„Imnul Oxyrhyncus”, închinat Preasfintei Treimi, este cel mai vechi manuscris cunoscut până astăzi al unui imn creștin grec ce conține atât textul cântării, cât și notația muzicală originală, precizează www.aleteia.org. Scris spre sfârșitul secolului al III-lea d.Hr., manuscrisul este conservat actualmente în camerele de papirologie ale Bibliotecii Sackler din Oxford, Marea Britanie. 

Versurile imnului încep prin chemarea tăcerii spre lauda Preasfintei Treimi, această „tăcere” fiind un trop des întâlnit în imnologia greacă veche, fiind numită tradițional „liniște cosmică”. Iată traducerea textului: „Împreună, toți cei aleși ai lui Dumnezeu (…) [noaptea] și nici ziua (?) să tacă. Luminoasele stele să nu […], [Să tacă șuieratul vânturilor, izvoarele] tuturor râurilor repezi. În timp ce aducem cântare Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, toate puterile să răspundă amin, amin, tărie, laudă [și slavă în veci lui Dumnezeu], singurul dătător al tuturor lucrurilor bune. Amin, amin.”

Pr. Ioan-Aurelian Marinescu

Sursa: http://ziarullumina.ro

Sfântul Sinod al Bisericii din Cipru s-a întrunit luni, 22 mai 2023, în ședință extraordinară, sub președinția Arhiepiscopului Ciprului PF Gheorghe și s-a ocupat de propunerea de lege care modifică Legea Codului Penal, cu adăugarea unui nou articol 233B: „Pseudo-terapii de conversie…”.

Sfântul Sinod rămâne fidel învățăturii Sfintei Scripturi care spune că Dumnezeu a creat două genuri: bărbat și femeie.

De asemenea, Sfântul Sinod spune că sexul este un dar dat de Dumnezeu oricărei ființe umane, care slujește misterul vieții.

Genul este determinat de fiziologia corpului uman și nu este un element de alegere, autodeterminare sau schimbare după bunul plac.

Biserica nu are și nici nu dorește să aibă posibilitatea de a-și impune poziția oamenilor.

Cuvântul evanghelic este clar: „Cine vrea să vină după mine…”. Totuși, ea își păstrează dreptul de a-și exprima o opinie și de a-i sfătui pe credincioși.

Modificarea Legii și introducerea articolului de mai sus în Codul Penal echivalează cu anularea dreptului la exprimare religioasă liberă și a credințelor poporului cipriot, care sunt protejate de articolele 18 și 19 din Constituția Republicii Cipru și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe baza acestui fapt, considerăm că:

a) libertatea religioasă a persoanei este încălcată și incriminată, libertate ce este garantată de articolul 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede în mod clar exprimarea liberă și nestingherită a convingerilor religioase, „public sau privat, prin cult, prin predarea și practicarea îndatoririlor și ritualurilor religioase”.

b) se incriminează penal tradiția veche a Țării noastre, care dorește ca credincioșii, care se încredințează în mod liber îngrijirii pastorale a Bisericii, să recurgă la aceasta pentru consiliere.

c) se incriminează penal dreptul inalienabil al omului de a decide liber, de a alege și de a căuta, în cadrul legalității și libertății religioase, sprijin și îndrumare spirituală în chestiuni extrem de personale și sensibile, pentru care poate fi, în final, incriminat. El însuşi decide acceptarea lor sau nu.

Statul ar trebui să recunoască drepturile tuturor cetățenilor Republicii Cipru fără excepție. De asemenea, au aceste drepturi cetățenii care își practică credința, care este exprimată în regulile și doctrinele care au fost valabile de-a lungul veacurilor în Tradiția noastră ortodoxă grecească. Biserica nu poate fi forțată la tăcere de dragul globalizării și al așa-numitei „noi ordini mondiale”.

Dreptul cetățeanului de a-și exprima liber opiniile și alegerile sale de stil de viață este respectat de Constituție și de Legi. Ar trebui, totuși, să se reflecte în caracteristicile speciale, care reflectă etosul și valorile Bisericii și structura socială a statului cipriot, care este format din majoritatea creștinilor ortodocși.

Sub pretextul apărării drepturilor omului, un grup de oameni nu poate să-și impună altora modul lor de viață și nici munca de protejare a drepturilor omului nu ar trebui să servească intereselor politice sau de altă natură, de vânătoare a voturilor sau de afișare publică.

Biserica este mama tuturor fără excepție, ea nu critică sau condamnă. Este un refugiu către care ne întoarcem cu toții, pentru a găsi prin sfânta sa experiență spirituală și sfintele sale taine, sprijin, inspirație, consolare și întărire în luptele existențiale și presiunile psihologice cu care ne confruntăm.

Biserica poate coopera perfect cu oameni care nu au nicio credință religioasă sau referință metafizică și să împărtășească cu ei respectul pentru libertatea umană. „Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi” (In 8, 32).

Prin urmare, facem apel către membrii noștri din parlament să nu distrugă tot ce este sănătos în acest loc. Degenerarea spirituală a societății nu este cea mai bună soluție pentru un popor care luptă pentru supraviețuirea națională.

Dacă lumina Învierii lui Dumnezeu-Omul Iisus Hristos poate lumina inima omului, atunci poate și transforma întreaga persoană. Biserica mereu cu dragoste și smerenie se roagă pentru cel care se luptă și se pocăiește.

De la Sfântul Sinod al Bisericii din Cipru
Sfânta Arhiepiscopie a Ciprului,
22 mai 2023.

Sursa: Romfea.gr via http://www.chilieathonita.ro.

Starețul Efrem Vatopedinul a sosit la Cluj-Napoca marți, 13 iunie, pentru o vizită în Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului. Cu acest prilej a fost adusă din Muntele Athos o copie după crucea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Arhimandritul Efrem Vatopedinul este însoțit în vizita la Cluj-Napoca de o delegație a Mănăstirii „Buna Vestire”, Vatoped, din Sfântul Munte Athos.  Monahii athoniți au adus cu ei o copie după crucea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, în care a fost inserată o părticică din Lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Crucea a fost dusă mai întâi la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, unde a avut loc primirea oficială a starețului athonit. Dele­gația a fost primită de preoții catedralei şi de Prea­sfințitul Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcop- vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, alături de credin­cioși greci, membri ai Uniunii Elene din România - filiala Cluj și de credincioşi români.

Cu acest prilej a avut loc o procesiune în jurul catedralei, din care au făcut parte cei doi ierarhi, sta­rețul Efrem și darul oferit de acesta comuni­tății clujene, anume copia după crucea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. În Catedrala Mitropolitană, Preasfințitul Părinte Benedict Bis­trițeanul a săvârșit o slujbă de Te Deum. Înaltpreasfințitul Mitropolit Andrei a mul­țumit starețului Efrem Vatopedinul și invitaților greci pentru darul oferit clujenilor şi i-a oferit principalului inițiator al acestei manifestări, Silviu Mincu, Ordinul „Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin”. Arhimandritul Efrem Vatopedinul a elogiat personalitatea părintelui Dionisie de la Colciu, român de origine, care i-a fost părinte duhovnicesc, dar și un „prieten al lui Dumnezeu”, şi a lăudat evlavia pelerinilor români față de Sfântul Munte Athos, apoi le-a oferit celor doi ierarhi, Înaltpreasfințitului Mitropolit Andrei și Prea­sfin­țitului Episcop Părinte Benedict Bistrițeanul, câte un engolpion și o cruce pectorală, confecțio­nate în atelierele Mănăstirii Vatopedu. În Sala Auditorium Maximum a Universității „Babeș-Bolyai”, stare­țul Efrem Vatopedinul a susținut o conferință publică și a lansat cartea „Din universitatea Pustiei - Omilii ale Arhimandritului Efrem Vatopedinul”. Starețul Efrem Vatopedinul a precizat că „Sfântul Munte este un loc prin excelență dedicat liniștii, isihiei” şi i-a îndemnat pe cei pre­zenți să fie mulțumitori. „Să-I mulțumim lui Dumnezeu că suntem mădulare ale Bisericii Ortodoxe, că suntem îndreptățiți să gustăm din veșnicie”, a precizat starețul athonit, arătând că „Hristos este totul și doar având această conștiință putem să pregustăm veșnicia”. După conferință, invitatul a răspuns întrebărilor venite din public. Evenimentul a fost organizat de Mitropolia Clujului, Maramu­reșu­lui și Sălajului, în colaborare cu ASCOR Cluj-Napoca, Asociația „Prietenii Bisericii Studenților” și Universitatea „Babeș-Bolyai”. - Ziarul Lumina

Un deceniu de campanie „Donează sânge, salvează o viaţă!”

La un deceniu de existenţă a campaniei „Donează sânge, salvează o viaţă!”, în Palatul Patriarhiei din Capitală a avut loc un eveniment aniversar cu participarea a numeroşi voluntari, medici, donatori, reprezentanţi ai instituţiilor beneficiare şi partenere. Evenimentul a marcat şi Ziua Mondială a Donatorului de Sânge. În perioada aprilie 2013 – iunie 2023 au avut loc 36 de ediții ale campaniilor de donare de sânge și s-au colectat 23.000 litri de sânge de la peste 50.000 de donatori.

În noaptea de 12 spre 13 iunie s-au împlinit 82 de ani de la începutul deportărilor staliniste prin care zeci de mii de basarabeni și nord-bucovineni, familii întregi, au fost deportați în lagăre de muncă forțată situate în principal în Siberia și Kazahstan. Erau considerați anti-sovietici și deportați nu doar cei cu activitate politică de opoziție față de regimul bolșevic, ci și întregi categorii sociale, cum ar fi preoții, primarii, învățătorii, moșierii, comercianții, polițiștii, jandarmii. „E o rană a neamului nostru greu de vindecat. Trecutul în care bunicii sau părinții noștri au fost duși la muncă silnică sau au fost uciși pentru ceea ce erau, și nu pentru că ar fi comis ceva, ne doare și azi. Unicul mod de a le onora memoria este să ne opunem din răsputeri unor asemenea crime împotriva libertății și dreptului la viață”, a transmis marți Maia Sandu, Președinta Republicii Moldova. Mulți au murit pe drum, din cauza condițiilor inumane din trenurile cu care au fost transportați. Capul familiei era arestat, izolat de soție și copii și dus într-un lagăr de muncă forțată, iar ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan, unde nu erau în detenție, dar erau nevoiți să-și câștige traiul făcând munca pe care le-o dădeau autoritățile. Pentru munca depusă erau remunerați cu un minimum necesar pentru trai. La sfârșitul lunii trecute, Muzeului de Istorie și Etnografie din Mereni, Republica Moldova, a inaugurat o expoziție într-o locație inedită: un vagon de marfă producție sovietică, același model cu cel folosit la deportarea basarabenilor. Expoziția se intitulează „Basarabenii în gulag: destine frânte din colecțiile Agenției Naționale a Arhivelor”. Basarabenii și nord-bucovinenii au trecut prin trei valuri de deportări: în 1941, în 1949 și în 1951. - basilica

Înălțarea Domnului la cer este sărbătoarea care încheie perioada pascală începută la Înviere și prefigurează următorul mare eveniment, Pogorârea Duhului Sfânt – Cincizecimea. Deoarece ziua ei de prăznuire cade întotdeauna în mijlocul săptămânii, prin aceasta, neprimind aura doxologică a unei sărbători duminicale, Înălțarea Domnului nu are locul binemeritat în conștiința cinstitoare a credin­cioșilor. Asta și deoarece peste 10 zile Biserica slăvește prin slujbe și rugăciuni speciale Pogorârea Duhului Sfânt.

În narativul biblic, Înălțarea Domnului are un rol special fiind văzută ca o desăvârșire a Învierii. Domnul Hristos înviat spune Mariei Magdalena: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20, 17). Aceste cuvinte arată două lucruri, că trupul înduhovnicit al lui Hristos era într-o etapă intermediară, iar că Înălțarea este evenimentul prin care trupul Domnului se împăr­tășește deplin de slava și puterea dumnezeiască.

Înălţarea Domnului este relatată de două ori de Sfântul Evanghelist Luca, în capitolul 24 al Evangheliei sale şi în capitolul 1 al cărţii Faptele Apostolilor. Cu toate că Sfântul Luca se referă la acelaşi eveniment, în cele două naraţiuni face anumite diferenţe care exprimă propria interpretare teologică a acestui act mântuitor. În capitolul 24 al Evangheliei, Sfântul Luca pune, din punct de vedere cronologic, Înălţarea Domnului la sfârşitul zilei Învierii, al primei zile a Paştilor. Evanghelistul spune că Domnul Iisus înviat S-a arătat în mijlocul Ucenicilor Săi, i-a încredinţat de Învierea Sa, înlăturându-le orice urmă de îndoială: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am…”. Apoi, Domnul i-a dus afară pe Ucenici spre Betania şi, „ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”.

Tot Evanghelistul Luca scrie în capitolul 1, din cartea Faptele Apostolilor, că Mântuitorul „S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătân­du-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu”. În această ultimă relatare avem exprimată învăţătura adoptată şi mărturisită de Biserică. Înălţarea Domnului a avut loc la patruzeci de zile după Paşti, când Domnul, prin repetate arătări, i-a încredinţat pe Apostoli de realitatea Învierii. Această diferență dintre cele două infor­mații arată două poziționări teologice ale Sfântului Apostol Luca.

În Evanghelia sa, Sfântul Luca leagă foarte mult Învierea de Înăl­ţare, le apropie până acolo încât le aşază în aceeaşi zi, pentru că Învierea din morți are în sine întregul conținut al Înălțării Domnului la cer. Pentru Sfântul Luca, Înălţarea, adică întoarcerea Fiului în sânurile Tatălui cu firea umană asumată, trecută prin moarte şi înviere, îndumnezeită prin Harul dumnezeiesc, a avut loc în acelaşi timp cu Învierea din morţi, când trupul transfigurat de puterea Duhului Sfânt a trecut la o nouă condiţie eshatologică, plin fiind de slava Dumnezeirii. Conform acestei interpretări teologice, Sfântul Luca aşază în Evanghelia sa Învierea şi Înălţarea în aceeaşi zi.

În cartea Faptele Apostolilor, Luca spune că Domnul S-a înălţat la cer după patruzeci de zile, pentru că insistă asupra procesului de formare a Ucenicilor ca martori ai Învierii şi propovăduitori ai ei în lume, funcţie care, călăuzită de lucrarea Duhului Sfânt, va duce la răspândirea Bisericii. Perioada de patruzeci de zile când Domnul înviat S-a arătat a condus la transformarea lăuntrică a Apostolilor pentru a fi mărturisitori direcţi ai Mântuitorului Iisus Hristos şi ai Învierii Sale. Nu înseamnă că Apostolii şi Ucenicii au căpătat o cunoaştere informativă despre Înviere, ci, în mod deplin şi direct, au făcut experienţa Învierii Domnului prin întâlnirile cu Iisus Hristos înviat. Mărturia Apostolilor despre Domnul Hristos înviat a devenit temelie a Bisericii.

Prin urmare, cele patruzeci de zile de la Înviere până la Înălțare sunt perioada pregătirii noastre, a transformării lăuntrice, spre a fi capabili să primim cu adevărat în mod duhovnicesc Învierea Domnului. Cele patruzeci de zile sunt și un simbol al perioadei istorice pe care Biserica o străbate până la cea de a doua Venire a Domnului, precum ne învață Îngerul de la Înălțare: „Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1, 11).

Înălțarea este legată și de cuvintele tainice ale Domnului Iisus Hristos rostite de după Înviere: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18). Acestea arată că firea umană a lui Hristos primește putere asupra întregii creații, prerogativ ce aparține Dumnezeirii. De asemenea, ni se arată că harul de care se împăr­tășește omul trece prin firea umană a lui Hristos și este nedespărțit de aceasta. Trupul lui Hristos înviat și înălțat devine un punct de iradiere a Harului și slavei dum­nezeiești, iar la noi acest Har ajunge cu pecetea Dumnezeu-Omului. Această realitate aruncă o lumină deosebită asupra întregii noastre existențe. Nu suntem singuri în drumul nostru către Dumnezeu, ba mai mult, suntem ajutați de Dumnezeu-Omul pentru că harul pe care îl primim nu este ceva străin de noi, nu este ceva care să ne înfricoșeze sau să ne cople­șească. El poartă pecetea firii umane îndumnezeite a lui Hristos, el trece prin trupul înviat și înălțat al Domnului. El izvorăște din Cineva care este în același timp Dumnezeu și Om. Acest adevăr este într-adevăr foarte consolator pentru om, dar în același timp este și înfricoșător pentru că el cheamă la responsabilitate.

Înălțarea Domnului și Parusia sunt înveșmântate în autoritatea și slava Domnului Hristos. Acestea trimit la judecata universală care va avea loc la Parusie. Icoana lui Hristos înălțat la ceruri este identică cu Icoana lui Hristos Cel care va veni să judece lumea: pe norii cerului, cu slavă și putere multă, înconjurat de Sfinții Îngeri. Conți­nutul acestei judecăți este legat de umanitatea lui Hristos, este o punere în act a cuvintelor „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”. Cuviosul Sofronie Saharov spune aceste cuvinte despre judecată: „Tatăl… toată judecata a dat-o Fiului, pentru că El este Fiul Omului. Dar în ce constă această judecată? În aceea că El a arătat faptul că omului îi stă în putere să păzească porunca Tatălui în orice fel de situaţii s-ar afla în lumea aceasta. Nu avem nicio îndreptăţire să facem trimitere la neputinţa noastră «omenească». Asemenea Lui, cei care L-au urmat pe Hristos, în timpul vieţii Sale pământeşti, au primit dreptul de a judeca, împreună cu El, lumea: «Au nu ştiţi că Sfinţii vor judeca lumea?» (I Cor. 6, 2). Apostolul Petru I-a spus Domnului: «Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce, oare, va fi nouă?» Iar Iisus le-a zis: «Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la învierea lumii, când Fiul Omului va şedea pe Tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel»” (Matei 19, 27-28).

Marius Nedelcu 

Sursa: http://ziarullumina.ro

La aceste sinoade a toată lumea creştină s-au formulat cele 12 articole ale Simbolului credinţei, sau Crezul. Primele 7 la Sinodul I Ecumenic şi celelalte 5 la Sinodul II Ecumenic.

Pentru a înţelege importanţa acestor articole de credinţă pe care le mărturisim prin Simbolul credinţei trebuie să ne aplecăm asupra istoriei celor două Sinoade Ecumenice din secolul 4. Mai ales că în Biserica Ortodoxă, luni, 22 mai, i-am sărbătorit pe Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul II Ecumenic, iar Duminică (a şaptea după Paşti), 28 mai, îi vom cinsti pe Sfinţii Părinţi care au participat la primul Sinod Ecumenic.

Veacul al 4-lea din istoria creştinismului este fundamental pentru definirea ortodoxiei credinţei, care are ca rezultat mărturisirea ei sintetică prin Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, cunoscut de toată lumea sub numele de Crez.

După ce creştinii au primit libertatea de a practica credinţa lor între graniţele Imperiului Roman, în anul 313, s-au confruntat cu problemele ridicate de învăţăturile greşite, dintre care cea mai cunoscută a fost cea a lui Arie, care propovăduia că „Fiul lui Dumnezeu ar fi făptură, născut din nefiinţă, şi că s-ar găsi departe de dumnezeiasca vrednicie” (Sinaxar).

Erezia lui Arie a provocat tulburare între creştinii din Imperiul Roman, ceea ce l-a determinat pe împăratul Constantin cel Mare să convoace primul Sinod Ecumenic la Niceea, în anul 325. Lucrările sinodului au început la 20 mai şi s-au desfăşurat până la 25 august. La şedinţa de deschidere şi la cea de închidere a sinodului a participat şi împăratul, care se considera „împreună-slujitor cu episcopii” şi „episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afara Bisericii” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa împăratului Constantin).

„Actele sinodului nu s-au păstrat. Acest lucru este confirmat de opera Sfântului Atanasie cel Mare, în care Sfântul Părinte recurge la memorie pentru a descrie evenimente petrecute în timpul sinodului, sau cuvinte rostite de către susţinătorii ori criticii învăţăturii ariene” (Eiríni Artémi, Epoca lui Constantin cel Mare, pemp­tou­sia.ro).

La capătul a îndelungate dezbateri teologice, majoritatea episcopilor prezenţi la sinod au mărturisit că Domnul nostru Iisus Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl. Adevăr dogmatic pe care-l afirmăm, datorită lor, până astăzi prin Simbolul de credinţă-Crezul: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor. Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”.

Primul Sinod Ecumenic a condamnat persoana şi erezia lui Arie, a formulat primele dogme ortodoxe, sintetizate în primele 7 articole ale Crezului, a stabilit modul în care se calculează pascalia, a alcătuit 20 de canoane care prevăd dispoziţii legate de organizarea şi disciplina bisericească.

Conform tradiţiei, la acest sinod au participat 318 Părinţi care sunt reprezentaţi în iconografia bisericească avându-l în mijlocul lor pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Între aceşti Sfinţi Părinţi prezenţi la Niceea amintim doi Sfinţi cunoscuţi de toţi creştinii ortodocşi: Sfântul Nicolae şi Sfântul Spiridon.

Biserica îi cinsteşte pe aceşti Sfinţi Părinţi în Duminica a 7-a după Paşti, preamărind ortodoxia credinţei lor: „Propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă; care purtând haina adevărului, cea ţesută din Teologia cea de sus, drept învaţă şi slăveşte taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu” (Condac).

După aproape 6 decenii, episcopii creştini din Imperiul Roman au fost chemaţi de împăratul Teodosie cel Mare la Constantinopol pentru a participa la cel de-al doilea Sinod Ecumenic. „Acest sinod urma să pună definitiv capăt învăţăturii ariene (condamnându-l pe Eunomie) şi să condamne învăţătura eretică a lui Apolinarie şi a susţinătorilor lui Macedonie. La sinod au luat parte 150 de episcopi” (Eiríni Artémi, Consolidarea creştinismului, pemptousia.ro).

Sinodul s-a deschis la începutul lunii mai 381 şi s-a desfăşurat până la 9 iulie acelaşi an. Au fost date 7 canoane şi s-au alcătuit ultimele 5 articole ale Crezului. Aici s-a stabilit învăţătura ortodoxă legată de cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi: Duhul Sfânt. În urma hotărârii dogmatice a acestui sinod, noi mărturisim în credinţa noastră: „întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci” (Simbolul credinţei-Crezul).

A fost condamnat Sabelie pentru erezia lui antitrinitară şi alături de el Apolinarie de Laodiceea şi erezia lui hristologică. Totodată, a fost condamnată şi învățătura greșită a pnevmatomahilor, care nega Dumnezeirea Duhului Sfânt şi consubstanţialitatea şi egalitatea Lui cu Tatăl şi Fiul.

Dogmele alcătuite la primele Sinoade Ecumenice sunt mărturisite sintetic prin Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan pe care majoritatea credincioşilor îl cunosc sub numele de Crez. Atunci când rostim acest Simbol de credinţă, să ne amintim şi de Sfinţii Părinţi care l-au alcătuit şi să-i cinstim ca cei ce au mărturisit „Treimea cea una, neschimbată după fiinţă şi după Dumnezeire”.

Sursa: http://ziarullumina.ro

Pentru foarte mulţi dintre noi cei aşa zişi credincioşi a ne ruga înseamnă a depune un efort prea mare şi pentru o lungă durată (de fapt ar trebui pentru toată viaţa) pentru care noi nu prea avem timp sau, mai bine zis, nu reuşim să ne facem suficient timp!...

Ne comportăm, în acest fel, în raport cu rugăciunea fiindcă, foarte mulţi dintre noi, nu (re)cunoaştem autenticul motiv şi scop al vieţuirii noastre pe acest pământ!...

În altă ordine de idei, nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică, totuşi, o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale.

„Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune, astăzi, o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influenţelor nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere.” – ne relatează Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”.

Astăzi omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai acest lucru ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social.

Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de continuă plictiseală şi permanentă monotonie, care sunt două din cauzele slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte – spune tot Părintele Dumitru Stăniloae în aceeaşi lucrare – el poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.

Altfel spus, o trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea că omul se simte în ea mult mai singur decât în societatea de ieri în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea care este atât de greu de suportat. „El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi în dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Îl vede şi Îl înţelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit” – susţine acelaşi părinte în aceeaşi lucrare.

Cu alte cuvinte, într-o societate care ne hrăneşte cu felurite concepte psiho-sociale de genul „tu decizi”, „tu trebuie să fii cel mai puternic”, „gândeşte liber”, „we love to entertain you”, omul contemporan a pierdut imboldul şi nevoia interioară de a îngenunchea. Însă, flacăra nu a fost stinsă de tot. A rămas o scânteie, o licărire sfântă. Dumnezeu are momentul rezervat pentru fiecare, atunci când din scânteie se va aprinde o flacără puternică.

De multe ori, poate că ne-am întrebat de ce bunicile noastre se rugau în genunchi în biserică, dar şi acasă. În faţa candelei pâlpâitoare şi a icoanei afumate, rugăciunea lor trecea dincolo de lumea aceasta. O rugăciune simplă, neştiutoare, o adevărată anafora populară. Ce dădea acestei rugăciuni o notă distinctivă? Tocmai faptul că se făcea în frângerea genunchilor, chip al frângerii interioare a inimii.

Bunica nu auzise niciodată de grecescul „metanoia” sau de practici isihaste şi curente filocalice. Însă, ştia bine un lucru: rugăciunea nu se face decât în genunchi, în stare de smerenie şi de cucernicie, de linişte şi de împăcare cu Dumnezeu. Pentru bunicile noastre, a îngenunchea nu era o povară – ci un mare privilegiu.

Îngenuncherea la rugăciune este o notă caracteristică religiei creştine. Iudeii contemporani Mântuitorului Iisus Hristos obişnuiau să se roage stând în picioare la sinagogă sau la colţul străzii, pentru a-şi etala pietatea. Spre deosebire de această stare, Însuşi Mântuitorul a îngenuncheat la rugăciunea din grădina Ghetsimani şi Maica Domnului a îngenuncheat lângă Crucea Fiului ei. Sfântul Ştefan a căzut în genunchi înainte să moară ca martir (Fapte 7,60), iar Apostolul Petru a îngenuncheat lângă trupul Tavitei „şi, rugându-se a înviat-o”. (Fapte 9,40). Acestea sunt exemple dumnezeieşti şi argumente istorice în favoarea rugăciunii îngenuncheate. Însă, mai presus de a fi o practică istorică, a îngenunchea este legat de starea noastră de spirit. De multe ori, simţim că avem nevoie să stăm în genunchi. Ceva, o putere necunoscută, un imbold, o taină şi o minune ne pun în genunchi.

Într-o societate care ne hrăneşte cu felurite concepte psiho-sociale de genul „tu decizi”, „tu trebuie să fii cel mai puternic” „gândeşte liber” „we love to entertain you”, omul contemporan a pierdut imboldul şi nevoia interioară de a îngenunchea. Însă, flacăra nu a fost stinsă de tot. A rămas o scânteie, o licărire sfântă în fiecare. Suntem mai mult sau mai puţin conştienţi de această scânteie, dar ea pâlpâie, indiferent de cât de mult vrem noi să o stingem. Dumnezeu are momentul rezervat pentru fiecare, atunci când din scânteie se va aprinde o flacără puternică.

Un bun exemplu în acest sens este povestirea unei actriţe din Statele Unite ale Americii, un suflet care, după multe căutări, a aflat pacea stând în genunchi – lângă zidul unei mănăstiri ortodoxe. Mary McCann era un om de succes pe Broadway, un tânăr talent în plină ascensiune. Avea spectacole, faimă, bani şi o viaţă de vedetă. Schimbarea a avut loc în momentul în care a cunoscut o trupă de teatru din România. A fost fascinată de aceşti oameni care, deşi veneau din estul sărac al Europei, aveau ceva aparte. O lumină în ochi. „Ce au ei şi nu am eu?”, s-a întrebat. Răspunsul a fost simplu: „Vino şi vezi!” - aşa cum i-a spus Sfântului Apostol Andrei chiar Mântuitorul Iisus Hristos, când l-a chemat la apostolie.

Nu ştie bine cum s-a trezit în avionul de Bucureşti. I-a plăcut ce a văzut, dar nu era cu nimic diferit faţă de ceea ce găsise şi în alte călătorii. Asta, până când „am ajuns în lumea mănăstirilor din Moldova şi Bucovina. Stând tăcut în umbra adâncă a Mănăstirii Văratic, genunchii mi s-au îndoit instinctiv şi m-am trezit îngenuncheată în acel pământ binecuvântat. Pe obraz îmi curgeau lacrimile. Totul a început să se schimbe în mine. Stând în faţa icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vărsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodată nu mai plânsesem. Nu ştiam că pot plânge. Simţeam că mi se frânge coşul pieptului de câte ori încercam să înţeleg ceva… inima mea îşi depăşea limitele, revărsându-se în afară…” (Actorii şi credinţa, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013, pp. 119-123).

Era un om care nu a mai stat, niciodată până atunci, în genunchi. O persoană asemenea nouă, cu griji, nevoi, întrebări şi îndoieli. Zice un sfânt contemporan, Nicolae Velimirovici, că diferenţa dintre ortodoxul balcanic şi sofisticatul om occidental este faptul că primul ştie să îngenuncheze la rugăciune. Ştie că a sta în genunchi, de vorbă cu Dumnezeu, este semn al smereniei şi al pocăinţei pentru păcatele sale, al recunoaşterii imperfecţiunilor proprii. Îngenunchind, omul îşi recunoaşte căderea în păcat, nevrednicia sa. Apoi, ridicându-se, se smulge din viaţa de până atunci, spre o nouă viaţă. Prin îngenunchere, omul coboară în mod voluntar în ţărâna din care a fost făcut, predându-şi viaţa în voia lui Dumnezeu. Aşa ne arată şi Sfântul Isaac Sirul, că „de fiecare dată când ne plecăm genunchii, arătam cu fapta că prin păcat am fost azvârliţi la pământ, dar iubirea de oameni a Ziditorului nostru ne-a rechemat la cer”.

În încheiere, voi sublinia încă odată că, prin rugăciune omul în genunchi păşeşte înaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul său, despre desăvârşirea şi despre mântuirea sa, rugăciunea rămâne suprema datorie a noastră, a tuturor creştinilor, văzând şi constatând din cele enunţate aici importanţa şi actualitatea ei, fiind ieri, azi şi în veci aceeaşi; ea fiind semnul supremaţiei morale şi duhovniceşti în lume. Dacă, prin absurd, ar fi să înceteze, la un moment dat, rugăciunea pe pământ, nevinovăţia ar rămâne fără ocrotire, păcatul fără iertare, virtutea fără putinţa desăvârşirii şi lumea ar intra în întunericul stricăciunii şi a morţii care ar duce la noaptea veşnică a iadului.   

Nădejdea sporeşte prin rugăciune: nădejdea Zilei din urmă, neînserate, când adierea Duhului va împrăştia cenuşa şi va arăta ca un „rug aprins” întru Hristos. Risipirea amăgirii şi zdrobirea morţii nu se vor săvârşi fără mari încercări. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mântui.

Rugăciunea și, mai ales, rugăciunea rostită în genunchi, este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre!...        

În data de 27 mai a fiecărui an, creștinii ortodocși de pretutindeni cinstesc cu mare evlavie pe Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul, prizonierul de război, robul îngrijitor de vite, ajuns astăzi unul dintre cei mai cunoscuți Sfinți ai Bisericii noastre Ortodoxe.

Cu doar câteva zile înainte de momentul prăznuirii sale, am decis să zăbovim o clipă și să consemnăm câteva rânduri legate de viața Sfântului Ioan Rusul, pentru cei dintre dumneavoastră care poate nu-l cunoașteți de-ajuns sau încă nu ați aflat detalii și informații semnificative legate de rolul pe care l-a avut și îl are în continuare în cadrul Bisericii.

Cine a fost Sfântul Ioan Rusul?

După cum putem deduce din însuși numele său, Sfântul Ioan s-a născut în jurul anului 1690 într-un sat din Rusia, în timpul împărăției lui Petru cel Mare. Trecând de vârsta adolescenței, el a fost recrutat în armata țarului Petru cel Mare, pentru a participa la Războiul Ruso-Turc dintre anii 1710–1711. În timpul luptelor pentru dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut ca sclav unui ofițer turc – guvernatorul regiunii Procopie (actualul Ürgüp din Turcia). Ajuns în casa ofițerului, Sfântului Ioan i s-a impus să adopte religia musulmană, iar pentru că a refuzat să facă acest lucru în urma repetatelor încercări ale gazdelor, a fost umilit și chinuit, bătut, lovit și scuipat. Cu toate acestea, a rămas neclintit în credința sa, spunându-i stăpânului său: „Dacă mă lași liber în credința mea, îți voi împlini cu sârguință poruncile; dacă mă silești să-mi schimb credința, mai degrabă îți predau capul decât credința. Creștin m-am născut și creștin voi muri”. În cele din urmă, pentru refuzul său s-a ales cu „titulatura” de kafir, ceea ce înseamnă „om necredincios” și i-a fost încredințat grajdul de vite ca locuință și ascultare. Dar aceasta nu l-a mâhnit pe Ioan. Îi mulţumea lui Dumnezeu zi de zi că l-a învrednicit să înțeleagă virtutea smereniei și să se facă următor lui Hristos, Cel care S-a născut tot într-o iesle, lângă Betleem.

Pe măsură ce timpul trecea, turcii renunțau să-și mai bată joc de Sfântul Ioan, văzându-i statornicia în credință, hărnicia și smerenia, începând chiar să fie respectat de servitorii casei și de stăpânul său. Sinaxarul ne spune că, în timp ce se ruga, grajdul se umplea de bună mireasmă. Stătea ore întregi la rugăciune, dormea puțin, pe podeaua goală și acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puțină pâine și apă și rostind adesea psalmii Proorocului David, pe care îi învățase de la mama sa.

Pentru viețuirea sa sfântă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Sfântul Ioan Rusul cu darul facerii de minuni încă din timpul vieții sale. Se spune că într-o zi, Ivan, stăpânul său, a plecat într-un pelerinaj la Mecca, iar la câteva zile după plecare, soția sa a pregătit o masă la care a invitat rudele și prietenii familiei, pentru ca acesta să se întoarcă acasă cu bine. Amintindu-și de el, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost Ivan dacă ar fi fost aici împreună cu noi și ar fi gustat din acest pilaf!”. Atunci, Sfântul Ioan a cerut de la ea o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite în Mecca. Toți râdeau și spuneau fie că vrea să o mănânce el însuși, fie că o va da vreunei creștine sărace, precum obișnuia să facă adesea. Însă, n-a fost deloc așa. Mergând în grajd, Sfântul Ioan a îngenuncheat și s-a rugat cu stăruință, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, prin orice mijloc va crede de cuviință. Și minunea s-a petrecut: întors acasă, Ivan le-a povestit cele ce i se întâmplaseră: „Într-o zi, întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf”. Și le-a spus că mare i-a fost mirarea atunci când și-a văzut numele scris pe marginea farfuriei, așa cum este pe toată vesela casei sale.

Sfântul pe care îl cinstesc până și musulmanii

Vestea s-a răspândit repede în tot ținutul, iar musulmanii au început să-l considere pe Sfântul Ioan un „wali”, adică un om sfânt. Cu toate acestea, el nu și-a schimbat modul de viață ascetic, ziua îngrijind de animale și împlinind poruncile eparhului, iar nopțile petrecându-le în rugăciune. După puțini ani de la acest eveniment minunat, aflând de la Domnul că va trece la cele veșnice, a cerut să-i fie adus un preot care să-l împărtășească. Temându-se de turci, preotul i-a adus Sfintele Taine într-un măr pe care îl scobise și astfel Sfântul și-a dat sufletul în mâinile Domnului, pe 27 mai 1730. La înmormântarea sa au participat nu numai creștinii, ci și mulți musulmani și armeni, iar cel ce până ieri era doar un sclav care locuia în grajd cu animalele, azi fusese înmormântat ca un adevărat stăpân. Membrii familiei guvernatorului, alături de ceilalți robi, plângeau după Ioan ca după un fiu al casei.

După trei ani, în luna noiembrie a anului 1733, Sfântul Ioan i s-a arătat în vis preotului care îl împărtășise. I-a spus că trupul său a rămas, cu Harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, așa precum îl îngropaseră și să îl scoată cât mai degrabă din pământ, ca să se bucure cu toții de binecuvântarea lui Dumnezeu. Așa a și fost: deschizând mormântul, au găsit trupul Sfântului intact și îmbibat, parcă, într-un parfum care se simte până astăzi lângă racla sa. După războiul dintre Turcia și Grecia din anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din aceste locuri au fost nevoiți să plece, luând cu ei Sfintele Moaște și alte odoare din Biserici, alături de lucrurile mai importante din gospodării.

Astfel, după mai multe peregrinări, Moaștele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evvia, în actualul oraș Procopie, unde se găsesc până astăzi, continuând să facă minuni în viețile celor care i se roagă cu credință și îi cer ajutorul. Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Rusul se află la Mănăstirea rusă „Sfântul Pantelimon” din Muntele Athos, iar mici părticele din Sfintele sale Moaște au fost răspândite în toată lumea ortodoxă. În țara noastră, părticele din Moaştele Sfântului Ioan Rusu se păstrează în Biserica Maternităţii Polizu din Bucureşti, la Mănăstirea Floreşti din Cluj, la Mănăstirea Comana, la Paraclisul „Sfinţii Ioachim şi Ana” al Mănăstirii Sihăstria, la Biserica Spitalului de Pneumoftiziologie din Sibiu, la Biserica Spitalului Judeţean Suceava şi la Mănăstirea Adămeşti, Teleorman.

Să ne rugăm și noi Sfântului Ioan Rusul cu smerenie şi dragoste, încredințați fiind de ajutorul și mijlocirea sa!

La patruzeci de zile de la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, credincioşii ortodocși de pretutindeni prăznuiesc Înălţarea Sa la Ceruri, moment sărbătorit tot timpul în joia săptămânii a şasea după Paşti. În această zi însemnată, credincioșii români marchează și Ziua Eroilor, pomenindu-i pe toți cei care au căzut, de-a lungul veacurilor, pe toate câmpurile de luptă pentru credinţă, libertatea și apărarea poporului român.

Copii fiind, așteptând cu nerăbdare vacanța mare, știm că mereu participam la serbarea de Ziua Eroilor. De atunci și până azi, anii au trecut și am devenit cu toții, din „actori”, simpli spectatori, asistând cu emoție la aceste momente aparte. Din copilărie și până astăzi, am sărutat Icoana de atâtea ori, am apreciat, poate, măiestria pictorului care a reușit să redea prin culori această scenă tainică a Înălțării Domnului, dar câți dintre noi ne-am întrebat care este sensul persoanelor și al elementelor iconografice reprezentate? Pentru că am primit această întrebare în repetate rânduri […], am hotărât ca editorialul dinaintea Praznicului Înălțării Domnului din acest an să-l dedicăm tocmai acestui subiect și să explicăm, pe scurt, înțelesurile pe care le „tăinuiește” această Icoană.

Întâi de toate, trebuie să menționăm faptul că, asemenea praznicului pe care îl reprezintă, Icoana Înălțării Domnului există de foarte multă vreme în cultul Bisericii noastre, fiind una dintre Icoanele care s-a păstrat de-a lungul timpului așa cum a fost pictată inițial, fără inserții și adăugiri ulterioare, așa cum s-a întâmplat în alte cazuri. Icoana redă artistic taina cea mare a Trupului transfigurat al Mântuitorului şi ridicarea lui întru slava Împărăției Cerurilor.

Ieromonahul Dionisie din Furna, autorul volumului „Erminia picturii bizantine”, cartea de căpătâi a oricărui pictor, arată că, în general, în Icoana Înălțării Domnului se va zugrăvi mereu un deal cu măslini mulţi şi, deasupra, Apostolii privind în sus şi întinzându-şi mâinile cu uimire. În mijlocul lor, Născătoarea de Dumnezeu, uitându-se şi ea în sus, iar de o parte şi de cealaltă parte a ei, doi Îngeri (Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavriil), purtând veşminte albe, arătând în sus pe Hristos Apostolilor şi ţinând în mâini câte un pergament. Pe unul este scris: „Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer?” iar pe celălalt: „Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer!”. Deasupra lor, pe nori, Hristos şezând (ţinut de Arhanghelii Rafail şi Uriil), cu alai şi cu cinste îngerească, petrecându-se de către Îngeri cu trâmbiţe şi alte instrumente de muzică, merge în sus, la ceruri (binecuvântând cu mâinile ridicate).

Icoana poate fi împărțită în două planuri simple: cerul şi pământul. În partea de fundal, observăm un peisaj de munte, întrucât Înălţarea Domnului s-a petrecut pe Muntele Măslinilor, așa cum am consemnat mai sus. În partea inferioară apar cei 11 Apostoli care sunt în rugăciune şi mirare deplină, iar prezenţa Maicii Domnului aflată în centru, pe același ax cu Mântuitorul, formează un fel de echilibru în reprezentare.

În registrul superior, Mântuitorul stă așezat pe un curcubeu și binecuvântează cu mâna dreaptă, simbol al veşniciei, iar în stânga ține Sfânta Evanghelie. Inedită este prezența acelor cercuri concentrice, în nuanțe diferite de albastru, elemente care alcătuiesc „mandorla”, simbol al slavei dumnezeiești. Mandrola este, după definiție, o aureolă fie în formă de cerc, fie de migdal, care cuprinde întregul Trup al Mântuitorului sau al Fecioarei Maria, atunci când este reprezentată cu Pruncul Iisus în brațe. Formele înscrise simbolizează cerurile preaînalte. Mandorla se mai întâlnește, de asemenea, în Icoana Adormirii Maicii Domnului și a Schimbării la Față a Domnului. Potrivit tradiției Bisericii noastre, Mântuitorul este reprezentat înălţându-se spre Cer, atras fiind de o forţă nepământeană. Aceasta preînchipuie şi venirea cea de-a doua a lui Dumnezeu. El Se va întoarce în slavă tot aşa cum S-a şi înălţat, așa cum citim în Sfânta Scriptură: „Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, Care au şi zis: «Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer». (Fapte 1, 10-11)”. Prezența Îngerilor și a mandorlei deopotrivă nu sunt altceva decât expresii ale slavei și puterii lui Dumnezeu.

În cel de-al doilea registru, pământesc, observăm că exact sub Mântuitorul înălţat întru Slava Tatălui stă Fecioara Maria. Deși prezența ei la momentul Înălțării Domnului nu este menționată explicit în Sfânta Scriptură, Tradiția confirmă acest lucru, detaliu regăsit ulterior și în imnografie: „Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, Maica lui Hristos Dumnezeu, că, văzând astăzi pe Cel ce L-ai născut înălţându-se de pe pământ, împreună cu Îngerii L-ai slăvit” (Cântarea a 9-a a Canonului). Maica Domnului este reprezentată privind în sus, spre deosebire de Ucenici, care sunt prezentaţi în confuzie, neînțelegând cu exactitate minunea care se petrecea înaintea ochilor lor, mâinile înseși exprimând această stare.

Grupul format din Maica Domnului și Sfinții Apostoli reprezintă Biserica, în general, toţi aflându-se în comuniune cu Dumnezeu şi sub ocrotirea neîncetată a Mântuitorului înălțat întru slava cea Cerească. Curios este că, deși Sfântul Apostol Pavel nu a fost nici el de față la Înălțarea Domnului, convertirea sa având loc mai târziu, el este totuși reprezentat alături de ceilalți Sfinți Apostoli în Jcoană. Explicația stă în activitatea sa neîncetată și neîntreruptă de răspândire a Evangheliei, fiind numit de Hristos, atunci când îi îndemnase pe Ucenicii Săi să vestească Evanghelia în toate părțile pământului „vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel” (Faptele Apostolilor 9, 15).

Întreaga scenă a Înălțării Domnului este pictată în culori deschise și strălucitoare, fiind un moment care exprimă bucuria pământească, firească, și nădejdea deplină în cea de-a Doua Venire a Domnului și în învierea obștească a întregului neam omenesc. De altfel, chiar și Sfântul Evanghelist Luca scrie despre Sfinții Apostoli, că „s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”, bucurie menționată de asemenea și în troparul sărbătorii: „Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeule, bucurie făcând Ucenicilor Tăi cu făgăduinţa Sfântului Duh…”.

Sursa: http://blog.bizanticons.ro

Alcătuit cu prilejul zilei de 1 iunie de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

1. Mulțumește lui Dumnezeu și cinstește pe părinții tăi, care te-au născut și îți veghează copilăria, rugându-te pentru ei și arătându-ți recunoștința pentru împreuna lor lucrare spre o bună devenire a ta.
2. Bucură-te de dragostea lui Iisus Hristos, Care i-a purtat în brațele Sale pe cei asemenea ție, asigurându-i de Împărăția Cerurilor, și vorbește cu El în rugăciune, ca să te umpli de înțelepciune și Harul Lui să fie asupra ta, ca mlădiță ce crești din tulpina Lui.
3. Acordă în fiecare etapă a vârstei tale atenția cuvenită celor care lucrează la educația și formarea ta, ca să-ți însușești cunoștințe temeinice, și nu nesocoti sfatul părinților, răzvrătindu-te asupra lor, ci urmează exemplul lui Iisus, Care era supus Fecioarei Maria și Dreptului Iosif.
4. Ocrotește-ți nevinovăția printr-o conlucrare permanentă cu Iisus, Mielul lui Dumnezeu, cu Îngerul păzitor și cu Sfântul tău ocrotitor, al cărui nume îl porți, și nu renunța la protecția mult folositoare a Maicii Domnului/Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
5. Fugi de tot ce-ți stinge lumina copilăriei, ca să nu pătimești precum copiii din timpul prorocului Elisei, care râdeau de neputințele bătrâneților lui, ci fii bun și generos precum Iosif, fiul lui Iacov, cu frații săi.
6. Extrage cu hărnicie de albină nectarul învățăturilor ziditoare de trup, minte și suflet, ca astfel să devii desăvârșit, pe măsura vrerii lui Dumnezeu, a Bisericii și a Țării.
7. Nu-ți închide spiritul curat și dornic de cunoaștere în cușca înșelătoarelor ispitiri și nici nu te lăsa purtat prin noroiul păcatelor de cei care rătăcesc în noaptea stricăciunii vieții lor.
8. Ascultă chemarea continuă a Mântuitorului Hristos Care cere părinților să-și lase copiii să vină la Dânsul și să nu-i oprească, ca să nu te faci jucărie valurilor feluritelor încercări, fiind purtat încoace și încolo, ci să te bucuri de dragostea și binecuvântarea Lui.
9. Urcă plin de curaj și cu seriozitate jertfelnică treptele scării valorilor spirituale și nu te lăsa amăgit de ofertele stricătoare de suflet.
10. Crește și te întărește cu duhul, precum Copilul Iisus, și te bucură lucrând la sporirea talanților tăi și la rodirea cuvintelor Evangheliei în tine, ca cel care de mic te-ai deprins cu dulceața Sfintelor Scripturi. - Sursa: http://www.arhiepiscopiasucevei.ro
11.  

Sindromul Down, cunoscut și ca Trisomia 21, este o boală genetică cromozomială, ce afectează aproximativ unu din o mie de copii născuți la nivel global. Însă, deși este o condiție permanentă în viața celor născuți astfel, majoritatea celor afectați pot duce o viață normală și activă, dezvoltându-și continuu aptitudinile și fiind capabili de realizări mărețe. Un astfel de exemplu îl reprezintă tinerii Asociației Down Plus București (ADPB), alături de care Parohia „Sfânta Treime”-Ghencea, prin intermediul departamentului său pentru tineret, colaborează încă din toamna anului 2014, desfășurând nenumărate activități. Dintre acestea, cele mai importante sunt atelierele educative și creative, unde tinerii, ajutați de voluntari, își dezvoltă motricitatea, abilitățile cognitive și competențele artistice.

Despre provocările, dar și despre binecuvântările pe care sindromul Down le poate aduce în viețile părinților care au un astfel de copilaș special, precum și despre legătura frumoasă dintre Asociația Down Plus Bucu­rești și Parohia „Sfânta Treime”- Ghencea, ne-a vorbit Georgeta Bucur, președinta asociației și mama lui Theo, unul dintre tinerii extraordinari care, împreună cu ceilalți 49 de beneficiari, reprezintă ADPB.

Ce ar trebui să știe toți oamenii despre sindromul Down pentru a elimina reticența cu care această dizabilitate este privită de către societatea actuală?

În primul rând, oamenii ar trebui să înțeleagă că sindromul Down este un accident genetic și nicidecum o boală transmisibilă. Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, sindromul Down reprezintă semnul de la Dumnezeu că ar trebui să ne tratăm unii pe ceilalți cu mai multă iubire, înțelegere și empatie, ceea ce este un lucru minunat.

Cât de importantă este susți­nerea din partea familiei în dez­voltarea unui copil cu nevoi speciale de acest fel?

Susținerea familiei este crucială. Dacă familia nu este alături de copil, dacă familia nu își dorește ca acesta să se dezvolte și să se integreze printre copiii tipici – sintagma „copii tipici” este utilizată pentru a defini ma­­­jo­ritatea copiilor, născuți fără di­za­bilități sau afecțiuni de orice fel -, lucrul acesta nu va fi posibil. Dacă acești copii sunt ținuți doar în casă, nu sunt înscriși la terapiile necesare creșterii lor armonioase, nu petrec timp cu alți copii și tineri cu sindrom Down sau cu persoanele tipice din viața părinților lor, aceștia nu vor putea să se dezvolte într-un mod echilibrat și să evolueze.

Cum ați trecut peste momentele dificile în misiunea de a creș­te un astfel de copil special?

Am trecut peste toate momentele grele și am putut depăși unele situații doar datorită Bunului Dumnezeu, Care ne-a avut în grijă și ne-a purtat pe brațele Sale tot timpul. Numai așa poți trece cu bine peste toate! Înțelegând că ai primit un astfel de copil în viața ta doar pentru că Dumnezeu te iubește și a avut atâta încredere în tine, încât ți-a lăsat în grijă un suflet special.

Povestiți-ne puțin despre înce­puturile Down Plus Bucu­rești. Cu ce gânduri ați plecat la drum în dezvoltarea acestei asocia­ții?

În luna aprilie a anului 2014 au fost puse bazele Asociației Down Plus București, iar noi am plecat la drum cu multă iubire, cu mult drag față de misiunea noastră și cu visuri foarte mari. Tot timpul ne-am dorit ca în această asociație să existe o atmosferă de familie și ca toți copiii, tinerii, adulții și chiar seniorii cu sindrom Down care se înscriu aici să se simtă ocrotiți, iubiți, ca și când ei se află în centrul universului nostru.

Ce amintiri aveți din perioada de început a colaborării cu departamentul pentru tineret al Parohiei „Sfânta Treime“-Ghen­cea? Cum au evoluat și s-au dezvoltat pe parcurs activită­ți­le desfășurate împreună?

Noi am început să lucrăm împreună destul de timpuriu. Dacă în aprilie 2014 asociația noastră a fost în­fi­ințată, în luna septembrie a ace­lu­iași an am început să colaborăm cu departamentul pentru tineret al Parohiei „Sfânta Treime”-Ghencea, iar parteneriatul nostru dăinuie până în zilele noastre și probabil va dăinui până la adânci bătrâneți! (râde, n.r.). Așa sunt poveștile care se scriu frumos.

Ca asociație, am crescut foarte mult datorită acestei colaborări. Până la începerea construcției centrului pentru asistență socială „Sfânta Treime – izvor de milostenie”, Biserica, prin intermediul părintelui paroh Ion Grădincea, a finanțat foarte multe dintre activitățile noastre, fiind un mare ajutor pentru noi și susținând din punct de vedere material atelierele desfășurate alături de departamentul pentru tineret.

Pe de altă parte, în ceea ce privește „resursa umană”, consider că formăm alături de tinerii parohiei o mare familie, mai ales că o mare parte dintre voluntarii departamentului sunt și voluntarii noștri. Cu emoție remarc, de fiecare dată când apucăm să ne întâlnim cu toții, fie la activități, fie la ședințe, sau când ne facem planurile de lucru, că ne-am închegat foarte mult ca grup și avem o viziune comună asupra activităților. În plus, sunt mulți voluntari care au crescut lângă asociația noastră și nu poți să nu observi că au plecat la drum, alături de noi, niște copii cu suflete curate și inocente, mânați de dorința de a ajuta, și au ajuns astăzi voluntari complecși, care pot face față multor situații neprevăzute, altfel decât ar reuși poate alți voluntari, care s-au format în alte domenii.

Care este cel mai important sfat pe care l-ați oferi unor pă­rinți aflați la început de drum, al căror bebeluș are sindrom Down?

Primul sfat care îmi vine în minte ar fi ca aceștia să aibă încredere în Dumnezeu și în faptul că El știe mereu mai bine decât noi care ne este misiunea pe pământ. De asemenea, i-aș îndemna să primească acești prunci cu brațele deschise fiindcă, în timp, dacă au răbdare și vor fi atenți la semnele primite de la Dumnezeu, își vor da seama cu siguranță care a fost motivul pentru care le-a fost lăsat în grijă un asemenea suflet special.

Cum credeți că se va realiza incluziunea persoanelor cu sindrom Down în viitor?

Am să plec din trecut, de acum 20 de ani, când Theo era foarte mic, iar omenii care încă nu știau foarte multe despre sindromul Down se uitau ușor speriați, oarecum reti­cenți, neînțelegând cu adevărat ce se întâmplă. Ba chiar s-a întâmplat să văd persoane care și-au tras copiii de lângă copilul meu, fără a le permite să se joace împreună. Însă, uitându-mă în urmă, pe parcursul acestor ani pe care i-am trăit alături de Theo, îmi dau seama că oamenii s-au schimbat foarte mult, iar societatea a început să accepte diversitatea. De aceea, văd un viitor în care aceste persoane vor fi incluse, un viitor în care îi vom înțelege și îi vom accepta exact așa cum sunt.

Alexandra Piper

Sursa: http://ziarullumina.ro

Prezentare Dragostea în care cred :

Cuvântul…

Materialul de lucru al lui Marius Iordăchioaia. Prolificitatea lui mă lasă perplex. Ca să adâncești, trebuie timp, dar el pare a fi permanent în această stare. Pentru că nu are astâmpăr. Pentru că se teme de înțelegerile comode ca de ceva pustiitor. Unele după altele, cuvinte revelatoare de noimă în Hristos sunt aruncate zilnic în lume, răvașe de iubire concentrate cu virtute de haiku-uri duhovnicești. Se naște o specie nouă, care s-ar putea lăsa poate circumscrisă în registrul de interes al teoreticienilor literaturii dacă miza ei nu le-ar transcende preocupările printr-o lucrare vădit mai înaltă.

Sunt cuvinte de prețioasă atingere doar, doar deștepta-vor inimi întru noblețea înțelegerii și trăirii în Domnul. În fața lor s-a sfârșit cu comoditatea. Te lasă perplex, te rănesc, te poartă într-un parcurs al cărui deznodământ e întotdeauna o reîmprospătată înțelegere, un altfel, un cum nu neapărat gândeai, aruncând lumini și scoțând din banal ceea ce părea nesemnificativ, deschizând fântâni cu luciu de oglindire de cer deasupră-le acolo unde te păștea doar platitudinea unui decor fără importanță. Surprinzând, chiar descumpănind, trăgând preșul siguranțelor de sub picioarele tale, iată-te în față cu Evanghelie vie și larg deschisă în proximitatea de intimitate a propriei inimi. Cu o invitație neașteptată, de simțire patericală… […]

Cuvintele lui Marius Iordăchioaia au virtutea declanșării problematizării noastre în Hristos. Chemării noastre la viață altfel decât predicile și catehezele obișnuite spațiului eclesial. Nu poți trece pe lângă ele cu nesimțire, căci sunt strigăte de trezire care îți turează brusc motorul lăuntric, disponibilizându-te în chip neașteptat pentru întâlnirea-ți atât de personală cu Viul.

Dacă nu ar fi existat, cu siguranță că Marius Iordăchioaia ar fi trebuit inventat. Eu sunt fan absolut. Pentru că îi simt onestitatea. Dacă este greu a scrie versuri, când nimic nu ai a spune, ușurința cu care Marius Iordăchioaia revarsă densitate de interpelare în lume are în chip evident o deslușibilă legătură cu harul lui Dumnezeu. Pentru că e un dar de Sus să te întâlnești cu aproapele tău așa. Pentru că ce mai mare noblețe decât să stârnești trezire întru Hristos, nimicind amorțirea comodității neangajamentului la viață, cea care ne pândește din umbră pe toți?

Pr. Răzvan Ionescu

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Rușinea. Cauzele, multiplele fațete și mecanismele interioare de vindecare:

Una dintre cele mai nocive și mai analizate emoții în cabinetul de psihoterapie, rușinea nu are o singură formă de exprimare. Ea nu apare izolat, ci e parte componentă a unui melanj de timiditate, anxietate, nesiguranță, frică, umilință, dar nu numai. De cele mai multe ori, este un sentiment dureros și sensibil, despre care preferăm să nu vorbim, generând astfel tăcerea și retragerea în sine până la paralizie. Sărăcia, manipularea, cerșetoria, statutul de asistat social, abuzurile și umilințele alterează identitatea și modul în care individul se raportează la comunitatea de care aparține. Astfel, nu este doar legitim, ci și necesar să-i înțelegem mai bine originea și modul în care evoluează, sentimentul de rușine definind într-o măsură foarte mare relațiile sociale și fiind strâns legat de stima de sine.

Vincent de Gaulejac sparge cercul tăcerii, oferindu-ne instrumentele prin care să înțelegem mai bine multiplele fațete ale rușinii și ne arată că în spatele acesteia se ascund comori de iubire, sensibilitate și umanitate, care nu reușesc să se exprime. A înțelege, a asculta și a vorbi despre rușine înseamnă a ne elibera de o parte din suferința pe care o provoacă. 

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Viața și învățătura Mântuitorului Iisus Hristos:

 Oricat de mult am spune adevarul acesta, intotdeauna e totusi prea putin spus: "Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica".  Acesta e darul cel mai de pret facut de Dumnezeu oamenilor: Iisus Hristos, Mantuitorul, a carui viata trebuie sa ne fie lumina, calauza si ancora sufletelor noastre, pentru a ajunge in Imparatia cereasca. Cartea de fata ne ofera un prilej minunat de a-L cunoaste pe Iisus, de a-L indragi si a-L urma. Este scrisa atat de frumos, cu atata drag, cu atata har, incat ne poate insufla sentimente de iubire si pretuire nespusa fata de Darul Domnului. Viata vesnica pare un basm desprins din cartile pentru copii si totusi ea este singurul sens adevarat al existentei noastre. Si trebuie sa invatam cum sa o dobandim. Cum altfel putem face acest lucru decat apropiindu-ne si atasandu-ne in mod sincer de Iisus, singurul in stare sa ne daruiasca implinirea si fericirea noastra?

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Catehismul creștinului ortodox. Calea spre Dumnezeu:

Fiecare dintre noi este insetat si dupa altceva decat lucrurile efemere ale acestei lumi, care nu pot aduce decat o fericire la fel de trecatoare ca si ele. Este nostalgia raiului ramasa in strafundurile fiintei noastre cazute, care Il cauta pe Dumnezeu, pentru a se inalta din nou la cer cu ajutorul Lui. Este nevoia de a da un sens adevarat vietii noastre, mai ales cand totul pare lipsit de directie, cand ne simtim neputinciosi si singuri. Este menirea noastra de a fi pe pamant.  Incotro mergem, ce inseamna a trai o viata cu adevarat crestina, care sunt indatoririle crestinului, cum ne apropiem de Hristos - iata doar cateva dintre intrebarile esentiale la care raspunde acest pretios abecedar al credintei. El nu ar trebui sa lipseasca din nicio biblioteca, pentru ca este un indrumar moral de mare folos in orice moment al vietii. Citeste-l cu luare-aminte si straduieste-te sa traiesti asa cum te povatuieste si atunci calatoria ta in aceasta lume va fi sigura si placuta, iar intunericul de dincolo de mormant se va preface in noian de lumina, care-ti va lumina calea si aici, pe pamant.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Pași împreună cu El. Texte despre împreună-călătoria cu Hristos:

 Într-o seară am primit prin poșta electronică un mesaj. Mesajul era de la un suflet chinuit și necăjit de răutatea, de minciunile și de invidiile acestei lumi. Ziua care trecuse fusese pentru mine destul de obositoare, cu multe griji, însă trebuia să răspund. N-am vrut să las fără răspuns osteneala și așteptarea destinatarului, pentru că eram sigur că-l stăpânea singurătatea și deznădejdea.            Hristos ne conduce viața, este lângă noi în tot și în toate. Toți am trăit momente grele, în care am crezut că am rămas singuri. Singurătatea nu este însă în niciun caz o stare de deznădejde care nu poate să se schimbe. Cu siguranță poate fi înfruntată, poate fi depășită, dar nu cu rețetele acestei lumi.       Soluția este limpede și ușoară. De vreme ce rădăcinile singurătății se găsesc înăuntrul nostru, nu este cu putință să scăpăm de aceasta fără să ne plecăm înăuntrul sufletului nostru. Și acolo, pentru a intra lumina, cineva trebuie să deschidă fereastra, să o redeschidă față de semeni și față de Dumnezeu.           Una este arma cea adevărată, care lovește de moarte singurătatea: iubirea adevărată. Cel care trăiește în climatul iubirii autentice nu este în primejdie niciodată din pricina singurătății aducătoare de moarte. Iubirea este vrăjmașul singurătății! Restabilirea comuniunii și îndepărtarea singurătății se găsesc în voința omului. Desigur, dacă acceptă să restabilească comuniunea cu Hristos Dumnezeu-Omul, Care este calea către Dumnezeu Tatăl. Deci să facem acești pași împreună cu Hristos, să păstrăm nestricatăîn amintirea noastră dovada milostivirii Lui: lacrimile pe care le-a șters, durerile pe care le-a îndurat, neliniștile pe care le-a risipit, nevoile pe care le-a împlinit, fricile pe care le-a alungat, binecuvântările pe care le-a dăruit. În felul acesta ne întărim sufletul ca să înfruntăm toate greutățile pe care le vom întâlni în vremea rămasă a călătoriei împreună cu semenul nostru! Să facem acești pași împreună cu Hristos! Amin.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare De la Crăiasa Zăpezii la Soarele Dreptății. O lectură creștină a poveștilor lui H. Ch. Andersen:

Autoarea scoate la iveală personalitatea unică a lui Hans Christian Andersen și surprinde dimensiunea creștină a viziunii întrupate în nemuritoarele sale povești. Pe unele dintre ele cititorul român le cunoaște prea bine, despre altele va afla prin intermediul acestei cărți, dorindu-și cu siguranță să le citească, să le cunoască, să și le însușească în această nouă cheie de interpretare.

„În primul capitol am prezentat pe scurt biografia lui Andersen, felul în care și-a trăit viața și mai ales gândurile din jurnal, care ni-l arată pe un om prins într-un continuu dialog cu Dumnezeu, un om care-L avea pe Dumnezeu drept reper, ghid și prieten.
În al doilea capitol am analizat o serie de povești, cele mai multe necunoscute publicului român, și am căutat să identific temele creștine precum moartea, viața de apoi, raiul, iadul, pronia cerească sau chiar persoana Mântuitorului Hristos cu cele două firi ale Sale.
În capitolul al treilea am analizat aceste teme din perspectiva învățăturii de credință ortodoxă, pentru a demonstra faptul că Andersen a fost cu adevărat un propovăduitor prin povești."

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Ne vorbește părintele Epifanie. Răspunsuri la căutări (3):

Folosindu-se de experiența sa bogată de duhovnic și cărturar, părintele arhimandrit Epifanie continuă să ne ofere și în acest volum răspunsuri pline de înțelepciune și profunzime duhovnicească cu luciditatea și iubirea insuflate de Dumnezeu care-l caracterizează. Animat de responsabilitatea pastorală a călăuzei care își pune sufletul pentru ucenici, ne lămurește teme niciodată ușor de epuizat, ca rugăciunea, postul, păcatele și virtuțile, oferind soluții problemelor de viață cotidiene, precum relațiile de familie și educația creștină, ce rămân provocarea cea mai de seamă a societății contemporane.

***
De multe ori, deși avem atâția oameni în jur, sunt situații în care aceștia nu ne pot ajuta. De pildă, o boală incurabilă, o întristare foarte grea, în care mângâierea oamenilor nu poa­te aduce nimic. Sau vedem cum o cauză dreaptă pentru care luptăm se pierde pentru că nu avem pe cineva care să o susțină, deși este dreaptă. Este multă nedreptate în lume, multă nedreptate pe pământ. În toate aceste situații să nu uităm că „avem Om”, Îl avem pe Dumnezeu‑Omul.
Dacă nu avem pe nimeni altcineva, cel puțin Îl avem pe Domnul nostru, Care ne aude în fiece clipă și este gata să ne împlinească orice cerere, câtă vreme aceasta nu este potrivnică binelui nostru veșnic, nu este potrivnică mântuirii sufletului nostru, căci mai presus de interesele omenești, de cele pământești, materiale, sunt cele veșnice.
Îl avem, așadar, pe Domnul nostru, Care ne aude în orice clipă. Chiar când vorbești, când încă Îl ­chemi, când nici nu ți‑ai terminat rugăciunea, El răspunde. Iar răspunsul Său este: „Iată‑Mă!” – Iată, am venit să te ajut.
 Pr. Epifanie Theodoropoulos

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Războiul nevăzut:

Ediția integrală

Alcătuit ca un manual de viață mistică și duhovnicească, Războiul nevăzut se adresează atât începătorilor în viața duhovnicească, cât și celor sporiți, punând la îndemână, într-o manie­ră metodică și sistematică, îndemnuri pentru toate treptele vieții spiritual-morale în duh isihast. Lucrarea de față – un adevărat ghid practic de spiri­tualitate ortodoxă necesar a fi studiat zilnic – îmbină foarte armonios temele practice și teoretice ale viețuirii creștine în acord cu exigențele Evangheliei, determinând cititorul să se ridice de la problemele și confruntările de fiecare zi la analiza experiențelor duhovnicești, în scopul călăuzirii pe calea desăvârșirii, adică al curățirii de patimi și al luminării minții, al rugăciunii inimii și al îndumnezeirii, în vederea dobândirii mântuirii – rostul vieții noastre pe pământ.
***
„Neîndoielnic, Războiul nevăzut rămâne cea mai citită și universal difuzată și chiar cea mai iubită carte a lui Nicodim, celebrată drept un «adevărat imn al duhului mistic al Părinților ortodocși și oglinda cea mai curată a inimii și sufletului preaortodoxului Sfânt Nicodim», după cum subliniază și părintele Teoclit Dionisiatul.” (Elia Citterio)
***
Această carte pe care, copilul meu, ți‑o dau spre a o citi stăruitor, din care poți afla adevărata icoană a fiecărei virtuți, este Însuși Stăpânul Hristos. Fiindcă El, ca Cel Ce este Cartea Vieții, nu doar dă luminare minții prin cuvinte, ci și prin pilda Sa vie ne umple de înflăcărare voința. Căci nimeni și nimic nu vor putea să‑ți lămurească desăvârșit chipul dobândirii tuturor virtuților așa cum ți‑l va tâlcui aici Iisus Cel Răstignit și Înviat.

Detalii despre carte / COMANDA