Sfinții Împărați Constantin și Elena 21 Mai	Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte	Mai 2023

 

ANUNȚ important!

Începând din luna iunie 2023 Biblioteca Agaton permite accesul online la cărțile din Biblioteca Fizică și din Biblioteca Electronică și în același timp posibilitatea de a face sau comanda cercetări bibliografice și studii documentare pe temele religioase care vă interesează.

În plus, Biblioteca Fizică, dar și cea Electronică (care e în curs de formare) beneficiază de o Clasificare Numerică Religioasă (CNR) a cărților, asemeni Clasificării Zecimale Universale (CZU), dar care e foarte deficitară în domeniul religios. Această clasificare, inedită în Ortodoxie, permite găsirea unor cărți al căror subiect este mult mai apropiat de ceea ce căutăm.

Pentru a vedea click aici:

Biblioteca Agaton

Sumar:
Un atac virulent la adresa Bisericii Ortodoxe Romane
STIRI INTERNE - Mai 2023
STIRI EXTERNE - Mai 2023
Facerea lumii in viziunea Sfintilor Parinti ai Bisericii
Omul la Hotarul dintre Dumnezeu si lume in gandirea parintelui Ghelasie Gheorghe
Copiii nebotezati merg in iad?
18 mijloace sa ne izbavim de lucrarea diavolului
Mana dreapta a Sf. Nicolae, de peste patru veacuri in Bucuresti
Ignorarea critica este esentiala in navigarea pe internet
Reconstructia suveranitatii
Omul, societatea si crestinismul in epoca postmodernismului
Ce este si unde gasim FERICIREA
Categorii ale gandirii si constante existentiale
O intalnire pe drumul vietii cu Iisus Hristos, Mantuitorul nostru
Cum biruim cele 8 pacate de moarte - Andrei Dragulinescu (CARTE)
Secolul dictatorilor - Olivier Guez (CARTE)
Revolverul Arhanghelului - Cristian Manolachi (CARTE)
Curajul de a trăi frumos. 5 întâlniri ale inimii cu tinerii. Ediția a III-a - Episcopul ramanilor din Europa de Nord Macarie (CARTE))
Structuri filosofice în scrierile lui Nichifor Crainic - Gabriel Hasmatuchi (CARTE)



Tema lunii
Un atac virulent la adresa Bisericii Ortodoxe Romane

Părintele Profesor Mihail-Simion Săsăujan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universității din București, critică opiniile exprimate de Gabriel Liiceanu, Directorul Editurii Humanitas, la lansarea cărții „Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române (1918-2023)” de Oliver Jens Schmitt.

El combate câteva dintre afirmațiile false și tendențioase făcute de Gabriel Liiceanu, cum ar fi:

• Falsa echivalare a valorilor ortodoxe cu imperialismul rus

„Induce ideea total eronată potrivit căreia păstrarea și promovarea valorilor tradiționale și religioase ar însemna, de fapt, susținerea și promovarea valorilor imperialismului rusesc”, avertizează Părintele Mihail Săsăujan.

„Avem de-a face cu o temă profund falsă, care este utilizată în ultima lună pe numeroase pagini de Facebook, în mod exclusiv geopolitic, în contextul internațional al războiului din apropierea țării noastre, temă care vine la pachet cu critica vehementă a «ereziei etno-filetiste», fără depunerea unui minim efort de a înțelege evoluția Bisericilor Ortodoxe de-a lungul istoriei și organizarea lor pe criterii naționale autocefale în secolul al 19-lea.

„Afirmația că Biserica Ortodoxă Română, în virtutea promovării valorilor tradiționaliste, îi ține departe pe credincioșii români ortodocși de proiectul statului de drept, de valorile democrației occidentale, de ceea ce se numește o abordare cons­tructivă în raport cu destinul nostru european este absolut falsă și nocivă”, transmite părintele profesor.

Argument factual: „Valorile tradiționale și religioase ale Bisericii Ortodoxe Române s-au dovedit încă o dată concretizate în anii 2022-2023, la nivelul tuturor parohiilor ortodoxe române și al centrelor eparhiale locale și centrale bisericești, prin sprijinul necondi­ționat oferit refugiaților ucraineni din cauza vitregiei războiului, tot ortodocși și ei.”

Argument ideatic: „Valorile creștine ortodoxe cultivate în specificitatea culturii noastre românești n-au intrat nicicând în conflict cu valorile culturale europene. Religia creștină ortodoxă, cu toate componentele ei biblice, doctrinare, spirituale, morale, istorice, pedagogice, culturale etc., împreună cu limba și cultura românească, constituie pilonii de bază ai identității noastre naționale românești și europene.”

• Minciuna că nu există o istorie a Bisericii Ortodoxe Române pentru sec. XX

Argument factual: „Directorul Editurii Humanitas și autorul cărții menționate sunt invitați să caute în bibliotecile eparhiale și de stat contribuțiile istoricilor bisericești și laici care au scris pe tot parcursul secolului al 20-lea, și după anul 1989, cărți și studii esen­țiale cu privire la istoria contemporană a Bisericii Ortodoxe Române, inclusiv pe tema relației Stat-Biserică.”

Argument ideatic: „Cercetările viitoare vor aduce informații suplimentare despre rolul complex al Bisericii Ortodoxe Române în relație cu societatea românească, dar această temă de cercetare nu poate fi redusă nicidecum la concluziile părtinitoare ale directorului Editurii Humanitas, potrivit cărora ne aflăm în fața unei Biserici «cu o istorie teribil de discutabilă, deloc încântătoare și onorabilă»”.

• Minciuna că predarea Religiei în școli ar fi impusă cu forța, prin intermediul statului

„Cum să judeci «după mintea ta» statul român pentru introducerea religiei ortodoxe ca disciplină de studiu în școlile de stat din România și să nu spui nimic critic despre statul austriac, de unde provine onorabilul tău invitat, și unde religiile catolică și protestantă sunt, de asemenea, discipline de studiu în cadrul învățământului de stat?” se întreabă retoric părintele profesor.

---

Părintele profesor Mihail-Simion Săsăujan promite o analiză mai detaliată a cărții lansate săptămâna trecută de Editura Humanitas. Între timp, avertizează că volumul este lipsit de documentare arhivistică, nu aduce informații noi și preia selectiv informații deja publicate „pe care le rostogolește ideologic și părtinitor”.

De exemplu, autorul, profesor la Universitatea din Viena, nu menționează în bibliografia sa lucrările despre Biserica Ortodoxă Română ale profesorul emerit Ernst Christoph Suttner, care a predat la aceeași universitate.

Vasile Bănescu despre ideologizarea istoriei Bisericii: Adevărul este o Persoană vie care iubește

„Adevărul nu este o «minciună albă» atribuită recent și inept lui Iisus, ci o Persoană vie care iubește, eliberează, iartă, mântuiește”, scrie pe Facebook Vasile Bănescu.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române se referă la recenta lansare a unei istorii a Bisericii Ortodoxe Române reconstituită din fragmente și privită prin ochii unei ideologii.

Text integral:

---

„Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023”
Autor – Oliver Schmitt (istoric austriac)

Titlul cărții e transparent și spune totul. Nu doar tot ce ar vrea autorul, ci inclusiv ceea ce nu vrea: volumul e un rechizitoriu sumar construit de un „procuror” al cărui scop aprioric, exclusiv și impur este condamnarea, nu elucidarea.

Din acest motiv cartea nu poate prezenta o istorie obiectivă a BOR în perioada menționată, ci doar un colaj de informații decupate din anumite documente, acuzații și judecăți morale care, în prezența obiectivității, s-ar fi oprit onest la persoane real vinovate de compromisuri, analizându-le situația în context, și nu s-ar fi extins prin nedreaptă, absurdă generalizare la nivelul unei întregi instituții compuse din oameni cu scăderi, merite, culpe și responsabilități profund diferite. Oameni, nu îngeri.

Istoria unei Biserici dintr-o țară în care nu ai trăit, ca și o istorie a totalitarismului despre care doar ai auzit și citit, nu poate fi descifrată, înțeleasă și scrisă obiectiv doar în urma lecturării unor fragmente subiectiv alese din lunga și întortocheata frază a realei istorii pe care vrei să o descrii și să o publici cu orice preț și scop perfid.

Generalizarea rămâne mereu un „păcat” strigător la cerul logicii, o siluire a acesteia, iar inculparea in corpore prin generalizare a unei instituții fundamentale a unui popor este doar o ieftină și dezonorantă manipulare.

Cu adevărat onest intelectual și moral ar fi sunat un titlu care să indice istoria critică a unei perioade în care unele (!) persoane au făcut compromisuri imposibil de scuzat, nu un titlu ticluit ideologic care include denigrator o întreagă instituție din care fac parte în mod covârșitor, ca pretutindeni, oameni obișnuiți și cuminți ce au trăit și trăiesc mereu departe de complicitatea cu politicul totalitar sau doar cinic și vulgar.

Oare tot colaboratori ai regimurilor de sinistră amintire au fost și miile de clerici ortodocși arestați, mutilați și decimați în închisori?

Tot colaboratori au fost 99% dintre slujitorii Bisericii care erau defăimați public ca retrograzi, suspecți sau ostili „orânduirii socialiste”?

Oare supraviețuitorii închisorilor comuniste, clerici sau nu, au invocat altceva decât credința în Dumnezeu care i-a sprijinit la granița dintre viață și moarte când erau torturați de ideologii criminali, ai căror urmași scuipă azi, în varianta totalitarismului soft, pe istoria unei întregi Biserici în absența căreia nu putem vorbi despre cultura și spiritualitatea românească?

Există oare în istoria recentă a umanității popoare și instituții întregi care s-au ridicat ca unul împotriva totalitarismelor moderne și au luptat până la dispariție?

În încleștarea cu orice formă de demonism politic criminal idealul este oare extincția totală?

Cu ce drept omenesc poți reproșa cuiva, oricui, absența curajului de a fi (fost) martir, tu situându-te la antipodul oricărei forme de martiraj?

Frica omenească, desigur, nu trebuie confundată cu zelotismul colaborării cinice cu diavolul, ceea ce nimeni cu simțul realității nu face.

Neliniștitoarea, primejdioasa apropiere de Putere a Bisericii (context în care apare riscul real al instrumentalizării și manipulării acesteia) a debutat încă din secolul IV, după Constantin cel Mare, și este perfect valabilă în TOATE confesiunile creștine din cauza caracterului inevitabil instituțional al acestora.

Oare cu ce autoritate morală lapidează exclusiv Biserica Ortodoxă Română cineva vizibil aliniat ideologic sau cineva declarat anticlerical și cu fobie la noțiunea de Biserică?

Răspunsurile care contează vor crește de la sine, întrucât adevărul nu poate fi permanent trucat și nici definitiv îngropat.

Dumnezeu chiar există, Hristos este Fiul Său și El a întemeiat Biserica Sa ca spațiu al îndreptării și vindecării noastre morale, nu ca utopică oază a purității absolute și colective.

Dumnezeu nu ne ispitește. Nici măcar cu puritatea. Nu El face asta, ci diavolul ideologiei din ce în ce mai intens prezent în istorie.

Adevărul nu este o minciună albă atribuită recent și inept lui Iisus, ci o Persoană vie care iubește, eliberează, iartă, mântuiește.

Abia când înțelegi asta poți ieși din ridicolul judecării creștinismului și Bisericii exclusiv cu instrumentar filozofic, ideologic sau contabil editorial.

ACTUALITATEA religioasă
STIRI INTERNE - Mai 2023

STIRI EXTERNE - Mai 2023

 

REP. MOLDOVA: Mitropolitul Petru îndeamnă la unitate și determinare în susținerea parcursului european 

În contextul manifestărilor care au loc peste Prut pentru integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, Mitropolitul Petru al Basarabiei transmite un îndemn favorabil demersului. IPS Petru îndeamnă la susținerea și promovarea parcursului european al Republicii Moldova, „în interesul și spre bunăstarea tuturor cetățenilor acestei țări binecuvântate de Dumnezeu”. „Ne vom ruga să sporească dialogul și colaborarea cu partenerii noștri europeni, susținând astfel procesul de integrare europeană”, spune ierarhul într-un mesaj publicat recent.

BULGARIA: 70 de ani de la restaurarea Patriarhiei Bulgare

Preafericitul Părinte Patriarh Neofit al Bulgariei și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare au transmis un mesaj cu ocazia împlinirii, în data de 10 mai, a 70 de ani de la restaurarea Patriarhiei Bulgare (1953). În mesaj este exprimată recunoștință față de înaintași, deoarece „au rămas fermi în credința ortodoxă”. Sfântul Sinod afirmă că decizia istorică a Adunării Bisericești de a restabili statutul patriarhal „a corectat o nedreptate istorică” și a îndeplinit „visele și speranțele a generații de creștini ortodocși bulgari, care și-au dat viața pentru libertatea noastră spirituală și independența noastră bisericească”. În mesaj se amintesc etapele istoriei Bisericii Ortodoxe Bulgare, cu un accent pe proclamarea Patriarhiei de Târnovo în 1235 – „o Biserică glorioasă care s-a bucurat de o înaltă recunoaștere și autoritate în întreaga lume creștină medievală”.

„De-a lungul acestui lung și spinos drum istoric, familia ortodoxă bulgară, indiferent de toate încercările și ispitele la care a fost supusă, a rămas fidelă celui mai important lucru: în tot acest timp, conducătorii noștri spirituali, preoția și monahismul și toți vrednicii strămoși au rămas fermi în credința ortodoxă, întrucât nu s-au abătut nici la stânga, nici la dreapta de la calea împărătească, ci au păstrat și apărat curată «credința dată sfinților, odată pentru totdeauna» (Iuda 1, 3)”. „În această zi de sărbătoare, rămânând în lumina și în deplinătatea bucuriei care decurge din vestea Învierii lui Hristos, Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru reînnoirea Bisericii noastre Ortodoxe și cu mulțumire filială ne plecăm capetele în fața nevoinței nenumăraților binefăcători, cunoscuți și necunoscuți, pentru puritatea și sfințenia ei de-a lungul veacurilor”.

 

SUA: Mănăstirea Middletown primește un fragment din moaștele Sf. Iacob Putneanul

Arhim. Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna, a sfințit marți racla pentru fragmentul din moaștele Sf. Ier. Iacob Putneanul care vor fi dăruite Mănăstirii „Sfântul Dimitrie cel Nou” din Middletown, New York. După așezarea sfintelor moaște în raclă, delegația care le va însoți a plecat în sunetul clopotelor în lunga călătorie spre Statele Unite al Americii. La invitația Părintelui Mitropolit Nicolae al celor două Americi și cu binecuvântarea Părintelui Arhiepiscop Calinic al Sucevei și Rădăuților, în perioada 17 mai – 1 iunie, starețul Mănăstirii Putna și patru părinți din obște vor însoți moaștele sfântului până la comunitatea românească de peste ocean. Duminică, 21 mai, părinții putneni vor duce moaștele sfântului la hramul Catedralei Mitropolitane „Sf. Împ. Constantin și Elena” din Chicago, care împlinește 20 de ani de existență. Odorul dăruit de Mănăstirea Putna va fi apoi înmânat în mod oficial Mănăstirii Middletown la hramul de vară al sfântului așezământ, „Înălțarea Domnului”. Liturghia arhierească de hram va fi oficiată de Părintele Mitropolit Nicolae sâmbătă, 27 mai, pentru a le permite cât mai multor credincioși ortodocși români din SUA să participe. Cu acest prilej, în a doua parte a zilei de sâmbătă, Arhim. Melchisedec Velnic va susține conferința „De vorbă cu Starețul Putnei. Despre Părinții noștri în Domnul. Despre a fi creștin astăzi”. Fragmentul din moaștele Sf. Ier. Iacob Putneanul se dăruiește cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a Părintelui Arhiepiscop Calinic, spre sprijinul credincioșilor din America. Din anul 2020, stareț al Mănăstirii „Sfântul Dimitrie cel Nou” din Middletown, New York, este părintele protosinghel Ieremia Berbec, care a făcut parte din obștea Mănăstirii Putna.

ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Facerea lumii in viziunea Sfintilor Parinti ai Bisericii - Pr. Mihai Deliorga

 

Dialogul acesta a avut loc în mai 2022 pe Canalul de Telegram ,,Creștinii Ortodocși de pretutindeni".

 

Omul la Hotarul dintre Dumnezeu si lume in gandirea parintelui Ghelasie Gheorghe - Pr. Mihai Deliorga

 

 

Înregistrare din cadrul Seminarului dedicat Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, organizat la Sf. Mănăstire Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus), pe 27 04 2023. Filmare și editare video: Pr. Costin Butnar

 

Predici. Cateheze. Pastoraţie
Copiii nebotezati merg in iad?


ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
18 mijloace sa ne izbavim de lucrarea diavolului

RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Mana dreapta a Sf. Nicolae, de peste patru veacuri in Bucuresti

Racla cu moaştele făcătoare de minuni ale Sfân­­tului Ierarh Nicolae este aşezată într-un baldachin aflat în partea stângă a naosului bisericii. Mărtu­rie vie a importanței prezen­ței sfântului făcător de minuni în inima Bucureştilor, prin cinstitele sale moaşte, stă evlavia credincioşilor care, de-a lungul mai multor generaţii, au primit mângâiere sufletească de la Sfântul Nicolae, model desăvârşit al bunătăţii spirituale. Cei ce şi-au deschis cu smerenie şi credinţă inimile în fața sfântului odor au primit binecuvântare pentru împlinirea rugă­ciunilor. Dumnezeu împlineşte voia Sa cu lumea prin oameni aleşi, un exemplu de necontestat fiind, în acest sens, Sfântul Ierarh Nicolae. Astfel, prin trupul său luminat de Duhul Sfânt, toţi dreptmăritorii creştini primesc bucurie, speranţă şi multă pace duhovnicească. Tocmai de aceea, această mână dreaptă şi milostivă a Sfântului Nicolae veghează, dintr-un lăcaş cu valoare de simbol naţional aflat în inima Bucureştilor, poporul dreptslăvitor şi aduce tuturor credincioşilor bucurie, speranţă şi multă pace spirituală.

Strămutarea moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae din Mira Lichiei la Bari

Aflat pe ţărmul Mării Adriatice, oraşul Bari este un important loc de pelerinaj pentru creştinii din întreaga lume, deoarece aici sunt adăpostite moaş­tele Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. Bazilica din Bari a fost ridicată special pentru a primi moaştele acestui mare sfânt, aduse din Mira Lichiei (astăzi localitatea Demre din sudul Turciei) de către un grup de marinari origi­nari din Bari, care doreau să le ferească de invazia armatelor musulmane.

Conform unei vechi tradiţii, acest lucru s-a petrecut cu voia Sfântului Nicolae, care apăruse în visul unui preot, spunându-i că dorinţa sa este ca mormântul să-i fie mutat la Bari. „Mergi şi spune poporului acestuia ca, ducându-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaştele mele şi, aducându-le aici, să le pună în această cetate” - a fost îndemnul primit în vis de către preot. Cutremurat, acesta a mers în biserică şi a povestit cele petrecute. Cei din cetatea Bari au luat trei corăbii şi, dându-se drept negustori, au mers în Mira pentru a îndeplini rugă­mintea sfântului. Potrivit unei alte tradiţii vechi, Sfântul Nicolae alesese oraşul Bari ca loc de înmor­mântare încă din timpul vieţii sale.

Cinstitele sale moaşte au ajuns la Bari în ziua de 9 mai a anului 1087, fiind primite de credincioşi cu bucurie şi mare fast. Evident, era nevoie de un loc potrivit în care aceste sfinte odoare să fie depuse. Aşa avea să înceapă construirea bazilicii Sfântului Nicolae din Bari, finalizată în anul 1197. Cripta unde urmau să fie aşezate moaştele sfântului a fost prevăzută cu coloane susţinute de capiteluri bizan­tine şi romanice, fiind finalizată în anul 1089 de către Papa Urban al II-lea.

Aducerea moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae în Ţara Românească

Între cei care au fost călăuziţi de credinţa binefăcătoare a lucrării sfinţilor în Biserica lui Hristos a fost şi un cleric grec (după unele tradiţii monah) care, în perioada Evului Mediu, a mers în pelerinaj la Bari pentru a aduce cuviincioasă cinstire moaşte­lor Sfântului Ierarh Nicolae.

Mergând la Bari, a ajuns să slujească la biserica unde se aflau moaştele Sfântului Nicolae. Pentru că voievodul Mihai Viteazul (domn al Ţării Româneşti între anii 1593-1600) avea mare evlavie la Sfân­tul Ierarh Nicolae (care, în împrejurări deosebit de grele pentru viitorul voievod, atunci când acesta era mare ban al Craiovei, după stăruitoare rugăciuni, printr-o mare minune, i-a salvat viaţa), a încredinţat acestui cleric o misiune duhovnicească deosebit de importantă: aceea de a stărui pe lângă cei în drept de la Bari, în vederea aducerii moaştelor Sfântului Nicolae la Bucureşti.

Sfânta mână a ajuns în Ţara Ro­mânească, iar Mihai Viteazul şi-a văzut visul împlinit.

Domnitorul a încredinţat preţiosul odor Mitropo­litului Eftimie al Ţării Româneşti (1594-1602) şi cu multă evlavie i-a cerut acestuia ca mâna sfântului să fie ferecată în aur şi împodobită cu pietre scumpe. Astfel, conform dorinţei domnitorului, sfintele moaşte au fost aşezate într-o raclă frumoasă, împodobită cu filigrane, iar degetele au fost acoperite în ajun.

Alte surse spun că moaştele Sfântului Nicolae au ajuns la Bucureşti ca un dar al Arhiepiscopului de Bari pentru Mihai Viteazul, în urma luptei antiotomane duse de voievod, apărător al creştinismu­lui la porţile Europei. Susţinerea acestei ipoteze are ca potenţial fundament faptul că Mihai Viteazul a fost numit, chiar de către Papa Clement al VIII-lea, „Cavaler al lui Hristos şi apărător al creştinătăţii”.

Contextul istoric ne arată, pe de o parte, că acest papă a fost contemporan cu Mihai Viteazul, evenimentul aducerii moaştelor Sfântului Nicolae la Bucureşti încadrându-se, din punct de vedere temporal, în perioada activităţii sale pontificale. Pe de altă parte, papa a adresat voievodului Mihai Viteazul cuvinte de înaltă preţuire şi respect pentru abilitatea strategică pe care a dovedit-o. Aceste două consideraţii ne ajută să deducem că o răsplată generoasă oferită domnitorului pentru meritele sale militare ar fi reprezentat o posibilitate reală.

În sprijinul acestor aspecte favorabile aducerii moaştelor în Ţara Românească putem socoti şi faptul că voievodul era onorat şi de către curţile imperiale europene, fiind numit „Prinţ al creş­tinătăţii”. În acest context, domnitorul îi scria împăratului Rudolf al Il-lea: „În ţara mea aş fi putut să rămân liniştit şi sigur, fără nici o teamă, dacă nu m-ar fi chemat credinţa mea faţă de creştinătate”.

O altă tradiţie, la fel de veche, spune că Mihai Viteazul a sprijinit bazilica din Bari, în semn de recunoştinţă, cu mai multe pungi de galbeni, exprimând prin aceasta mulţumirea pentru împli­nirea dorinţei sale arzătoare de a aduce mâna Sfântului Nicolae la Bucureşti.

Inscripţia originală de pe racla cu moaştele Sfân­tului Ierarh Nicolae din biserica Parohiei „Sfântul Gheorghe”-Nou este următoarea: „Această mână a Sfântului Nicolae au ferecat-o cu aur Domnul Io Mihail Voievod si Doamna Stanca Si fiul lor Necula Voievod, în anul 7108. Is(pravnic) Mitropolitul Eftimie”. Cuvântul is din inscripţie este prescurtarea terme­nului ispravnic şi înseamnă „a adus la îndeplinire”. De aici, deducem faptul că ferecătura în aur a sfintei mâini a fost realizată, aşa cum am precizat, la porunca domnească, sub purtarea de grijă a Mitropolitului Ungrovlahiei de la acea vreme, Eftimie al III-lea.

Constatăm, aşadar, faptul că aceste sfinte moaşte au dublă autentificare: a autorităţii statale, prin domnitorul Mihai Viteazul, şi a Bisericii, prin Mitropolitul Eftimie al Ţării Româneşti.

S-a pus şi întrebarea firească: de ce oare Mihai Viteazul nu a dus cinstitul odor la ctitoria sa din Bucureşti, Biserica Mihai Vodă? Potrivit unei tradiţii pioase şi vrednică de crezare, Doamnei Stanca, evlavioasa soţie a lui Mihai Viteazul, i s-a arătat în vis Sfântul Nicolae, chiar în noaptea precedentă aducerii moaştelor la ctitoria Mihai Vodă, şi i-a cerut acesteia şi soţului ei ca racla cu mâna sa sfântă să fie adusă la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din Bucureşti, unde să rămână în veac. Aşa se face că a doua zi, Mihai Voievod împreună cu Doamna Stanca şi fiul lor, Necula Voievod (Nicolae Pătraşcu, viitor domnitor al Ţării Româneşti), au purces la Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe pentru a dărui racla cu mâna făcătoare de minuni a Sfântului Ierarh Nicolae, exact în anul Unirii celor trei Princi­pate Româneşti - 1600 -, după cum este indicat în epitaful istoric înscris pe raclă.

Astfel, putem spune că apoteoza duhovnicească a voievodului Mihai Vodă a fost, fără îndoială, împli­nirea făgăduinţei sale de aducere în ţară a mâinii Sfântului Nicolae.

 

Articol realizat de Pr. Dr. Emil Nedelea Cărămizaru pentru Ziarul Lumina

BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Ignorarea critica este esentiala in navigarea pe internet

Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Reconstructia suveranitatii - Andrei Marga

Omul, societatea si crestinismul in epoca postmodernismului - Lector univ. dr. Marius Andreescu

I. Argument

    Evoluția umanității de la începuturi și până în prezent, istoria culturii și a civilizației au fost  împărțite în epoci după mai multe criterii printre care amintim: raporturile dintre om, societate și univers, relația dintre rațiune și sensibilitate, specificul cunoașterii, sfera valorilor, caracteristicile creației umane, dar și modul în care omul a înțeles relația sa cu Dumnezeu. Nu există opinii unanime în această periodizare a istoriei culturii și civilizației, însă majoritatea autorilor identifică: cultura și civilizația antică, epoca medievală, goticul, renașterea, clasicismul, iluminismul, modernismul și epoca în care se pare că ne aflăm noi, postmodernismul.

    Sintetizând și grupând aceste trăsături, în opinia noastră considerăm că istoria culturii și civilizației umane, poate fi grupată în trei perioade mari:

• epoca antică,
• clasicismul care include goticul, renașterea barocul și iluminismul
• modernismul și postmodernismul (despre acesta din urmă vom face câteva succinte considerații).

     Din perspectiva revelației naturale și supranaturale, a dreptei credințe, alături de alți autori, cum ar fi Mircea Eliade, considerăm că istoria umanității poate fi împărțită în epoca precreștină și epoca creștină. În prezent există numeroase religii, confesiuni religioase, secte, dar care nu au vocația universalității inclusiv sub aspect rațional și valoric, așa cum o are creștinismul, nu exprimă și nu cuprind Adevărul ontologic Absolut, nu îl recunosc pe Dumnezeu, unic în ființă și întreit în Persoane care este Cel ce este, Calea, Adevărul și Viața, nu cunosc și nu recunosc tainele Duhului Sfânt și ale Bisericii și nici rolul mântuitor al Crucii Domnului și nici sfințenia Maicii Domnului ca Născătoare de Dumnezeu, a Fiului lui Dumnezeu, Care s-a făcut om, a luat din iubirea sa necuprinsă și firea omenească, S-a jertfit și a Înviat pentru a noastră mântuire, pentru ca și noi să devenim fii ai lui Dumnezeu după har. Vorbesc cel mult de adevăruri relative ale existenței, de un transcendent divin impersonal, fără a face distincție dintre necreat și creat, cum este cazul concepțiilor mistice panteiste. Mai rău este că, exceptând cele trei credințe monoteiste și credințele pe care se întemeiază cultura orientală, toate celelalte, confesiuni, secte sau chiar ’’religii’’, direct sau indirect îl neagă pe Dumnezeu, Îl refuză, ba chiar îl ironizează, așa cum se întâmplă în perioada postmodernă și prin urmare sunt moduri de gândire umane nonvalorice.

     Adepții acestui mod de gândire și de înțelegere a omului și a societății uită câteva adevăruri demonstrate existențial. Nimic nu este posibil fără Dumnezeu, în afară de păcat și de non sens, absurdul, nefirescul, toate acestea create de omul care se distanțează de Dumnezeu și de oameni preferând absolutul egoismului personal și limitele existențiale ale acestei lumi. Deși strigătul filosofului Nietzsche  „Dumnezeu a murit„ stă la baza postmodernismului contemporan, adevărul este cu totul altul. Dumnezeu nu moare, ci numai credința dreaptă a omului. Creștinismul nu cade, ci numai noi cădem din creștinism, așa cum bine spunea părintele Arsenie Boca. Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, iubirea sa pentru oameni este nemărginită, nu este din această lume, dar totodată este adevărat că Dumnezeu nu se lasă batjocorit.

    Prin urmare nu există, evolutiv vorbind un progres continu al culturii, al civilizației al istorie care să configureze sensuri valorice, raționale existenței, să o transfigureze, pe o cale ascendentă spre desăvârșirea în Dumnezeu, spre îndumnezeire prin har la care omul este chemat prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, și prin om întreg Universul. Regresul, involuția sunt și ele prezente la nivel individual și social, fiind dimensiuni ale istoriei. Trecerea, schimbarea, devenirea sunt caracteristici ale lumii create, care ca sens pot fi întru desăvârșirea spirituală individuală și colectivă în Hristos, sau lipsite de sens, involutive. Și aceasta pentru că omul a fost înzestrat cu libertate, a rațiunii, a voinței și a sensibilității putând să aleagă dintre bine și rău. Nu înseamnă că destinul omenirii este determinat exclusiv de voința omului. Dumnezeu și harul Său lucrează neîncetat spre împlinirea voii lui Dumnezeu revelate și nouă. Fără harul lui Dumnezeu, indiferent că omul este conștient de prezența lui sau nu, îl primește sau îl refuză, universul, creația s-ar risipi, s-ar transforma în nimic.

   Așa cum vom arăta, din nefericire, postmodernismul contemporan este o epocă de regres în istoria mântuirii omului și a lumii.  

 

II. Ce este postmodernismul?

   Tot mai multe curente ideologice își fac apariția și influențează societatea care, până nu demult, își avea un filon trainic în cultura și spiritualitatea creștină. În acest context se vorbește tot mai mult de postmodernism.

   Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului științific și rațional, o etică și umanism juridic raționalizat și normativizat, toate cu valoare universală, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea acestor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism și deconstrucție. Jean-Francois Lyotard[1] a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni”; în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor concepții universale, monolitice, stabile privind omul și existența monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple, promovând relativismul valoric de natură științifică, artistică sau morală. Nimic nu are sens, de aceea totul este îngăduit. Existența este individuală, concretă, fără universalii.

    Prin urmare postmodernismul este o ideologie, specifică epocii pe care o trăim sau a „eonului„ prezent cum ar spune Blaga, cu consecințe asupra modului în care omul înțelege lumea, se raportează la lume, la valori, dar și la divinitate.

    Postmodernismul reprezintă un set de răspunsuri de ordin intelectual, cultural, artistic, academic sau filosofic la condiția omului și a lumii create. Un termen utilizat este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernității.

    Pentru a înțelege cât mai bine ce este postmodernismul, ce înseamnă a fi postmodern, este bine să caracterizăm mai întâi modernismul și ce înseamnă a fi modern. Cuvântul „modern“ își are originea în latinescul „modo“, care înseamnă „chiar acum“. Postmodern înseamnă deci, ad litteram, „după chiar acum“. Modernismul este întotdeauna, din punctul de vedere istoric, într-o luptă cu ceea ce a fost imediat înaintea sa. Modernismul sfârșește prin a se lupta cu el însuși și astfel devine inevitabil postmodernism. Așadar, postmodernismul apare ca o consecință, respectiv ca o continuare a modernismului, dar și ca o realitate ce se opune modernismului prin unele aspecte proprii; deci, continuare a modernismului, dar și o reacție deconstructivistă la adresa modernismului. În drumul de la modernism spre postmodernism, „deplasarea“ a înlocuit ierarhia valorilor culturale și spirituale aflate în disensiune și continuă proliferare; s-a extins geografia conflictului, iar prezentul a fost devastat de „războaie culturale“, care au condus la nevoia presantă de a reafirma ordinea socială a lucrurilor[2].

    În esență postmodernismul este definit de filosofi și sociologi, ca o tendință în cultura ultimelor decenii care a afectat o varietate de domenii ale cunoașterii, inclusiv filozofia. Discuțiile postmoderne acoperă o gamă largă de probleme socio-filosofice legate de viața externă și internă a individului, politică, morală, cultură, artă etc. Principala caracteristică a situației postmoderne a fost o ruptură decisivă cu societatea tradițională și stereotipurile ei culturale. Totul este supus unei revizuiri reflexive, evaluate nu din punctul de vedere al valorilor tradiționale, ci din punct de vedere al eficienței. Postmodernismul este văzut ca epoca unei revizuiri radicale a atitudinilor de bază, a respingerii viziunii tradiționale asupra lumii, epoca rupturii cu toată cultura anterioară.

     Toți reprezentanții postmodernismului sunt uniți de un stil de gândire, în cadrul căruia nu se acordă preferință constantei cunoașterii, ci instabilității acesteia; nu sunt apreciate rezultatele abstracte ale cunoașterii, ci cele concrete ale experienței; se afirmă că realitatea în sine, adică „lucru în sine” de care vorbește Kant este inaccesibil cunoștințelor noastre. Spre deosebire de concepția kantiană nici realitatea fenomenală nu poate fi cunoscută, nu se poate spune ce este realitatea. Accentul ideologiei postmoderniste nu se pune pe obiectivitatea adevărului, ci pe relativitatea acestuia. Prin urmare, nimeni nu poate pretinde că știe ce este adevărul și mai mult nici o persoană, nici Dumnezeu nu sunt Adevărul. Fiecare înțelegere este o interpretare umană, care nu este niciodată definitivă. În plus, este influențată semnificativ de fapte precum clasa socială, etnică, rasială, tribală etc. aparținând individului.

      O trăsătură caracteristică postmodernismului este negativismul, „apoteoza lipsei de temei”[3] (L. Shestov). Tot ceea ce înainte de postmodernism era considerat stabilit, de încredere și sigur: om, minte, filozofie, cultură, știință, progres - totul a fost declarat instabil și nedefinit, totul s-a transformat în cuvinte, raționamente și texte care pot fi interpretate, înțelese și „deconstruite”, dar pe care nu se poate baza în cunoașterea, existența și activitatea umană.

     Totuși, unii filosofi identifică și aspecte pozitive ale postmodernismului. Se apreciază ca fiind pozitive, preocuparea pentru înțelegerea filozofică a problemei limbajului, în apelul său la rădăcinile umanitare ale filosofiei: discurs literar, narațiune, dialog etc. De asemenea, este considerată ca fiind pozitivă atitudinea sa prioritară față de problema conștiinței. În acest sens, postmodernismul este în concordanță cu dezvoltarea întregii filosofii a lumii moderne, care ia în considerare problemele științei cognitive (inclusiv psihologia cognitivă). Aspectele pozitive ale postmodernismului ar trebui însă înțelese în lumescul lor, în caracteristicile esențiale ale acestei ideologii care refuză Absolutul, universalul, obiectivitatea și mai ales orice raportare la Dumnezeu. Elementele pozitive ale acestui mod de a fi și a exista sunt marcate de limita care se închide fără deschidere spre sens și autentic.

    Pentru o mai bună înțelegere a ceea ce reprezintă postmodernismul, mai ales ca ideologie, vom menționa câteva aspecte istorice:

    Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiții ale curentului câți teoreticieni există. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întărită de un ethos al antietichetei. Paradoxal, chiar dacă cineva i-ar formula o definiție, un filosof postmodern ar dori să o deconstruiască și pe aceea. Relativism de forma: totul este posibil, nu există afirmație, ci numai negație, nu sunt certitudini, nici în existență, nici în cunoaștere.

    Cronologia postmodernismului ca ideologie și mai târziu ca mod de viață, începe în anul 1920 odată cu răspândirea mișcării dadaismului, care propunea colajul și accentua forma, marginea, ca fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăși. Nu forma era abstrasă din conținut, ci forma poate să-și determine orice conținut. Este trecerea de la formă în relație cu un conținut, la formalizare, fără sens valoric, suficientă sieși.

    Această idee a fost preluată ulterior și dezvoltată de filosoful Jacques Derrida[4]. Un alt curent ce a avut un impact foarte mare asupra postmodernismului a fost existențialismul, care consideră că nu există valori universale, ci discursul individual al fiecărui om drept sursă a moralei și a înțelegerii. Cu toate acestea abia la sfârșitul celui de al doilea Război mondial atitudinile postmoderne au început să apară. Postmodernismul începe să caracterizeze un stil de viață, nu este numai ideologie, ci se conturează ca epocă în istoria umanității.

    Teoreticienii și susținătorii postmodernismului și-au dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, au argumentat că raționalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susțineau raționaliștii și că însăși cunoașterea era legată de loc, timp, poziție socială sau alți factori cu ajutorul cărora un individ își construiește punctele de vedere necesare cunoașterii și vieții.

   În loc să-ți bazezi cunoașterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoașterii a fost privită ca fiind generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein[5]. Această subliniere a permisivității jocului liber în contextul mai larg al conversației și discursului, duce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipulării textuale, referințelor sau tropilor.

    Înarmați cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserțiuni, filosofii postmoderni au început să atace unitatea modernismului și a acelei unități cu rădăcini în Iluminism.

    Poate cel mai izbitor exemplu al acestui scepticism se găsește în operele teoreticianului cultural francez, Jean Bauddrillard. În eseul său, Simulations and Simulacra, a recunoscut că realitatea socială nu există în sens convențional, dar că a fost înlocuită de un proces fără sfârșit de producere de simulacre[6]. Producțiile culturale de masă mass-media fără nicio semnificație valorică, generează constant procese de re-apropriere și re-contextualizare ale unor simboluri culturale sau imagini, în mod fundamental deplasând experiența noastră de la “realitate” la o “hyper-realitate” pur subiectivă, a cărei existență se construiește în spațiul virtual specific inteligenței artificiale.

    Postmodernismul este reticent în fața pretențiilor unora că sunt deținătorii secretelor adevărului, eticii, sau frumosului care au rădăcini în orice altceva decât percepția individuală sau construcția de grup. Adevărul poate fi înțeles dacă toate conexiunile sunt perpetuu amânate, neputând niciodată să atingă un punct al cunoașterii care ar putea fi numite adevăr. Prin urmare nu există nici adevăruri  demonstrate de știință.  

   Conceptul de postmodernism este folosit în sens foarte larg desemnând cam toate curentele de gândire de la sfârșitul secolului XX și ale actualului început de secol, dar și realitățile sociale și filosofice ale acestei perioadei. Criticii marxiști consideră în mod polemic că postmodernismul este un simptom al “capitalismului târziu” și al declinului instituțiilor și apoi a statului națiune. Alți gânditori afirmă că postmodernitatea e reacția naturală la transmisii mediatice în societate, a tehnologiilor contemporane care generează civilizația tehnologică, bazată pe inteligență artificială și jocul formelor fără a fi necesar un univers valoric și nici cultura în accepțiune contemporană. În viziunea acestor filosofi întrebările fundamentale ale cunoașterii, inclusiv cele privind sensul acestei lumi nu au nici un rost.

    Abilitatea cunoașterii de a fi copiată la nesfârșit oprește încercările de a constrânge interpretarea sau de a-i institui originalitatea prin mijloace simple, cum ar fi producția unei opere.

 

    Ne oprim în câteva rânduri asupra expresiei postmodernismului în gândirea filosofică.

Unele personalități ale filosofiei  secolului XX și începutul acestui secol sunt considerate drept postmoderne, pentru că susțin că matematica și științele naturii nu ar fi obiective. Între aceștia se numără și doi filosofi ai științei, Thomas Samuel Kuhn. Și David Bohm  Ultima expresie a amestecului dintre filosofie și matematică este  „matematica cognitivă”, care dorește să demonstreze că la fel ca orice știință umană, matematica este total subiectivă, formală. Filosoful Wittgenstein de care am amintit, prin discursul său autoritar, paradoxal, dezordonat, contradictoriu este un pionier al postmodernismului filosofic[7].

     Postmodernismul reprezintă filosofia societății occidentale contemporane. Menționăm că reprezentanții postmodernismului din zilele noastre, precum: G. Pracasch, J. Latuz, J. Walerstain, B. de Souse Santus, D.R. Griffin, H. Smith, P. Rosneau, J. Derrida, J.F. Lyotard, J. Culler, M. Poster, G.Wattimo, R.Robertson ș.a. vorbesc despre distrugerea matricei social-culturale a vechiului tip de conștiință, unde știința era reprezentată ca nucleu și forță dominantă în societate.

     Postmoderniștii neagă existența în știință a adevărurilor generale și universale, remarcându-le numai pe cele locale, singulare, particulare. Postmoderniștii, menționează L.A. Mikeșina, evită orice formă de monism și universalizare, tratează în mod critic reprezentările pozitiviste (logice), idealurile și modurile științei clasice, ale epocii modeme, în genere.  

   Filosofii menționați proclamă multiplicitatea și diversitatea, varietatea și concurența paradigmelor, coexistenta elementelor heterogene, recunoașterea și stimularea unei varietăți de proiecte contemporane de viață, interacțiuni sociale, învățături filosofice și concepții științifice. Aceasta presupune reevaluarea fundamentalismului, recunoașterea aspectului multidimensional al realității și a unei mulțimi de tipuri de relații de aceeași esență, recunoașterea multiplicității de neevitat a descrierilor și a punctelor de vedere, a relațiilor de complementaritate și interacțiune dintre ele. Aceste idei, venite, inițial, din sfera artei (literatură, arhitectură etc.), în etapa actuală, au un caracter general-cultural și se transformă în principii ale activității intelectuale, creatoare.

    Ca o consecință importantă a ideilor postmoderniste, se consideră, de asemenea, necesară zdruncinarea gândirii binare de tipul „sau / sau", bine sau rău, bărbat și femeie și înlocuirea ei prin atitudini ale gândirii, când sunt echivalente nu două, ci trei sau mai multe variante, toate justificate. In loc de opoziție, ei propun sistemicitate, armonizare, complementaritate, simultaneitate etc.

   Inteligența artificială este un punct forte al filosofiei post moderniste. M. Poster afirmă că oamenii de știință proiectează pe calculator subiectivitatea inteligentă, iar calculatorul devine criteriul prin care se definește inteligența. El, la fel ca și Lyotard, vorbește despre transformarea informației în marfă, vede în societatea postmodernă extinderea elementelor de control social, iar în noile tehnologii vede un mare potențial pentru dominație. Radioul, televiziunea și presa scrisă sunt considerate de el ca elemente ale concepției despre lume. Lumea adevărată este înțeleasă în sensurile în care înțelegerea noastră asupra realității este compusă din multiple imagini, interpretări și reconstrucții, puse în circulație de mijloacele de comunicare, în competiție, unele cu altele, și fără nici o coordonare „centrală". Această emancipare nu constă în cunoașterea perfectă a cuiva, care știe cum sunt lucrurile în realitate, ci în libertatea în cadrul pluralității, în erodarea principiului însuși al realității.

   Începutul postmodernității ar putea fi reprezentat prin apariția „tehnologiilor sinelui“, după cum le numea Michel Foucault, care „permit indivizilor să efectueze, singuri sau cu ajutorul altora, un anumit număr de operațiuni asupra propriului corp și suflet, asupra gândurilor, comportamentelor, asupra modului lor de a fi; să se transforme în așa fel încât să atingă o anumită stare de fericire, de puritate, de înțelepciune, de perfecțiune sau de imortalitate“.

     Ca predecesori ai postmodernismului pot fi considerați F. Nietzsche, S. Freud, M. Heidegger, cât și neopozitiviștii[8].Ideologia postmodernistă este prezentă și în arhitectură, artă, lingvistică.

    Dar există și alte fațete al postmodernității ce denotă toleranță, egalitarism, creativitate, autonomie, căutarea disperată a fericirii personale, în mod evident, a subiectivității absolute, care ne pot face să credem că nu e totul pierdut. De fapt, cel mai complicat lucru este să analizăm noua lume prin raportarea la vechile valori[9].

 

III. Societatea postmodernă. Omul postmodern

     Considerăm că societatea postmodernă poate fi caracterizată prin cinci ideologii și în același timp realități ontologice:

• convergența sistemelor
• creșterea economică zero
• ideologia și practica globalizării
• ideologia de gen
• ideologia supraomului.

    Desigur, nu sunt singurele aspecte. De exemplu, o altă caracteristică a societății postmoderne este dominația tehnologiilor asupra omului și valorilor umaniste inclusiv cele creștine.

   În cele ce urmează vom realiza o succintă prezentarea a unor realități a societății contemporane aflate în epoca postmodernismului. Problematica proceselor contemporane de integrare și globalizare statală și socială aduc în discuție viabilitatea teoriei convergenței sistemelor și creșterii economice zero elaborate în anii 70 ai secolului trecut.

    Termenul „convergență” însuși provine de la cuvântul latin „apropiere”. Teoria convergenței sugerează că, în condiții moderne, cele două sisteme sociale antagoniste ale capitalismului și socialismului sunt în proces de convergență, fiind sintetizate într-un fel de „societate mixtă”. Combină caracteristicile pozitive ale fiecăruia dintre sisteme.

 Dispozițiile inițiale ale teoriei convergenței au fost împrumutate din domeniul științei biologice, ceea ce dovedește că în procesul interacțiunii evolutive, trăsături anatomice similare încep să posede grupuri de organisme vii care sunt departe unul de celălalt la origine, dar obligate să trăiască împreună în același mediu.

     Părinții teoriei convergenței sunt considerați P. Sorokin, J. Golbraith, U. Ros-tou (SUA), J. Fourastier și F. Perru (Franța), K. Tinbergen (Olanda), X. Shelsky și O. Flecht-heim (Germania). Aceștia și alți oameni de știință din era confruntării economice acute între capitalism și socialism au dovedit că sistemul capitalist este ireversibil din punct de vedere istoric și poate continua să existe prin transformări și reforme care sunt împrumutate din metode socialiste în managementul științific al economiei și societății, în planificarea statului a tuturor domeniilor de activitate.

     Teoria convergenței combină o gamă largă de idei din domeniile sociologiei, economiei și politicii. Se bazează pe aspirații reformiste și social-democrate, care vizează îmbunătățirea proceselor de monopol de stat și încercări de asimilare sub formă de reforme exprimate de o economie de piață, pluralismul politic și liberalizarea sistemului social.

     Pornind de la principii corecte în plan teoretic, ”convergența sistemelor” ar fi putut să devină benefică într-o lume onestă, animată de principii umaniste, de coexistență nonbeligerantă, prezumând un anume echilibru între două entități, care au conviețuit bipolar, anterior anului 1989, însă presupunând asumarea și implementarea unei susținute politici de coeziune și ajustare reciprocă.

     Aceasta, cu cât, în condițiile unei euforii nedisimulate, după căderea Zidului Berlinului, și în ciuda unu pesimism politic sau a unor gândiri nostalgice, atât Estul cât și stânga europeană își doreau din plin o infuzie ideologică regeneratoare.

 În realitate, procesul s-a finalizat printr-o pervertire a celor două entități, producând o confuzie a valorilor originare, o rupere a echilibrului dintre proiectul inițial și cel final, ce a transformat convergența în emergență, echilibrul în subordonare. În acest mod, ”convergența sistemelor” a devenit un canal de contaminare reciprocă, cu viruși periculoși, dând naștere unei maladii pandemice, căruia cu greu îi putem afla antidotul.

     Avem în vedere abandonarea culturii umaniste în favoarea unei pseudo culturi tehnocrate sau chiar a unor forme de sub-cultură din ce în ce mai extinse, generalizarea consumismului și ignorarea sau chiar repudierea valorilor spirituale. Omul nu mai este o persoană, ci un individ subordonat statului, care îi oferă câteodată pâine și circul politic și social de care are trebuință. Mai observăm: dominația marilor monopoluri economice și accentuarea decalajelor dintre bogați și săraci, scăderea alarmantă a calității vieții și afectarea gravă a mediului natural, abandonarea identității naționale exprimată în istoria națională, credință și cultură, fenomenul migrației populației în căutarea unui loc de muncă mai bun sub aspectul veniturilor care pot fi realizate, descompunerea familiilor tradiționale și desconsiderarea tradițiilor și valorilor familiei creștine, apariția unor forme de infracționalitate transfrontalieră foarte periculoase și greu de stopat, cum ar fi corupția, spălarea de bani, traficul de persoane și de droguri, diferite forme de violență. Enumerarea ar putea continua. În esență asistăm pe de o parte la distrugerea valorilor umaniste tradiționale și a identității naționale, iar pe de altă parte la o uniformizare abstractă bazată pe dominația celor care dețin puterea și controlul asupra lumii. Totul devine aparență, demagogie și non-sens.

      Se poate spune că, în România, capitalismul a preluat tot ce era mai râu în socialism, devenind un ”capitalism de cumetrie”, iar prin metisajul reciproc, a rezultat un ”mixtum compositum” încât românii nu s-au mai bucurat de o societate postindustrială, așa cum li s-a promis, ci de o distrugere programată a economiei și industriei, în condițiile unui capitalism sălbatic, nemilos, nociv în cel mai adevărat sens al cuvântului.

    Teoria convergenței sistemelor, mai ales în privința modelelor de guvernare bazate pe dominare și uniformizare spirituală, culturală și pe promovarea umanismului abstract care nu are în centrul său omul ca persoană liberă, își găsește astăzi materializarea în organizația supranațională și suprastatală, Uniunea Europeană.

     În sfera religiei, ecumenismul este o expresie a încercării de aplicare a acestei teorii. Mișcarea ecumenică poate fi considerată ca având un rol pozitiv numai în ceea ce privește dialogul între confesiunile și bisericile creștine, ca o posibilitate pentru dreapta credință ortodoxă de a-și face cunoscute învățăturile și valorile, de a le susține. Ecumenismul nu poate fi acceptat ca încercare a bisericii catolice de a subordona pe credincioșii ortodocși, primatului unui singur episcop, Papa, episcopul Romei și nici ca o renunțare sau modificarea a tradițiilor și învățăturii de credință ortodoxe. Părintele profesor academician dr. Dumitru Stăniloae sublinia foarte bine aceste aspecte:  „Trebuie să ne preocupăm în primul rând de întărirea dreptei noastre credințe și a viețuirii conform cu ea. Prin participarea noastră la mișcarea ecumenică trebuie să urmărim în primul rând a face cunoscută dreapta noastră credință în moduri accesibile înțelegerii celor ce aparțin altor formațiuni creștine. Mi se pare că mișcarea ecumenică a sporit birocrația și interesele de tot felul ale funcționarilor ei. Nu este o forță reală a credinței și unității în ea... Dar nu știu dacă relativismul care o stăpânește nu se întinde ca o slăbire a credinței în toată lumea creștină. „

 

    Creșterea economică zero

    În epoca anilor 70 – 80, ”Teoria ZEG” (Zero Economic Growth) era definită ca fiind o teorie filozofico-economică de esență neomalthusianistă limitativă, potrivit căreia populația globului, cererea de produse alimentare și poluarea ar înregistra creșteri într-un mod progresiv, amenințător, în timp ce resursele globului s-ar afla în cantități limitate, lumea îndreptându-se astfel rapid spre autodistrugere, colaps total.

   Această teorie a fost susținută de Clubul de la Roma, creat în 1968, la inițiativa economistului italian dr. Aurelio Peccei, care a reunit în jurul său 70 futurologi, din 25 țări, pentru a studia soluții de rezolvare a unei crize care se vedea la orizont încă de pe atunci.

 Clubul de la Roma a cerut profesorului american Jay Forrester să modeleze matematic tendințele creșterii economice la scară mondială, pentru șapte decenii viitoare. Așa s-a născut primul raport al Clubului de la Roma, document de studiu coordonat de Donella și Dennis Meadows, Jorgen Randers și W. Behrens de la Massachussets Institut of Technology. Acestor specialiști li se solicita “să examineze complexul de probleme care îngrijorează pe oamenii de pretutindeni; sărăcia în mijlocul belșugului, degradarea mediului înconjurător, pierderea încrederii în instituții, extinderea necontrolată a robotizării, nesiguranța ocupării unui loc de muncă, înstrăinarea tineretului, înlăturarea valorilor tradiționale, inflația și alte crize monetare și economice”.

   Apelând la o metodologie stabilită de acest colectiv, s-a analizat cu ajutorul calculatoarelor electronice un model prin care era prezentată evoluția următorilor indicatori: populația, producția industrială, producția agricolă, poluarea resurselor naturale, în perioada 1950 – 2030.

    La bază erau ideile emise de Jay Forrester în cartea sa “Dinamica industrială”, în care se atrăgea atenția asupra faptului că populația a crescut de la 1,6 miliarde în 1900 la 3,5 miliarde în 1970, dar că aceasta se va dubla exponențial, într-un număr mai mic de ani, ceea ce va afecta întregul sistem mondial, în timp ce creșterea acumulării de capital industrial va cunoaște limite.

    Încă din acei ani, Sicco Mansholt declara: “am făcut un calcul foarte simplu: dacă am vrea ca întreaga populație a globului să se bucure de un nivel de viață comparabil cu acela pe care-l avem în Occident, dat fiind venitul mondial global, știți la ce cifră ar trebui să se reducă ea? La un miliard de indivizi”.

    Aceleași calcule arătau faptul că o creștere exponențială a populației și a dezvoltării industriale ar reduce dramatic resursele naturale și, împreună cu sporirea poluării, vor determină diminuarea curbei creșterii producției agricole și industriale. Rezultatul nu poate fi decât dezastrul, cu cât ne apropiem mai mult de limitele materiale ale planetei, care vor fi atinse în secolul XXI. În concluzie, autorii au propus conceptul “familia de înlocuire”, cu cel mult doi copii.

     Același model matematic i-a condus pe liderii chinezi la concluzii similare, reducând numărul de copii pe care îi putea avea o familie, dar dezvoltând o economie în ritmuri fenomenale, apelând și ei la principiul ”convergenței sistemelor”, un experiment reușit, se pare, dar cu repercusiuni nocive asupra rezervelor de energie, poluării și echilibrului economic al planetei.

     Atitudinea fiecăruia față de limitele creșterii este o chestiune de cultură, liber arbitru, de rațiune dar mai ales de situarea în dreapta credință ortodoxă. Nu există nici o forță sau lege a naturii care să împingă umanitatea spre comerț liber, exploatarea irațională a mediului înconjurător, epuizarea resurselor și, în final, spre un război al tuturor împotriva tuturor (Hobbes) pentru controlul ultimelor rămășițe.

 Poate ar trebui să citim încă o dată mesajul original al acestui model teoretic sumbru dar realist: "În ultima sută de ani viața pe pământ a fost dominată de creștere. Creșterea populației, a producției, a venitului, a capitalului, a gunoiului și a poluării. Aceasta creștere se va opri, dar întrebarea e prin ce mijloace? Voluntar, prin grija guvernelor si bunăvoința oamenilor, sau printr-un proces natural ceea ce înseamnă colaps, declin și in final dezastru?"

    La această concluzie este necesar un amendament foarte important. Creșterea populației planetei nu este și nu va fi o cauză de declin pentru omenire. Dimpotrivă, înmulțirea oamenilor este o poruncă a lui Dumnezeu. „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!" (Facerea 1,28). Fiecare om conceput și născut este creat de Dumnezeu cu suflet nemuritor și chemat la un destin măreț, să înmulțească talanții și darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu, după poruncile acestuia, să contribuie la transfigurarea și spiritualizarea naturii, a întregii creații. Într-un sens mai larg, nu creșterea în sine și progresul industrial, științific, economic, social și cultural, nu creșterea existențială este rea, pentru că însuși Dumnezeu poruncește oamenilor să înmulțească darurile pe care le primesc, ci modalitățile și mai ales scopul progresului orientat spre distanțarea de Dumnezeu, de oameni și de natură, pe acumulare și consum material și folosirea denaturată a puterilor sufletești.

     Discutam despre schimbarea fundamentala a felului nostru de viață. Dar asta nu se poate întâmpla fără dreapta credință ortodoxă și schimbarea modelelor economice și de guvernare. Scopul dezvoltării economice și sociale ar trebui să fie nu creșterea și acumularea nelimitate, ci păstrarea armoniei, a echilibrului lumii create de Dumnezeu pentru om, realizarea omului ca persoană liberă, spirituală creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, împlinirea marilor valori ale virtuților ortodoxe și ale înțelepciunii, dintre care în primul plan ar trebui să fie smerenia și credința guvernanților față de Dumnezeu, iubirea milostivă, fraternitatea și solidaritatea, discernământul și dreapta socoteală, spiritul de dreptate individuală și socială în gospodărirea resurselor încredințate omului de către Dumnezeu. Problema este ca nimeni nu dorește cumpătare și austeritate, nimeni nu dorește  „să se întoarcă și să fie viu „, cum a cerut Mântuitorul.

     Oamenii se revoltă și ajung în stradă pentru că vor sa consume mai mult, nu mai puțin.  „Dacă ar fi puși să aleagă între un set nou de tacâmuri și supraviețuirea umanității, am o presimțire că marea majoritate ar alege setul de tacâmuri „ (George Monibot – The Bottom of the Barrel, publicat in the "Guardian" Decembrie 2003).

     Cei care au scris  „Limitele„ au pus, poate pentru prima oară, problema testamentului mondial pe care-l lăsăm urmașilor. Astăzi nu mai putem să vorbim despre ce lăsam și pentru cine anume. Legea creșterii, a acumulării și a consumului în proporții nelimitate creată de om va duce omenirea la dezastru. Dar voia și legea lui Dumnezeu este alta, omul și lumea prin lucrarea harului sfânt trebuie să crească spiritual, să se transfigureze pe sine și întreaga creație. Pronia divină este nădejdea noastră. Dar omul a fost înzestrat cu libertate și prin urmare va trebui să alegă cât mai repede între dezastrul inevitabil pentru om și omenire al legii creșterii, acumulării și consumului iraționale și nelimitate sau să primească mâna salvatoare a lui Dumnezeu, să se întoarcă la scopul pentru care omul și existența au fost create, împlinirea voii și poruncilor lui Dumnezeu.

 

 Ideologia și practica globalizării

  Ce înseamnă procesul de globalizare contemporan și cât de folositoare sau dăunătoare este pentru România și pentru români participarea la acest proces cu scop integrator al cărui principal exponent în Europa îl reprezintă Uniunea Europeană? Sunt întrebări de actualitate și la care se poate răspunde cu realități istorice și contemporane.

   Istoria arată că realități sociale și statale precum globalizarea și integrarea au existat din momentul organizării statale a societății. Toate imperiile lumii din antichitate și până în prezent sunt expresia impunerii dominației unui stat puternic asupra altor state sau forme de organizare socială și integrarea acestora în ordinea politică, juridică, economică sau culturală și religioasă a statului care își constituie astfel imperiul. Imperiile lumii, câte au existat în istorie, sunt forme de globalizare și integrare.

    Ideile și teoriile politice contemporane materializate în acțiuni politice cu scopul realizării universalismului social și statal, ca esență nu diferă de universalismul imperiilor de altă dată. Există totuși o deosebire fundamentală: imperiile lumii care au existat în epocile istorice trecute au fost create, fără excepție, prin acte de cucerire armată, prin forță. Globalizarea și integrarea socială și statală contemporană sunt realități sociale mult mai subtile, construite pe principiile democrației, ale statului de drept în vederea realizării unui scop nobil declarat, progresul social și economic, colaborare, întrajutorare, afirmarea și garantarea drepturilor omului.

    Există și forme de globalizare spirituală, religioasă prezente în postmodernismul contemporan Cel mai bun exemplu este universalismul impus de catolicism. Principiul proclamat este al constrângerii creștinilor să vină sub autoritatea Papei. De multe ori în istorie catolicismul s-a impus popoarelor cu forța, nu prin convingere, ceea ce a avut urmări tragice pentru mulți. Această formă de globalizare spirituală este contrară și străină față de dreapta credință ortodoxă.

     Globalizarea contemporană nu se mai bazează pe forța armată (cel puțin nu direct), ci pe adeziunea liberă a statelor și societăților la un sistem instituțional, politic și juridic suprastatal.

      Imperiile de altădată realizau integrarea statelor cucerite în ordinea politică, economică, juridică a statului cuceritor. Statutul social și politic al celor integrați în imperiu era întotdeauna inferior față statul și societatea statului cuceritor. Spre deosebire, formele contemporane de globalizare și integrare nu se raportează, cel puțin declarativ și procedural, la ordinea politică și socială a unui stat dominant, ci la structuri organizaționale cu caracter politic și juridic suprastatale, fără ca acestea să aibă o bază socială proprie, așa cum au statele.

     Metodele și procedeele de integrare statală și socială contemporane, specifice societății postmoderne sunt diferite față de trecut și, așa cum spuneam, mult mai subtile, toate fiind însă forme de dominație a celor puternici sub aspect economic, militar și politic asupra celor integrați. Ca exemple, ne referim la integrarea economică, socială dar și politică realizată de marile companii și trusturi economice, la monopolizarea producției și comerțului, la integrarea informatică, la accentul pus în programele de dezvoltare pe consumism, pe a avea și nu pe a fi, utilitarismul și pragmatismul moral cu excluderea valorilor creștinismului și în special al dreptei credințe ortodoxe, credința exclusivă în puterea capitalului și a tehnologiilor, construirea unui umanism raționalizat și impersonal, desființarea particularităților naționale, culturale, religioase a celor care aderă liber la globalizare și exemplele ar putea continua.

    Cu toate aceste deosebiri afirmăm că imperiile istorice ale lumii la fel ca și formele moderne de globalizare și integrare au aceiași esență și scop existențial: dominația celor puternici politic, economic și social asupra statelor și societăților integrate.

    Uniunea Europeană, organizație suprastatală are toate caracteristicile pe care succint le-am enumerat. Este evident că statele membre nu sunt egale politic, economic și social. Statele, forțele politice și economice puternice din cadrul acestei organizații sunt dominatoare, creează ordinea politică, economică și juridică pe care o impun celorlalte state sub aparența egalității interstatale, a colaborării și ajutorării.

    Ordinea politică, economică și juridică a Uniunii Europene nu este creată de această organizație, așa cum aparent, declarativ și teoretic apare, ci de statele, forțele politice și economice care domină. Pragmatismul politic și social este clar. Prin această aparentă egalitate și ajutor oferit, statele care domină această organizație au un acces facil la forță de lucru ieftină, la resursele naturale ale statelor dominate și, mai ales, controlează întreaga activitate statală, economică și socială a celor dominați.

    Atributele de suveranitate naționale ale statelor dominate sunt restrânse, iar trăsăturile proprii existențiale ale acestora: economice, statale, politice, culturale, de credință sunt afectate de ordinea statală abstractă creată și impusă de cei care domină Uniunea Europeană. Uniunea Europeană nu este o organizație de binefacere ci un instrument instituțional suprastatal de dominație.

    Globalizarea este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit și analizat în mod diferit de către cei care și-au asumat acest risc sau această răspundere. Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voința sau opțiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur și simplu. Cucerită de piață, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată postmodernă, pe fondul unei crize generale a sensurilor vieții, un dezastru cultural și educațional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societății viitorului.

    Cultura tradițională a societăților dispare sau se preface în spectacol și marfă. Cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-știința invadatoare și transformată într-o pseudo-știință. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăiește numai pentru producție și consum, golit de cultură, credință, politică, sens, conștiință, religie și orice transcendență.

   Globalizarea în toate variantele, caracterizează societatea aflată în epoca postmodernismului. Este oare, acesta ultimul stadiu în evoluția umanității? Ce reprezintă Uniunea Europeană ca organizație suprastatală pentru România și pentru români?

    Mulți români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e același lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te și integrezi în acel organism.

    Totuși, cu toate aspectele defavorabile României aderarea la Uniunea Europeană s-a realizat. Statul român a renunțat la atribute importante ale suveranității sale. Cele mai importante considerăm că sunt independența politică, economică și legislativă. Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România iar actele normative cele mai importante pe care urmează să le adopte Parlamentul trebuie avizate în prealabil de instituțiile Uniunii Europene. Integrarea s-a realizat și prin aceea că valori ale culturii și civilizației noastre au fost abandonate iar în locul lor au apărut standarde sociale europene străine vieții noastre românești.

    Economia și agricultura românească, atâta cât a mai rămas, sunt dominate de trusturile multinaționale care controlează și Uniunea Europeană.

    Dreapta credință ortodoxă a poporului român, valorile acesteia sunt blamate de Uniunea Europeană și se încearcă integrarea societății românești – în parte s-a reușit printr-un umanism raționalizat și protestant sau ateu, care desconsideră omul ca persoană și bineînțeles dreapta credință ortodoxă de origine apostolică a poporului român. Mulți așa ziși politicieni ai momentului, care exercită guvernarea, se declară atei, se comportă ca necredincioșii și prigonesc Biserica Ortodoxă și cultul ortodox prin interdicții și restricții neconstituționale și care sunt totodată sacrilegii, acte de lezare gravă a demnității poporului român, ortodox în majoritate covârșitoare.

    Integrarea nu s-a realizat și nu se va realiza în privința statutului nostru în Uniunea Europeană. În realitate nu suntem și nu vom fi considerați egali cu marile puteri europene. Suntem și vom fi o țară de mâna a doua, furnizoare de forță de muncă ieftină, de materii prime importante, dar și de terenuri agricole ieftine care se pot dobândi ușor de străini. Discrepanțele sociale și economice sunt și vor rămâne importante.

    România este și va rămâne una dintre cele mai sărace țări ale Uniunii Europene, care așteaptă și va aștepta și de acum înainte mila stăpânilor de la Bruxelles. Nivelul de trai, garantarea unei vieți demne, a sănătății în România nu va fi niciodată la nivelul țărilor din Uniunea Europeană. De fapt forțele politice și economice care controlează Uniunea Europeană nu doresc integrarea României și sub aceste aspecte așa cum declarativ se susține.

     Ce este mai grav politicienii și populația din țările europene îi desconsideră și îi marginalizează pe români. În nici un caz românii nu sunt considerați egali cu cetățenii acestor țări, ci cel mult tolerați și tratați ca atare. Este adevărat că această realitate are drept cauză și conduita unora dintre românii aflați în alte țări ale Uniunii Europene, stilului de viață mult sub standardele civilizației occidentale și, ce este mai grav, o rată crescută a infracționalității cauzată de români.

     Conform celui mai recent Eurobarometru pentru România, publicat la începutul lunii martie anul trecut, libera circulație a cetățenilor, bunurilor și serviciilor în interiorul Uniunii Europene este considerată de o parte însemnată a românilor ca fiind cea mai mare realizare a Uniunii.

  Viitorul Uniunii Europene este privit optimist de două treimi din populație, cu mult peste media europeană. De asemenea, peste 50% dintre români consideră că Uniunea Europeană se îndreaptă într-o direcție bună, cu 20 de procente peste media europeană!!! Optimismul românilor privind relația cu Uniunea Europeană, în măsura în care datele statistice reflectă realitatea, nu este justificat la o analiză mai atentă a situației din România.

    Ajutorul financiar și material al Uniunii Europene față de România este nesemnificativ, aproape o iluzie în raport cu taxele și contribuțiile financiare anuale ale României la bugetul Uniunii Europene. Astfel contribuția financiară anuală a României este de aproape șase ori mai mare decât fondurile alocate de Uniunea Europeană pentru România. La aceasta se adaugă birocrația împovărătoare impusă de legislația europeană pentru accesarea fondurilor europene.

     Domeniile prioritare în care ar trebui să crească investițiile din bugetul Uniunii Europene alocat României sânt considerate de către români a fi ocuparea forței de muncă, educația, cultura și mass-media, agricultura și dezvoltarea rurală. Este de neînțeles de ce sănătatea, infrastructura, schimbările climatice sau protecția mediului și Justiția nu se află printre priorități, așa cum stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene.

     În cei 14 ani care au trecut de la aderare, situația socială și economică a României s-a înrăutățit. Sărăcia în care se zbate majoritatea populației s-a accentuat. Venitul mediu anual pe locuitor nu depășește 400 de euro în România. Discrepanțele sociale s-au accentuat în mod îngrijorător.

     Nu există o creștere economică reală și prin urmare locurile de muncă sunt puține, iar șomajul este relativ ridicat. Migrația unui mare număr de români în țările Uniunii Europene, aproximativ 5 milioane, a avut consecințe dezastruoase pentru multe din familiile rămase în țară și în special pentru copii.

    Învățământul românesc suferă grav datorită așa ziselor reforme repetate și aplicarea unor standarde europene străine tradițiilor și valorilor naționale. Statisticile arată că în România sunt cei mai mulți analfabeți intelectuali din țările Uniunii Europene, adică persoane care știu să citească și să scrie, dar nu înțeleg sensul și semnificația cuvintelor.

    Sistemul de sănătate este dezastruos, aflat într-o continuă involuție datorită lipsei de interes a guvernanților, nealocarea fondurilor necesare inclusiv din partea Uniunii Europene și a măsurilor politice și legislative greșite și dăunătoare aplicate. Medicii români și personalul sanitar bine pregătiți profesional sunt nevoiți să emigreze în țările Uniunii Europene, unde în general pot lucra și sunt recunoscuți la adevărata lor valoare profesională.

De altfel speranța de viață în România este cea ai mică dintre țările Uniunii Europene.

     Justiția este bulversată de multiplele așa zise reforme, dar și de legislația proastă, adecvată legislației europene pe care trebuie să o aplice. Mecanismul de Control și Verificare (MCV) impus României pentru justiție și afaceri interne, un adevărat sistem instituțional de dominare și încălcare a independenței puterii judecătorești, nu a avut urmări benefice pentru justiția din România, dimpotrivă, nu a dus la garantarea independenței judecătorilor, ci la instituirea unui sistem de control administrativ excesiv al activității acestora, însoțit de reguli împovărătoare privind răspunderea disciplinară a magistraților.

    Postmodernismul juridic poate fi caracterizat prin formalism și pozitivism, dar și prin   dominația sistemelor și organizațiilor supra-naționale și a dreptului supra-național asupra ordinii juridice interne. Această realitate duce la îngrădirea drastică a suveranității naționale, a supremației Constituției și a întregii ordini juridice interne. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat fără echivoc în câteva decizii recente că ordinea juridică a Uniunii Europene este superioară și se aplică prioritar față de ordinea juridică internă, inclusiv față de Constituție.

    Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România, fapt care nu s-a întâmplat în istoria noastră. Legislația imperiilor care au dominat țările române nu s-a impus niciodată pe teritoriul lor. Actele normative mai importante care trebuie adoptate de Parlament trebuie acum să fie mai întâi avizate de către organismele Uniunii Europene. Independența politică a României este îngrădită deoarece politica internă și externă a României se realizează în raport cu deciziile politice ale acestei organizații suprastatale.

     Iată câteva momente istorice ale libertății noastre. Prin Constituția din 1864 domnitorul Ioan Cuza cucerea libertatea legislativă a României față de imperiile vecine. În 1877 România devenea stat independent și suveran din punct de vedere politic, iar în 1918 stat unitar național și liber.

     Ceea ce nu au reușit dea lungul istoriei milenare a poporului să facă imperiile și puterile Europei din acele vremuri, nici cu forța armelor și nici cu forța politică, adică să desființeze dreapta credință ortodoxă și libertatea poporului român, s-a reușit acum, nu prin forță ci prin actul liber asumat de adeziune a statului Român la Uniunea Europeană, act care a îngrădit până la desființare suveranitatea națională, libertatea politică și legislativă.

 

    Ideologia de gen

   A devenit populară în spațiul academic occidental în anii 90. Este un model cultural specific postmodernismului contemporan a cărui ideologie afirmă că orice este posibil pentru om și gândirea sa, mai ales în sens distructiv, față de valorile tradiționale ale umanității și contrar dreptei credințe. Este ceva nu doar nou și la modă, ci este ceva radical extrem.

    Ideologia de gen, în realitate este o teorie complet lipsită de bază științifică și este dezavuată nu numai de Biserica ortodoxă dar și de numeroși oameni de știință, de cultură, filosofi și teologi.

    Această teorie postmodernistă susține că ar trebui făcută o diferențiere între două concepte:  „sexul biologic„ al unei persoane și  „genul acesteia„. Altfel spus, dacă un copil este născut cu organe sexuale masculine nu înseamnă în mod necesar că el este băiat, ci poate fi din punct de vedere al sexului băiat, dar din punct de vedere al genului fată. Ideologia de gen afirmă că sexul biologic este un dat natural, dar  genul trebuie să-l aleagă fiecare om în funcție de preferințele sale și nu trebuie să corespundă în mod necesar sexului biologic. Deci sexul biologic nu mai contează. Fiecare, încă din copilărie, poate să declare pentru sine genul, iar această declarație trebuie recunoscută de instituțiile statului, de societate și să producă consecințe juridice.

     Teoria este o aberație, o monstruozitate a minții contra firii. Sunt de actualitate tablourile lui Goya și care exprimă adevărul:  „Somnul rațiunii naște monștrii”. Din nefericire, teoria este susținută chiar și de fețe bisericești, dar și în mediul politic, fiind afirmată de așa zișii ideologi europeni și promovată de Parlamentul Uniunii Europene.

    Vaticanul a susținut această ideologie în ultimii ani. În 2019 a publicat un document de 30 de pagini despre „ideologia de gen”. Acesta constă, în mare parte, în citate ale Papei Francisc. „Această ideologie duce la programe educaționale și acte normative care promovează o identitate personală și o intimitate emoțională separată radical de diferența biologică dintre bărbat și femeie. În consecință, identitatea umană devine alegerea individului, care se poate schimba și în timp.”

    În România a proliferat ideologia de gen în rândul unor politicieni, s-a impus în Parlament cu consecința aderării țării noastre la unele convenții internaționale care o susțin. În anul 2016, ratificarea Convenției de la Istanbul privind combaterea violenței împotriva femeilor s-a acceptat diferența între conceptul de sex biologic și gen. Prin ratificarea acestei Convenții, care conform Constituției face parte din sistemul normativ intern, se admite că genul unei persoane nu mai este un dat biologic (așa cum era definit în Statutul de la Roma unde termenul de gen era folosit în sensul lui firesc de sex biologic), ci este un construct social, el însemnând „rolurile comportamentale, activitățile și atributele construite social, pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei și pentru bărbați„ (conform art. 3 lit. c din Convenția de la Istanbul).

    Consecințele acestei teorii în plan social sunt absurde, dar și dramatice așa cum s-a întâmplat în Europa Occidentală și Statele Unite ale Americii. De exemplu, în S.U.A. au existat cazuri de băieți, născuți cu organe sexuale masculine și care prin simpla clamare că se consideră aparținând genului feminin, au primit, sub administrația Obama, dreptul de a participa la competiții sportive feminine. Administrația Trump a interzis această teorie, dar a revenit sub noua administrație americană.

    Ca urmare a presiunilor sociale și opiniilor afirmate și argumentate public de către reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române, reputați oameni de știință și organizații neguvernamentale, a fost formulată propunerea legislativă prin care se interzic studiile de gen în instituțiile de învățământ sau în orice activitate. Inițiativa legislativă, a fost adoptată de Parlamentul României pe 16 iunie 2020. Proiectul de lege propunea următoarea reglementare: În toate instituțiile de învățământ și spațiile destinate educației sunt interzise activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași.” Proiectul de modificare a Legii Educației Naționale, în sensul celor de mai sus a fost votat de Senat, camera decizională, cu 81 de voturi „pentru”, 22 „împotrivă” și 27 de abțineri. Cu toate acestea, ideologia postmodernistă a triumfat din nefericire prin intervenția președintelui Klaus Iohannis la Curtea Constituțională, adică chiar la instituția care, potrivit Constituției, este garant al Legii fundamentale, prin urmare și al tradițiilor și valorilor milenare a poporului român, a valorilor dreptei credințe ortodoxe. Curtea Constituțională a admis sesizarea făcută de Președintele Klaus Iohannis la legea pentru modificarea articolului 7 din Legea Educației Naționale 1/2011, prin care se interzicea referirea la identitatea de gen în instituțiile de învățământ. Legea la care am făcut referire a fost declarată neconstituțională. În esență Curtea Constituțională a apreciat că acest proiect de lege încalcă dispozițiile art. 29 din Constituție privind libertatea de conștiință.

     În opinia noastră soluția instanței noastre constituționale, argumentele invocate sunt vădit contrare dispozițiilor art. 1 alin 3 și chiar ale art. 29 și 30, privind libertatea de conștiință și libertatea de exprimare din Constituție. Într-un alt studiu vom expune pe larg argumentele noastre.

    Un aspect derivat al ideologiei de gen, în postmodernism este și acceptarea, inclusiv juridic a căsătoriilor dintre persoane de același sex, inclusiv dreptul acestora la familie, cu consecința posibilității adopțiilor.

   Statul Român și societatea civilă din țara noastră sunt confruntate cu o problemă importantă și anume refuzul de a recunoaște căsătoriile dintre homosexuali încheiate în alte țări, refuzul de a considera că aceste cupluri formează o familie în sensul reglementat de legislația română și de a acorda drepturi partenerilor unor asemenea cupluri identice celor recunoscute membrilor familiilor tradiționale.

    Din nefericire există decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) și chiar ale Curții Constituționale a României (CCR), care obligă autoritățile române să recunoască în țara noastră căsătoriile dintre homosexuali încheiate în străinătate, să accepte că aceștia formează o familiei și au drepturile pe care legea le conferă familiilor tradiționale bazate pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie.

     Alături de renumiți teologi, reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române, Organizații Neguvernamentale noi susținem următoarele: Căsătoria, actul de unire liber consimțit dintre un bărbat și o femeie prin care se întemeiază o familie nu este un simplu fapt social sau o creație juridică, așa cum a ajuns să fie considerată în occident de către protestanți, atei și guvernanții atei.

   Pentru dreapta credință ortodoxă nunta este o Taină a Duhului Sfânt. Săvârșind Taina nunții preotul constată nu înfăptuirea unui fapt social oarecare și impersonal, ci lucrarea directă a lui Hristos asupra bărbatului și femeii care se unesc prin iubire, sau întâlnirea personală a celor care primesc această Taină cu Hristos. Săvârșitorul propriu-zis al Tainei Nunții și a celorlalte Taine este Hristos Însuși în mod nevăzut.

   Aceasta este deosebirea de esență și radicală dintre căsătoria și familia tradițional ortodoxă iar pe de altă parte oricare altă formă de parteneriat civil între homosexuali sau heterosexuali concepute ca forme exclusiv juridice de către atei și guvernanții atei care desconsideră și prigonesc dreapta credință ortodoxă. De aceea nu poate exista compatibilitate între căsătoria și familia tradițională ortodoxă română și parteneriatele civile și nici acestea nu pot fi recunoscute ca formând o familie. Pentru a avea legitimitate ontologică normele juridice și morale nu pot și nu trebuie să fie contrare dogmei și adevărurilor de credință ale ortodoxiei.

    Este o gravă greșeală a guvernanților zilelor noastre de la toate nivelurile și din toate structurile în a considera că juridicul poate să aibă autonomie și să fie separat, față de sensurile și rațiunile existenței în general, ale existenței umane în special față de adevărurile de credență ortodoxe revelate nouă de către Dumnezeu și cuprinse în Sfânta Evanghelie, dogme ale Bisericii, Sfânta Tradiție și scrierile Sfinților Părinți. Este eronat a crede că puterea statală exercitată abuziv de către guvernanții atei poate crea o realitate socială contrară firii. Din nefericire guvernanții și ateii din zilele noastre se află profund ancorați în această eroare și ce este și mai grav este că vor să impună nefirescul existențial, neantul lipsei de sens tuturor.

    „Biserica Ortodoxă socotește că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce, ca echivalent juridic al jignirii aduse de omenire lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel răstignit și înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca și ei să poată muri păcatului și învia. Consecvent cu aceasta, ea acordă Tainelor un loc de mare importanță în iconomia mântuirii ca mijloace prin care se înfăptuiește această unire a oamenilor cu Hristos... La baza concepției despre Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupului și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. E încrederea că Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în general și asupra altor persoane „[10].

   Părintele academician doctor Dumitru Stăniloae arată că:  „Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică „[11].

   Taina nunții și a familiei a fost instituită de Însuși Dumnezeu în grădina Raiului când a binecuvântat Dumnezeu pe Adam și pe Eva zicând: „Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facerea 1:28). Din acel moment cei doi (bărbatul si femeia) au devenit un singur trup, fiind alături la bine dar si la rău, la bucurii dar și la necazuri, la rugăciune, dar și în momentele de rătăcire si slăbire a credinței, ajutându-se reciproc pentru întărirea acesteia.

   Familia nu este un parteneriat civil între heterosexuali sau homosexuali. Nu este și nu poate fi o simplă relație socială care poate deveni un raport juridic. Este o unire prin har și iubire a două ipostasuri umane diferite, a unui bărbat și a unei femei.

    Așa cum am afirmat și în alte studii, apreciem că în România din perspectivă juridică nu poate fi recunoscută și nici admisă familia bazată pe căsătoria dintre persoane de același sex. Prezentăm următoarele argumente:

   - Conform dreptului natural și legislației în vigoare, nu se poate recunoaște în România căsătoria și familia unui cuplu de homosexuali. O astfel de uniune, indiferent care este sursa ei nu poate fi identică familiei.

    - Căsătoria dintre homosexuali încheiată în alt stat nu poate fi recunoscută în România și nici nu poate genera dreptul la familie.

    - Întrucât familia este nu numai un drept, ci și o instituție juridică de natură constituțională, adoptarea de către Parlament a unei legi privind dreptul la familie pentru homosexuali, sau parteneriatele bazate pe distincția dintre familie și viața de familie ar fi posibilă în opinia mea numai după modificarea Constituției în acest sens. Nici Constituția și nici legislația subsecventă nu consacră și nu garantează în România asemenea forme de parteneriat, ba mai mult le interzic.

    Ar fi necesară și abrogarea art. 277 din Codul Civil, fapt care nu se poate realiza decât după o procedură legislativă derogatorie de la dreptul comun deoarece Codul Civil este o lege organică.

    - Drepturile constituționale și subiective ale cuplurilor de homosexuali nu sunt încălcate în România și pot fi exercitate în condițiile prevăzute de lege.

    - Nu este necesară o reglementare normativă specială pentru diferitele forme de parteneriat civil între heterosexuali sau homosexuali, parteneriate care există în prezent în România. Principiul moral și juridic al toleranței permit existența lor fără a fi asimilate familiei, cu condiția de a nu contraveni legislației în vigoare, ordinii de drept sau bunelor moravuri.

    - Ultima tentativă de revizuire a Constituției a avut loc în 2018, când în baza unei inițiative cetățenești s-a propus revizuirea art. 48 alin 1, în sensul că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită dintre un bărbat și o femeie”. Au fost parcurse cu succes toate etapele procedurale, dar actul final al aprobării revizuirii, Referendumul național a eșuat, întrucât nu a fost atins pragul de validare. Conform Biroului Electoral Central, 21,1% dintre românii cu drept de vot s-au prezentat la urne în cele două zile dedicate consultării. Referendumul din 6 și 7 octombrie 2018 a înregistrat, astfel, cea mai slabă prezență la vot din 1990 și până în prezent. Modificarea Constituției a fost susținută de 91,56% dintre cei prezenți la urne. Este prima inițiativă cetățenească de revizuire a Constituției demarată în România de la căderea comunismului în 1989.

    Acest Referendum este un exemplu elocvent al indiferenței majorității electoratului român față de Constituție și în special pentru includerea în conținutul normativ al Legii fundamentale a unui principiu privind constituirea familiei axat pe tradițiile și valorile dreptei credințe ortodoxe a poporului român, a căror valabilitate și viabilitate se apropie de 2000 de ani.

   Dar merită să afirmăm în continuare, în doctrină (sau în alte forme, și mai ales în fapt) familia tradițională românească milenară bazată pe credința ortodoxă[12].

 

Teoria supraomului

   Alături de majoritatea autorilor care au studiat acest subiect ideologia postmodernismului are ca început filosofia lui Nietzsche, Schopenhauer, Heidegger, continuată de filosofia existențialistă. Notele comune constau în neîncrederea și dezavuarea valorilor clasice ale raționalismului și a moralei burgheze, propovăduirea ateismului și chiar spiritul antagonic mai ales față de ortodoxie și de Biserică, afirmarea și susținerea tezei că această lume este ultima realitate și prin urmare, omul și lumea sunt finite și lipsite de sens,  „omul este aruncat în lume”, într-o existență ostilă care îi cauzează permanent trăiri profunde de frică, angoasă și disperare. Omul, pentru a fi fericit în această stare existențială trebuie să se descătușeze de principii și valori, să acționeze instinctual, să se manifeste liber pentru că toate sunt posibile într-o lume finită, lipsită de sens și care se termin inevitabil în moarte și neant pentru care  „Dumnezeu a murit”, cum spune Nietzsche.

   Realitatea este alta. Chiar dacă omul postmodern se desparte de Dumnezeu, El nu îl uită pe om. Dumnezeu nu moare, numai credința în Dumnezeu a omului postmodern pentru că a fost creat de Creatorul lui cu libertate și poate să aleagă între bine și rău, între a crede și a nu crede, în voința și lucrarea de a da sens vieții, sau să trăiască în frică și angoasă.

   Cuvintele Mântuitorului, Domnul Iisus Hristos sunt veșnic actuale: Ați auzit că s-a zis: ‘Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău.’ Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți (Matei 5, 43-45).

   Secularizarea omului și societății, progresul exponențial al științelor și tehnologiei au dus la încrederea nemăsurată a omului în propria sa ființă, în rațiunea sa. Omul a devenit propriul lui dumnezeu, mai precis din persoană a devenit individ, fiecare om considerându-se a fi propriul său dumnezeu.

   Puterea omului de a cunoaște de a da sensuri, aspirația sa spre înalt, spre transcendent, progresul științific și tehnologic care au drept consecință îmbunătățirea vieții, a confortului, a comunicării, sunt daruri neprețuite ale lui Dumnezeu. Nu cunoașterea, știința și tehnologia sunt rele, ci modul în care sunt folosite, finalitatea conferită de om împotriva firii, considerându-se pe sine ca fiind singurul creator.

    Părintele profesor Dumitru Stăniloae afirma în acest sens:  „Este numai o părere că omul L-a pierdut pe Dumnezeu în veacul nostru. Dumnezeu nu poate fi pierdut de tot de către om. Am văzut că chiar lupta omului împotriva lui Dumnezeu e un semn că nu L-a pierdut și nu-L poate pierde de tot pe Dumnezeu. El vrea să rămână cu atributele lui Dumnezeu (infinitate, perfecțiune, sens, viață nepieritoare, raționalitate), dar fără purtătorul lor. Când omul rămâne numai cu aceste atribute, dar fără un purtător al ei, ele își pierd forma, sensul, devin o grămadă indistinctă și fără consistență când nu mai îmbracă pe cineva„[13].

    În acest context, ideologia postmodernistă și cei care o susțin promovează filosofia supraomului așa cum a fost concepută de Nietzsche. Raportul moral dintre om și supraom este o temă centrală în lucrările lui Nietzsche, în special în Genealogia moralei. Filozoful german consideră existența a două tipare fundamentale în moralitate: moralitatea omului de turmă, a sclavului, și moralitatea supraomului, a stăpânului, a omului liber. Caracteristicile omului de turmă sunt bunătatea, smerenia și simpatia, mai precis elemente de bază ale creștinismului, în timp ce supraomul are trăsăturile mândriei, puterii și înnobilării. Omul și supraomul cuantifică diferit acțiunile morale. Termenul de „moralitate” are alt sens decât cel propriu în filozofia lui Nietzsche; o moralitate particulară este intrinsecă unei culturi particulare, adică limbajul, practicile, instituțiile sunt cuprinse între conflictul valoric dintre cele două tipare.

    Utilitatea și plăcerea sunt singurele criterii valorice pentru existența omului devenit individ. „Omul liber, deținătorul unei vaste și neîmblânzite voințe, își găsește în această posesie etalonul său de valoare: bazându-se pe sine însuși pentru a-i judeca pe alții, el venerează sau disprețuiește; și la fel cum fatalmente îi cinstește pe cei care îi seamănă, puternicii pe care se poate conta (cei care pot promite)...”[14]. Omul liber sau stăpânul se vede într-un anumit sens drept o măsură a tuturor lucrurilor: „Aristocratul este încrezător în sine, prețuind tot ceea ce îi este propriu, îi ajută pe nefericiți, dar nu din milă ci din impulsul unei abundențe de putere, este mândru de condiția sa, ostil și ironic față de altruism, consideră că are obligații doar față de cei de-o seamă cu el”[15].

   Totuși, pentru cei mai mulți oameni condiția supraomului în societate este numai o iluzie. De fapt, în epoca postmodernă, drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt clamate, dar transformate de guvernanți într-un umanism abstract, tehnologic, fără oameni și mai ales fără Dumnezeu.

  Iluzia că libertățile publice nu mai sunt necesare este generată de guvernanți pentru a putea domina, pentru a reduce omul de la persoana la individ. Există concepția că statul și guvernanții europeni sunt cei care cunosc ce este bine pentru om și societate. De aceea drepturile și libertățile individuale în spațiul public nu își mai au rostul.

   Ovidiu Hurduzeu vorbește în acest sens de sclavii fericiți. Occidentalul și nu numai se simte astăzi din ce în ce mai vulnerabil. Panica, nesiguranța, apatia socială, evitarea de măsuri drastice de securitate au înlocuit spiritul temerar, dorința de a experimenta și depăși limitele, dorința de libertate. Totul a devenit subordonat noțiunii de siguranță, de securitate. Acum nimeni nu te mai întreabă – „te simți liber? „ Acum întrebarea este – „te simți în siguranță? „ Siguranța nu trebuie privită într-un sens restrâns, tehnic, ci în adevărul ei profund ca viziune asupra lumii. Perceperea realității prin ideea de vulnerabilitate este un fenomen cultural strâns legat de statutul individului în epoca noastră a hiperglobalizării și a postmodernității instituționalizate.[16] Și statul comunist dorea același lucru și avea aceiași politică de a anihila libertățile omului și de a-i oferi siguranță socială în schimb.

    Este o iluzie a guvernanților că omul creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu ar putea să abandoneze libertatea sa, să accepte restrângeri și limitări drastice ale drepturilor sale și să accepte tutela dominatoare a statului, însoțită de siguranța în mediul social. Personalitatea, demnitatea și libertatea omului nu pot fi desființate de către guvernanți pentru că ele sunt daruri ale lui Dumnezeu și de aceea omul în mediu social nu se va mulțumi niciodată cu statutul de  „sclav fericit. „

    Omul, postmodern, înzestrat cu libertate poate să aleagă dacă rămâne în comuniune cu Dumnezeu sau se desparte de El. Omul zilelor noastre, la fel ca și protopărinții noștri, vrea să fie Dumnezeu, nu poate și prin urmare cade, devine un fiu risipitor. Omul zilelor noastre își creează proprii săi idoli în care crede și prin care cade în finitudinea acestei lumi în repetitivitatea legilor și determinismului natural.

    Dacă ar fi să alegem ca termen de comparație fenomenele fizicii, pentru așa zisul supraom postmodern se aplică reflecția în oglindă, la fel ca în mitul lui Narcis. În acest joc sesizăm puterea de metamorfoză a oglinzii. Imaginea de sine (proiectată în oglinda personală), preia controlul asupra sinelui, ancorat încă în realitatea naturii, și îi conferă noi perspective. De acum înainte, nu mai există limite ale naturii în privința evoluției, a devenirii. Există numai adevărul meu cu privire la mine însumi. Iar în oglinda personală mă pot imagina fără a mai avea vreo restricție. Și orice îmi pot imagina, înseamnă că există și în realitate.

    Idolii vremurilor noastre prin care societatea secularizată și omul contemporan se despart de Dumnezeu sunt egoismul, mândria, slava deșartă, considerarea acestei lumi ca fiind singura existentă, absolutizarea puterii rațiunii omenești, idolul tehnologiei care se substituie umanismului și virtuților creștine, consumismul care a denaturat existența socială, aceasta devenind o societate de consum, a dorinței de acumulare materială, iar omul nu mai dorește să fie ci să aibă, voința de putere și de a domina, slava deșartă, înlocuirea drepturilor și libertăților fundamentale cu siguranța socială, proliferarea sectelor și a protestantismului prin care omul își creează proprii dumnezei.

    „Luați seama dar, fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.” (Evrei 3: 12) Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, susține toate fapturile în mana Sa și în bunătatea Sa. El este aproape de noi. El este peste tot si El conține tot. Niciodată, nici măcar pentru o clipa, El nu vrea și nu dorește să fie departe de fapturile Lui si de creația Lui. El e autorul tuturor lucrurilor și toate lucrurile au fost făcute prin El. Amprenta Lui se găsește peste tot, pentru ca nu exista un loc în care El sa nu fie prezent.

    A creat oamenii după chipul și asemănarea Sa, ca să îi facă stăpânii creației Lui și să aibă cu ei o comuniune veșnică și neîntrerupta. Oamenii aveau sa fie administratorii Lui pe pământ și făptuitorii planului Lui aici pe pământ.

    Din nefericire, oamenii au căzut în păcat și a fost nevoie ca Însuși Fiul Său să vină să moară pentru păcatele și greșelile noastre și să ne împace astfel din nou cu Dumnezeu. Oamenii care aveau sa primească Cuvântul lui Iisus Hristos deveneau din nou așa cum era Adam si Eva la începutul începuturilor. Adică puri și fără de păcat, în comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu. Prin Iisus Hristos, păcatul și moartea, despărțirea și depărtarea de Dumnezeu au fost învinse pentru totdeauna.

    Despărțirea de Dumnezeu este înstrăinarea tragică a omului nu numai de Creatorul său dar și de el însuși, de societate, de natură de autenticul firii sale, pe care el o consimte, o dorește, căutând o fericire iluzorie în idolii vremurilor noastre și precaritățile acestei lumi finite pe care o consideră singura posibilă. Omul devine robul propriilor iluzii, al ideologiilor de tot felul, robul patimilor sale, a eului său care se închide refuzând deschiderea către altul prin iubire, bunătate, facerea de bine pentru de aproapele său.  „Suntem exclusiviști „, spunea Părintele Teofil Părăian.

    Omul contemporan suportă și o altă înstrăinare tragică. Statul se desparte de societate și de om. Statul de drept, contractul social, în forma sa juridică supremă care este constituția, drepturile și libertățile fundamentale sunt proclamate retoric, dar în fapt infirmate de guvernanții contemporani prin deciziile pe care le impun.

    Drepturile și libertățile fundamentale au fost restrânse drastic în ultimii doi ani fără nicio justificare constituțională sau rațională, independența justiției a devenit o iluzie, globalizarea contemporană transformă omul în individ anonim pierdut în masa socială. Statul social își încetează existența deoarece guvernanții nu își respectă obligațiile contractului social de a garanta un nivel decent de trai pentru toți, locuri de muncă, învățământ gratuit și performant, asigurări sociale eficiente, un sistem instituțional sanitar cu adevărat performant.

   Statul contemporan, contrar menirii sale și contractului social, promovează existența socială bazată pe consumism, care generează plăceri și satisfacții efemere, pe libera concurență, ce duce la înstrăinare, la exclusivism social. Libertatea a fost înlocuită cu siguranța socială și implică supunerea totală a individului față de cei care exercită puterea. Guvernanții contemporani interni și internaționali preocupați exclusiv de interesele lor patrimoniale și de dominație și nu de interesul public, transformă pe omul contemporan într-un „sclav fericit”. Ceea ce accentuează și mai mult tragismul acestei forme de înstrăinare este faptul că omul, de multe ori o acceptă, mai mult sau mai puțin conștient.

   Astăzi asistăm la o formă inedită de despărțire socială, de abandon social. Statul la abandonat pe om, din persoană îl transformă într-un individ anonim, supus întru totul puterii guvernanților, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale devine o simplă retorică sau chiar o iluzie, sărăcia de masă și discrepanțele sociale devin un loc comun, în locul libertății i se oferă o efemeră și iluzorie siguranță socială, iar guvernarea se bazează pe constrângeri și restricții de tot felul,

   Despărțirea statului de om înseamnă ruperea unilaterală, din partea guvernanților a contractului social, iar statul de drept, atât de mult lăudat, a ajuns un instrument de constrângere a guvernanților, iar pentru om o iluzie. Sociabilitatea omului, dimensiunea socială a existenței sale nu pot fi anulate și nici desființate. De aceea omul trebuie să se regăsească pe sine în alte forme de existență socială decât cea juridică.

   Despărțirea de Dumnezeu, formele de înstrăinare socială pe care omul de astăzi le suportă, nu pot fi și nu sunt ireversibile. Întoarcerea la Dumnezeu, reconstrucția sinelui mai adânc al omului în puritatea și frumusețea sa, dăruită de Creator, întoarcerea la dreapta credință ortodoxă sunt încă posibile. Dumnezeu îl așteaptă pe fiecare dintre noi să se întoarcă la El, la frumusețea cea dintâi a firii sale. Însuși Mântuitorul a spus aceasta în pilda  „Tatălui iubitor și a fiului risipitor”.

    Înstrăinarea socială a omului postmodern poate fi depășită. Sunt două condiții: omul să se cunoască pe sine însuși și să conștientizeze că darul libertății este de la Dumnezeu și nu de la guvernanți, că nu este un simplu individ anonim într-o masă de oameni, ci o persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; și o nouă paradigmă a existenței sociale care să restabilească valorile dimensiunii sociale a existenței omului.

 

IV. Postmodernismul și creștinismul

   Omul postmodern nu este pierdut. Omul și societatea contemporană din nefericire parcurg criza generată de concepțiile postmoderniste, pe care le acceptă cu știință sau fără știință. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu și acest dar nu se pierde, chiar dacă chipul dumnezeirii în om s-a mai hașurat.

  Spre deosebire de alte culte, și de ideologia postmodernistă, creștinismul ortodox recunoaște valoarea deosebită a lumii și a omului ca fiind creația lui Dumnezeu. Lumea și omul nu sunt (doar) existențe căzute, așa cum le considera Origen, ci poartă în sine iubirea lui Dumnezeu, pentru că lumea și omul au fost create din iubire. Lumea (universul) are o valoare deosebită; este un adevăr care rezultă din cuvântul Mântuitorului: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3: 16).

   Recurgem la cuvintele Părintele profesor Dumitru Stăniloae pentru a sublinia această concepție a valorii lumii și a omului potrivit gândirii teologice ortodoxe: „Creatorul a dat omului prin creație o valoare și o capacitate atât de mari de a se face Frate cu omul, de a vorbi și lucra prin firea omenească. Acesta este misterul cel mare al omului: că Dumnezeu se face el însuși Fiul al Omului, dar ne-coborând total în granițele omenești – căci aceasta ar fi una cu panteismul – arătând o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci rămânând și Dumnezeu, mai presus de granițele omenescului. Nașterea ca om din Fecioară arată atât mărirea lui Dumnezeu, cât și mărirea dată omului de partener al lui, de fire a persoanei lui. El se face Fiul Omului prin excelență, căci îl ridică pe om la starea lui de om cu firea neîmbolnăvită. Se face noul început, sănătos al omenirii. Cei ce rămân în el nu mai cad din umanitatea adevărată. Iar umanitatea adevărată nu este decât cea întărită în Dumnezeu[17]”.

   Pentru a realiza o comuniune perfectă cu Dumnezeu, după inspirata învățătură a Sfântului Apostol Pavel, omul trebuie să aibă în primul rând credință. Prin credință, Hristos vine în cămara inimii omenești: "așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca având rădăcina și temelia puse în dragoste... ”. (Efeseni 3:17) Astfel omul va primi Duhul făgăduit de Dumnezeu și prin credință putem deveni fii ai lui Dumnezeu. (Galateni 2:15-21; 3; 14; 3:23-29; Filipeni 3:8-11).

    Apropierea omului de Dumnezeu este posibila kenotic, prin smerenie, prin golirea de sine, de „eul” fals, neînduhovnicit. Sfântul Pavel îi învață pe Filipeni că Hristos Însuși a luat o formă de slujitor și că "De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca în Numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domnul... " (Filipeni 2:5-11).

    De asemenea, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu trebuie mai întâi să-L iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit înainte, ca să ne împărtășim din aceeași iubire prin care Hristos ne-a adus la Tatăl: "Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (II Corinteni 5:21). Prin victoria asupra păcatului, a morții și a diavolului, Hristos a învins și a distrus ceea ce l-a despărțit pe om de Dumnezeu.

    Prin Biserică trăim întru Hristos împărtășind viața și moartea Sa, iar "Pentru că suntem botezați în moartea lui Hristos" am fost îngropați împreună cu El și ... "uniți cu El într-o moarte ca a Lui... " astfel ca "Plata păcatului este moartea dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Iisus Domnul nostru" (Romani 6). Moartea întru asemănarea morții lui Hristos este moartea întru înviere "Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos și ne-a încredințat slujba împăcării”. (II Corinteni 5:14-18)

 

Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Ce este si unde gasim FERICIREA - A. Alina Rotaru

Categorii ale gandirii si constante existentiale - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

I. Categorii ale gândirii

   Filosofii din antichitate și până în epoca modernă au încercat să cuprindă discursul rațional, dar și cunoaștere în categorii raționale, considerate a fi principii de bază ale gândirii și ale cunoașterii, înțelegerii și explicării universului. O întrebare importantă se referă în ce măsură aceste categorii ale rațiunii reflectau existența, corespundeau realității. De multe ori știința a confirmat o astfel de corespondență, pentru că lumea creată are sensuri raționale, reprezintă și poarte în sine rațiunile plasticizate ale lui Dumnezeu, așa cum afirmă părintele profesor dr. academician Dumitru Stăniloae.

    Acest adevăr semnifică următoarele aspecte mai importante: lumea creată de Dumnezeu are sensuri raționale, iar devenirea ei este coordonată de pronia dumnezeiască spre scopul final al transcendentalului, spiritualizării și îndumnezeirii prin har în eternitate. Armonia și unitatea desăvârșită a lumii exprimată și de categorii ale rațiunii demonstrează că existența are un Creator și totodată această lumea nu este ultima și singura realitate; un alt aspect este raționalitatea lumii, primatul spiritului asupra materiei; corespondența dintre categoriile rațiunii și existența creată semnifică posibilitatea omului de a cunoaște realitatea în toate formele ei de manifestare, bineînțeles în limitele rațiunii umane. Există o evoluție continuă a cunoașterii raționale, care este totuși limitată și chiar finită. Raționalitatea lumii arată că omul se poate raporta la existență, inclusiv la propria persoană nu numai prin cunoașterea științifică, dar și prin cunoașterea existențială a adevărurilor revelate în dreapta credință. Arta este și ea o formă a cunoașterii existențiale a lumii, care trebuie înțeleasă tot în limitele rațiunii și firii umane.

    „Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață să mergem spre Dumnezeu - care este Duh și Spirit - făcând următorii pași în sânul creației de la înveliș la rațiune în sânul Scripturii de la literă la Duh iar în ceea ce privește persoana umană de la simțualitate la spirit. Așa ajungem să-L înțelegem pe Dumnezeu și să înțelegem că am fost creați din iubire duhovnicească și liberi”[1].

    Primele categorii ale rațiunii la care au făcut referire filosofii și astronomii din anticitate și renaștere au fost de natură matematică și geometrică, au evidențiat armonia și unitatea Universului și duc la concluzia existenței lui Dumnezeu.

    Acum aproape 2500 ani, în studiile sale asupra armoniei Universului redate în special în dialogul Timaeus, Platon consideră că Universul este finit și a presupus că ar avea formă de dodecaedru. El a atribuit celor cinci elemente esențiale, fără de care nimic nu ar exista, câte un corp geometric regulat, toate cinci fiind perfect inscriptibile într-o sferă.

    Aceste corpuri sunt următoarele: Icosaedrul care simbolizează apa, Octaedrul care simbolizează aerul, Dodecaedrul care simbolizează Universul (privit ca energia universală care ne înconjoară), Tetraedrul care simbolizează focul și Hexaedrul (cubul) care simbolizează Pământul. Ca un omagiu lui Platon, care le-a adus în atenția matematicienilor deși nu a avut o contribuție matematică propriu zisă la studierea lor, aceste poliedre regulate au fost denumite în ceea ce se numește -Geometria Sacră - "Corpuri Platonice".

   Geometria sacră atribuie semnificații simbolice și sacre anumitor forme geometrice și anumitor proporții matematice. Este asociat cu credința că un demiurg sau (în creștinism) Dumnezeu este creatorul și geometrul lumii, Cel care configurează întreg Universul în armonie perfectă, care poate fi înțeleasă, cunoscută și exprimată de oameni prin corpuri geometrice. Studiul geometriei sacre își are rădăcinile în studiul naturii și este exprimată în principiile matematice care o reflectă. Multe forme observate în natură pot fi legate de geometrie; de exemplu, nautilul, o specie de melc, crește într-un ritm constant și astfel coaja sa formează o spirală logaritmică, pentru a se potrivi acelei creșteri fără a schimba forma. De asemenea, albinele construiesc celule hexagonale pentru a-și păstra mierea. Aceste și alte corespondențe sunt uneori interpretate în termeni de geometrie sacră și considerate a fi o dovadă a faptului că lumea este creată de Dumnezeu. Geometria sacră este utilizată și în arhitectură la construcția catedralelor și bisericilor.

  Noi apreciem că principiile matematice, formele geometriei sacre pot fi considerate categorii de maximă generalitate ale rațiunii prin care omul poate cunoaște și înțelege lumea creată.   

  Platon explică în dialogul său „Timaeus" că cele cinci corpuri geometrice regulate sunt formele care stau la baza materiei și că aceste cunoștințe importante vin din Atlantida continentul și civilizația dispărute. Tot atlanții sunt cei care ne-au transmis cunoștințele de astrologie.[2] Există dovezi științifice în aceste sens? Răspunsul este afirmativ.

    La muzeul Ashmolean din Oxford, Anglia, se află cele cinci corpuri regulate, sculptate în piatră, ce datează cu 1000 de ani înainte de Platon. Trebuie remarcat și faptul că arheologii au descoperit de curând modele ale Corpurilor Platonice care au o vechime de peste 200.000 de ani (deci cu mult înainte de perioada antică).

   Potrivit Geometriei Sacre, Universul se manifestă și ni se prezintă prin proporții corecte și vibrează armonios. Anticii afirmau un adevăr valabil și astăzi; datoria oamenilor este să nu strice această armonie creată.

   "Divinitatea geometrizează prin intermediul sunetului" spunea Pitagora. El a fost primul care a asociat dodecaedrul cu energia vieții. Dodecaedrul era un subiect sacru despre care nici măcar discipolii nu discutau între ei. În școala lui Pitagora s-au făcut și primele încercări de a se stabili legături între idei (concepte) și lumea reală: sfera, numere, figuri, Univers (considerat de natură sferică). "Divinitatea a dăruit pământenilor geometria ca să poată gândi noțiunea de perfecțiune", spunea Pitagora. "Universul este sferic ca și cel care l-a creat" continua el[3].

    În lucrarea sa "Misterul cosmografic despre uluitoarea proporție a orbitelor cerești” apărută la Tübingen în anul 1596, celebrul astronom și matematician german Johann Kepler (1571-1630) comunica o descoperire senzațională. Începând prin a considera o sferă de rază egală cu raza orbitei lui Saturn (planeta cea mai depărtată de Soare din câte se cunoștea la vremea aceea) Kepler a construi un cub și a înscris o altă sferă și a constatat cu uimire că această a doua sferă corespunde, ca rază, orbitei lui Jupiter (la acea vreme se credea că orbitele planetelor sunt circulare). Procedând mai departe în același mod Kepler constată că între sferele corespunzătoare orbitelor celor 6 planete cunoscute până atunci (Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn) se înscriu cele cinci poliedre regulate posibile în următoarea ordine: icosaedru, octaedru, dodecaedru, tetraedru, cub. Mercur - icosaedru - Venus - octaedru - Terra - dodecaedru - Marte - tetraedru - Jupiter - cub - Saturn Această descoperire l-a făcut pe Kepler să afirme: "Cred cu tărie că în Univers există o voință divină". Totul în univers este bazat pe un raport fix și anume pe numărul irațional phi=1,61803399…, care din aceste motive a fost denumit NUMARUL DE AUR[4].

    Pe baza acestui număr, poligoanele regulate sunt rezultatul nodurilor de unde staționare, formate în urma vibrației eterului, cu frecvențe diferite. Ele reprezintă forme de unde în spațiul tridimensional. Atât formarea materiei, cât și creșterea organismelor pluricelulare (plante, animale, om) se face în funcție de felul în care aceste forme geometrice se asociază și deoarece aceste corpuri geometrice sunt formate de diferite frecvențe de vibrație, având aceleași rapoarte cu notele muzicale, se poate trage concluzia că materia este de fapt o "simfonie cosmică cristalizată"[5].

     Corespondența dintre categoriile geometrice ale gândirii și modul de a fi al Universului sunt confirmate și de știință.

    La 9 ani după ce a început să scaneze cerul, satelitul WMAP (Wilkinson Microwave Anisotropy Probe) a încheiat observațiile sale cu privire la radiația cosmică de fond care reprezintă cea mai veche formă de radiație electromagnetică din Univers. Practic, cercetătorii au putut vedea în trecutul Universului până în timpul când acesta era în faza embrionară, imediat după Big Bang. Fluctuațiile acestei radiații remanente permit cercetătorilor să înțeleagă foarte multe despre natura fizică a spațiului. Astfel, în februarie 2003, NASA a transmis primele date furnizate de acest satelit iar în luna octombrie a aceluiași an, o echipa de cosmologi și matematicieni francezi, au folosit aceste informații pentru a dezvolta un model matematic al formei Universului.

    Concluziile rezultate din datele acestui studiu au dovedit că matematica pe care o cunoaștem este valabilă dacă Universul este finit și are formă dodecaedrică. Cel mai probabil în următorii ani noul satelit al NASA și anume PLANCK, care l-a înlocuit pe WMAP, va aduce dovezi certe asupra acestei teorii[6].

    Constantin Noica în monografia sa „27 de Trepte ale realului” realizează un tablou al categoriilor gândirii,  la Platon, Aristotel și Kant considerate de acești filosofi ca fiind cele mai generale ale spiritului omenesc. Ele sunt următoarele:

     Subiectul cărții este unul dintre cele mai importante realizări ale filozofiei: categoriile. La cele consacrate – 10 aristotelice și 12 kantiene – Noica adaugă categoriile analizate de Platon în Sofistul. Înainte de a fi ale rațiunii, spune autorul, categoriile sunt reale. Dacă sunt puse una lângă alta, ca trepte ale unei scări ascendente, aceste idei cu substrat ontic reprezintă radiograma lumii, adică acea configurație ce nu poate fi surprinsă decât de rațiunea umană. Trăsătura distinctiva a lucrării stă în arta cu care filozoful și-a construit discursul. Se creează impresia ca toate cele 27 de categorii, își au propria lor mișcare, antrenate de motorul evoluției – devenirea întru ființă. Cartea lui Noica este, de aceea, o odisee a ființei povestita cu ajutorul categoriilor.

     Se pune întrebarea dacă acestea sunt singurele categorii ale rațiunii, de ce acestea și nu altele, de ce sunt diferite la cei trei filosofi? Dincolo de posibile răspunsuri filosofice la aceste întrebări, important este că prin ele gândirea umană se raportează la existență și înțelege sensurile și evoluția lumii create.

     Vom prezenta pe scurt modul în care cei trei filosofi la care se referă Noica au conceput aceste categorii.

     În dialogul Sofistul, Platon localizează specia sofistului și critică caracterul negativ al acestuia de ”vânzător de iluzii, de falsificator prin vorbe al realității”. Tot restul discursului cuprinde eforturile participanților la dialog de a demonstra că opusul ființării are și el existență, nu este ceva gol de realitate. Nucleul demonstrației constă în ideea că opusul fiecărui lucru existent nu este un lucru inexistent, ci un lucru existent, distinct, dar cu calități opuse. Spre exemplu opusul frumosului este urâtul la fel de legitim participant la existență ca și frumosul, de asemeni opusul asemănătorului este neasemănătorul, aparținând lucrurilor existente.

     În această argumentare falsul nu intră la inexistență, ci cuprinde acel teritoriu al existenței pe care se fac afirmații neconforme cu realitatea, sau neconforme cu o corectă argumentare de posibilitate-realitate.

     În concluzie, opusul fiecărei determinări modale este o altă determinare cu altă particularitate, dar aparținând și ea lucrurilor existente. Prin urmare consideră Platon, ființarea poate fi cuprinsă de gândire în cele 5 categorii menționate mai sus, iar neființa nu poate fi gândită, nu are categorii. Este o prefigurare și dogmaticii creștine. Nimicul, neantul nu are existență[8].

    Aristotel definește în două accepțiuni:

   Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Tot ce există în mod efectiv reprezintă sinteza acestor 2 principii, sinteză numită substanța.

   Materia este principiul pasiv care dă consistență oricărui real și este modelat de formă. Forma este cea care dă configurație realului, este elementul activ dătător de structură care face ca lucrurile să fie ceea ce sunt, dar nici forma și nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai acționând asupra materiei, după cum materia devine realitate primind forma.

   În această afirmație aristotelică găsim o prefigurare a teologiei creștine privitoare la unitatea spiritului și trupului în această lume.

   Un loc important in filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Tratează categoriile din punct de vedere filozofic ca domenii și grade ale existenței, dar și ca forma a gândirii logice adecvate structurii realului. Prin categorii, noțiuni de maxima generalitate, care exprimă cele mai generale elemente, însușiri și relații de ordinul esenței lucrurilor, omul cunoaște realitatea și o poate teoretiza rațional.  

   Aristotel și-a propus să pună în evidenta noțiunile necesare cu ajutorul cărora se poate examina condițiile oricăror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanța, calitatea, cantitatea, spațiul, timpul, relația, acțiunea, pasiunea, posesia și poziția. Cifra 10 este o rezonanță a filosofiei pitagorice. Aristotel nu cuprinde în tabloul categoriilor: efectul, cauza și mișcarea. Categoria mișcării este aparte de acest tablou și cuprinde cauza dar și efectul

   Teoria categoriilor este foarte importanta atât pentru filosofia cât și pentru știința vremurilor noastre.

   La fel de importantă în opera lui Aristotel este categoria mișcării. Natura este de neconceput fără mișcare și nu exista mișcare în afara lucrurilor. Este importantă încercarea filosofului de a clasifica forme de mișcare: creșterea sau descreșterea, mișcare în raport cu cantitatea, schimbarea calitativa, mișcare în raport cu calitatea, deplasarea, mișcarea în raport cu locul. S-a ocupat și de cauzele mișcării. Heraclit din Efes lega mișcarea de dedublarea unitarului de contradicție. Aristotel leagă și el mișcarea de contradicție numai ca el înțelege contradicția ca un fenomen de suprafață, liniar, ca un fenomen care explică apariția unuia si dispariția altui fenomen, deci nu poate fi o categorie a ființei deoarece ea se aplică numai existenței fenomenale.[9]

    Kant, consideră categoriile ca fiind exclusiv funcții ale rațiunii umane, aplicabile experienței și astfel cunoașterea realității este posibilă.

    Funcțiile logice ale judecăților trecute prin filtrul criteriilor transcendentale, adică analizate doar din punctul de vedere al conținutului lor a priori și nu și din cel al materiei perceptive a posteriori, dau tabelul cu douăsprezece categorii (judecăți) clasificate în patru grupe:

   Distincția dintre judecata universală și cea singulară este transcendentală, la fel și cea dintre judecata afirmativă și cea infinită. Conform logicii generale, judecata singulară este universală, ea epuizează toate speciile genului ei, prin faptul că există o singură specie a unui anumit gen. În logica transcendentală, judecata singulară trebuie luată separat de cea universală, pentru că ele sunt trecute prin filtrul cantității. Astfel, judecata universală implică o pluralitate cantitativă, iar cea singulară doar o unitate cantitativă. La fel, în logica generală, judecata infinită este afirmativă, prin ea se afirmă ceva. Din punct de vedere transcendental, cele două judecăți nu sunt de același tip. Trecute prin filtrul calității, judecata afirmativă este finit-determinată, iar cea infinită este infinit-nedeterminată.

   Kant consideră evidentă deducția categoriilor din funcțiile logice ale judecății, nemaifiind nevoie de o explicitare argumentativă. Categoriile sunt conceptele fundamentale cu care operează intelectul respectiv rațiunea, din care sunt derivate toate celelalte concepte secundare, numite predicabili. Acordul categoriilor cu funcțiile logice ale judecății, și astfel expunerea originii lor a priori, este numită de către Kant deducție metafizică[10].

    Categoriile gândirii la care ne-am referit mai sus nu epuizează conținutul raportului omului cu existența creată. Categoriile sunt construcții raționale ale gândirii umane și care prin adecvarea la realitate, prin reflectarea lumii create au o valoare nu numai discursivă dar și ontologică.

    Raportul de care am amintit trebuie întregit și cu ceea ce noi numim constante ale existenței, care sunt prin excelență trăsături ale lumii create, cu valoare permanentă, mereu aceleași și care pot fi descrise de gândire. De data aceasta ontologicul, realitatea se impune gândirii, ci nu invers așa cum se întâmplă în cazul categoriilor raționale. În opinia noastră sfera categoriilor gândirii și a constantelor existențiale constituie temeiul ontologic și rațional prin care omul este înțeles ca persoană liberă, creată după chipul lui Dumnezeu, precum și locul acestuia în lumea creată.

     Mai jos ne referim la unele constante existențiale.

  

II. Constante existențiale

   În fizică dar și în matematică există constante ale cunoașterii, care în fapt sunt axiome a căror evidență nu poate fi contrazisă și a căror valabilitatea se identifică cu lumea creată. În fizică există, de exemplu constanta vitezei luminii în vid, viteză ce nu poate fi depășită, sau constanta lui Plank care marchează limita posibilității noastre de a cunoaște începutul universului, sau constanta gravitațională și enumerarea ar putea continua. La fel și în matematică, amintim teorema lui Pitagora care afirmă că în orice triunghi dreptunghic, suma pătratelor  catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei (latura opusă unghiului drept, constanta diametrului cercului. Matematicienii notează raportul dintre circumferința unui cerc și diametrul său prin litera grecească Pi, care reprezintă inițiala cuvintelor din aceeași limbă "perimetros" (perimetru) și "periferia" (periferie), folosite de Arhimede în lucrarea sa despre cerc. Axioma paralelelor, care afirmă că aceste linii nu au nici un punct comun chiar dacă ele se prelungesc la infinit. Nu vom insista asupra acestui subiect deoarece depășește cadrul temei noastre. Am dorit să subliniem că realitatea poate fi caracterizată prin constante care pot fi cunoscute și exprimate științific. Ceea ce nu poate explica știința și cunoașterea în general este de ce există aceste constante, de ce universul este organizat conform unor legi și nu a altora. Numai dreapta credință ortodoxă poate oferi pentru om sensul adevărat și înțelegerea adevărată a legilor universului.

    Dar nu numai în fizică și matematică există asemenea constante atemporale și universal valabile. De exemplu, în științele juridice există principii și prezumții dintre care amintim: Principiul și prezumția bunei credințe, principiul acțiunii numai pentru viitor a legii, principiul libertății, al supremației legii, al suveranității naționale, prezumția de nevinovăție sau a dobândirii licite a patrimoniului și enumerarea ar putea continua. Drepturile omului conțin astfel de constante....  

    Noi considerăm că pot fi conceptualizate și constante ale istoriei, care sunt existențiale și sunt adevărate oriunde și în orice timp și a căror evidență este conferită de lumea creată.

Constantele fundamentale, adevăruri obiective, absolute sunt:

     Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar prin iubirea Sa. El este singura existență prin ea însăși și deplină, pe când întreaga creație are o existență participativă, nedeplină. Dumnezeu este Cel care susține lumea și armonia ei prin pronia și iubirea Sa. ”Pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui faţă de făpturile Sale (Ps. 32, 13; 14, 15; 103, 10-30; 135, 25; Is. 46, 4; Luca 12, 22; I Petru 5, 7). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că de pronie şi de mai înainte înţelegere avem trebuinţă ca să se facă toate. Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului zice că a privit Domnul toate, mai înainte de facerea lor, fără de vreme înţelegându-se fiecare după înţelegerea cea fără de vreme voitoare a Sa”.[11] 

    O constantă existențială fundamentală, un adevăr absolut este și Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care și-a asumat și firea noastră, umanitatea și care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire a ales, din iubirea Sa de oameni, să moară pentru noi pe Cruce ca jertfă adusă Tatălui ceresc, pentru iertarea păcatelor noastre, a păcatului originar, și prin Învierea Sa să învingă moartea pentru totdeauna, să dăruiască tuturor celor care cred în El și împlinesc poruncile sale viață veșnică și fericita viață în Împărăția Sa.

    Aceste constante, adevăruri fundamentale se deosebesc de toate celelalte constante ale naturii și ale istoriei și pentru faptul că fac legătura dintre imanent și transcendental, mai precis ridică imanentul la valoarea transcendentalului, conferă sens existenței în general și vieții omului în această lume.  

    Una dintre constantele lumii create a istoriei este trecerea și transformarea, evoluția universului dar și a omului, a societății. Constanta existențială a devenirii.

    Dialectica stabilității și transformării existențiale, a statorniciei și trecerii, a creației și evoluției se bazează pe constante existențiale prin care stabilitatea este termenul dominant, iar schimbarea, trecerea, transformarea este termenul recesiv, este una dintre constantele existențiale și care interesează și tema acestui studiu.

   Stabilitatea este transcendentă acestei lumi create și finite supusă transformării, devenirii și trecerii. Tema este frecvent întâlnită în filosofie. Cum este posibil echilibrul fiinţei în devenirea sa? Iată o întrebare la care filozofii răspund diferit, uneori în sensul inacceptării unui asemenea echilibru care ar fi contrar însăşi ideii devenirii, inclusiv a devenirii întru fiinţă, de care vorbea Constantin Noica. Precarităţile fiinţei sunt reale şi reprezintă, în esență, drumul infinit al fiinţei către sine.

    Totuşi, echilibrul fiinţei este posibil chiar şi în devenirea sa, prin ceea ce este mai adânc şi permanent în fiinţă, harul care transpare în devenirea fiinţei.

   Remarcabilă este şi ideea Mitropolitului Antonie Plămădeală care vorbea despre „devenirea în timp şi echilibrul în eternitate”: „Dar eternitatea o avem în fiinţa noastră încă fiind în trup: este Împărăţia cerurilor. Echilibrul eternităţii nu este identificabil cu nirvana din filosofia indiană sau cu o stare de nemişcare absolută ca la Origen, ci este adâncul de smerenie şi de iubire la care suntem chemaţi a ne adânci şi noi, acum şi în eternitatea escatologică întru-un proces infinit de apropiere de Infinitatea lui Dumnezeu”. „Adâncul smereniei este desăvârşirea” spune Sfântul Isaac Sirul.

    Amintim succint concepția lui Aristotel privind primul principiu. Aristotel vorbea de primul principiu, de mișcătorul nemișcat. În cartea 12 din Metafizica sa, Aristotel descrie mișcătorul nemișcat ca fiind perfect frumos, indivizibil și contemplând doar contemplația perfectă: autocontemplarea. El echivalează acest concept și cu intelectul activ. Accentul a fost pe „ceea ce se mișcă fără a fi mișcat” sau prim motor (în latină: primum movens). Este un concept puternic avansat de Aristotel ca o cauză primară (sau prima cauză necauzată) sau „motor” a întregii mișcări din univers. Aristotel îl concepe pe Dumnezeu ca un motor nemișcat, cauza principală responsabilă pentru modelarea mișcării în ordinea naturală și ca nous divin, actualitatea perfectă a gândirii în sine, care, ca simbol al substanței, își exercită influența asupra ființelor naturale. drept cauza lor finală. Acest motor nemișcat menține universul și cerul în mișcare. După Aristotel, mișcătorul nemișcat fie se gândește la sine, fie se gândește la altceva decât la sine. Deoarece Dumnezeu este, prin definiție, nemișcat sau neschimbat de orice altceva, nu se poate gândi la nimic altceva decât însuși[12].

  Pentru dreapta credință ortodoxă, stabilitatea existențială absolută și transcedentală caracterizează numai pe Dumnezeu. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8). Acelaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile, împărtăşind aceleaşi daruri şi aceleaşi energii dumnezeieşti tuturor celor ce cred în El. Această perpetuare a tuturor energiilor divine, de viaţă dătătoare, în Biserica lui Hristos, din veac în veac şi din generaţie în generaţie, constituie într-adevăr revelația supranaturală, dogmele Bisericii și Sfânta Tradiţie sunt perpetuate fără întrerupere ca viaţă a harului în toţi creştinii, întru care prin Sfintele Taine şi sfintele virtuţi Iisus Hristos vieţuieşte prin Harul Său. El este cu totul prezent în Biserica Sa fiindcă ea reprezintă plinătatea Sa: „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23).

    Biserica e întemeiată pe o stâncă: "Tu ești Petru, si pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu o vor birui". Credința că Biserica lui Hristos este de neclintit și de nebiruit cuprinde una din convingerile cele mai temeinice ale creștinătății.

   Într-o vreme de profundă criză mondială, la asfințitul parcursului istoric al omului, însușirea Bisericii de a rămâne neclintită este liman de pace pentru sufletul creștinesc.

   Lumea se schimbă și omul de asemenea. Omenirea pornește pe căi necunoscute și necercetate, iar noi înșine, nu știm în ce fel de noi împrejurări ne va fi dat să trăim.

  Cu toate acestea ”stânca Bisericii” va dăinui chiar si atunci când pământul pe care ne-am obișnuit să stăm se clatină și ne alunecă de sub picioare. "De-aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește, asemăna-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă" (Mat. 7:24-25) Cu-atât mai mult, ea va ține piept asalturilor omului: "Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marc. 13:31). Între cele schimbătoare și tot mereu noi, numai Dumnezeu și Biserica Sa, dreapta credință ortodoxă rămân neschimbate între cele trecătoare[13].

    Ortodoxia prezintă clar distincția dintre creat și necreat. Doctrina arienilor și panteismul, la fel și multe curente filosofice nu mai fac această distincție. În erezii și concepțiile unor secte există un interval temporal în care Tatăl nu născuse încă pe Fiul. Or, în Scriptură Hristos este făcătorul tuturor timpurilor și, astfel trebuie să fie înaintea oricărui fel de interval.

 Tocmai intervalul temporal marchează distincția dintre Creator și creaturi. Creaturile sunt făcute sub început - începutul apărând odată cu creația, care nu poate fi fără început - și au intervale între începuturile existenței lor. Iar acest început le-a fost dat prin creație din nimic de către Cel care era înainte de creație.

   Eternitatea lui Dumnezeu nu este sinonimă cu timpul, care apare o dată cu existența temporală, deosebit de existența din eternitate a lui Dumnezeu. Pentru a diferenția cugetarea creștină de influențele gnostice, Părinții precizează și faptul că existența temporală nu este o emanație a existenței din eternitate, ci este creată de aceasta. Din această cauză vorbim de două planuri ale existenței: unul etern, care se referă la existența prin sine, și altul creat de existența eternă. Dacă ar fi doar forma divină a existenței, aceasta ar fi lipsită de atotputernicie și iubire, tot așa cum, dacă ar exista doar forma panteistă a lumii, supusă unor legi care nu duc prin libertate la o alta formă a existenței, la existența fericită și a tot fericită în eternitate, realitatea ar fi ar fi nedeplină și ilogică.

   Existența lui Dumnezeu este sinonimă cu plenitudinea actualizată. Nu se pot concepe momente mai târzii pentru apariția a ceea ce este dat în existența de veci. Deci, nu se poate identifica veșnicul cu temporalul. Intre ele există o deosebire ontologică, dar nu o înstrăinare totală.

   Temporalul și mișcarea au un început, și prin aceasta arată ca nu-și au existența prin ele însele. Pentru acest motiv, sesizăm pe de o parte insuficiența propriei noastre existențe sau limitele ei, iar pe de altă parte, trăim o aspirație continuă spre o existență desăvârșită. Deosebirea între aceste două planuri ale existenței și aducerea la ființă a planului temporal de către cel veșnic, nu prin emanație, ci prin creare, în vederea înaintării lui la unirea cu planul veșnic și prin aceasta la desăvârșire, constituie o constantă a gândirii patristice.

    De exemplu, în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, ridicarea existenței nedesăvârșite din această stare este echivalentă cu ridicarea din temporalitate și spațialitate, pentru că acestea sunt legate de mărginire, tot așa cum nemărginirea existenței este legată de veșnicie. Nemărginitul nu are nevoie de timp și de mișcare, pentru că include în structura sa plenitudinea existenței. Numai existența creată are nevoie de timp și de mișcare pentru a realiza desăvârșirea prin unirea cu nemărginitul, fără să înțelegem prin aceasta că timpul e menit să țină lumea într-o schimbare fără sfârșit. Timpul presupune un parcurs, iar acesta, fără o finalitate specifică, nu are sens. Nefolosirea timpului ca drum spre perfecțiunea veșnică face din el o continuă înlocuire a unor forme identice sau o continuă corupere a lor, fără logică și perspectivă, într-un traseu etern circular sau într-o "eternă reîntoarcere", cum spune Mircea Eliade.

   "Timpul e menit să confirme persistența identității persoanelor în el, cu toată îmbogățirea lor cu alte experiențe, dar și să ducă la stabilirea lor îmbogățită în veșnicie, dar nu o stabilitate în ele însele, ci în jurul Celui prin Sine infinit în existență, întrucât lumea creată nu poate ajunge prin sine la existența plenară proprie. Acest rost și l-a recâștigat timpul, după căderea în păcat, prin asumarea umanității create, de Dumnezeu Cel nemărginit"[14].

 Toate ființele create sensibile și în mișcare au un început și un sfârșit. Condițiile de bază pentru dezvoltare de la început până la sfârșit sunt locul sau spațiul și timpul. Toate ființele de acest gen au un unde și un când. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că nimic nu poate exista, nici esență, nici cantitate, nici calitate, nici relație, nici acțiune, nici pasiune, nici mișcare, separat de unde și când.[15]

   Este o diferență de concepție între Aristotel și Sfântul Maxim Mărturisitorul. În timp ce Aristotel raportează toate stările categoriale, inclusiv timpul și spațiul la substanță (ousia), Sfântul Maxim Mărturisitorul tratează spațiu și timpul ca bază pentru formele existenței create. Nici măcar substanța sensibilă nu poate exista dacă nu e dată în spațiu și timp. Spațiul și timpul sunt caracteristici fundamentale ale ființei sensibile create[16].

    Evoluția umanității de la începuturi și până în prezent, istoria culturii și a civilizației au fost împărțite în epoci după mai multe criterii printre care amintim, raporturile dintre om, societatea și univers, relația dintre rațiune și sensibilitate, specificul cunoașterii, sfera valorilor, caracteristicile creației umane, dar și a modului în care omul a înțeles relația sa cu Dumnezeu. Nu există opinii unanime în această periodizare a istoriei culturii și civilizației, însă majoritatea autorilor identifică cultura și civilizația antică, epoca medievală, goticul, renașterea, clasicismul, iluminismul, modernismul și epoca în care se pare că ne aflăm noi, postmodernismul.

    Sintetizând și grupând aceste trăsături în opinia noastră considerăm că istoria culturii și civilizației umane, până în prezent poate fi grupată în trei perioade mari: 1. epoca antică; 2. clasicismul care include goticul, renașterea barocul și iluminismul și 3. modernismul și postmodernismul - despre acesta din urmă vom face câteva succinte considerații.

     Din perspectiva revelației naturale și supranaturale, a dreptei credințe, alături de alți autori, de exemplu Mircea Eliade, considerăm că istoria umanității poate fi împărțită în epoca precreștină și epoca creștină. Desigur, în prezent există numeroase religii, confesiuni religioase, secte, dar care nu au vocația universalității inclusiv sub aspect rațional și valoric, așa cum o are creștinismul, nu exprimă și nu cuprind și nu exprimă Adevărul ontologic Absolut, Dumnezeu care este Calea, Adevărul și Viața, ci cel mult adevăruri relative la contextul în care există. Mai rău este că, exceptând cele trei credințe monoteiste și credințele pe care se întemeiază cultura orientală, toate celelalte confesiuni, secte sau chiar „religii”, direct sau indirect, Îl neagă pe Dumnezeu Il refuză, ba chiar îl ironizează, așa cum se întâmplă în perioada postmodernă și prin urmare sunt moduri de gândire umane nonvalorice.

Adepții acestui mod de gândire și de înțelegerea a omului și societății uită câteva adevăruri demonstrate existențial. Nimic nu este posibil fără Dumnezeu, în afară de păcat și de non sens, pe care le creează omul, Dumnezeu nu moare, ci numai credința dreaptă a omului, Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, iubirea sa pentru oameni este nemărginită, nu este din această lume, dar și adevărul că Dumnezeu nu se lasă batjocorit.

    Prin urmare nu există evolutiv vorbind un progres continu al culturii, al civilizației, al istoriei, care să configureze sensuri valorice, raționale existenței, să o transfigureze, pe o cale ascendentă spre desăvârșirea în Dumnezeu, spre îndumnezeire prin har la care omul este chemat prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, și prin om întreg Universul. Regresul, involuția sunt și ele prezente la nivel individual și social, fiind dimensiuni ale constantei istorice de care discutăm, trecerea, schimbarea, devenirea. Și aceasta pentru că omul a fost înzestrat cu libertate, a rațiunii, a voinței și a sensibilității putând să aleagă dintre bine și rău. Nu înseamnă că destinul omenirii este determinat exclusiv de voința omului. Dumnezeu și harul sau lucrează neîncetat spre împlinirea voii lui Dumnezeu revelate și nouă. Fără harul lui Dumnezeu, indiferent că omul este conștient de prezența lui sau nu, îl primește sau îl refuză, universul, creația s-ar risipii s-ar transforma în nimic.

  Din nefericire postmodernismul contemporan este o epocă de regres în istoria mântuirii omului și a lumii.  

    Fără a epuiza acest subiect ne referim pe scurt și la alte constante existențiale, care pentru gândirea umană sunt adevăruri cu valoare de postulat, în raport de care se desfășoară atât existența fiecărei persoane, a societății și a lumii. Aceste constante nu sunt numai idei dar sunt, totodată și valori existențiale, au deci semnificație ontologică.

    Devenirea este o realitate specifică, particulară a, a trecerii, transformării, mișcării în general, deoarece poartă în ea sensul, orientarea valorică, scopul. În general noi spunem atunci când ne referim la viitorul unei persoane, ce va deveni și mai puțin ce va face într-o anumită etapă temporară a vieții sale. Simpla trecere, transformare, supusă legilor naturii este repetitivă și cantitativă. Este supusă curgerii timpului și prin excelentă finită. Devenirea se sustrage simplei treceri și repetabilități naturale, mai mult depășește condiția temporară și spațială a existenței. Devenirea dă valoare și sens existenței omului în primul rând și prin om întregii creații și arată scopul mișcării persoanei și Universului, scop care este transfigurarea spirituală și existența în eshatologie.

     Devenirea, ființa, mișcarea sunt subiecte predilecte ale filosofiei dar și ale teologiei. Nu vom insista aici asupra acestui subiect. Mari gânditori și filosofi, precum Platon, Aristotel, Heidegger, Constantin Noica au transpus în opera lor problematica acestor constante existențiale în raportul cu coordonatele propriului sistem filosofic și timpului în care au creat.

    Există o devenire întru devenire de care teoretiza și filosoful Constantin Noica[17] și care corespunde în linii generale mișcării repetative a naturii, transformării, trecerii. Există și o devenire întru ființă, proprie  omului, care, în esența reprezintă sensul existenței umane, dominat de spirit și creator, purtător de valori și definit prin scopuri. Devenirea întru ființă este devenirea firii umane dar și a persoanelor în această lume creată și finită și prin om a societății și a întregului Univers. Nu are o dimensiune lineară continuă, este marcată de perioade de progres, dar și de regres pentru că omul a fost creat liber și poate alege cu toate acestea devenirea întru devenire, la fel și mișcarea, transformarea, trecerea, poartă în sine pronia divină care o călăuzește spre scopul final existența transcendentă spiritualizată în viața de apoi.

    Există devenire mai presus de devenirea întru ființă, sau devenirea firii umane.

    Urmare a revelației supranaturale al prezentului continuu al Întrupării Mântuitorului și asumarea firii umane, al jertfei pe Cruce pentru răscumpărarea noastră și iertarea păcatelor, al păcatului originar, al Învierii Mântuitorului și Înălțării Sale la ceruri ca Persoană a Sfintei Treimi dar cu două firi, dumnezeiască și umană ca temei al învierii și vocației fiecărei persoane la îndumnezeire și prin persoana umană a Universului întreg putem vorbi de:

  Devenirea în Hristos, cu Hristos și spre Hristos ca fiind o constantă fundamentală existențială, a omului și a istoriei.

  Constanta existenței pe care o considerăm de asemenea făcând parte din prezentul continuu al acestei lumi.

    Acum mai bine de 2500 de ani Parmenide afirma: „Vino acum să-ţi spun singurele căi posibile de investigare pe care le putem gândi. Prima cea care spune că este şi că nu poate fi decât să fie, este Calea Convingerii (căci ea conduce către Adevăr). Cealaltă, cea care spune că nu este şi că trebuie în mod necesar să nu fie, afirm că este cea întru totul de nedesluşit. Fiindcă nici nu se poate cunoaşte ce nu este - aceasta este imposibil - nici nu se poate afirma ce nu este, pentru că este acelaşi lucru a gândi şi a fi”.

    Drama, dar şi măreţia raţiunii umane, constă în încercarea de a rezolva celebra dilemă hamletiană „a fi sau a nu fi”. Este un răspuns esenţial pentru ca omul să înţeleagă sensul existenţei sale în această lume, pentru înţelegerea sensului şi raţiunii vieţii şi, eventual, sensul vieţii de după viaţă. Dilema persistă şi în prezent, cel puţin la nivelul cunoaşterii metafizice, deoarece nici unul din răspunsurile pe care filosofii le-au formulat în decursul istoriei tumultoase a metafizicii nu par să fie întrutotul satisfăcătoare pentru a ajunge la o rezolvare deplină, raţională, a sensului existenţei şi, în special, a existenţei umane. Cu toate acestea, contribuţia filosofiei este remarcabilă în încercarea de a conceptualiza existenţa, de a identifica formele acesteia, raportul dintre existenţă şi nonexistenţă. Dacă aceasta ar fi singura preocupare a metafizicii ar merita pe deplin statutul de ştiinţă fundamentală a spiritului, atât de contestat.

     Desigur, problema esenţială a gândirii asupra existenţei rămân dualismele fundamentale: existenţă – nonexistenţă şi fiinţă – devenire. Reflecţii asupra acestei problematici întâlnim începând cu zorii gândirii metafizice cu deosebire la filosofii greci până în perioada contemporană.

     Astfel, problema naturii fiinţei şi implicit a existenţei devin teme explicite în filozofia lui Parmenide în celebrele sale dihotomii logice între fiinţă şi nefiinţă. Parmenide, care este şi unul dintre întemeietorii şcolii eleate, postula în acest sens „ceea ce este nu poate să nu fie şi ceea ce nu este nu poate să fie”. Acest enunţ echivalează cu negarea trecerii de la fiinţă la nefiinţă, un aspect foarte important care, mai târziu, este exprimat şi în gândirea teologică ortodoxă. Parmenide şi, în general, reprezentanţii şcolii eleate au negat posibilitatea oricărui tip de schimbare, de în-fiinţare, pentru că, dacă admiteau o asemenea idee, respectiv devenirea, ar fi trebuit să fie acceptată şi ideea trecerii de la nefiinţă la fiinţă şi de la fiinţă la nefiinţă, ceea ce pentru gândirea promovată de Parmenide şi reprezentanţii şcolii sale era imposibil.

     Spre deosebire de filozofie, teologia ortodoxă, bazată pe adevărurile de credință și dogmele ortodoxe, simplifică această structură conceptuală. Problematica existenței este înțeleasă în trei dimensiuni: existența lui Dumnezeu, existența lumii și existența omului. Remarcăm de asemenea că diferitele structuri dualiste, recesive sau contradictorii specifice gândirii filosofice, dintre care poate cea mai semnificativă este distincția dintre subiect și obiect și care duce inevitabil la alte dihotomii (cum ar fi: omul și lumea, omul și natura, spiritul și natura, materia și sufletul sau existența imanentă și respectiv transcendentă), în gândirea teologică ortodoxă sunt subsumate unui concept unic de existență care cuprinde ființa și firea.

   Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar nu se poate accepta neantul, inexistența, ca și realitate, adică un momente temporare în care existența să nu fi fost prezentă. Iată ce spune în acest sens Părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a existat nimic. De unde ar fi apărut ceea ce este? Existența fără de început este un fapt incontestabil, iar faptul acesta este supremul mister, total inexplicabil. Dar existența fără început n-a putut fi fără să știe de sine. Nu s-ar putea răspunde că ea a existat pentru a naște, cu vremea, din sine, o conștiință de sine. Oricând ar fi apărut anterior această conștiință de sine, dacă ar fi apărut dintr-o existență fără de început, ar însemna că până la această apariție a trebuit să se parcurgă o infinitate de timp. Și dacă s-ar spune aceasta, ar însemna că existența fără de început a ajuns la conștiința de sine, fiind supusă unei legi a evoluției spre o anumită țintă a evoluției unei existențe fără de început, trebuind să parcurgă un timp infinit, ceea ce apare ca absurd. Căci, afirmându-se că existența fără de început a ajuns prin evoluție la o conștiință de sine, se afirmă că de ființa ei ține în mod necesar împlinirea prin conștiința de sine. Și atunci, pentru ce ar trebui să treacă un timp infinit până în apariția în ea a conștiinței de sine? Astfel, recunoașterea unei existențe fără început, având trebuința înaintării spre o conștiință de sine, care îi aparține în mod potențial, trebuie să implice în ea recunoașterea că conștiința de sine aparține existenței fără început”[18].

 Sensul și finalitatea existenței nu este neființa, ci existența în Dumnezeu, care în eshatologie este transfigurată, spiritualizată și eternă. Omul, deși cunoaște, nu poate accepta nu poate trăi gândul morții și al neființei.

   Prin urmare, concepția ortodoxă despre existență, față de concepțiile raționalist filosofice sau științifice implică dimensiuni noi, cea mai importantă fiind comuniunea de iubire între Dumnezeu, ca existență și Persoană Supremă, și om, ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune transferă problematica existenței din relativismul și finalitatea determinismului temporar și cauzal al lumii materiale, bazat pe legi repetitive, într-o dimensiune spirituală, ontologică, a cărui sens nu mai aparțin determinismului cauzal, material, transgresează această lume, fiind expresia eternității vieții, ca relație personală între Dumnezeu și om. Părintele Arsenie Boca sublinia foarte bine acest aspect prin cuvintele: „Nu sunt născuți din timp, ci din veșnicie”.

    Dogmele creștine cuprind, ca element determinant al existenței, iubirea, ca fiind sensul suprem al creației, dar și al existenței. Același distins autor menționat mai sus spunea: „Numai iubirea dă sens și valoare, deci lumină tuturor. Și trebuie să fie un astfel de izvor suprem al iubirii sau luminii”[19]. Alături de iubire, libertatea este un alt element fundamental al existenței la care se referă dogmatica ortodoxă. Iubirea nu este numai un sentiment descris la nivelul stărilor psihofizice; iubirea este ontologică și factor creator existențial.

     Dincolo de orice comentarii redăm mai jos cuvintele Părintelui profesor Dumitru Stăniloae, care sintetizează - spunem noi -, în concepte memorabile, esența problematicii existenței din perspectiva dogmaticii ortodoxe: „Libertatea trăită în anumite margini de persoanele umane în relațiile și în actele lor trebuie să-și aibă însă originea într-o existență supremă a cărei libertate nu poate fi restrânsă de nimic. Această existență este cugetată de învățătura creștină, ca o unitate în trei Persoane, de o singură ființă, care are în ea viața nemărginită de veci și fără sfârșit, Persoane ale căror nume le arată ca aflându-se între Ele într-o relație de iubire desăvârșită și eternă. Căci una dintre Ele este Unicul Tată, iar alta Unicul Fiu, și cine e mai iubitor și mai iubit decât un Tată Suprem și unic în relație cu un Fiu Suprem și unic și viceversa?, iar o altă Persoană este Sfântul Duh, care de la Tatăl purcede și Se odihnește peste unicul Fiu. Tatăl și Fiul au astfel pe cel care arată bucuria fiecăruia de celuilalt, avându-și plenitudinea și în participarea la ea a unui al treilea. Numai acest mod de a fi e un mod cu adevărat de suprem bine și deplin liber (…). O existență care n-ar fi o existență a iubirii totale libere, ar fi o existență supusă mai mult sau mai puțin legii, a cărei existență superioară nu poate fi explicată și care, prin lipsa ei de bunătate și libertate conștientă, nu poate fi o existență supremă. Deci, în acest caz, n-ar exista nicio realitate supremă, fapt care nu poate fi cugetat. Iar niște Persoane, care n-ar fi eterne, ci provenind de la o lege și supuse unui sfârșit sau trebuinței de a fi urmate de altele, n-ar fi complet libere nici nemărginite în iubire. Dar, deasupra tuturor trebuie să fie o libertate, nu o lege de origine inexplicabilă”[20].

    Existența necreată întrunește în sine, așa cum susține Părintele profesor Dumitru Stăniloae, trei elemente: absolutul, persoana și iubirea, prin aceasta se exprimă perfecțiunea existenței necreate, unitatea de ființă, dar și înțelegea lui Dumnezeu ca Persoană Supremă.

Dialectica dintre necreat și creat este un element existențial al gândirii teologice ortodoxe.

    Nu insistăm asupra acestui aspect deosebit de interesant, însă subliniem că în teologia dogmatică ortodoxă nu există o separație rigidă între cele două dimensiuni existențiale. Existența necreată este prezentă, se manifestă în existența creată, prin energiile divine, aspect teoretizat de către Sfântul Grigorie Palama. Prin urmare, legătura dintre creat și necreat se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, a harului. În lipsa unei astfel de înțelegeri nu s-ar putea concepe raportul dialectic dintre cele două dimensiuni ale existenței și nici sensurile sau semnificațiile spirituale ale creației. Fără lucrarea Duhului Sfânt și mai ales fără întruparea Fiului lui Dumnezeu între necreat și creat ar fi o separație rigidă, rațiunile și sensurile creației nu ar fi.

     Bunul simţ filosofic şi raţionalitatea oamenilor de ştiinţă ajung totuşi, după mari eforturi intelectuale, la concluzia cuprinsă în două adevăruri existenţiale: această lume nu este unica realitate şi, al doilea, lumea nu îşi are cauza în ea însăşi.

    Propunem spre meditaţie cuvintele mitropolitului Antonie Plămădeală: „Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu îşi are cauza în ea însăşi. Eu, când citesc această afirmaţie adevărată, spun că mama ştia lucrul acesta, deşi avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune aşa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc şi fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viaţă să descopere acest lucru simplu: că lumea nu îşi are cauza în ea însăşi, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să ştii lucrul acesta”[21].

    Iată de ce considerăm că putem vorbi de o constantă a existenței.

    Sensul și finalitatea existenței nu este neființa, ci existența în Dumnezeu, care în eshatologie este transfigurată, spiritualizată și eternă. Omul, deși cunoaște, nu poate accepta nu poate trăi gândul morții și al neființei.

    „Existența, ființa și afirmația sunt un dat, așa cum sunt un dat adevărul și lumina. Datul nu are nevoie de afirmare, el poate fi eventual negat. Dar nu poate fi negat decât ceea ce există. Întunericul nu există în sine, ci este negarea luminii, minciuna nu există în sine, ci este negarea adevărului, negația nu există în sine, ci este negarea afirmației: tot astfel neființa nu poate exista în sine, ci este negarea ființei. Dar ceea ce este dat este indiscutabil. Astfel, oricum ar fi pusă și argumentată problema neființei, ea nu poate afecta ființa însăși”[22].

   Omul este singura ființa care are conștiința propriei sale existențe, dar și a existenței lui Dumnezeu a Universului și semenilor săi.

   Aceasta este o constantă existențială pe care o putem exprima prin două moduri: Gândesc, deci exist: Iubesc, deci exist.

    Conștiința este esența și trăsătura distinctivă a firii umane, a sufletului nemuritor al omului prin care acesta, ca persoană creată de Dumnezeu se raportează la natură, societate, la propria sa ființă și, în mod deosebit, la Dumnezeu. Omul este singura ființă creată care are conștiința propriei sale existențe, poate cunoaște pe Dumnezeu și se poate raporta la Dumnezeu prin credință care este un fapt de conștiință.

    Părintele Arsenie Boca vorbea despre conștiință ca fiind „un grai tăcut și o chemare lină” prin care omul poate să se reconstruiască ca ființă spirituală, să își regăsească structura sa autentică, dincolo de precaritățile și patimile existențiale, într-un cuvânt să redobândească libertatea autentică, spirituală pentru iubirea infinită și indefinită de Dumnezeu și de oameni. Credința ortodoxă este un fapt interior al conștiinței omului ca persoană. Fericitul Augustin spunea și el că „în noi este ceva mai adânc decât noi înșine”, referindu-se tot la conștiința omului, cu deosebire la conștiința de sine.

    Explicațiile psihologice sau filosofice asupra conștiinței pot contribui în unele cazuri la descrierea conștiinței ca fenomen, dar nu la înțelegerea unitară a acesteia ca dar al lui Dumnezeu și însușire a sufletului nemuritor. Numai spiritualitatea ortodoxă conferă adevărata înțelegere a conștiinței ca realitate ontologică unitară și nediferențiată, explicând legăturile dintre persoană, viață, libertate, conștiință, ca daruri dumnezeiești. În opinia noastră este absurd a se vorbi despre o conștiință artificială, a computerelor. Omul nu poate să creeze conștiința după cum nu poate să creeze viața sau sufletul. Natura nu este propria sa cauză.

    Conștiința este o însușire a sufletului nemuritor creat de Dumnezeu. Nu este și nu poate fi redusă la o funcție biologică a psihicului uman, dar este adevărat că trupul susține conștiința după cum susține întreaga ființă umană, care evident este mai mult decât materie.

Conștiința este personală, unică și unificatoare. Este personală, deoarece caracterizează omul ca persoană, nu este o abstracție, o ideea filosofică. Totodată este unică, pentru că este irepetabilă, individuală, după cum și sufletul omului este unic și irepetabil. Este unitară, dar se manifestă în diferite forme. Astfel se poate vorbi de conștiința existenței pe care fiecare persoană o are, dar și de conștiința de sine a omului. Este unificatoare deoarece realizează la nivelul fiecărui om unitatea existențială a fiecărei persoane dar și a percepției, cunoașterii și raționalității existenței. Conștiința nu se identifică cu facultate cognitivă, de cunoaștere pe care o are omul. Conștiința este temeiul posibilității cunoașterii senzoriale, raționale, sau a cunoașterii transcendentale, mistice. În conștiință și în inimă, prin cunoașterea transcendentală, prin credință, iubire și trăire profundă, Dumnezeu ni se revelează prin lucrarea Duhului Sfânt.

     Prin urmare, conștiința este o realitate obiectivă, nu o funcție subiectivă a psihicului uman. Conștiința nu poate fi concepută decât ca fiind liberă. Conștiința poate fi pervertită dacă omul alege să-L ignore sau să Il refuze pe Dumnezeu sau alege răul și nu binele, dar nu poate fi supusă determinismului material, cauzal. Conștiința nu este o realitate materială, ci o însușire a sufletului uman nemuritor. Conștiința este unul din darurile Duhului Sfânt împreună cu înțelepciunea și înțelegerea.

      “Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum; sum, ergo Deus est!” (“Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu există!”), spune Descartes. Gândirea este un dar al lui Dumnezeu pentru om, este o facultate a conștiinței și a sufletului nemuritor. Certitudinea gândirii îmi oferă și certitudinea constantei existenței în timp și mai presus de timp.

    Dar, pentru a avea certitudinea existenței nu este suficient să gândesc. Mai este necesară și iubirea. „Iubesc deci exist” Sfântul cuvios Sofronie de la Essex afirmă și demonstrează că iubirea, un dar neprețuit al lui Dumnezeu pentru om, ca însușire a sufletului și conștiinței, conferă certitudine existenței[23].

  „Ne întrebăm de când ne ştim, ce este iubirea, dacă iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pe aproapele – care poate fi oricine şi dacă am ajuns la o măsură suficientă în această privinţă... Plecând de la dubitaţia lui Descartes, care a concluzionat că, dacă omul cugetă, există: <…cogito, ergo sum >, am putea să demonstrăm, fără sofisme şi nici raţionalist, că: dacă iubesc, exist. De asemenea, putem înţelege cum iubirea şi trăirea acestui frumos sentiment îmi poate conferi nu doar existenţa Aici, ci şi nemurire, Dincolo.
Evanghelia ni-L reprezintă pe Tatăl ca Dumnezeu-iubire, care ne învaţă prin Fiul Său, că Împărăţia Cerurilor se dobândeşte “dacă vom avea dragoste unii faţă de alţii”, reflectată în faptele milostivirii sufleteşti şi trupeşti.
   Aşadar, Evanghelia ne arată că, iubirea nu este doar propovăduită, gândită şi vorbită, ci trebuie simţită şi trăită, este un mod de viaţă pentru creştini. Acesta-i gândul lui Dumnezeu: ca să ne mântuiască prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa pe Golgota, unde pe Cruce fiind răstignit, ne-a îmbrăţişat pe toţi cu o iubire şi o libertate răstignite, pentru că, nu venise să facă voia Să, ci voia Celui care L-a trimis în lume: a Tatălui.

   Chemarea Evangheliei şi idealul desăvârşirii este: să gândim gândirea Lui şi să iubim iubirea Lui – asemenea Lui, în sensul că, omul credincios primeşte înţelepciune de sus având gândul şi dragostea lui Hristos întru sine: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine” (Gălăteni 2, 20)”[24]

 

Câteva cuvinte de final

   Modesta noastră încercare din acest studiu are ca scop nu epuizarea acestui subiect, ci de a sublinia unitatea existenței și a sufletului uman create de Dumnezeu. Categoriile gândirii și constantele existențiale ne conferă posibilitatea să înțelegem existența, unitatea ei, posibilitatea omului de a o cunoaște și de a o înțelege, dacă rămâne smerit cunoscând și recunoscând că numai Dumnezeu are deplinătatea existenței, iar creația numai o existență participativă. Prin urmare, nici rațiunea și implicit știința nu sunt nelimitate și nici nu dețin adevărul absolut.

   Totuși, omul pate depăși limitele firii sale create prin iubirea, milostivă, după Porunca lui Dumnezeu, iubire care nu are marginile acestei lumi, ne conferă certitudinea existenței și creează ontologic comuniunea de iubire veșnică dintre om și Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu tot Universul. Iubirea nu are granițele acestei lumi.

    Rămâne deschisă întrebarea dacă mai sunt și alte categorii ale gândirii și constante ale existenței. În opinia noastră răspunsul este afirmativ.  

CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
O intalnire pe drumul vietii cu Iisus Hristos, Mantuitorul nostru - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 Am fost coleg în anii studenției mele de la Sibiu, la Facultatea de Drept Economic și Administrativ, cu autoarea acestei monografii care este o mărturisire a vieții și a credinței. Îmi amintesc de firea ei care exprima modestie, dar și seriozitate, spiritul meditativ, înclinația către studiu. Era iubită și respectată de toți colegii pentru că ea însăși transmitea iubire și respect față de toți.

 La vremea aceea nu cunoșteam suferințele și frământările colegeii mele Iby, cum o numeam toți, pentru că nu le exterioriza, având mereu aceea demnitate a sinelui mai adânc al ființei sale, răbdare în fața necazurilor vieții, care conferă valoare omului creat după chipul lui Dumnezeu și chemat la asemănare prin har cu El.

 Acum, după atâția ani de la acele timpuri, am avut această întâlnire memorabilă cu distinsa mea colegă prin lectura cărții scrisă de ea. În paginile monografiei autoarea își deschide sufletul și inima, dar și viața sa către toți aceia care o vor citi. Nu o face cu mândrie, ci cu smerenie adâncă și adevărată pentru a oferi un model al propriei persoane de comuniune întru iubire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și toată creația, stare existențială la care toți ar trebui să ajungem.

 Mărturisirea de credință a autoarei care este de fapt și mesajul cărții este întâlnirea ei cu Hristos pe drumul propriei vieți așa cum și Saul s-a întâlnit cu Mântuitorul pe drumul Damascului.

 O astfel de întâlnire te transformă, îți reconfigurează întreaga existență, te transformă din om pământesc în om duhovnicesc; nu mai trăiești pentru tine, ci pentru Hristos. La această stare existențială a ajuns și autoarea. Nu este o întâlnire marcată de un singur moment temporar al vieții. Este o întâlnire continuă, permanentă pe drumul vieții, marcată de suișuri și coborâșuri, la fel cum se întâmplă cu oricine alege calea îngustă, a vieții și a mântuirii. Oricine se întâlnește cu Domnul nostru Iisus Hristos pe drumul vieții, așa cum s-a întâlnit și colega mea Iby primește darurile Duhului Sfânt, printre care: al curăției sufletești și trupești, al dreptei credințe, al înțelepciunii, al înțelegerii, al cunoștinței, al tăriei și al sfatului. Astfel, aflam adevăratul sens al acestei lumi și al vieții, care este viața întru Hristos și fericita viața de care vorbește și Sfântul Maxim Mărturisitorul, în eternitate. Prin aceste daruri, autoarea monografiei a înțeles sensul suferinței, a necazurilor mari și de tot felul pe care le-a avut, mai mult, a conștientizat și a urmat chemarea Mântuitorului, a cunoscut și a împlinit voia lui Dumnezeu. Relația omului cu timpul reprezintă o contradicție existențială, generatoare fie de angoase și temeri, mai ales atunci când gândul la finitudinea acestei vieți devine dominant, sau poate fi „clipa cea repede”, cum spune Eminescu, aducătoare de bucurii ale acestei vieți, dar care inevitabil trece. Îmi amintesc de mărturisirea Sfântului Augustin (din Confesiuni): “Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” Timpul și eternitatea sunt în esența lor taine existențiale, dar asupra lor, omul, prin rațiune și credință, poate să reflecteze.

  Paradoxal, timpul este subiectiv și obiectiv. Contează mult percepția personală asupra timpului. Timpul este așa cum îl vede fiecare, dar este și așa cum nu-l vede, dar îl văd alții. Grație timpului, orice și totul are o identitate, adică prezent, trecut si viitor. De fapt, timpul e finit la fel ca și spațiul, fiind realități create. Noi trecem prin el ca indivizi sau îl trăim ca persoane libere. Timpul, spune părintele profesor academician dr. Dumitru Stăniloae, este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului.

  Eternitatea reprezintă nesfârșirea timpului, independent față de orice contingență limitativă, dar este și afirmarea existenței prin negarea timpului. Este viața cea de după viață. Omul încă din această existență trăiește atât în timp cât și în eternitate. Dialectica timpului și a eternității este continuă.

  Autoarea a înțeles foarte bine dialectica timpului și a eternității care se manifestă în lumea creată, iar cartea sa este și o ilustrare a acestei relații complexe.

  Părintele Arsenie Papacioc spune că una dintre marile greșeli ale omului contemporan este că fuge de cruce. Nu poate fi înviere fără cruce. Autoarea mărturisește prin viața sa că drumul crucii este drumul fericirii. Nu poți ajunge pe Tabor decât urcând Golgota.

  Mulți cunosc spusele Mântuitorului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”

  Puțini sunt aceia care își ordonează viața după porunca Domnului nostru Iisus Hristos. Autoarea, prin cele scrise în paginile cărții sale, dar mai presus de aceasta cu viața sa, ne oferă un model un exemplu personal a ceea ce înseamnă împlinirea acestei porunci a Mântuitorului.

  „Dumnezeu a murit!”, strigă filosoful Nietzsche și împreună cu el mulți din cei trăitori în societatea contemporană de astăzi tot mai secularizată. În locul Lui, consideră aceștia, se află rațiunea umană, tehnologia, non cultura, ateismul, dorința de putere, suficiența de sine și egoismul. Apoi profanul existențial, violența împotriva creștinilor și prigoana dreptei credințe și religiile inventate de om. Este iluzia fundamentală a lumii căzute și secularizate de astăzi care într-un fel cuprinde toate celelalte iluzii la care ne-am referit. Este iluzia care generează idolii vremurilor noastre și care transformă cultura și civilizația în paradoxuri existențiale non valorice. Omul căzut în lumesc dorește să se împlinească voia sa, ci nu voia lui Dumnezeu. Libertatea nu mai are sens iar persoana se transformă în individ.

  Spun Sfinții Părinți că „cea mai mare pedeapsă pentru om este să-l lase Dumnezeu în voia sa”. Dar Dumnezeu nu moare. Moare numai credința omului căzut. Dumnezeu nu-l părăsește pe om așa cum omul îl părăsește pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu și pronia Sa vor călăuzi și vor susține în veci existența, omul, istoria, călăuzindu-l spre mântuire și veșnicie. Acesta este și unul dintre mesajele pe care autoare le transmite cititorului prin paginile cărții.

  Nu este singurul mesaj al autoarei. Comorile cerești ale virtuților și înțelepciunii sunt cele care au însoțit-o permanent, pe drumul vieții. Cele mai relevante, mărturisite în această carte și care sunt fapte de viață, sunt: iubirea, după porunca Mântuitorului, smerenia, ascultarea, răbdarea, îndelunga răbdare.

  Cu propria sa viață autoarea dă mărturie: omul poate depăși limitele firii sale create prin iubirea, milostivă, după porunca lui Dumnezeu, și față de vrăjmaș, și față de cei care au făcut rău sau au blestemat, iubire care nu are marginile acestei lumi. Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.(Matei, 5, 43-45).

  Numai iubirea după porunca dumnezeiască ne conferă certitudinea existenței și creează ontologic comuniunea de iubire veșnică dintre om și Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu tot Universul.

   Cea mai puternică dintre ispitele în care cad necredincioșii din zilele noastre este ispita neantului, a golului, a neființei, a dorului de ducă a fiului risipitor. Constantin Noica subliniază foarte bine: „Lasă neantul în pace, dacă nu vrei să-ţi arate prăpăstiile lui”.

  Nu-i mai cerem Tatălui ceresc să ne izbăvească de cel rău, pentru că în societatea de astăzi răul a luat locul binelui și ne stăpânește. Formele răului în care mulți să complac să trăiască sunt multiple, de la egoism la patimile de tot felul, de la dorința de stăpânire până la violența socială, conflictele și războaiele de tot felul, de la degradarea mediului în care trăim la non cultura îndeosebi la cei tineri, viața trăită numai pentru plăcerile trupești. Și enumerarea ar putea continua.

   Răul îmbracă și forma ispitei neantului care i-a cuprins pe mulți. Răul mai înseamnă și suferința de tot felul, trupească și sufletească, bolile care cuprind pe mulți, nu ca încercări spre mântuire, ci ca o consecință a păcatelor noastre. Mulți din cei aflați în suferință, căzuți în necredință nu înțeleg rostul ei și, căzuți în necredință, nu cer ajutorul lui Dumnezeu, să-i întărească și să-i izbăvească, cred că pot birui și singuri sau se revoltă neacceptând suferința. Răul poate fi și personificat - diavolul, necuratul încearcă, fără să reușească, să stăpânească această lume.

   Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele” (Rom. 12, 21). Dar astăzi mulți răsplătesc și binele și răul tot cu rău. Răul este neființa, golul absolut de care mulți, cu voie liberă se lasă dominați și consideră că acesta este firescul existenței. De aceea, cei care nu acceptă dreapta credință și s-au despărțit de Dumnezeu, nu-i mai cer Tatălui ceresc să-i izbăvească de cel rău. Părem a-I spune lui Dumnezeu, nu ne izbăvi de cel rău, pentru că el a devenit casnicul și prietenul nostru.

  Omul este singurul care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, înzestrat cu suflet nemuritor și a primit darurile de mare preț ale libertății, a cunoștinței de Dumnezeu și a lumii create, al rațiunii, dar și puterea de a iubi și de a ierta. Libertatea de a alege între bine și rău, între Dumnezeu și lumea păcatului, implică însă răspunderea dar și responsabilitatea omului, atât individual, dar și ca ființă socială, față de Creator.

  Autoarea dă mărturie în cartea sa și ne învață cum să învingem ispita neantului și cum să biruim răul cu iubire necondiționată, săvârșind binele.

  Ascultarea este o mare virtute pe care o știu numai cei care o împlinesc. Întâlnire cu Domnul Iisus Hristos pe drumul vieții, regăsirea de sine în dreapta credință ortodoxă implică ascultare necondiționată de duhovnic, tăierea voii proprii și împlinirii voii și poruncilor lui Dumnezeu. În paginile cărții cititorii vor descoperi exemplu viu al autoarei care împlinește porunca și virtutea ascultării față de duhovnic, considerând că numai așa poate împlini poruncile Mântuitorului, poate învinge necazurile, ispita și suferințele îndurate, poate săvârși și desăvârși urcușul duhovnicesc. Orice act și fapt important autoarea ne învață că trebuie să-l săvârșim cu binecuvântare de la duhovnic, numai așa ne putem bucura de mângâierea harului și să facem și noi roade vrednice de pocăință de care să ne bucurăm după cuvântul Mântuitorului:”Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

  Autoarea s-a întâlnit pe drumul vieții cu renumiți teologi și profesori, cu mari duhovnici, a ascultat sfaturile lor, pe care le-a urmat. Este absolventă de studii superioare teologice până la nivel de masterat. Cunoaște foarte bine Sfânta Scriptură, canoanele sinoadelor, dogmele ortodoxe. A studiat opera teologică a multor sfinți Părinți. Un aspect important întâlnit în paginile cărții este acela că autoarea leagă fiecare moment important al vieții ei de cuvintele Mântuitorului cuprinse în Sfintele Evanghelii, de canoane ecumenice, scrierile sfinților Părinți sau de recomandările duhovnicilor. Este cea mai înaltă înțelegere a tot ceea ce ni se întâmplă, a vieții noastre.

 Pentru colega mea, așa cum este și firesc pentru orice drept măritor creștin, calea mântuirii este prin biserică. Biserica nu este o simplă instituție umană sau o organizație de cult a omului, așa cum astăzi este considerată de mulți și chiar de stat, fapt exprimat în Constituție și în alte legi. Biserica este o creație divină și a fost instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la cincizecime când Duhul Sfânt a coborât și a fost instituită Biserica Domnului nostru Iisus Hristos. În Sfânta Evanghelie sunt cuprinse cuvintele Mântuitorului potrivit cărora Biserica este instaurată de Domnul nostru Iisus Hristos și faptul că aceasta vă dăinui etern și va fi biruitoare în fața răului și a întunericului: ”Și Eu îți zic, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei,16,18).

  Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă: „Dacă prin însușirea unității se afirmă simplu că Biserica este una, prin însușirea sobornicității se arată de ce natură este această unitate. Ea este o unitate realizată și menținută prin convergența, comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor ei, nu printr-o simplă alăturare sau printr-o contopire a tuturor într-un tot uniform. Deci sinodalitatea sau sobornicitatea implică sensul Bisericii ca întreg organism... Adică sinodalitatea sau sobornicitatea exprimă poziția și lucrarea complementară a membrilor Bisericii, ca într-un corp adevărat.” (Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, în Opere complete, Vol 11, Editura Basilica București, 2018, PP. 292-293).

  Tot părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae spune că: „Biserica Ortodoxă este o bucurie a tuturor de toți“ sau Biserica este Trupul extins al lui Hristos în întreaga umanitate și creație.

  Autoarea, prin paginile acestei cărți, prin viața ei, dă mărturie despre acest adevăr.

  Monografia nu este numai relatarea convertirii dogmatice formale de la romano-catolicism la ortodoxie. Este mult mai mult. Pentru colega mea, Iisus Hristos nu este undeva, departe, sus, ci este prezent continuu prin harul sfânt în inima și sufletul distinsei autoare, care a înțeles și a realizat pe deplin cuvintele Mântuitorului: ”Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17,21). Autoarea ne arată prin propria sa viață că nu este suficient să cunoști Evanghelia, scrierile sfinte, ci mai este necesară trăirea și mărturisirea cu viața și cu cuvântul a adevărurilor dreptei credințe ortodoxe. Spune Părintele Arsenie Boca că ”cea mai lungă cale este de la urechi la inimă”, adică de la informație la convingere. Autoarea a străbătut acest drum, și prin lucrarea harului sfânt, dar și prin propria ei jertfă și iubire și a ajuns la convingerea că dreapta credință ortodoxă, întemeiată nu de vreun prorooc sau teolog, ci de însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, transmisă prin succesiune apostolică, din generație în generație, este cea adevărată și justă.

  De aceea înțelesul convertirii este mai extins decât simpla trecere de la o confesiune la alta. Convertirea religioasă reprezintă adoptarea unui set particular de convingeri ale unei anumite denominațiuni religioase sau religii și presupune renunțarea la o anumită denominațiune religioasă și afilierea la o alta. Convertirea este o transformare interioară profundă a vieții. Este o cale pe care autoarea pășește cu încredere pe tot parcursul vieții redat în această carte. Filosoful Pascal spune: ”Nu M-ai fi căutat deacă nu M-ai fi găsit”. Colega mea s-a întâlnit cu Iisus Hristos pe drumul vieții și de aceea îl caută mereu. Nu se poate înainta pe această cale fără iubirea profundă de Dumnezeu și prin Dumnezeu față de toți oamenii, după cum spune și părintele Teofil Părăian: ”Măsura vieții este măsura credinței, iar măsura credinței este măsura iubirii; măsura iubirii de Dumnezeu este să iubești fără măsură”.

  Toți suntem chemați la convertire, la mărturisirea că suntem creștini ortodocși. Această convertire este pocăința simplă și curată, care nu înseamnă numai mărturisirea păcatelor și greșelilor în fața unui duhovnic, dar mai ales schimbarea vieții prin trăirea dreptei credințe ortodoxe, prin împlinirea poruncilor și voii Mântuitorului, prin credința lucrătoare în iubire. Aceasta nu este numai o trecere sau transformare, ci este devenirea noastră. Mulți filosofi au teoretizat și au scris despre devenire și ființă, Filosoful Constantin Noica ne spune despre devenirea întru ființă.

  Există devenire mai presus de devenirea întru ființă sau devenirea firii umane. Urmare a revelației supranaturale a prezentului continuu, a Întrupării Mântuitorului și a asumării firii umane, a jertfei pe Cruce pentru răscumpărarea noastră și iertarea păcatelor noastre, a Învierii Mântuitorului și Înălțării Sale la ceruri, Persoană a Sfintei Treimi, dar cu două firi, dumnezeiască și umană, ca temei al învierii și vocației fiecărei persoane la îndumnezeire și prin persoana umană a Universului întreg, putem vorbi de:

  Devenirea în Hristos, cu Hristos și spre Hristos ca fiind o constantă fundamentală existențială, a omului și a istoriei.  Despre această devenire mărturisește autoarea în paginile acestei cărți.

  Nu sunt teolog, ci numai un simplu mărturisitor al dreptei credințe ortodoxe.  Tocmai de aceea recomand cu toată convingerea ca această carte să fie publicată și astfel va fi de un real folos duhovnicesc pentru toți cititorii care se vor apleca asupra paginilor scrise cu iubire și cu credință de colega mea Ibolyka Ilonka Fediuc.

Cum biruim cele 8 pacate de moarte - Andrei Dragulinescu (CARTE)


Secolul dictatorilor - Olivier Guez (CARTE)


Revolverul Arhanghelului - Cristian Manolachi (CARTE)


Curajul de a trăi frumos. 5 întâlniri ale inimii cu tinerii. Ediția a III-a - Episcopul ramanilor din Europa de Nord Macarie (CARTE))


Structuri filosofice în scrierile lui Nichifor Crainic - Gabriel Hasmatuchi (CARTE)

 

vezi Cărți noi / Produse noi (cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)
vezi Promoțiile zilei Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la: - 2 edituri - 3 autori - 4 categorii/domenii Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).      În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter. Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.
Descarca oferta  Editurii Agaton	Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls) icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc. Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)
Libraria Agaton Biblioteca ortodoxa Editura Agaton "Fericit cel ce citeşte… căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)	Revista Porunca Iubirii  apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) 0740054256; revistapi@agaton.ro Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese Consilier editorial: Preot Adrian Roman Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean ---------------------- ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567