Descarca Revista

Sfinții Trei Ierarhi - 30 Ianuarie

Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Ianuarie 2024

 

Sumar:
Sfintii Trei Ierarhi, modele de gandire si viata crestina
Anul omagial si comemorativ 2024
STIRI INTERNE - Ianuarie 2024
STIRI EXTERNE - Ianuarie 2024
Binecuvantări interzise
Declaratie a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei privind casatoriile gay
Preotia levitica a Sfantului Ioan, temei al lucrarii sale baptismale
Despre traditia porumbelului de la Boboteaza: simboluri si semnificatii
Invataturi despre Taina Botezului, Agheasma Mare, apa sfintita
Ingrijirea bolnavilor este porunca dumnezeiasca si datorie sociala
Parintele Proclu Nicau –Avva al pustiei si indrumatorul nostru!
Icoana Anului omagial 2024
Omilia a XXII-a catre tineri a Sfantului Ierarh Vasile cel Mare
Metoda pedagogica Zaica
Cunoasterea rationala si cunoasterea prin credinta (2) - Limitele cunoasterii rationale
Linistirea mintii in era comunicarii digitale
Un traseu până la Caraorman
Vindecarea creierului - Anthony William (CARTE)
Anghelologia Noului Testament - Victor Constantin Marutoiu (CARTE)
Pravila de rugaciune Bogorodisnaia - *** (CARTE)



Tema lunii
Sfintii Trei Ierarhi, modele de gandire si viata crestina
 
Începând cu secolul al XI-lea, în ziua de 30 ­ianuarie a fiecărui an, ­Biserica serbează cu mare atenție trei dintre cele mai mari personalități din istoria sa, ca mari dascăli ai lumii și ierarhi, după ce, în aceeași lună, comemorează pe fiecare dintre ei în câte o zi (1 ianuarie, 25 ianuarie și 27 ianuarie). Au fost și dascăli, ierarhi și sfinți, ceea ce nu este prea ușor. Este vorba de Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. După cum observăm, toți acești sfinți au câte un supra­nume: cel Mare, Teologul și Gură de Aur.

Acestea nu sunt supranume date de vreo școală teologică, de vreun sinod sau de vreun grup restrâns de credincioși, ci de toată obștea creștinilor (clerici și laici, la un loc), de comunitatea eclesială, în ansamblul ei. Aceasta i-a perceput ca atare și i-a denumit așa. După aceea, instituțiile imperială și eclesiastică au preluat atât prețuirea pe care le-a acordat-o celor Trei Sfinți Ierarhi poporul lui Dumnezeu, cât și supranumele cu care cei trei Sfinți Ierarhi au fost receptați de creștini, până în zilele noastre. Supranumele pe care-l are fiecare dintre cei trei nu de­semnează anumite calități pe care nu le-ar avea ceilalți doi. Dacă am atribui fiecăruia dintre cei Trei Sfinți pe oricare dintre cele trei supranume, acela i s-ar potrivi oricăruia dintre ei. Și aceasta, pentru că oricare dintre cei trei Sfinți Ierarhi a fost și cel Mare și Teologul și Gură de Aur, cu toate că fiecare dintre cei trei, în smerenia lui, nu s-a considerat nici Mare, nici Teolog și Mare Orator, ci simplu părinte al celor peste care Duhul Sfânt l-a pus păstor, slujitor al oamenilor și iconom al Tainelor lui Dumnezeu.

Din anul 1936, toate școlile teologice din Bisericile Ortodoxe i-au luat drept purtători de grijă pentru activitatea ce se desfășoară în aceste instituții.

Sfinții Trei Ierarhi au trăit în veacul de aur al Bisericii, perioada de timp un pic mai lungă de o sută de ani, în care s-au formulat, nu ușor, Dogma Trinitară și Dogma Hristologică, fundamentale pentru Biserică, în sensul că numai crezând corect, altfel spus, dând crezare cum se cade celor ce merită crezute, vom putea să avem garanția mântuirii. Primii doi, Sfântul Vasile și Sfântul Grigorie, au fost contemporani și prieteni. Cel de-al treilea a fost un contemporan, mai tânăr cu primii doi, fără să-i fi cunoscut însă.

În cele de mai jos voi prezenta, pe rând, pe fiecare dintre cei trei Sfinți Ierarhi, în ordinea pe care o cunoaștem, cea a alfabetului, de care s-a ținut cont atunci când s-a pus problema cinstirii lor ­împreună.

Familie de sfinţi în Pont

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în Neocezareea Pontului, în anul 330, ca al doilea copil din cei opt ai renumitului retor Vasile și al Emiliei. Părinții lui, ca și ai Sfântului Grigorie, făceau parte din marea protipendadă a Asiei Mici, venind și din familii creștine. Părinții Sfintei Emilia fuseseră executați în timpul persecuției lui Dioclețian (286-306), iar ai soțului ei au stat ascunși prin pădurile din provincia Pont (nordul Turciei de azi) între anii 306-313, după ce li se confiscaseră averile, recuperate după Edictul din Mediolanum (313). Din familia retorului Vasile, Biserica cinstește șase sfinți (Macrina, bunica, mama retorului Vasile, Emilia, mama Sfântului Vasile, Macrina, sora cea mare a Sfântului Vasile, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie, Episcopul Nyssei, și Sfântul Petru, Episcopul Sevatei). Tânărul Vasile a început studiile în familie, le-a continuat în orașul Cezareea, capitala prosperei provincii Capadocia (în centrul Asiei Mici), după aceea la Constantinopol, între anii 350 și 352, unde, printre alții, l-a avut ca profesor pe Libanius (Cf. Sf. Grigorie de Nyssa, Scrisoarea nr. 7), viitorul celebru retor, stabilit mai târziu în Antiohia, unde a fost profesorul Sfântului Ioan Hrisostom. După aceea, până prin 355 a studiat la Atena. Acolo l-a reîntâlnit pe fostul său coleg din Cezareea Capadociei, Grigorie.

Fiu de episcop

Grigorie s-a născut în anul 329/330 în Arianz, în casa preotului Grigorie, ajuns Episcop în Nazianz (din aceeași provincie, Capadocia), și al Nonnei. Aceasta venea dintr-o familie creștină. Grigorie era încă păgân, chiar adeptul sectei hypsistienilor (cultul Celui Prea Înalt) apărută din amestecul unor idei păgâne și evreiești (Cf. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi creștinești și latine, vol. II, 1, Polirom, 2004, p. 100). Pentru că se căsătorise cu un păgân, Nonna a fost repudiată de familie. Ea a reușit să-l convertească pe Grigorie, care ulterior a ajuns preot și episcop în Nazianz. Grigorie și Nonna au avut trei copii: Gorgonia, Grigorie și Caezar. Gorgonia s-a căsătorit în Iconiu, fiind mama viitorului Episcop Amfilohie de Iconium, hirotonit de Sfântul ­asile, și a Olimpiadei, căsătorită în Constantinopol. Caezar a studiat medicina la Alexandria, a ajuns medic în Constantinopol, apoi administratorul domeniilor imperiale în Bitinia. A murit de tânăr în urma unui cutremur.

După ce a început studiile în casă, Grigorie le-a continuat în Cezareea, unde l-a avut coleg pe Sfântul Vasile. Va studia și în Cezareea Palestinei, apoi în Alexandria Egiptului. Era atras de filosofie, Alexandria era vestită mai ales pentru medicină și științele exacte. De aceea a hotărât să continue studiile la Atena. În noiembrie 350, când marea era socotită deja închisă până în aprilie, a luat o corabie care urma să ajungă în Eghina, de unde putea veni la Atena. În apropiere de țărmul Ciliciei s-a iscat o furtună care a pus în mare primejdie viețile celor din corabie. Trei săptămâni pasagerii corabiei au fost amenințați în fiecare clipă cu moartea. Acolo, tânărul Grigorie a hotărât că dacă va scăpa din primejdie își va consacra viața slujirii lui Dumnezeu. Corabia a ajuns pe țărmurile Ciprului, de acolo la destinație, la Atena. Acolo a început studiile de filosofie. După un an, a venit la Atena și Vasile, fostul lui coleg de la Cezareea.

O prietenie de o viaţă

Între cei doi s-a legat o prietenie ca puține altele. Au studiat retorica cu doi retori celebri în acea vreme, Imerios, care era păgân, și Proeresios, care era creștin. Au studiat tot ceea ce au putut să studieze. Vasile a luat și cursuri de medicină. Se considerau ca două vieți în același trup. Drumurile lor nu cunoșteau decât două direcții: școala și biserica, deși nu erau încă botezați. Acolo, cei doi prieteni au hotărât ca, după terminarea studiilor, să practice filosofia. A practica filosofia nu era înțeleasă în sensul a ceea ce înțelegem noi azi, ci a duce un anumit mod de viață conform cu o anumită concepție. Creștinii aveau, desigur, atât o concepție, cât și un mod de viață specifice. Modul de viață practicat de și în școlile filosofice păgâne era considerat în Capadocia „filosofia din afară”, în timp ce asceza creștină era socotită adevărata filosofie. Cu alte cuvinte, încă de la Atena cei doi prieteni au hotărât să se angajeze în viața ascetică.

Misiune şi apărarea Ortodoxiei în Capadocia

Vasile s-a întors în țară în anul 355. Între timp, tatăl său murise. Mama și Macrina își construiseră o sihăstrie în Pont, la Annesi, pe o proprietate a familiei, de pe valea râului Iris. Pentru un timp, Vasile a practicat retorica, apoi, la sfatul surorii sale, a hotărât să înceapă viața ascetică. Avea nevoie de un îndrumător. A crezut că l-a găsit în Eustatie, Episcop de Sevasta, de fapt, un semiarian. Căutându-l, a avut ocazia să călătorească pe la asceții din Siria, din Egipt și din Palestina, constatând, la întoarcere, că și în Capadocia existau bărbați cu viață consacrată, cu nimic mai prejos decât cei din zonele vizitate. În anul 358 s-a botezat și a început viața ascetică într-o sihăstrie, pe celălalt mal al Irisului. Întors în țară, Grigorie a venit la Annesi, unde cei doi au pus bazele unui viitor florilegiu, numit „Filocalia”, cu cele mai frumoase texte din uriașa operă a lui Origen. Între timp, Grigorie a fost chemat de tatăl său la Nazianz și hirotonit preot. A revenit la Annesi, dar în 360, Vasile a fost chemat la Cezareea de Episcopul Dianios, care-l va trimite la sinodul din Constantinopol din 360, pentru a apăra Ortodoxia, împotriva homiusienilor. El s-a întors la Annesi, dar în 362 succesorul lui Dianios, Episcopul Eusebiu, l-a convins să renunțe la sihăstrie. L-a invitat la Cezareea, l-a hirotonit preot și i-a dat responsabilități misio­nar-pastorale. În această calitate, Vasile a cunoscut mai bine comunitățile monahale din Capadocia, unde se pare că făcea vizite frecvente. Răspunsurile date întrebărilor pe care monahii i le-au pus vor constitui mai târziu celebrele Reguli mari și Reguli mici care vor deveni regulile fundamentale pentru viitoarele mănăstiri din Orient și din Occident. Tot atunci a început lupta cu arienii, care contestau nu numai deofiin­țimea Tatălui și a Fiului, ci și dumnezeirea Sfântului Duh. Din acea perioadă datează tratatul Împotriva lui Eunomiu, un capadocian arian, ajuns Episcop de Cizic, caterisit și trimis în exil, după Sinodul II ecumenic.

După moartea Episcopului Eusebiu, în anul 370, Vasile a ajuns Arhiepiscop al Cezareii, Mitropolit al Capadociei și Exarh civil al Provinciei Pont (Cf. Iohannes Quasten, Initiation aux Pères de l’Eglise, vol. III, Paris, 1963, p. 297).

Situația era foarte grea. Împăratul Valens (328-378) era semiarian. A dezlănțuit o cruntă persecuție împotriva Ortodoxiei. În cadrul acesteia a înecat în Marea Neagră 80 de episcopi, iar alții s-au refugiat sau au fost exilați din ordinul împăratului. Locurile vacante erau ocupate de episcopi fideli instituției imperiale, deși mulți dintre ei, cum va scrie mai târziu Sfântul Grigorie, erau inculți și oportuniști.

Sfântul Vasile avea în subordine câțiva episcopi sufragani, 50 de horepiscopi și peste 500 de preoți. Pe unii trebuia să-i apere, de alții să se apere. O parte dintre episcopi îi erau adversari. A avut multe de suferit din partea lor. La un moment dat, împăratul a venit la Cezareea și l-a trimis pe prefectul Modestus să-l oblige pe Mitropolitul Vasile să renunțe la credința sa. În tribunalul unde fusese convocat, Vasile a opus o dârză rezistență. La amenințarea prefectului că i se va confisca averea, că va fi torturat sau executat, mitropolitul avea să-i răspundă:

„De confiscarea averii nu are a se teme cel care, în afară de aceste câteva cârpe de pe el și câteva cărți, nu are nimic. De exil nu-mi pasă, deoarece nu sunt legat de nici o localitate... Apoi, la ce chinuri aș putea fi supus eu, care aproape că nu am trup, afară de cazul când vrei să mă dobori făcându-mi un singur brânci”.

Prefectul i-a atras atenția că până atunci nu i-a vorbit nimeni așa, la care mitropolitul i-a răspuns: „Poate pentru că nu ai întâlnit un episcop” (Sf. Grigorie de Nazianz, Panegiric la Sfântul Vasile; apud Jean Lacoste, Părinții Greci ai Bisericii, Galaxia Gutenberg, 2009, p. 141).

Aflând împăratul, a retras decretul de exilare a ierarhului, ba l-a chemat pe Sfântul Vasile să se roage pentru fiul său, care era bolnav. Dar i-a împărțit eparhia, lăsându-l în situația de a nu mai avea majoritate în conducerea acesteia. Pentru a rezolva situația, a hirotonit câțiva episcopi, între care Amfilohie de Iconium, Grigorie la Nyssa, Petru la Sevasta și pe Grigorie, pe atunci preot la Nazianz, la Sasima.

Sfântul Vasile nu a încetat să rămână dascăl în eparhia lui, calitate în care a scris mult, inclusiv tratatul Despre hexaimeron (în zece cărți). A apărat Ortodoxia niceană și deoființimea Duhului Sfânt, contestată de evoluția arianismului. A făcut comentarii la Psalmi și la cartea Profetului Isaia; a scris omilii cu tematici diverse; a alcătuit o Liturghie și a scris despre Botez și a dat cele mai echilibrate Rânduieli monahale și Îndrumări ascetice. Opera lui este încă necunoscută în întregime. Capadocienii sunt cei care au clarificat noțiunile de ființă și ipostas/persoană în Triadologie. Iar dintre ei primul care a scris în acest sens a fost Sfântul Vasile. Acesta s-a implicat profund în activitatea caritativă și educativă a Bisericii. În acest sens, a rămas etalon în Biserică prin celebra „Vasiliadă”, un complex de clădiri și instituții ale ospitalității, cu caracter educativ și caritativ, cu medici și cu tot ceea ce prevedeau asemenea instituții (Scrisoarea 94). Sfântul Vasile a trecut la cele veșnice la 1 ianuarie 379, fiind numit încă de atunci „cel Mare”.

Drumul greu spre apărarea Ortodoxiei la Constantinopol

După hirotonirea ca episcop, Sfântul Grigorie nu s-a dus niciodată la Sasima. Acolo nici nu fusese vreodată centru episcopal. S-a retras în Siria, consacrându-se vieții ascetice. A rostit mai multe cuvântări, cu diverse ocazii. În august 378, Valens a murit în războiul cu goții. Aceștia au supus Imperiul și capitala la tot felul de atrocități. Pe de altă parte, Episcopul Demofil al Constantinopolului era arian. Între arieni și ortodocși au început o serie de dispute. În 379, Grigorie a fost chemat în Constantinopol spre a contribui la triumful Ortodoxiei. Din păcate, toate bisericile erau ale arienilor. A transformat în biserică o sală din casa nepoatei sale, Olimpiada. De acolo, din Capela Anastasia, a rostit celebrele Cuvântări teologicedând ajutor cu limba sa unei formulări nelimpezi (Poemul II, I, 30), afirmând Ortodoxia (împotriva arienilor, care stăpâneau capitala de 14 ani) și asigurând formarea creștină a celor care-l ascultau (Cf. Jean Bernardi, Grigorie de Nazinanz, Teologul și opera, Deisis, 2002, p. 143). Proaspăt botezat, împăratul Teodosie l-a numit episcop al capitalei. În această calitate a deschis lucrările celui de-al doilea Sinod ecumenic, ocazie cu care a demonstrat, cum a făcut și în alte dăți, că Duhul Sfânt este Dumnezeu (Cuv. 31, 10, 1-2).

Din păcate, nu toți sinodalii pricepeau teologia lui înaltă și cultura lui deosebită. Mulți dintre ei făceau parte din cei făcuți episcopi la ordinele lui Valens. Din nefericire, venind la sinod, Episcopul Petru al Alexandriei a invocat canonul 15 al Sinodului I ecumenic, care interzice transferul unui episcop de la un scaun la altul. Deși Sfântul Grigorie avea posibilitatea să se apere, întrucât nu fusese niciodată la Sasima, care nu fusese niciodată sediu episcopal, nu a făcut-o. A părăsit sinodul, dezgustat de acea „uriașă adunătură de traficanți de Hristos”, care „au dobândit înălțimea, dar nici unul harul” (cum spunea într-unul dintre poemele sale) și s-a întors la Nazianz, unde și-a exercitat funcția de episcop, apoi s-a retras la Arianz, unde a murit în 390.

Sfântul Grigorie de Nazianz a fost unul dintre cei mai reprezentativi Părinți ai Sinodului II ecumenic. A rămas pentru Biserică Teologul, nume care i-a mai fost dat doar Sfântului Apostol Ioan. A fost cel mai mare poet creștin din perioada patristică, scriind circa 18.000 de versuri, depășind Iliada și Odiseea, la un loc (Cf. C. Moreschini, Enrico Norelli, op. cit. p. 133). 

Ioan, predicatorul antiohian ajuns patriarh

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut între anii 344-354, probabil în 348 (Cf. C. Moreschini, Enrico Morelli, op. cit. p. 162), la Antiohia, ca fiu al lui Secundus, comandantul armatei provinciei Orient, și al Antuzei. A rămas orfan de mic. Antuza i-a asigurat o aleasă educație. A studiat filosofia cu un profesor celebru, Andragatios, și retorica cu un tot atât de celebru Libanios, fost cândva profesor al Sfântului Vasile. Studiul teologiei i l-a asigurat frecventarea Școlii lui Diodor, ajuns Episcop de Tars. Ioan a trăit într-o epocă în care la Antiohia foarte mulți tineri părăseau orașul și mergeau în muntele din apropiere, unde se angajau să ducă o viață curată. De acest curent a fost cuprins și Sfântul Ioan, care, pentru o vreme, a trăit printre pustnicii din apropierea Antiohiei. A coborât din munte, la rugămințile mamei sale, ea însăși suferindă. După trecerea la Domnul a Antuzei, Ioan s-a întors iarăși printre sihaștri, timp de trei ani. În munte plecau nu numai tinerii creștini, ci și păgânii, de așa manieră încât mulți dintre antiohieni erau de-a dreptul speriați. Îi urau, pur și simplu, pe monahi. La un moment dat, coborând în oraș un grup de monahi, aceștia au fost bătuți și batjocoriți de oameni pentru că „le răpeau” copiii.

Determinat de această situație, tânărul Ioan a coborât din munte spre a-i apăra pe monahi. Era cunoscut al cui fiu era și de ce autoritate se bucura. El i-a certat pe cei care agresaseră monahii, vorbindu-le că fiii lor îi părăseau din cauza moravurilor scăzute ale cetățenilor orașului, spunându-le, printre altele, că le pleacă fiii pentru că „nu mai au ce învăța de la voi”. A rămas în oraș, practicând retorica. În anul 381 a fost hirotonit diacon de Sfântul Meletie, iar în 386, Sfântul Flavian l-a hirotonit preot. Timp de 12 ani s-a integrat totalmente în activitatea misionară din Antiohia, în egală măsură, rostind și scriind cuvântări, fiind deja recunoscut ca un orator de mare calitate. Când antiohienii s-au revoltat împotriva fiscalității prea mari, uzurpând și profanând statuile împărătesei Aelia Flacilla și ale prințesei Pulheria, împăratul a hotărât represalii dure pentru antiohieni. Episcopul Flavian a mers la împărat ca să obțină clemența, iar preotul Ioan a făcut toate cele necesare să încurajeze populația, disperată de amenin­țarea imperială. De atunci se păstrează ciclul celebrelor „Cuvântări la statui”. În acea perioadă, Sfântul Ioan a scris cele mai importante și frumoase opere, între care excelează comentariile la Epistolele pauline.

În anul 397, la 27 septembrie, a trecut la cele veșnice Episcopul Nectarie al Constantinopolului. A fost desemnat ca succesor al acestuia preotul Ioan din Antiohia. Acesta nu s-a arătat doritor de acea funcție. Avea să fie dus la Constantinopol oarecum forțat. În 398, la 26 februarie, a fost hirotonit arhiereu de Teofil, Episcopul ­Alexandriei.

În noua calitate, Sfântul Ioan a avut multe decepții. Demnitatea pe care o avea îl obliga, pur și simplu, să stea oarecum închis în palat și să facă administrație, din care făceau parte primirea episcopilor care veneau din tot imperiul, audierea lor și mijlocirea întrevederilor cu împăratul. Luxul de la palatul în care a trebuit să trăiască contrasta enorm cu nivelul de trai al populației. De aceea a vândut o parte dintre vasele și obiectele prețioase din palatul episcopal, iar cu banii obținuți a făcut activități caritative, construind spitale și organizând cantine pentru săraci.

În ciuda faptului că mercenarii goți asigurau paza capitalei, Sfântul Ioan s-a opus ca aceștia să-și construiască biserici în interiorul zidurilor cetății, dat fiind că erau arieni. Sfântul Ioan a trimis misionari la cazari și la unele popoare din nordul Mării Negre. A depus eforturi pentru creștinarea samarinenilor din Palestina și a mijlocit recunoașterea Sfântului Porfirie de către populația din Gaza. A întreprins acțiuni energice pentru redresarea morală a populației capitalei și chiar a clerului. Datorită insistenței în propovăduirea Cuvântului și acțiunilor sale caritative, cetățenii l-au supranumit nu numai „Gură de Aur”, ci și „Apostolul săracilor”. S-a implicat în rezolvarea conflictelor dintre Teofil al Alexandriei și călugării din Egipt, ceea ce l-a iritat pe acesta. Măsurile lui de disciplinare a unor monahi și clerici, certați cu disciplina, i-au iritat pe mulți, inclusiv pe compatriotul său, starețul Isaac, socotit de mulți un adevărat profet.

Femeie tânără și bună creștină, Eudoxia, fiica generalului franc Bauto, era ușor influențabilă, încât nu a fost greu pentru dușmanii Sfântului Ioan să-i inducă ideea că acela o ataca, în predicile sale (Cf. Jean Laporte, op. cit, p. 263), devenind, dintr-o persoană favorabilă, cel mai înverșunat dușman al ierarhului.

Depus pe nedrept şi exilat

Aceasta s-a aliat cu toți cei nemulțumiți de Ioan și cu Episcopul Alexandriei, invitat la Constantinopol să dea anumite explicații referitoare la tensiunile dintre el și călugării din Nitria. În loc să vină în capitală cu concursul Eudoxiei, Teofil a făcut un sinod la Stejar, un cartier al Calcedonului, unde, pentru acuzații cu totul aberante, Episcopul Ioan a fost depus din scaun în anul 403. Împăratul a emis decretul de deportare a Sfântului Ioan în Bytinia, revocat urgent din cauza revoltei populației. Între timp, episcopul a criticat serbările exagerate care s-au organizat cu ocazia dezvelirii unei statui a împărătesei. Conflictul cu Curtea imperială a reizbucnit. Cu ocazia Paștilor din anul 404, Sfântului Ioan i s-a interzis să slujească în vreo biserică, iar în 9 iunie, cinci zile după Rusalii, un notar i-a adus la cu­noștință că trebuia să părăsească imediat capitala. A fost exilat la Cucuzum, în Armenia de Sud. La scurtă vreme, a murit și împărăteasa Eudoxia.

Foarte multă lume din capitală și din Siria venea să-l consoleze. Deranjat de popularitatea sfântului, împăratul Arcadie a ordonat mutarea lui la Pytus, o localitate semisălbatică de la extremitatea orientală a Mării Negre. În ciuda faptului că era bolnav, soldații l-au obligat să meargă până la extenuare. S-a stins din viață în ziua de 14 septembrie 407, la Comana, în drum spre locul exilului. Moartea sfântului a dus la revolte în capitală și în alte zone ale imperiului și la proteste, chiar la Roma, dar și la represalii din partea autorităților civile și bisericești. În luna mai a anului 408, împăratul murea la vârsta de 33 de ani.

Fostul Episcop al Constantinopolului a fost venerat ca sfânt încă din timpul vieții sale. La scurtă vreme după trecerea sa la cele veșnice, memoria i-a fost reabilitată, prin introducerea numelui său în dipticele Bisericii. Moaștele sale au fost aduse la Constantinopol în 438, de fiul lui Arcadie, Teodosie cel tânăr.

Sfântul Ioan a fost cel mai mare orator din Biserica Orientală. A scris enorm. Toate operele sale, prin excelență exegetice, sunt marcate de un profund caracter moral. Vorbindu-ne la curs despre el ­cândva, pr. prof. Dumitru Fecioru ne spunea: „Dacă citești opera Sfântului Ioan Gură de Aur, nu mai este nevoie să citești altă carte de teologie”.

Ca și ceilalți doi ierarhi, Sfântul Ioan a fost un mare teolog și dascăl al creștinătății, mare ascet și mare rugător. De la el păstrăm una dintre cele trei Sfinte Liturghii, în uz în Biserica Ortodoxă. Din vremea împăratului Alexe Comnenul, pe la anul 1100, cei Trei Ierarhi sunt serbați împreună în ziua de 30 ianuarie a fiecărui an.

Propunându-mi să scriu despre Sfinții Trei Ierarhi, nu am deloc pretenția că am adus ceva nou, spre mai buna cunoaștere a acestora. Ceea ce mi-aș dori este să provoc interesul celor care vor citi aceste rânduri să încerce o mai bună cunoaștere a vieților și a operelor acestor sfinți, spre a percepe mesajul pe care ei l-au dat lumii, încât să nu ne fie învățători de la distanță, ci vii (cum sunt în Împărăția lui Dumnezeu) și foarte concreți chiar și în Biserica de azi.

Sfinții Trei Ierarhi se aseamănă în multe, se și disting unul de altul prin darurile și virtuțile pe care fiecare le-a avut. Dar ceea ce-i unește sunt credința dreaptă pe care au avut-o și au mărturisit-o cu înaltă competență și angajarea totală în exercitarea responsa­bilităților sacerdotale și de arhipăstori. Din acest punct de vedere s-au asemănat perfect unul cu altul și s-au întâlnit în sfințenia de care s-au învrednicit și în care au rămas contemporani, între ei și cu toți sfinții Bisericii, de dinaintea lor și de după trecerea lor prin istorie.

 

Sursa: Ziarul Lumina




ACTUALITATEA religioasă
Anul omagial si comemorativ 2024 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 
Proclamarea anului 2024 în Patriarhia Română ca
  Anul omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor şi 
 „Anul comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginţi

 

(Catedrala Patriarhală, luni, 1 ianuarie 2024)

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 9 februarie 2023, a examinat referatul Cancelariei Sfântului Sinod privind declararea anului 2024 în Patriarhia Română ca „Anul omagial al pastorației şi îngrijirii bolnavilor” şi Anul comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginţi.

Propunerea Cancelaria Sfântului Sinod pentru două teme, omagială și comemorativă, pentru anul 2024, este argumentată în special prin creşterea accelerată din ultimii ani a numărului de oameni afectaţi de bolile clasice şi de adicții multiple actuale.

Având în vedere că viaţa şi sănătatea omului sunt daruri ale lui Dumnezeu faţă de care Biserica îşi arată mereu grija şi responsabilitatea, dedicarea anului 2024 unei atenții sporite către oamenii bolnavi sau afectați de dependențe (adicții, patimi) se va reflecta și în plan social-filantropic şi social-medical în instituțiile medicale înființate și administrate de Biserică (cabinete medicale, centre de recuperare, spitale), dar și în instituțiile medicale de stat, prin cooperarea dintre preoți și medici sau psihologi.

De asemenea, comemorarea în anul 2024 a tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți cinstiți în evlavia poporului român este un moment favorabil de sporire a rugăciunii pentru vindecarea bolnavilor și de apreciere a celor care îi îngrijesc pe cei bolnavi la casele lor sau în spitale.

Potrivit programului cadru (liturgic, cultural şi mediatic),

I. În primul semestru al anului 2024 va fi tratată tema: „Anul omagial al pastorației șîngrijirii bolnavilor”, care va fi prezentată astfel:

  1. Forme ale pastorației și îngrijirii bolnavilor în Sfânta Scriptură;
  2. Lucrarea pastorală a Bisericii și a slujitorilor ei pentru îngrijirea bolnavilor;
  3. Lucrarea social-filantropică și medicală a Bisericii Ortodoxe Române.

II. În al doilea semestru al anului 2024 va fi tratată tema: „Anul comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți”, care va fi prezentată astfel:

  1. Hristos, doctorul sufletelor și trupurilor noastre;
  2. Sfinții doctori fără de arginți și sensurile cinstirii acestora;
  3. Sfinții tămăduitori în istoria Bisericii.

În urma discuțiilor în plen, la propunerea Comisiei pastorale, monahale și sociale, Sfântul Sinod a hotărât:

  1. aprobă declararea anului 2024, în Patriarhia Română, ca „Anul omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor şi „Anul comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginţi;
  2. aprobă programul-cadru (teologic-educațional, cultural și mediatic) intitulat „2024 – Anul omagial al pastorației șîngrijirii bolnavilor şi Anul comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginţi”.

 

Președintele Sfântului Sinod

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române



STIRI INTERNE - Ianuarie 2024
 
Marile lucrări ale Aghesmei Mari. Când și cum se consumă
Agheasma Mare, obținută la Bobotează prin dubla invocare a Sfintei Treimi, este „o mare binecuvântare pentru Biserică”, conform Patriarhului Daniel. Potrivit Anuarului liturgic și tipiconal 2024, Agheasma Mare poate fi consumată în perioada 5-14 ianuarie, cât durează de fapt praznicul Botezului Domnului. Anul acesta se ia până duminică inclusiv, când este odovania (încheierea praznicului). La recomandarea duhovnicului, se poate lua Agheasmă Mare și în restul anului, în situații speciale. Agheasma mare se consumă pe nemâncate, înaintea anafurei, iar atunci când credinciosul se împărtășește, după aceasta. Marile lucrări ale Aghesmei Mari. Prin gustarea Aghesmei Mari și stropirea cu ea se obțin trei lucrări mari. Ea este sfințitoare, vindecătoare și eliberatoare. „Prin gustarea acestei ape sfințite astăzi se sfințesc sufletul și trupul, se sfințesc casa, gospodăria și grădina, se sfințesc natura omului și natura înconjurătoare puse sub protecția și binecuvântarea Preasfintei Treimi”, a explicat sâmbătă Părintele Patriarh. „Agheasma Mare este vinde­cătoare de boli sufletești și trupești și vinde­cătoare de patimi grele. Atunci când oamenii au patimi grele și nu sunt dezlegați de către duhovnic, nu li se dăruiește Împărtășania, dar li se oferă, ca o mângâiere, Agheasma Mare sfințită astăzi”. „Agheasma Mare se dă pentru alungarea duhurilor rele și pentru ieșirea din situații dificile. Când se trece prin necazuri și încercări, se folosește Agheasma Mare ca ajutor, întărire în credință și spor în rugăciune”. Sfințirea Mare a apei este o slujbă unică care se oficiază numai la Bobotează sau în ajunul praznicului. Sfințirea este deosebită pentru că nu se invocă doar de trei ori pogorârea Duhului Sfânt pentru sfințirea apei, ci de două ori câte trei, procedură numită teologic și dublă epicleză. - Basilica
 
Romfilatelia a lansat o emisiune de mărci poștale cu tema Ziua Culturii Naționale
Romfilatelia a lansat emisiunea de mărci poștale cu tema „Ziua Culturii Naționale, din două mărci poștale, un plic „prima zi” și o mapă filatelică cu produs special în tiraj limitat. Emisiunea are ca subiect generic „O prietenie pentru eternitate”. Cele două mărci poștale au valorile nominale de 10 lei și 13 lei. Pe timbre sunt afișate portrete cunoscute ale celor doi mari reprezentanți ai literaturii române, Mihai Eminescu și Ion Creangă. „Cea mai frumoasă prietenie din literatura românească, trăită de două personalități rămase în tezaurul cultural românesc, îi are ca protagoniști pe Mihai Eminescu și Ion Creangă”, se menționează pe site-ul Romfilatelia. Blocul special de colecție a adăugat la imaginile mărcilor poștale pe cele ale Caselor memoriale de la Humulești și Ipotești, alături de un text definitoriu al prieteniei aparținând lui A. D. Xenopol. Romfilatelia mulțumește reprezentanților Bibliotecii Academiei Române și Muzeului Național al Literaturii Române pentru sprijinul documentar acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poștale. - Basilica
 
Cum să îți protejezi conturile de socializare
Directoratul Național de Securitate Cibernetică a pus la dispoziție un ghid de protejare și recuperare a conturilor social media. Împărțit în opt categorii, ghidul prezintă metodele de protejare și recuperare a conturilor de Facebook, Instagram, TikTok, WhatsApp și YouTube, precum și descrieri amănunțite despre riscurile, amenințările și vulnerabilitățile la care sunt expuși utilizatorii acestor platforme. Autorii ghidului le sugerează utilizatorilor să folosească parole complexe de minim 10 caractere și să verifice în mod constant numărul de dispozitive conectate la același cont. Documentul integral poate fi accesat aici. De asemenea, Directoratul Național de Securitate Cibernetică încurajează victimele acestor atacuri să raporteze incidentele pe pagina www.dnsc.ro, prin email la alerts@dnsc.ro sau la numărul unic de urgență la nivel național dedicat raportării incidentelor de securitate cibernetică 1911. Raportarea incidentelor se extinde și asupra email-urilor suspecte, mesajelor text și apelurilor telefonice. - Basilica
 
8 sfinți tămăduitori sărbătoriți în luna ianuarie

Toți sfinții din calendarul Bisericii Ortodoxe sunt modele și mijlocitori la Dumnezeu pentru creștini și îi ajută să găsească rezolvare la problemele pe care le întâmpină. Între ei, se remarcă anumiți sfinți care vin în ajutor pentru tămăduirea bolilor trupești și sufletești.

În anul 2024, consacrat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române comemorării tuturor sfinților tămăduitori fără de arginți, vom evidenția, lună de lună, sfinții cunoscuți pentru darul vindecării sau pentru capacitatea lor de a duce crucea bolii. Este vorba despre: Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai seamă Sfinți Părinți ai Bisericii din secolul al IV-lea, Sfântul Serafim de Sarov, care a luminat Biserica cu dragostea și blândețea sa ieșită din comun, în secolul al XVIII-lea, Sf. Nichifor cel Lepros este un sfânt contemporan care s-a născut în Grecia în 1890 și a trecut la Domnul în 1964, Sfânta Nina, care s-a născut în Capadocia, spre sfârșitul secolului al III-lea, Sfântul Antonie cel Mare este o figură emblematică pentru părinții pustiei din secolele II – III, Sfânta Xenia a trăit în secolul al XVII-lea ca o „nebună pentru Hristos”, Sfinții Chir și Ioan, pomeniți în rândul doctorilor fără de arginți, au trăit în vremea Împăratului Dioclețian, în secolele II – III. 

A fost lansat Madrigal for Babies, departament care studiază efectul muzicoterapiei
Începând din acest an, Corul Madrigal va derula un program permanent de cercetare în domeniul muzicoterapiei. Programul Național de Cercetare „Madrigal for Babies” este coordonat de muziciana și muzicoterapeuta Angelica Postu. Acesta va studia efectul muzicoterapiei asupra bebelușilor, gravidelor și părinților. Departamentul „Madrigal for Babies” a fost lansat oficial marți, în prezența Ministrului Culturii. Raluca Turcan a apreciat faptul că noul proiect reprezintă o parte din preocuparea corului pentru tânăra generaţie și a spus că Madrigalul „este exact acel gen de instituţie culturală, care ştie să se reinventeze, care ştie să ajungă la public în toate formele în care publicul se manifestă”. Managerul Corului Naţional de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, Emil Pantelimon și-a exprimat dorința ca prin acest departament să se poată găsi „răspunsuri pentru problemele pe care le ridică aceste situaţii în care muzica poate deveni un foarte bun medicament”. „Madrigal for Babies” a fost testat anul trecut ca proiect pilot şi acum capătă permanenţă. Conceptul a făcut cunoştinţă cu publicul bucureştean în vara anului trecut, în cadrul unui concert dedicat bebeluşilor şi femeilor însărcinate. - Basilica
 
 
Linkuri la știri:
Programul-cadru pentru activitățile din Patriarhia Română dedicate Anului omagial și comemorativ 2024 - Basilica
Academia Română, conferință pe tema Copiii și tehnologia digitală - Basilica
 
 
 
 


STIRI EXTERNE - Ianuarie 2024
 
REP. MOLDOVA: În 2023, Banca de Alimente Moldova a recuperat alimente pentru 250.000 de porții de hrană
În 2023, Banca de Alimente Moldova a recuperat peste 124.480 de kg de alimente. Conform standardelor European Food Banks Federation – FEBA, acestea reprezintă 248.960 de porții de mâncare caldă distribuită spre de 51 servicii sociale din întreaga Republică Moldova. Numărul beneficiarilor asistați de aceste centre este de aproximativ 5.000 de persoane vulnerabil social. Alimentele recuperate de Banca de Alimente Moldova ajută la diversificarea meniului zilnic din centrele sociale, crește accesul oamenilor săraci la alimente de calitate și reprezintă un act ecologic, de protejare împotriva risipei alimentare. În perioada 2022-2024, activitatea Băncii de Alimente este sprijinită de Uniunea Europeană, în cadrul proiectului „Parteneriate pentru servicii de cantină socială”, cofinanțat și implementat de Asociația CONCORDIA Proiecte Sociale Moldova, Keystone Moldova și Misiunea Socială Diaconia a Mitropoliei Basarabiei. - Basilica
 
GRECIA: Căsătoriile Homosexuale sunt mai presus de Dumnezeu și de Popor 
Potrivit autorităților elene, problema mariajelor între persoane de același sex „ține de drepturile omului” și din acest motiv nu poate face obiectul unui referendum. Purtătorul de cuvânt al guvernului de la Atena, Pavlos Marinakis, a declarat că autoritățile nu vor intra într-o confruntare cu Biserica, dar că vor adopta oricum legea pentru legalizarea căsătoriilor homosexuale. În cursul unei reuniuni informale, Marinakis a afirmat că guvernul a ascultat cu atenție opinia Bisericii, exprimată de către arhiepiscopul Hieronymos cu ocazia unei întâlniri cu premierul Mitsotakis, „dar există o putere executivă și o putere legislativă”. Marinakis a adăugat că guvernul „nu are intenția de a intra într-o confruntare cu Biserica”. El a precizat de asemenea că autoritățile nu vor organiza un referendum pentru ca populația să fie cea care decide – așa cum a cerut ierarhul Hieronymos – deoarece căsătoriile homosexuale „țin de drepturile omului”, deci nu pot face obiectul unei consultări populare.  Mai mult, purtătorul de cuvânt al guvernului a declarat că adoptarea legii căsătoriilor homosexuale (precum și a adopțiilor de copii de către aceste cupluri) este „corectă și dreaptă”, deoarece „reprezintă o realitate în fața căreia nu putem închide ochii”. Cu alte cuvinte, nici principiul suprem al democrației – voința populară, nici principiul suprem moral – Biserica, nu contează când vine vorba de căsătoriile homosexuale. Căsătoriile homosexuale sunt mai presus de Democrație și de Dumnezeu. - Activenews
 
POLONIA: Biserica Ortodoxă a Poloniei se pregătește de aniversarea unui secol de autocefalie
Biserica Ortodoxă a Poloniei a anunțat într-un comunicat de presă evenimentele care vor marca aniversarea unui secol de autocefalieDe Schimbarea la Față a Domnului va fi săvârșită o slujbă de mulțumire pe Sfântul Munte Grabarka, cel mai important loc de pelerinaj pentru creștinii ortodocși din Polonia. Pe 13 noiembrie, când se aniversează 100 de ani de la semnarea actului de autocefalie, Mitropolitul Sava al Varșoviei și întregii Polonii, împreună cu membri ai Sfântului Sinod vor săvârși Sfânta Liturghie la Catedrala Mitropolitană din Varșovia. Ziua se va încheia cu un concert coral de muzică bisericească. Secția Ortodoxă a Academiei Teologice Creștine și Seminarul Teologic Ortodox din Varșovia vor organiza o conferință despre istoria și autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze. Episcopii sunt îndemnați să organizeze evenimente aniversare la nivel eparhial și să implice preoții și cateheții în organizarea concursurilor educaționale pe tema jubileului autocefaliei. Aniversarea celor 100 de ani de independență bisericească va fi marcată și de Festivalul Internațional de Muzică Ortodoxă de la Hajnówka. Poșta poloneză va emite un timbru jubiliar și va fi lansată o medalie comemorativă dedicată celor 100 de ani de autocefalie. Manifestările religioase se vor încheia pe 17 noiembrie cu Sfânta Liturghie oficiată în Biserica Sfânta Sofia – Înțelepciunea lui Dumnezeu din Varșovia. După Primul Război Mondial, creștinii ortodocși din Polonia au depus eforturi pentru independența Bisericii lor față de Biserica Ortodoxă Rusă. În anul 1922, a fost convocat un sinod care a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe din Polonia, confirmată de Patriarhul Ecumenic Constantin al IV-lea în anul 1924. Autocefalia a fost recunoscută de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1948, la finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Biserica Ortodoxă Poloneză este organizată în 8 episcopii, dintre care una dedicată armatei și una pentru polonezii din diasora, în țări precum Portugalia, Spania, Brazilia și Italia. - Basilica 
 
Europarlamentarii cer reglementarea produselor digitale
Europarlamentarii au adoptat marți un raport prin care cer protejarea consumatorilor de tacticile adictive incluse în conceptul produselor digitale, informează portalul Juridice.ro. Aceste tactici de design al produselor digitale îi fac pe utilizatori dependenți de diverse aplicații online, rețele sociale sau servicii de streaming. Parlamentul îndeamnă Comisia să abordeze lacunele juridice existente și să introducă o nouă legislație împotriva designului adictiv. Raportul solicită o evaluare și o interdicție a tehnicilor dăunătoare care creează dependență și care în prezent nu sunt acoperite de Directiva UE privind practicile comerciale neloiale, cum ar fi derularea infinită, redarea automată implicită și notificările de primire a citirii. Subliniind lipsa de transparență cu care se confruntă consumatorii și autoritățile de aplicare a legii în ceea ce privește serviciile online, europarlamentarii consideră că întreprinderile ar trebui să fie obligate să dezvolte produse și servicii digitale etice și echitabile „prin proiectare”, fără dark patterns, înșelătoare sau care creează dependență. Parlamentul UE cere Comisiei Europene să prezinte un „drept digital de a nu fi deranjat” și să creeze o listă de bune practici de proiectare, cum ar fi: „gândește-te înainte de a împărtăși”, dezactivarea notificărilor implicite, feed-uri cronologice, modul de scară gri, blocarea automată și rezumatele timpului total de ecran. Europarlamentarii mai propun campanii de promovare a obiceiurilor online mai sigure și mai sănătoase. Deși recunosc efectul pozitiv al rețelelor sociale în societate, europarlamentarii se declară îngrijorați de daunele fizice, psihologice și materiale provocate de designul aplicațiilor și produselor online, gândite să creeze dependență. Efectele acestei practici de creare a produselor digitale sunt pierderea concentrării și a capacității cognitive, epuizarea, stresul, depresia, activitatea fizică limitată. Acestea toate reprezintă un impact prelungit asupra sănătății copiilor și tinerilor. Aplicațiile de succes sunt cele care au fost create pentru a crea obiceiuri de comportament online printr-un proces în patru pași: agățarea, acțiune, răsplată diversificată și implicare. Expunând repetat utilizatorii la acest proces, aceștia pot ajunge să utilizeze produsele respective în mod compulsiv, dezvoltând dependență. Dopamina, un neutrotransmițător asociat ciclului de recompensă din creier, joacă un rol crucial în consolidarea comportamentului adictiv online. - Basilica
 
Cele mai semnificative descoperiri ale arheologiei biblice în 2023
Inscripție referitoare la Psalmul 85 descoperită în HycraniaInscripția „Iisuse Hristoase apară-mă, că sărac şi necăjit sunt eu” a fost descoperită în ruinele fortăreței din Hyrcania, folosită drept închisoare de Irod cel Mare și transformată ulterior în mănăstire ortodoxă. Conform cercetărilor inscripția poate data cel târziu din secolul 6 și face referire clară la primul verset al Psalmului 85: „Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi, că sărac şi necăjit sunt eu”. Dovezi istorice ale conflictelor descrise în Facere 14.  Sfânta Scriptură descrie în Cartea Facerii capitolul 14 faptul că în perioada lui Avraam existau mai multe conflicte în zona Levantului de Sud. Descoperirile arheologice recente atestă producția în masă de praștii și pietre confecționate special pentru a fi proiectate, ce datează începând cu 7.200 de ani în urmă. Cercetările au descoperit sute de pietre de calcar și dolomit aproape identice, cu lungime medie de 52 mm și  lățime de 321 mm, cântărind în medie 60 gr. Noi dovezi ale importanței Regatului Regilor David și SolomonÎn mediul academic contemporan au existat anumite teorii care diminuau importanța Regilor David și Solomon în regiunea de la malul Mării Mediterane. Un articol publicat de Universitatea Ebraică din Ierusalim a analizat excavările din cinci șantiere arheologice și a conclus faptul că descoperirile coincid cu afirmațiile din Sfânta Scriptură potrivit cărora Israelul era un regat centralizat în acea perioadă. Cercetările arheologice din Biserica Sfântului Mormânt au descoperit detalii paleocreștine ale edificiului. Noile cercetări arheologice din Biserica Sfântului Mormânt efectuate de studenții Universității Spenzia din Roma au descoperit două trepte de marmură albă în fața cărora se întindea, la începutul erei creștine, o podea de lespezi, ale căror urme au fost găsite în mortarul de preparare. S-au mai găsit fragmente de zid cu orientarea nord-sud. Acesta trebuie să fi format bazele incintelor liturgice menționate de Pelerina Egeria la sfârșitul secolului al IV-lea. Descoperirea unui șanț de apărare ce separă Muntele Templului de Orașul vechi al IerusalimuluiConsiderat inițial parte din peisajul natural al orașului, șanțul ce separă Muntele Templului de Orașul vechi al Ierusalimului s-a dovedit a fi creat intenționat, potrivit unui raport publicat în toamna anului 2023. Șanțul, lat de 30 m și adânc de 6 m, avea ca scop separarea Muntelui Templului de Orașul lui David și de regiunile limitrofe, totodată, avea scop defensiv. Descoperită inițial în zona de est a orașului, formațiunea a fost considerată parte din peisajul orașului și nu din arhitectură. Biserică bizantină de secol VI descoperită la Ierihon. Ruinele unei biserici bizantine din secolul VI, cu mozaic elaborat pe podea, au fost descoperite la Ierihon. Arheologii susțin ca lăcașul de cult era activ în timpul perioadei musulmane timpurii. Biserica are 250 de metri pătrați și trebuie să fi fost unul dintre cele mai mari lăcașuri de cult creștin din acea perioadă. Naosul s-a păstrat aproape în întregime și este acoperit cu un mozaic cu viță de vie și figuri de animale. - Basilica
 
SUA: Zeci de mii de persoane la Marșul anual pentru Viață din Washington

Zeci de mii de activiști pro-viață au înfruntat frigul în Washington pentru a mărșălui către clădirea Capitoliului, participând cel de-al 51-lea Marș anual pentru viață, relatează LifesiteNews. În ciuda răsturnării hotărârii Roe v. Wade, activiștii pro-viață știu că mai au mult de lucru pentru a pune capăt răului avortului în SUA și în întreaga lume.Redactorul șef LifeSiteNews John-Henry Westen a transmis din Washington:„Dacă auziți pe cineva perorând narativa despre «schimbările climatice» sau «amprenta de carbon», trebuie să știți că nu este un slujitor al lui Dumnezeu cel care vorbește despre acestea [pentru a justifica nenașterea de prunci], ci mai degrabă un slujitor al Satanei. Dumnezeul atotputernic, Tatăl nostru, iubește «amprenta» fiecărui bebeluș.” - Activenews

 

 

Linkuri la știri:
Tur virtual al celei mai vechi mănăstiri din Ucraina: Lavra Pecerska - Basilica
Grecii și românii din Edinburgh deschid o școală privată creștin-ortodoxă - Basilica
Pr. Ivan Moody, unul dintre cei mai proeminenți cercetători ai cântului sacru ortodox, a trecut la viața veșnică - Basilica
 

 



Binecuvantări interzise

 

Acesta este un cuvânt clar și la obiect din punct de vedere ortodox al părintelui Iosia Trenham legat de „binecuvântarea” pe care Papa a dat-o, binecuvântare legată de începutul acceptării cuplurilor homosexuale în catolicism.

Contextul în care vine această reflecție, după cum poate știți, este decizia extrem de scandaloasă a Papei Francisc, pontiful romano-catolic, care le-a dat permisiunea preoților săi de a binecuvânta uniunile homosexuale. Adică doi bărbați homosexuali sau două femei lesbiene pot acum să vină la un preot și să ceară ca relația lor să fie binecuvântată, nu doar o binecuvântare individuală pentru o persoană sau alta, ci ca relația [homosexuală] în sine să fie binecuvântată. Asta este atât de ridicol, atât de scandalos, un semn de abuz pastoral, încât m-am gândit că ar trebui să îi ajut pe oameni, în special pe dragii mei prieteni catolici și pe cei care urmăresc acest canal YouTube și care sunt de origine latină.

Care este gândirea Bisericii

Cred că ar trebui să știți ce gândește Biserica despre acest gen de lucruri. Și de asemenea sper ca ortodocșii să vă întărească. Este un lucru trist când frații noștri creștini iau astfel de decizii și aduc mare ocară numelui lui Iisus Hristos, așa cum, cred eu, este ceea ce a făcut Papa Francisc. Să ne gândim puțin împreună la binecuvântări, la binecuvântarea lui Dumnezeu, la binecuvântarea Sa generală, pe care o dă lumii întregi, făcând ca soarele Său să răsară și peste cei buni și peste cei răi, în fiecare zi, căutându-i pe oameni în marea Sa iubire, dar și la binecuvântarea Sa cu totul specială pe care o dă copiilor Săi, pe care o dă celor care se străduiesc și celor care lucrează în slujba binelui și pe care a încredințat-o Bisericii, în special episcopilor și preoților ei, pentru a transmite iubirea Sa, sfințenia și sfințirea Sa credincioșilor.

A da o binecuvântare este o chestiune foarte serioasă. Este cinstea preoției de a putea, ca în timpul Liturghiei, să reprezinte oamenii, stând cu fața spre răsărit și vorbind în numele lor către Sfânta Treime, iar, în anumite momente importante din Liturghie, să se întoarcă spre apus, cu fața la oameni, în acest moment reprezentându-L pe Dumnezeu către popor și nu poporul către Dumnezeu, și să dea binecuvântările lui Dumnezeu spunând ca binecuvântarea Sfintei Treimi să vină asupra voastră sau o binecuvântare asemănătoare. Această binecuvântare poate fi primită de oameni și îi poate întări în lupta lor pentru dreptate, în lupta lor împotriva forțelor întunecate, le poate da mare încurajare când sunt abătuți. Binecuvântările sunt o treabă serioasă. Și trebuie să fie păzite și distribuite de preot cu mare atenție, conform standardelor lui Hristos.

Tocmai de aceea această decizie, această idee, de a lua doi bărbați aflați în ceea ce Biserica consideră o relație distructivă (Atracția homosexuală este nefirească, Sfântul Pavel o numește în Romani 1 „afecțiune nefirească care e un semn de tulburare”) și a binecuvânta asta înseamnă a-i fixa cuiva picioarele în cimentul perversității, să-i răpești cuiva motivația și harul de a depune efort pentru castitate, pentru o reorientare naturală. Este o realitate tragică ca cineva să dorească binecuvântare pentru ceva ce e dăunător și nenatural.

Binecuvântările se pot și pierde

Binecuvântările au, desigur, și potențialitatea de a fi pierdute. Gândiți-vă doar la binecuvântările Legământului pe care Domnul le pronunță asupra poporului Său. Puteți citi despre asta, de exemplu, în Deuteronomul, cap. 27 și 28, și în Leviticul, capitolul 26. Acestea sunt texte importante din Vechiul Testament în care Domnul Dumnezeu explică poporului Său cum funcționează relația cu El, că ei se află în acest Legământ al dragostei pe care Dumnezeu l-a inițiat și la care poporul a răspuns, dar că acesta are și limitări pentru binecuvântarea Sa. Binecuvântarea Sa e dată pentru anumite gânduri și acțiuni, dar dacă acele gânduri și acțiuni sunt ignorate, dacă prezența Sa este disprețuită, dacă este îmbrățișată lipsa de evlavie, atunci El își avertizează poporul cu privire la blestemele Legământului și spune asta foarte detaliat.

Blestemele, ele însele, sunt menite să aducă la pocăință, printr-o retragere a binecuvântării pe baza comportamentului. Asta e în general relația lui Dumnezeu cu poporul Său în Legământ. Gândiți-vă și la un părinte, la binecuvântarea unui părinte, la binecuvântarea tatălui sau a mamei, o chestiune foarte serioasă, și găsită în Scripturi ca fiind atât de importantă încât Scriptura spune, Sirah, de exemplu, spune că „binecuvântarea tatălui întărește casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie.” Acesta nu este un lucru mărunt și, din nou, vedeți atât binecuvântarea, cât și retragerea binecuvântării, sau așa-zisul blestem, nu-i așa? Bineînțeles, acordarea binecuvântării dar și retragerea sau neacordarea ei sunt concepute pentru un scop salvator, fie pentru a răsplăti fiii pentru buna lor purtare și a-i întări pe calea cea dreptă, fie pentru a aduce împotriva lor o presiune astfel încât să fie încurajați să depună efort pentru a obține binecuvântarea.

Preotul procedează cum o face și un părinte

Vedeți cum acesta e doar parenting de bază. Dacă aveți un fiu care ajunge la vârsta maturității și vrea să obțină primul său loc de muncă serios în lume, dar a căzut pradă, împreună cu unii prieteni de-ai săi, la frecventarea cazinourilor și a devenit dependent, iar toți puținii bani pe care îi face îi joacă la pariuri, ce părinte l-ar binecuvânta pe acel fiu să își ia primul loc de muncă într-un cazinou? Ar fi un lucru îngrozitor să facă asta și nu o chestiune justificabilă, adică să spună că: „Vreau doar să susțin, fiule, acele aspecte ale muncii tale în cazinou care sunt sănătoase. Îți dau binecuvântarea mea doar pentru a curăța cu dedicare băile și nu te încurajez să cheltuiești și să cazi în patima pasiunii tale și să pierzi toți banii pe care îi câștigi la păcănele, după orele de serviciu.” Nu, nu, nu, niciun părinte nu ar putea fi considerat serios dacă ar încerca să își împartă binecuvântările astfel și să spună: „Oh nu, eu binecuvântez doar acea parte a muncii lui care e sănătoasă”. Nu, acea binecuvântare e iresponsabilă, nu este serioasă și nu este de ajutor. Este de fapt dăunătoare pentru că îl întărește, îl face pe acel copil să-și fixeze picioarele în cimentul unei slujbe sau al unei relații care îl va distruge. Părinții buni știu că, uneori, trebuie să își ia binecuvântarea înapoi.

Acum să aplicăm acest lucru la standardul și mai înalt, la realitatea și mai glorioasă a binecuvântării unui preot sau episcop. Preoții sunt foarte atenți să aibă în mod constant o astfel de dispoziție, noi preoții trebuie să alimentăm o dispoziție în care să căutăm constant binele oamenilor, al tuturor celor din parohia noastră, tineri și bătrâni, fie că arată ca noi, fie că nu, fie că vorbesc ca noi, fie că nu, nu contează, indiferent care este trecutul lor, noi căutăm mântuirea întregii noastre turme, vrem să le binecuvântăm întreaga viață. Asta înseamnă că noi lucrăm în permanență, prin rugăciune, făcând semnul crucii Domnului și dăruind ceea ce El a dat preoților. El a pus pe umerii preoților binecuvântarea Sa specială pentru a o împărtăși oamenilor, pentru a-i întări în căutarea lor spirituală, pentru a-i întări pe credincioși să lupte lupta cea bună, să spună NU patimilor și DA purtării Crucii, ceea ce nu este ușor. Ei au nevoie de binecuvântarea specială a preotului și a episcopului pentru a face exact asta.

Hristos ne învață să gestionăm binecuvântările

Haideți să vă citesc un text frumos. Este din capitolul 10 al Evangheliei Sfântului Matei și este cu ocazia în care Domnul i-a însărcinat pe ucenicii Săi să binecuvânteze și le-a explicat și când să nu binecuvânteze, când să dea o binecuvântare și când să refuze cu desăvârșire să binecuvânteze. Este în capitolul 10 din Evanghelia după Sf. Ap. Matei și este frumosul discurs misionar, al doilea dintre cele cinci mari discursuri din Evanghelia Sf. Matei.

Și iată ce spune Domnul: „Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Şi intrând în casă, uraţi-i [zicând: «Pace casei acesteia»]. Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi. Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia.”

Acesta este un text fascinant din mai multe motive. În primul rând, Domnul nostru face o referire la Sodoma și Gomora și la judecata teribilă care va veni și folosește acest lucru ca model pentru a-i înștiința pe apostolii Săi când să dea sau să refuze binecuvântarea lor în mod corect și pentru a-i preveni pe oameni, să se asigure că îi primesc pe apostolii Săi când aceștia vin să anunțe vestea cea bună. Mulți oameni spun: „Ei bine, Iisus nu se referă niciodată la homosexuali.” Acest lucru nu este deloc adevărat! El se referă la legea mozaică în detaliu și afirmă învățătura morală a acesteia în predica de pe munte. Aici El face o referire directă la cele două mari orașe care erau pline de homosexuali și care au primit o judecată înfricoșătoare, iar aici Mântuitorul nostru afirmă judecata lor teribilă care va veni. Pur și simplu nu este adevărat că Iisus nu vorbește despre asta.

Dar ceea ce vreau să vedeți în acest text minunat din Matei 10 este că Iisus a fost foarte clar că sunt momente în care un preot poate acorda o binecuvântare și sunt momente în care absolut nu poate. Și dacă persoana sau casa pe care el dorește să o binecuvânteze este nedemnă, dacă acea persoană nu e demnă de a primi binecuvântare, preotul își ia binecuvântarea și nu o dă. Orice preot care își merită funcția știe asta, orice episcop care își merită funcția știe asta. Noi nu binecuvântăm fără discernământ, binecuvântăm în mod adecvat, după ce ne gândim, atunci când credem că va ajuta, nu dacă va păcăli pe cineva, nu dacă va afecta lupta cuiva, nu dacă va duce la scăderea motivației cuiva care se află într-o situație foarte tentantă, cum sunt persoanele atrase de persoane de același sex.

Ei au nevoie de dragostea unui preot și de osteneala lui de a-i binecuvânta în lupta lor de a face bine, nu în eforturile lor pompoase de a valida relații nefirești, care sunt dureroase pentru Dumnezeu. Ideea ca un bărbat homosexual să-și aducă iubitul la un preot pentru ca acel preot să binecuvânteze acea relație este ceva foarte trist. Neacordarea unei binecuvântări de către un episcop sau un preot este menită să salveze, este menită să trezească pe cineva, să îi trezească conștiința.

În cei 30 de ani ai mei ca preot au fost câteva momente în care am refuzat să las unele persoane să-mi sărute mâna, Și asta nu pentru că nu i-aș iubi, ci tocmai pentru că îi iubesc și vreau să devină demni de a fi în casa lui Dumnezeu. Nu e vorba că eu m-aș crede că sunt cineva. Nu, eu știu cine sunt, sunt un păcătos. Aceasta nu este o judecată asupra oamenilor, este responsabilitate pastorală iubitoare. Noi, făcând asta, le cerem oamenilor să se încreadă în Dumnezeu și să devină vrednici de binecuvântare, acesta este limbajul nostru.

Aceasta este disciplina de bază a Bisericii

Bineînțeles, asta e doar disciplină de bază. Sf. Pavel vorbește despre asta. Sunt momente când oamenii nu ar trebui să primească binecuvântare, sunt chiar momente în care unei persoane nu i se poate acorda nici binecuvântarea de a fi în biserică, gândiți-vă la Epistolele către Corinteni și la omul care nu dorea să se pocăiască. Noi nu am da o binecuvântare dacă asta încurajează pe cineva în rău sau să îi taie motivația de a se pocăi. Acum, aplicați acest principiu al binecuvântărilor, al acordării și al reținerii binecuvântărilor, pentru vremurile noastre, când vedem îmbrățișarea culturală masivă a unor moduri de viață imorale, vedem căsătoria călcată în picioare, nașterea de copii batjocorită, vedem orientări nenaturale și perverse ale sexualității care sunt ridicate în slăvi și vedem cum campionii acestor orientări cer ca biserica să se plece și să declare că nenaturalul este natural, să se plece și să declare că nu există nicio normă, iar dacă nu există nicio normă, evident, nu există nici perversitate, nu există nimic nenatural dacă nu există un natural.

Nu putem aproba așa ceva, nu vom accepta niciodată așa ceva, pentru că Îl iubim pe Dumnezeu și acceptăm adevărul Lui, trăim pentru adevărul Lui și iubim oamenii. Și oricât de mult ar vrea unii să pretindă că tot felul de relații nefirești sunt în regulă și că sunt firești și că ei nu sunt răniți de aceste lucruri și că totul este minunat, noi știm mai bine că nu este adevărat. Nu este adevărat și nu aceasta este calea spre demnitate. Purtarea crucii este calea, pentru noi toți, și fiecare are un anumit nivel de dezordine în viața sa și nu este o dovadă de iubire din partea bisericii, în niciunul din aceste domenii, să proclame că ceea ce este nefiresc poate fi binecuvântat. Nu este, nu este!

Situații ce nu pot fi niciodată binecuvântate de Biserică

Acesta e motivul pentru care în Biserică niciun preot sau episcop nu ar primi vreodată să dea o binecuvântare specială pentru următoarele situații.

1. Un bărbat cu amanta lui. Nu binecuvântăm așa ceva! Nu binecuvântăm un bărbat care aduce o femeie cu care se culcă în afara căsătoriei. Bineînțeles, ne rugăm pentru ei individual, le ascultăm mărturisirile, ne rugăm pentru ei, îi hrănim duhovnicește, îi încurajăm, încercăm să le luminăm mintea, să-i punem pe calea cea bună, îi încurajăm să practice frica de Dumnezeu. Absolut! Dar nu binecuvântăm un bărbat cu amanta lui. A face acest lucru ar însemna să legitimăm o relație ilegitimă și să răpim frica de Dumnezeu de la un cuplu care se află într-o poziție foarte periculoasă.

2. Nu am binecuvânta un bărbat împreună cu o înlocuitoare a soției. Dacă un bărbat vine și a divorțat nelegitim de soția sa (bineînțeles, acest lucru se întâmplă peste tot, divorțurile au crescut vertiginos în ultimii 30 de ani), un bărbat care divorțează de soția sa fără nicio binecuvântare și își aduce noua „soție” pentru care a pus vreun judecător să facă un mic Hocus Pocus… Nu este nicio binecuvântare pentru asta, Biserica nu binecuvântează așa ceva. Noi nu binecuvântăm noii iubiți.

3. Cei care trăiesc în curvie. Nu aducem cuplurile care trăiesc împreună la o binecuvântare specială. Dacă aflăm că trăiesc împreună, îi încurajăm în mod pastoral să înceteze, ca să nu atragă asupra relației lor pierderea posibilității ca ceva frumos să se petreacă în ea. Cei care trăiesc în curvie trebuie să înceteze asta. Desigur că nu le punem deja coroane pe cap. Le cerem fie să meargă să se căsătorească civil și să se pregătească pentru a fi încoronați în biserică, fie să se despartă. Să considere îndrumările Bisericii cu privire la relația lor, dacă poate continua urmând cursul căsătoriei. În orice caz, trebuie să se pocăiască.

Ideea de a aduce un cuplu tânăr care trăiește în curvie ca să-i binecuvântăm ca și cuplu care va trăi în continuare astfel, fără îndrumare pastorală pentru a ieși din această stare? Niciodată, nici într-o mie de ani!

Dar un bărbat mai în vârstă cu un băiat, care spune că are această dorință, să practice pedofilia? Și asta, oricât ar fi scuzat grecii păgâni acest tip de relație, Biserica nu o binecuvântează și nu o permite și în niciun caz nu am permite unui bărbat mai în vârstă cu un băiat tânăr să vină și să primească o binecuvântare specială pentru că au o relație [de pedofilie] între ei. Este o afecțiune nefirească, este greșită, este un semn al naturii noastre căzute, pentru care ar trebui să ne pocăim și să cerem vindecare de la Dumnezeu.

Dar un bărbat care trăiește cu mai multe soții în același timp, adică un poligam? Ce facem în acest caz? Am binecuvânta noi așa ceva pentru că el are o relație foarte iubitoare cu aceste femei, cu mai multe femei? Nu! Nu am face asta! Chiar dacă a fost o concesie pe care Dumnezeu a făcut-o în Vechiul Testament. Acelea sunt vremuri antice trecute demult, Hristos a venit și a înălțat foarte mult omenirea și standardul creștinului este mult mai înalt decât acela. Niciun preot nu ar binecuvânta vreodată poligamia.

Homosexualitatea este în linie cu celelalte cazuri ce nu pot fi binecuvântate

Astfel, aplicând același principiu, dacă am avea doi fii iubiți și amândoi ar suferi de atracție homosexuală, i-am încuraja să urmeze calea naturală, i-am încuraja să urmărească virtutea, ne-am strădui cu și pentru ei ca să îmbrățișeze castitatea, iar dacă ar cădea, i-am restabili cu dragoste, prin pocăință și spovedanie, dar niciodată, nici în 1000 de ani, din niciun motiv, nu i-am răni, nu i-am abuza pastoral aducându-i în Biserică și punând un preot să facă o binecuvântare specială pentru afecțiunile lor nenaturale și apoi să oferim vreo justificare fariseică pentru abuzul nostru pastoral, ca fiind un gest de iubire și nu un atac la căsătorie.

Acest lucru este, dragii mei, un act nevrednic. Vai de cei care promovează asta, vai de cei care practică asta, vai de cei care cer asta! Și fie ca Dumnezeu să-i consoleze pe bieții noștri frați romano-catolici! Îmi pare foarte rău pentru voi.

Dumnezeu să fie cu voi!

 

Sursa:chilieathonita.ro



Declaratie a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei privind casatoriile gay
 

Sfântul Sinod al Ierarhiei al Bisericii Greciei s-a convocat în ședință extraordinară, astăzi, marți, 23 ianuarie 2024, având ca subiect unic legislația anunțată privind căsătoria și adopția în favoarea cuplurilor de același sex.

După rugăciunea obișnuită, Sf. Sinod a ascultat expunerea Înaltpreasfințitului Nikolaos, Mitropolit de Mesogaias și Lavreotikis, asupra căruia a urmat un dialog al cărui rezultat exprimă în unanimitate pozițiile Bisericii Greciei pe această temă, astfel:

1. Teologia Bisericii despre căsătorie izvorăște din Sfânta Scriptură, din învățătura Părinților Bisericii și din rânduiala Tainei Cununiei și se vede clar în Slujba acestei Taine.

Scopul căsătoriei creștine este crearea unei relații și a unei familii armonioase, creșterea copiilor ca roade ale iubirii în Hristos a celor doi soți și a legăturii lor cu viața bisericească.

Biserica acceptă pentru relația dintre bărbat-femeie și copii că:

a) dualitatea sexelor și complementaritatea lor nu sunt invenții sociale, ci vin de la Dumnezeu („… și Dumnezeu l-a creat pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a creat, bărbat și femeie i-a creat. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, spunând: „Creșteți și vă înmulțiți…”, Facerea 1, 27:28),

b) sfințenia unirii bărbatului și femeii face trimitere la relația dintre Hristos și Biserică („… Cel ce-și iubește femeia pe sine se iubește… Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.” Efeseni 5, 28:32),

c) căsătoria creștină nu este un simplu acord de conviețuire, ci o Sfântă Taină, prin care harul lui Dumnezeu este dăruit relației de comuniune dintre un bărbat și o femeie în scopul drumului lor comun spre îndumnezeire – și acest drum binecuvântat privește toate cuplurile cu sau fără copii,

d) tatăl și mama sunt elemente integrante ale copilăriei și ale vieții adulte („Cinstește-ți tatăl și mama”, Exod 20:12).

2. Evident că statul legiferează, dar acest lucru nici nu lipsește Biserica de libertatea de exprimare, nici nu scutește Biserica de datoria de a informa pe credincioși și nici nu poate indica în ce constă păcatul. Biserica nu legiferează și nu este responsabilă pentru legi. Dacă tace, însă, poartă o responsabilitate grea și se autodistruge.

3. Începând cu anul 2015, acordul de conviețuire oferă cuplurilor de același sex toate drepturile și posibilitățile căsătoriei, principala excepție fiind posibilitatea de a avea copii prin adopție sau sarcină surogat.

Sloganul „egalității în căsătorie” vizează un singur scop, adopția copiilor de către „cupluri de același sex”.

4. S-a anunțat că se va permite „căsătoria între persoane de același sex” și „parentalitatea între persoane de același sex”, prin adopție și (cu diverse condiții) prin maternitate surogat.

Fondatorii și susținătorii proiectului de lege promovează abolirea paternității și maternității și transformarea lor în paternitate/maternitate neutră, dispariția rolurilor de gen în cadrul familiei și pun alegerile sexuale ale adulților homosexuali mai presus de interesele viitorilor copii.

Conform proiectului de lege, părinții de același sex vor putea să-și impună copilului lor partenerul drept „tată 2” sau „mamă 2”.

5. Această inițiativă legislativă condamnă viitorii copii să crească fără tata și mamă într-un mediu în care rolurile părinților sunt confuze.

Familia monoparentală este un caz diferit. Determină privarea unui părinte, dar nu și confuzia rolurilor parentale.

În schimb, conviețuirea homosexuală provoacă ambele lucruri. În plus, acești copii nu vor avea adesea ocazia să-și cunoască celălalt părinte biologic.

De asemenea, nu vor avea experiența personală a prezenței sexului opus (spre deosebire de „părinții lor de același sex”) într-o relație heterosexuală.

Copiii cu tații 1 și 2 sau cu mamele 1 și 2 (sau mai multe) vor fi victimele unui mecanism de naștere nenatural.

6. S-a făcut public faptul că:

 a) se va permite „cuplurilor de același sex” să adopte și să adopte în comun de către „soțul/soția de același sex” al părintelui (acest lucru se va aplica și copiilor de astăzi din maternitatea surogat),

b) maternitatea surogat nu va fi permisă în Grecia în favoarea unui „cuplu de același sex”, dar va fi recunoscut dacă s-a făcut legal în alt stat acest lucru.

Aceste aranjamente vor crea stimulente pentru exploatarea femeilor vulnerabile.

Dacă se aplică cele menționate mai sus, este un proiect de lege ca un teren minat, cu contradicții și declin în ceea ce privește interzicerea lui (prin sarcini în străinătate) și este posibil ca Grecia să fie condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cauza discriminării, așadar țara va fi obligată să legifereze pe teritoriul ei și sarcina surogat.

7. Proiectul de lege desființează nu numai regulile de bioetică, valorile creștine și tradiția familiei grecești, dar răstoarnă drepturile viitorilor copii și rolurile de gen ca elemente ale coeziunii societății – iar acest lucru îi privește pe toți, chiar dacă nu acceptă morala creștină.

Întrebarea care rămâne fără răspuns este în final: Care este motivul esențial al acestei decizii care schimbă integral și radical instituția căsătoriei și statutul de părinte și de ce este promovată cu atâta perseverență?

8. Biserica Greciei recunoaște doar Sfânta Taină a căsătoriei creștine și respinge căsătoria civilă indiferent de sex.

În acest caz, se opune căsătoriei civile a „cuplurilor de același sex” pe motiv suplimentar că aceasta duce inevitabil la „parentalitate între persoane de același sex” prin adopție sau maternitate surogat.

Această legislație intră în conflict atât cu antropologia creștină, cât și cu datoria societății de a asigura bunăstarea și creșterea corectă a copiilor, dar și cu dreptul copiilor de a avea prezența și îngrijirea paternă și maternă.

Din toate motivele de mai sus și cu un simț al responsabilității pastorale și al dragostei, Sfânta noastră Biserică se opune cu fermitate proiectului de lege propus.

9. Sfântul Sinod al Ierarhiei a hotărât:

a) scrierea unei scrisori relevante cu pozițiile sale către onorabilii membri ai Parlamentului Elen,

 b) anunțarea pozițiilor sale în sfintele biserici, duminică, 4 februarie 2024 și distribuirea unei broșuri relevante „ Către popor” în sfintele biserici și pe site-ul său,

c) acordarea autorizației fiecărui Mitropolit de a proceda, în cadrul eparhiei sale conform judecății sale pastorale prudente, cu inițiative de informare și sensibilizarea oamenilor cu privire la legislația viitoare și instituția familiei.

Din partea Sfântului Sinod al
Ierarhiei Bisericii Greciei




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Preotia levitica a Sfantului Ioan, temei al lucrarii sale baptismale
 
Sfântul Ioan era sluga trimisă de stăpânul ei să cheme la „Cina cea Mare”, slujitor despre care Domnul vorbește ca despre singura slugă trimisă să cheme la „Cină” (cf. Luca 14, 17), și care le spunea fariseilor că Mesia Se află în mijlocul lor, dar că ei nu pot să-L cunoască (cf. Ioan 1, 26). Botezul pocăinței la care chema Sfântul Ioan era ca un sacrament al spovedaniei în vederea botezului prin jertfa lui Hristos, taină care nu a mai existat până la Sfântul Ioan.

Dumnezeu a arătat că botezul lui Mesia trebuie să fie precum cel al lui Adam cel dintâi în starea lui primordială, care primise Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu, ca un Botez.

Sfântul Ioan nu știa că Mântuitorul a primit numele de Iisus în a opta zi de la naștere. Dar Iisus i-a adresat chemarea de a plini împreună cu El dreptatea Legii, care trebuia să devină dreptatea din cer a desăvârșirii Luminii Tatălui în tăria ei sub cruce și în iubirea de dușmani care nu poate fi cuprinsă de întunericul din lume. Duhul Sfânt nu S-a pogorât decât după ce Iisus a ieșit din apă, în care fusese botezat de către Ioan (Marcu 1, 9-12; Luca 3, 21-22). Duhul Sfânt S-a pogorât prin preoția Tatălui la care se făcuse și mâna Sfântului Ioan părtașă. Prorocul a fost trimis să mărturisească despre Lumină, dar nu era el Lumina (Ioan 1, 8). Pentru locuirea Duhului Sfânt în inima lui Hristos-Imanuel era nevoie de slujirea preoțească a unui sfânt, ca mâna din cer a Tatălui întinsă asupra creștetului Fiului Său întrupat. Acest Botez cu Duh Sfânt a fost rânduit de către Tatăl la vârsta lui Adam celui dintâi, împlinin­du-se pro­feția: „Voia Ta este înlăuntrul inimii Mele” (Psalmi 39, 11). Pregătirea Sfântului Ioan de către Tatăl începuse încă de la nașterea lui, prin punerea numelui de „Ioan”, care se poate tâlcui: Dumnezeu este inimă milostivă!

Prin Duhul Sfânt de la Botez Iisus devine „Unsul Domnului”, Mesia, „Hristos”. Dacă Adam primise Duhul Sfânt prin preoția Cuvântului, prin Întrupare „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14). Firea Sa umană avea nevoie de primirea Duhului Sfânt, și anume printr-un om pregătit de Dumnezeu-Tatăl. Sfântul Ioan era din seminția preoțească a lui Levi. Fidelitatea sa față de Lege era ca și cea a Sfântului Apostol Pavel. Cele ale Legii semnificau însă numai cele smerite ale Chipului Sfintei Treimi. De aceea, Hristos le considera pe acestea străine de „cele ale voastre” (Luca 16, 12). Acestea erau cele ale inimii, cele ale Tatălui, cele ale lui Hristos (Luca 2, 49). Hristos a mărturisit „cele ale Legii” ca străine de „cele ale noastre”, de „cele ale inimii”. Dar în același timp „cele ale Legii”, străine de inimă, erau condiția primirii celor ale inimii, prin faptul că „Asemănarea” cu inima milostivă, sfântă și veș­nică în comuniunea Sfintei Treimi este posibilă numai prin Întrupare, în sensul „plinirii Legii” (Matei  5, 17). Această „plinire” însemna scrierea Legii în inimi prin harul Mirelui Bisericii (Ieremia 31, 33).

Rolul Sfântului Ioan a fost hotărâtor, căci botezul său spre pocăință a fost numit de către Hristos: „botez din cer” (Matei 21, 25), precum și „cale a drep­tății” (Matei 21, 32). Fără botezul Sfântului Ioan nu pot fi cunoscute „cele ale Tatălui”, deoarece rămân ascunse (Matei 13, 25), așa cum le intuiește și Sfântul Pavel, ca „înțelepciune a lui Dum­nezeu, tainică și ascunsă” (1 Corinteni 2, 7-8). Pogorârea Duhului Sfânt peste Iisus la Botez, prin mijlocirea botezului cu apă al Sfântului Ioan, însemna ungerea mesianică a lui Hristos (cf. Daniel Vigne, „Le baptême du Christ, onction paradisiaque”, în: NRT, 112-6 [1990], pp. 801-820). Semnul untdelemnului ungerii arată că Botezul lui Iisus este un eveniment mesianic pentru funcția Sa întreită: împărătească, preoțească și profetică. În Dialog cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful arată că sub pseudonimul lui Ilie, Sfântul Ioan Îl va unge pe Mesia, iar aceasta va însemna arătarea Sa lui Israel (Ioan 1, 31). Prorocul Ioan L-a uns pe Mesia prin preoția la care fusese trimis de Dumnezeu-Tatăl. Duhul Sfânt primit prin mâna lui Ioan poate fi înțeles ca semn al primirii botezului din cer de către Hristos, conform profeției „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor…” (Isaia 61, 1-2). Mântuitorul aștepta de la Sfântul Ioan botezul, întrucât acesta avea să însemne plinirea drep­tății Legii, ca dreptate a desăvârșirii Luminii Tatălui (Matei 3, 15, cf. 5, 17).

Nedumerirea Sfântului Ioan cu privire la titlul mesianic al lui Hristos prin Botez

Tot ceea ce vedea Sfântul Ioan la Hristos ca smerenie mai adâncă decât „micșorarea” Sa însemna „pâinea cea spre ființă” de la Betleem, care prin Jertfă va deveni „pâinea cea vie” coborâtă din cer (Ioan 6, 51), pe care Sfântul Ioan nu o putea vedea, căci această „pâine” are chemarea luminoasă de a nu privi la cer, de unde a venit „pâinea cea vie” pe pământ (Ioan 6, 51). Pe aceasta nu o pot vedea decât cei botezați de Sfântul Ioan. Cerul a venit pe pământ prin Hristos cu Lumina Sa (Ioan 3, 13), pentru ca noi să privim, nu la cer fără folos, ci la mormântul Său viu, izvorâtor de viață, singurul care deschide cerul. Ioan Botezătorul avea nevoie de desă­vârșirea lui Hristos Care l-a chemat prin mesajul Său: „Fericit cel ce nu se va sminti întru Mine” (Matei 11, 6).

Tăria credinței jertfelnice a Sfântului Ioan, preamărită de Hristos

Ca botezător cu apă, Sfântul Ioan a rămas la „forța” Legii fără har. Dar Hristos, Unsul Domnului, îl asociase la plinirea dreptății Legii prin har. Trecerea de la „forța” Legii fără har la harul și adevărul lui Hristos, Unsul Domnului, avea nevoie de ajutorul lui Hristos pentru Sfântul Ioan, căruia i-a răspuns la nedumerirea lui, când acesta, aflat în temniță, i-a cerut des­lu­șirea lucrării lui Mesia pe care Îl socotea regele lui Israel, sens în care L-a și uns, ca să pedepsească prin puterea Legii pe cei fărădelege. Mântuitorul i-a arătat atunci faptele Sale minunate de la Tatăl, pe care le-a primit ca pe „Susurul cel lin”, auzit de Sfântul Ilie la Horeb (cf. 3 Regi 19, 11-12).

Plinirea botezului Sfântului Ioan prin bucuria lepădării de sine la Învierea Domnului

Plinirea botezului pocăinței Sfântului Ioan a fost nu doar „cântarea din fluier” (Matei 11, 17) a lui Hristos pentru împă­răția lui Dumnezeu, ci a fost îndeosebi bucuria lepădării de sine la Învierea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel mărturisește în acest sens că Hristos „S-a dat pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). Este vorba de păcatul strămoșesc, care se arată în inimile noastre la vârsta pe care o avea și Adam (Facerea 8, 21; Matei 13, 26). Dar acest venin era în inimi și numai Hristos pe cruce ca Șarpe de aramă (cf. Numerii 21, 8-9) îl putea scoate la lumină (Coloseni 2, 15).

Chemarea Sfântului Ioan la botezul pocăinței pentru Lumina lui Hristos a fost plinită nu prin „cântarea din fluier” a minunilor lui Hristos ca mană cerească a Tatălui, ci prin Jertfa lui Hristos la Învierea Sa ca „Untdelemn al bucuriei” și „Toiag al puterii” trimis de Dumnezeu-Tatăl din Sion (cf. Psalmii 109, 3). Untdelemnul bucuriei este, deci, puterea lepădării de sine pentru botezul învierii cu Duhul. Iertarea păcatelor este biruința asupra boldului morții prin înviere cu duhul. Învierea lui Hristos este intrarea în pământul fă­gă­duinței ca și Israel în Canaan odinioară, când mana cerească a încetat pentru că poporul a mâncat din roadele pământului făgăduinței (cf. Iosua 5, 11-12). Viața lui Hristos dovedită ca Adevăr la Înviere este „pământul făgăduinței”, „pământul celor vii” (Psalmii 141, 5); „pământul dreptății” roadelor duhului (Psalmii 142, 10). Iar sfinții sunt cei care se află în acest „pământ al Lui” (Psalmii 15, 3), cu bucuria negrăită a plinătății inimii.

La Înviere, Hristos a scos sufletele celor drepți, în primul rând sufletul Sfântului Ioan care și în iad Îl mărturisea pe Hristos ca Mielul lui Dumnezeu ce ridică păcatul lumii, înțelegând acum că Hristos ridică păcatul lumii, întrucât acesta s-a zdrobit de tăria Luminii Sale. Dumnezeu-Tatăl I-a alinat lui Hristos, Păstorul cel mare (cf. Isaia 40, 11), dorul după oile Sale, dar și doliul după pierderea lor la „junghierea” inimii Sale de la întemeierea lumii (cf. Apocalipsa 13, 8), căci Împărăția lui Dumnezeu este haina de nuntă a Fiului Împăratului celui mare (cf. Matei 22, 1-14), care fusese „gătită” pentru Mireasă, de la întemeierea lumii (cf. Matei 25, 34).

Dacă Maica Sfintei Întrupări a fost preamărită de Hristos drept cea mai fericită pentru credința și ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Luca 11, 28), astfel prin tăria credinței până la jertfă, Sfântul Ioan a ajuns la acea stare de fericire pe care i-o profețise Hristos, care nu putea fi a nimănui mai mare, fapt pentru care Dumnezeu-Tatăl a rânduit de-a dreapta și de-a stânga Mântuitorului slăvit ca Atotțiitor pe Maica Domnului și pe Sfântul Ioan Botezătorul: „A şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu” (Matei 20, 23), urmând ca aceștia să aibă aceeași cinstire pe pământ, pe care le-a arătat-o Hristos Însuși și în cer mai mare decât heruvimii și „mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.

 

Sursa: Ziarul Lumina



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Despre traditia porumbelului de la Boboteaza: simboluri si semnificatii
 

Slăvitul Praznic al Botezului Domnului, cunoscut în tradiția ortodoxă și sub denumirile de „Bobotează” sau „Epifanie”, reprezintă un moment deosebit de important în calendarul liturgic creștin. Această sărbătoare, care ne amintește de Botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos în râul Iordan de către Sfântul Ioan Botezătorul, este încărcată cu semnificații teologice profunde în tradiția ortodoxă. Prin simbolurile și ritualurile asociate, Botezul Domnului aduce în prim-plan aspecte esențiale ale credinței creștine, precum manifestarea Sfintei Treimi sau importanța Tainei Botezului în viața noastră duhovnicească.

Tradițiile din ziua de 6 ianuarie

De-a lungul vremii, odată cu  praznicul Bobotezei s-au dezvoltat și câteva tradiţii şi obiceiuri pe care oamenii le ţin cu sfinţenie până în zilele noastre. Bunăoară, în orașele și localităţile aşezate pe malul unui râu, pe malul Dunării sau chiar pe ţărmul mării, se obişnuieşte ca preotul sau episcopul locului, cu ocazia slujbei care se face acum, să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, uneori chiar îngheţată, după care sar câţiva bărbați curajoşi pentru a o aduce înapoi. Apoi, în multe sate de munte din țara noastră există tradiția confecționării unor cruci din gheață, așezate pe un suport pătrat sub formă de trepte, înaintea căruia preotul săvârșește rânduiala specială din ziua de Bobotează. În anii în care plăcile de gheaţă nu pot fi tăiate direct din râu, din cauza temperaturilor tot mai crescute din ultimii ani, localnicii confecţionează aceste cruci cu ajutorul unor tipare din lemn, în care pun apă la îngheţat. Deşi procesul durează aproape o zi, adică ore întregi petrecute afară, acest efort merită, de dragul şi pentru bucuria continuării tradiţiei. Nu în ultimul rând, dincolo de cruce, apă sau gheață, un simbol al sărbătorii Bobotezei sunt și porumbeii – aduși în ziua de 6 ianuarie la Biserică de către cei pasionați de creșterea lor – de regulă – și eliberați la finalul slujbei de Bobotează, atunci când la strană se cântă troparul sărbătorii.

Porumbelul de la Bobotează

Cum se explică prezența porumbelului la Bobotează? Ei bine, în limba greacă, cuvântul „Bobotează” este supranumit Teofanie sau Epifanie, care se traduce prin Arătarea Domnului, şi anume a Sfintei Treimi. De ce arătare sau descoperire? Pentru că după ce Hristos a primit Botezul, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu, în chip de porumbel, s-a oprit deasupra Lui, iar glasul Tatălui a răsunat: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Așadar, teologia ortodoxă identifică în glasul din ceruri pe Dumnezeu Tatăl, porumbelul este Dumnezeu Duhul Sfânt, iar Cel care Se botează este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care S-a întrupat ca să mântuiască întregul neam omenesc și să-l răscumpere, prin ascultarea Lui, neascultarea lui Adam și prin el, a întregului neam omenesc.

Apariția Duhului Sfânt „în chip de porumbel” la Bobotează ne aduce aminte de potopul din vremea lui Noe, când porumbelul pe care acesta l-a trimis de pe arcă s-a întors cu o ramură de măslin în cioc, prin care a anunţat sfârşitul potopului. În momentul deosebit al Botezului lui Hristos, Sfântul Duh „ca un porumbel” a vestit sfârşitul potopului. Astfel, din acest moment se vestea nu urgia de pe pământ, ca în vremea potopului, ci bucuria prezenței lui Hristos, care a venit pe pământ ca să aducă mântuirea. Legat de episodul potopului, Sfântul Ambrozie al Mediolanului spunea în lucrarea sa „De mysteriis III”: „Porumbelul îţi insuflă pacea sufletului, liniştea minţii. Corbul este chipul păcatului, care se duce şi nu se mai întoarce dacă se va păstra şi în tine paza şi Icoana dreptăţii”. Într-adevăr, porumbelul este recunoscut ca fiind un simbol al purității, fiind o pasăre curată și fără de răutate. De asemenea, comportamentul blând și iubitor al porumbelului a fost asociat cu caracteristicile Duhului Sfânt, care aduce harul și iubirea divină în lume.

Căutând semnificațiile teologice ale prezenței porumbelului la sărbătoarea Bobotezei, am găsit trei explicații interesante, pe care dorim să vi le aducem și dumneavoastră în atenție.

Prima îi aparține Sfântului Ioan Gură de Aur, care spunea tot cu trimitere la potopul din vremea lui Noe că „de aceea şi Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de porumbel, căci acolo unde-i împăcarea cu Dumnezeu, acolo-i şi porumbelul. La corabia lui Noe a venit o porumbiţă cu o ramură de măslin, semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu şi al scăpării de potop; aici, la Botez, vine Duhul, în chip de porumbel […] ca să vestească lumii mila lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp să arate că un om duhovnicesc trebuie să fie fără viclenie, fără răutate şi curat”.

De asemenea, Sfântul Nicolae Velimirovici, numit Noul Ioan Gură de Aur, un Sfânt sârb relativ nou, mult iubit și cinstit în întreaga lume, spunea în paginile volumului său intitulat „Credinţa poporului lui Dumnezeu”, că „Duhul lui Dumnezeu S-a arătat sub formă de porumbel pentru că puritatea porumbelului este un simbol al purităţii Sfântului Duh. Binecuvântate sunt sufletele pure, căci ele vor fi considerate demne pentru a fi vizitate de Sfântul Duh”. 

Nu în ultimul rând, marele dogmatist român, Părintele Dumitru Stăniloae, spunea că „Duhul Sfânt S-a pogorât peste Hristos în formă corporală, ca un porumbel, şi arată pârga botezului nostru şi cinsteşte corpul […]. Botezului îi urmează ungerea cu untdelemn; el indică ungerea noastră, ne face hristoşi (adică unşi) şi ne făgăduieşte, prin Duhul Sfânt, mila lui Dumnezeu, pentru că porumbelul a dus o ramură de măslin celor care au fost izbăviţi de potop”.

Așadar, conform teologiei ortodoxe, aflat în legătură strânsă cu sărbătoarea Botezului Domnului, porumbelul este un simbol al Duhului Sfânt și o reprezentare a prezenței divine în evenimentul central al Botezului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este un simbol încărcat de semnificații teologice, subliniind importanța Botezului în planul mântuirii și ilustrând armonia divină în lucrarea Sfintei Treimi.

 

Sursa: http://blog.bizanticons.ro

 


Predici. Cateheze. Pastoraţie
Invataturi despre Taina Botezului, Agheasma Mare, apa sfintita - Dr. Stelian Gomboş
 
Câteva învăţături, indicii şi referinţe, necesare şi utile, despre Taina Sfântului Botez

Ce este botezul?

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi încredinţate Bisericii, prin care se împărtăşeşte credinciosului harul Sfântului Duh. Săvârşitorul Sfintelor Taine este Iisus Hristos prin slujitorii săi: episcopi şi preoţi. Necesitatea Sfintelor Taine este de netăgăduit, pentru că împărtăşesc harul lui Dumnezeu care este condiţia obligatorie pentru mântuire. Locul săvârşirii, de obicei în biserică. Numărul Sfintelor Taine în Biserica Ortodoxă este de şapte.

Credinţa şi Botezul sunt două condiţii ale mântuirii şi sunt legate în chip nedespărţit una de alta. Pe de o parte, credinţa se desăvârşeşte prin Botez, iar pe de altă parte, Botezul se întemeiază pe credinţă, ambele sunt depline prin invocarea aceloraşi nume. Pentru că, după cum credem în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt, la fel ne şi botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Mărturisirea precede credinţa, care duce la mântuire, însă Botezul, cel ce pecetluieşte asentimentul nostru, îl urmează de aproape.

Botezul este Taina – adică lucrarea harului lui Dumnezeu – care, prin afundarea în apă şi chemarea Sfintei Treimi, împărtăşeşte harul care şterge păcatul strămoşesc şi celelalte păcate şi face pe cel ce o primeşte membru al Bisericii, născut la o viaţă nouă în Iisus Hristos. Botezul deschide împărăţia cerurilor celor ce-l primesc.

Prin Sfântul Botez, adică prin scufundarea omului în apă în numele Sfintei Treimi, se produce moartea omului vechi şi renaşterea lui la viaţa adevărată a lui Iisus Hristos. Odată cu aceasta, omul se spală de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele săvârşite mai înainte, şi se imprimă chipul lui Iisus Hristos în el. Prin aceasta, omul, unindu-se cu Iisus Hristos, este introdus în Biserică.

Unul din cele mai mari daruri pe care Dumnezeu îl face omului, sunt copiii. “Lăsaţi copiii să vină la Mine, şi nu-i opriţi că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Mt 19, 14)… ne spune Mântuitorul, înţelegând prin aceasta că ni-l încredinţează pe copil ca apoi să I-l încredinţăm noi Lui. Copilul care se naşte din noi nu este rodul întâmplării sau numai al propriei noastre dorinţe ci el vine prin hotărârea lui Dumnezeu de a aduce pe lume un suflet prin noi, făcându-ne astfel împreună creatori cu El. Prima grijă pe care noi o avem este Botezul – naşterea din nou din apă şi din Duh – prin care copilul este înfiat, adică devine şi fiu al lui Dumnezeu.

Prin Taina Mirungerii, se dau celui nou botezat darurile Duhului Sfânt, prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, ca să sporească şi să se întărească în viaţa duhovnicească. Dumnezeu îl înfiază pe copil, dăruindu-i harul, care, după cum spune şi Sfântul Apostol Petru, îl pune în rândul seminţiei alese, al preoţiei împărăteşti, şi al neamului sfânt. În Vechiul Testament, mirungerea era aplicată numai regilor şi proorocilor, iar în Noul Testament, “preoţia împărătească” este dată fiecărui creştin.

Pentru a întreţine viaţa este nevoie de hrană. De ea are nevoie şi viaţa duhovnicească a copilului, renăscută prin Sfântul Botez. Dumnezeu ne hrăneşte prin Taina Euharistiei – copilul fiind împărtăşit la sfârşitul slujbei Botezului cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului  nostru Iisus Hristos.

Botezul este Sfânta Taină care prin întreita cufundare în apă şi invocarea numelui Sfintei Treimi se şterge celui botezat păcatul strămoşesc şi celelalte păcate săvârşite până în acel moment (dacă cel botezat este adult), se naşte la o viaţă nouă, spirituală, şi devine membru al Bisericii lui Iisus Hristos. Botezul este numit şi "uşa tainelor", fiindcă numai prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după har şi mădulare vii ale trupului Sau mistic şi numai astfel, botezaţi fiind, putem primi şi celelalte Taine. Botezul este întemeiat ca Taină de către Mântuitorul prin cuvintele: "Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28,19).

Săvârşitorii Tainei Sfântului Botez sunt episcopii şi preoţii, căci lor le-a încredinţat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârşi Sfintele Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza şi diaconul, iar în cazuri cu totul deosebite poate face acest lucru şi un simplu credincios, având însă grijă să rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. In acest caz, dacă cel botezat trăieşte, trebuie chemat preotul pentru citirea rugăciunilor din rânduiala Botezului şi administrarea Tainei Mirungerii şi a Sfintei Împărtăşanii. Formula botezului este: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui, Amin, şi-al Fiului, Amin, şi-al Sfântului Duh, Amin, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Botezul nu se repetă.

În ziua întâi, după nașterea pruncului, se face rânduiala pentru femeia lăuză

În prima zi, îndată ce femeia naşte un prunc viu, soţul acesteia sau o rudă a mamei aduce la biserică o sticlă cu apă curată (plată) pentru sfinţire, iar preotul se roagă pentru iertarea păcatelor mamei şi pentru îndepărtarea tuturor răutăţilor şi pentru vindecare. Cu această apă sfinţită se stropeşte casa, lăuza, pruncul şi toţi ai casei.

Apoi preotul citeşte trei molitve pentru femeia lăuză, în care se roagă pentru grabnica ei ridicare din patul naşterii, pentru iertarea păcatelor ei, pentru ocrotirea ei şi a pruncului de bântuiala duhurilor necurate şi pentru curăţirea mamei de întinăciunea trupească pricinuită de naştere.

În a doua rugăciune, preotul cere Domnului s-o miluiască pe mamă, pe prunc, trimiţându-le îngeri luminaţi și strălucitori, ferindu-i de toată fermecătura și de asuprirea duhurilor rele. Se citeşte și rugăciunea de curăţenie pentru cei care s-au atins de lăuză, considerându-se "necuraţi", după Levitic (12, 1- 4). Dacă preotul face această molitfă acasă, stropeşte cu apă sfinţită pruncul, casa şi pe cei ai casei; iar copilul însemnat cu semnul sfintei cruci la frunte, la gură şi la inimă.

Din apa sfinţită cu acest prilej se obişnuieşte a se pune în baia (scăldătoarea) copilului, în primele trei zile după naştere.

La opt zile după naştere, se face rugăciunea la însemnare și de punere a numelui pruncului

La opt zile după naştere, este chemat preotul acasă unde se află pruncul născut şi face rugăciunea de punere a numelui copilului. Preotul îl binecuvântează, făcându-i semnul crucii la frunte, pentru luminarea minţii şi a gândurilor; la gură, pentru sfinţirea cuvântului şi a suflării şi la piept, pentru ferirea inimii de poftele şi patimile trupeşti; apoi îi citeşte o rugăciune pentru punerea numelui. În timpul din urmă, preoţii împreunează această rânduială fie cu cea din ziua întâi, fie cu cea a botezului.

Datina/obiceiul de a pune numele pruncului a opta zi după naştere este veche, fiind moştenită din Legea Veche, care orânduise această zi pentru curăţirea pruncilor de sex bărbătesc, prin tăierea împrejur şi prin punerea numelui (Lev. 12, 3). Noi, creştinii, am păstrat-o fiindcă şi Mântuitorul însuşi a fost tăiat împrejur a opta zi după naştere, când I s-a pus numele de Iisus (Luca 2, 21).

Numele care se dă la botez pruncului este de obicei numele naşului, sau al sfântului zilei, sau al altui sfânt pe care părinţii îl aleg copilului ca patron sau ocrotitor. Este bine să se pună nume de sfinţi din calendarul ortodox. Sfântul al cărui nume îl purtăm trebuie să fie pentru noi nu numai un ocrotitor sau păzitor, ci și un model de urmat şi un îndemn statornic spre adevărata vieţuire creştinească.

Botezul grabnic sau de urgenţă

Se cuvine a şti că, dacă pruncul născut este slab şi nu suge, ci trage să moară, nu trebuie să aştepte, cum rău zic unii, până la a şasea sau a opta zi, spre a-l boteza; ci în ceasul în care s-a născut, spălându-l, un bărbat sau orice persoană botezată îndată să-l şi boteze, spre a nu muri nebotezat. Dacă va trăi pruncul, acesta se va aduce la biserică, unde preotul va continua rânduiala botezului.

Despre naşii de botez

Părinţii pruncului născut trebuie să rânduiască naşii de botez de credinţă ortodoxă şi cucernici. Naşii de botez vor învăţa pe de rost Simbolul de credinţă (Crezul), pe care îl vor rosti la momentul potrivit. Naşul are îndatorirea să îngrijească de viaţa sufletească a finului său, învăţându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei credinţe spre a face din el un bun credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar şi finul este dator cu ascultare şi cu respect fată de naş, în aceeaşi măsură cum îi ascultă pe părinţii săi trupeşti.

Când se programează un Botez?

Programarea oficierii Sfântului Botez se face la 1-2 săptămâni după nașterea pruncului, numai la biserică (nu prin telefon), duminica după oficierea Sfintei Liturghii (aproximativ orele 12,00 - 14,00).

În vederea cunoaşterii tuturor lucrurilor necesare, pentru săvârşirea unui botez, părinţii şi naşii vor participa la activităţile specifice, de catehizare ale Bisericii, pe care aceasta le organizează în zilele de miercuri sau joi, dupăamiază.

Cele necesare pentru Sfântul Botez

Pentru oficierea Tainei Botezului ai nevoie, orientativ, de următoarele, după cum se stabilește de comun acord cu părintele paroh :

- să completezi cererea tip pentru săvârşirea Tainei Sfântului Botez, care se găsește la pangarul de lumânări al bisericii; la această cerere se anexează o copie a certificatului de naştere al copilului și copii de pe CI ale părinților copilului;

- o pânză albă 1/1m;

- o faşă (se procură de la mercerie);

- o sticluță cu ulei/ulei de măsline (100 - 250g);

- opțional, cruciuliţe de botez (numărul lor diferă în funcţie de câţi invitaţi are familia);

- prosop;

- săpun.

Cum se pregătește nașul pentru Sfântul Botez?

Naşul va trebui să învețe pe de rost Crezul (Simbolul de credinţă);

Nașul dăruieşte în ziua Botezului o icoană cu sfântul al cărui nume îl va purta copilul pe care îl botează şi care va deveni după Botez ocrotitorul spiritual al pruncului;

Recomandări după Sfântul Botez

La opt zile după botez, mama luând pruncul și lumânarea de la botez vine la biserică, unde i se fac rugăciunile de curăţire de 40 de zile a mamei și de îmbisericire a copilului. Acestea amintesc momentul când Maica Domnului, la împlinirea zilelor curăţeniei, a adus dumnezeiescul Prunc la templu, unde a fost primit în braţe de dreptul Simeon, binecuvântând pe Dumnezeu că a văzut mântuirea aşteptată de Israel (Luca, 2, 22-30).

Preotul citeşte molitvele de curăţire, rugându-se întâi pentru mamă, ca Dumnezeu să o curățească de întinăciune şi să o învrednicească a intra din nou în sfântul locaş şi a se împărtăşi cu Sfintele Taine; se roagă apoi pentru prunc, pentru ca Dumnezeu să-l crească, să-l binecuvânteze şi să-l sfinţească.

După terminarea rugăciunilor - citite în pronaosul bisericii, preotul luând pe braţe pruncul deja botezat, îl închină la sfintele icoane, ca Domnul Iisus Hristos şi Maica Domnului să-l ocrotească în viaţă rostind cuvintele: "Se îmbisericeşte robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin"; iar dacă este băiat merge cu el şi în altar, închinându-l în cele patru părţi ale Sfintei Mese şi la Proscomidie, apoi în mijlocul bisericii, rostind de fiecare dată cuvintele de îmbisericire. Şi încredinţându-l mamei îi miruieşte pe amândoi.

După săvârşirea Tainei Botezului, tatăl pruncului va solicita eliberarea certificatului de botez.

În cazul pierderii Certificatului de botez, un altul nu va mai putea fi eliberat, decât în urma declarării nulităţii aceluia în «Monitorul Oficial».

Este recomandat ca pruncul să fie împărtășit cât mai des.

Molitva ce se face la femeia care a suferit o pierdere de sarcină 

De se va întâmpla ca femeia să piardă sarcina, cu voie sau fără de voie, de îndată să alerge la preotul ei duhovnic să se spovedească, să primească canonul de pocăinţă, după rânduială și să-i citească molitva de curăţire. În rugăciunea de iertare preotul spune: "...Însuţi şi pe roaba ta aceasta (n) care astăzi a căzut în păcatul uciderii cu voie sau fără de voie şi a lepădat pe cel zămislit într-însa.... vindecă-i durerile, sănătate şi putere trupului şi sufletului dăruieşte-i şi cu înger de lumină păzeşte-o de toată năvălirea nevăzuţilor vrăşmaşi..."

Despre Apa sfinţită sau Agheasma – mare şi mică - lucrare sfinţitoare a Duhului Sfânt

Introducere

Agheasma sau Sfinţirea apei este slujba cel mai des săvârşită în viaţa creştinului. Cuvântul agheasmă desemnează atât apa sfinţită, cât şi slujba de Sfinţire a ei. Agheasma este: mare şi mică. Agheasma mare se săvârşeşte o singură dată pe an, la Bobotează; iar cea mică, în foarte multe şi diverse împrejurări. Agheasma mică se mai numeşte sfeştanie, de la cuvântul slavon care înseamnă luminare; denumirea provine tocmai de la sfinţirea săvârşită la Bobotează, sărbătoare numită şi Ziua luminilor sau a luminării.

Pregătire aperceptivă

Cărţile de slujbă prezintă slujba Aghesmei, imediat după Sfintele Taine, ca prima dintre ierurgii. Slujba Aghesmei mici este o slujbă de sine stătătoare „care se face spre toată trebuinţa“, recomandată a fi săvârşită la fiecare început de lună „în biserici, în mănăstiri şi în case“ pentru „a stropi pe oameni... şi toate ale lor“. Apoi, există multe alte situaţii în care slujba de Sfinţire a apei însoţeşte rânduieli şi rugăciuni pentru binecuvântarea caselor, gospodăriilor şi vieţii credincioşilor sau în legătură cu unele sărbători.

Anunţarea temei

Prezentăm cele mai frecvente situaţii în care se săvârşeşte slujba de Sfinţire a apei sau în care rugăciunea preotului este urmată de stropirea cu apă sfinţită, făcând o clasificare a acestor rânduieli şi rugăciuni, pentru a descoperi ce daruri ale Duhului Sfânt se aşteaptă în fiecare împrejurare.

Tratare

1. Rânduieli de Sfinţire a apei premergătoare Tainei Botezului:

a. Sfinţirea apei în ziua întâi la femeia lăuză. Molitfelnicul începe chiar cu această rânduială de Sfinţire a apei, care să le fie „celor ce vor gusta din ea sau o vor lua sau se vor stropi, spre alinarea durerilor, spre iertarea păcatelor, spre depărtarea tuturor relelor, spre tărie, vindecare şi sfinţire a caselor“;

b. Stropirea casei femeii lăuze în a opta zi după naştere; 

c. Sfinţirea apei de Botez.

2. Sfinţirea cea mică a apei precedă, de regulă, rugăciunile de binecuvântare a casei, precum la:

a. Rugăciunea la începerea temeliei casei;

b. Rânduiala binecuvântării casei noi;

c. Rugăciunea pentru casa ce este supărată de duhuri rele.

d. Însă la rânduiala care se face la casa sau la locul ce sunt supărate de farmece sau de descântece preotul va stropi „casa şi locul casei pe dinafară“ cu apă sfinţită de la Botezul Domnului.

Dacă nu o are la îndemână, preotul face Sfinţirea cea mică a apei.

3. Sfinţirea cea mică a apei precedă, de regulă, rugăciunile de binecuvântare a diferite lucruri şi activităţi din viaţa casnică a omului, precum:

a. Rugăciunile la începutul şi la terminarea săpatului unei fântâni;

b. Rânduiala binecuvântării la începerea semănatului;

c. Rugăciunile la sădirea şi la culesul viei;

d. Rânduiala binecuvântării corabiei sau a luntrii celei noi, care este adaptată şi pentru binecuvântarea unui autovehicul. 

4. Stropirea cu apă sfinţită spre curăţire se face, de regulă, cu Agheasmă de la Botezul Domnului, precum la:

a. Rânduiala ce se face când a căzut ceva spurcat în fântână, când preotul trebuie să toarne în fântână „în chipul crucii, de trei ori, apă sfinţită de la Botezul Domnului“;

b. Rugăciunea la sfinţirea vasului spurcat;

c. Rânduiala ce se face la ţarini (holde), la vii şi la grădini, când se întâmplă să fie stricate de sălbăticiuni sau de alt fel de vietăţi, la care se face stropirea cu Agheasmă de la Botezul Domnului şi undelemn din candele de la icoanele sfinţilor protectori ai holdelor, viilor şi grădinilor.

5. Stropirea cu apă sfinţită în cazul unor boli sau neputinţe:

a. Pentru oameni, astfel de stropiri se fac cu Agheasmă mică, dacă preotul săvârşeşte mai întâi sfeştania, sau cu Agheasmă de la Bobotează, precum la rugăciunea pentru dureri de cap (deochi);

b. Pentru animale există rânduiala care se face când se îmbolnăvesc animale de orice fel,precedată de Sfinţirea cea mică a apei, cu care se stropesc animalele bolnave.

6. Sfinţirea apei sau stropirea legată de anumite praznice:

a. Cea mai importantă şi fastuoasă slujbă de Sfinţire a apei este cea săvârşită la Bobotează. Mântuitorul a sfinţit nu numai apele Iordanului, ci însăşi firea apelor, a apelor de pretutindeni. De aceea o numim Agheasma mare;

b. Rugăciunea la binecuvântarea salciei la Florii se încheie prin stropirea cu Agheasmă a ramurilor de salcie;

c. Rânduiala specială pentru Agheasma mică aşa cum se face după Paşti, în toată Săptămâna Luminată;

d. Rugăciunea la binecuvântarea în Sfânta Duminică a Paştilor a pâinii care este numită de popor paşti, se încheie prin stropirea pâinii cu apă sfinţită;

e. Rugăciunea de binecuvântare a brânzei şi a ouălor în Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor este precedată de Sfinţirea cea mică a apei.

7. Stropirea cu Agheasmă spre sfinţire a lăcaşurilor şi obiectelor de cult:

a. Rânduiala la punerea temeliei bisericii şi la înfigerea crucii, ca şi cea de târnosire a bisericii;

b. Rânduielile binecuvântării şi sfinţirii noului chivot în care se vor păstra dumnezeieştile Taine; a îmbrăcămintelor dumnezeiescului prestol şi ale jertfelnicului; a vaselor de slujbă şi a acoperămintelor acestora; a cădelniţei, vasului pentru anafură, copiei şi vaselor pentru vin şi apă; a veşmintelor liturgice; a icoanelor; a clopotului; a crucii şi a troiţei celei noi, inclusiv a crucii ce se aşază la mormânt.

Recapitulare

Prin stropirea sau gustarea din Agheasmă, creştinul nădăjduieşte curăţire de toată întinăciunea, ferire de rele, binecuvântare şi sfinţire. Cel mai concentrat şi mai complet, aceste aşteptări ale credincioşilor sunt cuprinse în rugăciunea de la Slujba Aghesmei celei mari, rânduită într-o formă prescurtată şi la Taina Botezului: „Şi-i dă ei (apei) harul izbăvirii, binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă...“

Asociere

La facerea lumii, Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor (Fc. 1, 2). Mântuitorul îi descoperă fariseului Nicodim că de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (In. 3, 5). Iar pe femeia samarineancă şi pe toţi cei ce credem în El ne lămureşte că Duh este Dumnezeu (In, 4, 24) şi, deci, apa cea vie nu poate fi decât cea asupra căreia se poartă Duhul lui Dumnezeu, făcându-se în cel ce o primeşte cu credinţă izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică (In. 4, 14).

Generalizare

Apa binecuvântată sau sfinţită a jucat un rol important în viaţa tuturor popoarelor, dintotdeauna; ea a fost întrebuinţată ca mijloc principal de spălare şi curăţire a oamenilor şi lucrurilor, fiind considerată simbolul cel mai expresiv al purităţii şi curăţirii spirituale. În Biserica creştină apa nu rămâne doar un simbol, ci elementul material - predominant în structura trupului omenesc - care, atunci când se umple de Duhul Sfânt, îl face pe om să renască.

Aplicare

Primul contact al omului abia născut cu Duhul lui Dumnezeu se face prin apa sfinţită în ziua întâi; ca o preînchipuire şi pregătire pentru naşterea din nou, din apă şi din Duh. Pentru ca să nu fie ispitit, precum Eva de şarpe, să se depărteze de Duhul lui Dumnezeu, creştinul, prin Agheasma folosită în atâtea împrejurări ale vieţii pământeşti, caută să-l aibă permanent pe Dumnezeu aproape; pentru curăţenia sufletului, dar şi a trupului. Chiar şi după ce sufletul se întoarce la Dumnezeu, de unde fiinţă şi-a luat, trupul creştinului care se desface în cele dintru care a fost alcătuit nu rămâne lipsit de Duhul lui Dumnezeu; căci este stropit cu vin, simbolul sângelui, adică al sevei de viaţă. Uneori, vinul este înlocuit cu Agheasmă, cu nădejdea ca apa sfinţită să se facă în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică.

8. Despre Agheasma Mare în conştiinţa populară

Semnificaţiile apei sfinţite în ziua de Bobotează sunt cunoscute în profunzime de teologi, care, nu de puţine ori, au scris studii şi articole privind harul sfinţitor pe care aceasta îl poartă, însă şi tradiţia populară acordă o cinste aparte acesteia, dăruită omului spre binecuvântarea şi sfinţirea întregii creaţii.

Agheasma Mare este strâns legată de Botezul Domnului pentru că doar la acest praznic se săvârşeşte Sfinţirea cea mare a apei, care este folosită de preoţi pentru a binecuvânta casele credincioşilor. Foarte mulţi credincioşi merg la biserică în ziua praznicului Bobotezei pentru a participa la Sfânta Liturghie şi pentru a lua Agheasma Mare să o ducă şi la casele lor, pentru vindecarea bolilor trupeşti, dar şi pentru vindecarea sufletului de păcate. Ea se păstrează nestricată vreme îndelungată şi rămâne tot aşa de proaspătă, de curată şi plăcută la gust. Însăşi rânduiala slujbei din cadrul praznicului Epifaniei lămureşte de ce este necesar să ne împărtăşim din apa sfinţită la Bobotează. În sfintele rugăciuni se reliefează beneficiile Aghesmei Mari, pentru că ne sfinţeşte sufletele şi trupurile, casele, gospodăriile, pământurile şi întreg spaţiul în care ne desfăşurăm activitatea. Prin această sfinţire a naturii, a tot ceea ce îl înconjoară pe om, sfânta noastră Biserică ne arată că Dumnezeu trebuie mărturisit şi lăudat nu numai în biserică, ci şi în afara ei. Trebuie să avem convingerea că apa sfinţită ne vindecă, întrucât ne sporeşte credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Binecuvântarea cu Agheasmă aduce rodire holdelor

În multe zone ale ţării noastre este o frumoasă tradiţie ca oamenii după ce îşi stropesc casele, să meargă la livezi să stropească cu Agheasmă şi holdele, atât pomii fructiferi, cât şi terenurile, ca să aducă rod bun în anul care tocmai a început. Legat de mergerea la câmp cu Agheasmă este şi tradiţia ruperii unui băţ în pomii fructiferi, ornat cu motive populare. Semnificaţia acestui băţ are o conotaţie agrară, dar ea reprezintă belşug de roade, pentru că aşa cum se rupe băţul, aşa să se rupă şi crengile copacilor cu rodul lor. Acest băţ numit „colendă“, sculptat cu motive populare, iar în vârf având aţe de lână colorate, este purtat de către copii atunci când merg cu colindul de Crăciun, bătând cu el în pământ pentru a-şi anunţa sosirea la casele gospodarilor, care la rândul lor îi răsplătesc cu daruri. De aceea, acest băţ este luat de către un membru din familie în ziua Bobotezei, atunci când merge cu Agheasma Mare pentru a stropi holdele, în livezile cu pomi fructiferi şi este pus într-unul din copaci, pentru că aşa cum băţul a adus daruri copiilor atunci când au mers cu colindul, tot aşa să aducă roadă şi pomilor fructiferi. În tot timpul cât oamenii stropesc cu Agheasmă holdele, ei spun rugăciuni şi cântă troparul praznicului „În Iordan“.

În loc de concluzii şi încheiere - de reţinut şi de luat aminte: Agheasma Mare nu înlocuieşte Sfânta Împărtăşanie!

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că: "Dacă cineva ar dori să cunoască pentru ce harul se dă prin apă, nu printr-un alt element, acela să ia dumnezeieştile Scripturi şi va găsi răspuns.

Apa este mare lucru şi cel mai nobil dintre cele patru elemente care sunt în lume. Cerul este locuinţa îngerilor, iar cerurile sunt din apă. Pământul este locul de locuit al oamenilor, dar din apă este şi pământul. Înainte de facerea tuturor lucrurilor săvârşite în cele şase zile, Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei. Apa este începutul lumii, iar Iordanul, începutul Evangheliilor." Apa sfinţită cu puterea Sfântului Duh la diferite ocazii din cursul anului bisericesc se numeşte Agheasmă. După importanţa şi modul ei de întrebuinţare, Agheasma este de două feluri: Agheasmă Mare şi Agheasmă Mică.

Agheasma Mare se sfinţeşte în ajunul Botezului (5 ianuarie), dar şi la 6 ianuarie, în cinstea sărbătorii Botezului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta are putere sfinţitoare deosebită şi se foloseşte pentru binecuvântarea creştinilor, a caselor şi a ţarinilor; a persoanelor şi a lucrurilor ce sunt stăpânite de duhuri diavoleşti; pentru curăţirea lucrurilor ce au fost spurcate (fântâni, vase); pentru sfinţirea prapurilor, a Crucilor, a troiţelor, a clopotelor şi a tuturor obiectelor şi veşmintelor liturgice; dar mai ales la sfinţirea bisericilor, a antimiselor şi a Sfântului şi Marelui Mir folosit la Taina Mirungerii.

Agheasma Mare se poate lua timp de opt zile începând cu sărbătoarea Botezului Domnului sau cu binecuvântarea duhovnicului atunci când nu ne putem Împărtăşi din cauza unor păcate grele; desigur, după ce am ţinut post sau ajunare.

Agheasma Mare nu înlocuieşte Sfânta Împărtăşanie! Însă, când am primit Taina Împărtăşaniei, se poate lua de îndată; ori înainte de a lua anafură, pe nemâncate.

Agheasma Mică se poate sfinţi oricând au nevoie credincioşii. Ea se foloseşte la binecuvântarea caselor (a casei nou-construite sau renovate) când se săvârşeşte slujba "Sfeştaniei"; la sfinţirea fântânilor, a izvoarelor, a icoanelor şi a unor locuri de trebuinţă din viaţa omului. Prin această apă sfinţită se izgonesc nălucirile diavoleşti şi gândurile cele întunecate; mintea se curăţeşte şi bolile sunt izgonite.

Agheasma Mică se poate lua în orice zi, în special în zilele de post; pe nemâncate.

Agheasma se păstrează la loc de cinste, în vase curate, iar când se învecheşte (nu se strică) nu trebuie aruncată oricum, ci vărsată în locuri curate pentru a nu fi pângărită…

 

Câteva referinţe bibliografice:




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Ingrijirea bolnavilor este porunca dumnezeiasca si datorie sociala - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024 drept Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și Anul comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți, avându-se în vedere necesitatea unei intensificări a îngrijirii celor aflați în suferință sufletească și trupească. În fiecare an adâncim duhovnicește, teologic și faptic, una dintre temele pe care Biserica le consideră prioritare în pastorație.

Dacă anul trecut, 2023, în centrul preocupărilor noastre misionare și cultural-sociale a fost pastorația persoanelor vârstnice, este firesc ca anul acesta să extindem lucrarea noastră pastorală, intensificând tot mai mult, în cuvânt și faptă, pastorația și îngrijirea bolnavilor.

Într-o lume în care omul se închide tot mai mult în propria lui individualitate, văzându-se doar pe el și nevoile lui, Biserica se roagă pentru întreaga umanitate și în mod deosebit pentru cei ce suferă.

Slujirea sacerdotală a cuprins dintotdeauna și datoria clericilor de a se îngriji de cei bolnavi, ca o împlinire a poruncii Domnului Iisus Hristos, dată ucenicilor Săi trimiși la propovăduire: „Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8). Slujitorii Bisericii au misiunea de a prelungi în spațiu și timp lucrarea Domnului Iisus Hristos: „Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35).

De fapt, vedem că Dumnezeu dorește să vindece omul în integralitatea ființei sale, primirea învățăturii fiind ea însăși condiție pentru vindecare, iar din Sfânta Scriptură înțelegem limpede că vindecarea trupului este semnul unei vindecări mult mai profunde care este iertarea păcatelor (cf. Marcu 2, 10-12). Biserica, primind porunca tămăduirii și a îngrijirii bolnavilor de la Domnul Iisus Hristos, se străduiește să o îndeplinească având grijă de cei aflați în suferință și însoțindu-i cu rugăciunea ei, cerând ajutorul lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor.

Pastorația și îngrijirea bolnavilor în societatea contemporană se confruntă cu o serie de dificultăți, la care trebuie să găsim soluții adecvate. Bătrânețea, care, desigur, nu este echivalentă bolii, este însă o perioadă a vieții în care fragilitatea trupului îl expune pe vârstnic suferințelor fizice, iar acestea îl fac pe bolnav de foarte multe ori, mai ales în lipsa îndrumării duhovnicești potrivite, să se însingureze și să-și acutizeze starea, neînțelegând că suferința trupească îndeamnă și la căutarea sănătății spirituale. Din păcate, medicalizarea majoră a îngrijirii bolnavilor, care în sine este pozitivă, a devenit un factor ce duce la însingurarea acestora.

Viața cotidiană a devenit foarte complexă, ritmurile de lucru s-au accelerat și nu mai găsim timp pentru a vizita bolnavii în spital sau pe cei singuri, aflați în suferință acasă. Pe lângă îngrijirea medicală corespunzătoare, optimă, bolnavul are nevoie și de o alinare sufletească pe măsură, care nu poate fi înlocuită de niciun tratament medical.

Sprijinul emoțional, compasiunea, înțelegerea și comunicarea eficientă între bolnav, familia acestuia și personalul medical sunt condițiile principale pentru a spori vindecarea celor suferinzi. Ceea ce astăzi oferă tot mai puțin familia și instituțiile statului trebuie oferit de slujitorii Bisericii, deoarece vindecarea sufletului facilitează vindecarea trupului.

Domnul Iisus Hristos, așa cum ne învață Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, este Doctorul sufletelor și al trupurilor, El fiind, în același timp, doctor și medicament (medicus et medicamentus)[1], așa cum anunțau mai  înainte profeții Vechiului Testament, zicând: „El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat” (Isaia 53, 4).

Însă Domnul Iisus Hristos nu a venit în lume doar pentru o simplă însănătoșire a omului, ci spre a-i dărui viața cea veșnică (cf. Ioan 11, 25). De aceea, „scopul Bisericii nu este să dea lumii un mod de a supraviețui sau de a dobândi o viață cât mai lungă, ci viața care biruiește moartea[2]. Hristos Însuși este medicament, Sfânta Euharistie fiind leac nu doar pentru tămăduirea sufletului și a trupului, ci și spre iertarea păcatelor și viața de veci (cf. Ioan 6, 54).

Astfel, Domnul Iisus Hristos este principalul nostru model pentru îngrijirea bolnavilor: El dăruiește prelungirea vieții pământești prin lucrările Sale minunate, ca semne ale Împărăției cerurilor, ca: Samarinean milostiv, El a venit la omul aproape mort „și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin” (Luca 10, 34), iar prin ascultare smerită până la moarte Se jertfește pe Sine pe Cruce, pentru a vindeca păcatul neascultării lui Adam şi pentru a birui moartea prin înviere (cf. Filipeni 2, 7).

Domnul Iisus Hristos, Maica Sa și Sfinții tămăduitori fără de arginți sunt adevărații vindecători ai bolnavilor, de multe ori, inspirând lucrarea medicului, care tratează. Diversele vindecări realizate de sfinți în lume sunt recunoscute ca fiind manifestările unui har deosebit pe care îl primesc în dar de la Dumnezeu și îl oferă mai departe, tot ca dar.

Dintre sfinții taumaturgi, unii au studiat știința medicală a epocii lor și au vindecat bolnavii atât cu medicamente, cât și cu harul Sfântului Duh, prin rugăciune. Alții din această categorie nu au studiat medicina, însă li s-a dăruit harul de a tămădui.

Pe aceștia credincioșii au ajuns să-i venereze ca vindecători minunați, iar alții au fost incluși în categoria sfinților tămăduitori datorită vindecărilor minunate săvârșite după moartea lor, prin puterea harului dăruit de Dumnezeu sfintelor moaște. Toți aceștia au o trăsătură comună: harul dăruit fiecăruia pentru a vindeca omul aflat în boală. Ei sunt numiți „doctori sau tămăduitori fără de arginți” (ἀνάργυροι), întrucât nu au cerut niciodată plată pentru vindecările lor.

Primul medic al Bisericii apostolice amintit de Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale este „Luca, doctorul cel iubit” (Coloseni 4, 14), adică Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, autorul Evangheliei a treia și al cărții Faptele  Apostolilor.

Tot ca tămăduitoare, din aceeași perioadă de început a creștinismului, trebuie amintită Sfânta Mare Muceniță Tecla, cea întocmai cu apostolii, ucenică a Sfântului Apostol Pavel.

Din primele patru secole sunt și cei doisprezece Sfinți tămăduitori fără de arginți pomeniți liturgic la Proscomidie: Cosma și Damian, Chir și Ioan, Pantelimon și Ermolae, Samson și Diomid, Mochie și Anichit, Talaleu și Trifon, alături de alți sfinți tămăduitori din primele secole: Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Ierarh Spiridon, Sfântul Ierarh Partenie de Lampsakos, Sfântul Ierarh Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei, sau de alți mari sfinți taumaturgi mai noi, dar foarte iubiți de credincioși ca: Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina, Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeei, Sfântul Gherasim din Kefalonia sau Sfântul Cuvios Nichifor Leprosul.

Toți acești sfinți tămăduitori şi mulţi alţii oferă speranță celor fără de speranță, dăruiesc vindecare acolo unde medicii nu pot vindeca boli grele. Sfinții taumaturgi, ca membre ale Trupului tainic al lui Hristos, Îl fac cunoscut lumii pe Domnul Iisus Hristos ca fiind Doctorul cel Mare, care le-a dăruit și lor darul vindecărilor, așa cum imnografia Bisericii noastre ne învață, zicând: „Ce vă vom numi pe voi: Doctori ce vindecați sufletele și trupurile, tămăduitori de patimi nevindecate, care în dar tămăduiți pe toți, luând darurile de la Mântuitorul Hristos, Cel Ce dăruiește nouă mare milă[3].

În concluzie, să nu uităm că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, nu un drept, iar acest dar trebuie păzit, îngrijit și sfințit. Dacă l-am pierdut, trebuie să-l căutăm cu multă credință și speranță, rugându-ne lui Dumnezeu, Maicii Domnului și Sfinților tămăduitori fără de arginți, să ne vindece sufletul de păcate și trupul de boli, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


 

Note:

[1] Aurelius Augustinus, Sermo 329, 1-2, în: PL 38, 1454-1455.

[2] Georgios Mantzaridis, Morala creștină, vol. II, trad. de Diac. Cornel Constantin Coman, București, Ed. Bizantină, 2006, p. 474.

[3] Slava Stihoavnei, Vecernia la prăznuirea Sfinților și făcătorilor de minuni, doctori fără de arginți, Cosma și Damian, din Asia, luna noiembrie, ziua întâi, în: Mineiul pe noiembrie, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2017, p. 9.

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Parintele Proclu Nicau –Avva al pustiei si indrumatorul nostru! - Preot Nicolae Nicău

 

Au trecut șapte ani de când Părintele nostru, monahul “cel smerit” Proclu Nicău  (1928-2017) a pășit pe cărarea Împărăției. Ne este dor de părintele ce  avea o privire dulce, cu ochi de cer, cu un suflet cald și care era de o blândețe ieșită din comun. Avea atâta bunătate, era atât de plăcut, avea o privire ca de ... sfânt! Ţi-era mai mare dragul să-l privești.

Viața sa pilduitoare și sfaturile duhovnicești au făcut din părintele Proclu un nectar de mare preț din care credincioșii se adăpau duhovnicește. A răspândit lumină din lumina lui Hristos, Bunul și Blândul Păstor, și a lăsat lumină în urmă prin cuvintele sale. În ultimii ani ai vieții sale, chiar dacă era neputincios trupește, sufletul lui ardea ca o flacără. Sufletul lui era plin de entuziasm, era plin de ceea ce a iubit cel mai mult, lumina. Lumină pe care Dumnezeu i-a dăruit-o în urma rostirii Rugăciunii lui Iisus, “căutând cu timp și fără timp” ca și oamenii să învețe să o rostească.

Foarte mulți credincioși veneau să-i ceară sfatul părintelui Proclu, plângându-și necazul și durerea celui ce le-a fost, sfătuitor și ajutător în timpul vieții sale pământești. Cu siguranță Părintele a câștigat îndrăzneală înaintea Tronului ceresc și continuă să ajute și să mijlocească îndelung pentru  sufletele cele suferinde. Dragostea pe care a avut-o părintele Proclu pentru credincioși a fost una nemărginită, uneori neglijându-se pentru a-și îndeplini misiunea de propovăduire a Iubirii Lui Dumnezeu .

O parte din suflet parcă ni s-a rupt și a plecat alături de cel al părintelui și îndrumătorului nostru, care s-a făcut tuturor toate ca pe toți să ne câștige pentru mântuire. A trăit o viață de jertfă, de dăruire, de renunțare în favoarea celorlalți. El s-a mistuit ca o lumânare din iubirea pentru Hristos și pentru Maica Domnului pe care o numea silabisind: Măicuța Domnului, având dorința de a fi un călugăr bun, ascultător, de a nu-L supăra pe Dumnezeu. A căutat să dea duh de viață  chiliei sale de la Mitocul Bălan, unde a fost trimis cu binecuvântare de Părintele Cleopa Ilie, să făurească ceva temeinic, a creat punți între suflete, s-a preocupat de formarea duhovnicească a călugărilor și de împlinirea ascultării în mănăstire, dar îngrijindu-se și de toată turma cea cuvântătoare ce pășea pragul chiliei sale. Suferea, plângea păcatele pelerinilor, se ruga și-i povățuia  atât pe viețuitorii mănăstirilor  cât și pe cei aflați vremelnic în Valea plângerii. Ne spunea adeseori: “ați venit la un moș prost de cap, fără carte, la păcătosul pământului! Viața mea e un deal și-o vale, nimic folositor. Prețuiți timpul! Dumnezeu ne va cere socoteală de timpul pe care ni l-a dat, cum l-am petrecut. Dumnezeu este prezent în tot ­locul, ne vede, ne aude! Nu pierdeți vremea, plângeți-vă păcatele, rugați-vă, cereți milă de la  Hristos! …. Cine are căință în suflet acela va avea întotdeauna și smerenie. Așa să știți, rădăcina smereniei din căință se naște. Cine capătă aceste două virtuți, Duhul Sfânt îl învață mila, pentru că din dragoste izvorăște mila și dacă are milă de toți, adică de aproapele, nu poate greși, iar dacă a căpătat smerenia, nu mai judecă pe altul, nu mai cântărește pe altul. El se vede pe sine mic și păcătos”.

Părinții Bisericii  ne spun că nu este suficient să vii să faci o rugăciune la cel pe care îl cinstești sau de la care ai nevoie de ajutor, ci este nevoie să iei aminte la viața, la duhul pe care l-a purtat în sine cel pe care îl cinstești. Numai în felul acesta, asumându-ne duhul și modul de viețuire în Hristos, putem să ne numim ucenicii celui pe care noi îl cinstim.

Am fost cu toții martori ai unei vieți pilduitoare pe care părintele a adus-o cu o smerenie desăvârșită. I-a ascultat pe toți ore în șir, cu răbdare, cu inimă adâncă și cu smerenie, învățându-i nu doar din experiența lui de viață, ci din ceea ce Dumnezeu a sădit în inima lui. A dus o viață simplă de monah adevărat, fără să agonisească nimic, nici ceva din slava și influența lumii acesteia, ci împărtășind tuturor dragostea și smerenia sa prin slujire necontenită și dezinteresată față de toți.

Modul lui de a ne arăta că ne iubește și că suntem totul pentru el fără a o spune prin cuvinte a fost mereu unic.

Cea mai mare cinstire a vieții unui Avva este imitarea vieții lui. Să încercăm să ne asumăm și noi duhul, trăirea, mărturisirea și viața părintelui în Hristos.

Să avem parte de rugăciunile cuvioșiei sale și să-i urmăm viața, nevoința, dragostea către aproapele, mărturisirea credinței, smerenia și smerita sa cugetare  și mai presus de toate, dragostea nemărginită față de Dumnezeu. Acum, la plinirea celor 7 ani de la mutarea părintelui Proclu în Veșnicie,  ne îndreptăm privirea spre Cer  și sfințenie, pentru a primi binecuvântarea de „purcedere” în călătoria acestei vieți spre cea Veșnică, de la iubitul pustnic și Părinte al nostru  duhovnicesc Proclu Nicău, ale cărui cuvinte de despărțire erau: „Cînd voi trece dincolo, dacă voi afla milă înaintea lui Dumnezeu, așa am să mă rog: “Doamne, pe toți câți au trecut pragul chiliei mele învrednicește-i să dobîndească un colțișor de Rai!”

          Părinte Proclu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi !

 

 



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Icoana Anului omagial 2024

 

Iisus Hristos Păstorul cel Bun, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre

Icoana reprezentativă a anului 2024, proclamat drept An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor în Patriarhia Română, îl înfățișează pe Mântuitorul Iisus Hristos purtând pe umeri un miel.

Reprezentarea poartă inscripția „IC XC (Iisus Hristos) Păstorul cel Bun, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre” și este așezată spre cinstire în Catedrala Patriarhală.

Purtarea mielului pe umeri se referă în acest context la purtarea de grijă față a lui Dumnezeu față de cei aflați în suferință, fizică sau sufletească. „Domnul Iisus Hristos este principalul nostru model pentru îngrijirea bolnavilor”, a spus Părintele Patriarh Daniel. „El dăruiește prelungirea vieții pământești prin lucrările Sale minunate, ca semne ale Împărăției cerurilor, ca: Samarinean milostiv, El a venit la omul aproape mort „și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin” (Luca 10, 34), iar prin ascultare smerită până la moarte Se jertfește pe Sine pe Cruce, pentru a vindeca păcatul neascultării lui Adam şi pentru a birui moartea prin înviere (cf. Filipeni 2, 7)”, a explicat Preafericirea Sa în prima zi din 2024.

Icoana, prezentată de către Patriarhul României luni la proclamarea Anului omagial și comemorativ 2024, este o reprezentare veche, dar nu foarte frecvent întâlnită în prezent. Reprezentarea Mântuitorului ca Păstorul cel Bun are bază scripturistică. Iisus Hristos a fost numit păstor bun de prorocul Isaia, dar și de regele David. Însuși, Mântuitorul spune despre Sine „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale”, cf. Ioan 10:11.

Înfățișarea lui Hristos sub forma unui păstor cu mielul pe umeri, Hristos crioforul, asemănător cu Hermes crioforul, cu Apollon sau cu Orfeu la greco-romani, foarte răspândită în Biserica primară, a fost împrumutată din simbolismul pastoral al Vechiului și Noului Testament, îndeosebi din profeți și din Sfinții evangheliști, arată Pr. Prof. Ioan Rămureanu în lucrarea „Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole”.


Totodată, având în vedere că Mântuitorul Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, a lucrat adesea în mod minunat prin sfinți, în anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor vor fi comemorați toți sfinții tămăduitori fără de arginți.




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Omilia a XXII-a catre tineri a Sfantului Ierarh Vasile cel Mare - Dr. Stelian Gomboş

 

Introducere şi comentariu - Despre Omilia a XXII-a către tineri sau autoritatea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare în recomandările făcute celor tineri

            Atitudinea şi gândirea Sfântului Vasile cel Mare faţă de relaţia  culturii profane cu învăţătura creştină reprezintă temeiuri semnificative în conturarea unei poziţii echilibrate şi înţelepte în această problematică deosebit de complexă. În acest domeniu, Sfântul Vasile cel Mare s-a remarcat prin poziţia sa de mijloc, evitând poziţiile extreme şi reducţioniste. El depăşeşte atitudinea unor autori creştini care polarizau într-o manieră categorică relaţia dintre creştinism şi cultura profană, opunându-le categoric. Totodată, Sfântul Vasile cel Mare nu încearcă nici o formulă de acomodare sau justificare a Revelaţiei prin învăţătura exclusiv omenească.

            În contextul actual al unei societăţi dominată de puterea informaţiei, structurarea unei relaţii oneste între învăţătura creştină şi cultură, între teologie şi ştiinţă reprezintă o exigenţă importantă a cercetării teologice. Astfel teologia răspunde unei nevoi concrete, unor frământări efective ale lumii contemporane. Evitarea unor confuzii şi a unor tendinţe sincretiste în relaţia dintre teologie şi cultură, prin cultivarea unei conştiinţe a dialogului structurată cu discernământ, reprezintă un răspuns echilibrat şi constructiv în această problematică.

            În acest sens, poziţia Sfântului Vasile cel Mare cuprinde repere semnificative şi de mare actualitate, inclusiv pentru lumea contemporană. Autoritatea Sfântului Vasile în recomandările făcute celor tineri este dată de instruirea sa de excepţie în cultura profană dublată şi transfigurată de experienţa sa duhovnicească şi eclesială. Sfântul Vasile cel Mare nu recomandă sfaturi gratuite, detaşate de experienţa sa de viaţă. Puterea şi revelaţia atitudinii exprimate de marele sfânt capadocian provin din asumarea cu maturitate a încercărilor vieţii.

            La începutul Omiliei către tineri, de exemplu, Sfântul Vasile cel Mare subliniază că viaţa şi experienţa trăite de el îl legitimează în ceea ce recomandă. El afirmă: „Vârsta pe care o am, multele încercări prin care am trecut şi participarea din destul şi la bucuriile şi la neplăcerile vieţii, dascăli în multe privinţe, m-au făcut să am experienţa lucrurilor omeneşti, aşa că sînt în stare să arăt şi celor care acum îşi încep viaţa care-i cea mai bună cale”.[1]

            Referindu-se la Omilia către tineri, patrologul I. G. Coman menţiona: „Sfântul Vasile are pasiunea lucrurilor folositoare şi fundamentale. Educatorul nostru enunţă limpede principiile educaţiei creştine. Munca, răbdarea, virtutea, înţelepciunea, domnia sufletului asupra trupului, viaţa trăită în perspectiva nemuririi, iată, în câteva cuvinte, ce îndeamnă  pe nepoţii săi Arhiepiscopul Cezareei. Educaţia preconizată de Sfântul Vasile urmărea folosul practic, exerciţiul neîntrerupt pentru atingerea scopului şi monarhia absolută a spiritului. Este tocmai ce trebuie mai mult timpului de faţă”.[2]

În altă ordine de idei, aşadar, noi trebuie să avem credinţa şi convingerea că, pe tot parcursul vieţii pământeşti, în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte.

            Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe.

Prin urmare, tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!... Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei.

Cu alte cuvinte, tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic–mărturisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacaralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!... Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!... Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bine ştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Iisus Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui.

            Omilia a XXII-a către tineri sau cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor elini…

            Multe sunt, copiilor, pricinele care mă îndeamnă să vă vorbesc despre lucrurile pe care le socot cele mai bune şi le cred a vă fi de folos de le veţi urma.Vârsta pe care o am, multele încercări prin care am trecut şi participarea din destul şi la bucuriile şi la neplăcerile vieţii, dascăli în multe privinţe, m-au făcut să am experienţa lucrurilor omeneşti, aşa că sunt în stare să arăt şi celor care acum îşi încep viaţa care-i cea mai bună cale.

            Prin înrudirea de sânge sunt pentru voi îndată după cei ce v-au născut şi vă iubesc tot atât de mult ca şi parinţii voştri.Şi, dacă nu cumva mă înşel în privinţa voastră, cred că, uitându-vă  la mine, nu veţi dori părinţii, iar dacă veţi primi cu plăcere cele ce vă voi spune,veţi face parte din ceata a doua a celor lăudaţi de Hesiod, iar dacă nu, n-am să vă spun ceva neplăcut, ci am să vă rog să vă amintiţi de versurile în care acela spune: ”Cel mai bun este omul care, prin el însuşi, ştie ce trebuie să facă; Bun este şi acela care urmează celor spuse de altii; Dar cel care nu-i în stare nici de una, nici de alta, în toate-i nefolositor”- Hesiod…

            II

            Să nu vă minunaţi, dar, dacă vă spun că prin propria mea cercetare am găsit ceva mai bun pentru voi, care frecventaţi în fiecare zi pe profesori şi sunteţi în legătură cu bărbaţii celebri din vechime prin scrierile pe care aceştia le-au lăsat. Tocmai pentru aceasta vin să vă sfătuiesc. Că nu trebuie să daţi cu totul acestor bărbaţi cârma minţii voastre, cum aţi da cârma unei corăbii, şi nici să-i urmaţi oriunde v-ar duce, ci să primiţi de la ei atât cât vă este de folos şi să ştiţi ce trebuie să lăsaţi la o parte.

            Drept urmare, începând de aici, vă voi spune care sunt învăţăturile ce trebuie lăsate la o parte şi cum le putem deosebi. Noi, copiilor, gândim că viaţa aceasta omenească n-are absolut nici o valoare şi nici nu socotim şi nici nu numim în general bine ceea ce se sfârşeşte în această viaţă pâmântească. Nici slava strămoşilor, nici puterea trupului, nici frumuseţea, nici măreţia, nici cinstea dată de toţi oamenii, nici chiar demnitatea de împărat, în sfârşit, nimic din cele ce pot fi numite mari de oameni nu le socotim vrednice de dorit şi nici nu admirăm pe cei ce le au, ci prin nădejdile noastre, mergem mai departe şi facem totul pentru pregătirea altei vieţi. Susţinem că trebuie să iubim şi să urmărim din toată puterea cele ce ne pot ajuta la pregătirea celeilalte vieţi, iar pe cele care nu ţintesc spre viaţa aceea, să le trecem cu vederea, ca fiind fără de valoare. Care este această viaţă, unde este şi cum o vom trăi, sunt întrebări la care n-am să răspund acum, pe de o parte, pentru că ne-ar depărta de subiectul de faţă, iar pe de altă parte, pentru că ar trebui să am ascultători mai în vârstă decât voi. Poate că v-aş arăta îndeajuns spunându-vă atât numai, că dacă cineva ar aduna cu mintea şi ar strânge la un loc toată fericirea de când există oameni, ar găsi că nu poate fi egalată nici cu cea mai mică parte din bunătăţile acelei vieţi, ci, mai mult, toate bunurile din această lume sunt mai prejos ca valoare decât cel mai mic dintre bunurile celeilalte lumi; şi sunt tot atât de departe unele de altele pe cât este de departe umbra şi visul de lucrurile reale. Dar, mai bine spus, ca să mă folosesc de un exemplu mai potrivit, pe cât este mai de preţ tuturora sufletul decât trupul, pe atât este şi deosebirea dintre cele două vieţi. Spre viaţa aceasta ne conduc sfintele scripturi, care ne instruiasc cu cuvintele lor pline de taină.

            Dar pentru că nu-i cu putinţă, din pricina vârstei noastre, să înţelegeţi adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi, deocamdată să ne exercităm mai dinainte ochiul sufletului, ca în umbră şi oglindă, cu alte învăţături, care nu se deosebesc cu totul de ale noastre, imitând pe soldaţii care fac exerciţii de luptă pe câmpul de instrucţie: aceştia, exercitându-şi mâinile şi picioarele, dobândesc o deosebită dibăcie, aşa că datorită instrucţiei sunt victorioşi în lupte. Trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă din toate luptele, pentru care trebuie să facem totul şi să ne străduim, cât ne stă în putinţă, pentru pregătirea acesteia: trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea un folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cum boiangiii pregătesc mai întâi cu oarecare operaţii obiectul care are să primească vopseaua, iar în urmă îl colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui.

            Aşadar, dacă există vre-o înrudire între aceste două feluri de învăţături, cunoştinţa lor poate să ne fie de folos; iar dacă nu-i nici o înrudire, să cunoaştem deosebirea dintre ele, punându-le faţă în faţă; şi nu-i puţin lucru acesta, pentru a afla care-i mai bun. Cum dar să comparăm pe fiecare dintre aceste două învăţături, spre a ne face o idee despre ele? După cum însuşirea proprie a unui pom este de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele, care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare podoabă, tot aşa şi cu sufletul: fructul lui este mai cu seamă advărul; dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă-i împodobit cu înţelepciunea profană, aşa cum frunzele oferă fructului înveliş şi înfăţişare frumoasă.

Se spune că marele Moise, al cărui nume este foarte mare la toţi oamenii din pricina înţelepciunii sale, s-a apropiat de contemplarea Celui Ce este numai după ce şi-a exercitat mai întâi mintea cu învăţăturile egiptenilor. Asemănător acestuia, deşi în timpuri mai noi, se spune că şi înţeleptul Daniil, pe când era în Babilon, numai după ce a învăţat bine înţelepciunea haldeilor, s-a apropiat de învăţăturile cele dumnezeieşti…

                    VIII

            …Pentru viaţa veşnică v-aş îndemna să strângeţi merinde, mişcând, după cum spune proverbul, orice piatră de unde aţi putea avea folos. Să nu ne temem că este greu şi că este nevoie de osteneală! Să ne aducem aminte de înţeleptul care ne-a sfătuit că trebuie să alegem viaţa cea mai bună şi să facem fapte de virtute, cu nădejdea că obijnuinţa va face plăcută o viaţă ca aceasta. Este ruşinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căinţa nu ne mai foloseşte.

            V-am spus acum acele lucruri pe care le-am socotit a fi cele mai bune; celelalte vi le voi spune în tot cursul vieţii. Voi, însă, din cele trei feluri de boală ce există să nu păreţi a suferi de o boală trupească, ce nu se poate vindeca, şi nici să aveţi o boală sufletească asemănătoare bolilor trupeşti ce sunt fără vindecare. Cei care au o boală uşoară merg singuri la doctor, cei cuprinşi de boli mai mari cheamă pe doctori la ei; dar cei care au o boală care , cu nici un chip nu se poate vindeca, nu primesc nici pe doctori, chiar dacă vin la ei. Să dea Dumnezeu ca voi să nu fiţi cuprinşi niciodată de această boală ca să fugiţi de oamenii cu gânduri bune…

Câteva concluzii şi încheierea

            Realismul teologiei şi slujirii misionar-pastorale ale Sfântului Vasile cel Mare este de maximă actualitate pentru cei de astăzi. Cuvintele marelui ierarh din Capadocia mărturisesc Adevărul veşnic al Bisericii asumat în contextul concret al feluritelor împrejurări istorice. Sunt cuvinte cuprinzătoare izvorâte dintr-o minte şi inimă căutătoare de adevăr şi viaţă. Fiindcă, tendinţelor bine cunoscute de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini trebuie să le opună smerita participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să aibă puterea, dreapta socoteală şi capacitatea de a dori să rămână mereu tineri, pentru a avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune cu oamenii, în şi prin Biserică!...

            În tot acest răstimp acordat, din bunătate divină, dobândirii mântuirii noastre, trebuie să învăţăm foarte multe lucruri, în primul rând că nu suntem niciodată singuri, că Dumnezeu este mereu asupra fiecăruia dintre noi; să învăţăm că trebuie să fim recunoscători celor care ne-au învăţat, ne-au îndrumat şi ne poartă de grijă şi să nu-i judecăm pe cei care nu au putut fi alături de noi atunci când aveam nevoie!...

            Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără, şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea fermă că toţi vor dobândi - în timp - ceva comun, şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte concrete. Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”

Prin urmare, cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!...

Acum, în încheiere, redau cuvintele marelui teolog român Teodor M. Popescu care afirma despre Sfântul Vasile cel Mare: „Cu un simţ al realităţilor, ce i-a fost recunoscut de toţi biografii şi  comentatorii, un bun simţ care este una din marile lui calităţi, el evită excesele retorice, nu cade în exagerări inutile, temperează impresiile. Apostolul idealist priveşte înţelegător la realităţi sociale şi nu ia atitudini de tribun; el ceartă pentru a îndrepta, şi conştiinţa lui creştină îi dă întotdeauna cuvântul potrivit. Ceea ce interesează şi preţuieşte într-adevăr mai mult decât calităţile literare şi oratorice ale predicatorului nsotru, este grija şi dragostea lui de părinte pentru popor, dorinţa lui de preot sau de episcop de a face din creştini oameni mai buni, mai drepţi, mai fericiţi. Mântuirea lor îi stă la inimă, la inima lui iubitoare, mare şi curată, care cuprinde durerile tuturor şi crea binele tuturor. Cuvintele lui, uneori vehemente, patetice sau lirice, sunt întotdeauna calde şi sincere, expresia unui suflet vibrant; sunt glasul unui ierarh în slujba lui Iisus Hristos. El vorbeşte nu pentru a căuta succese personale; el vorbeşte pentru a face bine altora; nu pentru a-i încânta, ci pentru a-i mişca şi îndrepta. Câtă deosebire, în această privinţă, între retorii profani ai timpului şi între predicatorul creştin. <<Staţi în jurul meu ca nişte judecători, nu ca nişte discipoli>>, zice el către auditorii săi. <<Cu toate acestea veţi auzi nu ceea ce vă place, ci veţi auzi adevărul>>”.[3]

 


[1] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia XXII-a către tineri, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 568.

[2] Studia Basiliana 2, Sfântul Vasile cel Mare - închinare la 1630 de ani, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, pag. 446.

[3] Studia Basiliana 2, Sfântul Vasile cel Mare, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, pag. 301.



Metoda pedagogica Zaica - Ing. Ion Talpoş

 

Convorbire cu un artist plastic sibian:
Olimpia Coman-Sipeanu
În cadrul unui recent interviu luat distinsei doamne Olimpia Coman-Sipeanu din Sibiu, artist plastic și restaurator, am avut surpriza să descopăr farmecul și inocența gândirii unor copii cărora, în cadrul unui proiect cunoscut astăzi ca fiind „Metoda pedagogică Zaica”, inițiatorul metodei le-a oferit copiilor participanți libertatea de a-și exprima, neîngrădit, gândurile lor în fața reproducerilor unor icoane pe sticlă...

 

Olimpia Coman-Sipeanu îmi spunea:

-Acesta este un proiect legat de icoane pe sticlă. În calitate de angajată a Muzeului ASTRA Sibiu, i-am facilitat intrarea în depozit și fotografierea unor icoane pe sticlă din colecție  regizorului Mihai Vișinescu, autorul conceptului editorial la care facem referire acum. Dumnealui a avut ideea și a gândit designul albumului - pe care l-a mai folosit și pentru alte proiecte.

Pe spatele fiecărei pagini a acestui album sunt realizate desene și consemnate fraze inocente, rod al gândirii elevilor cu care artistul a colaborat în cadrul proiectului. A lucrat foarte frumos cu elevii, nu numai pe partea de artă plastică! I-a lăsat să gândească! Le punea întrebări „cu tâlc”, iar copiii îi răspundeau nemaipomenit de frumos, de inocent! Aici, pe spatele acestor planșe găsim spuse de-ale copiilor pe tema icoanelor, a lui Dumnezeu, pe tema Sfinților... Sunt nemaipomenite!

 Regizorul Mihai Vișinescu a colaborat cu artistul plastic Dorel Zaica, cu Ana Blandiana și cu mine. Contribuția mea la acest album se regăsește în partea introductivă a albumului, fiind o sinteză despre ce înseamnă icoana pe sticlă, din punct de vedere teoretic: istoric, iconografic, tehnic, artistic. Bucuria mea este că numele meu este alăturat numelui doamnei Ana Blandiana, cea care a făcut o introducere poetică albumului, scriind chiar și o poezie despre icoane pe sticlă. Acestea sunt planșele albumului, dacă vreți să vă uitați peste ele...

-Cu multă plăcere!

Am răsfoit cu atenție planșele acelui album. Curiozitatea m-a îndemnat să aflu mai multe despre artistul plastic Dorel Zaica și activitatea sa profesională. O scurtă căutare pe internet mi-a permis să aflu câteva detalii interesante despre acesta, ca legătură între preocupările sale de-o viață pentru o școală făcută „altfel”, preocupări materializate și în albumul pe care tocmai îl răsfoiam!

Am aflat că pictorul, graficianul și scriitorul Dorel Zaica (n. 22 iulie 1939, București) este inițiatorul metodei pedagogice Zaica. A fost profesor de desen la Școala generală nr. 84 din București (între 1965-1978), a fost profesor de pictură la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București (între 1978-2000), Director al liceului între 1990-1992). În cărțile și lucrările sale dezvoltă o amplă tematică ortodoxă. În anul 1980, colaborează cu 12 exerciții la volumul „Modalități de stimulare a creativității intelectuale și artistice prin activități școlare și extrașcolare la elevii de gimnaziu, în perspectiva trecerii la prima etapă de liceu”, lucrare solicitată de UNESCO și realizată sub patronajul Ministerului Educației și învățământului de către Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice.

Am făcut această scurtă introducere biografică pentru că planșele albumului Olimpiei Coman-Sipeanu îmi relevau această preocupare a lui Dorel Zaica pentru metoda pedagogică inițiată de el. Nu am putut să nu redau conținutul câtorva dintre planșele albumului, pentru farmecul, inocența și profunzimea gândirii elevilor cărora li s-a adresat pictorul.

  

  

 

Iată câteva dintre acele fraze nevinovate ale copiilor încurajați de profesorul lor Dorel Zaica, să-și dea frâu liber gândirii și imaginației.

Ca observație, albumul la care facem referire acum este unul voluminos și ar putea face parte dintr-o altă discuție, mai amplă, purtată cu artistul plastic Olimpia Coman-Sipeanu pe această temă.

24 ianuarie 2024



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Cunoasterea rationala si cunoasterea prin credinta (2) - Limitele cunoasterii rationale - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

I Argument

 Întrebările fundamentale la care omul caută permanent să afle răspunsuri care să însemne și certitudini, prin formele cunoașterii sensibile și raționale sunt două: de ce există lumea creată sensibilă și inteligibilă mai degrabă decât nimic? și a doua întrebare, care mai degrabă este o constatare: În raport cu Universul sunt nimic și totuși sunt? Nu vom înceta, atâta timp cât vom exista a căuta răspunsuri la aceste întrebări, dar prin cunoașterea rațională niciodată nu vom avea răspunsuri, în știință sau filosofie care să fie certe, demonstrabile și prin urmare deplin adevărate. Taina nu poate fi ispitită prin cunoașterea științifică sau metafizică.

 Se poate constata că omul tot punându-și întrebări și tot răspunzând la ele prin cunoaștere, își sporește gradele de libertate, adică ale secvențelor care premerg acțiunii cunoaște, înțelege, valorizează, alege, decide tot mai adecvat, acțiunile sale sunt tot mai eficiente în ordinea atingerii scopurilor propuse, dar și în ordinea optimului, adică a maximului de rezultat relativ la libertatea trecută din potență în act. Deci cunoașterea rațională și rezultatele ei sunt necesare supraviețuirii omului, necesare vieții în dimensiunea ei materială și spirituală.

 Oamenii au conștientizat limitele cunoașterii raționale ale științei în raport cu ei însuși și cu Universul.

 În această a doua parte a studiului nostru dedicat cunoașterii, încercăm să identificăm limitele cunoașterii raționale a existenței de către om.

 

II. Limitele cunoașterii raționale. Limite care nu limitează

 Încununare a creației și expresie vie a iubirii lui Dumnezeu, omul este în căutare continuă de a găsi un sens vieții, în general al existenței de a cunoaște și de a se cunoaște pe sine și de a se ­regăsi ca răspuns la o chemare interioară, una care să-l lămurească și să-l salveze de la finitudine, de la limitele existențiale ale acestei lumi.

 Existența omului în această lume este finită, la fel și tot Universul creat de Dumnezeu. Prin urmare, toate caracteristicile existențiale ale omului, inclusiv capacitatea rațională de cunoaștere a ceea ce este imanent și cu atât mai mult a transcendentului sunt finite, limitate de însăși caracteristicile firii umane.

 Caracterul finit al capacității de cunoaștere prin sensibilitate și prin rațiune a ființei umane poate fi exprimat prin sintagma: orice cunoaștere are limite. Înseamnă că și cunoașterea despre cunoaștere are limite și de aici că însăși cunoașterea despre limitele cunoașterii are limite. Deocamdată, istoria și logica cunoașterii nu au identificat existența vreunei forme de cunoaștere fără limite, chiar și cunoașterea matematică și logică. De aceea se poate admite universalitatea și adevărul logic, sau evidența enunțului, ’’Orice cunoaștere sensibilă sau rațională are limite’’.

 Cu toate acestea dorința omului de a cunoaște este nelimitată, chiar dacă însușirile cognitive ale rațiunii sunt limitate absolut, ci nu numai relativ. Dorința de a cunoaște, aspirația spre a înțelege existența, sensurile ei, de a pătrunde continuu și cât mai mult în tainele lumii materiale create este o vocație a firii umane și nevoie existențială de care depinde însăși posibilitatea existenței omului Ea nu este un rezultat al evoluției naturale, așa cum încercă să explice materialiștii și ateii, ci este un dar al lui Dumnezeu pentru om, o caracteristică a conștiinței sale, sădită în ființa umană de către Creatorul ei. În cunoaștere nu vom înceta niciodată să punem întrebări, inclusiv despre întrebarea însăși, nu vom înceta niciodată să perfecționăm mijloacele și instrumentele de investigare a realului, a lumii create, totdeauna vom dori să găsim răspunsuri la aceste întrebări, Suntem mereu în căutarea unor noi adevăruri demonstrate științific dar și al adevărului absolut, dorim să avem certitudini și evidențe de conștiință, cu toate că toate acestea sunt întotdeauna valabile temporal, la un moment istoric dat și prin urmare relative. Această realitate este un aspect particular al devenirii universale, inclusiv a omului, a devenirii întru ființă cum afirmă filosoful Constantin Noica. Dar dreapta credință arată că adevărata devenire a omului și a Universului, inclusiv a cunoașterii, este în Hristos, prin Hristos, spre Hristos.

 Raționalismul sau mișcarea raționalistă este o doctrină filosofică dar și o epocă în istoria umanității care afirmă că adevărul trebuie să fie determinat numai în virtutea forței rațiunii și nu pe baza credinței sau a dogmelor religioase. Raționaliștii susțin că sursa întregii cunoașteri umane este rațiunea omului, iar capacitatea cognitivă este nelimitată. Nu există limite ale cunoașterii sensibile sau raționale. Desigur nu cunoaștem acum totul despre existență, dar progresul cunoașterii este infinit și suficient pentru om. În concepția raționaliștilor, existența lui Dumnezeu şi credința sunt iluzii, iar cunoașterea prin credință nu există.

 În același sens filosofia materialistă afirmă un optimism privind cunoașterea nemărginită. În esență se afirmă că în prezent nu cunoaștem totul despre existență, cunoașterea rațională, științifică nu are limite și va veni timpul când vom cunoaște existența în întregul ei. La fel ca și pentru raționaliști, pentru filosofii și ideologii materialiști, Dumnezeu, credința și cunoașterea prin credință sunt iluzii, produse ale imaginației fără realitate.

 Nu intenționăm să facem aici o analiză critică a acestor concepții și epoci istorice, infirmate de realitate, de existență și pe care dreapta credință ortodoxă, sfinții Părinți, dar și filosofi, teologi, oameni de știință onești, însă una dintre erorile fundamentale ale raționalismului și materialismului, în privința cunoașterii raționale este aceea că identifică nevoia de cunoaștere, de înțelegere, aspirații infinite, pe care firea umană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu le are, cu însăși posibilitatea cunoașterii raționale, eului, a vieții a Universului, a sensurilor existenței, ceea ce evident este numai o iluzie infirmată de filosofie, de teologie și de știință.

 Mișcarea raționalistă a condus nu numai la ateism, prin acceptarea și generalizarea sintagmei lui Nietzsche ’’Dumnezeu a murit’’, dar și la înlocuirea lui Dumnezeu cu omul. Aceste sunt caracteristici nefericite ale societății contemporane aflate în epoca postmodernismului și trans-umanismului. Paradoxal, aceste epoci nu sunt un triumf ala rațiunii și al umanismului. Dimpotrivă sunt epoci tragice pentru om, acesta fiind considerat de ideologii și guvernanții contemporani atei, pentru care nu mai există a fi, ci numai a avea și a consuma, ca un sclav fericit, un simplu individ aruncat în mulțime, fără libertate, fără personalitate, fără demnitate.[1]

 Se spune că Socrate filosoful din Atena a afirmat că singura certitudine pe care o conferă propria sa capacitate rațională este a neștiinței,Știu că nu știu nimic, și nici măcar asta nu știu’. Totuși, Socrate nu a spus niciodată asta. Este un proverb din scrierile lui Platon despre învățăturile profesorului său, Socrate. Un proverb care este folosit și în ziua de astăzi sub forma „Știu că nu știu nimic”. De fapt ceea ce a spus Socrate a fost următoarea propoziție: „Știu ce nu știu”. Ceea ce înseamnă total altceva. Asta are și mai multă logică, deoarece cineva care știe că nu știe un anumit lucru, atunci este dispus să învețe acel lucru.

 Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în gândirea filosofică „raționamentele inductive" și „definițiile genera­le". Prin „raționamentele inductive" Stagiritul exprimă faptul că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele con­crete și particulare pe care i le oferea experiența de zi cu zi în con­tactul său permanent cu oamenii. În ce privește „definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna cu noțiunile-cheie vehiculate mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de Xenofon: cumpătarea, curajul, înțelepciunea și altele[2].

 Este adevărat, după cum subliniază un mare elenist român, Ștefan Bezdechi[3], că Socrate era „un semănător de îndoială", că asculta de „demonul său", acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce să se fe­rească, dar toate acestea erau puse numai și numai în slujba adevă­rului, a binelui individual și social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții.

 Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine, a îndoielii metodice cum va spune mai târziu filosoful francez Descartes. Esențială pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia, deși ni se realizează pe două căi: mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii; directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune posibilă datorată intervenției ’’daimonului’’.

 Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate ( Platon, Alcibiade, 138e).

 

 Scepticismul (din grecescul skeptios, care se traduce prin ’’căutător’’), este într-un sens general, doctrina filosofică potrivit căreia nu se poate obține o cunoaștere sigură despre cum sunt lucrurile în realitate. Denumirea de scepticism este folosită și pentru a desemna o școală din filosofia antică grecească. Scepticismul se opune dogmatismului.

 Punctul de vedere socratic și platonic declara iluzorii și vane științele obiectului considerat ca flux neîntrerupt de schimbări și alterări, deveniri și dispariții. Doar ce este identic cu sine, cum ar fi generalul, poate pretinde o știință. Pentru vechii greci nu era posibilă o știință a naturii. „Binele este obiect de știință absolută și nu există știință cu putință decât a binelui”, afirma Socrate.

 Un sceptic global sau complet susține că oamenii nu au nici un fel de cunoaștere certă a realității deoarece orice adevăr rezultat din procesul cunoașterii este relativ și posibil de a fi contrazis. Un sceptic moderat susține că oamenii nu au cunoaștere în anumite domenii. De pildă nu pot cunoaște lucrul în sine așa cum afirmă Kant sau nu pot cunoaște pe Dumnezeu.

 Dintre cei mai cunoscuți susținători ai scepticismului menționăm pe Sextus Empiricul în antichitate și pe filosofii Michel de Montaigne, David Hume, Bertrand Russell, în epoca modernă. Cele mai importante argumente ale susținătorilor scepticismului sunt:

 

Argumentul dovezii

 Scepticii spun că orice judecată este indemonstrabilă, pentru că orice dovadă adusă în sprijinul enunțului ar avea nevoie ea însăși de o dovadă care trebuie la rândul ei demonstrată și așa mai departe la infinit, intrând într-un regres la infinit - fiecare pas cerând logic un alt pas.

 Criticii acestui argument susțin că există judecăți evidente prin ele însele, care n-au nevoie să fie dovedite și care folosesc la demonstrarea altor judecăți. La un moment dat putem respinge un element care până atunci fusese o presupoziție considerată adevărată, dar acest lucru nu este un motiv pentru pierderea încrederii cognitive, cunoașterea se poate îmbunătăți nu trebuie să ajungem la defetism.

 

Argumentul echilibrului

 Scepticii spun că orice argument s-ar folosi în sprijinul unui enunț, întotdeauna este posibil de găsit sau de construit argumente pentru contrariul lui. Argumentele pro și contra se găsesc în echilibru iar o persoană rațională nu are mai multe motive să creadă că enunțul este adevărat decât să creadă că opusul lui este adevărat.

Criticii acestui argument susțin că nu este adevărat că ambele seturi de argumente sunt la fel de bune, de convingătoare, de valoroase. Cu toate că ar putea exista două fețe ale aceleiași situații, de cele mai multe ori, una iese învingătoare din motive întemeiate, logice.

 

Argumentul definiției

 Ca răspuns la afirmația dogmaticilor că definițiile servesc pentru înțelegere și pentru învățătură, scepticii susțin că un obiect nu poate fi definit decât dacă este cunoscut în prealabil, prin urmare, definiția lui nu adaugă nimic la cunoașterea lui.

 Scepticii susțin că nu se poate defini totul, că trebuie să acceptăm și lucruri nedefinite și astfel, definiția nu este necesară.

 Există un paradox al scepticismului care demonstrează relativitatea acestei concepții asupra cunoașterii. Atunci când scepticul global afirmă că oamenii nu știu nimic se naște paradoxul scepticismului: dacă într-adevăr oamenii nu știu nimic, atunci scepticul nu poate ști că oamenii nu știu nimic.

 Cu toate acestea scepticismul ca și concepție filosofică și științifică nu poate fi ignorat, deoarece relevă limitele cunoașterii raționale, științifice asupra existenței. Noi nu putem cunoaște ființa lucrurilor, lucru în sine, ascunsul, misterul, ci numai ființarea, fenomenalitatea existentului. Kant, Heidegeer, Blaga se numără printre filosofii care au susținut și argumentat aceste adevăruri[4].

 Pentru Aristotel drumul informației spre intelectul uman trece, cu necesitate, prin simțuri. El vorbește despre simțuri, probabil despre cele cinci simțuri arhicunoscute. Nimeni nu poate avea o cunoaștere adecvată a lumii fără medierea simțurilor. Ele sunt un fel de interfață obligatorie între mintea omului și realitatea înconjurătoare. Folosite bine, întru cunoaștere, ele sunt adevărate binecuvântări. Transformate în instrumente ale plăcerii, ele se pângăresc și ne conduc numai la rău.

 În concepția Stagiritului există limite ala rațiunii și ale cunoașterii raționale prin idei și concepte, în formularea de raționamente și chiar de legi, limite determinate de capacitatea simțurilor omului de a percepe realitatea, dar și de modul de folosire a capacității senzoriale, bun sau rău. Aristotel acceptă și dimensiunea etică a cunoașterii.[5]

 ’’Nimic nu este în intelect care să nu fi trecut mai înainte prin simțuri”- așa susține celebrul filosof englez John Locke în lucrarea sa fundamentală, ’’Eseu asupra intelectului omenesc’’[6] Filosoful este considerat în genere ca întemeietorul empirismului modern, adică al acelui curent epistemologic care susține că toate ideile noastre provin din simțuri, că își au fundamentul în experiență. Locke nu este, prin urmare, un metafizician, ci un epistemolog, adică un teoretician al cunoașterii. El își propune în lucrarea lui fundamentală să dea o "cercetare asupra originii certitudinii și întinderii cunoștinței omenești, asupra temeiurilor și gradelor credinței, părerii și asentimentului". În legătură cu problema originilor cunoștinței, Locke ia o poziție contrară raționalismului.

 Locke spune că nu există idei și principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu care vine pe lume, când se naște omul. Ci toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă intelectul, îi sunt procurate de simțuri, îi vin de la percepții. Intelectul, prin urmare, nu posedă originar și nici nu poate crea idei, ci el numai prelucrează ceea ce-i furnizează simțurile. Intelectul este activ dar nu este creator. Două sunt izvoarele din care provin cunoștințele noastre. Avem pe de o parte percepțiile care ne pun în contact cu obiectele externe, pe care Locke le numește senzații (sensations), iar pe de altă parte avem percepțiile care ne relevează ceea ce se petrece în conștiința noastră și pe care Locke le numește reflexii (reflections). Avem deci o experiență externă și una internă. Locke ține să sublinieze că experiența externă este aceea care se produce întâi și că după aceasta ia naștere și experiența internă.[7]

 Există prin urmare limite ale cunoașterii în genere și ale cunoașterii raționale în special. Omul nu poate cunoaște decât în măsura în care simțurile sale , percepțiile îi oferă informații. Această capacitate senzoriale este evident limitată și condiționată de instrumentele folosite pentru a cunoaște. Cunoașterea rațională este limitată de cunoașterea sensibilă.

 Iată ce afirmă John Locke în Introducerea celebrei sale opere Eseu asupra intelectului omenesc: ’’Dacă prin această cercetare a naturii intelectului eu pot să descopăr puterile sale, cât de departe ajung ele, căror lucruri le sunt potrivite în vreo măsură și unde ne părăsesc ele, atunci socot că ea poate servi pentru a determina mintea necontenită activă a omului să nu fie așa de nesocotită, ocupându-se de lucruri care depășesc puterea ei de înțelegere, să se oprească atunci când a ajuns la întinderea maximă a câmpului său de acțiune și, calm să se împace cu ignoranța în ceea ce privește acele lucruri care, când sunt examinate, se arată inaccesibile puterilor noastre. Atunci, poate nu am fi atât de pripiți, și dintr-o năzuință deșartă spre o cunoaștere universală, să ridicăm întrebări și să ne încurcăm pe noi și pe alții în dispute despre lucruri pentru care intelectul nostru nu este potrivit și despre care nu ne putem forma în minte vreo idee clară și distinctă sau despre care nu avem absolut nici o noțiune’’.[8]

 Descartes, considerat întemeietorul concepției raționaliste moderne în cunoaștere, în opera sa „Discurs asupra metodei”[9], propune o procedură prin care să se obțină cunoștințe adevărate. Pentru a face acest lucru, el propune realizarea acestuia prin îndoială, numind această metodă „metoda carteziană”; inspirându-se din matematică și geometrie pentru dezvoltarea acesteia. Când autorul a dezvoltat-o, ambiția sa a fost să stabilească o metodă globală, adică una care să poată fi aplicată tuturor științelor. Aceasta constă din patru reguli, care trebuie să respecte ordinea indicată. Astfel, aceste reguli sunt: ​​dovezi, analize, sinteze și verificări. ’’Mă îndoiesc de adevărul tuturor credințelor mele. De îndoiala mea însă nu m-aș putea îndoi. Iar întrucât mă îndoiesc, cuget, nici aceasta n-aș putea-o nega. Și de vreme ce cuget sau gândesc însemnează că exist ca ființă cugetătoare sau gânditoare’’- afirmă Descartes.

 Îndoială, incertitudinea, în esență sunt limite ale cunoașterii raționale, dar care paradoxal se constituie în condiții ale posibilității cunoașterii raționale, discursive și demonstrative, în concepția filosofului francez.

  Prin filozofia sa critică, Immanuel Kant stabilește limitele cunoașterii omenești, trasând o linie între ceea ce putem cunoaște cu ajutorul experienței, prin simțuri, și ceea ce este dincolo de experiența noastră senzorială, care poate fi cunoscut numai a priori, prin intuiții pure ale intelectului, pe care noi, oamenii, ființe raționale imperfecte nu le posedăm.

 În cele ce urmează prezentăm în sinteză concepția filosofică a lui Kant despre limitele cunoașterii raționale, care se dovedește a fi adevărată și în prezent[10]:

 Dimensiunea rațională și cognitivă a firii noastre este formată de intuițiile pure ale sensibilității, iar cu ele putem obține o cunoaștere despre lumea fenomenelor și conceptele apriorice ale intelectului prin care percepțiile subiective devin experiențe ale intelectului cu valoare universală și obiectivă, devin legi ale naturii. Dincolo de reprezentarea subiectivă pe care o formează intuițiile sensibile și conceptele apriorice ale intelectului prin care se formează judecățile sintetice apriori și implicit putem cunoaște obiectiv avem ideile transcendentale și conceptele rațiunii cărora nu le corespund nici o intuiție sensibilă aspirând prin aceste idei la întregul pe care am vrea să-l cunoaștem cu exactitate, adică să avem reprezentări obiective și raționale, dar fără a reuși vreodată.

 Altfel spus: „intuițiile fără concepte sunt oarbe, iar conceptele fără intuiții sunt goale”, susține Kant.

  Una dintre facultățile implicate în cunoaștere este rațiunea, privită de către Kant ca o „instanță supremă care decide asupra tuturor pretențiilor ce privesc cunoașterea” și care se supune doar legilor pe care și le dă ea însăși. Rațiunea este o facultate a ideilor, idei pe care filozoful le diferențiază de cunoștințele propriu-zise, obținute de celelalte două facultăți ale cunoașterii: sensibilitatea și intelectul. Deși suverană, rațiunea umană are puteri limitate – „ele nu sunt pe măsura celor mai înalte aspirații spre cunoaștere și înțelegere pe care le pot nutri ființe înzestrate cu rațiune.” Depășirea limitelor este, pentru Kant, o iluzie întrucât prin ideile acesteia se creează o iluzie a posibilității unei cunoașteri a obiectelor suprasensibile cum sunt sufletul ca substanță, lumea ca întreg sau Dumnezeu. Cunoașterea despre obiectele suprasensibile este una iluzorie deoarece „putem dobândi cunoaștere doar despre obiecte accesibile intuiției empirice, adică despre realități finite și condiționate.”

  Încercarea noastră de a cunoaște sufletul ca substanță, lumea ca întreg și ființa originară este una sortită eșecului de la bun început, pentru că cunoașterea noastră este limitată de Kant prin distincția pe care acesta o face între fenomene și lucruri în sine. Noi, oamenii, cunoaștem numai fenomene, adică avem reprezentări ale fenomenelor , care ne sunt accesibile numai senzorial, în urma aplicării conceptelor pure ale intelectului asupra intuițiilor sensibilității. Astfel ne sunt înfățișate „lucrurile, nu cum sunt ele în sine, ci așa cum ne apar ele ca urmare a intervenției constitutive a unor structuri proprii facultăților noastre de cunoaștere” căci „toate cunoștințele noastre se constituie prin structurarea impresiilor produse de lucruri asupra simțurilor de către forme ale sensibilității și ale intelectului, care ne sunt date a priori, independent de contactul nostru cu lucrurile.”

  Despre lucrurile în sine nu putem cunoaște nimic. Lucrurile în sine sunt inaccesibile cunoașterii noastre pentru că statutul de ființe limitate ne lipsește de capacitatea de a intui prin intelect. Faptul că putem avea numai intuiții sensibile ne limitează cunoașterea la lucruri așa cum ne apar ele nouă, și nu așa cum sunt ele de fapt. „Conceptele și principiile intelectului nu pot fi aplicate decât intuițiilor empirice. Oamenii nu au acces, pe cale rațională, la obiecte suprasensibile. Ca ființe limitate, cu puteri finite, ei posedă doar intuiție sensibilă, nu și intelectuală. Doar unei ființe cu puteri nelimitate, lui Dumnezeu, i se poate atribui capacitatea de a intui prin intelect! În intuițiile empirice, asupra cărora operează categoriile și principiile pure ale intelectului pentru a produce cunoaștere, lucrurile nu se înfățișează așa cum sunt ele în sine, ci așa cum ne apar datorită aportului constitutiv al intuițiilor pure ale spațiului și timpului.” Kant consideră că spațiul și timpul sunt categoriile intuiției sensibile ale intelectului.

 Rămânând în domeniul cunoașterii, Kant face o altă distincție, de această dată între gândire și cunoaștere: „Pentru a fi cunoscut, obiectul trebuie să fie dat prin intuiție empirică și gândit prin concepte. Fără conceptele pure ale intelectului, fără categorii, nu putem gândi nici un obiect. Fără intuiții empirice, nu putem cunoaște nici un obiect gândit.”

 Cunoașterea fenomenelor este dependentă de experiență și este opusă cunoașterii a priori, căreia Kant încearcă să îi găsească posibilitatea de manifestare. În urma examenului său critic asupra rațiunii, filozoful stabilește că „cunoașterea științifică, cunoașterea obiectivă prin excelență este o cunoaștere al cărei nucleu îl constituie enunțuri ce posedă atributele universalității și necesității”. Enunțurile și judecățile cărora le sunt atribuite universalitate și necesitate sunt judecăți sintetice a priori care „extind cunoașterea noastră, nu explicitează ceea ce știm deja.”. La întrebarea „Cum sunt posibile judecățile sintetice a priori?” Kant a răspuns că «deținem o cunoaștere a priori despre ceea ce el numește „o natură în genere”, adică despre orice stări de lucruri posibile, și anume o cunoaștere pe baza intuițiilor a priori ale sensibilității și a conceptelor pure ale intelectului. Această cunoaștere este oferită de matematica pură și de știința pură a naturii. Ceea ce ne oferă aceste științe ar fi cunoștințe a priori. Numai cu ajutorul intuițiilor și conceptelor pure este posibilă cunoașterea a priori – o cunoaștere obiectivă, independentă de experiență.

 Categoriile rațiunii pure au totuși un rol important. Acestea nu ne oferă cunoștințe, adică nu sunt constitutive de cunoaștere, dar au o funcție regulativă pentru cunoșterea existenței fenomenale pentru că exprimă aspirația spre totalitate și conferă sens și scop cunoașterii raționale.

 Dar, folosirea categoriilor rațiunii pentru a cunoaște generează antinomii ale rațiunii pure.

 Astfel, Kant identifică patru antinomii ale rațiunii în folosirea ei constitutivă, în care tezele contrare pot fi argumente la fel de bine și convingător, dar fără ca prin cunoașterea rațională să dobândim vreo cunoștință asupra acestor subiecte. Iată care sunt acestea:

’’I Teză: Lumea are un început(o graniță) în spațiu și timp
 Antiteză: Lumea este infinită în spațiu și timp
 II Teză: Totul în lume se compune din părți simple.
 Antiteză: Nu există nimic simplu, ci totul este compus
 III Teză: Există în lume cauze prin libertate.
 Antiteză: Nu există libertate, ci totul este natură
 IV Teză: În șirul cauzelor lumii există o ființă necesară’’.
 Antiteză Nu există nimic necesar, ci, în acest șir, totul este întâmplător.

 Kant susține că noi, ființe mărginite, asupra aspectelor care formează obiectul acestor antinomii nu putem avea nicio intuiție sensibilă sau o reprezentare sensibilă, ci numai idei transcendentale formulate în categorii ale rațiunii pure și prin urmare nici nu putem cunoaște rațional, demonstrativ, nu putem formula judecăți sintetice apriori referitoare la aceste realități, care pentru capacitatea rațională a omului rămân antinomice.

 Opunându-se gândirii raționaliste, care admitea că există anumite concepte care nu au determinări empirice și sunt înnăscute, Kant a apreciat că „existența unor concepte pure va trebui pur și simplu postulată, deoarece altfel nu putem explica cum este posibilă cunoașterea noastră bazată pe experiență.

 Nu numai intuițiile și conceptele pure, dar nici ideile rațiunii nu au o folosire legitimă dincolo de câmpul oricărei experiențe posibile.

 Astfel, în concepția lui Kant, orice cunoaștere omenească începe cu intuiții, se ridică de aici la concepte și sfârșește cu Idei

 ’’ Căci pe ce cale am putea noi realiza această determinare, de vreme ce timpul, spațiul și toate conceptele intelectului, ba chiar conceptele câștigate prin intuiție empirică sau percepție în lumea sensibilă, nu au și nici nu pot avea nici o altă reprezentare decât aceea de a face posibilă experiența, iar dacă nu mai punem nici conceptelor pure ale intelectului această condiție, atunci ele nu mai determină nici un fele de obiect și nu mai au nici o semnificație’’[11].

 Această limită a cunoașterii, va sublinia Kant este o limită care nu limitează, deoarece cunoașterea și înțelegerea poate depăși și aceste limite în anumite condiții:

 ’’ Ar fi însă și mai absurd dacă nu am recunoaște existența nici unui lucru în sine sau dacă am pretinde că experiența noastră este singurul mod posibil de a cunoaște lucrurile și dacă, prin urmare, am pretinde că intuiția noastră în spațiu și timp este singura intuiție posibilă, că intelectul nostru discursiv este prototipul oricărui intelect posibil , socotind, așadar condițiile posibilității experienței drept condiții universale ale lucrurilor în sine’’[12].

 Kant este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai epocii iluministe marcată de încrederea în puterea rațiunii umane și a posibilității de a cunoaștere realitatea prin mijloace și procedee experimentale și raționale. Kant a fost un model pentru îndrăzneala de a cunoaște, de a gândi prin propria rațiune și de aceea și noi am expus mai larg în acest studiu filosofia lui despre cunoașterea rațională.

 Iluminismul, ca și curent cultural și epocă în istoria umanității nu se identifică întru totul cu mișcarea raționalistă de care am amintit mai sus și care se manifestă și în zilele noastre ducând inevitabil la ateism, la crize sociale, la colapsul omului, decăderea lui din statutul de persoană liberă, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în acela de individ fără personalitate, un simplu număr în masa socială în care trăiește, manipulat de guvernanți și de toți cei care exercită puterea seculară în această lume, în schimbul unor iluzii și idoli pe care din nefericire îi acceptă.

 Iluminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii, a fost o mișcare intelectuală, filosofică, ideologică, culturală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din se. XVIII-XIX în țările Europei și ale Americii de Nord, având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în societate. Iluminismul nu duce la ateism, cu toate că încrederea în puterea nelimitată a rațiunii umane a dus la concepții deiste și panteiste. Dumnezeu este conceput mai mult ca idee transcendentală rațională decât ca Persoană, unic în ființă și întreit în Persoane, așa cum afirmă dreapta credință ortodoxă și cunoașterea prin credință, revelate chiar de Dumnezeu, prin Fiul lui Dumnezeu Cuvântul care S-a făcut Om pentru noi și pentru a noastră mântuire.

 Iluminismul, spre deosebire de mișcarea raționalistă a epocii postmoderne, restabilește demnitatea omului ca persoană, inclusiv prin mijloace juridice, consacrând și garantând drepturile și libertățile naturale și sociale ale omului în constituții. Însă exacerbarea normativismului juridic în detrimentul omului că ființă, aspect al vremurilor noastre duce la formalism și la umanism raționalizat, proclamarea drepturi omului este considerată în mod greșit ca o nouă religie, un idol în care omul viu nu se mai regăsește.

 Această epocă este marcată de limite și contradicții. Cu toate acestea, concepțiile iluminist, în cunoaștere, știință, filosofie, artă, drept au reprezentat un moment istoric de progres pentru cunoaștere, încrederea în capacitatea rațională a omului, dar și pentru condiția umană în general.

 Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. "Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană". (Sapere aude), „îndrăznește să gândești”, este motto-ul Iluminismului formulat de Immanuel Kant. Reprezentanții acestei epoci au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific, dogmatismul, intoleranța, cenzura, precum și constrângerile economice și sociale, dar fără a găsi întotdeauna soluții la aceste realități nefaste în conformitate cu realitatea și cu adevărurile dreptei credințe.

 

 Si filosofi români au evidențiat limitele cunoașterii raționale. Ne referim pe scurt la concepția filosofică a marelui poet, dramaturg și filosof Lucian Blaga

 Crezul filosofic al marelui gânditor este motto-ul : „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mareˮ[13].Mereu preocupat de absolut, Lucian Blaga invocă existența „Marelui Anonim”. Într-Însul filosoful descoperă: „Factorul metafizic absolut, factorul central al existenței, centrul creator primar și, în același timp, cenzorul absolut, sediul cunoașterii absolute”[14].

 În virtutea raționalității sale, omul, în concepția filosofică a lui Blaga, poate să cunoască rațional sau teoretic. Cunoașterea teoretică are două forme: „cunoaștere luciferică” și „cunoaștere paradisiacă”[15].

  Prin cunoașterea luciferică, omul, în virtutea libertății sale, poate alege să iasă „din starea de grație... introducând în spirit problematicul, tatonarea teoretică, construcția, riscul și eșecul, neliniștea și aventura”[16] . Este cu alte cuvinte o pierdere în problematizări, o risipire a spiritului în angoase și incertitudini raționale sau iraționale.

  Pe de altă parte, prin „cunoașterea paradisiacă” omul se introduce în starea de mister, de taină. Este „modul de cunoaștere înțelegătoare înzestrată cu propriile sale categorii, care stabilește concretul dat prin simțuri, determină materialul intuitiv prin concepte abstracte, inventează obiectele și raporturile acestora, așa cum sunt ele date”.[17]

 Prin cele două tipuri de cunoaștere, filosoful stabilește o diferență între statutul omului de dinainte și de după căderea în păcat. În felul acesta, „spre deosebire de cunoașterea paradisiacă, calmă concretă­ ­imanentă, conceptuală, lipsită de crize ținând de imperativul grației, cunoașterea luciferică, de după păcatul originar, e tensionată, direcționată spre deschiderea «misterului», ­într-un proces de revelare nici­odată încheiată, deci, tragică, operând dislocări categorice. Cunoașterea luciferică nu e ­numai o continuare a cunoașterii paradisiace, ci o cunoaștere ­calitativ nouă, anulând determinările conceptuale ale acesteia”.[18]

 Într-o transpunere ortodoxă, filosoful vrea să arate că, după căderea în păcat, cunoașterea omului s-a pervertit și fiind cuprinsă de patimi a devenit „luciferică”. Datorită acestui fapt, realitatea concretă a existenței a intrat în starea unei „cenzuri” gnoseologice, omul nemaiavând acces la tainele inefabile ale universului.

 „Toate cercetările sale de până acum, notează Nichifor Crainic, analizând variatele forme ale cunoașterii, duc la concluzia, exprimată în frazele de cristal ale ultimei cărți, că această cunoaștere omenească e limitată. Că la această limită a cunoașterii, misterul apare și mai nepătruns și mai necuprins în infinitul lui. Că există cineva deasupra lumii și a timpului, care exercită o cenzură a cunoașterii în însuși interesul de existență a vieții. Acest cineva, pe care filosoful nostru îl numește Marele Anonim, și pe care se oprește încă ­a-l defini, e învestit cu ființă, cu personalitate și cunoaștere absolută, în virtutea cărora își exercită cenzura transcendentală asupra rațiunii umane... Mie mi se pare că dincolo de aceste analogii și înrudiri, obișnuite în lumea filosofică, ceea ce e prețios în gândirea lui Blaga e această concluzie a cenzurii transcendentale. Ea duce în pragul doctrinei creștine despre rațiunea umană în raport cu Dumnezeu”[19].

 Cunoașterea lui Dumnezeu și a tainelor dumnezeiești, mai presus de această lume este limitată chiar imposibilă numai prin cunoașterea rațională, dar fără credință. Taina nu poate fi ispitită, în sensul că nu o putem cunoaște prin mijloacele rațiunii discursive umane, fără credință. Mântuitorul însuși spune: ’’Dacă v-am spus cele pământești și nu credeți, cum veți crede cele cerești?’’( Ioan, 3,12) și tot Mântuitorul nostru ne spune, adresându-se Apostolului Toma dar și nouă cei de astăzi și pentru toți oamenii din toate timpurile: ’’Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!’’(Ioan. 20,29).

 Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să nu cercetăm cu instrumentele rațiunii cele despre Dumnezeu, tainele cele mai presus de posibilitatea noastră de cunoaștere și înțelegere rațională. ’’Știind, dar, aceasta, să nu cercetăm cu rațiunea noastră cele despre Dumnezeu, nici să nu supunem cele de acolo rânduielilor noastre sau nevoilor firii. Ci să le judecăm cu evlavie, crezând, așa cum au spus Scripturile...Nimic nu se întunecă mai mult ca rațiunea omenească, care pe toate le grăiește de pe pământ și nu îngăduie să fie luminată de sus’’[20]

 Legătura strânsă dintre credință și cunoaștere este subliniată de același mare teolog: ’Nu pot afla cu rațiunea, pot doar să primesc prin credință. Așadar, dacă cele ce se fac în fiecare zi și pot fi pipăite necesită credință, cu atât mai mult cele ce sunt mai tainice și mai duhovnicești decât acestea’[21].

 Rațional, omul acceptă existența multor realități pe care nu le vede sau asupra cărora nu are nici un fel de experiență personală. Dar se îndoiește și nu acceptă rațional existența celor mai presus de fire, de cunoaștere și de înțelegere pentru motivul că nu le vede, nu poate să le cunoască sensibil și rațional. ’’Deci, dacă în privința unui lucru material nu te indignezi pentru că nu-l vezi, nici nu te îndoiești de el din această pricină, atunci de ce te tulburi când auzi despre Duhul și ceri atâtea lămuriri, lucru pe care nu-l faci cu cele materiale?’’[22] se întreabă și ne întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur

 În plus, patima sufletească întunecă capacitățile raționale ale omului de a cunoaște. ’Pentru că sufletul pătimaș nu poate vedea ceva măreț și nobil, ci fiind încețoșat ca de o umoare, sferă de cea mai grea orbire.’[23] Această rătăcire a minții omenești care dorește să cunoască numai prin facultățile sale create și limitate, fără credință, cele ce sunt mai presus de fire, încearcă să explice taine de care ne putem apropria numai prin credință şi care fac să rămână omul în ’trufia minții’ (Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan), a generat și generează toate rătăcirile de la dreapta credință, ereziile și sectele care au fost, sunt și încă proliferează. Grozavă este patima slavei deșarte și a părerii de sine atât de răspândită astăzi și care a dus și duce încă la căderea multora. De aceea dreapta credință și smerenia sunt singurele care pot deschide calea cunoașterii lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă, ’’Să ne curățim, dar, să aprindem lumina cunoașterii, să nu semănăm între spini.’’[24]

 Pentru capacitatea rațională a omului de a cunoaște și de a înțelege, multe dintre adevărurile de credință nu pot fi înțelese și nici acceptate deoarece sunt contraintuitive în raport cu simțul comun cu raționamentele logice formale. De aceea și Domnul nostru Iisus Hristos se adresa ucenicilor săi, celor care Îl ascultau, dar și nouă, în parabole pentru ca cele de neînțeles prin cunoașterea rațională să fie totuși acceptate și înțelese.

 Unul dintre aceste adevăruri de credință contraintuitive pentru cunoașterea rațională este și considerarea Crucii Mântuitorului ca fiind dătătoare de viață. Numai prin credință poate fi înțeles acest adevăr. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă în acest sens: ’’Vezi că întotdeauna este nevoie de credință? El (Mântuitorul n.n.) ne arată că este izvor de viață Crucea, ceea ce rațiunea nu poate accepta ușor. Stau dovadă unii elini care și acum iau în râs acest lucru. Dar credința care depășește neputința rațiunii cu ușurință primește și ține acestea… Cel care crede în Fiul nu este judecat. Cel care crede nu cel care scormonește’’[25].

 Adevărurile teologice depășesc logica și capacitatea cunoașterii raționale dar și a limbajului uman de a le exprima. De aceea, spre a oferi totuși câteva coordinate pentru înțelegerea umană, limbajul dreptei credințe, al teologiei ortodoxe recurge nu doar la analogii, ci și la metafore, hiperbole, enigme, parabole, ironii, alegorii, calambururi etc, care în fond sunt modalități ale rațiunii și cunoașterii raționale omenești. Dreapta credința nu este contrară cunoașterii raționale, nu o neagă, ci dimpotrivă o presupune, o afirmă o pune în adevărata ei valoare îi conferă sens și semnificație. Există o legătură strânsă între cunoașterea rațională și cunoașterea prin credință aspect pe care îl vom analiza în partea a III-a studiului nostru.

 

 Limitele cunoașterii raționale a lui Dumnezeu și ale tainelor dumnezeirii sunt exprimate și prin ceea ce teologia numește dualismul dintre cunoașterea catafatică și cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu.

  După forma de exprimare, afirmativă sau negativă, a cunoașterii noastre despre Dumnezeu, aceasta poate fi împărțită în catafatică, și apofatică. Teologia utilizează aceste două numiri, catafatic și apofatic, în întelesul de căi de cunoaștere religioasă și forme de exprimare a acestei cunoașteri, calea afirmativă şi calea negativă, ca și teologie catafatică și teologie apofatică[26].

 Astfel, despre Dumnezeu afirmăm că este Cel viu și personal, că este spirit absolut, că are toate perfecțiunile în sens absolut, că este a tot bun, iubire, a tot știutor, a tot înțelept, a tot drept, a tot puternic etc. Acest chip de afirmare a adevărurilor despre Dumnezeu se numește catafatism.

 ’’Prin cunoașterea rațională sau catafatică îl cunoaștem pe Dumnezeu numai în calitatea de cauză creatoare și susținătoare a lumii, pe când prin cea de a doua (cunoașterea apofatică n.n.), avem un fel de experiență directă a prezenței Lui tainice, care depășește simpla cunoaștere a Lui în calitate de cauză, investit cu unele atribute asemănătoare cu cele ale lumii... Dar această cunoaștere este mai adecvată lui Dumnezeu decât cunoașterea catafatică.[27]’’

 Cunoașterea apofatică se caracterizează prin negarea oricărei imperfecțiuni în Dumnezeu, ceea ce, în fond, înseamnă afirmarea tuturor perfecțiunilor în El. În transcendența ființei sale personale, Dumnezeu rămâne necunoscut şi necuprins.

 Sfântul Grigorie Palama a elaborat teologia energiilor dumnezeiești necreate. Omul nu poate cunoaște ființa lui Dumnezeu pe nici o cale prin credință sau rațiune, dar putem cunoaște energiile dumnezeiești necreate harul divin care ne sunt revelate[28].

 Dumnezeu nu poate fi cunoscut in același mod în care sunt cunoscute realitățile din lumea concretă, folosind ideile sau noțiunile de timp și spațiu și raporturile dintre fenomenele naturale, fiindcă Dumnezeu le transcende pe toate fiind veșnic necuprins și nemărginit. De aceea, afirmându-se ceea ce nu este Dumnezeu, se spune mai mult despre El, despre misterul divin inefabil, inexprimabil în grai omenesc, decât se spune în concepte sau noțiuni afirmative. Teologia apofatică, susține că negațiile, anume propozițiile negative despre perfecțiunile lui Dumnezeu, sunt mai potrivite, pentru cunoașterea lui Dumnezeu și înțelegerii realității mai presus de fire, toate la măsurile omului ca ființă creată și finită.

 ’’Pentru cunoașterea apofatică atributele lui Dumnezeu nu sunt numai gândite, ci experiate întrucâtva direct. De exemplu, pentru ea infinitatea și atotputernicia, sau iubirea lui Dumnezeu nu sunt numai noțiuni intelectuale, ci o experiență directă. În actul cunoașterii apofatice subiectul uman trăiește în mod real un fel de scufundare în infinitatea lui Dumnezeu, în atotputernicia Lui, în iubirea Lui’’[29].

  Dar, cu toate acestea, misterul ființei dumnezeiești depășește sau transcende atât catafatismul, cât și apofatismul, rămânând în sine incognoscibil, de necunoscut, incomprehensibil, de necuprins cu mintea si inaccesibil, de neajuns la el, prin puteri proprii. De aceea Fericitul Augustin afirmă că ’’Ceea ce cunosc despre Dumnezeu este o picătură dintr-un ocean, iar ceea ce nu cunosc este însuși oceanul’. Prin nici una dintre cele două modalități de cunoaștere nu se poate cunoaște Dumnezeu în ființa Lui.

 Cu toate acestea, apofatismul nu înseamnă agnosticism, adică lipsă de cunoaștere obiectivă, nici ignoranță sau incultură, ci este depășire a mijloacelor obișnuite de cunoaștere. În fond, teologia apofatică se întemeiază pe premisa că existența lui Dumnezeu Cel Viu, incognoscibil și incomprehensibil, este în toată deplinătatea Sa mai evidentă spiritului omenesc decât toate celelalte existențe. Este vorba, așadar, nu despre o existență demonstrată logic, ci supralogic, prin evidența trăită a existenței lui Dumnezeu și prin orientarea firească a omului, spre Părintele lui ceresc. Aceste aspecte vor forma obiectul analizei noastre în partea a III a a acestui studiu

 Astfel, chiar și apofatismul, cale de cunoaștere rațională prin negație, apare ca limitat și depășit, întrucât evidenta trăită, experiența spirituală, este pătrundere mistica, printr-un chip deosebit a luminii dumnezeiești în sufletele celor vrednici. Dumnezeu făcându-se cunoscut nu în ființa Lui nepătrunsă, ci în energiile și lucrările Lui necreate și nedespărțite de ființa Sa, dar prin care El se comunică și se împărtășește. Simbolul cunoașterii mistice a lui Dumnezeu mai presus de cunoașterea rațională este lumina taborică.

 ’’Putem spune că există două apofatisme: apofatismul a ceea ce se experiază dar nu se poate defini, și apofatismul a ceea ce nu se poate nici măcar experia. Ele sunt simultane. Ceea ce se experiază și are un caracter inteligibil întrucât se exprimă totuși în termeni intelectuali afirmativi și negativi. Dar această inteligibilitate este mereu insuficientă. Ființa care rămâne dincolo de experiență, dar pe care totuși o simțim ca izvor a tot ce experiem, subzistă în Persoană. Subzistând ca persoană. Ființa e sursă vie de energii sau de acte care ni se comunică. De aceea apofaticul are ca bază ultimă persoana; și de aceea nici acest apofatic nu înseamnă o totală închidere a lui Dumnezeu în El însuși’’[30].

 ’’Cunoașterea lui Dumnezeu își păstrează continuu un caracter paradoxal: pe măsură ce se înalță cineva în cunoașterea Lui, se înalță în înțelegerea tainei Lui de neînțeles. În aceasta stă adevărata cunoaștere a Celui căutat, în a cunoaște prin ceea ce nu cunoaște.’’[31]

  Privitor la cunoașterea rațională, inteligibilă și cunoașterea prin credință, ca experiență și trăire a lui Dumnezeu și a tainelor sale revelate există o unitate ontologică expresie a caracterului unic și unitar a sufletului omenesc creat și nemuritor. Astfel, orice dihotomie dintre rațiune și credință are consecințe negative pentru cunoaștere.

  În sinteză, identificăm următoarele limite ale cunoașterii prin mijloacele rațiunii. Limite la care se referă filosofi, teologi, dar și oameni de știință:

  Sfântul Chiril al Alexandriei remarcă faptul că toate darurile spirituale pe care le avem ne sunt date din cer și nu trebuie să dorim mai mult decât a binevoit Domnul să ne dea fiecăruia[32].

 Teoria kantiană privind interacțiunea dintre subiectul cunoscător și obiectul de cunoscut este demonstrată astăzi de fizica cuantică. În aceste condiții este pus sub semnul întrebării și definirea adevărului ca adecvare între produsele cunoașterii și obiectul cunoașterii. De multe ori se confundă adevărul cu exactitatea logică sau matematică. Dar, așa cum vom arăta și această evidență a demonstrației logice sau matematice nu este absolută.

 De aici incertitudinea existentă în orice cunoaștere, inclusiv în distincția dintre certitudine și incertitudine. Incertitudinea este o realitate a cunoașterii în fizica cuantică. Un postulat fundamental al mecanicii cuantice, care este formulat în principiul incertitudinii al lui Heisenberg, este acela că nici un fenomen fizic nu poate fi descris (cu precizie arbitrară), ca "particulă punctiformă clasică" sau ca undă, ci mai degrabă realitatea este modelată folosind dualitatea undă-particulă.

 Se ivește totuși, din această succesiune de incertitudini o certitudine: progresul cunoașterii raționale a existenței materializarea rezultatelor cunoașterii în tehnologii și prin aceasta adeverirea celor cunoscute se va desfășura în progresie geometrică cât timp ființa umană va exista, deoarece nu vom înceta vreodată să punem întrebări și să găsim răspunsuri, chiar dacă adevărul cunoștințelor dobândite sensibil și rațional va fi relativ. Așa cum spunea Hegel, adevărul există numai înțeles ca evoluție dialectică a spiritului, ci nu în raport cu o anumită cunoștință la un anumit moment istoric.

  Referatul facerii, cu care debutează Vechiul Testament, menționează că Dumnezeu a zis „Să fie Lumină“. Sfântul Vasile cel Mare scrie că, atunci când Dumnezeu a creat lumina, El de fapt „a risipit întunericul, a pus capăt tristeții, a veselit lumea, a adus dintr-odată, peste toți și peste toate, priveliște veselă și plăcută. S-a arătat cerul care, mai înainte, era acoperit de întuneric, tot cu atâta frumusețe pe cât o mărturisesc și astăzi ochii noștri. Văzduhul s-a umplut de lumină; dar, mai bine spus, avea atârnată în el chiar lumina în întregime care trimitea pretutindeni, până la marginile văzduhului, iuțile împărțiri ale strălucirii ei.“

 Este important însă de precizat faptul că, în interpretarea Sfinților Părinți, lumina are mai multe înțelesuri. Unul dintre acestea se referă la lumea inteligibilă, transcendentă, creată, inclusiv la lumea îngerilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește de trei realități: ’’lumina necreată, lumina naturală, și lumina minții’’[33]. Ultimele două forme ale luminii sunt create de Dumnezeu.

 Ce este lumina naturală? Lumea în care trăim este o operă imensă de lumină. Ne mișcăm în lumină, cunoaștem prin intermediul luminii și fiecare dintre vietățile existente în natură trăiește de pe urma luminii. Ştiința, în limitele cunoașterii raționale în acest moment istoric descrie comportamentul luminii, însă natura ei ascunde încă multe aspecte contra-intuitive. Lumina, în accepțiunea ei cea mai largă de radiație electromagnetică, este prezentă peste tot în natură și în Univers. Există, lumină vizibilă pentru ochiul omenesc dar și lumină invizibilă. 

 Așadar, lumina fizică se află peste tot în natură și în Univers. Însă lumina are o constituție duală. Mult timp s-a considerat faptul că ea este făcută din particule asemănătoare atomilor, care călătoresc cu viteză infinită. Astăzi este unanim acceptat, deși nedeplin înțeles, faptul că lumina are o viteză finită, de aproximativ 300 000 de Km/s în vid, constantă față de orice sistem de referință și are o constituție duală, este în același timp și corpuscul și undă. Constituenții ei - fotonii -, se comportă uneori asemenea unor particule de materie subatomice, alteori se comportă asemănător undelor de pe suprafața apei.

 Faptul că la nivelul experienței directe, noi nu vedem lumina ca fiind constituită din particule sau din unde, ci ca pe un fenomen continuu, este doar un efect statistic. Nici caracterul corpuscular al undelor nu este sesizat de experiența directă. Lumina sugerează simțurilor noastre caracteristici mai degrabă continue decât discrete. Privită cu ochiul liber, ea nu pare niciodată a avea conținut granular, ci mai degrabă uniform[34].

  Lumina este parte componentă a radiației electromagnetice. În fizică, radiația electromagnetică se referă la undele (sau cuanta lor, fotonii) ale câmpului electromagnetic, propagându-se (radiind) prin spațiu-timp, purtând energia radiantă electromagnetică. În funcție de frecvența sau de lungimea de undă cu care radiația se propagă în timp, respectiv în spațiu, undele electromagnetice se pot manifesta în diverse forme. Spectru radiațiilor electromagnetice este împărțit după criteriul lungimii de undă în câteva domenii, de la frecvențele joase spre cele înalte: radiațiile (undele) radio microunde radiații infraroșii, radiații luminoase, radiații ultraviolete, radiații X (Röntgen), radiații "γ" (gamma - literă greacă).

 Noi putem cunoaște sensibil și rațional un fenomen, un existent din realitate, putem avea o experiență inteligibilă a realității, numai dacă fenomenul sau, în general obiectul pe care vrem să-l cunoaștem emite lumină, sau una dintre formele radiației electromagnetice, care sunt componente ale luminii create. În lipsa luminii sau radiației electromagnetice omul nu poate cunoaște sensibil și rațional nimic despre acea formă de existență. Cel mult, existența unor obiecte ale Universului care nu emit lumină și nici un tip de radiație electromagnetică este demonstrată prin efectele pe care le produce asupra altor constituente ale Universului, acestea din urmă, fiind accesibile cunoașterii, deoarece emit lumină, unul sau mai multe tipuri de radiație electromagnetică. Este și aceasta o limită absolută a cunoașterii sensibile și raționale de care este capabilă ființei umană.

 Astfel, Universul ar avea o vechime de cca 15 miliarde de ani; după Stephen Hawkins vârsta sa ar fi de 13,7 miliarde de ani.[35] Universul are în compunerea sa materia vizibilă (galaxii, stele, planete, asteroizi, praf) care reprezintă cca 10 % din masa totală a sa precum și materia întunecată și energia întunecată și care ar reprezenta cca 90% din masa universului. Mai puțin de o sutime din masa universului o reprezintă masa tuturor stelelor pe care le putem vedea în galaxia noastră și alte galaxii și care formează universul vizibil.

 Materia întunecată pe care n-o putem vedea direct dar despre care știm că trebuie să fie acolo datorită influenței atracției gravitaționale asupra stelelor care orbitează în oricare galaxie reprezintă cam o zecime din cantitatea de materie din univers. Alte forme de materie întunecată ce n-au fost încă detectate (de ex neutrinii ce interacționează foarte slab cu materia au o infimă masă, deci pot constitui o formă de materie întunecată). În ultimii ani au apărut noi observații care au permis fizicienilor să postuleze existența unei energii încă neidentificate, deoarece nu se compune din radiații electromagnetice, nu emite lumină - energia întunecată.

 În Univers există și antimaterie. În 1932 s-a confirmat existența antielectronului, iar în 1955 a fost descoperit antiprotonul. În Univers nu există o simetrie a numărului de particule de materie și antimaterie pentru că acestea s-ar anihila reciproc și n-ar mai fi fost nimic. Dar în loc de nimic, există materie (cea detectabilă) și materie neagră (nedetectabilă, neradiantă, sau masa neagră a Universului). Deci, la nașterea Universului a existat o asimetrie în favoarea materiei.

 Știința nu poate oferii o explicație logică pentru această realitate și această imposibilitate este absolută, fiind o limită a cunoașterii raționale.

 Pentru motivele arătate mai sus omul nu va putea cunoaște niciodată nimic despre compoziția și procesele fizice din interiorul găurilor negre, corpuri cerești cu o masă extrem de mare și a căror atracție este așa de puternică încât nici lumina nu le poate părăsi. Prezența lor este cunoscută de știință numai prin efectele pe care le produc asupra zonei din Univers unde există.

 Viteza maximă a luminii și a oricărei forme de radiație electromagnetică nu poate depăși 300000 km/s, fapt demonstrat științific și acceptat unanim. Distanțele din univers sunt uriașe și pentru unele corpuri lumina are nevoie de un interval de timp îndelungat pentru a ajunge la noi. De exemplu Luna o vedem de pe Terra și bineînțeles studia cum arăta în urmă cu o secundă și o fracțiune, iar Soarele cum arăta în urmă cu opt minute. Cele mai îndepărtate corpuri cerești observate până în prezent le vedem nu la momentul prezent al timpului nostru, ci cum arătau în urmă cu 13,8 miliarde de ani tereștri. Prin urmare omul nu poate cunoaște Universul la momentul prezent ci n numai cum se înfățișa în trecut. Cunoașterea fenomenelor din Univers la momentul prezent este posibilă numai pentru cele aflate în imediata noastră vecinătate, pentru care lumina și radiația electromagnetică, într-un interval infim de timp, ce poate fi considerat momentul prezent, poate parcurge spațiul în interiorul acestui moment temporar.

oamenilor de știință, și pentru care există dovezi științifice privind formarea Universului este cea care se numește ’’big-bang’’. Termenul de Big Bang, în general, se referă la ideea că Universul s-a extins de la o singularitate primordială fierbinte și densă acum aproximativ 13,8 miliarde de ani. „Teoria Big Bang” este modelul care explică apariția materiei, energiei, spațiului și timpului, altfel spus a existenței Universului.

  Teoria Big Bang[36] este modelul cosmologic de la cele mai vechi perioade cunoscute, prin evoluția ulterioară. Modelul descrie modul în care universul s-a extins dintr-o stare de densitate foarte ridicată și temperatură ridicată și oferă o explicație cuprinzătoare pentru o gamă largă de fenomene, inclusiv abundența elementelor ușoare, fondul cosmic, microunde , structura la scară largă și legea lui Hubble, a expansiunii Universului, confirmată științific. Dacă legile cunoscute ale fizicii sunt extrapolate la regimul cu densitate cea mai mare, rezultatul este o singularitate, care este în mod obișnuit asociată cu Big Bang-ul.]Fizicienii sunt indeciși dacă acest lucru înseamnă că universul a pornit de la o singularitate sau că cunoașterea actuală este insuficientă pentru a descrie universul în acel moment. Măsurători detaliate ale ratei de expansiune a universului plasează Big Bang-ul la aproximativ 13,8 miliarde de ani în urmă, ceea ce este astfel considerată a fi vârsta universului. După expansiunea inițială, universul s-a răcit suficient pentru a permite formarea de particule subatomice și mai târziu de atomi. Nori uriași ai acestor elemente primordiale s-au coalizat ulterior prin gravitație în halou de materie întunecată, formând stelele, planetele și galaxiile vizibile astăzi.

 În privința posibilității de a cunoaște momentul formării Universului din singularitatea descrisă de modelul Big Bang există o limită absolută a cunoașterii raționale, descoperită și demonstrată de fizicianul Max Plank. În fizică această limită este marcată de constanta Plank. Aceasta, este o constantă fizică fundamentală care reprezintă unitatea naturală de acțiune (energie × timp) în mecanica cuantică. Ea a fost introdusă de Max Planck ca factor de proporționalitate între energia și frecvența unui foton. Timpul zero este momentul în care universul avea vârsta 10-43 secunde după Big Bang. Aceasta este așa-numita bariera, determinată de constanta Plank dincolo de care, mergând spre zero, mecanica cuantică nu mai e valabilă. Perioada de la 0 la așa-zisul timp zero (de la 0 la 10-43 sec.) se numește Epoca Planck.

 În consecință prin mijloacele de cercetare proprii cunoașterii raționale omul nu va putea știi niciodată cum a fost creat Universul, în momentul 0, sau în Epoca Plank.

 Este nevoie de o altă formă de cunoaștere și anume cunoașterea prin credință la care ne vom referi în partea a III a acestui studiu. Modelul Bing-Bang al formării Universului arată unitatea dintre cunoașterea rațională și cunoașterea prin credință și inexistența unei contradicții dintre adevărurile științifice și cele ale dreptei credințe ortodoxe, aceste din urmă adevăruri ne fiind un rezultat al rațiunii cunoscătoare umane ci revelate. Omul a fost creat de Dumnezeu cu această capacitate inteligibilă de a cunoaște și de a înțelege adevărurile de credință, desigur la limitele rațiunii omenești, create și finite.

demonstrative logice și matematice. Adevărurile logice și cele matematice sunt de fapt evidențe formale dar care par infailibile, conferind certitudini absolute. Totuși, și în acest domeniu cunoașterea rațională are limite, fie prin relativitatea unor astfel de evidențe și certitudini formale, sau prin limite ale oricărui sistem demonstrativ logic sau matematic.

 Cu titlu de exemplu, teoreme geometrice care au fost considerate ca fiind adevărate și evidente absolut se dovedesc a avea o evidență formală relativă, cel mult valabilă pentru un segment al realului. Teoremele geometriei euclidiene sunt contrazise de geometriile neeuclidiene, sau, existența numerelor iraționale în matematică se opun teoriilor clasice ale acestei științe.

 Logicianul, matematicianul și filosoful austriac Kurt Godel a elaborat și demonstrat teoreme ale incompletitudinii în logică și în matematică. Aceste teoreme au fost inspirate din opera logică a lui Leibniz și au arătat că rolul formalizării matematice introduse de logicianul David Hilbert este de nerealizat. Prima teoremă are însemnătate logică și conține importante implicații de ordin filosofic, fiindcă arată imposibilitatea unei formalizări complete a gândirii umane. A stabilit că în orice sistem deductiv, destul de complex pentru a include raționamente matematice , există teoreme matematice care nu pot fi rezolvabile în cadrul sistemului (nu pot fi nici demonstrate, nici infirmate). Astfel, orice sistem deductiv matematic sau logic formalizat este incomplet. Sau, în cadrul unui sistem deductiv formalizat complet există cel puțin o teoremă care contrazice premisele.

 Este un alt exemplu care demonstrează limitele cunoașterii raționale, de data această pentru sistemele deductive logice și matematice formalizate.

 - Exclusiv, pe calea cunoașterii raționale și demonstrative omul nu va putea niciodată explica viața, apariția ei, apariția omului. Ce este viața? Ce/cine este omul? Sunt întrebări care urmează firesc atunci când omul, prea mult ancorat în lumea materială, găsește totuși timp de reflecție, după actul de uimirea cuprins în întrebarea fundamentală „Ce este existența?”.

 Teoriile evoluționiste, materialiste prin care se încearcă explicarea vieții ca fiind trecerea evolutivă naturală de la materia anorganică la cea organică și de aici la apariția vieții s-au dovedit a fi în totalitate neadevărate și neconfirmate de realitate. De asemenea teoriile de factură tot materialistă care explică viața în general și a omului în special ca rezultat al funcțiunilor biologice ale organismelor se dovedesc a fi neadevărate.

 Oameni de știință onești recunosc imposibilitatea pentru cunoașterea rațională de a răspunde la întrebarea ce este viața și care este originea ei. ’’Nu avem o foarte buna definiție a vieții", spune cercetătorul John Voigt, de la Universitatea din California. "Ceea ce numim viață este un lucru prea abstract şi nu putem spune cu exactitate care este linia de demarcare între viață și lipsa ei, în privința prezenței elementelor necesare", a mai adăugat el.

 Viața este și rămâne o taină pentru cunoașterea științifică, dar o taină care se deschide și care poate fi înțeleasă printr-un alt mod de cunoaștere și anume cunoașterea prin dreapta credință. Taina vieții este descoperită omului, atât cât poate omul să înțeleagă prin revelația supranaturală, prin Sfânta Evanghelie, prin sfânta tradiție a Bisericii Ortodoxe și prin scrierile sfinților părinți. Este necesar ca ochii sufletului și a inimii să se deschidă prin credință spre cunoașterea existențială mai presus de cunoașterea rațională, este necesar ca adevărurile dogmatice ale dreptei credințe să fie nu numai cunoscute dar și trăite cu mintea care coboară în inimă și află acolo Împărăția lui Dumnezeu.

 Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă temeiul de înțelegere duhovnicească a vieții: „Căci Dumnezeu este Ziditorul a toată viața, nemurirea, sfințenia și virtutea. Iar El este deasupra ființei tuturor celor ce sunt cugetate sau numite”[37]. În acest context este bine să ne referim și bazele concepției ortodoxe despre existență și viață, care nu sunt creații ale rațiunii umane, ci revelate prin cuvintele Mântuitorului cuprinse în Evanghelie:

„Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșirea 3, 14). Dumnezeu este singurul care există prin El însuși, absolut și liber. De aici distincția dintre necreat și creat în existență. Ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, dar energiile necreate se relevă în creație, așa cum a demonstrat Sfântul Grigorie Palama. Creația, inclusiv viața nu există prin ele însele, ci numai prin participarea la viața și iubirea Persoanei supreme.

 „Eu sunt învierea și viața” (Ioan, 11, 25). În consecință, existența nu poate fi redusă la această lume și la materie, ea este în primul rând viață și mai este și viața care continuă dincolo de marginile acestei lumi, în eternitate. Desigur, viața, ca existență, și învierea nu sunt posibile decât prin Fiul lui Dumnezeu.

 „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii.” (Mat.22,32). Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer tocmai pentru a ne elibera de teroarea păcatului și morții și să ne împace cu Părintele Universului.

 „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6). Sunt cuvintele Mântuitorului, care exprimă devenirea existenței. Nu este ca în filosofie, o devenire a spiritului, o devenire întru ființă sau o devenire în granițele acestei lumi. Este mai mult decât atât, este ceea ce am putea denumi devenirea în Hristos, prin Hristos și spre Hristos. Prin aceasta, existența, în dimensiunea sa spirituală, este o continuă adâncire în eternitatea desăvârșirii întru comuniune de iubire cu Dumnezeu. Spunea Sfântul Isaac Sirul că „Adâncul smereniei este desăvârșirea”.

  Întruchiparea existențială absolută a smereniei este însăși Fiul lui Dumnezeu, prin actul de chenoză al întrupării sale și al acceptării de bună-voie a morții pe cruce pentru mântuirea omului.” Omul a vrut să devină Dumnezeu și nu a putut. Atunci Dumnezeu s-a făcut om ca să îl facă pe acesta dumnezeu prin har„.

  „Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui. Va intra și va ieși și pășune va afla” (Ioan 10, 9). Mântuirea, eliberarea de determinismul material și temporar, de finalitatea acestei lumi și, în mod deosebit, de păcat nu este posibilă decât prin Domnul Hristos, care este în măsură să transfigureze existența materială a lumii și să o aducă la existența desăvârșită, spirituală și eternă, pentru care omul a fost creat.

„Eu sunt lumina lumii. De îmi urmează cineva, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan, 8, 12). Existența este lumină și transfigurare, este spirituală și omul poate să acceadă la lumina vieții, la adevărata existență, numai dacă acceptă în mod liber comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Dar pentru aceasta este necesară smerenia și ascultarea; omul trebuie să-și taie voia sa pentru a împlini voia lui Dumnezeu.[38]

 Nici o teorie științifică nu poate explica ce ceste sufletul și conștiința. Teoriile biologice și psihologice se dovedesc a fi neadevărate în această încercare raționalistă de a explica ceea ce nu este material. Savanți onești recunosc că funcțiile biologice ale creierului nu sunt cauza conștiinței și a sufletului uman. Mai mult, sunt oameni de știință care au demonstrat că raportul dintre conștiință și funcțiile creierului este altul decât cel materialist, biologic, în sensul că existența conștiinței determină funcțiile neuronale.

 Omul, prin mijloacele cunoașterii raționale poate aprofunda și cunoaște tot mai mult suportul biologic al vieții și al conștiinței, dar nu le poate explica, pentru că așa cum am arătat o asemenea înțelegere și explicație depășește capacitatea cognitivă a rațiunii umane. Este necesar ca aceasta să fie întregită de cunoașterea prin credință.

 Trebuie să menționăm că a cunoaște sensibil sau rațional existența, nu se rezumă doar la acumulare de cunoștințe și informații, inclusiv pentru experiența propriei existențe a fiecărei persoane. Cunoașterea înseamnă și înțelegere, explicația fenomenelor, elaborarea de teorii, formularea de judecăți de experiență, sintetice și apriori conform filosofiei kantiene.

 De multe ori, prin instrumentele sensibilității și ale rațiunii omul are cunoștință de existența fenomenelor, evenimentelor, din existență, dar nu le poate explica, nu poate să le demonstreze și să le înțeleagă la nivelul simțului comun sau chiar prin experiența și cunoaștere științifice. Unele dintre aceste fenomene și realități sunt, cum spun oamenii de știință, contraintuitive, atât pentru simțul comun cât și pentru raționalitatea demonstrativă, științifică.

La unele dintre acestea am făcut referire mai sus: incertitudinea cuantică, dualitatea undă- corpuscul sau, un alt exemplu, fenomenul de inseparabilitate cuantică. Inseparabilitatea cuantică este un fenomen cuantic în care stările cuantice ale mai multor obiecte sau particule elementare diferite sunt „cuplate” între ele.

 Particulele elementare se corelează reciproc și interacționează între ele într-un mod previzibil, indiferent de cât de departe se află unele față de altele. Chiar dacă sunt separate în spațiu, la distanțe astronomice foarte mari, uneori de miliarde de ani lumină, două particule aflate într-o stare de inseparabilitate cuantică păstrează între ele o conexiune fundamentală prin care la orice acțiune efectuată asupra unei particule, cealaltă particulă pereche va răspunde instantaneu. Este un fenomen contraintuitiv pe care știința îl demonstrează dar fără a avea posibilitatea de al explica rațional, deoarece, în acest caz viteza constantă și limitată a luminii, de 300000 de km este depășită. La fel este și cazul altor cunoștințe pe care le avem despre existență despre care avem cunoștință, dar nu le putem înțelege sau explica rațional, științific.

 Astfel există mistere ale naturii, dar chiar și ale istoriei, neexplicate rațional sau nedovedite prin mijloace științifice, dar de care omul are cunoștință. Unele dintre acestea sunt și vor rămâne taine absolute pentru cunoașterea rațională, altele vor fi explicate și înțelese poate, prin progresul de netăgăduit al cunoașterii experimentale și raționale al ființei umane. Oricum, suntem în prezența unei limite a cunoașterii raționale relative sau absolute, după caz.

 Limitele cunoașterii raționale, sunt de fapt limite care nu limitează cum ar spune Constantin Noica.[39] Dialectica cunoașterii sensibile și raționale, marcată de întrebări și răspunsuri, îndoieli, incertitudini și incertitudini, se va desfășura continu, pentru că dorința omului de a cunoaște este infinită, chiar dacă posibilitatea de cunoaștere este finită. Cunoașterea intuitivă și cunoașterea artistică sunt modalități ale cunoașterii sensibile și raționale. Metafizica, sau filosofia este expresia cea mai înaltă a cunoașterii raționale, limitată și determinată ca orice altă modalitate de cunoaștere.

 Limita care nu limitează, a cunoașterii raționale, trimite la o altă modalitate de cunoaștere care poate să cuprindă și imanentul și transcendentul, poate să confere sens efortului cognitiv și să releve scopul existenței în general și a omului în special. Este cunoașterea prin credință.

 ’’Rațiunea omenească descoperă, ce-i drept, limite în matematică și în știința naturii, dar nu granițe, cu alte cuvinte, descoperă că se află ceva în afara ei, la care nu va putea ajunge niciodată, dar nu că ea însăși, în înaintarea ei lăuntrică va putea undeva oprită.’’[40]

 

 III. Unele concluzii

 ’’Îndrăznește să cunoști, ai curaj să te folosești de propria-ți rațiune, căci nu rațiunea îți lipsește, ci curajul de a te folosi de ea’’, spune Kant într-o scriere din 1784, Ce este luminarea?[41]. Omul este într-o stare de minorat lăsându-se condus de ceilalți în gândirea și acțiunea sa, încât luminarea este scoaterea omului prin el însuși din acest minorat al gândirii, al incapacității de a-și folosi rațiunea. Se lasă condus, pentru că omul se complace în această situație din comoditate, din lene sau din lașitatea de a rezista presiunilor celorlalți, prejudecăților, opiniilor comune, tradițiilor și obiceiurilor.[42]

 Nu e vorba desigur de un nonconformism de circumstanță sau de o revoltă irațională, ci de critica rațională, prin care omul începe să gândească prin el însuși, critică integrată unei ordini bazate pe lege, care permite libertatea gândirii și exprimării critice prin judecăți argumentate.[43] (Flonta, pp. 31, 167-168).

 Prin urmare limitele cunoașterii raționale, conștiința necunoașterii sunt condiții ale progresului în cunoașterea de sine și a lumii, în cunoașterea lui Dumnezeu și despre Dumnezeu, a aflării binelui existențial.

 Paradoxal, caracterul finit limitat și relativ al cunoașterii raționale sunt condiții ale posibilității și progresului cunoașterii dar și ale existenței umane.

 Rațiunea, cunoașterea rațională fără credință este oarbă, lipsită de sens și semnificații, iar credința fără rațiune devine misticism. Adevărat spune părintele Arsenie Boca, că ne trebuie mai multă inimă în minte și mai multă minte în inimă.

NOTE

[1] A se vedea, Marius Andreescu, Condiția umană și a dreptei credințe ortodoxe în epoca postmodernismului. O simplă introducere, Ed. Agaton, Făgăraș, 2023 și Marius Andreescu, Omul, societate și creștinismul în epoca postmodernismului, articol publicat în Porunca Iubirii, Ed. Agaton, Făgăraș, la 31.05.2023
[2] A se vedea Aristotel, Metafizica, Ed. Humanitas, 2021, pp. 107-109
[3] Ștefan Bezdechi, Gânduri și chipuri din lumea antică, Ed. Dacia, Cluj, 1980, pp. 41-42
[4] A se vedea, Marius Andreescu, Cunoașterea rațională și cunoașterea prin credină, articol publicat la  11. 10.2023, în Porunca Iubirii, Ed. Agaton, Făgăraș
[5] Aristotel, Metafizica, Ed. Humanitas, București, 2022
[6] John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Ed. Științifică, București, 1961, Vol I., p. 189
[7] A se vedea pentru dezvoltări. John Locke, op.,cit., Vol. I și II
[8] John Locke, op.,cit., Vol.I , pp., 14-15
[9] A se vedea, Rene Descartes , Discurs asupra metodei, Ed. Gramar București, 2012
[10] Pentru detalii recomandăm în special, a se vedea, Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2009 și Immanuel Kant, Prolegomene, la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa drept știință, Ed. Humanitas București, 2014
[11] Immanuel Kant, Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa drept știință, Ed. Humanitas, 2014, p. 192
[12] Immanuel Kant, op.cit., p.192
[13] Lucian Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii, București, Editura Humanitas, 1994, p. 34.
[14] Adrian Boldișor, „Fenomenul religios între filosofie și teologie”, în Revista Teologică, nr. 95/2013, p. 88
[15] Pentru dezvoltări a se vedea , Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii, Ed. Humanitas, București, 2013
[16] Lucian Blaga,op.cit, p. 316
[17] Lucian Blaga,op.cit,p, 317
[18] Adrian Michiduță, „Filosofie românească”, Ed. Aius, Craiova, 2018, p. 149
[19] Nichifor Crainic, „Teologie și filosofie. Publicistică (1922-1944)”, ediție critică, Ed. Aius, Craiova, 2010, p. 146
[20] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, Ed. Basilica, București, 2016, p. 234
[21] Ibidem, op.cit. p.239
[22] Ibidem, op.cit.,p.248
[23] Ibidem, op.cit.,p.235
[24] Ibidem, op.cit.,p.235
[25] Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit., p. 257 ȘI P. 262
[26] Pentru o analiză aprofundată și pertinentă a învățăturii ortodoxe despre cunoașterea rațională și cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu, a se vedea, Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, Vol. I, pp.115-336
[27] Dumitru Stăniloae, op.cit.,115
[28] Pentru dezvoltări, a se vedea Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006
[29] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, op.cit. p. 116
[30] Ibidem, op.cit., 126
[31] Ibidem. op.cit., p.128
[32] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentarii la Evanghelia Sfântului Ioan, tomul I, Ed. Basilica, București, pp. 131-132
[33] A se vedea, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2006, pp. 178-181
[34] Pentru dezvoltari a se vedea, Adrian Sorin Mihalache, Lumina, lumea și viața, articol publicat în ziarul Lumina, la 29.03.2008
[35] Stephen Hawing, O mai scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, București, 2018
[36] Pentru dezvoltări a se vedea, Simon Singh, Bg Bang. Originea Universului, Ed. Humanitas, București, 2008
[38] Pentru dezvoltări a se vedea Andreescu Marius, Ființă și existență. Viața ca dar al lui Dumnezeu, în Porunca Iubirii, Editura Agaton, octombrie 2020
[39] A se vedea, Constantin Noica, Devenirea întru ființă, Ed. Științifică și Encuclopedică, București, 1981, pp.,220-224
[40] Immanuel Kant, Prolegomene, op. cit.,p. 195
[41] Immanuel Kant, Ce este Iluminarea, Ed. Grinta, București,2009, p. 45
[42] Ernst Cassirer, Viața și opera lui Kant, Ed.Paralela 45, Pitești, 2013, pp. 238-240
[43] Mircea Flonta, 20 de întrebări și răspunsuri despre Immanuel Kant, Ed. Humanitas, București, 2012, pp. 167-169


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Linistirea mintii in era comunicarii digitale - Ștefania Coșuleanu
 
 
O trăsătură caracteristică a lumii contemporane este zgomotul continuu, prezent în orașe și chiar în sate, la care omul s-a adaptat și aproape că nu-l mai sesizează în detrimentul sănătății sufletești, fizice și psihice. Acasă sau la serviciu suntem supuși la multe tipuri de zgomote: soneria telefonului mobil pentru apeluri sau sms-uri, mesaje pe WhatsApp, Twiter, Instagram, e-mail, like-uri sau mesaje pe Facebook. Din această cauză atenția noastră scade, liniștea atât de necesară devine tot mai rară şi, în consecinţă, acțiunile noastre sunt tot mai superficiale. 

Cercetătorii atrag atenția că, în ultimele decenii, oamenii vorbesc din ce în ce mai tare pentru că au impresia că nu sunt auziți (din cauza zgomotelor) și pentru că persoanele din jur nu le mai acordă atenție. Viteza cu care merg oamenii pe stradă crește proporțional cu mărimea orașului în care locuiesc. Ne grăbim mereu pentru a reuși să rezolvăm tot ceea ce ne-am propus într-o zi, iar pentru ca acest demers să fie unul reușit ne-am „înarmat” cu device-uri conetate la internet şi la reţea, care ne țin mereu „în priză”, la o tensiune care nu face bine minții și sufletului nostru.

Părintele Mihai Iordache, parohul Bisericii Olari din București și autorul cărții „Postul informațional”, apărută la Editura Universitară din București, în 2020, ne-a oferit mai multe informații despre ceea ce înseamnă postul informațional: „Odată ce trăim în permanență în mijlocul zgomotului, nu avem posibilitate să facem «nimic» în viața noastră duhovnicească. Părinții filocalici ne încuviințează că fără liniștirea minții nu se poate face nimic. Nici rugăciunea nu se poate face cum trebuie. Noi nu ne putem ruga cu adevărat, dacă nu este liniște în jur și dacă nu ne exersăm liniștea interioară. În consecință, liniștea este fundamentală pentru a face «ceva» în viața noastră. De mare folos ne este să ne adunăm cât putem mai des în mintea noastră și să ne îndepărtăm, pe cât se poate, zgomotele din viața noastră, cu orice preț. E important să ne «antrenăm» cu osteneală în găsirea unor momente de liniște. Să ne organizăm perioade de liniște, în care să ne izolăm complet de zgomote: să închidem televizorul, radioul, calculatorul, telefonul mobil și toate celelalte, să închidem chiar și ferestrele și să ne cercetăm în liniște sufletul”.

Grijile îndepărtează liniștea și blândețea din suflet

Mulți oameni care trăiesc în aglomerația și ritmul rapid al marilor orașe au pierdut, treptat, firescul vieții. Reacțiile și acțiunile lor sunt afectate de această acumulare de informație și stimuli, care îi însoțesc aproape permanent. De aceea, specialiștii recomandă retragerea, măcar în anumite perioade, în mijlocul naturii, în zone izolate și fără semnal la internet și telefon. Trăirea în ritmul normal al naturii permite conectarea sufletului cu firescul vieții lăsat de Dumnezeu și de aceea după asemenea momente omul se revigorează în mod spectaculos. „Starea obișnuită a omului modern de a fi permanent ocupat cu diverse probleme și de a avea foarte multe griji în legătură cu acestea nu este una potrivită cu viața duhovnicească. Mulțimea grijilor îndepărtează nu doar liniștea din sufletul omului, ci îl face să-și piardă și blândețea. Foarte greu îi va fi unui om care are nenumărate taskuri de îndeplinit pe parcursul unei zile să-și păstreze blândețea în fiecare zi. Preocuparea continuă cu diverse probleme și stresul provocat de griji, multe dintre ele negative, ne determină să fim agitați, anxioși, nemul­țu­miți și irascibili. Este aproape imposibil să-ți păstrezi blândețea față de ceilalți ducând o astfel de viață ocupată în permanență. Soluția ie­șirii din această situație o reprezintă reducerea substanțială a grijilor și distanțarea sau detașarea de acestea, cel puțin pentru anumite perioade”, spune pr. Mihai Iordache.

Sigur că, pentru a introduce în rutina noastră zilnică un asemenea mod de viață, este nevoie de timp, perseverență, disciplină și răbdare. Detașarea de zgomotul și grijile cotidiene aduce odată cu liniștea și o înțelegere diferită a realității, mai înțeleaptă. Iar dacă adăugăm și rugăciunea, cu siguranță vom vedea soluțiile pentru anumite probleme la un nivel superior, căci așa cum spuneau Sfinții Părinți, cu sute de ani în urmă, împrejurările exterioare se schimbă odată cu lucrarea inimii și după cum aceasta este înclinată spre lucrarea binelui sau nu. Aceiaşi Sfinți Părinți au rânduit cele patru posturi de peste an în legătură cu evenimente importante din viața Bisericii. Postul însoțit cu liniștea inimii ajută să cunoaștem profunzimea lumii create de Dumnezeu și ne ajută să vedem un rost superior vieții noastre.

Ne aflăm în Postul Nașterii Domnului, o perioadă frumoasă din an când ne pregătim să-l întâmpinăm pe Mântuitorul Prunc născut într-o iesle smerită. Înainte de sărbătoarea Crăciunului, agitația crește mai ales în marile orașe. Se aud peste tot colinde mai mult sau mai puțin autentice și multe persoane aleargă după cadouri și pregătiri materiale pentru sărbătoarea Crăciunului. În Capitală, traficul devine mai aglomerat și mai obositor ca oricând. Și chiar în acest vacarm există persoane care își păstrează pacea inimii, sporesc rugăciunea, iar postul pentru ele nu înseamnă doar reținerea de la anumite alimente, ci și post informațional, căci utilizează cu atenție telefonul, televizorul, rețelele sociale etc. Prin acest comportament, ei fac „cadou” omenirii mai multă liniște, iubire și blândețe. La nivel spiritual elevat, părintele Dumitru Stăniloae vorbea în scrierile sale despre întâlnirea liniștii noastre cu liniștea lui Dumnezeu, ca formă supremă de regăsire a identității noastre creștine.

Dispozitivele digitale scad concentrarea, atenția și gândirea

„Un adevăr incontestabil este acela că nu ne putem liniști, dacă în jurul nostru este zgomot permanent sau dacă dispozitivele electronice sau digitale sunt pornite, chiar dacă nu urmărim cu atenție conținutul transmis de acestea. Profesorul cana­dian de tehnologie comunica­țio­nală Marshall McLuhan afirmă, în lucrarea „Să înțelegem media. Extensiile omului”, că pe noi nu ne influențează în mod deosebit con­ți­nu­tul transmis prin intermediul mass-media, ci mijloacele în sine au un impact deosebit, pe termen lung, prin ele însele, asupra vieții noastre, adică asupra modului în care gândim, simțim, acționăm, prin pre­zen­ța lor zi de zi și ceas de ceas în viața noastră. Pe de altă parte, Sfântul Grigorie Sinaitul, unul dintre autorii filocalici, așază liniștirea pe fundamentul a cinci virtuți duhovnicești: tăcerea, înfrânarea, privegherea, smerenia și răbdarea. Așadar, liniș­tirea este un proces destul de îndelungat și complex, dar putem începe deocamdată cu postul informațio­nal”, recomandă părintele Mihai Iordache.

Credem, adesea, că multitaskingul ne ajută să rezolvăm mai multe sarcini într-un timp relativ scurt. Dar în realitate specialiștii atrag atenția că lucrând în același timp la mai multe probleme, folosindu-ne și de dispozitivele digitale, aceasta determină scăderea concentrării, atenției și gândirii profunde. Iar în plan duhovnicesc scade capacitatea de meditație și concentrare. Pentru o durată scurtă de timp ni se pare că am fost eficienți, dar pentru timp mai îndelungat consecințele pot fi dezastruoase pentru psihicul și sufletul nostru.

Pentru liniștea sufletului, Sfinții Părinți menționează nu doar rugăciune, ci și citirea dintr-o carte cu conținut duhovnicesc, cântarea, lucrul cu mâinile și metaniile, care sunt utile pentru înviorarea trupului, minții și sufletului. În marile orașe, pentru a practica lucrul de mână, s-au înființat diverse ateliere precum grupul doamnelor din „Șeză­toarea București”. Acestea se întâlnesc în fiecare seară de miercuri, pentru a coase cămăși tradițio­nale, o îndeletnicire nu doar a mâinilor, ci și a spiritului care, în comuniune, lucrează la păstrarea valorilor tra­di­ționale. Grupurile de tineri coa­gu­lați în jurul bisericilor și al preo­ților organizează întâlniri în care citesc și discută fragmente din diverse cărți fundamentale pentru formarea unei persona­li­tăți armonioase. Un exemplu elocvent este Cenaclul „Sfântul Simion Noul Teolog”, organizat în cadrul Fa­cul­tății de Teologie „Justinian Patri­arhul” din București, coordonat de pr. conf. univ. dr. Gheor­ghe Holbea.

Chiar dacă tentațiile lumii moderne sunt mari, e bine să ne amintim și de nevoile firești ale sufletului, căci liniștea se pierde relativ ușor și se recâștigă greu prin efort, perse­verență și atenție la tot ceea ce este în jurul nostru.

 

Ziarul Lumina




CĂLĂTOR prin ţara mea
Un traseu până la Caraorman - Ing. Ion Talpoş

 

 Este o dimineață frumoasă de primăvară tîrzie. Este una dintre multele dimineți liniștite de început de mai în care, pentru străinii călători porniți în căutarea întinderilor nesfârșite de stuf aruncate parcă, de-a valma, de o putere divină peste întinderile de apă ale Deltei Dunării, dar și pentru localnici, natura se trezește la viață!

Păsările călătoare plecate pe timpul iernii să-și ducă traiul pe alte meleaguri cu soare blând, s-au întors acasă. Cuibăresc printre firele zvelte ale ierburilor de tot felul ce-și înalță semeț vărfurile către soare,  ridicându-se din apele, încă reci, ale gurilor Dunării. Chemările păsărilor călătoare animă zona, dau culoare peisajelor de vis de aici, ne îndeamnă la meditație și visare.

 Suntem veniți de puțin timp în Deltă. Un grup de prieteni îndrăgostiți de zonă am poposit aici în căutarea tărâmului de vis al poveștilor copilăriei noastre! Ne aflăm în localitatea Crișan, găzduiți de o familie de oameni cumsecade, dornici să ne împărtășească și nouă poveștile lor țesute, de mii de ani, în jurul întinderilor nesfârșite de apă ale acestor locuri  de vis!

Soarele blând ce-și desprinde încet, încet, globul de foc din apele liniștite ale Deltei Dunării, ridicându-se deasupra liniei orizontului, ne îndeamnă să ne petrecem ziua explorând o nouă zonă a Deltei Dunării. Ionuț Ciobanu, gazda noastră, ne va fi ghid conducându-ne astăzi la bordul șalupei sale, către o destinație nouă: satul Caraorman.  După un mic-dejun copios, cu mâncare gătită (cum altfel?) pe bază de pește, ne pregătim de plecare. Instrucțiunile ghidului nostru sunt clare: să ne luăm cu noi pelerine de ploaie, să ne luăm haine care să ne protejeze de curenții de aer, să ne punem și să purtăm vestele de salvare…

Pornim la drum! Ne îmbarcăm pe rând, având grijă să nu producem prea mult balans la coborârea în șalupă, de pe chei. Ghemuiți acolo, cu vântul în față tot timpul, îl ascultăm pe ghidul nostru care, încercând să acopere cu glasul său puternic zgomotul motorului turat al șalupei, ne dă unele lămuriri legate de zona ce ni se deschide în fața noastră, ca o carte, de-o parte și de alta a canalului:

            -Suntem pe canalul care face legătura între localitățile Crișan și Caraorman, ne spune ghidul. Un canal lung de vreo zece kilometri, săpat pe vremea comunismului pentru fluidizarea traficului navelor care transportau nisip de la fabrica extractoare de nisip din Caraorman, până la Tulcea.

  

  

  

  

        Caraorman este o denumire de origine turcă, având semnificația pădurea neagră. Pentru comparație, putem să luăm termenul cara denis, de aceeași origine, care se traduce prin marea neagră!  Pădurea localității Caraorman este o pădure soră cu Pădurea Letea. Ambele se află amplasate pe același banc uriaș de nisip, ce se întinde de la nord, la sud. Acolo este așezată o comunitate de ucrainieni care nu au, însă, aceeași istorie cu a celor din Letea. Comunitatea de acolo, formată în secolele trecute, se datorează prezenței cazacilor veniți  aici, aduși  de armata otomană pentru a păzi gurile Dunării și cu care ei au înființat tabăra militară Zadunaiskisici (denumire ucraineană locală), cu desfășurarea în Caraorman. Oamneii au rămas acolo. Ei sunt urmașii acelor cazaci veniți aici cu secole în urmă. Sunt foarte buni pescari, gospodari foarte buni... Satul Caraorman este asemănător cu satul Letea, fiind însă un pic mai dezvoltat pentru că localnicii au ieșire la apă, la Murighiol, ceea ce le facilitează transportul de materiale pe apă, în comparație cu satul Letea, care este izolat, fiind situat la distanță mare de Tulcea.

Caraormanul are o pădure mai mică decât pădurea Letea, dar cu același tip de vegetație: stejari, frasini, liane cățărătoare... Pădurea este rezervație naturală. În călătoria noastră prin sat vom vedea ruinele fostei fabrici de extracție și procesare a nisipului, construită pe vremea comunismului. Fabrica asta nu a funcționat niciodată la capacitatea ei! Au fost făcute probe de lucru în anul 1989, atunci când lucrările de construcție ale fabricii au fost gata, dar imediat după revoluție, fabrica s-a oprit. Se extrăgea nisipul din dunele dimprejurul pădurii și dimprejurul satului (pentru că acolo, unde se făcea extracția a fost, de fapt, un fund maritim!). Nisipul extras era de bună calitate, bogat în siliciu (29,9 % puritate). Era extras de aici, era transportat la Tulcea de unde era preluat și dus la fabricile în care din nisip era extras și prelucrat siliciul. Nisipul rămas era folosit, mai departe, în construcții. Mergem acum pe canalul acesta, canal magistral, construit special ca să facă legătura între brațul Sulina și localitatea Caraorman.

Din când în când, ghidul nostru turează motorul șalupei. Opintindu-se, aceasta își lovește  carena de coama valurilor stârnite, producând sunete seci! Sunete scurte, îndesate, cam prea sonore uneori, îi amintesc acestuia că pentru siguranța noastră, a tuturor, trebuie să reducă viteza șalupei. O face, conștient fiind că siguranța noastră este mai importantă decât timpul în care vom parcurge distanța până la Caraorman! În fața noastră, undeva departe, se zărește cheiul unde trebuie să oprim, să ancorăm șalupa. Cu mișcări sigure, demne de un profesionist, ghidul nostru își  „parchează” șalupa pe apă, la chei, cu ușurința cu care noi ne parcăm mașinile, la sol!

-În Caraorman, ne explică Ionuț, există o comunitate de ucrainieni care trăiesc oarecum izolați de restul lumii, satul  aflându-se la o  distanță considerabilă de brațul Sulina, care constituie calea principală de acces către alte orașe importante din zonă, cum ar fi Tulcea. Sunt ucrainieni care au venit și s-au stabilit aici acum câteva secole, când au înființat o tabără militară, aprobată de Poarta Otomană, pentru a apăra flancul estic al mării Negre, de restul teritoriului.

   

    

            Ne apropiem de ruinele unor blocuri rămase în paragină. Privim consternați zona care, în condiții normale de evoluție urbanistică, judecând după arhitectura modernă a blocurilor construite aici, localitatea aceasta ar fi trebuit să arate ca un mic orășel.

            -Ce păcat! Câte obiective distruse! se aude o remarcă făcută pe un ton jos, a deznădejde, de unul dintre colegii noștri de incursiune din ziua aceea. Ionuț, ghidul nostru, văzându-ne chipurile împietrite de uimire, intervine cu câteva lămuriri:

            -Sunt blocuri cu apartamente destinate personalului care lucra la fabrica de nisip din localitate. Au fost construite cu puțin timp înainte de anul 1989, când fabrica era în plin avânt de dezvoltare. Aici erau macarale mari, care încărcau nisipul în pântecele navele acostate. Vedeți dana aceea - și întinzându-și brațul în laterală, Ionuț ne arată o zonă din apropire în care încă se mai zăresc  stâlpii de ancorare a navelor. Erau macarale mari acolo, care încărcau nisip în pântecele navelor care plecau, mai apoi, spre Tulcea să-l transporte pentru prelucrat. Satul este, oarecum, asemănător cu satul Letea: străzile sunt la fel, cu nisipuri... casele sunt asemănătoare, doar că localitatea aceasta este ieșită ceva mai mult în lume, decât satul Letea.

 Ruinele fostei fabrici din Caraorman

 

 Peisajul întâlnit aici a fost unul dezolant! Ne grupăm și pornim către sat, trecând pe lângă un mic magazin sătesc în care o vânzătoare aflată într-o stare vădită de amorțeală, indusă de lipsa clienților din magazin ne confirmă, plictisită, spusele ghidului nostru Ionuț Ciobanu. Simțindu-ne parcă dezamăgirea din privirile noastre, ghidul încearcă să ne descrețească frunțile printr-un gest de încurajare, spunându-ne:

-Ei, nu luați seama la asta! Nu pentru asta am bătut noi atâta cale, până aici! Mergem către Pădurea Caraorman și vă promit că, la finalul zilei, veți gândi altfel!

Așa să fie, oare? Vom vedea! Și am pornit la drum, terfelind mai departe nisipul în picioare, îndreptându-ne către o mașină de teren antică, veche și de demult, care ne aștepta undeva, deoparte, pregătită să ne deschidă drumul către frumusețile nebănuite ale Pădurii Caraorman...

26 ianuarie 2024




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Vindecarea creierului - Anthony William (CARTE)
 

Prezentare Vindecarea creierului:

 

Cartea a șaptea din seria Medium Medical. Protejează-ți creierul înainte de a fi prea târziu Dacă te afli în căutarea unor soluții pentru bolile creierului, afecțiunile neurologice sau psihice, vei găsi, în sfârșit, răspunsurile, în această carte. Fie că te afli abia la începutul călătoriei tale sau că deja ai vizitat diverși neurologi, medici interniști și specialiști în medicina funcțională, a sosit timpul să descoperi în sfârșit cauzele reale ale suferințelor tale, să te vindeci și să lași în urmă suferința. 

ADHD Amețeli și probleme de echilibru Anxietate, Autism, Boala Alzheimer, Boala degenerativă a sistemului nervos autonom, Boala implanturilor mamare, Boala neurologică Lyme, Boala Parkinson, Burnout, Ceață mintală, Convulsii, Demență, Dependențe, Depersonalizare, Depresie, Dificultăți de învățare, Dureri articulare și musculare, Dureri de cap, Efecte pe termen lung ale COVID-ului, Encefalomielita mialgică / sindromul oboselii cronice, Encefalopatie, Fibromialgie, Furnicături și amorțeală, Gastropareză, Greață misterioasă, Hiperhidroză, Hipertensiune intracraniană, Inflamarea creierului, Insomnie, Instabilitate emoțională, Leziuni cerebrale, Lupus, Luxații repetate, Meningită, Migrene, Neuropatie, Nevralgie, Nevralgie de trigemen, Paralizia Bell, Probleme ale nervilor cranieni, Probleme ale nervilor vagi, Psihoză, Scleroză laterală amiotrofică, Scleroză multiplă, Sindromul Cushing, Sindromul Guillain-Barré, Sindromul picioarelor neliniștite, Sindromul tahicardiei ortostatice posturale (POTS), Sindromul Tourette, Temeri misterioase, Ticuri și spasme, Tinitus, Tremurături, TSPT, Tulburare bipolară, Tulburare obsesiv-compulsivă (TOC), Tulburarea de mânie cronică, Tulburări alimentare, Tulburări de concentrare și de focalizare, Tulburări de personalitate, Tumori și chisturi cerebrale, Vertij.

„Anthony William are un dar de la Dumnezeu, pe care familia noastră l-a putut experimenta la prima mână. După ani întregi în care medicii pe care i-am consultat nu au reușit să diagnosticheze, să identifice sau să explice problemele gastrointestinale de care suferea copilul nostru, expertiza și intuiția lui Anthony ne-au ajutat nu doar să identificăm cauzele problemei, ci – încă și mai important – ne-a oferit protocoale precise a căror aplicare s-a dovedit a fi un catalizator neprețuit pentru vindecarea, recuperarea și fericirea fiicei noastre. Pentru un părinte nu există dar mai minunat decât sănătatea copiilor lui. De aceea, îți vom rămâne veșnic recunoscători, Anthony, pentru harul tău minunat. Îți mulțumim pentru timpul și energia acordată, pentru călăuzirea și confortul pe care ni l-ai oferit de-a lungul unei călătorii care nu a fost deloc ușoară, și îndeosebi pentru recuperarea stării de sănătate a fetiței noastre, dar și a altor membri ai familiei.”— Dwayne „The Rock” Johnson și Lauren Hashian

Detalii despre carte / COMANDA



Anghelologia Noului Testament - Victor Constantin Marutoiu (CARTE)

 

Prezentare Anghelologia Noului Testament:

Perceperea îngerului de către oamenii societății actuale, chiar deficitară fiind această percepere, constituie totuși o realitate, spune autorul, ca o sinteză a problematicii abordate, care nu rămâne indiferentă, pasivă, în raport cu viața omului, ci formează o bază de susținere morală în vârtejul entropic al cotidianului, reprezentând un suport de nădejde, de credință și de iubire pentru om. Demersurile îngerului păzitor al fiecărui om se compun din influențe, având ca sursă eternă pe Creator și care se manifestă activ față de fiecare persoană umană în parte, coordonându-le, prin ajutor moral, acțiunile specifice, în scopul desăvârșirii umane în Creație, ca țintă eshatologică permanentă.

Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian TOFANĂ,
Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca

Autorul și-a luat în serios responsabilitatea pe care și-a asumat-o prin alegerea acestei teme, lucrarea sa reflectând un efort serios de explorare a materialului biblic și a bibliografiei exegetice și de teologie biblică, dar și a altor materiale, cu caracter mai general asupra anghelologiei. Lucrarea își propune să dea seamă de textele din Noul Testament în care este vorba despre îngeri și despre lucrările lor în slujba mântuirii oamenilor. Structura lucrării este, în general, logică, astfel încât, această teză de doctorat se constituie ca o lucrare care acoperă în cea mai mare parte aria cercetării asupra temei propuse și ca o contribuție serioasă în specialitate.

Pr. Prof. Uni. Dr. Vasile MIHOC,
Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu

Propunându-se a fi o monografie biblică nou-testamentară pe tema anghelologiei, lucrarea Anghelologia Noului Testament. O perspectivă a teologiei biblice contemporane vine să umple un gol evident în bibliografia biblică românească. Există în limba română lucrări pe tema îngerilor în zona literaturii de popularizare, a literaturii eseistice, a literaturii teologice sistematice, pe care autorul le are în vedere și le include în bibliografia sa. Dar aici avem în față o lucrare prin excelență biblică, nou-testamentară. Deși studiile biblice au o relativ lungă istorie în spațiul românesc nu consemnăm până acum o sinteză biblică nou-testamentară pe tema îngerilor. De altfel, trebuie să recunoaștem că efortul studiilor biblice în perioadele trecute nu s-au îndreptat spre sintezele teologice. Iar atunci când au fost, acestea s-au limitat în ceea mai mare parte a lor fie la un autor, fie la un grup de cărți. Rare sunt cazurile când autorii își propun tratarea exhaustivă a unei teme la nivelul întreg Noului Testament, cu pretenția abordării exhaustive. Întreprinderea aceasta este nu numai laborioasă dar și dificilă pentru că presupune o lectură unitară a celor douăzeci și șapte de cărți, diverse din punct de vedere al genului literar dar mai ales din punct de vedere al mediului (locul și timpul) în care s-au născut. Salut, prin urmare, obiectivul principal al lucrării, anunțat în titlul lucrării, adică tratarea exhaustiv a anghelologiei la nivelul Noului Testament.

Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin COMAN,
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian” a Universității din București

 

Detalii despre carte / COMANDA



Pravila de rugaciune Bogorodisnaia - *** (CARTE)
 
Prezentare Pravila de rugaciune Bogorodisnaia:

Se spune că Maica Domnului este supărată pe toți aceia care nu-i cer niciodată nimic! Ea este o nouă lume și cât poate Dumnezeu cu puterea, poate și Maica Domnului cu rugăciunea. Arată-te, deci, a fi un fiu cu inimă de copil al Maicii Domnului! 
(Părintele Arsenie Papacioc)

 Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Bucură-Te! Ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată ești Tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.

Detalii despre carte / COMANDA



 

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii/domenii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567