Peste 3.500 de tineri cu vârste între 16 și 35 ani au participat la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși (ITO) 2023 de la Timișoara, în perioada 31 august – 3 septembrie.

Ei au provenit din toate eparhiile Patriarhiei Române (inclusiv din comunitățile românești din jurul țării și cele din diaspora), dar și din Patriarhia Ecumenică, din Bisericile Ortodoxe ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Bulgariei, Georgiei, Greciei, Poloniei, Albaniei, din Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehiei și Slovaciei și din Arhiepiscopia Ohridei și a Macedoniei de Nord.

Tema actualei ediții ITO a fost dată de cuvintele adresate de Mântuitorul Iisus Hristos ucenicilor: „Voi sunteți prietenii mei”.

Edițiile anterioare s-au desfășurat anual, începând din 2014. Întâlnirea de la Timișoara a avut loc după o pauză de patru ani, din cauza pandemiei. Următoarea ediție va fi organizată la București, în 2025.

 

Tema principală a acestei Întâlniri Internaţionale a Tinerilor Ortodocşi (ITO) de la Timişoara (31 August - 3 Septembrie) o constituie cuvintele Domnului Iisus Hristos adresate ucenicilor Săi, „Voi sunteţi prietenii Mei…” (Ioan 15, 14).

I. Prietenia în antichitate şi în Sfânta Scriptură:

Prietenia este, încă din antichitatea greco-romană, o virtute mult preţuită şi lăudată de Platon, Aristotel, Plutarh, Seneca, Cicero ş.a. Aceasta presupune relaţii între două sau mai multe persoane, bazate pe reciprocitate, deschidere şi egalitate[1]. În prietenie se exprimă şi se cultivă relaţii de deschidere (dialog), încredere, recunoaştere a valorilor, fidelitate şi susţinere reciprocă[2].

În Vechiul Testament, „Cartea Înţelepciunea lui Isus Sirah” (6, 14-16) precizează: „Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a comoară. Cu prietenul credincios nimic nu se poate asemăna şi nu este măsură a bunătăţii lui. Prietenul credincios este leacul vieţii şi cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el”. Aşadar, textul acesta arată clar că numai cei ce se tem de Dumnezeu sunt capabili de adevărată prietenie şi numai aceia sunt prieteni cu adevărat[3].

De asemenea, „Cartea Pildelor” laudă prietenia adevărată astfel: „Prietenul iubeşte în orice vreme, iar în nenorocire el este ca un frate” (Pilde 17, 17). Aceeaşi carte avertizează, însă, că „sunt prieteni aducători de nenorocire, dar este şi câte un prieten mai apropiat decât un frate” (Pilde 18, 24).

În mod deosebit, Sfânta Scriptură scoate în evidenţă prietenia lui Dumnezeu cu Avraam, numit prieten sau iubit al lui Dumnezeu (cf. Isaia 41, 8 şi Iacov 2, 23) şi „Părinte al multor popoare” (cf. Facere 17:4-6). Dumnezeu cheamă pe Avraam la misiune sfântă, mai precis, îi cere să părăsească țara sa natală (Urul Caldeii) și să meargă într-o ţară îndepărtată, necunoscută lui (Canaan), pe care Dumnezeu o va da lui moştenire (cf. Facere 12, 1). Prin credinţă smerită, Avraam răspunde chemării lui Dumnezeu.

Mai târziu, Dumnezeu îi cere lui Avraam să-I aducă jertfă pe Isaac, unicul său fiu (cf. Facere 22, 1-2). Avraam împlineşte porunca, dar în locul lui Isaac, îngerul Domnului îi cere să aducă jertfă un miel din apropiere (cf. Facere 22, 11-13). Atunci, Isaac prefigura pe Iisus Hristos, Cel ce Se va aduce pe Sine Jertfă pe lemnul Crucii. Pentru credinţa sa în Dumnezeu şi pentru smerita sa ascultare de El, Avraam a fost considerat „iubitul” sau „prietenul lui Dumnezeu” (cf. Isaia 41, 8). Acest titlu reprezintă cea mai mare onoare pentru un om în Vechiul Testament. Mai târziu, „prieten al lui Dumnezeu” a fost numit şi Moise, precum şi unii profeţi ai Vechiului Testament[4].

Titlul de „prieten al lui Dumnezeu” atribuit lui Avraam apare o singură dată în Noul Testament, şi anume în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov (2, 23).[5]

Sfinţii Părinţi ai Bisericii consideră că binecuvântarea lui Dumnezeu dăruită lui Avraam de a fi prieten al Său şi numele dat lui de „Părinte al multor neamuri” (Facere 12, 3 şi 17,4-6) a fost transferată de la Avraam la ucenicii lui Hristos, pe care Iisus Hristos îi numeşte „prietenii Mei” şi îi „rânduieşte să aducă roadă” (cf. Ioan 15, 14-16), deoarece îi va trimite în ţări îndepărtate şi la neamuri sau popoare diferite (cf. Matei 28, 19), pentru a binevesti acestora credinţa în Iisus Hristos. Astfel, şi apostolii lui Hristos devin „părinţi ai multor popoare”.

Subliniind acest adevăr, Sfântul Chiril al Alexandriei († 444), în Comentariul său la Evanghelia Sfântului Ioan, scrie: „S-a spus către maica iudeilor, adică Sinagoga, prin glasul Psalmistului: «În locul părinţilor tăi, s-au născut ţie fii» (Psalmi 44, 19). Căci, deşi sunt fii ai Sinagogii iudeilor, dumnezeieştii ucenici (care prin moravuri erau înscrişi între mozaici) s-au făcut părinţi, luând locul lui Avraam, adică s-au făcut începutul unui neam duhovnicesc. De aceea, s-au hirotonit începători în toată lumea, slujind Evangheliei lui Hristos, precum acela (Avraam) a fost început al lui Isaac, care era chip al lui Hristos”[6].

Părintele Dumitru Stăniloae precizează că „Hristos îi numeşte pe ucenicii Săi şi pe urmaşii acestora «prieteni» pentru că sunt în stare să împlinească porunca Lui de a-L iubi (pe El) şi de a se iubi unii pe alţii. De aceea, le-a şi descoperit cea mai înaltă voinţă a Tatălui: aceea de a-L iubi şi de a se iubi unii pe alţii. Dar Tatăl a şi dat oamenilor această putere, întrucât L-a făcut pe Fiul Său, Unul dintre oameni. Acesta, ca om, fiind în stare să iubească în grad superior pe Dumnezeu, le dă această putere şi oamenilor. (…). Este cea mai înaltă cinste pentru oameni ca Dumnezeu să-i facă prietenii Săi şi să le dea puterea şi curajul să-L iubească (pe Hristos) ca pe Fratele şi Prietenul lor[7] (sublinierea ne aparţine).

Referitor la calitatea de a fi „prieten al lui Hristos”, Sfântul Chiril al Alexandriei precizează: „Ia seama că această demnitate e mai presus de înseși hotarele firii omenești (…) Nu este egal creatul cu Creatorul niciodată, ci Dumnezeu stăpâneşte peste toţi şi conduce operele Sale”[8].

Adică, această calitate sau demnitate de a fi „prieteni ai lui Hristos” se oferă ucenicilor Săi, ca un adaos sau un dar deosebit[9]. Iar Părintele Stăniloae arată valoarea eternă a acestei prietenii a oamenilor cu Hristos-Dumnezeu, „Oamenii sunt ridicaţi la prietenia şi frăţia cu Fiul lui Dumnezeu, făcut om pentru vecie, ceea ce înseamnă înaintarea lor veşnică în bunătatea dumnezeiască infinită”[10].

În concluzie, remarcăm că potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, prietenia lui Dumnezeu cu oamenii şi prietenia oamenilor cu Dumnezeu au ca scop principal şi permanent dobândirea vieţii veşnice şi a slavei din Împărăţia lui Dumnezeu, potrivit făgăduinţei Domnului Iisus Hristos: „Mă duc (la cer) să vă găsesc loc (…), ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2-3).

II. Viaţa Bisericii şi viaţa cotidiană sunt mediul în care se cultivă prietenia credincioşilor cu Hristos Dumnezeu, cu Sfinţii Lui şi cu oamenii aflaţi în nevoi.

Tinerii sunt binecuvântare şi bucurie pentru familie, Biserică şi popor. De aceea, Biserica este chemată să transmită tinerilor iubirea lui Hristos pentru copii şi tineri şi să-i ajute să devină prieteni ai lui Hristos şi prieteni ai tuturor oamenilor, copii, tineri, adulţi şi vârstnici, care au nevoie de prezenţa şi acţiunea tinerilor credincioşi şi prietenoşi, rugători şi ajutători.

Prietenia tinerilor ortodocşi cu Domnul Iisus Hristos se cultivă, în primul rând, prin rugăciune personală şi comunitară, prin participarea la Sfânta Liturghie şi la alte slujbe ale Bisericii, deoarece, aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul, „dragostea curată se naşte din rugăciune”. Mai precis, prin rugăciune sufletul creştinului se umple de iubirea smerită şi milostivă a lui Hristos, iar mâinile creştinului rugător pot deveni „mâinile iubirii milostive a lui Hristos” arătată oamenilor aflaţi în nevoi spirituale şi materiale.

Numeroasele activităţi desfășurate până acum de tinerii ortodocşi, arată că ei cunosc şi trăiesc în mare măsură legătură sfântă care există între Liturghie şi filantropie, între rugăciune şi acţiune creştină, deoarece, aşa cum spunea Părintele Stăniloae, „Sfintele Taine ale Bisericii sunt multipla dăruire a lui Hristos către oameni”.

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să vedem prezenţa tainică a lui Hristos în aproapele nostru suferind, sărac sau bolnav, trist sau descurajat, şi să îi răspundem cu iubire smerită şi milostivă, aceasta fiind singurul criteriu al judecăţii sau evaluării finale a vieţii omului pe pământ. (cf. Matei 25, 31-46).

În concluzie, reţinem că prietenia omului cu Dumnezeu, prin rugăciune, şi cu semenii, prin fapte bune, este lumina cea mai sigură a vieţii, lumina pe care o va purta fiecare om în sufletul său la orice vârstă, în orice loc, în timp şi în eternitate.

Pentru bucuria comuniunii ecleziale, mulţumim Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, tuturor organizatorilor acestei Întâlniri Internaţionale a Tinerilor Ortodocşi de la Timişoara, precum şi tuturor participanţilor, clerici, mireni şi mai ales tineri din Biserica noastră şi din alte Biserici Ortodoxe Surori.

Ne rugăm Preasfintei Treimi, Maicii Domnului şi tuturor Sfinţilor să ne ajute tuturor să devenim cât mai mult „prieteni ai lui Hristos”, pentru a rămâne totdeauna tineri bucuroşi în Domnul, potrivit îndemnului apostolic: „Bucuraţi-vă pururea în Domnul! Şi a iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 4).

Cu părinteşti binecuvântări,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Notele sunt disponibile la sursă: basilica

 

„Lupta pentru drepturile omului nu poate ignora că aceste drepturi sunt amenințate de schimbările climatice, de deficitul de apă potabilă, de sol fertil și aer curat, dar și de degradarea mediului în general”, a subliniat Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului în Mesajul prilejuit de Ziua Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creației, serbată la începutul anului bisericesc, 1 septembrie.  

În Mesaj sunt atinse diferite teme de actualitate, printre care și cea a războiului din Ucraina. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu atrage atenția că „Orice acțiune de război este și un război asupra creației, este o amenințare foarte serioasă împotriva mediului natural”.

Patriarhul Constantinopolului enumeră câteva dintre efectele nefaste ale războiului: „Poluarea atmosferei, a apelor și a pământului prin bombardări, riscul holocaustului nuclear, emisiile radiațiilor periculoase de la centralele nucleare care produc energie electrică, praful carcinogen de la clădirile bombardate, distrugerea pădurilor și epuizarea terenurilor agricole arabile”.

Sanctitatea Sa a utilizat Mesajul de la începutul anului bisericesc să reînnoiască apelul pentru încetarea războiului și începerea dialogului sincer.

Patriarhul Bartolomeu amintește totodată de impactul pe care îl au inițiativele Patriarhiei Ecumenice în domeniul ecologiei și evidențiază răspunsul la criza ecologică oferit de Mitropolitul Ioan de Pergam, pe care îl numește pionier în domeniul teologiei ecologice.  

Preacinstiți frați ierarhi și preaiubiți fii în Domnul, 

Cu bunăvoința Începătorului și Plinitorului credinței noastre, intrăm astăzi în noul an bisericesc și sărbătorim în psalmi și în cântări, pentru a 35-a dată, Ziua protecției mediului înconjurător. 

Ne bucurăm de impactul inițiativelor ecologice ale Patriarhiei Ecumenice nu doar în lumea creștină, ci și în alte religii, în parlamente și printre politicieni, în domeniul societății civile, al științei, al mișcărilor ecologice și de tineret. În cele din urmă, fiind o problemă globală, criza ecologică poate fi rezolvată doar prin sensibilizare și mobilizare mondială. 

De asemenea, ne exprimăm mulțumirea că s-a înțeles definitiv legătura directă dintre problemele ecologice și cele sociale și, mai ales, faptul că distrugerea mediului natural afectează în primul rând pe cei mai săraci ai pământului.  

Corelarea activităților ecologice și sociale reprezintă speranța pentru viitor, deoarece putem avea o dezvoltare sustenabilă și progres doar când suntem preocupați de integritatea creației și protejarea demnității umane și a drepturilor omului. 

Este caracteristic faptul că astăzi se pune un accent pe necesitatea „expansiunii ecologice” a drepturilor omului. Într-adevăr, este vorba despre „a patra generație” de drepturi – alături de drepturile individuale și civice, sociale, culturale și de solidaritate – ceea ce se referă la asigurarea precondițiilor de mediu ale acestora. 

Lupta pentru drepturile omului nu poate ignora că aceste drepturi sunt amenințate de schimbările climatice, de deficitul de apă potabilă, de sol fertil și aer curat, dar și de „degradarea mediului” în general.  

Consecințele crizei ecologice trebuie confruntate întâi de toate la nivelul drepturilor omului. Este de la sine înțeles că aceste drepturi, în toate aspectele și dimensiunile lor, reprezintă o unitate indivizibilă și că protejarea lor este inseparabilă. 

Acest context include și tratarea efectelor cauzate de atacul Rusiei asupra Ucrainei, care se asociază cu dezastre ecologice teribile. Orice acțiune de război este și un război asupra creației, este o amenințare foarte serioasă împotriva mediului natural.  

Poluarea atmosferei, a apelor și a pământului prin bombardări, riscul holocaustului nuclear, emisiile radiațiilor periculoase de la centralele nucleare care produc energie electrică, praful carcinogen de la clădirile bombardate, distrugerea pădurilor și epuizarea terenurilor agricole arabile – toate acestea mărturisesc faptul că poporul și ecosistemul Ucrainei au trecut și continuă să treacă prin pierderi incalculabile. Repetăm cu glas răspicat: Să înceteze imediat războiul și să înceapă dialogul sincer! 

În fața tuturor acestor provocări, Sfânta și Marea Biserică a lui Hristos continuă lupta ei pentru integritatea creației, în deplină cunoștință că grija ei pentru mediul natural nu este doar o activitate adițională în viața ei, ci o expresie esențială și realizarea acesteia ca o extensie a Sfintei Euharistii în toate formele și dimensiunile bunei mărturii în lume.  

Aceasta a fost și cea mai valoroasă moștenire a pionierului în teologie ecologică, vrednicul de pomenire Mitropolit Ioan de Pergam. Recunoscându-i contribuția imensă, încheiem mesajul nostru patriarhal cu ocazia sărbătorii Indictionului cu ceea ce scrie el despre Sfânta Euharistie ca un răspuns holistic la problemele ecologice curente:

„În Sfânta Liturghie, lumea naturală și materială participă într-o unitate inseparabilă alături de toate simțurile. Nu există nicio antiteză între subiect și realitatea obiectivă. Nu există nicio atitudine cuceritoare a rațiunii umane față de lumea care o înconjoară. Această lume nu stă împotrivă, nu este un obiect al omului, ci este asumată și împărtășită. Sfânta Împărtășanie nu este doar unirea noastră cu Dumnezeu și cu ceilalți, ci și asumarea mâncării, acceptarea și aprecierea mediului natural, încorporarea materiei și nu doar consumarea materiei. Sfințenia care însoțește o asemenea stare, fiorul divin care pătrunde această relație, este diametral opusă tehnologiei și răspunsul la problema noastră ecologică. Și pentru acest motiv, Sfânta Euharistie este cel mai bun lucru pe care Ortodoxia îl are de oferit lumii contemporane”. 

Vă dorim un an bisericesc binecuvântat, frați și fii întru Domnul! 

Al vostru fierbinte rugător către Dumnezeu,  

†Bartolomeu al Constantinopolului 

1 septembrie 2023 

Legendarul cântăreț Carlos Santana este catalogat de presa mainstream ca fiind "anti-trans" pentru că a afirmat realitatea biologică conform căreia "o femeie este o femeie și un bărbat este un bărbat" în timpul unui spectacol recent, la fel ca Sorana Cîrstea în România. Carlos Santana a făcut aceste remarci aparent spontane în timpul unui concert susținut la sfârșitul lunii trecute în New Jersey. "Când Dumnezeu ne-a făcut pe tine și pe mine, înainte de a ieși din pântecele mamei, știi cine ești și ce ești", a spus el de pe scenă. "O femeie este o femeie și un bărbat este un bărbat. Asta e tot." Pentru aceste remarci, Santana a fost atacat de mass-media transsexo-globalistă, iar platforme de spălat creierii precum NBC News și MSN au folosit termenul "anti-trans".  - activenews

 

 

 

 

Mai multe publicații bisericești vechi vor fi disponibile în format digital după ce Biblioteca Sfântului Sinod a încheiat un acord cu Institutul Național al Patrimoniului. Secția Patrimoniu digital a institutului se va ocupa de scanarea publicațiilor care datează din a doua parte a secolului al 19-lea. Lista revistelor digitalizate cuprinde titluri precum: Amvonul, revista „Societății clerului român Ajutorul” (1891-1948), Apostolul, revista Arhiepiscopiei Bucureștilor (1924-1940), Ecclesia, Adevărul bisericesc, Viața Basarabiei, Bucium ortodox, Albina, revistă enciclopedică populară (1897-1923), Albina Pindului (an I 1868), Buletinul Cărții (an I 1923), Arhivele Basarabiei (an I 1929), Revista Societății de istorie bisericească, Glasul Bisericii și altele. La finalul procesului de digitalizare, toate publicațiile scanate vor fi disponibile online într-o rubrică a site-ului Bibliotecii Sfântului Sinod. Institutul Național al Patrimoniului a digitalizat fonduri întregi de publicații mai vechi sau recente, atât din colecțiile proprii (Arhiva fostei Comisiuni a Monumentelor Istorice), cât și din bibliotecile altor instituții de cultură din București și din țară. - basilica

 

COMUNICAT PRIVIND TRANSPLANTUL DE ORGANE:

Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a transmis la o emisiune difuzată de Medika TV câteva repere privitoare la poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de transplantul de organe.

„Întreaga viziune a creştinismului este una pro viaţă. Datoria creştină majoră este aceea de a ne manifesta concret mila şi dragostea faţă de orice semen al nostru aflat în suferinţă. Dar, inclusiv din acest motiv, atâta timp cât mai există o licărire de viaţă în cineva, nimeni nu are dreptul moral de a o suprima, mai ales în absenţa acordului prealabil al pacientului sau al familiei acestuia”.

„Poziţia Bisericii este total favorabilă donării de organe pereche, act menit să salveze viaţa unei persoane. În delicata problemă a prelevării de organe vitale ale unor persoane declarate a fi în «moarte cerebrală», apare o firească nuanţă morală pe care doar cei implicaţi direct într-o asemenea situaţie limită au dreptul de a şi-o asuma”.

„Noţiunea însăşi de «moarte cerebrală» este definită diferit în multe ţări. «Moartea cerebrală» nu coincide total cu moartea reală. Din această înaltă raţiune, conştiinţa şi libertatea celor implicaţi într-un act care, angajând viaţa şi moartea unor oameni, nu are doar conotaţii medicale, ci şi unele morale, sunt cele care au ultimul cuvânt”.

„Biserica nu interzice nimic nimănui, ci doar invită la discernământ şi la punerea oricărui gest sau acţiuni în cheia conştiinţei morale preocupate ultimativ de viaţa şi demnitatea persoanei umane. Prelevarea / donarea unui organ viu al unei persoane aflate în moarte cerebrală (deci nedeplină) pentru a salva viaţa unei alte persoane poate fi un asemenea gest”, a afirmat Vasile Bănescu.

COMUNICAT PRIVIND EDUCAȚIA SEXUALĂ IDEOLOGIZATĂ:

Biserica nu are nimic împotriva educației sanitare care include noțiuni de educație sexuală”, a spus sâmbătă Vasile Bănescu la Digi 24 TV. Dar „nu trebuie să intrăm cu cizmele ideologice în sufletul unor copii inocenți care nici nu se problematizează pe această temă la patru ani”, a explicat el.

„Mai târziu, când e necesar, firește, cu scopul de a-i feri pe acești tineri de posibile alunecări care să le facă chiar lor rău.”

„Ceea ce presupune reținere, ceea ce presupune discuții este acea educație sexuală ideologizată, desprinsă dintr-un document al Organizației Mondiale a Sănătății prezent pe site-urile tuturor, unde observăm că se recomandă începerea educației sexuale inclusiv la vârste de zero-patru ani, patru-opt ani”, a spus Vasile Bănescu. Discuția a făcut parte dintr-o discuție mai amplă despre virtuți și educație, purtată în emisiunea „Scenă Deschisă”.

„Deplâng și eu această stare pe loc, această încremenire a sistemului de învățământ după 32 de ani, această intoxicare a lui cu materii inutile, în defavoarea unor materii cu adevărat formatoare: literatură universală, filosofie, istorie națională și universală.”

„Acestea ar trebui să domine, pentru că, prin natura lor, sunt formatoare intelectual și moral, putem învăța multe lucruri din ele, mai multe decât din circulația rutieră, de exemplu, sau decât din acea educație sexuală”, a spus purtătorul de cuvânt la Patriarhiei Române.

„Așadar, Educația este salvarea – cu majusculă”, a concluzionat Vasile Bănescu.

 

 

Duminica dinaintea Înălţării Cinstitei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

Cuvintele Mântuitorului pe care le-am auzit rostite astăzi în Sfânta Evanghelie care s-a citit la vremea Sfintei Liturghii ne vorbesc despre cea mai importantă temă a învă­țăturii Bisericii noastre: Întruparea Fiului lui Dumnezeu și Jertfa Lui desăvârșită pentru mântuirea noastră.

Adesea suntem obișnuiți să auzim cuvinte simple, al căror înțeles îl deprindem ușor, care nu ne obligă să răspundem la marile întrebări ale vieții. Uneori abandonăm prea repede cuvintele pe care nu le înțelegem sau care ne cer efort să le înțelegem sau să le primim în conștiința noastră. Așa făceau și fariseii sau cărturarii din vremea Mântuitorului. Ei au respins învă­țătura Mântuitorului și au zis despre El: „Are demon” (Ioan 10, 20).

Pericopa de astăzi ne surprinde în mod deosebit față de celelalte pericope evanghelice, cel puțin din două motive: unul, pentru că ne înfățișează un dialog sincer dintre un fariseu, pe nume Nicodim, și Mântuitorul, și al doilea, pentru că acest dialog cuprinde teme de o profunzime teologică aparte.

Deseori, Mântuitorul vorbea mulțimilor în pilde, în povestioare cu tâlc, pentru a fi pe înțelesul tuturor. Dumnezeieștile Sale cuvinte ajungeau la inima celor credincioși, apoi bolnavii se vindecau, iar minunile care urmau cuvintelor Lui îi uimeau pe toți. Fariseii și cărturarii, însă, se umpleau de mânie, se împietreau în necredința și mândria lor, Îl acuzau că nu respectă sâmbăta, că nu cinstește pe Moise și pe proroci și căutau pricină să Îl prindă. Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată pe unul dintre farisei care a venit în taină la Mântuitorul. Situația este acum cu totul alta.

Un fariseu, un fruntaș al iudeilor, pe nume Nicodim, știind că Mântuitorul este în Ierusalim, a venit la El noaptea, fără să fie văzut de cineva, ca să vorbească cu El, departe de ochii tuturor. Se ascundea, fiindcă știm ce i s-ar fi întâmplat dacă era văzut. Mântuitorul era contestat de mai-marii iudeilor, de saduchei și de farisei. Ura lor avea să ajungă într-atât de mare încât, prin gura lui Caiafa arhiereul, spuneau: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50).

Fariseii și cărturarii cu­noș­teau Legea. Cunoșteau Legea și se considerau împlinitori și păzitori ai Legii, dar nu-L recu­noșteau pe Mântuitorul despre Care vorbea Legea, din pricina legalismului și a formalismului lor. Ei se ascundeau în spatele cuvintelor și a judecăților lor și nici pe alții nu îi lăsau să vină la lumina adevărului. În afară se arătau milostivi și iubitori de poruncile lui Dumnezeu, dar inima lor era ­străină de El și grabnic se porneau la ură și vărsare de sânge. Până astăzi au rămas proverbiale falsitatea și ipocrizia fariseilor din vremea Mântuitorului.

Fariseul Nicodim, cel care vine noaptea la Mântuitorul, nu pare a fi dintre aceștia. Dovadă că Mântuitorul nu îi respinge vizita, nici nu îi adresează cuvinte precum celorlalți farisei. Cu toate acestea, ceea ce urmează întrece orice așteptare a lui Nicodim și ne cheamă și pe noi să fim cu luare aminte.

Dintru început, Nicodim se arată sincer, ba chiar vorbește în numele celor ce cred în El: „Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Este un fel de a spune că el, ca fariseu, nu este dintre cei care Îl contestă pe Mântuitorul și vor să-L piardă, dar nici nu pare să fie lămurit până la capăt. Se arată îndoielnic în a înțelege cuvintele Lui. Aici, Dumnezeu ne descoperă că, în nesfârșita Lui bunătate, îl iubește pe cel care Îl caută, chiar și după o logică mai puțin duhovnicească, mai lumească, nestatornică.

Nicodim, un fariseu întru care nu a fost vicleșug

Totuși observăm că răspunsul Mântuitorului nu merge în direcția celor spuse de Nicodim, adică nu se oprește la ceea ce nu înțeleg fariseii, nu se oprește la formalismul lor. Aceștia din urmă nu înțelegeau cum de face minuni, dacă Îl văd „călcând” Legea dată de Dumnezeu prin Moise. Ei așa gândeau: Oare poate cineva să fie trimis al lui Dumnezeu și totodată „potrivnic” Lui, neascultător, căci iată, nu e în tagma noastră? Simțind pericolul unei asemenea gândiri, Mântuitorul îi descoperă degrabă lui Nicodim adevărul adevărat: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu”. Uimitor! Asemenea cuvinte nu le auziseră niciodată cărturarii și învățătorii de Lege. Nici nu erau pregătiți să vadă pe Dătătorul Legii, ei vedeau Legea, dar nu vedeau mai mult. Nicodim pare că nu mai are niciun cuvânt. S-ar fi așteptat la orice altceva, dar nu la aceste cuvinte. De aceea întreabă, neștiind parcă ce să spună, ca și Sfântul Apostol Petru la Schimbarea la Față a Domnului: „Cum poate omul să se nască, ­fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?”.

Un copil poate întreba așa, dar un cărturar, un cunoscător al Legii, să cunoască atât de puține lucruri despre Cel care a dat Legea!? Cu adevărat, Mântuitorul arată aici că Legea a fost dată omului ca să-l conducă pe om la Dătătorul Legii (Galateni 3, 24), iar El era plinătatea Legii. Descoperind acestea lui Nicodim, unui cunoscător și învățător al Legii, și vorbind El Însuși cu acesta despre nașterea din nou a omului, Mântuitorul Se descoperă pe Sine ca fiind Cel așteptat, Unul-Născut din Tatăl, căci „Domnul a primit ca om ceea ce avea din veci ca Dumnezeu, fiind în acest caz o legătură între Dumnezeu și neamul omenesc”.

Nașterea din apă și din Duh e nașterea spre viață veșnică

În logica umană, cuprinsă de patimi, de suferință și de moarte, nu există altă naștere decât cea supusă morții, cea după trup. „Ce este trup, trup este”, ne spune Mântuitorul. Atât reușea Nicodim să înțeleagă din cuvintele Mântuitorului și, ca într-un cerc vicios, socotea că Mântuitorul vorbește despre aceeași naștere după trup a omului. Nașterea după trup a omului, chiar dacă ar fi succesivă, nu l-ar ajuta pe om, fiindcă ea rămâne supusă morții, circumscrisă suferinței și bolii. Mai sunt și astăzi unii care cred în așa-zisa „migrație a sufletelor în trupuri” sau în metempsihoză, potrivit unor religii păgâne antice. Vedem aici că Mântuitorul spune foarte limpede că „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este”. Altfel spus, Mântuitorul ne învață că începutul pe care îl avem prin nașterea cea după trup se desăvârșește prin nașterea cea de a doua, din apă și din Duh.

Despre două nașteri vorbește Mântuitorul în ceea ce îl privește pe om. De se naște numai după trup sau din trup, trup este și are sfârșitul trupului, care este luat din lumea aceasta, cum ne spune Sfântul Grigorie de Nyssa.1 Dar, de se va naște din apă și din Duhul, duh este și are părtășia Duhului, adică va avea puterea să vadă Împărăția lui Dumnezeu, care este Împărăție a Duhului Lui. „Nu te mira – spune Mântuitorul – că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul”.

Prin suflarea Lui de viață, Dumnezeu l-a făcut dintru început pe om capabil să primească pe Duhul Sfânt, însă omul a pierdut sensul viețuirii celei adevărate prin păcat și neascultare, iar Dumnezeu a spus: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Facere 6, 3). A fi numai trup înseamnă a da întâietate trupului, a trăi după trup și mărginit la trup, a vedea toate din jurul tău numai trupește și a le judeca după trebuința trupului. Când Mântuitorul îi învăța pe ascultătorii Săi să nu se îngrijească de trup, de mâncare sau de îmbrăcăminte, nu le spunea că trupul nu are valoare, ci că mai presus de acesta este sufletul și, pentru acela, trupul primește fru­musețea și armonia lui. „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc… Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?… Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” ­(Matei 6, 28-33).

„Noi ceea ce știm vorbim, dar mărturia noastră voi nu o primiți”

Rămâne, însă, întrebarea: „Cum se va naște omul din nou și de ce este nevoie de o altă naștere a lui, din apă și din Duh?” La această întrebare, singur Dumnezeu Mântuitorul ne răspunde. Omul, după priceperea lui, lipsit de Harul lui Dumnezeu, nu poate nici măcar înțelege: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea?”, îi răspunde Mântuitorul lui Nicodim. Dacă judecați cele ale lui Dumnezeu omenește, ce ați făcut? De ce vă poticniți în credința voastră?, spun cuvintele Mântuitorului. Căci „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (I Corinteni 2, 14-15).

Nașterea din nou a omului își are temeiul în venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, în întruparea și Jertfa Lui de pe Cruce. Mântuitorul ne învață că El este Cel care ne descoperă nouă nașterea din nou, din apă și din Duhul. El, Cel ce S-a zămislit de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. În El avem începutul unei noi vieți, adică al unei vieți în afara păcatului și a morții, viața cea adevărată. Prin Botez, „ne îngropăm împreună cu El și murim păcatului odată pentru totdeauna” (Romani 6, 10), pentru ca să înviem împreună cu El la o nouă viață, viața cea adevărată, în Împărăția cea fără de sfârșit a Tatălui.

Ca să-l încredințeze pe Nicodim că nu aude cuvinte deșarte sau că sunt fără temei, Mântuitorul îi spune: „Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi”. Necredința voastră, a fariseilor, este piatra de poticnire, nu adevărul pe care Dumnezeu l-a descoperit lumii. Aduceți-vă aminte că și în trecut, Moise a înălțat șarpele în pustiu și toți câți îl priveau se vindecau. Cum, dar, se vindecau numai privind? „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti? Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.”

Dacă pe acelea fariseii le primeau, fiindcă le-au văzut și le-au trăit cu trupul părinții lor, aici este mai mult decât Moise. Moise nu se coborâse din cer, el nu avea puterea să-i vindece și, totuși, prin rugăciunea lui, Dumnezeu S-a milostivit către ei. Acum, însă, nu Moise înalță șarpele în pustiu, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care S-a coborât din cer, Acela se va înălța pe Sine pe Cruce, adică Se va răstigni, și va cuprinde în Sine pe toți care vor crede în El și vor urma Lui, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Nașterea din Duh, un proces continuu de îndumnezeire

În aceste cuvinte ale Mântuitorului către Nicodim se cuprinde întreaga învățătură a Bisericii noastre și miezul propovăduirii Sfintei Evanghelii. De două mii de ani, Biserica este locul nașterii noastre în ceruri, împreună viețuirea noastră cu Dumnezeu și Sfinții cei bineplăcuți Lui. Dacă din iubire Dumnezeu a zidit lumea și pe om, din nesfârșita Lui iubire de oameni, a trimis pe Fiul Său Cel Unul-Născut în lume și Acesta S-a dat pe Sine pentru ea.

Iată, ne naștem din nou în Biserică prin Botez, prin Harul lui Dumnezeu, și devenim moște­nitori ai Împărăției „Fiului iubirii Sale” (Coloseni 1, 13). Cum trebuie să fie faptele noastre dacă nu precum ale fiului? Cum Îl numim pe Dumnezeu Tată în rugăciunea noastră de atâtea ori și, totuși, ne întrebăm atât de rar dacă faptele noastre sunt sau nu ale fiului? Cum trebuie să viețuim în lumea aceasta? Oare este de ajuns să cunoaștem acestea, sau trebuie să trăim în lumina lor, să iubim Lumina și să urâm întunericul? Dacă prețuim atât de mult nașterea după trup, începutul viețuirii noastre, și o serbăm de-a lungul vieții numărând anii care ne apropie de sfârșitul ei, cu cât mai mult nașterea cea cu adevărat din apă și din Duh, adevărata viețuire în Ziua cea neînserată a Împărăției Sale? Cum vom răspunde?

Pericopa evanghelică de astăzi ne oferă răspuns la aceste întrebări, dar ea este și un recurs la conștiința noastră, la lucrurile cele din lăuntrul nostru. Când Dumnezeu vorbește cu noi, așa cum vedem în convorbirea cu Nicodim, nimic nu rămâne ascuns. Pe toate Dumnezeu le dă pe față și le așază în Lumina Lui, ca să-L iubim pe El, să-L cunoaștem și să ne dedicăm Lui, „căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (v. 17). Acum, însă, noi știm toate acestea, Biserica le mărturisește în toată vremea, ne cheamă la Sfânta Liturghie, ne povățuiește în lumea aceasta și în viața aceasta. Nu putem trăi precum cei care nu au credință și nădejde sau ale căror fapte sunt fapte ale ­întunericului.

Prin nașterea din nou, prin Botezul Bisericii noastre, noi suntem răscumpărați din moarte și din blestemul ei, prin scump Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Așadar, și viețuirea noastră este în El și prin el, căci fără de El nu putem face nimic. Înțelegem de aici că nu este de ajuns să ne naștem după trup, așa cum Mântuitorul îi răspunde învățătorului de Lege zicând: „Fă aceasta și vei fi viu!” (Luca 10, 28). Dar, ca să moștenim viața cea veșnică, ca să trăim cu adevărat, trebuie să urmăm Lui, să-L urmăm până la moarte și, prin moarte, să înviem împreună cu El la viața cea adevărată. Moartea noastră împreună cu El înseamnă să murim păcatului, adică să ne mărturisim cu pocăință păcatele înaintea duhovnicului și, prin harul iertării, să viem Lui, să primim nașterea cea după Duhul întru înnoirea vieții. Suntem față în față cu lumea aceasta și suntem părtași ei, fiindcă ne-am născut în ea, dar cel mai important este să cunoaștem ce avem de făcut cu răstimpul viețuirii noastre aici. Viața și lumea aceasta sunt din lumină și ne sunt date nouă să cunoaștem Lumina cea adevărată, să-L cunoaștem pe El, Cel ce a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Nu numai va fi viu acela care Îi urmează Lui, ci va avea însăși lumina vieții. Să înțelegem în lumină cuvintele lui Dumnezeu și poruncile Lui, ca să fim fii ai luminii. Dumnezeu este Lumina lumii, iar El a venit în lume, ca „lumea viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10).

Urmând și noi prin credință pe înțeleptul Nicodim, cel care, în taină, a cercetat cu nădejdea mântuirii și a vieții de veci învă­țătura Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), să-L rugăm pe Dumnezeu Tatăl să dăruiască inimilor noastre bucuria sfântă a înnoirii, prin nașterea din apă și din Duhul, ca părtași ai Împărăției Fiului iubirii Sale, acum și în veci. Amin.

Pr. Conf. Dr. Adrian Ivan 

 

Notă

1 Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, IV, trad. de pr. prof. dr. Teodor Bodogae, PSB vol. 30, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 22.

 

Sursa: http://ziarullumina.ro

 

Patriarhul României a oferit mai multe explicații despre termenii legați de Adormirea Maicii Domnului, dar și despre semnificațiile profunde ale sărbătorii.

„Maica Domnului a trecut prin moarte ca toți oamenii”, a spus Preafericirea Sa. „Însă ea nu mai așteaptă învierea de obște, ci Hristos Domnul, Fiul ei, nu a voit să lase descompunerii trupul Maicii Sale și a luat-o cu Sine la ceruri”.

Patriarhul Daniel a spus că Biserica a numit această sărbătoare cu două nume: „adormire” – pentru a arăta că moartea Maicii Domnului a fost reală și „mutare la cer”, întru slava Fiului ei.

„Această sărbătoare nu se numește nici ‹înviere› – pentru că nu a văzut-o nimeni înviată după cum a fost văzut Hristos, nici ‹înălțare› – cum greșit spun unii din neștiință, pentru că ea nu s-a înălțat la cer cu putere proprie cum s-a înălțat Hristos. Ea a fost luată la cer, mutată”.

Despre această mutare a Fecioarei Maria, Părintele Patriarh Daniel a detaliat că „nu este o simplă deplasare spațială de la pământ la cer, ci este și o mutație spiritual-existențială”.

„Este o mutare la viața veșnică netrecătoare și o proslăvire a sufletului și trupului Maicii Domnului, o mutare a ei întru slava împărăției cerurilor”.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a menționat că această mutare întru slavă este descrisă în cartea Apocalipsei (12:1).

„Această mutare întru slavă este descrisă ca stare în care se află Maica Domnului, împreună cu starea Bisericii – pentru că ea este ‹icoana vie a Bisericii› – în cartea Apocalipsei, capitolul 12. Se spune că Maica Domnului are deasupra sa soarele – care este Hristos ‹Soarele dreptății›, la picioarele ei luna – care reprezintă lumea schimbătoare care crește și descrește, iar în jurul ei 12 stele – care îi reprezintă pe cei 12 apostoli, pe temelia mărturisirii cărora se zidește Biserica lui Hristos, El fiind Capul Bisericii”.

„Mutarea Maicii Domnului este intrarea într-un alt mod de existență, acela al vieții cerești netrecătoare, o mutare în slava împărăției cerurilor”.

Patriarhul Daniel a precizat că deși Maica Domnului a fost mutată la cer prin iubirea și puterea Fiului ei, „ea rămâne prezentă în lume prin rugăciunile ei, prin care izbăvește din moarte sufletele celor care i se roagă, ea fiind chemată în ziua morții și în ziua judecății”.

„Ea este mijlocitoare, împreună cu Sfântul Ioan Botezătorul, în ziua Judecății universale, pentru cei care s‑au pocăit, dar nu au mai trăit pentru a arăta faptele pocăinței”.

„Maica Domnului nu părăsește lumea pentru că aceasta este lumea pe care Fiul său a iubit‑o și pe care a mântuit‑o. Și, pentru că Fiul dorește ca umanitatea să se mântuiască, și Maica Sa dorește ca toți oamenii să se bucure de fericirea veșnică din Împărăția Preasfintei Treimi”.

Patriarhul a amintit apoi că Adormirea Maicii Domnului este hramul mai multor biserici, mai ales voievodale, care au devenit loc de înmormântare pentru domnitori și regi: Mănăstirea Bistrița (din Neamț), unde este înmormântat domnitorul Alexandru cel Bun, Mănăstirea Putna, unde este înmormântat Sfântul Domnitor Ștefan cel Mare ș.a. Preafericirea Sa a spus și că Hramul Adormirii Maicii Domnului este o chemare la pregătire pentru mutarea la viața veșnică.

- basilica

 

Anul Nou Bisericesc, spre deosebire de Anul Nou civil, începe la 1 septembrie.

Data aceasta de 1 septembrie pentru începutul anului bisericesc a fost împrumutată de la evrei care sărbătoreau atunci anul civil, potrivit Sinaxarului din Mineiul zilei de 1 septembrie.

Evreii încep calendarul cu luna Tişri, adică cu septembrie. În prima zi din luna septembrie, evreii aveau zi de odihnă şi aduceau Domnului ardere de tot.

Potrivit tradiţiei, Mântuitorul Iisus Hristos şi-a început activitatea publică în ziua de 1 septembrie, când a intrat în sinagogă şi a citit cuvintele prorocului Isaia care profeţeau despre Persoana Sa dumnezeiască:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului“ (Isaia 61:1-2 şi Luca 4:18-19).

Un alt motiv al sărbătoririi anului bisericesc în prima zi a lunii septembrie este tradiţia moştenită din Legea Veche, potrivit căreia în această zi a început creaţia lumii.

Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea. Ei au stabilit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creștinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor anul bineplăcut Domnului.

Tot în ziua de 1 septembrie, Biserica a rânduit să fie pomenit Sfântul Cuviosul Dionisie Exiguul, din Dobrogea, care a alcătuit cronologia creştină, numărând pentru întâia oară anii începând de la Hristos. - Biroul de presă al Patriarhiei Române

• La data de 1 septembrie 2023, cu ocazia slujbei de Te Deum săvârșite în Catedrala Patriarhală, Episcopul vicar patriarhal, PS Paisie Sinaitul, a vorbit în cuvântul rostit despre importanţa zilei de 1 septembrie pentru Biserica Ortodoxă:

„Biserica Ortodoxă se roagă la începutul anului bisericesc prin slujba de Te Deum. Numele acestei slujbe provine de la faptul că, între cântările care alcătuiau rânduiala acestei slujbe, se număra în vechime şi imnul Te Deum Laudamus… (Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…), una dintre cele mai vechi cântări creştine”.

„Ziua de 1 septembrie reprezintă pentru Biserica Ortodoxă începutul anului bisericesc. Spre deosebire de anul civil calendaristic, acest început nu se limitează doar la măsurarea timpului, ci cuprinde în chip deosebit și dimensiunea duhovnicească, liturgică a timpului. Potrivit Sinaxarului din Mineiul zilei, data aceasta de 1 septembrie ca început al anului bisericesc a fost moștenită din tradiția Vechiului Testament. Ziua de 1 septembrie este considerată ca fiind ziua în care Dumnezeu a început crearea lumii, după cum spune Sfânta Scriptură: La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul (Facere 1, 1)”.

„De asemenea, ziua de 1 septembrie este considerată ziua în care apele potopului s-au retras în vremea lui Noe, iar acesta a însemnat un nou început pentru omenire. Un alt motiv pentru stabilirea zilei de 1 septembrie este și tradiția că în această zi a coborât Moise de pe Muntele Sinai cu Tablele Legii, și atunci a fost un nou început. De asemenea, tot în septembrie a fost sfințit Templul lui Solomon”.

„Tot potrivit tradiţiei, Mântuitorul Iisus Hristos şi-a început activitatea publică în ziua de 1 septembrie, când a intrat în sinagogă şi a citit cuvintele prorocului Isaia, care profețeau despre Persoana Sa dumnezeiască: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului“ (Isaia 61, 1-2 şi Luca 4, 18-19)”.

Începutul anului bisericesc a fost instituit de Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea, a mai explicat Părintele Episcop.

„Ei au stabilit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creștinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării poporului vestind tuturor anul bineplăcut Domnului”.

„Tot în ziua de 1 septembrie, Biserica a rânduit să fie pomenit Sfântul Cuviosul Dionisie Exiguul, din Dobrogea, care a alcătuit cronologia creştină, numărând pentru întâia oară anii începând de la Hristos”.

PS Paisie le-a mulţumit tuturor celor care au participat la slujbă şi a menţionat că „această rugăciune poartă în sine o deosebită intensitate și devine, într-un anumit mod, o sinteză a tuturor orelor de rugăciune din anul bisericesc ce s-a încheiat și o chemare la înnoirea rugăciunii pentru anul bisericesc care începe”.

• Romfilatelia dedică o nouă emisiune filatelică Anului Nou bisericesc - Basilica

 

Dintre toate Tainele Bisericii, Spovedania este lucrarea cea mai des folosită. Ea este taina adâncului de smerenie, taina sincerității noastre și taina adâncului iertării lui Hristos. Ea devine taina neîncetatei înnoiri prin harul Duhului Sfânt. Spovedania întărește legătura noastră de comuniune și de iubire cu Dumnezeu. Recu­noașterea ­sinceră, firească a păcătoșeniei noastre în fața nesfârșitei bunătăți și desăvârșiri a lui Dumnezeu face mereu posibilă participarea la viața Lui.

Cel Atotputernic și Atotmilostiv curăță întinarea păcatului, vindecă rănile, umplând cu lumină și iubire vidurile sufletului. Eu (omul), ființă slabă, înclinată spre păcat și ne­statornică, doar în prezența Lui (slujbă, muncă și rugăciune fierbinte), nu păcătuiesc. Precum fierul în flăcările focului este ferit de rugină, curățit și umplut de lumină, aşa şi eu, cel zămislit și născut în păcat, mă curăț, mă luminez și mă aprind doar prin focul harului lui Hristos. Port în alcătuirea firii mele păcatul.

Hristos m-a spălat prin Botez, m-a îmbrăcat în haină luminoasă, m-a pecetluit cu puterea Duhului Sfânt. Şi totuși păcătuiesc din nou. N-aș vrea să fiu lipsit de prezența Lui cea bună, dar slăbiciunea firii, în care păcatul este viu, nu-mi dă pacea și siguranța vieții în Dumnezeu.

Ce voi face, dar? Nu mă pot lipsi de lumina (cunoașterea și înțelegerea) cuvântului Tău, nici de dulceața harului Tău. De aceea mă mărturisesc Ție! Strig către Tine! Stărui în rugăciune. Te chem, cerând luminare și izbăvire! Când încetez rugăciunea sau altă lucrare duhovnicească, în priveliștea ochilor minții mele revine lumea cu deșertăciunile ei. Așadar, în fața Ta sunt, Doamne! Ție mărturisesc gândurile și simțirile mele! Stator­nicește-mă în harul Tău! Întă­rește-mă întru puterea tăriei Tale! Pătrunde-mă cu lumina Ta, căci fără puterea harului Tău sunt o trestie purtată de vânt, o frunză plutitoare pe marea vieții.

Pentru că mintea noastră uită adesea de Dumnezeu, inima nu arde în simțirea prezenței Lui. Trebuie mereu să ne trezim, să ne întoarcem la Hristos, care primește această întoarcere și se bucură de ea. De mii de ori, căzând în uitare și păcat, de mii de ori să ne întoarcem! Domnul Cel bun și milos ne primește (chiar El a poruncit-o) să punem început bun. Un început al vieții fără păcat, în care să trăim în El, iar El în noi (Galateni 2, 20). De aceea, învrednicește-mă, Doamne, ziua aceasta să o petrec fără de păcat. Ajută-mi ca această zi să fie sfântă. Să fie ziua în care voi intra unit cu Tine în veșnicie și voi rămâne în veci cu Tine.

Spovedania ne-a fost dată ca împreună-convorbire și conlucrare cu Dumnezeu. (Fără harul Său nu putem face o adevărată spovedanie.) Eu îi spun păcatele și lipsurile mele, iar El îmi spune (descoperă) puterea și lucrarea harului Său. Fac aceasta personal în rugăciune. O fac și în fața martorului Său, preotul-duhovnic. Personal, cu cuvintele mele, dar și cu rugăciunile Bisericii. Rugăciunea a treia către Duhul Sfânt (din rugăciunile de seară); a patra din Canonul Sfintei Împărtășanii și multe altele sunt spovedanii făcute direct lui Dumnezeu. Sfinții Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Maxim Mărturisitorul ne-au lăsat minunate rugăciuni de mărturisire, adresate Persoanelor Sfintei Treimi și Maicii Domnului în colecția Sfântului Nicodim Aghioritul, numită Apanthisma. Fiecărei slăbiciuni, Dumnezeu îi aduce opusul, puterea și strălucirea virtuților Lui. ­Păcatele sunt multe, de ordinul zecilor și sutelor, dar întotdeauna când facem spovedanie ne orientăm după cele zece porunci și ­după cele nouă porunci biseri­cești, care armonizează viața noastră cu Dumnezeu, cu aproapele și cu sinele. Învățăm poruncile restrictive (ce nu trebuie să facem), dar și cele afirmative (ce trebuie să facem), adăugând Poruncilor cele nouă Fericiri, faptele milei trupești și sufletești, care acoperă mulțime de păcate. Duhovnicul din Pelerinul rus spune că în trei patimi sunt cuprinse toate păcatele care macină și desfigurează sufletul (frumosul chip al lui Dumnezeu) omului. Așadar acestea mereu le mărturisim:

1. Că nu-L iubesc din tot sufletul, din toată inima, din tot gândul și cu toată tăria (Matei 22, 37; Marcu 12, 30). Căci, dacă L-aș iubi, aș fi un rug de rugăciune, care topește munții păcatului și luminează lumea cu lumina cunoștinței; aș fi un imn de iubire aprinsă, un psalm de laudă și mulțumire; o neîncetată doxologie; un izvor de recu­noștință.

2. Nu iubesc nici pe aproapele (fratele) meu ca pe mine însumi (Matei 22, 39). Dacă l-aș iubi, i-aș ierta greșelile, m-aș ruga pentru mântuirea lui, pentru buna lui sporire și propășire în toate. Câți oameni (frați ai noștri) nu sunt în orașul nostru, în țara noastră, în lumea toată, pentru care nu ne-am rugat niciodată și nu am făcut nimic pentru binele și mântuirea lor?

3. Sunt plin de mândrie și slavă deșartă. Astfel păcătuiesc prin orgoliu, mânie, ură, răzbunare, dispreț, rivalitate, competiţie, concurență, slavă deșartă (depen­dența de părerea oamenilor), iubirea de sine, încântare de sine, laudă de sine, milă de sine, cruțare de sine, minciună, lăcomie de cele trecătoare, hrănind eul și egoul meu cu cele zise și făcând din el izvorul suferinței mele.

Cât de des mă voi spovedi? Cât pot de des. Zilnic, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, săptămânal o fac cei mai râvnitori, lunar cei obișnuiți, dar nu mai rar de patruzeci de zile, zicea părintele Cleopa. Lucrarea Sfintei Spovedanii este întărită de harul Sfintei Împărtășanii, prin care Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat ni Se dăruiește, umplând ființa noastră de darurile Sale dum­nezeiești-omenești.

Pentru a păstra o legătură permanentă cu Mântuitorul ­Iisus Hristos ne-a fost dată rugăciunea neîncetată (I Tes. 5, 17), condiționată de împlinirea ­poruncilor, iubirea și iertarea aproapelui. Pentru o neîncetată înnoire a ființei noastre ne-a fost dată spovedania cât mai deasă, făcută în fața lui Dumnezeu, prin rugăciunile zilnice amintite și în fața duhovnicului la vremea cuvenită. Ea face posibilă lucrarea harului și ajută inima omului să se statornicească în Hristos. Prin rugăciune, milostenie, studiu, meditație, mărturisire, împăr­tășire, omul sporește în cu­noaștere și lucrarea lui Hristos. Puterea harului transformă omul. Căința adâncă ridică sufletul din adâncul iadului, așa cum avem pilda regelui Manase, a psalmistului David, a Mariei Egipteanca, a lui Moise Etiopianul și a altora. Puterea pocăinței vine și ea tot de la Hristos, prin har, prin pildele Scripturii și Bisericii. Spovedania să fie făcută cu multă smerenie, discreție și mai ales încredere în Hristos și lucrarea Lui.

Mă folosesc de câteva versuri ale poetului-teolog Valeriu Anania, Mitropolitul nostru de vrednică amintire de la Cluj, care surprind esența tainei și lucrării Spovedaniei. Confessio:

Doamne, tinde-Ţi patrafirul

peste fața mea de lut,

sufletu-mi neghiob și slut

să-l albești cu tibișirul

când amurgu-și toarce firul

peste-un pic de gând tăcut.

Să-Ţi vorbesc, ne-aud vecinii,

iar osânda e păcat;

eu stau pe-un cot plecat

şi să-mi scriu povara vinei,

pe când Tu, la vremea cinei,

să-mi șoptești că m-ai iertat.

Aciuiați pe-o vatră nouă

vom purcede spre nou cânt;

eu, o mână de pământ,

Tu, lumina-n strop de rouă,

migăli-vom cartea-n două:

Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.

Şi-ncălţându-Te-n sandale

să pornești pe drum stelar,

într-al slovelor chenar,

eu opri-Te-voi din cale. 

Esențial este să avem o legătură vie cu Hristos. Să fim conștienți că, la edificiul vieții noastre duhovnicești, lucrarea Lui este fundamentală. (Omul face un pas, Dumnezeu face nouăzeci și nouă, zice proverbul.) Lucrarea și creșterea noastră duhovnicească se realizează prin râvna, strădania și osteneala noastră, unite cu harul lui Dumnezeu. Zilnic să cercetăm lucrarea duhovnicească din noi. Cât har am dobândit, cât ne-am unit cu Hristos, cât am sporit întru El?

Să ne încredințăm lui Dumnezeu, să ne mărturisim lui, să-I facem spovedanie în fiecare seară. Să facem și spovedania la duhovnic, să primim dezlegarea, iertarea, sfatul și povața lui, participând des la Sfânta Liturghie, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Ziarul Lumina

 

După cum bine știm, pe parcursul întregului an bisericesc Sfinții Părinți au rânduit să închine Sfinților Arhangheli mai multe zile de prăznuire. Astfel, pe 26 martie, a doua zi după Buna Vestire a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, prăznuim Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, pe 13 iulie, Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, iar pe 8 noiembrie, cu doar o săptămână înainte de a intra în Postul Nașterii Domnului, cinstim cu toții Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri. Nu în ultimul rând, Biserica noastră face, la început de septembrie, în data de 6, pomenirea unei minuni săvârșită de Sfântul Arhanghel Mihail.

Dacă răsfoim calendarul nostru ortodox și observăm cu atenție, în ziua de 6 septembrie, sărbătoarea este consemnată chiar astfel: „Pomenirea minunii Sfântului Arhanghel Mihail în Colose” fără a explica, însă, despre ce minune este vorba, cum și în ce context a fost ea săvârșită și cine a fost „destinatarul” sau „subiectul” acestui fapt minunat. De aceea, ne-am gândit că este potrivit ca în această zi de sărbătoare să expunem în câteva rânduri motivul sărbătorii, spre a vă fi mai ușor de reținut și de transmis celor apropiați.

Îngerul cu sabia de foc

Din punct de vedere etimologic, numele de „Mihail” provine de la ebraicul „Miha’El”, termen compus la rândul său din mi, (cine); ke, (ca); El (prescurtare de la Elohim, „Domnul Puterilor”, nume dat în Vechiul Testament lui Dumnezeu). Cuvântul se traduce prin expresia „Cine este ca Dumnezeu?” sau „Cine se compară cu Domnul?”, un fel de interogație retorică pentru a sublinia ideea că nimeni şi nimic din această lume nu se poate compara cu puterea și dragostea lui Dumnezeu. Sfântul Mihail este Arhanghelul care poartă mereu o sabie de foc, fiind pus de Dutnnezeu să păzească porțile Raiului, după alungarea protopărinților noștri, Adam şi Eva, pedepsiti pentru păcatul neascultării poruncii lui Dumnezeu. În Cartea Apocalipsei se menționează că Sfântul Arhanghel Mihail va conduce cetele îngereşti în lupta împotriva diavolului, fapt confirmat și de reprezentările iconografice în care el este pictat ca un voievod care ține în mâna dreaptă o lance cu care străpunge diavolul și care are în capăt semnul Sfintei Cruci, iar în stânga un o ramură de finic.

Minunea din Colose

Revenind la subiectul editorialului nostru, pe 6 septembrie, Biserica noastră ne amintește de o minune pe care a săvârșit-o Sfântul Arhanghel Mihail pentru a salva Biserica din Colose. Mai exact, tradiția spune că Sfinții Apostoli Ioan și Filip au predicat Evanghelia la Heretop, aproape de oraşul Colose (astăzi, Turcia). În acest loc se afla o Biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, iar cei doi Sfinți Apostoli, propovăduind Evanghelia lui Hristos, au prorocit că peste tot locul acela va străluci darul Sfântului Arhanghel Mihail și multe minuni vor fi săvârșite aici. Într-adevăr, așa s-a și întâmplat. Mergând Sfântul Ioan în alte locuri la propovăduire, iar Sfântul Filip pătimind în cetățile păgânilor, a izvorât din acel loc apă făcătoare de minuni, adunând mulțime mare de credincioși, dar și pe cei care nu primiseră încă Botezul, cu toții vindecându-se, după cum citim în Sinaxar: „Deci începură a veni la izvorul acela mulți, nu numai credincioșii, ci și necredincioșii, pentru că minunile cele ce se făceau îi chemau ca niște trâmbițe cu glas mare și toți cei ce beau și se spălau din izvorul acela se tămăduiau de neputințele lor și, primind sănătate, se botezau mulți în numele Sfintei Treimi”.

Printre cei care veneau să se roage și primească vindecare la acel izvor minunat s-a numărat și un păgân din Laodiceea, a cărui fiică era mută din naştere. Acesta primise poruncă în vis de la Sfântul Arhanghel Mihail să își ducă copilul la acest izvor ca să se vindece. Ascultând porunca Sfântului Arhanghel, fiica sa a primit vindecare, iar el a primit botezul creștin, zidind o Biserică frumoasă deasupra izvorului, cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”. La 90 de ani de la acest moment, a venit aici un copil în vârstă de 10 ani din Ieripoli, pe nume Arhip, care a rămas în Biserică, postind și făcând rugăciuni ca și marii pustnici ai sihăstriilor. La momentul cuvenit și rândul de Dumnezeu, pusnicul Arhip s-a și călugărit, învrednicindu-se de darul preoției, învățând credincioșii despre tainele credinței și slujind în Biserica Sfântului Arhanghel Mihail până la adânci bătrâneți. Însă, după cum era de așteptat, păgânilor din orașul Ieripoli nu le-a convenit deloc acest lucru. Punându-se câțiva dintre ei de acord, s-au hotărât să acopere apa izvorului minunat, iar pe Arhip să-l omoare, punând vina pe seama tâlharilor.

Însă, Dumnezeu nu-i uită niciodată pe cei ce-I sunt aproape. Astfel, în clipa în care necredincioșii s-au apropiat de pustnicul Arhip, mâinile le-au amorțit pur și simplu, fără să le mai poată ridica. Iar din apă – după cuvintele Sinaxarului – a ieșit o pară de foc și, repezindu-se la ei, i-a alungat departe. Astfel, elinii s-au îndepărtat cu mare rușine de la izvorul acela făcător de minuni și de la cuviosul Arhip, însă scrâșneau cu dinții și se lăudau tuturor că, într-o bună zi, vor astupa izvorul, vor dărâma Biserica, iar pe cuviosul Arhip îl vor omorî. Și un alt plan le-a dat prin minte: pentru că în zonă erau două râuri mari, Licocaper și Kufos, păgânii s-au gândit să le devieze asupra locului făcător de minuni, ca astfel curgerea lor să dărâme Biserica Sfântului Arhanghel Mihail și să acopere cu apele acelea sfântul izvor, înecându-l pe cuviosul Arhip. Iar cuviosul Arhip, văzând planul lor, a căzut la pământ în Biserică, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi și chemând în ajutor pe Sfântul Arhanghel Mihail, ca să-și păzească locul de apă, zicând: „Nu voi fugi de la locul acesta sfânt nici nu voi ieși din Biserică, ci aici să mor și eu, de va voi Domnul să fie înecat locașul acesta”.

Pe când se ruga el, a auzit un glas poruncindu-i să iasă din Biserică. Deci, ieșind cuviosul din Biserică, l-a văzut pe Sfântul Arhanghel Mihail în chip omenesc, spunându-i: „Îndrăznește și nu te teme! Scoală-te și vino la mine aici și vei vedea puterea lui Dumnezeu în apele acelea”. Cu adevărat, în clipa în care apele erau aproape de Biserică, s-a ridicat un stâlp de foc de la pământ până la cer, iar Sfântul Arhanghel a însemnat apele cu Semnul Crucii, poruncindu-le: „Să stați acolo!”. Și îndată apele s-au oprit. Și întorcându-se Arhanghelul către o piatră mare, care era aproape de Altar, a lovit în ea cu toiagul, piatra s-a despicat în două și s-a făcut în piatră o prăpastie mare, în care a poruncit apelor să intre, spre mirearea păgânilor. Astfel, înfăpruind minunea, Sfântul Arhanghel s-a suit înapoi la ceruri, iar cuviosul Arhip a dat slavă și mulțumire Bunului Dumnezeu pentru cele întâmplate.

De atunci, locul acela poartă denumirea de „Hones”, adică „mistuire”, căci de când -s-a petrecut minunea Sfântului Arhanghel Mihail, apele intră în piatră și se duc în pământ în mod inexplicabil.

În preajma acestei zile speciale de 6 septembrie, la început de An Bisericesc, rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască tuturor sănătate și spor în tot lucrul bun, sub ocrotirea și purtarea de grijă a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. 

Sursa: http://blog.bizanticons.ro

 

Trăind în marile orașe, în confortul pe care ni-l oferă dezvoltarea tehnologiei și internetul, eternitatea e mai greu de perceput și atins. Dar există locuri binecuvântate unde această simțire vine în întâmpinarea noastră, iar unul dintre acestea se află la Mănăstirea Rohia. În acest loc mirific, sfințit prin rugăciunea monahilor, închinătorii primesc mângâiere și ajutor de la Maica Domnului, cea care este și protectoarea sfântului lăcaș.

Ascunsă în codrii Țării Lăpușului, Mănăstirea Rohia aduce prinos de laudă Maicii Domnului prin hramurile „Izvorul Tămăduirii”, „Adormirea Maicii Domnului”, precum și prin sărbătoarea din data de 9 septembrie închinată Sfintei Ana, mama Născătoarei de Dumnezeu. De altfel, multe Biserici și mănăstiri din țară au ca zestre spirituală Icoane ale Maicii Domnului, care în timp și-au dovedit lucrarea minunată pentru oameni. Chemați de dragostea Preacuratei, numeroși credincioși merg în pelerinaj la mănăstirile Putna, Nicula, Rohia, Hurezi, Văratec etc. 

Rohia, „casă Maicii Domnului”

Mănăstirea Rohia a fost ctitorită de preotul Nicolae Gherman la îndemnul fiicei sale, trecută la Domnul la doar 10 ani. Aceasta i s-a arătat de mai multe ori în vis, cerându-i să ridice „casă Maicii Domnului”, în Dealul Viilor. În anul 1926, când Biserica mănăstirii a fost sfințită, părintele Gherman a dăruit sfântului lăcaș Icoana Maicii Domnului, care de atunci s-a dovedit protectoare și ajutătoare minunată în momente de grele încercări pentru mănăstire. La cererea ctitorului, Icoana a fost pictată în Muntele Athos pe lemn de chiparos de către călugărul Nicanor.

Am fost de multe ori la Rohia și asemenea oricărui creștin i-am cerut și eu ajutorul Preacuratei. Se simte în chipul Maicii Domnului o durere tainică. Mănăstirea poartă peste veacuri lacrima unui părinte rănit de moartea prematură a fiicei sale, dar mai poartă şi durerea unui neam răstignit, căci Rohia este prima mănăstire ortodoxă ridicată după Marea Unire din anul 1918 și după toate nedreptățile suferite de românii din Ardeal, aflați sub dominație austro-ungară.

De-a lungul timpului, Maica Domnului și-a dovedit ajutorul în multe situații în care omul s-a arătat neputincios. În 1927, de hramul Mănăstirii Rohia, de la o lumânare aprinsă a luat foc și a ars tot ceea ce era în jurul Icoanei, inclusiv ancadramentul. Doar Icoana a rămas intactă. 

„Un plâns îndurerat”

În perioada grea din timpul regimului comunist, vrednicul de pomenire Arhiepiscop Justinian Chira ne-a relatat, în mai multe interviuri, cum a fost ajutat de Dumnezeu și Maica Domnului. Ca urmare a decretului 410 din 1959, călugărilor li s-a cerut să părăsească mănăstirea, așa că, pentru a nu pune în pericol viața monahilor, în data de 30 noiembrie 1959, Starețul Justinian i-a condus pe toţi viețuitorii la gară, urmând să rămână singur în mănăstire. A doua zi, Starețul a auzit „un plâns îndurerat de femeie”. A căutat în Biserică și-n curtea sfântului lăcaș să afle ce suferință a purtat-o prin codrii Lăpușului până la mănăstire. Dar nu a găsit pe nimeni. Se auzea doar suspinul încărcat de durere al unei femei. Din acel moment, Justinian Chira a mărturisit că nu i-a mai fost frică de ame­nințările auto­rită­ților comuniste, deoarece a fost încre­dințat că Maica Domnului era cea care cercetase mănăstirea, plângând izgonirea monahilor. „Și de atunci nu m-am mai simțit singur”, mărturisea adesea Înaltpreasfinţitul Justinian Chira.

În următorii ani, reprezentanții auto­rităților comuniste i-au cerut, de mai multe ori, Sta­rețului Justinian să închidă Biserica și să le predea cheia. Vrednicul monah deschidea în fiecare zi Biserica, slujea Sfânta Liturghie și punea cheia la Icoana Maicii Domnului. Când i se cerea să predea cheia, el spunea că nu o are, pentru că e la Maica Domnului. Și niciun reprezentant al puterii comuniste nu a avut curajul și „puterea” să ia cheia de la această Icoană. 

A redat sănătatea, deşi omenește părea imposibil

Despre vrednicul de pomenire arhimandrit Serafim Man se cunoaște mai ales faptul că a avut curajul să-l călugărească, în plin regim comunist, pe scriitorul Nicolae Steinhardt, evreu convertit la Ortodoxie. În anul 2010, când l-am cunoscut, Părintele Serafim se pregătea de întâlnirea cu Domnul căruia îi închinase întreaga viață, privirea îi era ancorată în veșnicie. Vorbea puțin cu oamenii, în schimb era nelipsit de la Sfânta Liturghie. Ne-a lăsat ca mărturie, într-un interviu, detalii despre tunderea în monahism a lui Nicolae Steinhardt și ajutorul primit de la Maica Domnului într-un moment de grea încercare.

Părintele Serafim a cunoscut în fapt, dovedit ştiinţific, ajutorul Preacuratei, căci viaţa sa rămâne un miracol pentru mulți care l-au cunoscut, dar mai ales pentru doctorii care l-au tratat. În 1984, medicii de la Institutul Oncologic din Cluj-Napoca îi mai dădeau de trăit doar 2-3 ore, așa că l-au trimis să moară acasă la mănăstire. Dar Maica Domnului, protectoarea casei, avea să hotărască altceva pentru el, răspunzând astfel rugăciunii fierbinți adresate de monahul cu clipele vieții numărate. După acest moment de cumpănă, arhimandritul Serafim Man a mai trăit încă trei decenii. Și-n tot acest timp a dat mărturie despre lucrarea Maicii Domnului în viaţa sa.

Multe sunt lucrările Preacuratei în viața celor care-i cer ajutorul: încurajează, vindecă, binecuvântează! Cu capul uşor plecat parcă peste durerea lumii întregi, Maica Domnului ne aşteaptă pe toți să ne despovărăm sufletul şi gândul obosit. Privirea-i umezită de o lacrimă eternă ne mângâie pe fiecare.

Ștefania Coșuleanu

Sursa: http://ziarullumina.ro

(Ps. 33, 10)

 

---

 

Dr. Radu Țincu, medic primar Terapie Intensivă și Toxicologie, a vorbit, în cadrul Prelegerilor ITO 2023 de la Timișoara, despre flagelul tot mai răspândit al consumului de droguri în rândul tinerilor. Cu acest prilej, el a combătut și cinci afirmații false despre consumul de droguri.

„M-am întrebat dacă dependența de droguri este doar o problemă a trupului, pentru că, de multe ori, ne concentrăm să tratăm simptomele acestor oameni. Și am ajuns, stând de vorbă cu tinerii și cu dependenții de droguri, la ideea că este mai degrabă o problemă a sufletului”, a spus el.

Redăm în continuare cele cinci afirmații false cu care medicul s-a întâlnit cel mai des în activitatea sa. El le-a combătut cu argumente sâmbătă, la Timișoara, în fața unei săli pline de tineri participanți la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși (ITO) 2023.

5 afirmații false legate de consumul de droguri

1. „Sunt liber să fac ce vreau!” FALS

„Întrebarea se pune este cum poți să fii liber atunci când ești robit de o substanță psihoactivă? Cum poți să fii liber atunci când te trezești la două noaptea în sevraj și ieși în colțul străzii să-ți cumperi pastila de amfetamină?”, a răspuns dr. Radu Țincu.

„Libertatea nu are nicio legătură cu a consuma droguri. Dimpotrivă, atunci când devii dependent de droguri, ți-ai pierdut libertatea.”

2. „Există droguri ușoare, pe care le putem lua cu toții și nu pățim nimic.” FALS

„Orice substanță te poate ucide, depinde doar de cantitatea pe care o introduci în organism. Astfel, chiar și «banala» marijuana poate să producă decesul unei persoane printr-o supradozare și mai ales prin complicațiile vegetative pe care le poate determina, mergând până la stop cardiac”, a explicat dr. Radu Țincu.

3. „Eu consum ocazional și îmi este suficient, nu există riscul să consum și mai mult” FALS

„Apare fenomenul farmacologic numit toleranță. Adică organismul se obișnuiește cu aceste substanțe și vei consuma din ce în ce mai mult, ca să poți să obții starea respectivă. Din păcate, în momentul în care vei atinge maximum pe care poți să-l introduci în organism, vei începe să diversifici substanțele”, răspunde dr. Radu Țincu.

„Ați văzut că, în cazul tânărului de la 2 Mai, au fost identificate șase substanțe simultan, ceea ce arată că, în timp, vei ajunge să faci tot felul de cocktailuri extrem de periculoase pentru sănătate.”

4. „Drogurile nu dau dependență. Eu mă pot lăsa oricând și nu am nevoie de ajutorul tău.” FALS

„Drogurile dau dependență, pentru că acționează la nivelul unor receptori, acționează pe structurile creierului nostru”, explică dr. Radu Țincu.

„Gândiți-vă că noi dezvoltăm dependențe cu lucruri care nu intră în corpul nostru: dependența de cumpărături, dependența de orice activități din jurul nostru cu care nu interacționăm în mod farmacologic.”

„Este clar că aceste substanțe, care acționează la nivelul receptorilor din creier, vor da dependență. Prima dependență este cea psihică. Te simți bine, tocmai de aceea ai luat drogul respectiv. Te simți bine și îți dorești ca și în ziua următoare să repeți această stare”, a mai spus medicul.

„Ulterior, în interval de câteva luni de zile, în funcție de tipul substanței respective, vei avea și o dependență fizică. Adică receptorii tăi vor cere în fiecare zi substanța cu care i-ai obișnuit timp de atâtea luni de zile.”

5. „Eu consum droguri etnobotanice, sau legale, care nu sunt nocive.” FALS

„De ce sunt periculoase și de ce sunt preferate de tineri, din păcate? Pentru că sunt ieftine. Costă undeva la 10 lei”, a spus dr. Radu Țincu.

„Dar, ceea ce nu știu tinerii este că nu sunt nici legale și nu sunt nici naturale, nu au nicio legătură cu ideea de botanică. Sunt în mare parte, peste 99%, substanțe de sinteză, care au o toxicitate cerebrală extrem de ridicată. Aceste substanțe fac, plastic vorbind ceea ce știm cu toții: «prăjirea» creierului.”

„Eliberează neurotransmițători excitatori care pur și simplu distrug sinapsele. Pe termen mediu și lung, efectele sunt cu atât mai negative cu cât începem consumul din adolescență”, a avertizat medicul.

„Dacă vom consuma substanțe stupefiante de la vârsta de 13-14 ani, când sistemul nervos nu și-a încheiat dezvoltarea, acest lucru va duce la nivel global la o scădere a capacității intelectuale. Toate studiile ne spun că IQ-ul acestor copii și performanțele școlare sunt mai mici comparativ cu ale celor care nu consumă.”

„Iar pe termen și mai lung tot studiile ne spun că tinerii care consumă din perioada adolescenței au tulburări de comportament cu agresivitate și autoagresivitate, iar incidența bolilor psihice la perioada adultă este mai mare comparativ cu a populației care nu a consumat.”

---

„Biserica și Spitalul, în lupta împotriva drogurilor, reprezintă binomul esențial de care avem nevoie, pentru că una tratează trupul și cealaltă sufletul. Iar dacă sufletul acestor copii este afectat, e nevoie de prezența Bisericii”, a spus dr. Radu Țincu în finalul prelegerii sale.

„Biserica trebuie să fie parte a informării publice cu privire la droguri, pentru că drogurile sunt mai degrabă o problemă a sufletului”.

---

Prelegerile ITO 2023 s-au desfășurat în cadrul Întâlnirii Tinerilor Ortodocși (ITO) de la Timișoara (31 august – 3 septembrie 2023).

 

Prezentare Imnuri către Dumnezeu:

 Descoperă toate tainele lui Hristos de la Nastere la Înviere și alungă neînțelegerile referitoare la Sfânta Treime și legatura între Ei dintr-o perspectivă ortodoxă a sfântului Grigorie de Nazianz, unul dintre Sfinții Părinți ai bisericii, care a primit numele de "Teologul" 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Despre erorile musulmanilor, latinilor și luteranilor:

Sfântul Maxim Grecul ( cca 1470 - 1556 ) a  fost „ părintele teologiei ruse” (S. Runciman), cel mai important apologet al Bisericii Ortodoxe din veacul al XVI-lea, un călugăr erudit care a pătimit pentru iubirea sa față de monahismul ascetic, dragostea de săraci și dreptate socială. Născut din neam grec, educat în Italia unde a devenit faimos și respectat de magiștrii renascentiști pentru erudiția și abilitățile sale filologice, Sfântul Maxim Grecul a fost „primul intelectual din Rus'”, opera sa însumând peste 350 de lucrări. Volumul de față conține principalele sale scrieri în care combate învățătura lui Mahomed și dogmele eretice apusene.„Cei ce leapădă pacea și iubirea vor fi atacați de multe ispite și erezii. Dacă însă oamenii cei răzvrătiți se depărtează de aceste căi și rătăcesc de la învățătura scripturistică și nu-și îndreaptă auzul către cele sfinte pomenite de ea, atunci cu atât mai mult se vor împotrivi să primească cele scrise de mine.”Sfântul Maxim Grecul

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Sfaturi pentru familiile tinere. Cum să ne purtăm cu soția sau cu soțul:

Dacă cineva dorește să se căsătorească, dar nu întâlnește persoana de care să-și lege viața, începe să se roage fierbinte, să meargă în pele­rinaje, în­cearcă să trăiască după poruncile lui Dumnezeu. Și dacă nimic nu se schimbă, pot apărea chiar resentimente, o nemulțumi­re față de Dumnezeu. Ce se întâmplă atunci?

 Să presupunem că lucrurile ar avea totuși un deznodământ fericit. Doi tineri se căsătoresc și încep viața de familie. Cum să se poarte cei doi soți unul cu celălalt? Cum să ducă o viață de familie fericită? Cum să-și crească și să-și educe copiii? Cum să pășească împreună, în vâltoarea acestei vieți, pe calea mântuirii?
Tot atâtea întrebări la care cartea de față încearcă să dea un răspuns... 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Prescura:

Prescura. Ce semnifica si cum se prepara prescura cu care se slujeste Dumnezeiasca Liturghie

 

Prezentare Sfantul Luca – Tamaduitorul bolilor de netamaduit:

Sfântul Luca al Crimeii este viu. Aceasta e mărturia unor oameni care au simțit ocrotirea, liniștea, bucuria sfinților lui Dumnezeu și mai ales ale Sfântului Luca al Crimeii. Aceasta este puterea de Sus, dătătoare de curaj, dăruită tuturor celor ce cu credinţă trec prin nenumărate încercări. Care învață că minunea nu poate avea loc decât dacă cineva se face părtaș durerii, suferinței aproapelui întru iubirea lui Hristos.

„Mulțumită acestei încercări am învățat multe și, mai ales, să‑L iubesc pe Dumnezeu, să mă rog cu adevărat, cu credință și străpungere de inimă și să nădăjduiesc (ceva ce uitasem înainte de a mă îmbolnăvi, când le vedeam pe toate în negru, zadarnice, fără rost, când mă împotriveam continuu căii Sale și renunțasem la propria viață). 
De atunci am început să prețuiesc din nou viața. ­Cuprins de dragoste față de Sfântul Luca, i‑am citit viața, minunile, m‑am dus în pelerinaj la bisericile închinate lui și mi l‑am luat ca pildă, mulțumită viețuirii sale virtuoase, pline de dăruire, iubire, jertfă, tăgăduire de sine, răbdare și rugăciune. Așadar, Îi aduc mulțumire lui Dumnezeu, Care prin mijlocirea sfinților Săi ne dă nouă, nevrednicilor, vindecarea sufletelor și trupurilor ori de câte ori I‑o cerem.”

În anii de acum te‑ai arătat credincioșilor, Sfinte Luca, 
neostoită mângâiere și negrăită; 
drept aceea, nu înceta, Sfinte, ca cel ce ai îndrăznire în Ceruri, aleasa ta purtare de grijă s‑o reverși asupra celor ce te cheamă 
în a lor smerită rugă cu sfântă și dreaptă dorire.

Detalii despre carte / COMANDA

Lucrarea „Taina căsătoriei în contextul deconstructivismului – Dialog între antropologia ortodoxă și abordările postmoderne” reprezintă teza de doctorat a părintelui profesor Bassam Antoine Nassif, susținută la Institutul Teologic „Sfântul Ioan Damaschin” din cadrul Universității din Balamand (Liban). În prezent, părintele este profesor asociat al acestei instituții și autorul mai multor lucrări, studii și articole publicate la edituri de renume mondial.În lucrarea de față, autorul analizează ideile majore ale postmodernității și implicațiile lor asupra antropologiei. Părintele afirmă că lumea a intrat într-o nouă eră, marcată de schimbări, transformări și evoluții care fac din ea o „epocă a incertitudinii”.În acest climat, „un amalgam de stimuli și evenimente promovează valori și tendințe false care derutează familiile”, subliniază autorul.O problemă o reprezintă mentalitatea seculară care nu ține cont de nicio tradiție religioasă sau obicei social în privința căsătoriei și a familiei.Înțelesul libertății a suferit, de asemenea, o transformare. Libertatea este văzută din ce în ce mai mult ca un „cod moral subiectiv și independent al fiecărui individ” prin care se urmărește scopul satisfacerii nevoilor individuale. Libertatea este percepută și ca emancipare față de orice tip de angajament.Mass-media, dezvoltarea tehnologiei, precum și sistemele economice impuse de societatea bazată pe consum au un impact major asupra vieții de familie, menționează părintele profesor.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Ortodoxia nu cauta adevarul, ci il detine:

Ceea ce este valoros la Ortodoxie este că ea își mărturisește credința, acel adevăr revelat de Dumnezeu, pe care nu oamenii l-au inventat în speculațiile lor despre Dumnezeu și credință, ci care a fost adus din cer pe pământ de Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, mintea lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, înțelepciunea lui Dumnezeu. Din acest motiv, veșnicia, fermitatea și constanța religiei noastre ortodoxe credincioase, a credinței noastre ortodoxe, a acestui creștinism autentic și adevărat, este determinată de acest principiu.Noi, creștinii, știm că Crezul nostru, în care sunt adunate toate adevărurile fundamentale ale creștinismului, se încheie prin cuvintele: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin”. Cuvântul „aștept” înseamnă nădejde. Și nu numai așteptare, ci și dorința din toată inima ca acest lucru să se întâmple mai repede. Așadar, împlinirea deplină a nădejdii creștine va veni atunci când viața va triumfa în cele din urmă asupra morții și când Adevărul lui Dumnezeu va triumfa asupra nedreptății lumești.Atunci „totul va fi măturat, doar adevărul va rămâne”, spune un proverb. Atunci toată durerea celor necăjiți va fi acoperită, căci va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut (Apocalipsa 21, 4); veselia cea veşnică va încununa capul lor (Isaia 35, 10). Aici este culmea, cununa și împlinirea deplină a nădejdii creștine și biruința celor care, în viața pământească, au fost persecutați, asupriți și alungați pentru adevărul lui Hristos.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare De ce se imbolnavesc crestinii?:

Această carte apofundează întrebarea - De ce se îmbolnăvesc creștinii? - și apoi, oferă răspunsul biblic. Da, volumul de față spune cum pot creștinii să evite boala și îmbolnăvirile, beneficiind în acealași timp de o sănătate superioară!

Această carte vă va ajuta să înțelegeți atât problema, cât și soluția. Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă deschidă ochii, să vă lumineze mintea și să vă ajute să înțelegeți în timp ce citiți. Apoi, cu cunoaștere, dragoste și puterea lui Dumnezeu, să mergem uniți pentru a-i ajuta pe alții să priceapă De ce se ămbolnăvesc creștinii? și să le arătăm cum pot și ei să evite boala și maladiile și să aibă, la rândul lor, parte de o sănătate superioară.

Dr. George H. Malkmus

Detalii despre carte / COMANDA