Aceea trebuia să fie tema viitorului Congres de bioetică al Patriarhiei Ecumenice. În trecut a fost luată decizia ca fiecare Biserică Ortodoxă Națională să găzduiască, eventual anual, un congres pan-ortodox pe teme de bioetică. Totuşi, nu s-a ajuns la un acord al tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Nu sunt toate interesate de problemele ridicate de biotehnologia medicală, de intervențiile de orice fel asupra persoanei umane și de riscul biotehnologiei pentru om sau consideră că punctul lor de vedere nu va fi luat în considerare de lumea contemporană. Convocarea congresului s-a amânat din motive pe care nu le cunoaștem. Între timp, președintele comisiei de la Patriarhia Ecumenică a trecut la cele veșnice.

Patriarhia Ecumenică a de­semnat alt președinte, în persoana Înaltpreasfințitului Makarios, Arhiepiscopul Australiei. Primul Congres de bioetică al Patriarhiei Ecumenice trebuia să aibă loc anul acesta, în Grecia, respectiv Creta, oraşul Rethmyos. Comisia de bioetică a Patriarhiei Ecumenice a renunțat la tema de acum 12 ani. De data aceasta, partici­panții au fost invitați să abordeze teme la alegere.

Tema congresului: „Bioetica, între drept și responsabilitate”

La congresul de la Rethymnos au participat ierarhi, profesori de teologie, profesori de filosofie, medici, oameni de știință, perso­nalități cu responsabilități politice din Australia, Noua Zeelandă, Germania, Constantinopol, Grecia și România. Lucrările au fost prezidate de Înaltpreasfințitul Makarios, Arhiepiscopul Australiei, un teolog tânăr și foarte cultivat.

Lucrările au început cu un mesaj al Sanctității Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic. În mesajul său, Sanctitatea Sa spunea, printre altele: „Suntem datori să accentuăm cu tărie că Biserica Ortodoxă și Patriarhia Ecumenică, în mod evident, nu doresc deloc să limiteze și, cu atât mai puțin, să se substituie științei sau să pună piedici acesteia, dar avem datoria sfântă și inviolabilă să fim atenți cu privire la pericolele care ne pândesc din partea cercetării științifice, lipsită de orice criteriu moral”. Patriarhul Ecumenic a precizat că exprimă acest punct de vedere „nu din cauza unor con­cepții sau prejudecăți învechite sau obscurantiste, cum ar putea să spună unii, ci din cel mai sfânt și mai special respect pe care Sfânta noastră Biserică îl are față de persoana umană și de viața umană”.

Congresul a avut ca scop abordarea unor dileme contemporane de ordin bioetic și o dezbatere asupra acestora, având ca bază binomul „drept și responsabilitate”, precum și propunerea unor alternative în vederea rezolvării acestor dileme, valorificându-se punctele de vedere ale teologiei și ale antropologiei ortodoxe, în situația actuală, când constatăm că lumea se află într-o adâncă criză de valori.

Conferințele membrilor congresului au avut în vedere aceste dileme, analizate și interpretate din perspectiva demnității omului creat după chipul lui Dumnezeu și într-un proces de asemănare cu El, proces care începe din momentul zămislirii ființei umane și al renașterii acesteia în Hristos și care se va continua în vecii vecilor, fără ca moartea fizică să întrerupă acest proces.

În cele trei zile ale congresului au fost prezentate comunicări, grupate în următoarele secțiuni:

1. Provocările bioetice ale practicii medicale contemporane;

2. Bioetica în dialog;

3. Bioetica și dilemele pandemiei;

4. Dimensiunile îngrijirilor paliative în bioetică.

La începutul lucrărilor, Arhiepiscopul Australiei a făcut o largă expunere cu privire la demersurile Patriarhiei Ecumenice în domeniul bioeticii, insistând, în referatul său, pe drepturile lui Dumnezeu asupra propriei Lui creații, comparativ cu mult trâmbițatele „drepturi ale omului”.

Toate lucrările s-au desfășurat în plen, bucurându-se de un larg interes al publicului. În cadrul respectivelor secțiuni s-au ținut următoarele conferințe: „Păstrarea sexului: drept la selecție sau responsabilitate pentru sfin­țenie?”; „Dimensiunile bioetice și pastorale ale practicilor medicinei contemporane, ca răspuns dat bolilor”; „Dezbaterile cu privire la res­ponsabilitatea umană în cadrul noilor performanțe științifice”; „Provocările bioetice ale inteli­genței artificiale, între drept și res­ponsabilitate”; „Drepturile omului ca morală a respon­sa­bi­li­tății”; „Dreptul la sănătate, ca semn al întâlnirii dintre responsa­bilitatea bioetică și etică”; „Bioetica, între drept și responsabilitate - o lecție din pandemia prin care am trecut de curând”; „Vaccinarea, între drept și obligație”; „Cele patru principii ale bioeticii: înțe­legere și receptare, în creștinism și islam”; „Îngrijirile paliative, între drept și responsabilitate”; „Dreptul la îngrijirile paliative”; „Argumentarea eutanasiei în raport cu problemele morale ridicate de eutanasie”.

Congresul s-a încheiat cu un document final, care a fost dat publicității. În documentul final s-a precizat scopul congresului, care a constat în dezbateri pe o serie de dileme de ordin bioetic, pornind de la cele două concepte menționate mai sus și aflate în antiteză: dreptul și responsabilitatea, ajungându-se la propunerea unor căi de depășire a respectivelor dileme din perspectiva teologiei creș­tin-ortodoxe.

Între concluziile care s-au desprins din referatele prezentate, congresul a semnalat că principiul fundamental care trebuie să definească punctul de vedere ortodox în fața problemelor de ordin bioetic trebuie să fie și să rămână respectul față de vocația spre sfin­țenie a persoanei umane. Acest respect trebuie să fie arătat îna­inte chiar ca omul să se nască și va trebui să însoțească viețuirea omului pe pământ și să continue dincolo de trecerea lui în eternitate. Pentru aceasta este necesar ca patru elemente să fie statornice în viața omului, în funcție de care aceasta să fie trăită: nevoia de Dumnezeu, perspectiva nemuririi omului, libertatea umană și armonia dintre trup și suflet în tot ceea ce numim „om”.

În bioetică se vorbește adesea despre drepturile omului, rar însă și despre responsabilitățile acestuia. În spațiul creștin ortodox, dimpotrivă, se acordă o atenție deosebită responsabilității. Ba, atunci când sursa de inspirație a sintagmei „drepturile omului” se află în mentalitatea secularizată, Ortodoxia recomandă renunțarea la aceste așa-zise „drepturi” și recurgerea la ceea ce am văzut în Domnul Hristos, Care S-a smerit pe Sine, S-a făcut om, în afară de păcat, S-a răstignit, a murit și a înviat spre mântuirea lumii. Itinerarul Domnului Hristos este oarecum cel al fiecărui creștin: acesta trebuie să trăiască pentru înviere, după ce a biruit răul din el însuși și și-a adus contribuția la eliminarea răului din lumea în care trăiește, ceea ce nu poate face fără o viață activată, în mod liber și responsabil, în Trupul mistic al lui Hristos, Biserica.

Drepturi şi responsabilităţi 

Drepturile omului trebuie orientate spre ceea ce reprezintă valoarea omului, înțeles în toată complexitatea sa. Trebuie promovat un etos al responsabilității, care-l va arăta pe fiecare om partener al științei în protejarea adevăratelor drepturi ale omului. Etosul responsabilității trimite direct la dăruirea de sine și chiar la jertfirea de sine pentru demnitatea oricărei persoane. Trebuie să facem, desigur, distincție între drepturi și justificări (justificări invocate des de omul contemporan, în numele drepturilor sale).

Vaccinarea sau nevaccinarea, din timpul pandemiei, ține de dreptul și de responsabilitatea fiecărei persoane, care, însă, în acțiunile sale, trebuie să țină cont că drepturile ei presupun și responsabilitatea față de ceilalți semeni. Dreptul fiecăruia la sănătate și la opinie personală nu afectează doar persoana care invocă acest drept, ci și pe cei din jur. De aceea, drepturile fiecărei persoane sau invocate de fiecare persoană trebuie evaluate în întregul din care persoana respectivă face parte - societatea și mai ales Biserica în care, dacă un membru suferă, și celelalte suferă împreună cu el și dacă un membru se bucură și celelalte membre se bucură, împreună cu el (I Cor. 12, 26).

În tradiția Bisericii Ortodoxe se promovează solidaritatea dintre trup și suflet, de unde și sănătatea, atât a trupului, cât și a sufletului. Prin urmare, nici știința, în general, nici știința medicală, în special, nu trebuie să treacă cu vederea valoarea filantropiei, filantropie care privește omul întreg, trup și suflet, persoana umană. În ceea ce privește interdependența trup-suflet, trebuie să se țină cont și de tradiția creștină, care înțelege dreptul și responsabilitatea fiecărei persoane în perspectiva eternității și a asemănării cu Dumnezeu, până la îndumnezeire. Marea preocupare a Bisericii este comuniunea cu Dumnezeu, care include și presupune relația de iubire dintre toți oamenii.

Teologia ortodoxă nu încearcă să inventeze argumente care să justifice hotărârile sale. Ceea ce do­rește Biserica este ca fiecare om, inclusiv omul de știință, să se afle în comuniune cu Dumnezeu. Această cerință, care coincide cu scopul existenței omului, ne ferește de un întreg lanț de acte iresponsabile care se fundamentează pe incorecta înțelegere a autonomiei omului și care ies din invocarea cu încăpățânare a drepturilor omului. Cunoașterea lui Dumnezeu duce spre depășirea egoismului și spre mișcarea iubitoare față de aproapele. În centrul spiritua­lității ortodoxe se află renunțarea până și la dreptul propriu, din dragoste față de aproapele.
Acesta este, de altfel, sensul celei mai adevărate libertăți pe care ne-o hărăzește Hristos în Biserică.

Dumnezeu a hărăzit omului dreptul care-i este specific, exprimat în Sfânta Scriptură prin formularea „κατ’ εικονα Θεου” și, totodată, darul excepțional și perspectiva propriei sale exis­tențe exprimată prin formularea patristică „καθ’ ομοιωσιν Θεου”, încât toți oamenii, acționând în lume, în calitate de împreună lucrători cu Dumnezeu, să ajungem la maxima și veșnica punere în valoare a existenței noastre, ca persoane. În κατ’ εικονα του Θεου (Gen. 1, 27) și în καθ’ ομοιωσιν Θεου (Iacob 3, 9) rezidă taina persoanei umane, cu drepturile și responsa­bilitățile ei, atât în existența în timp, cât și în cea care transcende dimensiunea ei spațio-temporală. Având con­știin­ța propriei noastre taine, vom recunoaște că modul nostru de existență cel mai firesc este cel în care se realizează în noi voința lui Dumnezeu („facă-se voia Ta!”), știut fiind că El vrea ca tot omul să se mântuiască și la recunoașterea adevărului să ajungă (I Tim. 2, 4).

De la asemenea bază și în asemenea perspectivă trebuie înțe­lese atât drepturile și responsabilitatea omului, cât și drepturile lui Dumnezeu asupra întregii Lui creații.

În cazul suferințelor extreme și incurabile, persoana umană are dreptul la o atenție deosebită și la îngrijiri speciale, numite „paliative”. Acestea nu constau numai în asigurarea alimentației cores­punzătoare, a igienei și a medicației adecvate situației, ci și sau, mai ales, în asigurarea asistenței religioase. Perioada îngrijirii paliative a persoanei bolnave incurabil nu este una în care suferindul este pregătit să moară cu demnitate. Biserica exclude eutanasierea ca modalitate de a „muri demn”. Perioada îngrijirilor paliative este cea în care, prin asistența religioasă, suferindul este pregătit nu să moară, ci să treacă demn în eternitate. Perioada aceasta este una în care suferindul își pune mari probleme existențiale. Este nevoie ca din echipa de specialiști în îngrijiri paliative să facă parte și preotul. Prin ceea ce acesta reprezintă și prin activitatea sa, preotul va alina nu numai suferința bolnavului, ci și pe a celor din jurul acestuia (membrii familiei și toții cei care se află în contact cu pacientul). Perioada îngrijirilor paliative, datorită prezenței preotului în echipa de îngrijiri, este una în care cel necredincios poate veni la credință, iar cel credincios poate să se apropie și mai mult de ceea ce credința l-a convins să nădăjduiască.

Membrii congresului au considerat că, în lumina Revelației supranaturale și în cadrul coordonatelor oferite de aceasta, pot fi date în mod precis răspunsurile cele mai potrivite problemelor și dilemelor bioetice.

Cum spuneam mai sus, la lucrările congresului a participat un public larg și divers, realmente interesat de actualitatea tematicii conferințelor și de celelalte probleme discutate, apărute după fiecare conferință. Congresul s-a bucurat de un adevărat succes. Membrii acestuia și comisia organizatoare au hotărât ca anul viitor să aibă loc un alt congres care să prezinte punctul de vedere al Bisericii cu privire la alte provocări și dileme care se constată în domeniul bioeticii.

Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Ziarul Lumina.

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos a publicat un Comunicat oficial pe data de 18 decembrie 2023 cu privire la intenția guvernului de a legifera căsătoria între persoane de același sex.

În documentul oficial emis, Sfânta Chinotită își exprimă profunda îngrijorare nu numai cu privire la căsătoria între persoane de același sex, ci și cu privire la adopția iminentă care va apărea în astfel de cazuri.

Încheind, monahii athoniți roagă cu multă intensitate guvernul elen să nu înainteze cu legea anticreștină, accentuând că așa ceva îi găsește total împotrivă.

De asemenea, câțiva Ierarhi din Biserica Ortodoxă Greacă și-au exprimat împotrivirea. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Elene monitorizează strâns tema.

Sfântul Munte a emis un document similar în vara lui 2022 când IPS Elpidofor de America a creat un mare scandal botezând copilul adoptat de un cuplu de homosexuali celebri din SUA.

Nu putem să nu remarcăm paralelismul între dorința guvernului ele de a legifera prin căsătorie distorsiunile sexuale și porunca Papei Francisc, conducătorul ereziei catolice, care a poruncit preoților catolici să binecuvânteze aceste căsătorii.

Cu ocazia declarațiilor recente privind intenția guvernului grec de a legifera căsătoria „cuplurilor de același sex”, precum și adopția copiilor de către aceștia, Sfânta noastră Chinotită exprimă profunda îngrijorare și neliniște a tuturor Sfinților Părinți Athoniți.

Sfântul Munte, ca loc al rugăciunii și ascezei, se roagă cu smerenie pentru toți oamenii, ca și chipuri ale lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, ne exprimăm îngrijorarea și adânca tristețe provocate de proiectele de lege despre care vorbim.

Prin prezentul Comunicat Oficial suntem datori să declarăm cu claritate că orice formă de căsătorie sau adopție care se opune învățăturii evanghelice, precum și îndelungatei tradiții evlaviosului nostru neam, tradiție legată de sfânta instituție a familiei, ne găsește total împotrivă.

Adresăm o intensă rugăminte către Guvernul Elen să nu înainteze cu legea antievanghelică anunțată, rugându-ne ca Protectoarea țării noastre și Stăpâna Sfântului Munte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să mijlocească către Domnul nostru Iisus Hristos să conducă pe toți la pocăință și viață în conformitate cu lumina Evangheliei și a învățăturii Sale.

Sursa: http://www.chilieathonita.ro

Legat de dorința Guvernului Elen de a legifera căsătoriile cuplurilor de același sex și posibilitatea acestor cupluri de a adopta copii, după Comunicatul oficial al Sfântul Munte, și Sfântul Sinod al Bisericii Elene a publicat o Enciclică, un document oficial fără echivoc pe această temă, tradus de O Chilie Athonită, după cum puteți citi mai jos.Se remarcă distanța clară și față de declarațiile Vaticanului, recte ale Papei Francisc, care tot în această perioadă a cerut preoților catolici să binecuvânteze cuplurile de același sex. Concluzionând: a) copiii nu trebuie folosiți ca instrument de presiune activistă, b) statul democratic nu este obligat să se supună cerințelor personale ale persoanelor cu putere politică, putere economică sau acces privilegiat la mass-media, care se consideră îndreptățite să crească un copil împreună cu partenerul de același sex, ignorând problema dacă alegerile sale de viață privată asigură un mediu de standarde și roluri, care satisfac nevoile unui copil, c) stabilirea parentalității homosexuale va facilita fenomenele de exploatare economică a femeilor ca mame surogat, d) copiii nu sunt nici animale de companie pentru oricine dorește sa se simtă un tutore și nici „accesorii” care sa oficializeze sau sa facă acceptabila social o conviețuire între persoane de același sex.

Ședinţa de toamnă a Comisiei comune de lucru a Conferinţei Episcopilor Germani Catolici şi a Conferinţei Episcopilor Ortodocşi din Germania a avut loc joi și vineri în Nürnberg, la sediul Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord. Comisia are doi preşedinţi: din partea catolică, pe Excelenţa Sa Gerhard Feige, Episcopul de Magdeburg, iar din partea ortodoxă, pe Înaltpreasfinţitul Părinte Augustinos, Mitropolitul ortodox grec al Germaniei. Episcopii au fost întâmpinați de Mitropolitul ortodox român, Înaltpreasfințitul Părinte Serafim, care le-a adresat un mesaj de salut. Comisia a lucrat la mai multe texte care vor constitui partea introductivă a unei broşuri despre locuri de pelerinaj din Germania, importante pentru creştinii catolici sau/şi ortodocşi, relatează pe pagina sa de Facebook Episcopul vicar Sofian Brașoveanul, prezent la eveniment. Comisia a elaborat deja mai multe astfel de texte, care mijlocesc cunoaşterea reciprocă între creştinii catolici şi ortodocşi, cum sunt: Der Sonntag-Urfeiertag der Christen (Duminica-Sărbătoarea primară a creştinilor) sau Ostern-Das Hauptfest der Kirche in Ost und West (Sf. Paşti-Sărbătoarea principală a Bisericii în Răsărit şi Apus).

FRANȚA: Episcopii ortodocși  și-au exprimat îngrijorarea cu privire la demersurile de legalizare a sinuciderii asistate

Episcopii ortodocși din Franța și-au exprimat joi îngrijorarea cu privire la demersurile de legalizare a sinuciderii asistate în Republica Franceză. Discuțiile au avut loc în cadrul „Întrunirii periodice a episcopilor ortodocși din Franța”, la sediul organizației din Paris, sub președinția Mitropolitului Dimitrie (Patriarhia Ecumenică). Îngrijorările vin în contextul demersurilor legislative de înlocuire a termenului „laisser-mourir” (a lăsa pe cineva să moară) cu expresia „faire mourir” (a provoca moartea cuiva), despre care ierarhii spun că „ar fi un abis care s-ar împotrivi convingerilor esențiale ale multor oameni de credință”. De asemenea, ierarhii au subliniat faptul că o astfel de decizie ar fi în dezacord cu echilibrele medico-etice ale legilor existente, elaborate în timp și cu răbdare. „Episcopii ortodocși din Franța își exprimă îngrijorarea profundă cu privire la dezvoltarea în derivă, în societățile noastre de astăzi, a unei etici juridico-sociale din ce în ce mai detașate de orice formă de transcendență și de toate valorile esențiale care, timp de secole, au stat la baza corpusului nostru juridic și etic”, este menționat în raportul de activitate al întâlnirii. Ierarhii au mai discutat și despre situația tensionată din Orientul Mijlociu și despre provocările locale și naționale cu care se confruntă. Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, și Preasfințitul Părinte Marc Nemțeanul, Episcop-vicar al aceleiași eparhii, sunt membri AEOF.

Darurile pe care magii de la Răsărit le‑au adus Mântuitorului Hristos vor ajunge pentru prima dată în România, cu câteva zile înainte de sărbătoarea Nașterii Domnului. Racla care adăpostește darurile va fi adusă de la Mănăstirea „Sfântul Pavel” din Muntele Athos, la Mănăstirea Pantocrator, din Drăgănești‑Vlașca, județul Teleorman, în data de 22 decembrie. Aici va rămâne timp de o săptămână. Vineri, 22 decembrie, delegația din Sfântul Munte Athos va fi întâmpinată la Mănăstirea Pantocrator la ora 11:00. În continuare vor avea loc procesiunea cu darurile magilor și slujba de Te Deum, săvârșită de Preasfințitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, iar darurile vor fi așezate într‑un baldachin special amenajat. În aceeași zi, de la ora 17:00, va fi săvârșită slujba Vecerniei, iar de la ora 21:00 se vor oficia Utrenia și Sfânta Liturghie în biserica mare a așezământului monahal. Sâmbătă, 23 decembrie, de la ora 9:00 va fi săvârșită Sfânta Liturghie în paraclisul mănăstirii. De la ora 17:00 va avea loc concertul de colinde „Plecarea magilor”, susținut de Corul Național de Cameră „Madrigal‑Marin Constantin” și Grupul psaltic „Tronos” al Catedralei Patriarhale. De la ora 19:00, pe un ecran led amplasat în curtea așezământului va fi proiectat filmul documentar „Darurile magilor. De la Betleem la Athos”, iar de la ora 20:00 credincioșii vor putea participa la slujba Privegherii. Duminică, 24 decembrie, de la ora 9:00 va fi săvârșită Sfânta Liturghie arhierească în biserica mare a Mănăstirii Pantocrator, la finalul căreia Grupul psaltic „Pantocrator” va susține un concert de colinde. În ziua de Crăciun, 25 decembrie, va fi săvârșită Sfânta Liturghie arhierească tot în biserica mare a așezământului monahal, iar seara, de la ora 18:00, slujba Privegherii. Pelerinajul la darurile magilor se va încheia joi, 28 decembrie, cu Sfânta Liturghie săvârșită de părinții de la Mănăstirea „Sfântul Pavel” din Athos, de la ora 9:00. Delegația va pleca către Grecia la ora 15:00.

Orice cuvânt al lui Dumnezeu este „greu”, deoarece are greutate veșnică. Doar cuvântul oamenilor lumii este ușor și de foarte multe ori ușuratic. Fiind „grele”, cuvântul sau cuvintele lui Dumnezeu rămân în veac, deoarece „sunt duh și sunt viață” (Ioan 6, 63): „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35), „căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6, 27).

Dumnezeu-Tatăl „L-a pecetluit” din veci pe Fiul „să Se nască, și Să crească, Să ne mântuiască”, cum spune un străvechi colind românesc. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, devenit Fiu al Omului „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4), a fost pecetluită din veci, în Sfatul cel de taină al Preasfintei și dumnezeieștii Treimi. În timp însă, Dumnezeu-Tatăl L-a pecetluit pe Fiul Omului, prin profeții Vechiului Testament, care au vestit și prevestit cu multe veacuri înainte, venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu Întrupat. În Noul Testament, Dumnezeu-Tatăl L-a pecetluit mai întâi pe Fiul Omului la Buna Vestire, trimițând pe Sfântul Arhanghel Gavriil, în Nazaret, la Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. În al doilea rând, Dumnezeu-Tatăl L-a pecetluit pe Fiul Său Iisus Hristos la Nașterea din Betleem, prin Steaua Nașterii de la Răsărit și prin cântarea sfinților îngeri de la Betleem. În al treilea rând, Dumnezeu-Tatăl L-a pecetluit pe Fiul Său la Întâmpinarea Domnului, în templul din Ierusalim. În al patrulea rând, Dumne­zeu-Tatăl L-a pecetluit pe Fiul Său Iisus Hristos, la Botezul Domnului în Iordan, atunci când: „În zilele acelea Iisus a venit din Nazaretul Galileii și S-a botezat în Iordan de către Ioan. Și îndată, ieșind din apă, a văzut cerurile deschise și Duhul ca un porumbel coborându-se peste El. Și glas s-a făcut din ceruri: Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Marcu 1, 9-11). Aceste dumnezeiești cuvinte sunt pecetluirea Fiului prin glasul din ceruri al lui Dumnezeu-Tatăl, la Iordan. Această dumnezeiască pecetluire se va continua pentru a cincea oară, pe Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului, în prezența lui Moise și a lui Ilie și înaintea Sfinților Apostoli Petru, Iacob și Ioan, când: „Iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați»” (Matei 17, 5). Prin urmare, dacă la Buna Vestire, pecetluirea Fiului s-a făcut de către Dumnezeu-Tatăl prin trimiterea Sfântului Arhanghel din cer, iar la Nașterea Domnului, pecetluirea s-a făcut prin Steaua Nașterii de pe cer, iar la Botezul Domnului, prin glasul Tatălui, din cer, la Schimbarea la Față pecetluirea Fiului se face de către Dumnezeu-Tatăl prin glas din nor, Norul Duhului Sfânt. Toate aceste pecetluiri culminează cu rugăciunea Mântuitorului de la începutul Săptămânii Patimilor: „Părinte, preaslă­vește Numele Tău! Atunci a venit glas din cer: Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi” (Ioan 12, 28), Mântuitorul lămurind mulțimea care sta și auzea și care zicea: „A fost tunet! Alții ziceau: Înger I-a vorbit!”, spunând: „Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este Judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi (a)trage pe toți la Mine. Iar aceasta zicea arătând cu ce moarte avea să moară” (Ioan 12, 29-33). În Rugăciunea Arhierească de la Cina cea de Taină, Mântuitorul rostește, precum mai înainte: „Părinte, a venit ceasul! Prea­slăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te preaslăvească” (Ioan 17, 1) - prin Moarte și Înviere.

Cea de-a șasea pecetluire a Fiului Omului de către Dumnezeu-Tatăl s-a făcut prin Pătimirile, Răstignirea, Moartea pe cruce și Pogorârea de pe cruce, Punerea cu trupul în mormânt și Pogorârea Mântuitorului cu sufletul la iad; iar cea de-a șaptea pecetluire a Fiului de către Dumnezeu-Tatăl s-a făcut prin Preaslăvita Sa Înviere din morți, „a treia zi după Scripturi” (I Corinteni 15, 4). Căci, vorbind despre Mântuitorul Hristos la Rusalii, „pe Care Dumnezeu L-a înviat” (Faptele Apostolilor 2, 24), Sfântul Apostol Petru confirmă și în cuvântarea de după vindecarea slăbănogului de la Poarta cea Frumoasă a templului, adresându-se iudeilor: „Iar pe Începătorul vieții L-ați omorât, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morți și ai Cărui martori suntem noi” (Faptele Apostolilor 3, 15 și 26; 4, 10). În casa lui Corneliu sutașul din Cezareea, același sfânt apostol continuă: „Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi și I-a dat să Se arate” (Faptele Apostolilor 10, 40), prin Arătările de după Înviere, confirmându-se pecetluirea Fiului de către Dumnezeu-Tatăl, prin Slăvita Sa ­Înviere.

Teologhisind pe seama pecetluirii dumnezeiești, când „Dumnezeul păcii, Cel ce prin Sângele unui testament veșnic a sculat din morți pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus” (Evrei 13, 20), am putea spune că pecetluirea a opta a Fiului de către Dumnezeu-Tatăl s-a făcut prin Înălțarea la cer a Domnului, la patruzeci de zile după Înviere (Faptele Apostolilor 1, 3), când: „Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19; Luca 24, 51; Faptele Apostolilor 1, 9-11). Pecetluirea prin Înălțarea la cer vestește, prin cuvintele de mai sus, pecetluirea a noua, prin Șederea Fiului lui Dumnezeu Înălțat cu trupul la cer, de-a dreapta Tatălui, Ședere descoperită în mod unic și dumnezeiesc, Sfântului Arhidiacon Ștefan, prin Revelația din sinedriu: „Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Faptele Apostolilor 7, 55-56). Această cea de-a noua pecetluire și veșnică i-a fost descoperită Sfântului Ștefan prin Duhul Sfânt, Care Se pogorâse din cer, sub chip de limbi de foc, trimis fiind de către Fiul, la zece zile după Înălțare și la cincizeci de zile după Înviere. Duhul Sfânt, Care i-a pecetluit viața Sfântului Ștefan prin Botez și prin Hirotonia întru diacon, prin mâinile apostolilor l-a învrednicit de descoperirea celei de-a noua pecetluiri a Fiului lui Dumnezeu, respectiv Șederea pe veci de-a dreapta Tatălui.

A Doua Venire sau Parusia Domnului, pregătită prin Pogorârea Duhului Sfânt, va fi o confirmare deplină, definitivă, supremă, totală și universală, în fața omenirii întregi, din toate veacurile, a pecetluirii Fiului lui Dumnezeu și Fiului Omului de către Dumnezeu-Tatăl, prin cuvintele evanghelice ale Mântuitorului: „Căci pe El L-a pecetlui Dumnezeu-Tatăl”; pentru ca noi toți, cei ce credem ortodox în El, să fim pecetluiți veșnic întru El, prin Mirungerea Duhului Sfânt, cu litera „tau” sau Semnul Crucii, din viziunea și cartea prorocului Iezechiel (9, 4), care este „Pecetea Dumnezeului Celui Viu”, purtată și arătată tuturor de îngerul din Apocalipsă, „care se ridică de la Răsăritul Soarelui” Ortodoxiei (7, 2-3). Sfântul Apostol Pavel ne aduce aminte: „Întru Care și voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței” (Efeseni 1, 13), ca să ne putem regăsi în numărul nesfârșit al celor pecetluiți și mântuiți: „Și m-am uitat, și iată, Mielul stătea pe Muntele Sionului, și cu El, o sută patruzeci și patru de mii, care aveau Numele Lui și Numele Tatălui Lui scris pe frunțile lor” (Apocalipsă 14, 1), căci El, pecetluit fiind de Dumnezeu-Tatăl, „ne-a și pecetluit pe noi” (II Corinteni 1, 22).

Drept aceea, „Nu întristați (prin păcate, patimi și fărădelegi) pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care ați fost pecet­luiți pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4, 30).

Ziarul Lumina

În secolul al IV-lea, în tradiţia orientală creştină, palestiniană şi siriacă, Botezul Domnului în Iordan a fost considerat ca „un principiu (început) al Evangheliei” (Sfântul Chiril al Ierusalimului), o deschidere universală a Botezului şi a unei simţiri ­nemijlocite a lui Dumnezeu. Caracterul treimic al Botezului (Mt. 28, 19) este accentuat deopotrivă cu simţirea divinului (Tatăl prin auz, Fiul prin pipăit, Duhul Sfânt prin vedere). Metafora îmbrăcării, folosită pentru Întrupare, devine relevantă şi pentru botez. Sfântul Efrem dezvoltă o viziune globală a Întrupării, anticipând în imnografia sa efectele sacramentale, baptismale şi euharistice ale Întrupării (Eccl. 36, 3-6): „Râul în care Hristos S-a botezat/ L-a zămislit din nou în chip simbolic;/ pântecul umed al apei/ L-a zămislit întru curăţie/ L-a ţinut în înfrânare,/ L-a făcut să se urce întru slavă./ În pântecele curat al râului/ trebuie s-o cunoşti pe Maria, fiica omenirii,/ care a zămislit necunoscând bărbat,/ care a dat naştere fără vreo legătură trupească/ care L-a cunoscut prin dar/ pe Domnul acelui dar/ Asemenea soarelui în râu, Cel strălucitor în mormânt/ a strălucit pe vârful muntelui/ Şi a strălucit şi în pântece” (S. Brock, Efrem Sirul, p. 107).

Întruparea are deja o dimensiune direct şi explicit baptismală prin îmbrăcarea Fecioarei Maria în veşmântul de slavă, primit prin naşterea ei baptismală pe care o sugerează imnograful, pricinuită de prezenţa lui Hristos în pântecele ei. În acelaşi timp, Botezul are în tradiţia siriacă o puternică şi proeminentă dimensiune pnevmatologică, darul propriu Botezului fiind socotit a fi Duhul Sfânt. Tema veşmântului de slavă leagă Botezul de Întrupare, de sensurile baptismale şi duhovniceşti ale acesteia (Epiph. 4, 19-20): „O, copii ai cristelniţei,/ prunci care fără pată v-aţi îmbrăcat în Foc şi în Duh,/ purtaţi veşmântul slăvit/ pe care l-aţi îmbrăcat din apă/ Oricine se îmbracă în veşmântul de slavă/ Din apă şi din Duh/ Va nimici cu arderea lui/ Creşterea spinoasă a păcatelor sale” (Imnele Nașterii, p. 145).

Haina lui Adam este succesiv o haină paradisiacă (protologică), haină baptismală şi haină eshatologică (Epiph. 12, 1): „În Botez Adam a găsit/ slava pe care o avusese printre pomii Raiului;/ a coborât şi a luat-o din apă,/ s-a îmbrăcat cu ea, s-a ridicat şi a fost cinstit întru ea” (Imnele Nașterii, p. 168).

În acelaşi sens de totalitate a iconomiei mântuirii, în Imnele Naşterii este evocată anticipat Pogorârea la iad a lui Hristos numit „Leacul Vieţii” (sam hayyé), expresie favorită a lui Efrem pentru Euharistie, asemănătoare expresiei Sfântului Ignatie Teoforul „medicamentul/ leacul nemuririi” ( Către Efeseni 20, 3), Nat. 13, 2:

„Să se veselească astăzi Eva în iad,/ căci Fiul fiicei ei/ A pogorât ca leac al Vieţii,/ s-o învie pe maica maicii Sale” (Imnele Nașterii, p. 72).

O altă imagine favorită pentru Euharistie este cea de „Cărbune de foc”, provenind din viziunea lui Isaia din Templu (Is. 6, 6), ea fiind folosită uneori şi pentru Întrupare în tradiţia siriacă: „Cărbunele de Foc, care a venit să ardă spinii şi pălămida (Fc 3, 18), s-a sălăşluit într-un pântece, curăţind şi sfinţind acel loc de chinuri şi blesteme (Fc 3, 16)” (Diatess. 1, 5); Memra despre Domnul nostru 48; Diatess. 1, 25; Nat. 6, 13, „Hristos este un cărbune de foc ascuns în trup” (Imnele Nașterii, p. 54).

Aceeaşi imagine de sorginte euharistică este reluată în contextul Aducerii lui Hristos la Templu, sărutarea Pruncului provocând Prorociţei Ana mărturia divino-umanităţii sub forma unui cântec de leagăn (nusrata): „L-a îmbrăţişat Ana (Lc. 2, 36) apăsându-şi gura ei de buzele Lui şi Duhul s-a pogorât pe buzele ei, ca şi la Isaia, a cărui gură a tăcut până ce I-a deschis-o cărbunele care a fost atins de buzele sale (Is. 6, 6)” (Imnele Nașterii, p. 54).

Paralelismul între Întrupare şi Euharistie

Paralelismul între Întrupare şi Euharistie este redat de multe ori prin metafora perlei sau a mărgăritarului despre care se credea că se formează în adâncul mării atunci când fulgerul de lumină întâlneşte scoica, mărgăritarul („carnea din apă”) formându-se înlăuntrul scoicii. Simbolul mărgăritarului ilustrează în Imnografia efremiană Împărăţia (Mt 13, 45), Adevărul, Credinţa, Biserica, pe Fecioara Maria, Fecioria, dar mai ales taina epiclectică a Întrupării fizice în pântecele Fecioarei şi euharistice în Biserică. Simbolul mărgăritarului rămâne una din caracteristicile teologiei poetice siriace, originea sa fiind în apocrifa Faptele lui Toma. Imnurile despre Mărgăritarul euharistic au o de­săvârşită coerenţă simbolică, fiind adevărate bijuterii ale literaturii patristice, imnograful posedând perfect tehnica „mărgelelor de sticlă”, a polivalenţei simbolurilor, acelaşi termen (slihe) fiind folosit pentru a desemna pe apostoli, pe cei trimişi, pe căutătorii de perle (scufundătorii după mărgăritare) şi pe neofiţi, care după scufundarea baptismală primeau Mărgăritarul (Fid. 85, 6-8): „Oameni dezbrăcaţi s-au scufundat şi te-au scos la lumină,/ Mărgăritarule” (S. Brock, Efrem Sirul, p. 119).

Locul central în acest festival tipologic şi cascadă de simboluri care leagă Întruparea de Euharistie într-o tapiserie fină îl deţine de departe Fecioara Maria, alături de Sfântul Duh (ruha d-qudsha), care, fapt semnificativ, în limba siriacă este de gen feminin.

În tradiţia liturgică siriacă, Buna Vestire (Subbara) nu era sărbătorită în duminica dinaintea Naşterii, ca în prezent, ci pe 10 Nisan (aprilie), fixându-se acest soroc pornind de la data presupusă a Bunei Vestiri primite de Zaharia în Templu, adică 10 Tishri. Comentariile Sfântului Efrem fac deseori apropieri structurale între Fecioara Maria şi Euharistie, prin figura Mielului care la 10 Nisan a intrat în pântecele Fecioarei Maria, Mieluşeaua. Tema euharistică a mielului pascal se metamorfozează într-una duhovnicească, salăşluirea lui Dumnezeu în cel care se cuminecă şi încetarea sterilităţii gândirii prin înduhovnicirea minţii şi bucuria doxologiei, Nat. 5, 10: „De praznicul acesta al Naşterii, fiecare să-şi încununeze uşa inimii sale! Duhul Sfânt să dorească să intre pe ea ca să se sălăşluiască înă­untru şi să dea sfinţire. Căci iată, El umblă pe la toate uşile ca să vadă unde să Se sălăşluiască” (Imnele Nașterii, p. 50).

Sebastian Brock a evidențiat preferinţa Sfântului Efrem pentru schemele simetrice, pentru complementaritate şi echilibru în evocarea figurilor Primului Adam şi a celui de-al Doilea Adam, în derularea imaginilor nupţiale ale lui Israel, Bisericii şi Fecioarei Maria. Cea mai preţioasă calitate a acestei imnografii este aceea a proeminenţei simbolului care realizează un subtil echilibru în registrul temporal între nivelurile protologic (primordial), istoric şi eshatologic.

Imaginea Fecioarei ca Mireasă reia prezentarea ei ca figură paradigmatică, ideală de relaţie a omului cu Dumnezeu, cămara de nuntă fiind propriul ei trup, Nat. 11, 1-5: „Nimeni nu ştie, Doamne, cum să o numească pe maica Ta! (…)/ Ea singură este Maica Ta şi sora Ta împreună cu toţi./ Ţi s-a făcut maică şi Ţi s-a făcut soră. Ba chiar e/ şi mireasa Ta împreună cu toate fecioarele curate./ Întru toate, iată, ai împodobit-o Tu, Cel ce eşti/ Frumuseţea maicii Tale” (Imnele Nașterii, pp. 68-69).

Sărbătorile lui Hristos: nunţile cerului cu ţărâna

Cea mai expresivă întâlnire între Liturghia cosmică şi Liturghia eclesială, între geniul prozei biblice şi cel al poeziei arhaice populare mesopotamiene, în această perspectivă cosmo-teologică, se află în prezentarea sărbătorilor lui Hristos ca praznice şi nunţi (hierogamii) ale pământului sau ţărânei-mamă cu cerul, Res. 4, 4-5: „Iată luna lui Nisan ţese şi îmbracă pământul. Făptura se acoperă cu un veşmânt multicolor. E haina florilor şi mantia bobocilor. Maica lui Adam (pământul, ţărâna) se acoperă de praznicul lui Nisan într-o haină neţesută de mâini omeneşti. Se bucură că Domnul ei a pogorât ca să ridice pe fiul ei (Adam). Două praznice pentru pământ şi două nunţi deodată: cea a Domnului şi cea a fiului său (Adam). (4) / Ca sânul şi pântecele (‘ubba) mamei ei e pământul pentru toate cele vii şi ca un acoperământ pentru cei morţi. O, pământule, care îmbraci pe toţi cei goi, dar pe care nimeni nu-l poate acoperi! Luna lui Nisan îmbracă goliciunea Lui şi acoperă ruşinea Lui ca pe Noe cel dezgolit. Pe strămoşul tuturor L-au acoperit cu o haină cei doi fraţi (Fc 9, 23). Iar pământul, maica tuturor, l-a acoperit cu mantie de flori singură luna lui Nisan” (Imnele Învierii, pp. 202-203).

Luna lui Nisan uneşte într-o unică perspectivă cosmo-eclesială paradisiacă, adică eshatologică, zămislirea, moartea şi Învierea Domnului, deci Buna Vestire (Întruparea) şi Paştile. Pogorârea Domnului în pântecele iadului este şi o pogorâre în sânul (’ubba) pământului, ţărâna-mamă din care a fost luat protopărintele Adam şi în care se odihneşte strămoşul Noe, părintele celei de-a doua lumi. Figura care face legătura cu acest univers arhaic şi care se suprapune arhetipal preluându-i potenţialităţile simbolice este cea a Fecioarei Maria.

Învierea este o încununare a Domnului, o împlinire a tuturor celor săvârşite în istoria mântuirii. Cele mai importante elemente ale ciclului hristologic, Zămislirea şi Învierea, petrecându-se în aceeaşi perioadă a anului, sunt aduse în acest spaţiu simbolic al lui Nisan, luminându-şi reciproc semnificaţiile. Elementul simbolic al cununii de spini, legat şi el cumva de universul vegetal al ciclicităţii, cere elementul opus, al unei încununări reale, o cunună universală de slavă, Res. 4, 14: „În luna lui Nisan Cel ales S-a îmbrăcat în milă, a pornit şi a coborât din cer. În luna lui Nisan a fost încununat de mulţimea izbânzilor sale. A urcat din adânc. Şi morţii cei înviaţi Ţi-au împletit cunună. Ucenicii mângâiaţi ţi-au împletit cunună. Iar îngerii, minunân­du-se de lupta Ta, Ţi-au împletit şi ei cunună. În locul cununii de spini Îţi împletesc cunună de slavă toate făpturile” (Imnele Învierii, pp. 204-205).

Cununa ca element de glorificare/ proslăvire a făcut o mică carieră în literatura patristică. Imaginea Fecioarei Maria ca Mireasă feciorelnică este adusă expres în contextul nupţial şi miraculos al nunţii din Cana, Nat. 8, 18: „Săltau de bucurie mirii cu miresele lor: Binecuvântat este pruncul a cărui mamă s-a făcut mireasă feciorelnică,/ sfântă! Fericită a fost nunta la care ai fost de faţă! Chiar dacă vinul ei sfârşeşte dintr-o dată, prin Tine el se înmulţeşte din nou” (Imnele Învierii, pp. 204-205).

Îndumnezeirea (theosis) umanului, o doctrină socotită „elenistică” (A. Harnack), apare în mod clar în Imnele Naşterii, la Sfântul Efrem, socotit ca unul dintre Părinţii Bisericii cel mai puţin elenizat. Theosis este finalitatea Întrupării şi element teleologic al comunicării reciproce a însuşirilor între dumnezeire (Haylâ) şi umanitate în Persoana lui Hristos, Nat. 8, 2: „Lăudat fie Înţeleptul Dumnezeu, Care a legat şi a însoţit Dumnezeirea şi umanitatea, Una din înalt, alta din adânc! A amestecat cele două firi ca nişte culori şi s-a ivit o icoană: Dumnezeul-om. Laudă răsăritului dumnezeiesc-omenesc” (Imnele Nașterii, p. 59).

Termenul siriac (Hultânâ) folosit de Sfântul Efrem pentru această sinteză hristologică apare cel mai des în legătură cu comuniunea euharistică, evocând legătura directă dintre Întrupare şi Euharistie. Pe de altă parte, theosis-ul efremian înseamnă înfiere, a deveni copii ai lui Dumnezeu, iar termenul semitic bar, prin care este desemnată această stare ce implică ideea de moştenire şi de împărtăşire a atributelor părinteşti.

Expresia „pământ uscat” (cf. Ps. 63, 2; 143, 6) o desemnează în mod curent pe Fecioara Maria în calitate de femeie, pământul-mamă, care n-a cunoscut sămânţa şi care ascultă supus (Nat. 18, 13; 26, 6). Cea mai cuprinzătoare imagine feminină din universul imnografiei efremiene este aceea a pântecelui (‘ubba) sau sânului în sensul de lăuntru, folosită pe rând pentru sânul Tatălui, sânul sau pântecele Fecioarei Maria, sânul celor care trăiesc în castitate (nakphutâ) şi pentru sânul creaţiei, descriind astfel sălăşluirea universală a Cuvântului (Meltâ) lui Dumnezeu, Res. 1, 7: „Cuvântul Tatălui a ieşit din sânul Său şi a îmbrăcat trup din alt sân. Dintr-un sân în alt sân a trecut şi a umplut sânurile feciorelnice. Binecuvântat Cel ce S-a sălăşluit întru noi!” (Imnele Învierii, p. 194).

Sălăşluirea Cuvântului (Meltâ) în sânul creaţiei este tema câtorva dintre cele mai frumoase imnuri efremiene la Naştere (Nat. 4; 21 şi 23), într-unul dintre ele fiind numit „Pieptul sau Sânul Viu al vieţii”, într-un registru poetico-teologic în care se înfăţişează antinomiile Întrupării. Sălăşluirea (shra) Cuvântului în lăuntrul nostru ca expresie profundă a Întrupării are şi un tâlc mistic, sugerând locuirea slavei lui Dumnezeu (ebr. shekinah sau sr. shekinta) în sânul Fecioarei Maria şi în cei credincioşi prin comuniunea euharistică, aşa cum aceasta locuia odinioară în Templu.

Deşi sărbătoarea Naşterii, prăznuită la mijocul secolului al IV-lea, la 6 ianuarie, era una de sinteză, cuprinzând mai multe elemente comemorate liturgic, asemenea Sfântului Ioan Hrisostom, Sfântul Efrem o numeşte „căpetenia sărbătorilor” (rab haylâ) (Nat. 21, 2) şi întâiul născut între toate praznicele” (Nat. 22, 1): „Să nu socotim privegherea noastră de azi drept o priveghere de toate zilele! E un praznic a cărui plată e de sute de ori mai mare, căci e un praznic care cu veghea lui se luptă cu somnul, un praznic cuvântător, care cu glasul său luptă cu tăcerea. E înzestrat cu toate bunătăţile, e căpetenia oştirii sărbătorilor şi a tuturor bucuriilor” (Nat. 21, 2), „Binecuvântat Cel ce S-a micşorat nesfârşit ca să ne înalţe nesfârşit!” (Imnele Nașterii,
p. 96).

Sărbătoarea Naşterii este o sărbătoare a credinţei, un prilej de bucurie şi jubilaţie a bisericilor, căci fericirea celor care cred este mai mare decât a celor care au fost martori prin vedere, Nat. 23, 5; 7-9: „Naşterea Ta, Doamne, s-a făcut maică a tuturor făpturilor, fiindcă a zămislit şi a născut din nou umanitatea care Te-a născut. Ea T-a născut trupeşte, iar tu ai născut-o duhovniceşte. Numai de aceea Te-ai născut, ca să naşti pe oameni după asemănarea Ta. Iată, Naşterea Ta naşte toate. Binecuvântat să fie Cel ce S-a făcut tânăr şi a întinerit toate! (5) (…) Ziua Naşterii Tale se aseamănă Ţie; căci e binevenită şi e vrednică de iubire ca şi Tine” (Imnele Nașterii, pp. 108-109).

(Pr. prof. dr. Jan Nicolae, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia)

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis Pastorala de Crăciun, intitulată „Nașterea Domnului sărbătorită în cântările Bisericii”.

Părintele Patriarh subliniază în textul pastoralei că „taina Întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care Sfântul Ioan Damaschin spune că e ‹singurul lucru nou sub soare›, este cântată cu fior sfânt în toate cântările bisericești ortodoxe, arătându-ne mai lămurit că rostul Întrupării Fiului lui Dumnezeu este sfințirea omului și participarea lui la viața veșnică”.

„Această iubire nesfârșită și mai presus de înțelegere a lui ­Dumnezeu pentru oameni a inspirat opere de artă, literatură și muzică, atât cultă, cât și populară. Una dintre expresiile cele mai vii ale felului în care poporul a teologhisit și cântat poetic taina iubirii lui Dumnezeu pentru om se regăsește în colinde”, explică Patriarhul Daniel.

Pastorala de Crăciun 2023: Nașterea Domnului sărbătorită în cântările Bisericii

† Daniel
Prin harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei
și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi dreptmăritorilor creștini
din Arhiepiscopia Bucureștilor

Har, pace și bucurie de la
Domnul nostru Iisus Hristos,
Iar de la noi părintești binecuvântări!

„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște și pământul peștera Celui neapropiat aduce.
Îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu steaua călătoresc.
Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr,
Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.

(Condacul Nașterii Domnului, alcătuire a lui Roman Melodul)[1]

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Nașterea Pruncului Iisus a fost vestită păstorilor de oi din ­Betleem, noaptea, de către o mulțime mare de îngeri care cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

Întrucât Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2023 An comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești, tema Pastoralei de Crăciun din anul acesta evidențiază modul în care ­Nașterea Domnului este sărbătorită în cântările Bisericii și în colindele populare inspirate de acestea[2].

Taina Nașterii Domnului este taina iubirii milostive și smerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe cât a coborât Fiul Lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a deschis nouă oamenilor drum ca să ne înălțăm la El, la viața cerească.

De aceea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire nesfârșită față de om, este temelia și inima credinței creștine. Această sfântă și mare lucrare mântuitoare a fost și scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă de profeții lui Dumnezeu inspirați de Duhul Sfânt, iar apoi a fost văzută și mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), a fost apărată și formulată ca dogmă de către Părinții Bisericii în fața ereziilor, a fost preamărită în rugăciuni și lăudată în cântări de-a lungul veacurilor de către toți creștinii binecredincioși și iubitori de Dumnezeu.

Pentru Sfinții Apostoli, contemplarea Tainei Întrupării sau Înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieți spirituale și al misiunii Bisericii în lume. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, uimit în fața iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume, exclamă: „Cu adevărat, mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” (1 Timotei 3, 16). Iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan zice: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Urmând credinței Sfinților Apostoli, Sfinții Părinți ai Bisericii, mari dascăli ai lumii și ierarhi, cuvioși și mărturisitori, imnografi și melozi, n-au încetat să preamărească taina iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu pentru lume, care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos. În această privință, Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) spune că, „din dor nesfârșit după oameni, Cel ce există din fire S-a făcut cu adevărat însuși cel iubit”[3], adică om.

Cine altul poate mântui sau vindeca pe om de păcat și de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat și moarte? Cântările ortodoxe ale Nașterii Domnului vorbesc despre vindecarea omului de păcat prin Nașterea lui Hristos: „Pe cel după chip și după asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca în El să înnoiască pe Adam cel stricat, care striga: Slavă arătării Tale, Izbăvitorul meu și Dumnezeu!”[4]. Iar Sfântul Grigorie de Nyssa (†395) descrie scopul Întrupării Fiului Cel veșnic al lui Dumnezeu, zicând: „Firea noastră cea slăbănogită, într-adevăr, avea nevoie de doctor, omul căzut de istoveală aștepta pe Cel ce-i va întinde mâna, cel ce-și pierduse viața aștepta pe Dătătorul ei”[5].

Pe scurt, Sfinții Părinți ai Bisericii au rezumat învățătura despre scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu astfel: „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: „Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”. Sau: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”.

Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos este, așadar, mai întâi de toate, sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om, pentru a dărui oamenilor, păcătoși și muritori, iertarea păcatelor și viața veșnică.

Sfinții Părinți ai Bisericii au meditat adânc asupra înțelesului ­Tainei Întrupării și Nașterii ca om a Fiului veșnic al lui Dumnezeu, Care, „fiind fără de început, primește început, născându-Se cu Trup în Betleem”[6], și „neîncăput încape în pântece, și vine să Se nască pentru noi, din pântece de mamă”[7], după cum ne vestesc cântările sărbătorii Nașterii Domnului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu Cuvântul
„a binevoit să Se îngroașe și, prin venirea Lui în trup – din noi, pentru noi și ca noi, afară de păcat –, să înfățișeze în chip acomodat nouă, prin cuvinte și pilde, învățătura despre cele negrăite, care întrece ­puterea
a tot cuvântul”[8].

Așadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul păcătos și muritor să fie ridicat din păcat și moarte, să devină sfânt și să trăiască veșnic, deoarece el a fost la început creat după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt și veșnic viu. Prin lucrarea Sa mântuitoare, de unire a omului muritor cu Dumnezeu Cel veșnic, Iisus Hristos vindecă și curățește firea umană de ceea ce îi este nesănătos și nefiresc, adică păcatul și moartea, survenite ca urmare a despărțirii omului de Dumnezeu prin neascultare, neînfrânare și nepocăință (cf. Facerea 2, 17 și Romani 6, 23).

Pruncul Iisus, Dumnezeu-Copilul, Se naște fără de păcat, dar crește, viețuiește și Se luptă într-o lume profund marcată de păcat și de forme ale morții spirituale și fizice. Primit cu bucurie în Betleem de îngeri, de păstori și de magii de la Răsărit, El este, pe de altă parte, prigonit de regele Irod, care caută să-L ucidă. Mai târziu, când va începe activitatea Sa publică, Iisus devine iubit de mulțimile de oameni pe care-i luminează, îi hrănește spiritual cu Evanghelia iubirii veșnice și îi vindecă de boli, de patimi și de pătimiri, prin harul Său dătător de viață sfântă.

Prin însuși felul Său de-a vorbi, de-a trăi și făptui, Domnul Iisus Hristos ne arată că El este în mod deplin Omul pentru oameni, fiindcă este în mod deplin Omul pentru Dumnezeu, sau mai precis El este Dumnezeu-Omul, măsura supremă a umanului sfințit și înveșnicit, capabil de iubire infinită și viață eternă.

Hristos Domnul, născut dintr-o mamă-fecioară, săracă și smerită, într-o peșteră modestă, va fi tot timpul smerit și sărac material, dar bogat și statornic în puritate, sfințenie și iubire milostivă. Model suprem și promotor constant al adevărului și al dreptății, al smereniei și al iertării, al păcii și al iubirii milostive, Domnul Iisus Hristos fericește pe cei smeriți, pe cei ce își plâng propriile păcate, pe cei blânzi, pe cei însetați de dreptate, pe cei milostivi, pe cei curați cu inima și pe cei făcători de pace (cf. Matei 5, 3-12).

El nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu
(cf. Iezechiel 18, 23; 33, 11). El voiește „ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Domnul Iisus Hristos apreciază pe oamenii buni și drepți, iar pe cei răi și păcătoși îi cheamă la pocăință și îndreptare, la vindecare și ridicare, pentru dobândirea iertării, a mântuirii și a vieții veșnice.

Un imn al spiritualității creștine de la începutul secolului al II-lea exprimă acest adevăr astfel:

„Dragostea Sa pentru mine a smerit slava Sa.
S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L primesc,
S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să îmbrac haina Sa.
Nu mi-a fost teamă văzându-L, căci El este pentru mine Milostivirea.
El a luat firea mea, pentru ca eu să-L descopăr,

A luat fața mea, pentru ca eu să nu-mi întorc fața de la El”[9].

Iubiți credincioși și credincioase,

Taina Întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care Sfântul Ioan Damaschin spune că e „singurul lucru nou sub soare”, este cântată cu fior sfânt în toate cântările bisericești ortodoxe, arătându-ne mai lămurit că rostul Întrupării Fiului lui Dumnezeu este sfințirea omului și participarea lui la viața veșnică: „Veniți, credincioșilor, să ne înălțăm dumnezeiește și să vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem și curățindu-ne mintea prin viață curată să aducem în loc de mir fapte bune; să pregătim prin credință intrarea sărbătorii Nașterii și din adâncurile sufletelor să strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Celui în Treime, prin Care S-a arătat între oameni bunăvoirea, mântuind pe Adam din blestemul cel dintâi, ca un iubitor de oameni!”[10].

Această iubire nesfârșită și mai presus de înțelegere a lui ­Dumnezeu pentru oameni a inspirat opere de artă, literatură și muzică, atât cultă, cât și populară. Una dintre expresiile cele mai vii ale felului în care poporul a teologhisit și cântat poetic taina iubirii lui Dumnezeu pentru om se regăsește în colinde. La români, colindele se remarcă prin profunzimea teologiei și simplitatea formei. În ele nu este cu nimic micșorată dumnezeirea Fiului, după cum nu este uitată omenitatea Lui: „Astăzi S‑a născut Cel făr’ de-nceput, cum au spus prorocii”; „Mititel și‑nfășățel, în scutec de bumbăcel / Neaua ninge, nu‑L atinge, vântul bate, nu‑L răzbate”.

Colindele reprezintă expresia cea mai vie a culturii teologice și duhovnicești populare a românului creștin ortodox. Ele sunt un memorial și o prelungire a Liturghiei și a slujbelor de Crăciun auzite în biserică. Ele sunt ecou și rodire a slujbei și sfințeniei Bisericii în sate și orașe, în casele creștinilor, întrucât inimile credincioșilor au devenit biserică, peșteră din Betleem transformată în sălaș primitor pentru cer, casă de oaspeți în care Pruncul este preamărit de magi înțelepți!

Poezie și cântare sfântă, evlavie și bucurie, colindele românești sunt aur, smirnă și tămâie, în sens duhovnicesc, izvorâte din inimi și purtate pe buze, ca daruri și ofrande aduse Pruncului Iisus, ca răspuns la iubirea Sa pentru noi.

Colindele noastre sunt bunătate izvorâtă din împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și față de semeni. Unul dintre aceste colinde ne îndeamnă astăzi îndeosebi să păstrăm dreapta credință și să cultivăm dragostea față de semenii noștri, ca pe o dumnezeiască liturghie a iubirii lui Dumnezeu din neam în neam, din generație în generație:

„Azi cu strămoșii cânt în cor
Colindul sfânt și bun,
Tot moș era și‑n vremea lor
Bătrânul Moș Crăciun.

E sărbătoare și e joc
În casa ta acum,
Dar sunt bordeie fără foc
Și mâine‑i Moș Ajun.

 Și‑acum te las, fii sănătos
Și vesel de Crăciun,
Dar nu uita, când ești voios,
Române să fii bun”.

Ca și odinioară, Hristos vine astăzi la noi în multe forme, ca un colindător sau ca un pelerin necunoscut, prin chipurile smerite ale oamenilor fără adăpost, ale copiilor și bătrânilor abandonați, ale săracilor și bolnavilor, ale oamenilor singuri și întristați, flămânzi și neajutorați.

Dreptmăritori creștini,

Să arătăm iubire milostivă și solidaritate față de toți oamenii, dar mai ales față de cei care suferă din cauza războiului, să aducem bucuria sărbătorii Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos în casele de copii orfani, în căminele de bătrâni, la patul bolnavilor, dar și acolo unde este multă tristețe, singurătate și depresie, în familiile sărace, îndoliate și îndurerate. Oriunde putem săvârși binele, să-l facem purtând, în suflet și în fapte, bucuria îngerilor, a păstorilor și a magilor veniți la Betleem!

În această perspectivă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024 drept Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și Anul comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți, avându-se în vedere necesitatea unei intensificări a îngrijirii celor aflați în suferință sufletească și trupească.

Să nu uităm în rugăciunile noastre și în faptele iubirii noastre frățești de Crăciun și de Anul Nou nici pe frații noștri români care se află printre străini.

În noaptea de 31 decembrie 2023 spre 1 ianuarie 2024 și în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2023 care a trecut și să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din anul nou în care intrăm.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou 2024 și Botezului Domnului, vă adresăm tuturor părintești binecuvântări, doriri de sănătate și mântuire, pace și bucurie, fericire și mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradițională: „La mulți ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

[1] Mineiul pe Decembrie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019, p. 521.

[2] În redactarea acestei Pastorale au fost folosite unele texte din Pastoralele de Crăciun din anii 1993, 1998, 2012 și 2014. A se vedea: Daniel, Patriarhul României, Daruri de Crăciun. Înțelesuri ale sărbătorii Nașterii Domnului, Ed. BASILICA, București, 2019.

[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 5, trad. din limba greacă veche, introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 78.

[4] Ioan Monahul, „Stihira IV de la Litie, la sărbătoarea Nașterii după trup a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, în Mineiul pe Decembrie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019, pp. 513-514.

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt Catehetic sau Despre învățământul religios, XV, în vol. Scrieri. Partea a doua: Scrieri exegetice, dogmatico-polemice și morale, trad. și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 310.

[6] „Cântarea I din Canonul Înainteprăznuirii”, în Mineiul pe Decembrie, p. 446.

[7] „Cântarea a VI-a din Canonul Înainteprăznuirii”, în Mineiul pe Decembrie, p. 451.

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, p. 369.

[9] Odes de Salomon 7 [The Odes and Psalms of Solomon, R. Harris, A. Mingana (eds), II, 240-241], citat de Olivier Clément, Sources, p. 37, apud Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Ed. Trinitas, Iași, 2007, p. 281.

[10] „Stihira glasul 1, Ceasul al șaselea din Rânduiala Ceasurilor împărătești”, în Mineiul pe Decembrie, p. 494.

Oamenii - vorbesc de creştinii botezaţi - nu pot concepe viaţa fără plăcerea păcatelor. Ba se asigură unii pe alţii că dacă mai astupă gura preoţilor cu propriile lor păcate, viaţa în lumea aceasta e destul de plăcută. Şi-au ajuns să spună - care mai spun - cu totul mecanic şi fără înţeles: „Aştept învierea morţilor…”.¹

Perspectiva vieţuirii asumate în Hristos ajunsese, în veacul trecut, să fie dacă nu cu totul, atunci în mare parte necunoscută oamenilor. Totuşi, în marea Sa purtare de grijă, Dumnezeu a trimis oameni care să vieţuiască după Hristos, urmând calea curăţirii, a luminării şi a îndumnezeirii. Astfel, în diferite neamuri, s-a ivit câte un om care, condus de harul Duhului Sfânt, a urmat cu vitejie calea pe care a mers Mântuitorul Iisus Hristos.

Referindu-ne doar la secolul XX, întâlnim uriaşi ai Duhului precum Sfântul Siluan Athonitul şi Sfântul Iosif Isihastul. În aceeaşi paradigmă a marilor făptuitori duhovniceşti se înscrie şi părintele Arsenie, care a fost pentru neamul românesc o pildă de vieţuire după chipul lui Hristos. Aceşti minunaţi bărbaţi duhovniceşti au schimbat însăşi istoria omenirii prin sfinţenia vieţuirii lor. Dacă înţelegem că istoria nu se corectează din afară, ci numai dinăuntru, atunci putem avea perspectiva limpede a milei lui Dumnezeu faţă de făptura mâinilor Sale. Ivirea acestor cuvioşi a fost cu adevărat proniatoare într-un secol cu două războaie mondiale şi cu câteva dictaturi de lungă durată.

Tindem să credem că, asemenea Sfântului Sofronie Saharov, pe părintele Arsenie l-a atras „acel anume chip al lui Hristos care urcă pe Golgotha”.² Acest chip este cel mai neînţeles în toate epocile. Cum poate Hristos să ia asupră-Şi păcatele întregii lumi, să Se jertfească pentru ca omul să se dezlege de blestem? Din marea sa iubire faţă de tot omul, părintele Arsenie a înţeles că aceasta este calea desăvârşirii, la care este chemat prin multe suferinţe şi lepădare de sine. Într-o scrisoare adresată unui monah de la Sihăstria Voronei, părintele Arsenie amintea de acest curaj al lepădării de sine şi de vitejia lăuntrică pe care se clădesc marile făptuiri ale istoriei omenirii:

 Privitor la „cruţarea de sine” - moleşeala - cocoloşeala - „gingăşia”. În fiecare zi trăim cu curaj lepădarea de sine. Împrejurări sunt destule care să ne îmbie la aceasta. Se ştie că faptele de vitejie, din lume, tot acest spirit al lepădării de sine le-a săvârşit.

Cu atât mai vârtos în războiul nevăzut (cu slăbiciunile noastre), numai cu ajutorul lepădării de sine - condiţie pe care a cerut-o Iisus - putem câştiga vreo biruinţă. De aici, începând, se explică de ce unii cresc duhovniceşte, alţii înţepenesc pe loc sau chiar îndărăptează.

Drept că lepădarea de sine e o cruce pe care o ducem în fiecare zi; dar, ca să dea roadele ei, trebuie dusă în braţe, adică cu înţelegere şi cu dragoste.

De aici se explică înflorirea sau declinul mănăstirilor.³

Din această scrisoare reiese felul hotărât în care părintele Arsenie şi-a asumat „acel anume chip al lui Hristos care urcă pe Golgotha”. Şi, în multe locuri, chiar aminteşte de „repetarea” vieţii lui Hristos pe pământ. Mulţi s-au mirat de sfinţenia vieţii părintelui. Părintele Stăniloae a spus, într-un interviu, după ’90, că „era o taină în el”. Iar părintele Serafim Popescu a mărturisit: „Nouă ne-a dat Dumnezeu darul cu picătura, dar părintelui Arsenie i-a dat cu găleata”. Iar toate acestea se explică numai în lumina curajului lepădării de sine şi a curajului smereniei.

Acest curaj al lepădării de sine este de-a dreptul mucenicesc. Iar părintele Arsenie ne-a arătat, prin viaţa sa, ce înseamnă a îmbrăţişa crucea. Astăzi, cuvintele învăţăturilor sale sunt reperele autentice ale unui martirologiu, în parte descoperit, în parte necunoscut încă. Aşadar, a vieţui în Hristos este mucenicie zilnică, luarea crucii clipă de clipă. Cum să poţi lua cu dragoste şi cu înţelegere crucea, aceasta devenise marea necunoscută în epoca noastră. Or, părintele Arsenie ne-a învăţat prin însăşi viaţa sa cum se poate trăi desăvârşita lepădare de sine, lucru absolut de neînţeles pentru cei mai mulţi atunci şi acum.

Dar de la cel dintâi volum al scrierilor sale, părintele Arsenie amintea despre cărarea Sfântului Apostol Pavel: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, noi răbdăm, huliţi, noi mângâiem; ca o lepădătură ne-am făcut, gunoiul tuturora până astăzi” (1 Co 4, 12-13). Pe această cale a mers părintele Arsenie, necălcând deloc porunca iubirii, după pilda Mântuitorului, care i-a devenit dreptar Sfântului Apostol Pavel. Prin lepădare de sine şi prin desăvârşită iubire, părintele a păstrat calea.

Astăzi ne întrebăm cum a fost posibil şi dacă se mai poate să vieţuieşti atât de înalt. Iar răspunsul lui Dumnezeu în istorie este acelaşi: chipul desăvârşit al iubirii. Numai cel care a dobândit acest chip poate să nu se îndreptăţească, să nu caute să scape din mâinile prigonitorilor săi, să nu-i urască, ci, dimpotrivă, să-i vadă ca pe fraţii săi. Despre acest fel de vieţuire nu poate vorbi cu autoritate decât cel care cunoaşte calea:

Ca mărturii netrebnice Îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pământ n-o poate spune. (…) Asta nu se poate tăcea. Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-I Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul.⁴

Din aceste cuvinte înţelegem întrucâtva chipul libertăţii şi al neîngrădirii desăvârşite pe care i-l poate da omului alegerea de a-I urma lui Hristos. Nimic, absolut nimic nu-l mai poate clinti pe omul acela din hotărârea lui de a vieţui după cum Mântuitorul Însuşi ne-a descoperit prin întruparea, vieţuirea, pătimirile şi moartea Sa pe cruce. El va răbda chiar prigoana cea dinăuntru, căci „toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (2 Tim 3, 12). Iar părintele Arsenie a răbdat şi prigoana din afară, şi pe cea din sânul Bisericii, fără să se depărteze de la calea pe care atât de limpede a însemnat-o pentru generaţia tinerilor de atunci şi pentru alte generaţii de tineri care aveau să se nască după trecerea lui la Domnul.

Părintele Arsenie este pentru întreg neamul românesc un semn al schimbării istoriei. Unii gândesc această schimbare prin lupta propriu-zisă contra celor care ne vor răul. Însă părintele Arsenie a ales să ducă lupta în duhul Sfintelor Scripturi. Nu escaladează şi nici pe noi nu ne îndeamnă la aşa ceva. Mijloacele sale sunt evanghelice. Calea sa este „Cărarea Împărăţiei”, nicidecum alte „cărări” politice, sociale, economice etc. Nu există răzvrătire sau resentiment la el, ci doar lepădare de sine, îmbrăţişare a crucii.

Aşa se scrie istoria unui neam: prin jertfă şi prin încredinţarea deplină în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. O asemenea moştenire duhovnicească poate fi cunoscută, astăzi, doar în măsura în care este şi asumată. - Ziarul Lumina

Note

Înțelepciunea lumii și înțelepciunea prin darul lui Dumnezeu

După Sf. Grigorie Palama, Maica Domnului a intrat în Templu, în Sfânta Sfintelor, la o vârstă atât de fragedă, de 3 ani, ca nu de la oameni să primească învățătura și educația, ci prin darul de sus, de la Părintele luminilor, căci „refuzând cu totul învățăturile oamenilor, a luat bogată înțelepciune de sus.

…şi astfel a primit înţelepciunea cea nestricăcioasă de sus la o vârstă la care părinţii de obicei îi încredinţează educatorilor şi retorilor pe copiii lor – care nu vor aceasta din pricina vârstei fragede-, în vreme ce ea însăşi a fost închinată lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor nepătrunsă ca în nişte minunate palate împărăteşti, unde petrecea ca un tron însufleţit împărătesc, mai înalt decât orice postament, un tron potrivit prin virtuţi cuvenite unui astfel de Împărat care şade pe el”.

„După cum nevăzută și neapropiată este Lumina în care locuiește Dumnezeu”, așa și Maica Domnului a fost ferită de ochii oamenilor, spre curăție și neprihănire, ca ceea ce avea să Îi pregătească sălaș Domnului Celui Preaînalt.

„aşadar, nu trebuia să aibă întreaga petrecere a vieţii văzută de toţi, cortul în care s-a sălăşluit pe pământ Cel Preaînalt, Sfânta Sfintelor, cortul numelui Dumnezeiesc, cum o numeşte David ( Ps. 73:7) a fost adus să fie sălaş, din copilărie încă pentru Maica Domnului. Căci unde era mai potrivit cu adevărat să sălăşluiască decât în Sfânta Sfintelor? Căci unde în altă parte ar fi fost mai bine ca să fie pus adevăratul cort al lui Dumnezeu? Şi cum nu s-ar fi pus cortul cel adevărat în cortul care a preînchipuit-o?”.

Maica Domnului, isihasta

„Căci dacă Sfânta Sfintelor este nevăzută privirilor tuturor şi desăvârşit închisă pentru toţi oamenii şi este separată printr-un perete de toţi şi de toate şi este înconjurată de catapetesme şi la porţile din faţă acoperită cu văl şi cu acoperăminte şi nimănui deschise, afară numai arhiereului după rânduială, dar şi acestuia o dată pe an, când el se punea înaintea lui Dumnezeu, făcându-L milostiv pentru sine însuşi şi pentru toţi cei de afară; cum oare cea care este masa purtătoare a hranei celei îngereşti şi ţarina cea pururea roditoare şi, mai mult decât atât, ţarina pomului veşnic, jertfelnicul de obşte al întregului neam omenesc la care o singură dată în toţi vecii a intrat cel mai dumnezeiesc arhiereu şi „singurul pe care se cuvenea să-l avem” după cuvântul Apostolului (Evr. 6:20; 7:26) şi prin care S-a făcut Mijlocitor şi în chip nedespărţit a unit pe Dumnezeu cu oamenii, cum oare această comoară feciorelnică nu ar fi fost ţinută în cele mai ascunse petrecând o viaţă nevăzută tuturor oamenilor?”.

Dacă pustnicilor și asceților, Dumnezeu le-a rânduit peșteri, munți și alte locuri aspre de nevoință, Fecioarei Maria i-a rânduit însăși Sfânta Sfintelor, ca una ce este mai presus de orice pustnic și sihastru.

„Dar oare, într-un chip diferit, nu este mai strălucitoare [ca aurul] frumuseţea feciorelnică, de care Dumnezeu Însuşi este îndrăgostit? Sau voiţi mai curând să vedeţi un semn din cer al celor grăite? Chipuri de îngeri îmbrăcaţi în aur stăteau împrejurul chivotului, umbrindu-l (Ex. 25:19). Dar în jurul adevăratului chivot [care e Maica Domnului] nu stau chipuri de îngeri, ci înşişi îngerii şi ceea ce este încă mai mult, e faptul că nu doar umbresc, ci slujesc, pregătind cele rânduite pentru hrană, hrană care nu se poate grăi în ce fel era, într-atât era de minunată, încât covârşea vestita mană şi hrana adusă lui Ilie ( III Regi, 17:6).

Şi mărturie pentru aceasta stă însuşi faptul că mana pe care a purtat-o văzduhul când a fost ninsă din cer, venind prin poruncă dumnezeiască – „pâine cerească a mâncat omul”- (Ps. 77:25) este pomenită în Psalmi de David care o spune, cântând dumnezeiască cântare, dar şi prin faptul că prin aceasta a văzut mai dinainte hrana cu adevărat cerească a Fecioarei acesteia. Pe de o parte, avem mana care pogora din cer prin văzduh în fiecare dimineaţă, pe de altă parte, cea adusă de înger în fiecare zi, ca una mai tainică şi mai desăvârşitoare şi proprie Lui şi de o fire cu El, şi de o fire mai bună ca mana, pe cât este îngerul mai bun ca văzduhul.

Iar lui Ilie i-a slujit un corb (III Regi 17:6) care este o zburătoare ce-şi urăşte puii, de aceea se şi spune despre ea că este un simbol al celor lipsiţi de dragoste pentru cei de acelaşi neam cu dânşii.

Maica Domnului, prin asceză și privarea de plăcerile și frumusețile dinafară, s-a sfințit prin despătimirea de cele trupești. „Şi aceasta, nevoindu-se nu doar o singură dată de dimineaţa până seara, nici pentru rodul vreunui pom (Fac. 3:2-9), ci vreme de mulţi de ani, și cu diferite forme de plăceri pe care stăpânii iadului și întunericului le-au născocit pentru momirea cu viclenie a sufletelor noastre.

Toate aceste plăceri, singură dintre toți, Fecioara, disprețuindu-le desăvârșit la o vârstă atât de fragedă, a primit cu dreptate ca premiu de la cer hrănirea prin înger, prin care a făcut puternică firea ei și a făcut arătată demnitatea cerească a viețuirii ei…

Ducea prin urmare o viață ca în Rai sau, mai adevărat vorbind, ca în ceruri, pentru că acele Sfinte ale Sfintelor erau un tip al cerurilor. A dus o viață lipsită de îngrijorări și împrăștieri, fără întristare, mai presus de patimi și mai înaltă decât orice plăcere nelipsită de durere: trăia doar pentru Dumnezeu, era privită doar de Dumnezeu, era păzită numai de Dumnezeu, Care avea să Se unească cu noi prin Ea. Și ea, la rândul ei, privea doar spre Dumnezeu, numai pe Dumnezeu Îl avea hrană a ei, numai la Dumnezeu era atentă, doar lui Dumnezeu îi era dedicată”.

Revista Atitudini - (Bazat pe traducerea Sf. Nicodim Aghioritul, „Maica Domnului și intrările ei în Templu” – Editura Deisis și „Sf. Grigorie Palama – Omilii, vol III, Editura Anastasia)

Susținătorii acestei ini­ția­tive argumentează că o asemenea schimbare nu doar că ar contribui la economisirea fondurilor bugetare, dar ar reprezenta și un pas înainte în protejarea libertății religioase; prin înlăturarea unei presupuse îndoctrinări coercitive și includerea în curriculumul educațional a unor lecții care oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra tuturor religiilor lumii. Însă o analiză mai aprofundată relevă că o astfel de schimbare nu doar că nu va atinge obiectivele promovate de susținătorii săi, ci va constitui o amenințare la adresa fundamentelor morale ale societății românești, punând în pericol inclusiv drepturile celor care nu aderă la credința creștină.

Deși la prima vedere pot fi confundate, teologia și studiile religioase se disting în mod esențial prin natura și finalitatea lor. Această dis­tinc­ție nu se bazează exclusiv pe sursa lor de inspirație - fie aceasta revelația divină sau observația empirică -, ci și pe rolurile pe care le îndeplinesc în cadrul societății. Prin urmare, înțelegem că una nu o poate substitui pe cealaltă, fiecare având propria sa contribuție unică și neînlocuibilă la viața în comunitate.

Studiile religioase, asemenea istoriei sau antropologiei, se caracterizează printr-o abordare non-normativă. Bazându-se exclusiv pe metodele empirice pentru a examina fenomenul religios, acestea se abțin de la formularea judecăților morale. De exemplu, un cercetător de studii religioase poate analiza fenomenul canibalismului ritualistic dintr-o perspectivă neutră, evitând orice condamnare morală; iar o astfel de abordare ar fi incompatibilă cu vocația unui teolog.

Fără a se baza pe o sursă transcendentă și lipsită de un set de valori absolute și inalterabile, moralitatea devine susceptibilă la un consens social volatil, aflată într-o continuă metamorfoză, ghidată nu de o căutare a adevărului și a frumuseții, ci de „cel mai mare divizor comun” obținut în urma unor confruntări aprige. În acest context, este surprinzător cum o viziune machiavelică asupra realității ar putea, în mod paradoxal, să devină singurul reper de „moralitate”. Astfel, se naște în mod firesc o întrebare: cine poate garanta că „moralitatea de rasă” sau „moralitatea de clasă”, promovate de susținătorii totalitarismelor, nu ar câștiga din nou teren, impunându-se ca un consens social?

Secolul al 20-lea ne-a oferit o lecție dureroasă în ceea ce privește limitele sistemelor etice seculare, care s-au dovedit incapabile să evite declan­șarea unor experimente sociale catastrofale, nemaiîntâlnite în istoria omenirii până la acel moment. Acestea au avut la bază tentativele de a-L alunga pe Dumnezeu din spațiul public, un proces început în Epoca Luminilor. Dacă până la perioada interbelică domnea convingerea că dezvoltarea tehnologică, educația continuă și îmbunătățirea condițiilor de viață ar fi fost suficiente pentru a civiliza omenirea și a evita fratricidul (considerând că orice război reprezintă, în esență, un fratricid), iar Primul Război Mondial ar fi fost perceput ca o anomalie neașteptată dar rezolvabilă, totuși, ororile celui de-Al Doilea Război Mondial au pulverizat această iluzie.

De aceea, Sfântul Apostol Iacov a spus: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17). Prin urmare, înlocuirea teologiei cu studiile religioase ar însemna inhibarea dezvoltării acestei singure discipline care cultivă și promovează normele esențiale ale conviețuirii sociale.

Dacă introducerea studiilor religioase în sistemul educațional public este menită să preia rolul teologiei și al orelor de religie, pretinzând că acest demers ar contribui la protejarea libertății religioase, s-ar ridica cel puțin trei probleme serioase privind eficacitatea acestora. Totuși, dacă studiile religioase își păstrează rolul firesc al unei discipline empirice, fără a-și pretinde un rol normativ, atunci aceste probleme nu ar mai exista:

1. Prin însăși natura lor, studiile religioase sunt deconstructiviste. În cazul în care se dispune înlocuirea teologiei și a orelor de religie cu acestea, abordarea tuturor religiilor prin metodologia specifică studiilor religioase ar conduce inevitabil la impunerea unei forme de îndoctrinare secularistă, contravenind principiilor libertății religioase.

2. Având în vedere particu­la­ri­tă­țile acestei discipline și realitatea unui mediu academic din ce în ce mai diversificat din punct de vedere confesional, elaborarea unui program educațional al studiilor religioase în locul teologiei sau al orelor de religie ar duce la o abordare superficială asupra unor aspecte deloc superficiale din fiecare religie, pentru a facilita prezentarea lor într-un cadru comun. O astfel de practică ar putea fi interpretată ca o intruziune a autorităților seculare în autonomia fiecărei comunități de credință de a-și evalua propriile convingeri și experiențe religioase.

3. Din cauza resurselor limitate, este imposibil că un program educa­țional al studiilor religioase să acopere toate experiențele și practicile religioase, inclusiv cele minoritare. Din contra, vor putea fi prezentate într-un cadru comun doar principalele religii ale lumii și doar aspectele superficiale ale acestora. În condițiile în care rolul studiilor religioase ar fi normativ, devenind substituente pentru teologia și orele de religie, această practică nu doar că nu va contribui la protejarea libertății religioase, ci va favoriza discriminarea și marginalizarea comunităților de credință minoritare.

O abordare echilibrată, care respectă libertatea religioasă și se conformează posibilităților materiale ale sistemului educațional public din România, presupune ca institu­țiile de învățământ să ofere orele de religie coordonate de cultele oficial recunoscute. Finanțarea acestora, precum și distribuția posturilor cadrelor didactice ar trebui să fie proporțională cu reprezentarea demografică a fiecărui cult. Pentru comunitățile de credință minoritare, inclusiv cele care nu sunt recunoscute oficial, statul ar trebui să instituie un sistem de alocații, care să garanteze ca fiecare elev aparținând acestora să primească instruire religioasă adecvată de la un reprezentant calificat al comunității sale, cu suportul financiar asigurat din bugetul educației. Un sistem similar ar trebui aplicat în cazul facultăților de teologie. Întrucât libertatea religioasă reprezintă un drept fundamental al omului, care nu ar trebui să fie restricționată exclusiv la sfera privată, este imperativ ca acest drept să fie protejat și promovat și să i se faciliteze exprimarea liberă în spa­țiul public.

Un articol de Kenan Dionisie Wang, pentru Ziarul Lumina

În termeni tehnici, sunt mult mai fericiți cei care fac „cheltuieli prosociale” sau „proactive”, pentru persoane individuale, cunoscute sau necunoscute, direct sau prin intermediul unor fundații și asociații, fie pentru comunitate sau societate. Ajutorul sau sprijinul oferit semenilor poate fi „instrumental”, constând în bani sau bunuri; și „emoțional”, în timp, afecțiune, sfat, sprijin. În limbaj creștin, acestea corespund „faptelor milei trupești” și „faptelor milei sufletești”.

Studiile au observat o legătură interesantă a filantropiei cu mortalitatea, oricare ar fi cauza acesteia. Primirea de ajutor instrumental crește ușor mortalitatea. Însă oferirea acestuia o scade cu 85%. Surprinzător! (Manfred Spitzer, Singurătatea, boala nerecunoscută, traducere din germană de Andra-Octavia Drăghiciu și Alexandra Furnea, Editura Humanitas, București, 2023, p. 194).

Încă din anul 2008, în revista Science a fost publicat un studiu care analiza efectele cheltuirii banilor asupra celui care îi cheltuie. În studiu au fost implicați 632 de americani (dintre care 287 de bărbați), care au fost întrebați cât de fericiți apreciază că sunt. Apoi, li s-a cerut să menționeze câți bani cheltuie lunar pe facturi, achiziții personale, daruri și donații pentru alții. S-a alcătuit astfel un „indice pentru cheltuieli personale” și altul pentru „cheltuielile prosociale”, pentru ­semeni. Interpretând rezultatele, oamenii de știință au constatat că nu exista nici o legătură între cheltuielile personale și fericire, dar aceasta era semnificativă, atunci când era vorba despre cheltuielile pentru alții, mergând până la o amplificare a stării instantanee de fericire, adică în momentul împlinirii faptei respective și chiar mult timp și după aceea, cu peste 40% (M. Spitzer, op. cit. p. 186). De altfel, cercetătorii au constatat că însăși amintirea faptelor bune săvârșite în trecut are capacitatea de a spori starea de bine sufletească și de fericire a dăruitorilor.

Chiar și atunci când dăruim s-a constatat că pentru îmbună­tă­țirea stării sufletești nu contează prea mult cantitatea, ci faptul de a dărui în sine, după cum banii nu trebuie dați doar pe obiecte, decât atunci când ajutăm persoane incapabile să își procure strictul necesar, cât mai ales pe experiențe, care îmbogă­țesc deopotrivă și pe dăruitor și pe primitor (M. Spitzer, op. cit. p. 220).

Donaţia te face mai fericit

Economiștii comportamentali au mai observat că donațiile au un puternic rol protector împotriva depresiei, recoman­dându-ne să facem fapte bune nu doar atunci când suntem bucuroși sau fericiți, cât mai ales în momentele de nefericire, pentru a impulsiona fericirea (Dr. Paul Dolan, Rețeta fericirii. Schimbă ceea ce faci, nu felul în care gândești, prefață de dr. Daniel Kahneman, traducere din limba engleză de Cora Radulian, Editura Litera, București, 2016, p. 257).

Există chiar un „timing” sau o anumită frecvență optimă a actelor sau gesturilor de generozitate și dărnicie, pentru a-și atinge efectul, în sensul că „subiecții care au făcut mici acte de compasiune în fiecare zi au fost doar ceva mai fericiți decât ceilalți. Însă participanții care au făcut toate gesturile altruiste într-o singură zi, în fiecare săptămână, s-au dovedit a fi semnificativ mai fericiți decât ceilalți, proporția raportată fiind de 40%” (Richard Wiseman, 59 de secunde. Schimbă-ți viața în mai puțin de un minut, traducere din limba engleză: Aurelia Ciobanu, Editura Paralela 45, Pitești, 2012, p. 31).

În lumea occidentală și mai ales în spațiul american există obișnuința ca 10% din salariu sau din câștig să fie oferit Bisericii sau activităților de filantropie. Economiștii care au analizat acest aspect au observat că persoanele care fac acest lucru se bucură de mai mult succes financiar decât persoanele care nu alocă bani pentru acte de generozitate. Explicațiile sunt interesante: în primul rând, faptul că Dumnezeu nu rămâne dator, ci răsplătește însutit și înmiit fiecare faptă bună, iar pe de altă parte, știind că a dăruit deja 10% din banii de care dispune, persoana milostivă este mult mai atentă cu restul cheltuielilor (Gary Chapman, Iubirea ca mod de viață. Șapte trăsături de caracter ce vă vor îmbogăți relațiile cu cei din jur, traducere din limba engleză de Daniela-Georgiana Arșinel, Editura Curtea Veche, București, 2010, p. 217).

Un alt studiu interesant a avut în atenție mai multe persoane dintr-o firmă din Boston (SUA), care au primit un bonus de 4.919 dolari de la angajatorul lor. Aceste persoane au fost ches­tionate cu o lună înainte de primirea sumei de bani, iar apoi, după o lună, asupra stării lor de fericire. Analiza răspunsurilor a constatat că „angajații care au cheltuit mai mult din bonusul primit pe acțiuni caritabile au experimentat o bucurie mai mare după primirea sumei respective. Modul în care a fost cheltuit bonusul a influențat în mai mare măsură bucuria celui care l-a primit decât suma în sine”
(M. Spitzer, op. cit. p. 187).

Într-o altă cercetare, mai mulți studenți au fost rugați să își evalueze nivelul subiectiv de fericire, iar apoi au primit plicuri cu 5 sau cu 20 de dolari. La sfârșitul zilei, au fost întrebați cum i-au cheltuit: pentru ei sau pentru alții? Cu ușurință a reieșit faptul că doar cine îi cheltuise pentru alții se simțea mai fericit, indiferent de faptul că primise 5 sau 20 de dolari
(M. Spitzer, p. 187).

Te ajuţi ajutând pe alţii

O cercetare asemănătoare este cea în care participanților le-au fost oferiți 20 de dolari, dar li s-a fixat condiția să folosească banii pentru ei sau pentru alții. Deși participanții erau convinși la început că folosirea banilor în interes propriu îi va face mai fericiți, în final au recunoscut că s-au aflat într-o dublă eroare, părerea lor inițială fiind doar o iluzie greșită, contrazisă de starea simțită în final.

Și așa cum au observat cercetătorii, cu ajutorul RMN, oferirea unui cadou sau dăruirea de 5 dolari provoca o amplificare de patru ori mai mare a zonelor cerebrale de răsplată, ca și cum am fi primit alţi 20 de dolari, ceea ce înseamnă că bucuria oferirii de milostenie este de patru ori mai mare decât cea a beneficierii de un astfel de gest (Jordi Quoidbach, De ce trăiesc mai mult oamenii fericiți, traducere, adaptare, redactare, corectură: Daniel Voinea, Editura House of Guides Publishing Grup, f.l., 2011, p. 169).

Există chiar unii cercetători care au reușit să calculeze rata de profit a faptelor de milostenie. Astfel, dacă atunci când investim în scop personal 1 euro, acesta nu produce decât 30 de cenți, deci o pierdere de 70%, când investim aceeași sumă în beneficiul semenilor noștri, prosocial, aduce 4,21 euro, adică un câștig de 421%, ceea ce este de-a dreptul extra­ordinar (Jordi Quoidbach, op. cit. p. 170)!

O altă cercetare, realizată în 136 de țări, a constatat că oamenii de pretutindeni se bucură mai mult și sunt mai fericiți atunci când pot oferi ajutor financiar cuiva, fie că este vorba de un conațional, fie de persoane străine, din alte țări, prin intermediul campaniilor umanitare (M. Spitzer, op. cit. p 188).

Toate aceste constatări demonstrează că omul nu este doar o ființă socială, fiind împlinit doar alături de semenii săi, ci și exis­tența în profunzimile sufletului și ale conștiinței sale a „creierului social” și a unei „gene altruiste”. În ultimii 30 de ani, arată oamenii de știință, „sociobiologia a demonstrat că genele sunt altruiste. Orientarea spre ceilalți și pacea interioară care rezultă fac parte din alcătuirea noastră genetică” (David Servan-Schreiber, Vindecă stresul, anxietatea și depresia fără medicamente și fără psihanaliză, traducere Gina Argintescu-Amza, Adina Avramescu, Elena Francisc Publishing, București, 2007, p. 214). Iar acest lucru poate fi observat de la cele mai fragede vârste, așa cum au putut constata oamenii de știință în legătură cu copiii de 2 ani, care erau mai bucuroși atunci când îi vedeau pe alți copii că primesc daruri (bomboane) ­decât când le primeau ei înșiși.

Sursa: Ziarul Lumina

Prezentare Conditia umana si a dreptei credinte in epoca postmodernismului:

„Mulțimea care cercetează pe alocurea bisericile este un semn că mileniul trei va fi un mileniu profund religios. Tehnica se va dezvolta într-un mod foarte mare, înspăimântându-i pe oameni, știința de asemenea va face mari progrese, fără însă să le aducă liniște și bucurie. Oamenii nu vor fi fericiți, ei vor fi tot mai neliniștiți și mai chinuiți de propriile invenții și cu toate acestea omul va simți nevoia de religie, de credință, de o viață mai liniștită și pe toate acestea oamenii le vor găsi în biserică, în sfintele biserici divine prin care vor simți că se apropie de lumea spirituală, de lumea în care este prezentă lumina lui Dumnezeu”. - I. P.S. Justinian Chira

Prezentare Treptele fericirilor:

Prezentare Calea imparateasca a crucii Domnului care duce la viata vesnica:

Fără cruce nu există mântuire pentru suflet, nu este nădejde pentru viaţa veşnică. Fără sfânta cale a crucii nu există altă cale către viaţă şi către adevărata pace sufletească. Oriunde ai merge, orice ai căuta, fără calea Sfintei Cruci nu vei găsi nici calea cea înaltă către cele de sus, nici calea cea mai sigură în cele de jos.

Prezentare 31 de cugetari zilnice despre ingerul pazitor:

Viaţa este o luptă. Vai de cel care nu iese victorios din ea! Moartea veşnică este soarta lui! Dar pe cel care îşi păstrează curajul şi se supune voinţei lui Dumnezeu, niciun rău nu-l va atinge. Condus de harul lui Dumnezeu, el va birui, iar răsplata sa va fi Împărăţia Cerurilor.

Prezentare Sfantul Marcu Ascetul si teologia sa:

Scurtă descriere a cărţii:

„Lucrarea analizează teologia Sfântului Marcu Ascetul, un scriitor filocalic.  Scrierile lui Marcu Monahul, ignorate de Apusul latin, au fost multă vreme la loc de cinste în creștinismul răsăritean, fiind considerate o călăuză de seamă pentru toți cei care căutau Împărăția lăuntrică. Când monahul italo-grec, sfântul Nil de Rossano, a alcătuit o mare antologie de texte fundamentale pentru folosul fraților pe care îi avea în grijă, primul autor pe care l-a pus, chiar la începutul manuscrisului, a fost Marcu Monahul. Această atitudine este specifică. Exista chiar și un dicton care circula în mănăstirile bizantine, care spunea: „Vindeți tot și-l cumpărați pe Marcu”. Personalitatea sfântului Marcu nu ne este cunoscută și nu știm decât puține lucruri despre viața sa. Chiar numele său creează dificultăți. În Apus, începând cu secolul XVI, a fost numit, de obicei, Marcus Eremita, „Marcu Sihastrul”, în timp ce, în lumea ortodoxă modernă, este cunoscut drept Marcu Ascetul. Dacă îl citim pe sfântul Marcu așa cum a cerut el – puțin câte puțin, încet, în spiritul rugăciunii și smereniei, punând în practică cele citite – atunci vom putea înțelege entuziasmul celor care voiau să vândă tot ce aveau pentru a-l cumpăra pe sfântul Marcu." Mitropolitul Kallistos Ware 

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Ma rog, deci exist:

Așa cum stările noastre sînt schimbătoare, tot așa și rugăciunea pe care o facem se schimbă odată cu noi. Acest lucru este ilustrat cu prisosință în Psaltirea Prorocului David, care înfățișează toate trăirile omenești, de la deznădejde la luminare și extaz. Astfel, putem spune cu încredințare că nu există sfînt care să nu fi fost bîntuit de deznădejde și nu este vreun deznădăjduit care să cheme numele lui Dumnezeu, și Dumnezeu să nu‑l audă. 

De ce ne rugăm? Ne rugăm pentru că nu putem altfel. Orice stare și orice trăire pot fi prilejuri de rugăciune. Ne rugăm atunci cînd ne simțim neputincioși, ne rugăm atunci cînd am avut o izbîndă, ne rugăm atunci cînd nu știm ce alegere să facem.
Rugăciunea este alinarea tuturor durerilor, plinirea neputințelor, tămăduirea despărțirilor, învierea mor­ților, vederea celor viitoare, ștergerea celor trecute, revărsarea dragostei, surparea depărtărilor, iertarea greșelilor, stingerea regretelor, bucuria înfierii, pregustarea Împărăției, prietenia sfinților, descoperirea tainelor, cunoștința Scripturilor, strălucirea Dumnezeirii în inimă și în tot trupul, tăcerea de dinaintea Judecătorului, liniștea iertării.

De ce ne rugăm? Ce știm despre rugăciune? Legătura dintre rugăciune și cugetarea la Dumnezeu. Despre natura gîndurilor din timpul rugăciunii
Rugăciunea personală și rugăciunea cu propriile cuvinte. De ce ne place mai mult dumnezeul personal decît Dumnezeul Bisericii?
De ce ne rugăm la sfinți? Rugăciunea pentru morți. Icoanele și sfintele moaște
Ce sînt rugăciunile scrise și de ce le citim? Cum se cade a ne închina la icoane și a sta în biserică
Pravila obișnuită a creștinilor. Rugăciunile de dimineață și seară. Despre folosul mătăniilor și rugăciunea la icoane.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Despre rugaciunea mintii:

De la începutul capetelor sale, Sfântul Grigorie ne pune, fără niciun ocoliș, pe calea rugăciunii. Multe capete arată foarte simplu și limpede în ce fel lucrarea rugăciunii ne face capabili să purtăm toată Dumnezeirea și să fim inundați de mila lui Dumnezeu. În plus, dezleagă anumite probleme sau anumite dificultăți care apar în viața noastră. Aș spune că rugăciunea, așa cum o prezintă Sfântul, este propria noastră săpătură, adică rezultatul săpării în inima noastră ca să-L găsim pe Dumnezeu. Și cu cât săpăm, cu atât mai mult Îl găsim.

Arhim. Emilianos Simonopetritul 

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Cand traumele se prefac in minuni:

Părintele Haralambos Papadopoulos reușește în cartea sa Când traumele se prefac în minuni să ne atragă atenția asupra relației pe care Dumnezeu o întemeiază cu fiecare dintre noi. Încercările prin care trecem pot fi transformate în prilejuri binecuvântate spre a ne afla calea proprie și spre a ne deschide, depășindu-ne problemele și traumele, către adâncul vieții duhovnicești.  

*  *  *
„E o taină minunată și măreață să vezi oameni bolnavi sufletește care viețuiesc în lumină, optimism și frumusețe. Trăiesc, luptă, visează, creează, râd, îi luminează și pe ceilalți. Când afli despre viața acestor oameni, nu poți spune decât: «Slavă Ție, Dumnezeule!». Cum atâtea traume și răni, refulări și trădări, chinuri și eșecuri au devenit cu toate lumină? Cum au devenit sfințenie și Rai? Aceasta e o minune. Este Dumnezeu Însuși, Care trăiește în noi.”
„Harul lui Hristos și al Sfântului Duh vine înăuntrul nostru și face din fisurile traumatice intrări prin care să pătrundă lumina. Pogorârea din minte în locașul inimii risipește imaginile false despre noi înșine și ne descoperă cine suntem în realitate. Atunci percepem, prin har, că nu suntem cei ce trauma ne obligă să fim, ci ceva mai adânc: chipuri ale lui Dumnezeu, făpturi pline de suflarea și lumina Sa. Vom conștientiza că suntem ceva mai mult decât rănile noastre, că ne putem ridica deasupra traumelor.”
Pr. Haralambos Papadopoulos

Detalii despre carte / COMANDA