui Hristos, ne facem împlinitorii voii Sale care este sfințirea noastră. Numai pe aceasta scară a virtuților, ne-a încredințat Sfântul Ioan Scărarul, ne desăvârșim spiritual, urcând spre Dumnezeu. O altă cale  nu există, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru că Hristos este izvorul virtuților creștine; prin aceste virtuți El ia chip în ființa noastră.

      ’’Părinții nevoitori ai pustiei de-a lungul veacurilor au trăit această realitate a urcușului duhovnicesc ce duce pe om la vederea lui Dumnezeu. Iată  de ce, atunci când vorbim de vederea lui Dumnezeu, nu putem să o despărțim de rugăciunea minții, treapta cea mai înaltă a rugăciunii; când a fost atinsă această desăvârșire rugătoare mintea coboară  în inimă. Această cunoaștere a lui Dumnezeu așadar nu este una rațională si nici o închipuire a minții noastre. De aceea, ea nu ține de puterile naturale ale rațiunii și nici de capacitatea imaginației. Se poate folosi de aceasta, dar prin harul cel necreat al lui Dumnezeu care o depășește și o înduhovnicește.  Încât vederea lui Dumnezeu nu accentuează atât înălțarea noastră duhovnicească, strădania noastră de a dobândi desăvârșirea, cât coborârea lui Dumnezeu la noi, darul și dăruirea pe care El le săvârșește în sufletul și în inima celui care a ajuns la o asemenea treaptă de desăvârșire duhovnicească - cum spune Părintele Dumitru Stăniloae.’’[24]

 

       Smerita cugetare

       Vorbirea smerită și smerenia sunt dobândite de nevoitori prin ostenelile lor de eliberare de păcat și de dobândire a virtuților. Ele depind de noi, însă smerita cugetare sau sfânta smerenie și celelalte însușiri ale ei, pe care Sfântul Simion le considera harisme, nu depind de noi, ci sunt darul lui Dumnezeu.

    ’’Omul, creatura de culme a lui Dumnezeu, a fost înzestrat, printre alte daruri, și cu darul cugetării. Omul este singura zidire de pe fața pământului care a primit acest dar de mare preț, pentru a-l folosi doar în cele ce zidește, adică numai în lucruri bune. Cugetarea bună, temeinică și dinamică, nu poate izbuti în lucrarea extrem de anevoioasă de zi cu zi dacă nu are ca temei și rădăcină smerita cugetare! Adică nu este de ajuns să fie o cugetare, dar ea trebuie să aibă un nimb de sfințenie.

       În stare de insuflare dumnezeiască a fost Avva Dorotei atunci când a definit, în chip adevărat, smerita cugetare, zicând că: „Smerenia nu se mânie, nici nu mânie pe cineva!”. Această ecuație duhovnicească, lăsată nouă nu numai pentru știința noastră teoretică, ci, mai mult, pentru întruparea noastră de zi cu zi, este temelia unei existențe neamenințate de dezagregare.’’[25]

 

      Simțirea înțelegătoare

      Începând cu apostolii și ucenicii Domnului Hristos, continuând cu martirii Bisericii primare și cu părinții Patericului, apoi cu sfinții dintotdeauna,  până la cei din zilele noastre, toți mărturisesc  o realitate deosebită privitoare  la simțuri și la accesul omului la creație prin intermediul simțurilor și al capacităților sale de prelucrare a informațiilor preluate prin simțuri.

     Anume acea că simțurile cu care este dotată firea umană nu sunt suficiente pentru a pătrunde, experimenta și cunoaște realitatea până la sensurile ei ultime. Limitat la simțurile sale firești, omul nu poate avea acces la realitățile dumnezeiești, dată fiind diferența radicală sau prăpastia dintre lumea creată, căreia îi aparține omul, și lumea necreată, căreia îi aparține Dumnezeu.

     Limitat la simțurile sale firești, omul nu poate înțelege până la capăt nici realitățile lumii create și nici pe sine însuși, tocmai pentru că suportul rațional ultim al întregii creații și al fiecărei făpturi în parte este dumnezeiesc. Așa cum afirmă Sfântul Grigorie Palama și marele  teolog Dumitru Stăniloae, la temelia făpturilor și la toată existența se află rațiuni dumnezeiești necreate sau înțelesuri necreate așezate de Creator. Credem că lumea aceasta este creată de Dumnezeu și  atunci  acceptăm că fiecare făptură, de la cele mai neînsemnate până la cununa creației care este omul, poartă în sine rostul pe care l-a așezat în ea Creatorul. Rostul acesta, de sorginte dumnezeiască, se înscrie la suma sensurilor care alcătuiesc edificiul raționalității coerente a lumii.

         Părinții Bisericii vorbesc despre posibilitatea dobândirii de către om a unor simțuri înțelegătoare sau duhovnicești, care îi deschid accesul vădit spre lumea lui Dumnezeu. Un lucru este cert: ceea ce am aflat noi prin dreapta credință  despre Dumnezeu și despre cele dumnezeiești nu este produsul minții și judecăților raționale, pornind eventual de la o scrie de informații teologice sau științifice, ci este mărturia celor care L-au văzut și simțit pe Dumnezeu.

       Termenul de simțire înțelegătoare sau de simțire a mintii, atât de mult folosit de Sfinții Părinți, înseamnă înțelegere și experiență în același timp, sau trăire în ambianța unei prezențe spirituale și aflarea unui sens al ei. Simțirea înțelegătoare este o capacitate a firii omenești, activată de împărtășirea cu Duhul lui Dumnezeu. Este precum ochiul fizic, care pentru a deveni lucrător are nevoie de lumina care vine din exteriorul lui.

       Problema "simțirii minții" în dreapta credință este de o importanță decisivă pentru că descoperă drumul  autentic și echilibrat a urcușului omului către Dumnezeu, fiind linia corectivă și de mijloc între două extreme periculoase: mistica intelectualistă de influență neoplatonică al cărei reprezentant este în mod deosebit Origen, și mistica materialistă regăsită în scrierile pseudo-macariene, condamnate ca fiind mesaliene.

      Noțiunea de "simțire a minții" are în scrierile filocalice o serie de sinonime: "simțire îmbelșugată", "simțire înțelegătoare", "înțelegere vădită", "lumină înțelegătoare", "vedere adevărată" și altele. Scopul acestei simțiri duhovnicești este unirea omului cu Dumnezeu. Simțurile duhovnicești nu se confundă cu cele trupești pentru că lucrarea lor este diferită. La Părinții filocalici simțirea minții este înțeleasă ca o percepție duhovnicească, dar și ca o cunoaștere directă, nemijlocită a lui Dumnezeu. Ea depășește cunoașterea discursivă, fiind o cunoaștere mai presus de cunoaștere și o simțire mai presus de orice simțire omenească.

     ’’Cuviosul Siluan, un sfânt din secolul XX, spune pe un ton foarte convins: „Sfinții grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut si cunosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut. Sfinții nimic nu grăiesc din mintea lor". La întrebarea: Cum grăiesc cei desăvârșiți? el răspunde: „Ei nu grăiesc nimic de la sine... Grăiesc numai ceea ce le dă Duhul". Există alternativa discursului întemeiat pe „închipuirea minții trupești”, care ispitește pe cei care „încearcă să pătrundă în cele ce nu au văzut". Vorbind despre aceasta, Sfântul Pavel îndeamnă pe creștinii din Colose să nu se lase amăgiți de cei ce profesează un astfel de discurs, însoțit eventual de „o prefăcută smerenie și o fățarnică închinare la îngeri" (vezi Col. 2:18)’’.[26]

 

        Vederea duhovnicească

       Începem să intram în starea de vedere, potrivnică stării de orbire prin harul lui Dumnezeu și prin dreapta credință. În starea de vedere văzătorul e mintea, și vederea a fost numită de către Sfinții Părinți "vedere a minții". Starea de vedere duhovnicească este dăruită de Sfântul Duh și vederea se numește astfel, fiind rod al Sfântului Duh.

       Duminica din perioada pascală, numită a Orbului, ne prilejuiește binecuvântata posibilitate de a medita mai îndeaproape la viață, la sănătate, la vederea prin simțuri și vederea mai presus de simțuri, vederea duhovnicească, ca daruri de la Dumnezeu. Denumirea duminicii provine de la pericopa evanghelică citită la Sfânta Liturghie. Ea ne prezintă minunea Mântuitorului Hristos, Care a deschis ochii trupului - dar și ai sufletului - unui orb din naștere, care nu zărise niciodată până atunci lumina soarelui, nici chipul oamenilor ori cerul înstelat, dar nici pe Dumnezeu nu-L cunoscuse.

    Când împărăția lui Dumnezeu sălășluiește în inima omului, Dumnezeu îi descoperă acestuia taine. El „învață” împreună cu Dumnezeu care este esența lucrurilor, și înțelege taina lor. Toată cunoașterea este de la Dumnezeu. Astfel, până și un monah simplu și neînvățat, sau un om simplu, prin mila lui Dumnezeu, pot cunoaște taine mari: despre viață, despre moarte, despre Rai și iad, pot cunoaște și cum este orânduită lumea aceasta.

     Când  Împărăția lui Dumnezeu s-a sălășluit în inima omului, Dumnezeu sfâșie neștiința minții ca pe un văl. Omul va înțelege atunci nu doar tainele creației, ci și taina propriei sale persoane. Și în cele din urmă, într-o clipă sfântă, o asemenea clipă purtând în ea veșnicia, Dumnezeu, după nespusa Sa milă, se va descoperi pe Sine, nu în ființa Sa inaccesibilă pentru om ci prin harul  necreat, iar omul Îl va privi pe Împăratul Slavei așa cum privește soarele în apa limpede. Atunci omul se face una cu Dumnezeu și Dumnezeu lucrează într-însul. Acesta trăiește numai cu trupul pe pământ, iar cu duhul este în Împărăția lui Dumnezeu, împreună cu îngerii și Sfinții, și îl contemplă pe Domnul.[27]

       ’’Vederea duhovnicească a lui Dumnezeu nu aparține sferei sentimentelor (simțirilor), nici planurilor optice, ci este unire ipostatică și legătură a făpturii zidite cu „Existența” nezidită a lui Dumnezeu, nu cu firea sau ființa Sa, ci cu lucrările sau energiile dumnezeiești, potrivit cu capacitatea celui ce „pătimește” vederea duhovnicească. Atunci când Moise a cerut să-L vadă pe Dumnezeu, așa cum își închipuia el, a auzit de la El Însuși că acest lucru este cu neputință și a putut să-l privească numai „spatele”, care înseamnă lucrările sau însușirile dumnezeiești. Cel ce se află în vederea duhovnicească a lui Dumnezeu mărturisește că între zidit și nezidit nu există nicio asemănare și că „a-L exprima pe Dumnezeu este cu neputință, iar a-L gândi este și mai cu neputință” (Sfântul Grigorie Teologul)’’[28]

           Toate aceste căi de cunoaștere  prin  dreapta credință a lui Dumnezeu și a existenței transcendentale, mai presus de simțuri și rațiune, exprimă în esență o singură Cale care este Domnul nostru Iisus Hristos, care din iubire pentru oameni ș-a întrupat, s-a smerit pe Sine până la accepta moartea pe Cruce pentru iertarea păcatelor noastre și a Înviat, recreând omul și universul, asumându-și  umanitatea, firea omenească,  pe care a strămutat-o în Împărăția Cerurilor și  îndumnezeiește prin har pe fiecare om care mărturisește și crede, după dogmele dreptei credințe ortodoxe, pe Dumnezeu Unic în  ființă și întreit în persoane.

       ’’Toma i-a zis: Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea? Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; dar de acum Îl cunoașteți pe El și L-ați și văzut.’’( Ioan, 14, 5-7)

 

III. De la ’’cred că’’ la ’’cred în’’

 

    În sinteză, cu referire la cele expuse în studiile  noastre  care au ca temă cunoașterea  profană și cunoașterea prin credință, putem afirma:

     Cunoașterea profană  este facultatea rațiunii prin care aceasta se manifestă și se susține. Definiția tradițională a cunoașterii raționale constă în a fi discurs logic, argumentativ, formal, complet, adevărat și întemeiat. Idealurile cunoașterii sunt certitudinea, întemeierea și obiectivitatea. Toate acestea au dus la formarea  conceptului de cunoaștere obiectivă. Urmarea a fost  trasarea unor granițe rigide  în jurul domeniului cunoașterii, fapt care a scos  în afara acestui domeniu alte forme de raportare a omului la lumea sensibilă și inteligibilă, la transcendent și imanent.  Susținătorii modernismului, al secularizării și ateismului exclud cunoașterea  prin credință. Concepțiile filosofice și chiar teologice în special din epoca iluminismului cu reverberații marcante și în modernism, respectiv postmodernism consideră că facultățile de cunoaștere ale omului se reduc la cunoașterea sensibilă și cea rațională, singurele prin care acesta cunoaște nu numai lumea, se cunoaște pe sine și pe Dumnezeu. În acest caz Dumnezeu nu este decât o idee, o simplă posibilitate dedusă rațional.

           Totuși, nici una dintre concepțiile  raționaliste ale existenței lui Dumnezeu, cum ar fi: argumentul,  ontologic, cosmologic și teologic, nu au putut îndeplini condițiile cunoașterii raționale: certitudinea, întemeierea și obiectivitatea. Kant a demonstrat că numai prin sensibilitate și rațiune omul nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu și cu atât mai puțin să își întemeieze credința în Dumnezeu.

           Cunoașterea prin credință nu contrazice cunoașterea rațională și sensibilă, ci le integrează. La temeiurile cunoașterii raționale se adaugă și convingerea, evidența, ce nu rezultă din simpla utilizare a rațiunii, ci sunt revelate. Cel ce crede în Dumnezeu nu susține doar anumite adevăruri, ci are o atitudine de încredere, angajare și așteptare față de Dumnezeu. Omul credincios  este existențial vorbind, în-credințat, mai presus de evidența rațională.

       Cunoașterea prin credință este o cunoaștere existențială, unitară, care implică participarea  ființei întregi a dreptmăritorului creștin. Aici nu mai  există diferența specifică a existenței și cunoașterii profane, afirmată și susținută de filosofie cu argumente raționale, între ontologic, existență și gnoseologic, cunoașterea prin simțuri și  concepte raționale.

      În decursul evoluției concepțiilor ontologice și cognitive despre transcendent și Dumnezeu, putem identifica două modalități și paradigme de a înțelege credința bazate pe două afirmații:

    Reflectară față de orice convingere revelată mai presus de rațiune constituie temeiul  la: diversitatea credințelor, a curentelor, sectelor religioase de a lungul timpului și în prezent; la panteism; la deism; la un raționalism care ajunge inevitabil la antinomii insurmontabile.

     Această raportare existențială și cognitivă la Dumnezeu duce la evidența existenței lui Dumnezeu întreit în Persoane și unic în Ființă, creator al Universului, al omului și pe care omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, poate să-L cunoască, în Biserică, prin Sfintele Taine, prin rugăciune, dar și prin facultățile rațiunii, ale sensibilității și intuiției. Sfinții Părinți vorbesc despre simțirea rațională și vederea duhovnicească pe care omul le  poate dobândi prin credință și lucrarea Duhului Sfânt.

             Dumnezeu să ne ajute!    

NOTE


[1] A se vedea, Platon, Theaitetos, Ed. Humanitas, București, 2012.  Pentru a putea înțelege acest dialog este necesară evidențierea gnosologiei platoniciene; ea este formată din: opinia ( doxa) – cunoașterea lumii sensibile și știința (episteme) – cunoașterea lumii inteligibile. Se poate ajunge la cunoașterea  adevărată prin trecerea de la doxa la episteme; acest lucru este subliniat încă din prima parte a dialogului când Socrate respinge rând pe rând toate definiţiile lui Theaitetos cu privire la știință, pe motiv că ele nu fac nici o trimitere la lumea ideilor sau la  existenţa în sine
[2] Pentru dezvoltări a se vedea, Stanley Cavell, "Knowing and Acknowledging," Must We Mean What We Say? ,Cambridge University Press, 2002, pp.  238–266.
[3]  Platon, op. cit, p. 101
[4] Simon Blackburn, Truth, Ed. Penguin Books, Londra, 2006. pp132-133
[5] Pentru dezvoltări a se vedea, Solomon Marcus, Paradigme universale, Ed. Paralela 45, Pitești, 2011; Mircea Florian, Cunoaștere și existenţă, Ed. Garamond, București, 2007
[6] Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2009, pp. 401-433, capitolul referitor la Dialectica transcendentală și la antinomiile raţiunii pure
[7]  A se vedea, Galileo Galilei, Scrisori copernicane,  Ed.Humanitas, București, 2010, pp.,151-155
[8] Despre aceste opinii greșite  ale unor autori, a se vedea, Adrian Lemeni, Adevăr și demonstrație, Ed. Basilica, București, 2019, pp. 36-40
[9] Werner Heisenberg, în articolul său, Scientific and Religious Truth publicat în  1973 
[10]  Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. 2, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2003, pp. 55-57
[11] Albert Einstein, Cuvinte memorabile, Ed. Humanitas, 2008, București, p. 261
[12] Pentru  dezvoltări a se vedea, Constantin Mosoia, Stiinţă și religie, Ed. Curtea Veche, 2007
[13] A se vedea pentru dezvoltări, Gheorghe Simion, Credinţă și cunoaștere, articolul publicat în ziarul Lumina,  22 noiembrie, 2020
[14] Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie. Antologie de cuvinte duhovnicești ale Părintelui Arsenie Buca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2014, p.53
[15]  Ibidem, p.,241
[16]  Ibidem,p.,241
[17] Arhimadrit Ilie CleopaÎndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicieO sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 142
[18] Sfântul Ioan din Kronstadt fericirile evanghelice în viaţa noastră, Ed. Sophia, București, 2012, p. 67
[19] Pentru dezvoltări a se vedea, Dumitru Stăniloae, Viaţa și învățăturile Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, București, 1993, pp., 180-300
[20] A se vedea, pr. prof. dr. Dumitru Radu, ”Învățătura ortodoxă despre Dumnezeu”, în „Îndrumări misionare”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1986, p.52 și 53
[21] Pr. prof. dr. academician,  Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. I, Ed.  Institutului biblic și de misiune al B.O.R., editia a 2-a, București, 2002, p.116.
[22] A se vedea, Ioniţă Apostolache, Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în https://revistaortodoxa.ro/?p=3954, articol publicat la 5 iulie 2021
[23] Pentru dezvoltări a se vedea, Henri Charles Puech, Despre gnoză și gnosticism, Ed. Herald, București, 2018
[24] Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea, experiența vieții veșnice, Ed. Deisis, Sibiu, 2007. p. 64
[25] IPS Calinic Argeșeanul, Veșnicia de zi cu ziEd. Curtea Veche, București, 2006, p. 73
[26] Părintele Constantin Coman, în articolul Despre vederea lui Dumnezeu sau Despre simțirea înțelegătoare, publicat pe https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/despre-vederea-dumnezeu-despre-simtirea-intelegatoare-154280.html
[27] A se vedea, Starețul Tadei de la VitovniţaCum îţi sunt gândurile așa îţi este și viațaEd. Predania, București, 2010, pp., 72-76
[28] Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Ed. Doxologia Iași,2012, pp., 20-21


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Embrionii congelați sunt copii

 

Curtea Supremă din Alabama a decis că embrionii conservați prin congelare sunt „copii”, o decizie puternic criticată marți, 20 februarie, de comunitatea medicală americană și de Casa Albă. Decizia, pronunțată vineri, ar putea avea „consecințe devastatoare” pentru procedurile de fertilizare in vitro în acest stat din sudul SUA, potrivit Resolve, principala asociație americană dedicată infertilității, notează Le Figaro.

„În întreaga țară, femeile suferă consecințele devastatoare ale acțiunilor unor aleși republicani”, a declarat marți Karine Jean-Pierre, purtătoare de cuvânt a Casei Albe. Decizia de vineri reflectă „exact tipul de haos la care ne așteptam atunci când Curtea Supremă a anulat Roe vs. Wade”, hotărârea din 1973 care stabilește dreptul la avort, a declarat purtătoarea de cuvânt a Casei Albe.

În iunie 2022, Curtea Supremă a SUA a pus capăt garanției constituționale a dreptului la avort, ceea ce a determinat multe state, inclusiv Alabama, să restricționeze sau să interzică avorturile. Apărarea dreptului la avort a devenit de atunci o problemă-cheie pentru democrați în perspectiva alegerilor prezidențiale din noiembrie.

Decizia de vineri a fost determinată de o plângere depusă de trei cupluri împotriva unei clinici de fertilizare in vitro. Invocând o lege din 1872 privind moartea minorilor din cauza neglijenței, aceștia au intentat proces după ce un alt pacient le-a distrus accidental embrionii când a intrat într-o zonă de depozitare. Inițial, o instanță a respins cazul, hotărând că embrionii nu puteau fi descriși ca „persoane” sau „copii”.

Dar vineri, cu o majoritate de 7 judecători la 2, toți republicani, Curtea Supremă din Alabama a decis în schimb că Legea privind moartea infantilă „se aplică tuturor copiilor nenăscuți, fără limite”. „Se aplică tuturor copiilor, născuți sau nenăscuți”, a scris judecătorul Jay Mitchell în textul deciziei, presărat cu referințe biblice. „Poporul din Alabama a declarat că politica acestui stat este că viața umană nenăscută este sacră”, a scris el, referindu-se la interzicerea avortului în acest stat. „Credem că fiecare ființă umană, din momentul conceperii, este făcută după chipul lui Dumnezeu”, a continuat el să noteze în hotărârea judecătorească.

„Acest nou cadru legal ar putea face imposibile practici precum fertilizarea in vitro”, a denunțat ONG-ul Resolve. Asociația medicală a statului Alabama a avertizat că o astfel de decizie „ar putea duce la închiderea clinicilor dedicate fertilității și la deplasarea specialiștilor în alte state pentru a-și practica” activitatea fără teama de probleme juridice. - Activenews




Evenimente. Apeluri. Petitii
Concurs international de Religie - Împreună cu Hristos prin viată

 

Anul acesta s-a desfășurat ediția a VIII-a a concursului internațional de Religie „Împreună cu Hristos prin viață”, tematica fiind minunile Mântuitorului și Viețile Sfinților. Au participat 11.000 de copii din țară și diaspora. Concursul s-a desfășurat online, în două etape: județeană în 20 ianuarie 2024 și națională în 3 februarie 2024, prin accesarea de către copii a unui link trimis de organizatori în dimineața concursului. Între organizatori amintim Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, Inspectoratul Școlar Județean Cluj, Inspectoratul Școlar Județean Buzău, Colegiul Național Pedagogic „Gheorghe Lazăr” Cluj-Napoca.

De la Colegiul Național „Radu Negru” Făgăraș au participat la acest concurs 39 de elevi din clasele a III-a A, a III-a B și a IV-a C îndrumați de profesor religie Simu Veronica, dar și din clasele V – VII, îndrumați de profesor religie Sucaciu Laura. Trei dintre ei au obținut mențiuni la etapa națională: Motoc Luca Ioan (clasa a III-a B), Stupar George (clasa a III-a B) și Tărcuță Anastasia (clasa a IV-a C). Zece elevi au primit premiul I la etapa județeană și premii speciale la etapa națională, iar ceilalți au primit premii speciale la etapa județeană.

Duminică, 31 martie 2024, a avut loc premierea acestor copii minunați la Biserica „Sfânta Treime” din Făgăraș, în cadrul Sfintei Liturghii la care au participat împreună cu părinții lor. Au fost îmbrăcați în costume populare, iar părintele Greavu Marcel le-a înmânat diplomele, dar și premiile din partea bisericii şi a Editurii Agaton, constând în cărți și dulciuri.

Au fost momente de mare înălțare sufletească, pline de emoție, dar și de bucurie. Îi felicităm pe toți copiii participanți și ne exprimăm recunoștința față de părinții lor care i-au îndrumat, i-au susținut și i-au încurajat!

 

 




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
EVANGHELIA IN CULORI: Sfinti romani - planse de colorat si provocari - Natalia Corlean (CARTE)
 
Prezentare EVANGHELIA IN CULORI: Sfinti romani - planse de colorat si provocari:

Oferta de întâlniri minunate continuă. În volumele trecute ale seriei Evanghelia în culori ați avut ocazia să vă întâlniți cu multe feluri de sfinți din toată lumea – copii, tineri, bătrâni, nobili învăţaţi, dar şi ţărani înţelepţi, împăraţi şi preafrumoase prinţese, medici, profesori, preoţi sau pescari, fiecare cu o experienţă de viaţă extraordinară.

De data aceasta, sfinții care abia vă așteaptă între copertele îmbrățișătoare ale acestei cărți au în comun ceva în plus față de prietenia cu Dumnezeu: România. Ei fie s-au născut în țara noastră, fie au trăit aici, fie au ajuns la noi după plecarea la Domnul, prin sfintele lor moaște.

Natalia Corlean

 

Cuvânt înainte / 5

  1. Sfântul Calinic de la Cernica (11 aprilie) / 6
  2. Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie) / 8
  3. Sfântul Ștefan cel Mare (2 iulie) / 10
  4. Sfântul Ioan Iacob de la Neamț (5 august) / 12
  5. Cuvioasa Teodora de la Sihla (7 august) / 14
  6. Sfinții Martiri Brâncoveni (16 august) / 16
  7. Sfântul Voievod Neagoe Basarab (26 septembrie) / 20
  8. Sfinții Mărturisitori ardeleni: Cuvioșii Visarion și Sofronie, Sf. Mucenic Oprea, Sfinții preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise din Sibiel (21 octombrie) / 22
  9. Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștiului (27 octombrie) / 26
  10. Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (12 noiembrie) / 28
  11. Sfântul Antonie de la Iezer (23 noiembrie) / 30
  12. Sf. Ierarh Andrei Șaguna (30 noiembrie) / 32
  13. Sfânta Muceniță Filofteia (7 decembrie) / 34
  14. Sfântul Ierarh Dosoftei (13 decembrie) / 36
  15. Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie) / 38
  16. Duminica Sfinților Români (a doua Duminică după Rusalii) / 40

Bibliografie selectivă / 42

Detalii despre carte / COMANDA



De ce mă simt singur într-o eră a comunicării? - Macarie Dragoi (CARTE)
 

Prezentare De ce mă simt singur într-o eră a comunicării?:

Trăim, iubite cititorule, într-o lume foarte alienată. Dar aceasta nu este o noutate. Ceea ce este esențial e: cum ne raportăm la această provocare noi, creștinii dreptmăritori, parte a Bisericii lui Hristos? Cum reușim noi să traversăm duhovnicește această lume și aceste vremuri, fără a ne vătăma sufletește, fără a ne pierde pe noi sau pe cei dragi ai noștri în multele ispite și curse întinse în calea noastră? Care sunt coordonatele unei abordări mai profunde a vieții, o paradigmă care să ne permită să rămânem conectați la esența credinței noastre și în același timp să ne ofere o ancoră în mijlocul furtunilor perpetue ale existenței contemporane? Astfel de întrebări m-au călăuzit în momentele în care am fost invitat să conferențiez și să dialoghez cu publicul creștin, format cu precădere din tineri, atât în țară, cât și în străinătate. textele din prezentul volum se bazează pe transcrierea prelegerilor susținute la Huldenberg-Bruxelles, Iași, Timișoara, Cluj-Napoca, Alba-Iulia și Neamț și a sesiunilor de întrebări, redactate și pe alocuri completate pentru a oferi coerență exprimării orale. - Părintel Episcop Macarie al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord 

Detalii despre carte / COMANDA



Dulceata Scripturilor si lumina ochilor. Părintii sirieni ca tâlcuitori biblici - Agapie Corbu (CARTE)
 
Prezentare Dulceata Scripturilor si lumina ochilor. Părintii sirieni ca tâlcuitori biblici:

Citirea Scripturii în scopul duhovnicesc al împărtăşirii de Hristos prin cuvântul Lui este esenţa exegezei patristice şi scopul hermeneuticii biblice ortodoxe. Este scopul principal al prezentului volum să înfăţişeze aspectele multiple ale prezenţei şi tâlcuirii Sfintei Scripturi în teologia şi spiritualitatea creștinismului siriac al primului mileniu. Pentru atingerea lui au fost invitaţi să răspundă, din diferite puncte de vedere, autorii studiilor reunite aici, specialişti în siriacistică şi studii biblice. Cuprinsul divers şi totuşi unitar al volumului îmbie cititorului trei planuri principale de lectură:

- istoric şi patristic, de familiarizare cu autori sirieni puţin sau deloc cunoscuţi în spaţiul românesc;

- teologic, de descifrare a întrepătrunderii teologiei siriace cu Scriptura şi cu tâlcuirea ei în contextul specific al Bisericii Răsăritului;

- exegetic şi hermeneutic: bibliştii vor putea găsi cu încântare răspunsuri şi rezolvări inedite la probleme încă acute şi aparent spinoase ale hermeneuticii biblice ortodoxe, cum ar fi: atitudinea faţă de metodele exegetice moderne, raportul exegezei academice cu cea duhovnicească, locul Scripturii în teologie şi viaţă ş.a.

Detalii despre carte / COMANDA



Predarea desăvârsită duhului mântuirii - Zaharia Zaharou (CARTE)
 
Prezentare Predarea desăvârsită duhului mântuirii:

Monahismul este cu adevărat o viață neobișnuită, paradoxală. Atunci când dobândește darul rugăciunii neîncetate, monahul înțelege caracterul paradoxal al acestui chip de viețuire. Până și răsuflarea i se schimbă; înclinațiile și mișcările inimii sale sunt cu totul altfel. Chiar dacă viețuiește pe pământ, omul acesta este asemeni vântului, al cărui glas îl auzi, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. În starea aceasta, se ridică vălul care desparte pământul de lumea de dincolo; există o oarecare transparență și o legătură nemijlocită cu cerul, și este lucrătoare o anumită atracție harismatică de sus, care înalță necontenit inima omului la o altă realitate. Nu mai rămâne decât o durere adâncă și dulce în străfundul ființei sale, în inimă.

Detalii despre carte / COMANDA



Paisie Aghioritul, sfântul de lângă noi. - Sotirhos Panagiotis (CARTE)
 
Prezentare Paisie Aghioritul, sfântul de lângă noi:

Sfântul Paisie Aghioritul (1924‑1994) ne‑a dezvăluit în chip viu tainele viețuirii duhovnicești, bucuria nevoinței în Hristos, pro­fețind, alinând și vindecând oamenii atât în viață, dar mai ales după adormirea sa.

Părintele răspunde căutărilor neliniștitoare ale oa­­menilor îndurerați și dezamăgiți din vremea noastră, mai ales tinerilor, care cer un sprijin în viață, un cuvânt ceresc, pro­fetic, mân­gâ­ietor, dintr‑o inimă curată, nu din hățișurile unei minți mă­cinate de îndoială, neîncredere și egoism, spre a‑și îndrepta pașii spre Dumnezeu.
* * *
Mai demult oamenii aveau de suferit din pricina războiului. Astăzi au de suferit din pricina civilizației. Atunci fugeau din cetăți la sate din pricina războiului și reușeau cu un mic ogor s‑o scoată la capăt. Acum vor fugi din orașe din cauza civilizației, fiindcă nu vor putea să trăiască în acestea. Pe atunci civilizația aducea moarte, acum aduce boală.
* * *
Bucuria pe care o simte omul când primește o binecuvântare materială este o bucurie omenească. În timp ce bucuria, pe care omul o trăiește când dăruiește, este dumnezeiască. Bucuria dumnezeiască vine odată cu dăruirea!
Sfântul Paisie Aghioritul

Detalii despre carte / COMANDA



Despre patimi si virtuti - Sf. Ioan de Kronstadt (CARTE)
 
Prezentare Despre patimi si virtuti:

În noua serie de antologii pe care v-o propunem, ­cuvântul plin de har al Sfântului Ioan din Kronstadt devine mai apropiat și mai de folos, feluritele lui cugetări duhovnicești fiind reunite și organizate aici spre o mult mai ușoară și rodnică însușire de către cititori.

„Viața pe care o trăim acum nu este o glumă sau o joacă. Cu toate acestea, oamenii o socotesc drept glumă sau joacă: se joacă în chip nechibzuit cu răstimpul care le‑a fost dat spre a se găti pentru veșnicie, se joacă prin grăirea în deșert. Unii fac haz folosindu‑se de darurile minții lor, alții, de slăbiciunile ori virtuțile lor omenești, alții, prin săvârșirea de fapte de milostenie sau prin iscusința lor de a scrie ori a vorbi frumos. Mănâncă și beau peste măsură, în loc să mănânce și să bea doar atât cât le este de trebuință. Se îngrijesc de îmbrăcăminte, își irosesc timpul îngrijindu‑se de ei înșiși și fac haz pe seama isprăvilor copiilor, în loc să‑i deprindă cu învățătura credinței, a evlaviei și a fricii de Dumnezeu. Întreaga lor viață este o distracție, dar vai de cei ce socotesc viața drept distracție!”
„Omule, dacă Domnul înseamnă totul pentru tine, și tu vei însemna totul pentru Domnul! Și întrucât comoara ta este în inima ta, și Dumnezeu îți cere să‑I dai inima.  Aceasta înseamnă că, pentru a împlini voia cea bună și desăvârșită a lui Dumnezeu, trebuie să lepezi voia ta cea stricată, pătimașă și trufașă.”
Sfântul Ioan din Kronstadt
Cartea de faţă reprezintă o selecție tematică din volumul Viața mea în Hristos, apărut pentru prima dată la Editura Sophia în 2005. 

Detalii despre carte / COMANDA



Hristos în Liban. - Constantin Virgil Gheorghiu (CARTE)
 
Prezentare Hristos în Liban:

Cum să rămâi indiferent la spectacolul unui Liban sfâșiat, al unui Liban răstignit, când te numești Virgil Gheorghiu și când știi că acest pământ al suferinței este pământul lui Dumnezeu! 

„Dumnezeu sălășluiește în Liban”, spune Gheorghiu. „El a prefăcut această țară într‑un templu, un loc de refugiu pentru toți cei persecutați, prigoniți, expulzați”. Avraam însuși și-a aflat refugiul în acest pământ. Ospitalitatea maroniților, dar și a strămoșilor lor – cananeenii, arameii, tirienii, fenicienii, sidonienii –, nu le-a adus practic nimic altceva decât suferință, rele și masacre cărora le sunt victime de mii de ani. Născută în orizontul unui Beirut în flăcări, această carte pasionantă e povestea prezenței creștine în Liban, istoria tumultuoasă a unei nații aflate aici de la crearea lumii până la drama de astăzi. Un „imn de slavă” închinat unui popor care și-a asumat, ca destin, ospitalitatea și primirea de străini (cf. Evr. 13, 2). 
O nouă provocare, așadar, pentru Virgil Gheorg­hiu. Înainte de a nu fi prea târziu. Înainte ca noaptea să cadă peste Liban – un simbol viu, zdrobit, al unei epoci de violență... 

Detalii despre carte / COMANDA



Chemarea înfierii dumnezeiesti - Zaharia Zaharou (CARTE)
 
Prezentare Chemarea înfierii dumnezeiesti:

În încheierea acestui cuvânt introductiv, mă simt îndemnat să vă împărtășesc un gând ce rezumă esența mesajului acestui volum. Cum putem așadar transpune în viața noastră zilnică învățăturile și îndemnurile părintești pe care le descoperim în aceste pagini? Răspunsul, așa cum ne învață însuși Părintele Zaharia, este surprinzător de simplu, dar adânc în semnificația sa: adăugând la tot ceea ce facem un strop de dragoste din dragostea cea mare a lui Dumnezeu Celui Viu. Dacă ne vom strădui să îl trăim pe Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții, în realitatea noastră de zi cu zi, se vor transforma în mărturii ale iubirii divine chiar și cele mai neînsemnate fapte. În paginile acestei cărți, cuvintele Părintelui Zaharia ne inspiră și ne călăuzesc în acest demers, insuflându-ne noi perspective și întărindu-ne în călătoria noastră duhovnicească. - Părintele Macarie Drăgoi Episcopul Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord

Detalii despre carte / COMANDA



Teodul - Sf. Nicolae Velimirovici (CARTE)
 
Prezentare Teodul:

Și când vă rugați lui Dumnezeu, nu uitați să căutați Împărăția: Să vină Împărăția Ta! Dacă va veni Împărăția, va veni și Împăratul; va veni și se va sălășlui în voi Dumnezeul Treimic: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Și binecuvântata Împărăție, care este în Ceruri, va fi binecuvântata Împărăție și înlăuntru, întru voi. Și inimile voastre vor fi pline de adevăr, de lumină și bucurie. Căci veți pricepe de ce trăiește omul; cu adevărat, veți înțelege limpede scopul și sensul vieții.

Detalii despre carte / COMANDA



Talcuiri la Apocalipsa (vol. I, II, III) - Evsevios Vittis (CARTE)
 
Prezentare Talcuiri la Apocalipsa:

În omiliile părintelui Evsevios Vittis, unul dintre cei mai cunoscuţi părinţi contemporani, aflăm o interpretare clară şi simplă, dar simplistică, a cărţii Apocalipsei.

Poate, pe alocuri, unii cititori ar aştepta lămuriri mai clare. Poate că alţi cititori ar vrea să citească o carte care să ridice valul tainei care acoperă ultima carte a Noului Testament - dar un astfel de demers este străin duhului ortodox. 

Cartea de faţă reuşeşte să ne ajute să înţelegem cartea Apocalipsei nu ca un simplu demers raţional, cât - mai ales - ca o angajare mai jertfelnică în viaţa duhovnicească. - Editorul

Detalii despre carte / COMANDA



Pledoarie pentru fiina umană si ipostasurile feminine ale acesteia - Lector univ. dr. Marius Andreescu
Cuvânt înainte
la cartea
"Chipul femeii creștine în societatea contemporană"” - în curs de apariție
Autoare, Ibolyka Ilonka Fediuc

                      Motto         

  "Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia - adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este." - Părintele Arsenie Papacioc

 

  Întreaga monografie a distinsei autoare este un omagiu adus ființei umane și ipostasurilor femine ale acesteia.

  Una dintre cele mai tulburătoare dileme existențiale ale omului și ale omenirii, la care se referă și autoarea acestei monografii, este întrebarea hamletiană: „a fi sau a nu fi”. Omul este singura formă de existență care are conștiința vieții și conștiința morții, conștiința de sine și conștiința existenței care îl înconjoară. Omul este, așa cum spune Mircea Eliade o ființă religioasă, este singura formă de existență care se raportează conștient la divinitate, are vocația și dorința transcendentului.

  Cât privește conștiința vieții și conștiința morții, în om se manifestă, clar, distinct și puternic dorința de a trăi, conștiința vieții și nu aceea a neantului, a nimicului, a neființei, a morții așa cum încearcă să susțină unele secte religioase sau gândirea filozofică existențialistă. Ființa umană a fost creată pentru viață și nu pentru moarte. Părintele Teofil Părăian remarca cu profunzime că bătrânii nu se simt mai aproape de moarte decât cei tineri. Dorința lor de a trăi este la fel de mare ca și în tinerețe. Explicația o conferă chiar cuvintele Mântuitorului: „Cât despre Învierea morților, au n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii” (Mat.29-32). Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer tocmai pentru a ne elibera de teroarea păcatului și a morții și să ne împace cu Părintele Universului.

  Dumnezeu a creat existența și viața din nimic, din iubire și prin cuvântul său: „Să fie”. Creația lui Dumnezeu nu se poate întoarce în neant, în neființă.

  Și Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră și ei să domnească peste peștii mării și peste păsările cerului, și peste vite și peste tot pământul și peste fiecare târâtoare ce se târăște pe pământ” (Facerea 1:26-27). Astfel, Dumnezeu a creat omul după propriul Său chip. După chipul lui Dumnezeu l-a creat, parte bărbătească și parte femeiască.

   Dumnezeu Şi-a finalizat lucrarea cu o “atingere personală”. Dumnezeu a făcut omul din ţărână şi i-a dăruit suflare de viață, suflând peste el din suflarea Lui (Facerea, 2:7). Omul este unic între toate fiinţele create de Dumnezeu, fiind format atât din parte materială (trup) cât şi din parte imaterială (suflet / spirit). Prin urmare, așa cum afirmă și părintele profesor universitar dr. academician Dumitru Stăniloae „nu omul este făcut pentru natură, ci natura pentru om”.

   Esența cea mai adâncă a chipului lui Dumnezeu, după care a fost creat omul, constă în faptul ca acesta, ca și Dumnezeu, este o persoană, așadar partenerul lui Dumnezeu într-un dialog în care se vorbește despre mântuirea omului și a lumii. Dacă analizăm ceea ce se spune în cartea Facerii (cap. I, II si III), ajungem la concluzia că în nici un caz autorul biblic nu a voit să spună că, după ce omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, el ar fi pierdut acest chip, datorită faptului că el a căzut în păcat. A fi creat "după chipul lui Dumnezeu" nu este o calitate a omului, ce i-a fost dată acestuia, ca apoi să i se poată iarăși lua și totuși să rămână om, ci, chipul lui Dumnezeu constituie esența însăși a acestuia și, ca atare, temeiul ființei omenești.

  Omul a fost creat numai după chipul lui Dumnezeu, iar asemănarea trebuia s-o realizeze prin posibilitățile cu care l-a înzestrat Creatorul său. Omul este însă rânduit prin darurile cu care l-a inzestrat Creatorul, să realizeze asemănarea cu Acesta. Dumnezeu nu a dat omului totul de-a gata, ci i-a dat puterea și cinstea de a-și desăvârși chipul până la starea de îndumnezeire după har. “ Omul e nemuritor prin legătura cu Dumnezeu și a fost făcut de Dumnezeu astfel, că să poată fi făcut nemuritor prin această legătură… Omul rămâne nemuritor atâta timp cât este însetat mereu de cunoaștere, cât trăiește cu conștiința că are ceva mereu nou de cunoscut, adică atâta timp cât e conștient că se află într-o legătură cu Dumnezeu cel infinit; nu în monotonia unei esențe supuse acelorași legi, ci în legătură cu Cel care i se face cunoscut în alte adâncimi ale Sale” (Dumitru Stăniloae, Chipul Nemuritor al Lui Dumnezeu, în Opere complete, vol. 3, Ed. Basilica, București, 2013, pp. 26 și 27)

  Orice bărbat și orice femeie poartă în sine, în ființa și în ipostasul său, chipul nemuritor al lui Dumnezeu în om și are vocația dobândirii asemănării cu Dumnezeu, a îndumnezeirii după har. Iată în ce constă măreția naturii feminine dar și a fiecărui ipostas al acesteia, așa cum bine arată distinsa autoare a monografiei.

   Autoarea argumentează cu texte din Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți unitatea de ființă a omului, unitatea ființială dintre bărbat și femeie, dar în diversitatea ipostasurilor sale cu roluri diferite și complementare în existență

  „Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam“

(Geneza, 2, 21). Pentru a-i fi ajutor lui Adam, Dumnezeu creează femeia. Zidirea ei din coasta primului om a fost văzută din mai multe puncte de vedere de către Sfinții Părinți. În primul rând, o opinie referitoare la coasta lui Adam, ca model de plăsmuire a femeii, este că ea n-a fost creată din capul bărbatului ca să nu-l depășească, nici din picioarele sale (...), ci din coasta sa, ca să fie egală cu el, să fie lângă inima sa, ca să-i fie dragă şi să existe o împreună-lucrare, căci „nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu“ (I Corinteni 11, 11-12).

  Unitatea de ființă a omului, dar în diversitatea ipostasurilor sale este afirmată și de Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici sclav, nici om liber; nu mai este nici bărbat, nici femeie, pentru că voi toți sunteți una în Iisus Hristos” ( Galateni, 3, 28).

  Ce anume particularizează ipostasurile feminine în unitatea ființială a omului? Autoarea răspunde și argumentează emoționant și convingător că femeia, prin natura sa, este simbolul nașterii și al vieții în existenţa pământească. O asemenea ființă minunată a fost creată de către divinitate într-un raport al deplinei egalităţi cu bărbatul, dar, dincolo de vremurile tenebroase şi ostile, când era catalogată a fi inferioară atribuțiilor bărbatului, s-a dovedit cu prisosinţă că o asemenea fiinţă plină de gingăşie şi de sensibilitate, există, pur şi simplu, ca să dea naștere și să facă să renască viața aceasta, să șteargă cu grijă lacrimile copiilor, să aline cu glas mângâietor suferința și durerile oamenilor, ale răniților pe câmpurile de luptă, să îngrijească suferinţa bătrânilor, să iubească și să trudească până când poate să-și împletească în deplinătate cuibul pe care şi l-a dorit sub streașina propriei case.

  În frumoasa și înălțătoarea pledoarie pentru femeie și feminitate, autoare arată că acesta a fost făurită de divinitate într-un raport de egalitate cu bărbatul, însă în vremurile trecute poziția acesteia în societate era inferioară atribuțiilor bărbatului. Viața socială dinainte de 1910 a depreciat rolul femeilor. Ele nu beneficiau de aceleași drepturi ca și partea masculină. În țările dezvoltate industrial, femeile lucrau în domeniul textilelor, însă munca lor nu era plătită pe măsura eficienței. Tinerele nu aveau dreptul la opinii personale, acestea erau nevoite să se căsătorească în funcție de alegerile părinților, iar după căsătorie erau subjugate de partenerul de viață. După o lungă perioadă de luptă împotriva discriminării sexuale, la începutul secolului al XX-lea a fost recunoscută egalitatea femeii în raport cu bărbatul.

  Cu trecerea timpului ipostasurile feminine s-au impus în societate, astăzi ajungând să reprezinte un pilon puternic al comunității. Deși există și în prezent voci care discriminează femeia în colectivitate, sunt net demonstrate și susținute legal poziția femeii și drepturile acesteia. Dar violența domestică nu a dispărut în totalitate. În momentul de față există numeroase tinere, soții, bunici care sunt maltratate psihic și fizic, declasate, umilite și discriminate.

  Femeile au luptat pentru imaginea unei persoane nobile, demne, capabilă să întreprindă și să desfășoare activități importante din punct de vedere cultural, social sau politic. Au demonstrat că, dincolo de a fi mame și soții, sunt capabile să facă performanță în toate domeniile de activitate, inclusiv în armată, tehnologie, informatică, cercetare etc.

  În epoca actuală marcată de postmodernism și de ideologiile transumaniste, de discrepanțe sociale majore, și mai ales de căderea omului din dreapta credință și de raportare la Dumnezeu, chipul omului și al femeii așa cum a fost creat de Dumnezeu s-a desfigurat dar nu a fost distrus.

  Toți reprezentanții postmodernismului sunt uniți de un stil de gândire, în cadrul căruia nu se acordă preferință constantei cunoașterii, ci instabilității acesteia; nu sunt apreciate rezultatele abstracte ale cunoașterii, ci cele concrete ale experienței; se afirmă că realitatea în sine, adică „lucrul în sine” de care vorbește Kant este inaccesibil cunoștințelor noastre. Spre deosebire de concepția kantiană nici realitatea fenomenală nu poate fi cunoscută, nu se poate spune ce este realitatea. Accentul ideologiei postmoderniste nu se pune pe obiectivitatea adevărului, ci pe relativitatea acestuia. Prin urmare, nimeni nu poate pretinde că știe ce este adevărul și mai mult nici o persoană, nici Dumnezeu nu sunt Adevărul. Fiecare înțelegere este o interpretare umană, care nu este niciodată definitivă. În plus, este influențată semnificativ de fapte precum clasa socială, etnică, rasială, tribală etc. aparținând individului.

  O trăsătură caracteristică postmodernismului este negativismul, „apoteoza lipsei de temei” (L. Shestov). Tot ceea ce înainte de postmodernism era considerat stabilit, de încredere și sigur: om, minte, filozofie, cultură, știință, progres - totul a fost declarat instabil și nedefinit, totul s-a transformat în cuvinte, raționamente și texte care pot fi interpretate, înțelese și „deconstruite”, dar pe care nu se poate baza în cunoașterea, existența și activitatea umană.

 Ideologiile inteligenței artificiale și a transumanismului, sunt realități contemporane ale epocii postmodernismului care propun o nouă concepție despre om, statutul său social, de natură a afecta dreapta credința în Dumnezeu, dar și drepturile și libertățile fundamentale consacrate de constituții și de legi. Riscul existențial cauzat de inteligența artificială puternică (sau generală) este ipoteza conform căreia progresul substanțial în inteligență artificială (sau generală; prescurtat AGI în engleză) ar putea duce într-o zi la dispariția omului sau la o altă catastrofă globală nerecuperabilă.

  În epoca transumanismului, în cadrul acestei ideologii se vorbește deja de superioritatea inteligenței artificiale față de inteligența omului, de competiția dintre om și mașină, de necesitatea reglementarii juridice a relațiilor sociale care au ca obiect inteligența artificială, chiar și de o reglementare unitară juridică a inteligenței naturale a omului și a inteligenței artificiale, considerându-se că ele sunt echivalente fenomenologic. Transumanismul a fost descris de către un opozant declarat ca "cea mai periculoasă idee din lume", în timp ce un susținător contrează spunând că este "mișcarea ce esențializează cele mai îndrăznețe, curajoase, imaginative și idealiste aspirații ale umanității". Unii autori cred că omenirea ar fi deja transumană, deoarece progresul medical din ultimele secole a modificat în mod semnificativ speciile noastre. Componenta filosofică a acestei ideologii examinează implicațiile etice ale extinderii subiectivităților dincolo de specia umană, adică mașina să fie considerată persoană.

  În astfel de concepții, expresii ale neantului existențial din mintea unora care s-au despărțit de Dumnezeu, ființa umană, universul nu sunt creații a lui Dumnezeu, iar ipostasurile acesteia, bărbații și femeile nu mai sunt persoane, nu au trebuință de libertate, nu mai poartă în sine chipul nemuritor al lui Dumnezeu.

 Omul postmodern nu mai percepe și nu mai înțelege sensurile și scopul existenței sale. Chipul femei și rolul acesteia în societatea postmodernă este afectat grav, dar nu distrus de unele ideologii care se doresc a fi impuse de guvernanți ca stil de viață.

  Ideologia de gen a devenit populară în spațiul academic occidental în anii 90. Este un model cultural specific postmodernismului contemporan a cărui ideologie afirmă că orice este posibil pentru om și gândirea sa, mai ales în sens distructiv, față de valorile tradiționale ale umanității și contrar dreptei credințe. Este ceva nu doar nou și la modă, ci este ceva radical extrem. Ideologia de gen, în realitate, este o teorie complet lipsită de bază științifică și este dezavuată nu numai de Biserica ortodoxă, dar și de numeroși oameni de știință, de cultură, filosofi și teologi.

 Această teorie postmodernistă susține că ar trebui făcută o diferențiere între două concepte: „sexul biologic„ al unei persoane și „genul acesteia„. Altfel spus, dacă un copil este născut cu organe sexuale masculine nu înseamnă în mod necesar că el este băiat, ci poate fi din punct de vedere al sexului băiat, dar din punct de vedere al genului fată. Ideologia de gen afirmă că sexul biologic este un dat natural, dar genul trebuie să-l aleagă fiecare om în funcție de preferințele sale și nu trebuie să corespundă în mod necesar sexului biologic. Deci sexul biologic nu mai contează. Fiecare, încă din copilărie, poate să declare pentru sine genul, iar această declarație trebuie recunoscută de instituțiile statului, de societate și să producă consecințe juridice.

  Teoria este o aberație, o monstruozitate a minții contra firii. Sunt de actualitate tablourile lui Goya și care exprimă adevărul: „Somnul rațiunii naște monștri”. Din nefericire, teoria este susținută chiar și de fețe bisericești, dar și în mediul politic, fiind afirmată de așa zișii ideologi europeni și promovată de Parlamentul Uniunii Europene.

  Statul Român și societatea civilă din țara noastră sunt confruntate cu o problemă importantă și anume refuzul de a recunoaște căsătoriile dintre homosexuali încheiate în alte țări, refuzul de a considera că aceste cupluri formează o familie în sensul reglementat de legislația română și de a acorda drepturi partenerilor unor asemenea cupluri identice celor recunoscute membrilor familiilor tradiționale.

  Așa cum susține și autoarea acestei impresionante monografii, căsătoria, actul de unire liber consimțit dintre un bărbat și o femeie prin care se întemeiază o familie nu este un simplu fapt social sau o creație juridică, așa cum a ajuns să fie considerată în occident de către protestanți, atei și guvernanții atei.

  Pentru dreapta credință ortodoxă nunta este o Taină a Duhului Sfânt. Săvârșind Taina nunții preotul constată nu înfăptuirea unui fapt social oarecare și impersonal, ci lucrarea directă a lui Hristos asupra bărbatului și femeii care se unesc prin iubire, sau întâlnirea personală a celor care primesc această Taină cu Hristos. Săvârșitorul propriu-zis al Tainei Nunții și a celorlalte Taine este Hristos Însuși în mod nevăzut. Părintele academician doctor Dumitru Stăniloae arată că: ’’Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică” ( Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Ed. Basilica București, p. 183).

  Pledoaria autoarei pentru om și ipostasurile feminine ale creației este susținută de o amplă prezentare și descriere a vieții și faptelor unor memorabile femei din istorie și în mod deosebit din epoca creștină, începând cu modelul absolut al umanității și al femeii, „Noua Evă”,Sfânta și Pururea Fecioară Maria de Dumnezeu Născătoare, care în curățire și smerenie absolute, nepieritoare, a devenit lăcaș al Fiului Lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos și astfel omul, lumea, întreaga existență sunt chemate la mântuire.

  Curajul și jertfa multor femei din istoria umanității sunt relatate de autoare, ca un exemplu pentru toți oamenii de astăzi și din generațiile care vor urma, de credință, virtute, lepădare de sine și chiar de viață și de lumescul din lume, pentru Hristos, pentru oameni.

  În cartea distinsei autoare există o tendință generală optimistă privind rolul femeii în societatea contemporană în pofida atâtor racile și căderi care macină existența omului și a lumii în vremurile noastre. Nu mai este ceva surprinzător, acum, faptul că femeile pot să aibă orice profesie doresc și că pot alege mai liber cum să se desfășoare viața lor. Femeia a reușit să obțină dreptul de vot egal cu al bărbaților și a început să fie acceptată de către aceștia în alte roluri decât acela de soție, mamă și administrator al locuinței. În ultimii 150 de ani, rolul femeii s-a schimbat în mod fundamental în societate și în familie. Femeia nu mai are doar rolul de a administra casa și de a educa și crește copiii. Pentru ca nu mai există presiunea căsătoriei de la vârste mai fragede, acum femeile pot să se manifeste într-o mulțime de direcții, atât din punct de vedere profesional, cât și personal. Femeile pot, acum, nu doar să practice aceleași meserii ca bărbații, dar pot și sa aibă hobby-uri mai neconvenționale, care înainte nu ar fi părut posibile, această schimbare fiind vizibilă mai ales în domeniul sportului sau în cel al științei și tehnicii.

  O alta diferență importantă este cea legată de educație. În urmă cu câteva sute de ani, chiar și fetele din aristocrație erau educate numai pentru a ști lucrurile necesare pentru administrarea casei și pentru interacțiunea cu invitații. Acum, în majoritatea țărilor, femeile pot alege liber ce studii să urmeze și până la ce punct să le continue. Acum aproximativ 100 de ani, se întâmpla mai rar ca femeile să frecventeze cursurile universitate, dar situația s-a schimbat între timp prin transformările generale care au avut loc în societate și prin contribuția unor femei ce au rămas în istorie pentru ca au învins prejudecățile, dar mai ales prin creația lor artistică, științifică și culturală, prin contribuția lor la progresul, umanității și al civilizației.

  De asemenea, au apărut schimbări semnificative în ceea ce privește înfățișarea, arată autoarea. Înainte de emanciparea femeii, exista un anumit cod vestimentar care trebuia să fie urmat. Nici nu se punea problema purtării pantalonilor, iar fustele și rochiile trebuiau să acopere integral picioarele. Treptat, lungimea hainelor s-a schimbat considerabil.

  Odată cu obținerea independenței în celelalte domenii, pentru femei a fost posibil și să călătorească mai mult, extinzându-și astfel orizontul de cunoaștere. Experiența acestora nu s-a mai rezumat doar la cea din jurul casei și orașului natal. Este posibil acum să descopere mult mai multe locuri decât înainte.

  Totuși, afirmă și avertizează autoarea: „Femeia are o înțelegere intuitivă, prin cele dinlăuntru ale ei, a valorilor Duhului Sfânt. Ea este înzestrată din fire cu simț religios; cuvântul lui Tertulian: “sufletul este creștin din fire“34, este valabil în primul rând pentru femeie. Marxiștii au simțit bine acest fapt. Emanciparea femeilor și egalitatea sexelor sunt în primul rând plan al preocupărilor lor; masculinizarea femeii vizează modificarea tipului său antropologic, până a-l face din interior, în însuși sufletul ei, identic prin natură cu bărbatul. Acest proiect de nivelare dovedește lupta cea mai virulentă împotriva legii lui Dumnezeu, deoarece însemnă dispariția stării harismatice feminine’’.

  Sunt memorabile cuvintele vrednicului de pomenire IPS Justinian Chira pe care le propunem atenției cititorului pentru a sublinia valoarea deosebită a monografiei distinsei autoare:

„În această femeie (Livia,n.n.), credincioasă evlavioasă, sărmană, eu văd toate femeile din țara noastră, din toată lumea. Făpturi create de Dumnezeu să fie luminate, să fie bucurie bărbaților, să fie tinere, frumoase ca florile, să fie mame, să fie bătrâne sfinte, să fie îngrijitoare ale altarelor, să fie mângâiere și bucurie copiilor. Să fie ca niște icoane curate în care vedem reflectat chipul nevinovat al Evei, cum a fost aceasta înainte de căderea în păcat. Să fie pline de daruri frumoase ca în timpul Lumii Vechi. Să o vedem pe Maria cea plină de Har după ce a primit pe Arhanghelul Gavril, prin care a venit de la Tatăl Duhul Sfânt și a zămislit în trupul ei Preacurat pe Iisus Hristos-Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul Lumii.

  Sărmane! Așa sunt toate femeile care nasc copii, care se îngrijesc de bărbați, care plâng după cei răposați, care se îngrijesc de mormintele celor adormiți și care ne amintesc mereu de sfinții pe care i-am avut și de eroi. Și de toți bărbații care au fost tații copiilor care s-au născut în lume.” (Reflecții. Din caietele Arhiepiscopului Justinian. Caietele186 și 187, anul 2014-2015, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 2015. P. 38)

  Acesta este rostul și menirea oricărei femei, purtătoare a chipului nemuritor al lui Dumnezeu, la care se referă și autoarea în paginile acestei cărți. Epoca în care trăim, emanciparea femeilor, implicarea acestora tot mai mult în activități sociale, politice, culturale, științifice, obligațiile sociale și familiale, dar și căderile de tot felul de la demnitatea de femeie nu au schimbat și nu pot schimba, rostul și menirea creștină a ipostasurilor feminine ale ființei umane, aspect care rezultă din întreaga monografie.

  Autoarea răspunde la o întrebare tulburătoare privind menirea femei: ’’Reînnoirea religioasă, ca și continuitatea tradiției, sunt legate de soție și de mamă. Femeia, tânăra fată, în plină mișcare progresistă, cel mai adesea aspiră să interiorizeze și să trăiască adevărul pe care îl află din icoanele Maicii Domnului. Femeia creștină este aceea care, dinlăuntru, prin harismele sale, menține valorile eterne. Rămânem impresionați de rolul femeilor în transmiterea credinței. Această feminitate discretă și curată este inspirată de Maica Domului cea iubitoare și milostivă. Stareții Macarie și Ambrozie, Sfântul Serafim dau o atenție unanimă și plină de speranță tainei femeii, adâncirii slujirii ei harismatice.

La întrebarea: “Femeia va mântui lumea?“, ei ar fi răspuns, desigur: “Această slujire ține de harismele ei“.35 Iar Evanghelia nu contenește să rostească “Cine are urechi de auzit să audă!“ (Mc. 4, 23) Mântuirea lumii nu este decât în Hristos, singurul Nume pe Care-L dorește inima, “întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi“ (F. Ap 4, 12).

  Conținutul cărții impresionează prin vastitatea și adâncimea cunoștințelor autoarei privind Sfânta Scriptură, opera Sfinților Părinți, a celor de istorie și totodată eleganța stilului și frumusețea exprimării ideilor. Toate acestea fac din această operă, o carte de referință în literatura noastră, pe care o recomand spre lectură și meditație tuturor categoriilor de cititori, indiferent de sex, vârstă, ocupație.

  Dumnezeu și Maica Domnului să ne ajute!

       Conferențiar universitar dr. Marius Andreescu



 

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii/domenii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567