Hristos a înviat! Când petiţionarii, rugându-se public, vor face să pogoare din cer sfânta lumină, norul de pe Tabor şi vor întoarce înapoi Iordanul, vor putea fi luaţi în seamă. Până atunci, voia lui Dumnezeu este limpede şi nu ţine de recalcularea calendarului gregorian. Unicitatea, Unimea şi Unitatea Bisericii Ortodoxe prin toate autocefaliile sale este o realitate dogmatică, liturgică şi canonică, precum şi mărturisim în Crez: «Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică Biserică». A spune că sunt mai multe Biserici este direct contrar Crezului şi realităţii spirituale, adică este erezie. Orice om şi orice comunitate religioasă se poate întoarce la Ortodoxie. Orice rupere de unitatea ortodoxă se numeşte schismă. Puncte comune există între toate confesiunile religioase de pe faţa pământului, dar a dori unirea lor reducţionistă este un deziderat ateu. Unitatea Bisericii este dar al Duhului Sfânt, nu lucrare omenească. Rămânem în unitate de credinţă cu fraţii ortodocşi de orice neam, cu mijlocirea Maicii Domnului. - Mănăstirea Petru Vodă

PASCALIA

Stabilirea datei pascaliei este o știință în sine. Nu poate intra oricine în această conversație, sau, mă rog, o poate face, dar cu delicatețea rinocerului care șterge de praf bibelourile. 

Argumentul emoțional este că ar trebui să prăznuim laolaltă cu ceilalți creștini Paștile. Fiind emoțional, nu prea poți spune mare lucru pe această temă, ci doar arăta neseriozitatea acesteia. O simplă dată nu unifică nimic, ci doar oferă prilejul unui „hype” de emoții concentrate. În rest, substanța sărbătorii, adică ceea ce contează, rămâne întru totul diferită – maniera de a celebra, cultul liturgic dinainte și de după, până și lucruri simple ca datinile specifice, acestea țin deja de culturi bine conturate. După ce ar trece valul emoțional, mai degrabă observi cu și mai mare luciditate cât de diferiți sunt creștinii între ei. Asta, desigur, dacă nu cumva se va căuta ca pe aceste baze emoționale să se niveleze și să se șteargă aceste diferențe. Tot din acest spectru emoțional rămâne și argumentul cu „popoarele cer”. Mai ales când vine de la antidemocrați notorii, care nu au încredere în mulțimi și care nu cred în dictonul „vox populi, vox dei”. 

Argumentul „științific” este că Apusul are un calendar (cel gregorian) mai exact din punct de vedere astronomic, pentru că ține cont de echinocțiul de primăvară, pe când ortodocșii nu mai au ca reper echinocțiul din cauza decalării calendaristice, ei fiind, în ceea ce privește pascalia, încă „pe vechi” (calendarul iulian). Dar tot „științificii” repetă că sistemele calendaristice sunt convenționale – și așa este. Calendarul iudaic este mobil, relativ; la fel cel islamic. Nici cel gregorian nu este altfel, însă e diferit prin faptul că a recuperat un decalaj față de cel iulian. 

Un argument mai subtil este că prin calendarul gregorian se respectă mai bine ceea ce au hotărât Sfinții Părinți la Niceea, la Primul Sinod Ecumenic (anume, ca Paștile să cadă mereu după echinocțiul de primăvară). Și iată, ni se spune, dacă ne vom muta la calendarul gregorian cu data pascaliei, atunci vom respecta mai bine decizia de la Niceea și vom celebra împreună cu catolicii/apusenii, așa cum se făcea înainte de Marea Schismă. Cam așa sună narațiunea.

Dar e o narațiune, hai să-i spunem așa, inexactă. Neinformată. 

În primul rând, nici înainte de 1054 nu sărbătorea mereu Răsăritul laolaltă cu Apusul. Un rol în unificarea datei pascaliei l-a avut un Sfânt român, Dionisie Exiguul. El se baza pe tradiția alexandrină în calculul datei pascaliei. 

În al doilea rând și cel mai important, oare Părinții de la Niceea realmente au avut drept criteriu exclusiv pe cel astronomic? Oare erau neinformați cu privire la decalajul calendarului iulian? Cel puțin în lectura unor autori importanți de mai târziu, ca Matei Vlastare, Părinții de la Niceea erau perfect conștienți de decalajul iulian, dar nu acesta (respectarea criteriului astronomic) era esențial, ci ca data pascaliei să fie întotdeauna DUPĂ paștele evreiesc. Nu înainte, nici în timpul, ci după. Și dacă decalajul adăuga un interval de timp suplimentar între paștele evreiesc și cel creștin, cu atât mai bine. Iar Matei Vlastare face aceste comentarii în sec. XIV, deci înaintea introducerii calendarului gregorian în Apus (prin urmare nu poate fi bănuit de vreo polemică ascunsă cu latinii pe acest criteriu). Apropo, asta ar trebui să însemne că și după Marea Schismă creștinii sărbătoreau Paștile în aceeași zi. 

De fapt schimbarea a fost cauzată de introducerea calendarului gregorian în Apus, nu de schismă. 

Revenind, însă, la subiect, ar trebui cercetat cu luare aminte ce au gândit Părinții de la Niceea. Pentru că, cel puțin potrivit lui Vlastare, scopul lor nu a fost să respecte cu orice preț echinocțiul, ci ca Paștile Domnului, Învierea, să fie întotdeauna DUPĂ, nu înainte, nici în timpul, paștelui evreiesc. 

Vreți, așadar, ca la Niceea? 

Eu susțin. Să respectăm Crezul de la Niceea și cugetul Părinților ce s-au adunat și au decis și cu privire la pascalie.

Buturuga Anghel - Chilia Buna Vestire

Patriarhul Daniel a participat la Adunarea festivă „Centenarul Constituției României Întregite (1923-2023)”, eveniment organizat de Curtea Constituţională a României, luni, la Palatul Parlamentului. În cuvântul adresat cu această ocazie, Preafericirea Sa a amintit importanța legii fundamentale adoptate în 1923 pentru viața ecelzială.

Aniversare solemnă a Constituţiei României din anul 1923

Ne exprimăm bucuria de a participa în Palatul Parlamentului la Adunarea festivă Centenarul Constituției României Întregite (1923-2023), pentru a omagia pe cei care au adoptat prima Constituție după Marea Unire de la 1918.

Marile schimbări din istoria unei țări generează și modificări ale Legii fundamentale, modificări care decurg din noile realități și creează premisele unor importante evoluții ulterioare în toate sferele societății.

Astfel, obținerea independenței României în anul 1878 a dus la proclamarea Regatului României în anul 1881, iar pe plan bisericesc, a făcut posibilă recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885.

Întregirea României în anul 1918 și recunoașterea internațională a acesteia au dus la adoptarea unei noi Constituții în anul 1923 și la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române, care reunea pe toți românii ortodocși, la rang de Patriarhat (1925).

Valorificarea Marii Uniri de la 1918 în viața societății românești s-a făcut și prin noua Constituție. Pentru Biserica Ortodoxă Română marile noutăți aduse de Legea fundamentală din 1923 au fost:

• Enunțarea constituțională a participării ierarhilor, clericilor și mirenilor la organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (1/3 clerici şi 2/3 mireni), după modelul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, în perioada 1868-1918;
• Anunțarea a două legi organice: o lege specială, privind Biserica Ortodoxă Română, care „va statornici principiile fundamentale ale acestei organizaţii unitare, precum şi modalitatea după care Biserica îşi va reglementa, conduce şi administra, prin organele sale proprii şi sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaţionale şi epitropeşti” (art. 22 alin. 7), şi o a doua lege, vizând „raporturile dintre diferitele culte şi Stat” (art. 22 alin 10), respectiv Legea cultelor din anul 1928.

Între drepturile fundamentale garantate de către Constituţia României din anul 1923 au fost libertatea conștiinței și libertatea și protecțiunea cultelor, enunţate de articolul 22.

În condiții de libertate, Statul și Biserica pot contribui, fiecare potrivit propriilor competenţe, la apărarea demnității persoanei umane, promovarea libertăţii şi a responsabilităţii omului, precum și la realizarea dreptăţii şi solidarităţii sociale în viaţa poporului român.

Constituția din anul 1923 a avut și rolul de a integra România, din punct de vedere politic, cultural și al drepturilor omului, în marea familie a statelor civilizate, în Europa națiunilor. Promovarea vieții religioase și a libertății de religie apărea ca o obligație de prim rang a României Întregite, în condițiile în care, după apariția Uniunii Sovietice, România se afla la granița lumii libere și reunea cea mai numeroasă populație creștină ortodoxă care își putea manifesta nestingherit credința.

Principiile nobile proclamate de Constituția din anul 1923 au avut de înfruntat regimurile autoritare sau dictatoriale care au culminat cu instalarea regimului comunist în România în 1945 și abrogarea acestei Constituții în anul 1948.

Reamintim, cu acest prilej, că în anul 1866 prima Constituţie a Românie a fost votată într-o sală aparținând Mitropoliei Ţării Româneşti, iar începând de la Constituţia din 1923 toate Constituţiile României au fost votate în clădirea construită în 1908 pe Dealul Mitropoliei, actualmente Palatul Patriarhiei.

La acest ceas aniversar pentru România și Curtea Constituţională a României, ne rugăm lui Dumnezeu să binecuvinteze lucrările acestei adunări solemne şi să dăruiască tuturor celor prezenți sănătate, pace și bucurie, precum şi mult ajutor în toată lucrarea folositoare vieţii şi demnităţii poporului român.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

„Sfânta Euharistie ne duce la Golgota nu pentru a rămâne acolo, ci pentru a putea fi conduși prin cruce spre slava pururea strălucitoare a Împărăției lui Dumnezeu”, transmite Patriarhul Ecumenic Bartolomeu în Pastorala de Paști 2023.

Text integral:

Bartolomeu,
Prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic

Către plenitudinea Bisericii,
Har, pace și milă de la Hristos cel Înviat și Slăvit

Preacinstiți frați ierarhi,
Preaiubiți fii și fiice,

Ajungând, cu ajutorul harului dumnezeiesc, întru tot mântuitoarea Înviere a Domnului, prin care a fost desființată puterea morții și porțile raiului s-au deschis întregului neam din Adam, vă transmitem tuturor urări pascale și salutarea festivă din inimă, strigând „Hristos a înviat”, care adduce bucurie lumii.

În toate dimensiunile ei, viața Bisericii este revigorată de bucuria nespusă a Învierii. „Experiența Învierii” este mărturisită de nevoințele Sfinților și Martirilor pentru credință, precum și de viața liturgică și sacramentală, proclamarea Evangheliei „până la marginile lumii”, evlavia și spiritualitatea credincioșilor, iubirea lor jertfelnică și conduita creștină, de așteptarea unei lumi în care „moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi” (Apocalipsa 21:4).

În Înviere și prin aceasta, toate se află în mișcare spre desăvârșirea lor în Împărăția lui Dumnezeu. Acest parcurs eshatologic a oferit mereu creștinilor ortodocși un dinamism și o perspectivă. În pofida celor vestite împotrivă, din cauza orientării eshatologice a vieții sale, Biserica nu a făcut niciodată compromisuri înaintea prezenței răului în toate formele ei de manifestare în lume. Nici nu a negat realitatea durerii și a morții. Nici nu a ignorat ambiguitatea lucrurilor omenești. Și niciodată nu a considerat lupta pentru o lume mai dreaptă ca ceva străin misiunii sale.

Totuși, Biserica a știut mereu că durerea și crucea nu sunt realitatea ultimă. Chintesența trăită a vieții creștine este convingerea că, prin cruce și prin „poarta îngustă”, suntem călăuziți spre Înviere.

Această credință se reflectă în faptul că nucleul vieții bisericești, Dumnezeiasca Euharistie, este legată ființial de Învierea lui Hristos. În tradiția ortodoxă, după cum sublinia Mitropolitul Ioan de Pergam, de veșnică pomenire, Dumnezeiasca Euharistie „este plină de bucurie și lumină” pentru că „nu are ca fundament crucea și o idealizarea a pătimirii, ci se fundamentează pe Înviere ca transcendere a pătimirii Crucii”.

Sfânta Euharistie ne duce la Golgota nu pentru a rămâne acolo, ci pentru a putea fi conduși prin cruce spre slava pururea strălucitoare a Împărăției lui Dumnezeu. Credința ortodoxă este o depășire a mântuirii utopice „fără cruce” și a naufragiului existențial al crucii „fără Înviere”.

Participarea noastră la Învierea lui Hristos prin Taina Bisericii este, pe de o parte, o abolire tangibilă a oricărei perspective utopice asupra „căilor largi” și a falselor paradise ale plăcerii fără margini și, pe de altă parte, o transcendere definitivă a închiderii fără speranță într-o negativitate presupus insurmontabilă, de vreme ce Crucea lui Hristos dă naștere Învierii, „fericirii fără sfârșit”, „bucuriei slavei veșnice”.

Zdrobirea morții prin Crucea și Învierea Mântuitorului ne ridică viața la esența ei divino-umană și la destinul ei ceresc.

În Hristos, cunoaștem și experimentăm faptul că viețuirea prezentă nu este toată viața noastră, că moartea biologică nu reprezintă finalul și anularea existenței noastre. Granițele biologice ale vieții nu îi definesc adevărul. Până la urmă, înțelesul vieții ca „o călătorie ireversibilă spre moarte” duce la impasuri existențiale, la depresie și nihilism, la indiferență față de ceea ce contează cu adevărat în viață. Știința și progresul financiar sau social sunt incapabile să ofere o rezolvare esențială și o cale de ieșire. Creștinii sunt „cei ce au speranță”, cei ce așteaptă Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh care va să vină ca pe o realitate finală, ca deplinătate a vieții și cunoașterii, ca bucurie împlinită, nu doar pentru generațiile viitoare, ci pentru tot neamul omenesc de la începuturi și până la sfârșitul veacurilor.

Această perspectivă asupra istoriei și veșniciei, caracterul resurecțional al credinței, etosului și culturii Ortodoxiei, faptul incontestabil că marea minune a Adevărului se revelează doar „celor care se închină cu credință tainei”, suntem chemați să le propovăduim astăzi într-o civilizație care respinge transcendentul și în contextul diminuării identității spirituale a existenței umane.

Slăvind în psalmi și în imne și în cântări duhovnicești pe Domnul cel înviat din morți și care a dăruit tuturor viața veșnică și luând parte cu bucurie la „sărbătoarea comună a tuturor”, ne rugăm atotputernicului, atotînțeleptului și atotmilostivului Ziditor și Izbăvitor a toate să împace lumea, să dăruiască neamului omenesc toate darurile Sale ce sunt spre mântuire, pentru a-i cânta și binecuvânta preacinstitul și de mare cuviință numele Său, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Fanar, Sfintele Paști 2023

Fierbinte rugător pentru voi toți către Hristos cel Înviat,

† Bartolomeu al Constantinopolului

Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a transmis un mesaj cu ocazia Sfintelor Paști în care subliniază lucrarea sfințitoare a Bisericii și îndeamnă la cultivarea păcii, reconcilierii și iubirii față de toți, chiar și față de dușmani.

• Mesajul Patriarhului Ierusalimului de Sfintele Paști 2023: text integral

Teofil al III-lea
Prin harul lui Dumnezeu,
Patriarh al Sfintei Cetăți a Ierusalimului și a toată Palestina
Către plenitudinea Bisericii,
Har, milă și pace de la Sfântul și de viață dătătorul Mormânt al lui Hristos cel Înviat.

Veniți de primiți lumină, din lumina cea neînserată și să slăvim pe Hristos Care a înviat din morți.

„Și era dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii” după răstignirea și înmormântarea Domnului nostru Iisus Hristos. Femeile care l-au urmat pe Iisus din Galileea au mers în cetate și „au cumpărat miresme ca să vină să ungă trupul Domnului Iisus” (Marcu 16:1). Când au ajuns la ușa mormântului, un înger luminos care stătea acolo a zis: „Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus” (Marcu 16: 6-7).

„Domnul S-a înfățișat pe Sine viu după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile și vorbind cele despre Împărăția lui Dumnezeu” (Fapte 1:3).

„Mijlocind pentru noi” (Romani 8:34), El ne-a trimis un alt Mângâietor, pe Duhul Adevărului, „Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15:26). Acest Duh al Fiului i-a luminat pe sfinții Săi ucenici și apostoli și i-a întărit și i-a preschimbat și i-a arătat propovăduitori purtători de Duh ai Evangheliei. Prin ei, El a vânat întreaga lume și a stabilit Biserica până la marginile lumii, pe care a răscumpărat-o cu propriul Său sânge. Aceasta ca Trup al lui Hristos este iconoama lucrării Sale sfințitoare și izbăvitoare pe pământ. Biserica săvârșește Tainele mântuitoare și propovăduiește lumii, așa cum a propovăduit și El, pacea, reconcilierea și iubirea față de toți, chiar și față de dușmani. În biserici ne rugăm împreună cu Sfântul Vasile cel Mare „să înceteze dezbinarea Bisericilor, răzvrătirea eresurilor să o risipească” și „să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară” (1 Timotei 5:14).

Împlinirea acestei misiuni îi revine în special Bisericii din Țara Sfântă. Biserica ce „ființează” în Ierusalim, care de la Mormântul gol și fericit, de la izvorul Învierii, a fost persecutată de la început și chiar recent în mod sever, dar care se luptă nefiind rușinată, „ca fiind pe pragul morții, deși iată că trăim” (2 Corinteni 6:9), propovăduind pe Hristos cel răstignit și înviat și primind pe fiii ei „de la apus și de la miazănoapte, de la miazăzi și de la răsărit” prin dulcea salutare „Hristos a înviat” și prin rugăciunile și binecuvântările noastre patriarhale.

În Cetatea Sfântă a Ierusalimului,

Sfintele Paști 2023

Fierbinte rugător către Domnul,

†Teofil
Patriarhul Ierusalimului

Sursa: Basilica.ro

La 11 aprilie 2023, în contextul Anului omagial al pastorației persoanelor vârstnice, a fost semnat un Protocol de cooperare între Patriarhia Română și Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, instituții reprezentate de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și Dl Ministru Marius-Constantin Budăi.

Cele două instituții cu largă și profundă implicare socială își doresc continuarea și intensificarea cooperării în domeniul social, atât în ceea ce privește îngrijirea de lungă durată, cât și celelate programe și proiecte sociale care vizează toate categoriile sociale dezavantajate, sprijinite de cele aproximativ 800 de instituții și servicii sociale ale Bisericii Ortodoxe Române.

Cele mai importante puncte ale acestui Protocol de cooperare sunt:

1. Identificarea priorităţilor la   nivel   local/județean și  regional   din   domeniul asistenței   sociale   și   includerea   acestora   în   mecanismul   național   privind incluziunea socială;

2. Facilitarea accesului BOR   la   lucrările,   structurile   consultative/ grupurile   de lucru în domeniul social;

3. Sprijinirea reciprocă pentru   dezvoltarea   rețelei   naționale   de   servicii   sociale furnizate la nivelul eparhiilor BOR;

4. Implementarea unor proiecte comune în domeniul asistenței sociale;

5. Informarea cu privire   la   oportunităţile   de   finanţare   puse   la   dispoziţie   de Minister sau din fonduri europene;

6. Implicarea clericilor în consiliile comunitare consultative pentru identificarea și soluționarea problemelor cu care se confruntă persoanele aflate într-o situație de vulnerabilitate, alături de parteneri sociali, precum Unitatea Teritorial Administrativă, DGASPC și alte organizații;

7. Cooperarea între cele două instituții pentru promovarea acțiunilor și măsurilor din domeniul asistenței sociale în cadrul comunităților locale;

8. Promovarea dialogului social și realizarea schimbului de informații relevante între cele două instituții din perspectiva colaborării în domeniul asistenței sociale;

9. Elaborarea documentelor comune în domeniul asistenței sociale pentru realizarea proiectelor și inițiativelor comune;

10. Ministerul Muncii și Solidarității Sociale va facilita accesul BOR la lucrările Comisiei naționale privind incluziunea socială, precum şi la lucrările altor structuri consultative/grupuri de lucru din domeniul social care implică participarea societăţii civile;

11. Identificarea comună a unor soluții și intervenții concrete pentru problemele specifice din domeniul asistenței sociale, în conformitate cu Strategia națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei pentru perioada 2022-2027, precum și cu Strategia națională privind îngrijirea de lungă durată și îmbătrânirea activă pentru perioada 2023-2030;

12. Ministerul Muncii și Solidarității Sociale va oferi necesarele informații din bazele de date/registre gestionate de minister și instituțiile publice aflate în subordinea și/sau în coordonarea acestuia privind numărul persoanelor din familiile vulnerabile aflate în risc de sărăcie și excluziune socială care sunt eligibile în vederea accesării serviciilor sociale sau altor servicii conexe (de îngrijire, de reabilitare a spațiului ambient, de recuperare etc) care vor putea fi furnizate cu sprijinul sau prin structurile BOR;

13. Ministerul Muncii și Solidarității Sociale va sprijini dezvoltarea rețelei naționale de servicii sociale furnizate la nivelul eparhiilor BOR, în concordanță cu prioritățile de dezvoltare identificate în strategiile naționale și strategiile şi planurile anuale de dezvoltare a serviciilor sociale de la nivel județean și local, prin oferirea de consultanță în procesul de acreditatare și licențiere, conform legii;

14. Ministerul Muncii și Solidarității Sociale va transmite BOR informații necesare cu privire la oportunităţile de finanţare puse la dispoziţie de minister sau din fonduri europene în vederea dezvoltării şi diversificării serviciilor sociale;

15. Ministerul Muncii și Solidarității Sociale va sprijini demersurile Patriarhiei Române pentru valorificarea potenţialului specific al absolvenţilor Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, Specializarea Teologie Ortodoxă Asistență Socială ca profesioniști în domeniul asistenței sociale.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Înainte de a intra în Sfântul Mormânt, Părintele Patriarh Teofil, alături de un sobor de ierarhi, preoți și credincioși din toată lumea, l-au înconjurat de trei ori, conform tradiției. După această procesiune, Patriarhul a dezbrăcat veşmintele arhiereşti, rămânând îmbrăcat doar cu un stihar alb. Apoi, a luat patru mănunchiuri a câte 33 de lumânări, care simbolizează numărul anilor pe care i-a trăit Hristos pe pământ. Părintele Patriarh Teofil a intrat în Mormânt, fiind însoțit de către un reprezentant al armenilor. Acesta din urmă are dreptul să stea în locul de dinaintea încăperii Sfântului Mormânt, de unde l-a putut urmări pe patriarh. Părintele Patriarh Teofil a citit o rugăciune specială, stând în genunchi și rugându-se pentru dăruirea Luminii – o adevărată binecuvântare pentru credincioși. În urma acestei rugăciuni, Lumina s-a pogorât şi s-a răspândit în Biserică, aprinzându-se totodată şi candela „neadormită” a Sfântului Mormânt. Conform Biroului de Presă al Patriarhiei Române, tradiția aducerii Sfintei Lumini de la Ierusalim în țara noastră, inaugurată de Părintele Patriarh Daniel în anul 2009, continuă și în acest an.

GRECIA: A trecut la Domnul părintele Efrem, starețul Schitului „Sfântul Andrei” (Serai) – Athos

Părintele Efrem de la Serai s-a născut în aprilie 1956, în localitatea Ferres din regiunea Evros, în nordul Greciei. Numit în lume Gheorghios Ghilinis, a avut încă din copilărie dragoste pentru Dumnezeu, pentru Biserică și pentru monahism. A studiat în Tesalonic și din adolescență s-a legat duhovnicește de persoana părintelui Efrem Filotheitul – ucenic al Cuviosului Iosif Isihastul. La 21 de ani, după trecerea la Domnul a părintelui său după trup, Gheorghios Ghilinis a plecat în Sfântul Munte, la Mănăstirea Filotheu, luând binecuvântarea de a se închinovia aici. A fost tuns în monahism un an mai târziu, în 1978. În martie 1980 a fost hirotonit diacon. În 1983 a primit schima mare, iar mai apoi a fost hirotonit ieromonah. După plecarea părintelui său duhovnicesc, Efrem Filoteitul, în America, tânărul ieroschimonah Efrem a primit ascultarea de a-și asuma îndrumarea obștii. Astfel, a devenit stareț al Mănăstirea Filotheu din 1992 până în ianuarie 2001, când s-a retras în pustiu. În același an, însă, la rugămintea adresată de Mănăstirea Vatoped, a preluat conducerea administrativă și spirituală a Schitului Sfântul Andrei din Kareia - Serai. Înmormântarea starețului Efrem de la Sarai a avut loc în după-amiaza zilei de 31 martie, la Schitul Sfântul Andrei din Athos.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a efectuat joi, 20 aprilie, o scurtă vizită în Siria, informează Orthodoxia.info. Cu acest prilej, Sanctitatea Sa s-a întâlnit cu Preafericitul Părinte Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei şi al Întregului Orient, împreună cu care a vizitat comunităţile ortodoxe din regiunea lovită de cutremur. Vizita Patriarhului Ecumenic în Siria a fost organizată de municipalitatea din Peran (Beyoğlu). În cadrul recepţiei oferite în Sala Tronului cu prilejul sărbătoririi hramului Catedralei Patriarhale din Fanar, Patriarhul Ecumenic a vorbit despre această vizită: „Ne amintim de toți cei care și-au pierdut viața și casele în recentele cutremure din Turcia și Siria. Săptămâna trecută am putut să vedem personal dezastrul din Patriarhia Antiohiei împreună cu Preafericitul Părinte Patriarh Ioan al X-lea al Antiohiei, care întreprindea o vizită pastorală în zona din jurul Scaunului său istoric. Încă de la începutul acestei crize, Biserica-mamă din Constantinopol a recunoscut impor­tanța solidarității cu cei suferinzi și a organizat ajutoare umanitare. De aceea, vă rugăm să nu-i uitați din rugăciunile voastre pe cei aflați în suferință și să-i susțineți în orice mod posibil. Grija pentru frații noștri aflați în nevoie ar trebui să fie constantă și să continue cu mai multă perseverență, mai ales după ce luminile publicității încep să se stingă, deoarece nu mai fac rating în știri. În consecință, observăm că Biserica are un rol esențial în ameliorarea acestor situații sfâșietoare, colaborând cu credincioșii, cu guvernele și liderii locali și cu toți oamenii de bunăvoință. Ca urmași ai lui Hristos, suntem chemați să fim o lumină în lume, să oferim mângâiere celor suferinzi, asupriți și marginalizați”, se arată în cuvântul publicat pe fosfanariou.gr.

Elevii de la profilul umanist care vor susţine examenul de Bacalaureat pot alege Religia ca disciplină opţională. Decizia a fost adoptată miercuri, 26 aprilie,  de deputaţii  din Comisia de învăţământ. Potrivit amendamentului adoptat, examenul naţional de bacalaureat constă în susţinerea probelor scrise, obligatorii, specifice profilului sau specializării şi sunt desfăşurate după cum urmează: pentru profilul umanist, specializarea ştiinţe sociale, din filiera teoretică, două probe scrise, dintre care o probă obligatorie la istorie şi o probă la o disciplină relevantă pentru profilul umanist, la alegere între Geografie şi ştiinţe socio-umane şi anume: Logică, Psihologie, Sociologie, Economie, Filosofie sau Religie. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a precizat că decizia reprezintă „un act firesc care responsabilizează și mai mult cultele religioase”. „Aprobarea Religiei ca materie eligibilă la Bacalaureat este un act firesc, împlinit în perfectă concordanță cu statutul unei discipline care face parte din trunchiul comun al programei școlare, un act care, simultan, responsabilizează și mai mult cultele religioase”. „Acestea trebuie să propună și să susțină constant o tematică demnă de statutul cultural al acestei materii studiate în școală, rolul acesteia din urmă fiind transmiterea cunoașterii formatoare atât intelectual, cât și moral”, a subliniat Vasile Bănescu. - basilica

O delegație a Patriarhiei Române va participa la deshumarea Părintelui Petroniu Tănase

O delegație a Patriarhiei Române va participa joi, 27 aprilie, la deshumarea Părintelui Petroniu Tănase. Ceremonia va avea loc la Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos. Deshumarea va avea loc joi, după Sfânta Liturghie arhierească. La Sinodul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei din 28 septembrie 2022, Părintele Patriarh Daniel a anunțat că Patriarhia Română va solicita Patriarhiei Ecumenice să-i treacă în rândul sfinților pe părinții aghioriți de origine română Petroniu Tănase și Dionisie Ignat. Dreptul de a canoniza aparține Bisericii locale unde acea persoană și-a trăit ultima parte a vieții și a trecut la Domnul, a precizat Patriarhul României. Scopul este ca acești părinți să fie cinstiți în mod deosebit în 2025, alături de „ceilalți 12 sau 13 preoți de mir și preoți de mănăstire care au fost duhovnici și mărturisitori în perioada comunistă”, a explicat Preafericirea Sa. Aceste canonizări sunt pregătite pentru a marca aniversarea a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române.

„Oamenii se sperie de moarte, le e teamă, le e frică de ea. Dumnezeu însă a desfiinţat spaima de moarte. Moartea este un fenomen natural”, spunea Părintele Petroniu Tănase. „Oamenii se sperie de ea când simt că tot ceea ce au strâns în lumea aceasta nu este îndeajuns ca să-i scape de moarte.” „Trăiri păcătoase, vrăjmășii, dezbinări, ură, beție, lăcomie, toate păcatele astea, dacă omul nu s-a curățit de ele, rămân imprimate în ființa și sufletul lui. Și, când va învia, trupul lui va fi îmbibat de aceste multe lucruri rele. Și va trebui să se târască cu ele în vecii vecilor. Aceasta-i nefericirea și nenorocirea veșnică”, adăuga el. „Viața nu se-ncheie cu moartea, în cimitir, ci abia de acolo începe!”

Factbox: Îmbătrânirea demografică în România

Sociologii şi demografii definesc îmbătrânirea demografică drept creşterea ponderii persoanelor vârstnice – de peste 65 de ani – în cadrul efectivului total al populaţiei studiate, în detrimentul celorlalte categorii de vârstă – tinerii şi adulţii, ca tendinţă fermă şi de lungă durată. În România, se observă o accentuare a fenomenului, mai ales după anul 2000, având drept cauze principale declinul natalității și imensa emigrare a populației tinere și adulte. Potrivit celor mai recente date furnizate de Institutul Național de Statistică (INS), în iulie 2022 locuiau în țara noastră aproximativ 3,9 milioane de vârstnici din cei 22 milioane de rezidenți, în timp ce populația tânără de 0-14 ani este formată din aproximativ 3,2 milioane persoane. Procesul de îmbătrânire demografică s-a accentuat comparativ cu 1 iulie 2021, transmite INS: Ponderea populaţiei vârstnice a crescut cu 0,2 puncte procentuale în timp ce ponderea persoanelor tinere a scăzut cu 0,1 puncte procentuale.

Biserica Ortodoxă Română este atentă la fenomenul îmbătrânirii și acționează constant în beneficiul celor aproape 3,9 milioane de seniori. Patriarhia Română a dedicat Anul 2023 pastorației persoanelor vârstnice. Grija constantă a Bisericii față de ei, nu se rezumă însă numai la pastorație, ci se realizează și concret, prin numeroase programe și servicii sociale. În București, în cadrul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” anual, peste 500 bolnavi și vârstnici se bucură de găzduire, îngrijire medicală și consiliere spirituală și psihologică. Un centru similar, închinat aceluiași sfânt, se află la Cluj. Un alt exemplu este Eparhia Romanului și Bacăului care are, numai în Protoieria Bacău, 13 centre de socializare pentru persoane vârstnice. Biserica Ortodoxă încurajează, prin însăși doctrina ei, nașterea de prunci și susține activitățile pro-viață are diferitelor ONG-uri. „Dacă noi, poporul român, continuăm cu avorturile, câteva milioane până acum din 1960, vom pieri ca popor. Ne aflăm în declin demografic”, atenţiona Patriarhul Daniel în 2019. În fața fenomenului emigrării, Biserica nu a făcut altceva decât să-și urmeze credincioșii. În diaspora, se observă o creștere constantă a numărului de botezuri: 25.282 botezuri în 2022, față de 24.643, în anul 2021. Dacă în 1990, persoanele în vârstă de 60 de ani și peste, reprezentau 10,3% din totalul populației României, pentru anul 2080 se preconizează un procent de peste 21,8%. - basilica

138 de ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

S-au împlinit la 25 aprilie 138 de ani de la momentul la care Biserica Ortodoxă Română a fost recunoscută formal ca Biserică autocefală. O Biserică autocefală este o Biserică ce are o conducere proprie, adică un sinod prezidat de întâistătătorul acelei Biserici, fie patriarh, mitropolit sau arhiepiscop. Această conducere exercită puterea bisericească deplină, cea de învăţătură dogmatică, sacramentală şi jurisdicţională, independent faţă de ierarhia oricărei alte Biserici, dar păstrând principiul egalităţii şi coresponsabilităţii Bisericilor surori. În 25 aprilie 1885, Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea a trimis mitropolitului primat Calinic Miclescu, în calitate de președinte al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Tomosul de autocefalie prin care „cu bucurie sufletească binecuvintează Biserica Ortodoxă Română, recunoscând-o autocefală întru toate de sine ocârmuită”. Tomosul de recunoaștere formală a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, semnat de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea și de membrii sinodului patriarhal. Tot atunci, Patriarhul Ecumenic a comunicat printr-o scrisoare-enciclică tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale surori recunoașterea autocefaliei acordate Bisericii Ortodoxe Române. Autocefalia a fost primită formal la data de 25 aprilie 1885, fiindcă cele două Biserici Ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova, încă de la începutul organizării politice şi ecleziastice din cele două ţări româneşti extracarpatice, „s-au afirmat cu o independenţă egală autocefaliei, fără să accepte vreun amestec jurisdicţional din partea unei ierarhii bisericeşti din afară”, se arată în Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti.

Datorită acestor drepturi, cele două mitropolii ortodoxe româneşti şi-au exercitat cele trei puteri bisericeşti (învăţătorească, sacramentală şi jurisdicţională) în mod liber, şi anume au alcătuit şi tipărit cărţi de cuprins doctrinar, au apărat Ortodoxia ardeleană de acţiunile prozelitiste calvine şi catolice, au introdus limba naţională în cult, dar şi elemente specifice în arta bisericească, au fost cârmuite de ierarhi aleşi din ţară, alegerea fiind doar anunţată Patriarhiei Ecumenice, au stabilit singure legi sau norme de conducere şi de organizare, toate acestea fără aprobarea prealabilă din partea unei Biserici din afară. Spre deosebire de mitropoliile din cele două ţări româneşti extracarpatice, Biserica din Transilvania, după dezbinarea din anul 1701 şi ieşirea de sub jurisdicţia Mitropoliei Ungrovlahiei, a fost subordonată Mitropoliei sârbeşti de Carloviţ, care a avut statut de Biserică autocefală. Din anul 1864, s-a permis ortodocşilor români transilvăneni înfiinţarea unei Mitropolii româneşti, „coordinată” cu cea sârbească, deci cu statut de autocefalie. Unirea Principatelor Române, în anul 1859, obţinerea independenţei după războiul din 1877, proclamarea regatului României în anul 1881, recunoaşterea autocefaliei în aprilie 1885, dar şi unificarea celor trei Biserici autocefale în 1919 au fost argumente principale pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, eveniment care a avut loc în data de 4 februarie 1925. Pentru anul 2025, când se împlinesc 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române, dar şi 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, sunt pregătite o serie de canonizări și tot atunci se preconizează că va fi sfințită pictura Catedralei Naționale. - basilica

Linkuri la știri

Mic vocabular de termeni psaltici -

Academia de îngrijiri paliative - Basilica

Hristos a înviat!

1. Realitatea istorică și eshatologică a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos este dovedită în primul rând de Sfintele Evanghelii, dar și de celelalte cărți ale Sfintei Scripturi, precum și de scrierile Sfinților Părinți.
2. Biserica nu ar fi putut lua ființă și nici nu ar fi rezistat până astăzi, dacă nu s-ar fi întemeiat pe acest adevăr al Învierii lui Hristos.
3. Deși critica raționalistă, în special cea din secolul al XIX-lea, a pus la îndoială istoricitatea și inspirația textului sfânt, cele relatate de Sfintele Evanghelii sunt de o veridicitate probată și confirmată de mulțimea martorilor aflați încă în viață în momentul în care au fost scrise.
4. Mărturia Sfintei Scripturi cu privire la Înviere începe cu anunțul profetic făcut de prorocii Vechiului Testament.
5. Profețiile mesianice abundă în Cartea Psalmilor, care capătă rezonanță în Noul Testament (a se vedea psalmii 2, 15, 21, 44, 68, 71, 110 ), dar și în cărțile prorocilor; capitolul 53 din cartea prorocului Isaia anticipează cu 700 de ani Pătimirile Mântuitorului, Pătimiri care nu se încheie în suferință, ci se glorifică prin Înviere: „Își va lungi viața”, spune Dumnezeu, prin gura prorocului Isaia (53, 10) – expresie care afirmă sensul unei vieți eterne.
6. În Noul Testament, cartea Faptele Sfinților Apostoli prezintă un buchet de cuvântări ținute de Sfântul Apostol Petru, după Învierea lui Hristos, în care este evidentă preocuparea apostolului de a asigura Învierii lui Hristos mărturia unei realități de netăgăduit.
7. De altfel, predica apostolilor, în complexitatea ei, este un mesaj pascal care începe chiar din ziua Cincizecimii. Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Duhului Sfânt, pornește tocmai de la psalmii lui David pentru a le vorbi ascultătorilor, înaintea sinedriului, despre Învierea lui Hristos (Faptele Sfinților Apostoli 2, 22-35; 3, 14; 4, 10). La fel va face și Sfântul Arhidiacon Ștefan, numai că el va adăuga și alte relatări vechi-testamentare; diaconul Filip lămurește scripturile famenului din Etiopia (Faptele Sfinților Apostoli 8, 35, 37); iar mai târziu, Sfântul Apostol Pavel arată că predica Evangheliei nu poate avea în centrul ei decât Învierea lui Hristos, despre care El Însuși, în repetate rânduri, le-a vorbit apostolilor (a se vedea: Matei 17, 22-23; Marcu 8, 31; 9, 31; 10, 33-34; Luca 9, 22).
8. Interesant este faptul că, pentru a se convinge că Iisus este Mesia, cărturarii și fariseii Îi cer „semn”, iar El le arată „semnul lui Iona”, întărind: „Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți” (Matei 12, 39-40; 16, 4; Luca 11, 29).
9. După incidentul de la Templu, când negustorii și zarafii au fost scoși în afara lui, iudeii I-au cerut „semn”, pentru a-i convinge de autoritatea care Îl îndreptățește să facă ceea ce făcea; Iisus le-a răspuns tot cu referire la Învierea Sa care Îi va confirma dumnezeirea: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica […]. Iar El vorbea despre templul trupului Său. Deci, când S-a sculat din morți, ucenicii Lui și-au adus aminte că aceasta o spusese și au crezut Scripturii și cuvântului pe care îl spusese Iisus” (Ioan 2, 19, 21-22).
10. De altfel, acest adevăr a fost tăinuit și în unele parabole. De exemplu, Parabola bobului de grâu este o referire la Învierea Sa: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). În același sens vorbește și Sfântul Apostol Pavel, pentru a dovedi realitatea Învierii lui Hristos, respectiv a învierii noastre (1 Corinteni 15, 35-38).

Iubiți credincioși și credincioase,

11. Aceste semne profetice se pare că au avut un ecou mai puternic în sufletele adversarilor declarați ai lui Iisus decât în sufletele apostolilor. De aici și insistența lor pe lângă Pilat: „Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viață: După trei zile Mă voi scula” (Matei 27, 63).
12. Și, cu toate măsurile de precauție luate de adversarii declarați ai lui Iisus, așa cum citim în Scripturi (mormântul sigilat, gărzile de strajă la mormânt etc.), profeția nu a putut fi înăbușită. A treia zi după îngropare, în prima zi a săptămânii, Duminică, „când se lumina de ziuă”, s-a făcut cutremur mare și, pe fondul acestui cutremur, îngerul Domnului a coborât din cer ca un fulger și a răsturnat piatra de pe mormânt. Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau mormântul și s-au făcut ca morți (Matei 28, 1-4).
13. Primele martore ale acestui adevăr au fost femeile mironosițe, care, dis-de-dimineață, venind să ungă trupul lui Iisus cu miresme, potrivit tradiției iudeilor, au aflat mormântul gol; atunci îngerul Domnului, care stătea pe piatra mormântului îmbrăcat în veșminte strălucitoare, le-a zis: „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus” (Marcu 16, 5-7).
14. Petru și Ioan, înștiințați de cele întâmplate, au alergat în grabă la mormânt, pe care l-au aflat gol, cu giulgiurile și mahrama puse deoparte. Abia acum, după ce au văzut, s-au luminat și au crezut profeția „că Iisus trebuia să învieze din morți” (Ioan 20, 9).
15. Minunea Învierii Domnului este adeverită și prin arătările Sale, în intervalul celor patruzeci de zile de după Înviere, după cum subliniază Sfântul Apostol Pavel, inițial cel mai mare contestatar al Învierii Domnului, convertit însă ulterior în cel mai mare apărător: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi; și că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă s-a arătat deodată la peste cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au și adormit” – este vorba de anul 56, când a fost scrisă epistola, n.n. –, „după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor”
    (1 Corinteni 15, 3-7).

Iubiți credincioși și credincioase,

16. Sfintele Evanghelii mărturisesc unanim că mai întâi Hristos S-a arătat, chiar în dimineața Învierii, Mariei Magdalena (Marcu 16, 9), când a aflat-o plângând la mormânt, pe care a trimis-o să spună ucenicilor cuvintele: „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17). În aceeași împrejurare, Iisus S-a arătat și femeilor mironosițe care veniseră la mormânt pentru a unge trupul Său cu mir, atunci când le-a întâmpinat, zicându-le: „Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I S-au închinat” (Matei 28, 9).
17. Tot în ziua Învierii, spre seară, Iisus S-a arătat mai întâi lui Luca și lui Cleopa, care se aflau în drum spre Emaus; aceștia nu numai că se temeau, întocmai celorlalți ucenici, dar s-au arătat și neîncrezători în cele vestite lor de femeile mironosițe: „Dar și niște femei de ale noastre ne-au spăimântat: ducându-se dis-de-dimineață la mormânt și negăsind trupul Lui, au venit, zicând că au găsit arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu” (Luca 24, 22-23).
18. Fără îndoială că această necredință, vădită în gestul lor de a se desolidariza de ceilalți ucenici, care stăteau închiși de frica iudeilor, a fost rânduită de iconomia dumnezeiască; îndoiala lor a fost îngăduită ca să prilejuiască adâncirea Scripturilor, făcută de Însuși Mântuitorul: „Și El a zis către ei: O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, ca să credeți toate câte au spus prorocii! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa?” (Luca 24, 25-26). Astfel, Mântuitorul Însuși, tâlcuindu-le profețiile mesianice, „începând de la Moise și de la toți prorocii” (Luca 24, 27), care tocmai se împlineau, și descoperindu-li-Se, prin binecuvântarea și „frângerea pâinii” (Luca 24, 35), i-a încredințat de adevărul Învierii Sale.
19. În seara aceleiași zile, când apostolii – fără Toma – stăteau închiși într-o casă, de frica iudeilor, Iisus a intrat la ei prin ușile încuiate, binecuvântându-i prin cuvintele: „Pace vouă!”. Și, pentru că ei – din cauza fricii – „credeau că văd duh”, Iisus le-a zis: „Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase, precum Mă vedeți pe Mine că am” (Luca 24, 37-39).
20. Atunci a mâncat înaintea lor pește fript și miere dintr-un fagure; totodată, le-a deschis mintea să înțeleagă Scripturile și i-a trimis să propovăduiască pocăința tuturor neamurilor, dându-le puterea iertării păcatelor; mai mult, i-a numit martori ai Pătimirilor și ai Învierii Sale și le-a făgăduit trimiterea Duhului Sfânt (Luca 24, 41-49; Ioan 20, 19-23).
21. La opt zile după Înviere, Iisus S-a arătat iarăși ucenicilor Săi; de data aceasta a fost prezent și Toma, care se îndoise, dar care – invitat să-I pipăie mâinile și coasta – a exclamat plin de credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Erau cuvintele ieșite din gura unui evreu care, pentru prima dată în Noul Testament, Îl numește pe Iisus: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, fiind acum încredințat de realitatea Învierii, despre care va mărturisi și Sfântul Ioan Evanghelistul: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții” (1 Ioan 1, 1). Sunt cuvintele celor care au văzut slava lui Dumnezeu!
22. Iisus S-a arătat pentru a treia oară unui grup de apostoli adunați laolaltă (Ioan 21, 1-14). Șapte dintre ei (Petru, Natanael, Toma, Iacov, Ioan și alți doi care nu sunt numiți) fuseseră noaptea la pescuit pe lacul Galileei, dar n-au prins nimic. În zorii zilei, Iisus Se arată pe țărm. Și, la fel ca pe drumul Emausului, nu Se lasă recunoscut de la început. Însă, voind să le mai dea un semn de încredințare privind Învierea Sa, spre a le deștepta și a le întări credința, i-a îndemnat să arunce mreaja din nou în apă; iar mreaja s-a umplut de mulțimea peștilor. Atunci, fiind pește din prisos și pâine, Iisus a luat pâinea și a dat-o lor, ceea ce lasă să se înțeleagă că arătarea lui Iisus se situează o dată mai mult în cadrul unei „Cine euharistice”.
23. Cina care are loc pe țărmul Tiberiadei – în cadrul căreia Iisus Se comportă ca un stăpân al casei, Care, prin puterea Sa dumnezeiască, pregătise deja, în chip minunat, hrana, constând din pește pregătit pe grătar și pâine, peștele nefiind din cel prins de apostoli, din care „a luat și le-a dat lor” (Ioan 21, 13) – este urmată de un dialog între Mântuitorul și Petru, în urma căruia Petru este iertat și reintegrat în rândul apostolilor, după ce mai înainte se lepădase de trei ori, fapt relatat doar de Sfântul Evanghelist Ioan (Ioan 21, 15-18).
24. Sfântul Evanghelist Matei mărturisește despre o nouă arătare celor unsprezece ucenici, care a avut loc în Galileea, „la muntele unde le poruncise lor”, atunci când i-a trimis să învețe și să boteze în numele Preasfintei Treimi, îndemnându-i, totodată, să păzească toate câte le-a poruncit El (Matei 28, 16-20; Marcu 16, 15-18). Porunca pe care au primit-o de la Iisus – după ce li S-a împărtășit Sfântul Duh în cadrul primei Sale arătări, când a lipsit Toma: „Și, zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt!” (Ioan 20, 22) – a început să fie pusă în aplicare după Pogorârea Duhului Sfânt asupra lor (Faptele Sfinților Apostoli 2, 1-41). Și, astfel, vestea cea bună a Învierii Domnului s-a răspândit în toată lumea.
25. Sfântul Apostol Pavel, în prima sa Epistolă către Corinteni, notează că, în cele din urmă, Iisus „S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au și adormit” (1 Corinteni 15, 6). Această mărturie putea fi invocată și peste douăzeci de ani, când apostolul Pavel scria epistola și când Cezareea lui Filip purta numele de Tiberiada.
26. Tot în această epistolă, apostolul Pavel amintește faptul că Mântuitorul înviat S-a arătat și lui Iacov, apoi tuturor apostolilor (1 Corinteni 15, 7), iar în cele din urmă i S-a arătat și lui, pe drumul Damascului; de altfel, și Sfântul Evanghelist Luca relatează acest episod minunat: „Pe când călătorea el – Pavel, n.n. – și se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată […]. Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Și Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigonești” (Faptele Sfinților Apostoli 9, 3-5).

Iubiți credincioși și credincioase,

27. Toate aceste arătări au avut loc până în ziua în care Hristos S-a înălțat la cer, făcându-Se, din acel moment, nevăzut de către oameni, cu ochii fizici. La patruzeci de zile după Înviere (Faptele Sfinților Apostoli 1, 3), Iisus avea să Se arate pentru ultima oară ucenicilor Săi, conducându-i spre Betania și binecuvântându-i, în timp ce Se înălța la cer (Marcu16, 19; Luca 24, 51; Faptele Sfinților Apostoli 1, 9). Însă această înălțare la cer nu a presupus retragerea Sa definitivă din viața Bisericii și a credincioșilor, ci, dimpotrivă, paradoxal, rămânerea Sa, potrivit promisiunii: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).
28. Cele patruzeci de zile în care Mântuitorul a arătat că este viu cu trupul cu care a pătimit și a fost îngropat reprezintă un timp de control, de verificare și de convingere. Odată convinși că Hristos a înviat, întăriți fiind și prin Duhul Sfânt, pentru a-I fi martori în lume, ucenicii nu au mai putut să tacă sau să nege cele întâmplate. Ei au vestit Învierea Domnului cu mult zel și cu un spirit de sacrificiu unic în istoria omenirii (Faptele Sfinților Apostoli 3, 12-15; 4, 9-12).
29. Persecutorilor iudei, care le porunceau disperați „să nu mai grăiască, nici să mai învețe în numele lui Iisus”, apostolii le-au răspuns cu demnitate: „Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și am auzit” (Faptele Sfinților Apostoli 4, 18-20), confirmând astfel vederea slavei lui Dumnezeu Care i-a încredințat – precum și pe Pavel – că Iisus, pe Care-L propovăduiau, „este Fiul lui Dumnezeu” (Faptele Sfinților Apostoli 9, 20).

Iubiți credincioși și credincioase,

30. Sfintele Pătimiri ale Mântuitorului, Moartea, Învierea și Înălțarea Lui la cer, care au fost și sunt realități, nu simboluri, au fost, sunt și vor fi hotărâtoare pentru definirea noastră în Împărăția cerurilor.
31. Hristos cu adevărat a murit pe Cruce și cu adevărat a înviat a treia zi, deschizându-ne, prin Sfintele Sale Pătimiri, ușa Împărăției lui Dumnezeu. Și așa cum Hristos a înviat, și noi, prin moartea Lui, vom învia din morți la Judecata de Apoi. El, Hristos, adevăratul Dumnezeu, Care cu moartea Lui a biruit moartea noastră, nu a sfărâmat numai atunci pecețile iadului, silindu-l să-și verse morții, ci, prin jertfa Lui, singura care putea să ne răscumpere, a asigurat învierea noastră (1 Corinteni 15, 20-23).
32. Or, pentru a înțelege cu mintea noastră taina Morții și a Învierii lui Hristos, cea mai mare minune săvârșită de El, avem nevoie de credință; de foarte multă credință.
33. Închei mesajul meu prin a-L ruga pe Hristos Domnul, Cel Care, prin Cruce, pecetea mântuirii noastre, ne-a deschis ușa Împărăției cerurilor, să coboare strălucirea luminii Învierii în sufletele și în casele dumneavoastră. Vă doresc timp binecuvântat pentru mântuire, în pace și în liniște sufletească!

Hristos a înviat!

Al vostru, pentru tot binele rugător,

† Calinic

Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

“In ce priveste problema ecumenismului, am sa va marturisesc experienta mea ecumenista pe scurt.

Dupa ce am terminat facultatea vroiam sa vad si eu Europa, sa ma deschid, sa calatoresc, sa imi fac prieteni din toate colturile lumii, sa am acces la marile biblioteci. Si bineinteles ca prin facultatea mea nu am reusit sa prind o bursa, caci locurile la “Saint Serge” din Paris se dadeau numai la cei care faceau curat la profi si ingrijeau de pruncutii lor, asa ca am reusit numai printr-o fundatie ecumenista. Oricum, ideile lor s-au intalnit cu mentalitatea mea naiva de a dialoga, de a te deschide, de a cunoaste si ce gandeste celalalt. Credeam ca numai prin dialog si deschidere putem fi crestini adevarati. Ma preocupa unirea Bisericilor crestine intr-un singura Biserica crestina, asta pentru a da peste nas yoghinilor, budistilor, hindusilor, newagerilor care imi repetau mereu ca crestinismul e o religie depasita, si cum sa se converteasca ei la o religie faramitata in atatea biserici care se cearta intre ele?

Aceasta fundatie ecumenista mi-a oferit o bursa de un an. La rugaciunile lor, vorbeau in limbi, ceea ce m-a facut sa ma intreb daca mai sunt catolici sau penticostali. Am remarcat cat de newage-iste sunt capelele lor. Simboluri abstracte, statuete de inspiratie africana, tablouri expresioniste au inlocuit icoanele. Bisericile lor mai noi si capelele lor sunt de arhitectura newage-ista, numai bune ca sa se simta Anticrist bine in ele. Impresia mea a fost ca Biserica Catolica e pregatita spiritual si tehnic de catre decenii de aggiornamento ca sa primeasca pe Anticrist.

Au spus ca ei vor ca eu sa raman ortodox, sa nu trec la ei, ci doar sa ne adancim fiecare propria religie prin impartasirea experientei religioase proprii. Ei bine, am constatat ca asta nu se poate, pentru ca:

1. Ei nu invatau nimic de la ortodoxie si nici nu ii interesa. Am incercat sa le prezint pe Siluan, pe Simeon Noul Teolog, pe Staniloae, dar ii lasa rece.

2. La intalnirile lor ecumeniste cu protestanti de toate felurile, catolici si ortodocsi, ortodocsii erau de decor, ca sa “dea bine” in reportaje, ca uite, si ortodocsii sunt aici. De fapt, dialogau numai protestantii si catolicii, si parerea mea e ca azi catolicii s-au protestantizat foarte mult. Asa ca azi e si mai improbabila o unire efectiva a catolicilor cu ortodocsilor, caci catolicii s-au indepartat si mai mult de noi. Si oricum nici nu-i intereseaza.

3. Am intalnit catolici traditionalisti, care tin catolicismul de dinainte de Vatican 2. Sunt foarte suparati pe papa pentru spiritul newage-ist, pentru scurtarea liturghiei, pentru inovatii, pentru protestantizare. Si atunci care sunt roadele ecumenismului, daca si veterocatolicii il neaga? (si ei sunt considerati de catre majoritatea catolica drept “conservatori, invechiti, fundamentalisti, batuti in cap“).

4. Mie personal ecumenismul nu mi-a adus decat niste sentimente vagi de cosmopolitism, prietenii usurele cu tineri de toate credintele si din toate tarile, care nu s-au adancit in prietenii crestine statornice si care puteau fi obtinute si prin Yahoo Messenger sau mirc sau prin site-urile de facut prieteni pe net.

5. Nu am avut nici o imbogatire spirituala. Nu am invatat sa ma rog mai bine. Nu m-a facut mai tolerant. Nu m-a deschis spre intelegerea altora. In schimb am simtit pericolul sincretismului, al diluarii ortodoxiei, al indepartarii de practicarea serioasa in favoarea unei religii sincretiste ambigua si colorata.

6. Asupra mea ecumenismul nu a avut o influenta notabila, nici dupa un an de experimentare intr-un centru ecumenist din straintatate. Dar asupra celorlalti tineri ortodocsi romani, care nu cunosteau ortodoxia decat superficial, a avut. Ei nu s-au facut mai buni ortodocsi, ci mai buni ecumenisti. Astazi ei sunt pregatiti spiritual sa primeasca New-Age-ul, si atunci cand va aparea Anticrist, vor alerga la el ca mustele la miere, caci au fost pregatiti sa-i inteleaga ideile.

7. Primejdia ecumenismului consta tocmai in acest New-Age care va fi religia mondiala a lui Anticrist. Ideile ecumenismului le-am gasit pana la ultima pe pagina de internet a lui Maitreya, cel mai probabil candidat pentru rolul de Anticrist. Studiati si voi site-ul ShareInternational.

8. Ca preot ortodox, am constientizat prin rugaciune si misiune pe teren ca numai practicarea ortodoxiei “la sange” e cea mai sigura cale de evitare a ispitelor contemporane de tot felul.

9. Trebuie tinute canoanele ortodoxe, hotararile Sinoadelor Ecumenice, trebuie facuta ascultare, trebuie sa nu scurtam din Liturghie, sa nu aducem inovatii, sa fim moderni numai prin descoperirea tezaurului patristic, sa fim ortodocsi pana la jertfa muceniciei daca e nevoie. Nu trebuie sa ne rugam cu cei de alte credinte, caci le legitimam, si atunci cum le mai dam sansa sa treaca la ortodoxie?
Placide Desseille, Olivier Clement, David Huston, Seraphim Rose, Kalistos Ware, Peter Gilquist s-ar fi mai fi convertit la ortodoxie daca ziceam ca si religia lor e buna? Daca va cere Hristos din mana noastra la judecata sufletele celor pe care i-am lasat in credinta lor, pentru ca asa ne-a invatat o idee masonica, ecumenismul? Pavel nu era ecumenist, Sfintii Parinti nu erau. Ne-am trezit noi sa fim mai destepti.

10. Am descoperit ca puterea mea de a face misiune era slaba cata vreme nu respectam perceptele ortodoxe pana la ultima consecinta, insa pe masura ce ma adanceam in practicarea ortodoxiei, cugetul se intarea, inima se lumina, iar in jurul meu oamenii incepeau sa inteleaga si sa vina la Hristos euharistic, sa inceapa sa se roage si ei, sa porneasca pe drumul mantuirii.

11. Ce poate aduce nou ecumenismul care sa nu fie si in ortodoxie? Deschiderea, empatia, armonia, toleranta exista si in ortodoxie. Insa pericolele ecumenismului sunt imense. Ecumenismul e poarta prin care Anticrist va intra in Biserica. Nu degeaba ecumenismul e de origine masonica.
Am citit pe site-ul lui Maitreya ca prin ecumenism doreste sa-i aduca in staulul sau pe ortodocsii “fundamentalisti”, care, marturiseste el, ii vor da mult de furca, si cam o treime nu-l vor accepta. Oare cine il va primi? Nu cei ce cred ca toate religiile sunt bune, deci, logic, suma lor, Newage-ul, e cea mai buna fiindca le cuprinde pe toate?

12. Cine vor fi cei care nu-l vor primi pe Anticrist si religia lui mondiala sincretista? Ortodocsii ca mine, care vor fi acuzati ca sunt “fundamentalisti”, “conservatori”, “invechiti”, “depasiti”, “talibani”, “reactionari”, “teroristi”.
Nu va mirati. Aceste acuze vor fi cele prin care va fi justificata marea prigoana, asa cum “nu a mai fost si nu va mai fi”, prin care majoritatea Newage-ista de maine se va ridica impotriva minoritatii ortodoxe “care se opune noului si sunt indaratnici”.

13. In curand, peste cativa ani, va aparea Anticrist. Va vorbi telepatic intregii planete, va avea o forta de hipnotizare a oamenilor luciferica, va face minuni, va merge pe nori, va face paine din pietre, va oferi planetei pace, prosperitate, rezolvarea problemelor lumii a treia, o singura religie buna pentru toti, incetarea conflictelor religioase. Dar, va spune el, razboaiele sangeroase intre religii nu vor putea inceta pana cand minoritatea fundamentalista ortodoxa nu va disparea pentru totdeauna. Astfel, va prigoni pe toti ortodocsii.

14. Acum va intreb pe toti, cine credeti ca il va primi, si cine credeti ca nu il va primi? eu cred ca il vor primi: toate religiile necrestine, sectele, majoritatea catolicilor, protestantii, si acea parte din ortodocsi care e caldicica, usuratica, nu practica ortodoxia cu adevarat, precum si ecumenistii care sunt pregatiti spiritual sa-i accepte ideile geniale de pace mondiala si intelegere. Cum spune Pavel: “cand vor spune “pace, pace” atunci va veni sfarsitul“.

15. Si o ultima intrebare adresata tuturor, ecumenisti sau nu: daca eu nu reusesc sa fiu un bun ortodox, atunci cum as mai avea timp sa mai fiu ecumenist?

Nu reusesc sa ma rog cu adevarat, nu ma rog cat ar trebui pe zi, nu citesc patristica asa cum as dori, nu fac misiune asa cum as dori, nu am suficient timp ca sa fiu ortodox adevarat cum ar trebui, si atunci de ce sa-mi mai pierd timpul cu ecumenismul?

Voi reusiti? Petreceti macar 3-4 ore pe zi in rugaciune neimprastiata? Ati petrecut o noapte intreaga in rugaciune? Ati mers pe la spitale, azile, orfelinate, inchisori saptamanal, ca sa impliniti porunca Domnului, dupa care va fi judecata lumea?

Ati imbracat pe cei saraci, care cauta in gunoaie in fiecare zi in fata blocului vostru, v-ati ingrijit de cei ce dorm la groapa de guoaie a orasului, de cei ce si-au pierdut locuintele si dorm pe malul raului cu copii mici?

Ati luptat contra prapadului moral din randul ortodocsilor, v-ati luptat cu avorturile, betiile, desfraul, rockul satanic, sectele, bataile femeilor, alungarea copiilor in noapte, prin care diavolul secera in turma lui Hristos, prin care face prapad spumegand contra ortodocsilor?

Ati adus oameni la credinta inflacarata prin discutii, prin eforturi, vorbind de Hristos cu timp si fara timp? V-ati interesat cine sunt saracii de pe strada dumneavoastra, care mama cu copii multi nu are cu ce sa-si plateasca intretinerea si vrea sa se arunce pe geam, caci va fi scoasa afara si i se va vinde apartamentul?

V-ati luptat cu lipsa de informare din randul tineretului, cu ocultismul, religiile orientale, vrajitoria, satanismul care prolifereaza in randul tinerilor?
V-ati pus banii, calculatorul, timpul, inima, viata, puterile in slujba lui Hristos?…”

“Sunt unii care zic ca trebuie numai sa ne rugam. Eu spun ca trebuie intai sa ne rugam si apoi sa iesim sa cautam pe nenorociti, daca vrem sa ne asculte Dumnezeu rugaciunea. Uite ce spune parintele Arsenie Boca:

«Omul care poate sã facã bine si nu-l face, este o fiintã josnicã. Fãrã milostenie, însãsi rugãciunea este fãrã rod. Cu ce nãdejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu nu asculti rugãciunile oamenilor saraci? Cum vei cere cu credinciosii in Bisericã – „Dã Doamne” – când tu nu dai sãracilor, desi poti sã dai? Cu ce gurã vei spune: „auzi-mã Doamne”, când tu însuti nu-l auzi pe sãrac, sau mai adevãrat pe Hristos, care strigã spre tine prin sãrac? Asa cum ne purtãm noi cu aproapele, tot astfel se va purta si Dumnezeu cu noi. L-ai dispretuit pe sãrac? Si Dumnezeu te va dispretui pe tine. N-ai deschis celui ce bãtea? Nu ti se vor deschide nici tie portile împãrãtiei lui Dumnezeu. Nu ai auzit suspinul celui necãjit? Nu ti se va auzi nici strigãtul rugãciunii tale».

Deci, intai rugaciunea ne intareste ca sa facem binele, iar binele e fructul dulce al rugaciunii.
Acesta e adevarata deschidere spre lume, nu ecumenismul, acesta e adevarata toleranta, ramanand ortodox si adancindu-te in ortodoxie pana cand, tot jertfindu-ti timpul, banii, energiile pentru Hristos, ajungi sa-l iubesti atat de mult incat ti-ai da si viata pentru El!
Si mai mare iubire nimeni nu poate sa aiba, decat sa-si dea viata pentru Hristos.
Atunci vom fi pregatiti pentru a intrunta vitejeste tavalugul lui Anticrist, ca niste vrednici soldati ai lui Hristos cel ceresc, in lupta cu fortele raului.
Atunci, vom merita sa ne numim oameni, ortodocsi, crestini, urmatori lui Hristos!
Daca nu , Anticrist ne va matura de pe scena istoriei ca un viscol niste frunze netrebnice.
Aveti grija! Faceti misiune pana mai puteti, caci “vine intunericul, cand nimeni nu mai poate lucra faptele luminii”.

VINE PESTE CATIVA ANI VREMEA IN CARE ORTODOXIA VA FI PRIGONITA, LITURGHIA VA INCETA, MANASTIRILE INCHISE, CALUGARII VOR FI URMARITI PRIN MUNTI, PREOTII INCHISI, SI ORTODOCSII NU SE VOR MAI PUTEA ADUNA IMPREUNA LA RUGACIUNE SAU SA FACA FAPTE BUNE, CACI VA FI INTERZIS PRIN LEGE. VOR FI MONITORIZATI PRIN SATELIT, PRIN CIPURILE CARE VOR TRANSMITE SEMNALE LA ANTENE, SI MARELE FRATE ANTICRIST II VA URMARI PE MONITOARELE CALCULATOARELOR URIASE. IAR CEI CARE NU VOR PRIMI CIPUL, SE VA GASI AC SI DE COJOCUL LOR.

Faceti misiune pana mai puteti! Faceti fapte bune pana vi se mai da voie! Luptati pentru Hristos astazi, cand inca nu vi se cere sangele pentru a ramane crestini!…”

Parintele Daniel, Satu Mare

Sursa: http://blogortodox.blogspot.it/2013/07/experienta-unui-fost-preot-ecumenist.html

† DANIEL

 PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

 HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI!

Hristos a înviat! 

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea  Iadului şi începutul altei vieţi, veşnice”.
(Canonul Învierii, Cântarea a 7-a)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul, 

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este adevărul central al credinţei creştine şi lumina permanentă a vieţii Bisericii. De aceea, Sfintele Paşti sunt sărbătoarea cea mai mare a Ortodoxiei, iar duminica, ziua întâi a săptămânii, orientează timpul vieţii pământeşti a creştinului spre viaţa cerească veşnică, potrivit Crezului ortodox: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Învierea lui Hristos este biruinţa iubirii Sale răstignite pe Cruce asupra iadului, asupra diavolului şi asupra morţii, dar şi începutul unei vieţi noi, viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor. Cu alte cuvinte, Învierea lui Hristos nu este reanimarea unui cadavru sau revenirea la viaţa biologică pământească amestecată cu suferinţa şi moartea. Hristos Cel înviat din morţi este total liber faţă de determinismele spaţiului şi timpului.

El trece prin uşile încuiate când Se arată ucenicilor în seara Învierii Sale (cf. Ioan 20, 19). Călătoreşte cu Luca şi Cleopa spre Emaus ca un pelerin necunoscut, dar Se descoperă lor la frângerea pâinii şi apoi Se face nevăzut (cf. Luca 24, 15-31).

Se arată când şi când ucenicilor Săi (de zece ori), timp de 40 de zile, vorbindu-le despre tainele Împărăţiei cerurilor (cf. Faptele Apostolilor 1, 3), iar apoi Se înalţă întru slavă la ceruri (cf. Faptele Apostolilor 1, 9; Luca 24, 51), pentru a trimite ucenicilor pe Duhul Sfânt Mângâietorul (cf. Ioan 15, 26).

Deşi înălţat întru slavă la ceruri, Hristos Cel răstignit şi înviat din morţi rămâne, prin harul Duhului Sfânt, tainic prezent împreună cu ucenicii în Biserica Sa (cf. Matei, 28, 20). Viaţa sfântă a Bisericii este viaţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat dăruită oamenilor prin Sfintele Taine ale Bisericii.

De pildă, Botezul este participarea la moartea şi învierea lui Hristos (cf. Romani 6, 3 şi 11). Sfânta Euharistie este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat, ca arvună a vieţii veşnice (cf. Ioan 6, 54).

Domnul Iisus Hristos, în Evanghelia Sa, spune că la sfârşitul veacurilor va avea loc învierea tuturor celor din morminte: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Hristos) şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea judecăţii” (Ioan 5, 28-29).

La judecata finală, Hristos Cel răstignit şi înviat va fi Dreptul Judecător, iar criteriul ultim de judecată va fi iubirea smerită şi milostivă arătată celor aflaţi în nevoi: flămânzi, săraci, bolnavi, întemniţaţi (cf. Matei 25, 31-46; 2 Corinteni 5, 10; 1 Tesaloniceni 4, 16; 2 Tesaloniceni 1, 7-10).

Învierea universală, sau învierea de obşte, nu este un fenomen natural, ci este darul exclusiv al lui Dumnezeu, dăruit oamenilor prin Iisus Hristos. În acest sens, Domnul Iisus Hristos spune Martei din Betania, sora lui Lazăr: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

Chiar dacă va muri cu trupul, va trăi cu sufletul. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel spune despre învierea tuturor oamenilor: „precum în Adam toţi (oamenii) mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 22), iar „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (1 Corinteni 15, 26).

Pastorala de Paşti 2023 a Patriarhului Daniel – Coperta 1. Foto credit: Tipografia Cărţilor Bisericeşti

Iubiţi credincioşi şi credincioase, 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2023 ca fiind şi Anul comemorativ al imnografilor şi cântăreţilor bisericeşti.

Învăţătura despre Învierea Domnului Iisus Hristos şi despre învierea cea de obşte, cuprinsă în Noul Testament, a fost mărturisită şi tâlcuită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii în predici, cateheze sau scrieri tematice, deosebite ca valoare teologică şi frumuseţe literară.

Pe baza acestora, renumiţi imnografi au compus cântări liturgice prin care se arată lumina, pacea şi bucuria Sărbătorilor Sfintelor Paşti.

De exemplu, biruinţa lui Hristos asupra morţii şi dăruirea arvunei vieţii veşnice tuturor oamenilor ritmează, ca un marş de biruinţă, toată perioada pascală, prin troparul Sfintelor Paşti: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”.

În mod deosebit, Canonul Învierii, atribuit Sfântului Ioan Damaschin, este o capodoperă teologică şi liturgică a Ortodoxiei universale.

Inspirat de cuvântările la Paşti ale Sfântului Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Damaschin descrie preaslăvirea iubirii smerite şi milostive a lui Hristos şi biruinţa Sa asupra iadului, asupra diavolului şi asupra morţii, care devine izvor de bucurie, pace şi speranţă: „Ziua Învierii! Popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de «pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă»”1.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti, ca anticipare a învierii de obşte şi ca pregustare a bucuriei veşnice, face din Biserică icoană şi arvună a Împărăţiei cerurilor, a cerului nou şi a pământului nou, împodobit cu lumina Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci, să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”2.

Cântarea bisericească prefigurează slăvirea neîncetată a lui Dumnezeu în ceruri de către îngeri, dar şi armonia, frumuseţea şi bucuria Raiului. Astfel, Irmosul Cântării a 5-a din Slujba Învierii ne cheamă: „Să alergăm dis-de-dimineaţă şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; şi să vedem pe Hristos, «Soarele Dreptăţii, tuturor viaţă răsărind»”3.

Învierea lui Hristos, ca rod al jertfei şi al şederii Sale în mormânt, aduce lumii viaţă, scoţând-o din moarte, din întuneric şi din stricăciune. Domnul Iisus Hristos este asemănat în acest text liturgic cu un soare, de la care vine lumina pentru întreaga lume, pentru că El luminează toate.

Iar lumina lui Hristos izvorăşte tocmai din Mormântul Său, risipind astfel întunericul morţii şi aducând tuturor lumina vieţii, simbolizată de lumânările aprinse.

Prima parte a acestui Irmos este inspirată de cuvintele Profetului Isaia: „Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte, duhul meu năzuieşte spre Tine; căci când îndreptările Tale vor fi pe pământ, cei ce locuiesc lumea vor învăţa ce este dreptatea” (Isaia 26, 9).

Aceeaşi râvnă plină de iubire faţă de Dumnezeu o exprimă şi Psalmistul David când spune: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă” (Psalmul 62, 1-3). Aşadar, toate cuvintele şi toată viaţa lui Hristos sunt lumină, dar în mod deosebit strălucesc, ca o lumină, sfârşitul vieţii Sale pământeşti şi Învierea Sa din morţi.

Învierea Domnului Iisus Hristos îndreaptă întreaga viaţă creştină spre înviere şi spre Împărăţia cerurilor.

Deoarece fiecare săptămână începe în calendar cu Ziua Învierii sau Ziua Domnului, cu Duminica, toată viaţa creştină este timp de pregătire pentru învierea de obşte şi pentru bucuria vieţii veşnice în iubirea lui Hristos, a Preasfintei Treimi: „Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor «este şi sărbătoare a sărbătorilor, în care binecuvântăm pe Hristos în veci»”4.

Tâlcuind prima Stihiră a Paştilor, Părintele Dumitru Stăniloae arată că Paştile sunt serbate în Ortodoxie ca trecere, în sensul de transcendere a creaţiei în viaţa şi bucuria lui Hristos Cel înviat: „Transcenderea pe care Biserica o numeşte Paşti e trăită într-o negrăită bucurie, într-o bucurie de copii nevinovaţi şi zburdalnici. Biserica exprimă această transcendere într-o înşirare de atribute care ar vrea să fie fără sfârşit, pentru că sunt cu neputinţă de cuprins şi de exprimat, şi prin care încearcă să exprime negrăita stare cu totul nouă în care ea transformă firea: «Paştile cele sfinţite astăzi nouă S-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii»”5.

Sfintele Paşti sunt precedate de o perioadă de post şi pocăinţă, de rugăciune intensă către Dumnezeu, de milostenie şi împăcare cu semenii noştri.

De aceea, Ziua Învierii ne îndeamnă să ne luminăm viaţa prin iertare şi iubire frăţească pentru toţi oamenii, ca să înviem prin iubire sfântă din robia egoismului: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: Fraţilor! şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”6.

Troparele de duminică, ale fiecărui glas, care se referă la Învierea lui Hristos, conţin o teologie profundă şi o frumuseţe liturgică plină de lumină pentru suflet.

Ecou al frumuseţii liturgice pascale şi al bucuriei Sărbătorii Sfintelor Paşti, poezia La Paşti, scrisă de George Coşbuc, descrie atmosfera de Paşti din satul românesc:

Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară,
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar,
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete.
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână,
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

Pastorala de Paşti 2023 a Patriarhului Daniel – Coperta 2. Foto credit: Tipografia Cărţilor Bisericeşti

Dreptmăritori creştini, 

Lumina, pacea şi bucuria Sfintelor Paşti ne cheamă să arătăm în jurul nostru, prin cuvânt frumos şi faptă bună, lumină, pace şi bucurie. Să aducem bucurie acolo unde este întristare şi suferinţă, sărăcie şi singurătate. Să oferim daruri şi semne de preţuire copiilor orfani, bătrânilor singuri, bolnavilor şi refugiaţilor, familiilor îndurerate şi îndoliate.

Să arătăm semne de iubire frăţească şi tuturor românilor aflaţi printre străini.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paşti, vă adresăm tuturor calde doriri de sănătate şi fericire, pace şi bucurie, dimpreună cu salutarea pascală:

– Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat! 

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note: 

1 Canonul Învierii, în Slujba Învierii, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 38.

2 Canonul Învierii, p. 39.

3 Canonul Învierii, p. 42.

4 Canonul Învierii, p. 50.

5 Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Paştile – sărbătoarea luminii şi a bucuriei în Ortodoxie”, în: Studii Teologice, XXVII (1975), 5-6, pp. 351-358.

6 Slavă… Şi acum… de la Stihirile Paştilor, în Slujba Învierii, p. 56.

• ascultare desăvârșită de Biserică: de poruncile lui Hristos și de mai-marii noștri;
• smerenie adâncă, cu care Însuși Domnul Hristos S-a îmbrăcat;
• răbdare în necazuri și încercări, cu mare încredere în Dumnezeu;
• împotrivire până la sânge față de păcat;
• dragoste fără margini față de Dumnezeu și de aproapele;
• credință neclintită.

• Roagă-te necontenit, lasă-te în voia lui Dumnezeu, mulțu­mește pentru toate;
• Bucură-te dacă Domnul te-a găsit vrednic de încercare. Suferința este de trebuință și pentru cel care suferă și pentru mai binele lumii întregi;
• Nu te lega de nimic din cele vremelnice;
• Slujește cu toată dragostea și dăruirea pe aproapele; nu numai cât cere, ci mai mult; fii pildă de viață creștină;
• Viața să-ți fie hotărâtă, fără compromisuri și confuzii, limpede;
• Crezul tău să fie viu: viață, nu teorie;
• Ești gata să mori pentru el?;
• Nu pierde din vedere ținta spre care alergi. Să nu ne înecăm în marea vieții.

• Să te ferești de mânie cu tot dinadinsul și, în vreme de tulburare, stăpânește-ți limba;
• Păzește-te de mâhnire, fii vesel totdeauna;
• Ferește-te de a judeca pe alții;
• Fugi de răspândire, adună-te în sine și păstrează tăcerea”.

Patriarhul Diodor I a fost hirotonit diacon la Ierusalim, în anul 1944 şi a deţinut vredni­cia de patriarh între anii 1981-2000. La Paştile anului 1998, cu puţine zile înainte de Sâmbăta Mare, a dat un interviu profesorului danez, Niels Christian Hvidt, referitor la ceremonia Sfintei Lumini. Interviul a fost publicat în ziarul danez Berlingske Tidende, precum şi în cartea lui Hvidt cu titlul: Miracles – Encoun­ters Between Heaven And Earth (Minuni – În­tâlniri între Cer şi Pământ).

Patriarhul Diodor, până la adormirea sa din septembrie 2000, a deţinut rangul de patriarh vreme de 19 ani şi a fost prezent la ceremonia Sfintei Lumini 63 de ani neîntrerupţi. În inter­viul său acordat profesorului danez, patriarhul menţionează următoarele:

„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost pus Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez cu frică sfântă şi rostesc rugăciunile consacrate, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; iar după ce le rostesc, aştept. Uneori, e posibil să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce rostesc rugăciunile.

Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obi­cei, are o nuanţă albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanțe diferite. Nu se poate descrie în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Placa Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită cu un nor umed, dar este Lumină.

Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alte ori umple de lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum este plin de Lumină. Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o compoziţie diferită de cea a unei lumini obişnuite care arde într-o candelă. Într-un anumit loc, Lumina se ridică în sus şi formează un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să aprind lumânările mele de la ea. În felul acesta, după ce iau flacăra în lumânările mele, ies şi dau Lumina mai întâi patriarhului armean şi apoi celui copt. După aceasta, împart Lumina tuturor celor care se află în Biserică…

Trăim multe minuni în Bisericile noastre şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă niciuna din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul pe care le are minunea Sfintei Lumini. Minunea este ceva ca o taină dumnezeiască. Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pen­tru noi, ca şi cum ea [Învierea] s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă… Mă aflu în Ierusalim din 1939 şi am venit aici la vârsta de 15 ani. Am urmărit ceremonia Sfintei Lumini în toţi aceşti ani şi astfel am fost martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă eu cred în minune sau nu. Ştiu că ea este adevărată.”

Aceasta este mărturia pe care a depus-o Patriarhul Diodor I la Paştile anului 1998. Descrierea ei este atât de analitică şi revelatoare, încât nu suportă niciun comentariu.

Extras din Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, via http://doxologia.ro.

Emanuel Gojdu (1802-1870), avocat de origine aromână și mare filantrop – prin testament și-a împărțit averea națiunii române din Ungaria și Transilvania, pentru a se oferi burse unor elevi români (s-au acordat peste 5500 de burse).

Emanuil Gojdu provine dintr-o familie de origine aromână, ale cărei rădăcini provin din oraşul Moscopole, Macedonia. De aici au plecat strămoşii săi, stabilindu-se iniţial în Polonia. În urma unor evenimente politice în care a fost implicată Polonia, împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, familia Gojdu a emigrat în Ungaria, diferitele ramuri ale familiei aşezându-se în marile oraşe din această ţară, ocupându-se cu negustoria sau devenind bancheri.

Ramura familiei din care provine Emanuil Gojdu s-a stabilit în oraşul Miskolc, în nordul Ungariei. Mai târziu, din familia stabilită la Miskolc se vor desprinde alte două ramuri, dintre care una se va stabili la Oradea, de ea aparţinând Emanuil Gojdu.

Emanuil Gojdu s-a născut la 9/21 februarie 1802 în familia lui Atanasie şi Ana Popovici. A fost botezat cu numele de Manuilă, la 12 februarie 1802. A fost înregistrat în matricola botezaţilor la poziţia cu numărul 12.

Tatăl lui Emanuil Gojdu, Atanasie Popovici, a lucrat o vreme în prăvălia fratelui mamei sale. Pe acest unchi îl chema Emanuil Gojdu, iar prin testamentul său din 1 iulie 1798, i-a lăsat o oarecare avere lui Atanasie. În acest testament, Atanasie apare sub numele de Tănase Nasta Gojdu. Tatăl lui Emanuil Gojdu a purtat toată viaţa numele de Popovici. Doar în matricola morţilor apare sub numele de Gojdu. Atanasie Popovici a murit la data de 25 iulie/6 august 1821 şi e înmormântat la Oradea. Mama lui Emanoil Gojdu, Ana, provine din familia de origine Poinar, ramura de Craidorolţ. Ea a decedat la 22 iulie/3 august 1816, fiind înmormântată la Oradea, alături de soţul său. Celor doi părinţi ai lui Emanoil Gojdu, Fundaţia Gojdu le va ridica o cruce din marmură, în cimitirul Rulikovski din Oradea, unde sunt înmormântaţi. Pe crucea lor stă scris: “Memoriei  părinţilor fericitului fundator Emanoil Gojdu, Atanasie Popovici Gozsdu repausat în 25 iulie 1821. Ana Poynar de Kiralydaroc repausată în 22 iulie 1816. În semn de recunoştinţă Fundaţiunea Gojdu“.

Emanoil Gojdu a fost căsătorit cu Anastasia Pometa (d. 2 ianuarie 1863), de origine macedoromână. Căsătoria a avut loc la data de 12 iulie (stil nou) 1832. După moartea Anastasiei, Emanuil Gojdu se va căsători a doua oară, la 8 ianuarie 1864, cu Melania Dumcea (d. 1911), tot de origine macedoromână. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii.

Studiile

Emanuil Gojdu a urmat studiile preuniversitare le-a făcut la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea (în prezent Colegiul Național Mihai Eminescu din Oradea) şi la cel din Bratislava. Unele surse spun că de fapt E. Gojdu ar fi absolvit liceul nu la Bratislava, ci la Eger, Ungaria.

Studiile universitare le-a făcut la Academia de Drept din Oradea (1820-1821), la Academia de Drept din Pojon (1821-1822), iar mai apoi la Budapesta (1822-1824). Diploma de avocat a obținut-o la Budapesta, pentru ca mai târziu să o ia și pe cea de “notar cambial”.  După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, in 1824, s-a stabilit la Budapesta, ca avocat și politician, unde a fost numit practicant la Tabla Regească.

Cariera şi activitatea

În 1824 a trecut examenul de avocat şi s-a angajat la biroul lui Mihail Vitcovici. Acesta fiind poet, în biroul lui Gojdu a avut ocazia să cunoască o seamă de poeţi maghiari, sub a căror influenţă a început să publice poezii, în limba maghiară, în “Szépliteraturai Ajandék“, în anul 1826. În perioada următoare, Emanuil Gojdu îşi va deschide propriul birou de avocatură şi va deveni, în scurt timp, faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.

În anul 1848, în contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania, Emanuil Gojdu a căutat, împreună cu fruntaşi români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro). Spre deosebire de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu revoluţionarii maghiari. La 9/21 mai 1848, în casa sa din Oradea, a redactat, împreună cu Ioan Dragoş, Gheorghe Fonnai şi Nicolae Jiga “Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită“. Prin această proclamaţie se preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 13/25 iunie 1848, unde fiecare comitat să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.

Tot la 9/21 mai 1848 a redactat “Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat“, prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carloviţ. În ansamblu, politica paşoptistă a lui Emanuil Gojdu şi a celorlalţi fruntaşi români din Câmpia de Vest a fost orientată mai mult către revoluţia maghiară decât către cea a românilor din Transilvania.

În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi datorită faptului că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români.

În anul 1866, Emanuil Gojdu a fost ales deputat de Tinca.

Emanuil Gojdu era mândru de originea sa de român ortodox. Casa lui din Budapesta a fost cunoscută ca fiind o casă românească, în care obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege “pentru egala îndreptățire a naționalităților“. “Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul Națiunii“.

Fundaţia Gojdu

La 4 noiembrie 1869, la Budapesta, Emanuil Gojdu şi-a redactat testamentul, act prin care se năştea Fundaţia Gojdu, destinată întrajutorării românilor ortodocşi care doreau să studieze, dar nu aveau mijloacele materiale necesare. El lăsa naţiunii române din Transilvania imensa sa avere, pe care reuşise să o adune în timpul vieţii, cu scopul de contribui la ridicarea culturală a acesteia.

Din dispoziţiile principale ale testamentului se desprind următoarele: în răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime se distribuie sub formă de burse “acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor“. În perioada 1921-1971 se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi. În perioada 1971-2021 se capitalizează jumătate din venituri, iar din cealaltă jumătate se acordă burse. În intervalul 2021-2071, dintr-o zecime a veniturilor se constituie un fond de rezervă, iar restul veniturilor se întrebuinţează “în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiunea ortodoxă răsăriteană“.

Fundaţia era prevăzut a fi administrată în principal de biserica ortodoxă, din comisia de administrare trebuind să fie trei mireni, cu bună reputaţie. Mai era stipulat să facă parte din comisia de administrare cel puţin un membru al familiei Poinar din Craidorolţ, dacă s-ar găsi din această familie vreun individ vrednic.

Sigiliul reprezentanţei (comisiei de administrare) a Fundaţiei urma să poarte următoarea inscripţie: “Lăsaţi pruncii să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870“.

De la început, activitatea Fundaţiei a fost atacată de persoane cu diferite interese. Chiar văduva lui Emanoil Gojdu a fost instigată de către unii, pentru a ataca testamentul. La intervenţia lui Ioan cavaler de Puşcariu, văduva lui Gojdu a renunţat la procesul de atacare a testamentului, iar Fundaţia a putut să îşi continue activitatea aşa cum o dorise fondatorul ei.

Acestă fundație a funcționat între 1870 și 1917, acordând foarte multe burse studenților români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și Victor Babeș.

După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu.

După 1945, in urma instaurarii regimului comunist în Ungaria, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de statul maghiar şi şi-a întrerupt activitatea în anul 1952. După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, în anul 1989, a început o serie de procese care vizau recuperarea bunurilor Fundaţiei Gojdu. Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național Emanuil Gojdu din Oradea.

În octombrie 2005 prim-ministrul Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu au semnat cu guvernul maghiar un acord care prevedea înființarea – conform legislației ungare – a unei fundații publice româno-ungare „Gojdu”. Aceasta ar fi urmat să fie susținută anual financiar de cele două guverne – având ca bază patrimoniul lasat moștenire de Emanoil Gojdu. Scopurile fundației – constituite pe principiile cooperării – ar fi fost selectarea de bursieri români sau maghiari, sprijinirea funcționării muzeului și a bibliotecii „Emanoil Gojdu”, precum și susținerea de manifestări expoziționale, conferințe și programe științifice.

Criticii acestui acord, promovat legislativ printr-o Ordonanță de urgență, au susținut ideea că ca prin adoptarea acesteia România s-ar afla în situția în care practic ar ceda gratuit patrimoniul “Fundației Gojdu“, în favoarea statului maghiar. Pe acest fond proiectul de hotărâre privind adoptarea ordonanței Gojdu a fost inițial blocat în Parlamentul României peste doi ani prin respingerea lui de catre Camera Deputaților, motivul fiind faptul că prevederile sale substituiau fondurile fundației legal înființată la Sibiu, conform legislației române. La Senat – camera decizională – proiectul a stat blocat în comisii până în martie 2008, când a fost și acolo respins, tot în martie 2008 Președinția României semnând decretul pentru promulgarea Legii privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului 183/2005 pentru ratificarea Acordului privind înființarea Fundației Gojdu.

Când şi-a redactat testamentul, Emanoil Gojdu a spus că ar dori să se scoale din mormânt peste o sută de ani, pentru a vedea ce s-a ales din testamentul său.

Moartea

Emanoil Gojdu a murit în anul 1870, la Budapesta. Este înmormântat în cimitirul Kerepesi, din capitala Ungariei. După 1990, în România au avut loc lungi dezbateri, care încercau să răspundă la întrebarea dacă rămăşiţele pământeşti ale lui Emanoil Gojdu ar trebui sau nu repatriate. Autorităţile din Ungaria au refuzat repatrierea.

Moştenirea

Un colegiu naţional din Oradea poartă numele de “Emanoil Gojdu”
În centrul oraşului Oradea, vis-a-vis de Biserica cu Lună, se află statuia lui Emanoil Gojdu
O stradă din Oradea, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu
O stradă din Salonta, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu
O stradă din Tinca, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu
O stradă din Timişoara, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu
O stradă din Buziaş, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu
O stradă din Deva, judeţul Hunedoara, poartă numele de Emanoil Gojdu
O stradă din Arad, judeţul Arad, poartă numele de Emanoil Gojdu
O stradă din Oraviţa, judeţul Caraş, poartă numele de Emanoil Gojdu

(sursa: mitropolia-ardealului.ro)

Prezentare Biblia pentru copii povestită de Părintele Necula. Vol. III :

Iisus a oferit umanității o mulțime de daruri, însă cel mai de preț a fost cu siguranță: Bucuria Învierii. Biruind moartea, El le-a permis tuturor celor care Îi urmează Cuvântul să devină nemuritori prin Har.

Acest volum prezintă: 
Învierea lui Lazăr

Intrarea în Ierusalim sau Duminica Floriilor

Cina cea de taină.

Rugăciunea din Grădina Ghetsimani

Patimile și Răstignirea

Învierea și înălțarea 

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Iubirea dincolo de mormant:

Mare și dureroasă este taina morții! Pierderea celor dragi din viața pământească e perioadă de adâncă durere, în care ești nevoit să reînveți să trăiești, în noile condiții de absență fizică a celui drag.

Prezentare Arta alimentației. Din „secretele” sfinților:

Cartea pe care ne‑o propune părintele Iustin Petre, starețul mănăstirii Sfântul Ioan Casian, ne invită să medităm încă o dată la valoarea pe care o are postul creștin pentru fiecare dintre noi. Omul uită și, din acest motiv, este nevoie să ni se readucă aminte, iară și iară, pentru a reîncălzi duhul și pentru a mișca voința spre făptuire.

Postul este o singură lucrare, dar care aduce mulțime de daruri. Postul este curățire a minții, sprijin pentru rugăciunea curată, luminare a sufletului, reprezintă înnoire a duhului, examen al libertății duhovnicești. Postul este sprijin la vreme de pocăință, dar și binecuvântare, pentru că aduce peste noi harul lui Dumnezeu. Postul este izvor de sănătate trupească dar, mai ales, un izvor de sănătate sufletească, prin eliberarea de „toxinele” sufletești şi cultivarea virtuților, căci scopul vieţii creștine este înnoirea omului „după chipul Celui ce l‑a zidit”.

Cartea de față se citește ușor și are darul de a ne înviora sufletește și de a ne încuraja să îndrăznim. Lectură cu folos tuturor!
Arhimandrit Nicodim Petre

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Abisul înțelepciunii dumnezeiești:

Dumnezeu este Dumnezeul inimii noastre. Atunci când aceasta simte dulceața dumnezeiască, respinge toate desfătările pământești și nu găsește plăcere în nimic pământesc; totul trăiește în cer, acolo unde-și are comoara. Dar Împărăția lui Dumnezeu se extinde în interior și în exterior, pentru că, atunci când tot ceea ce se spune este împlinit înlăuntru, totul din afară este reconstruit după același duh și principii. În același duh, limba, ochii, urechile și toate celelalte simțuri încep să funcționeze. În același duh, toată mișcarea și toată acțiunea se îndreaptă spre exterior, în intimitate, în familie, la muncă, în societate și în toate relațiile lumești.

Pe scurt, atunci, în toate manifestările vieții noastre interioare, Dumnezeu este conducătorul tangibil, pecetluit în atenția tuturor, după cuvântul Domnului: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5, 16). Oricine caută, găsește Împărăția lui Dumnezeu, în care Dumnezeu va fi toate în toţi (cf. I Corinteni 15, 28). În acest fel, precum în ceruri Domnul Se odihnește pe heruvimi și serafimi, tot așa și în acest suflet, în toate puterile duhului său, devenit conștient și făuritor, dirijează totul înăuntru și în afară pentru a-I plăcea numai Lui, iubindu-L din toată inima sa şi din tot sufletul său şi din toată puterea sa şi din tot cugetul său ( cf. Luca 10, 27).

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Universul părinților sirieni. O introducere:

Cartea profesorului Sebastian Brock, Universul Părinţilor sirieni, oferă cititorului român cele mai importante repere la zi pentru orientarea sa în teologia siriacă. De-a lungul cărţii, autorul tratează profund, limpede şi meticulos cele mai importante şi mai reprezentative teme ale gândirii Părinţilor sirieni.

Grăitoare sunt chiar şi titlurile câtorva capitole din cuprins: „Introducere în siriacistică”, „Introducere în spiritualitatea siriacă”, „Hristologia Bisericii Răsăritului”, „Rugăciunea lui Iisus în tradiţia siriacă” şi altele.

Parcurgerea cărţii va oferi cititorului bucuria întâlnirii cu o viziune integratoare şi unificatoare asupra unei lumi mirabile, dar încă puţin cunoscute, aşa cum este cea a creştinismului de limbă siriacă, viziune care este rodul şi sinteza cercetărilor de o viaţă ale profesorului Sebastian Brock.

Ierom. Agapie Corbu

Sebastian Brock (n. 1938), considerat decanul la nivel mondial al studiilor siriace, este profesor emerit la Institutul Oriental din Oxford, unde a predat între anii 1974-2003. Este autorul a peste 30 de cărţi şi 400 de articole publicate, inclusiv ediţii de text şi traduceri. Cheia de boltă a operei sale a reprezentat-o descoperirea providenţială a Părţii a II-a din scrierile Sfântului Isaac Sirul în Biblioteca Bodleiană din Oxford, manuscris pe care l-a tradus şi publicat în ediţie critică.

În nenumă­rate feluri, autorii sirieni relevă complementaritatea dintre rolurile Mariei şi ale Euharistiei în cursul istoriei mântuirii. Maria este punctul esenţial de întâlnire între Dumnezeu şi om în procesul Întrupării, pogorârea lui Dumnezeu în om, la fel după cum Euharistia este punctul de întâlnire dintre om şi Dumnezeu, în procesul de sfinţire sau (aşa cum găsim expri­mat în tradiţia orientală şi în cea greceasă deopotrivă) de îndumnezeire a omului, de înălţare a omului către Dumnezeu.

În acelaşi timp, Sfintele Taine (Botezul mai cu seamă) „nasc“ neîncetat creştini, la fel după cum Maria Îl naşte pe Hristos. În Sfintele Taine lucrarea Duhului Sfânt este sigură; ce rămâne ca o necesitate este consimţirea, conlucrarea fiecărei persoane umane în parte, corespunzând consimţământului Mariei de la Bunavestire. Dacă această conlucrare este oferită, atunci şi creştinul va „zămisli“, iar Hristos va străluci mai departe din inima aceluia, la fel după cum şi Maria a zămislit, iar Hristos a strălucit.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Simbolul credinței:

Credința în Dumnezeu este înnăscută în sufletul omului și nu există niciun popor care să nu creadăîn Dumnezeu, corect sau greșit. Plutarh a scris: „Dacă vom străbate pământul locuit de noi în toate direcțiile lui, vizitând și stepele Asiei, și locul de baștină al triburilor sălbatice ale Americii, și nordul cel mai rece, și deșerturile nisipoase și fierbinți ale Africii, oriunde vom găsi o ființă omenească, fie ea și sălbatică, privirea ei se îndreaptă spre cer; oriunde gândește o minte, chiar dacă ea se află pe cea mai joasă treaptă de dezvoltare, îi este deja specific gândul la Divinitate; oriunde bate o inimă omenească, ea se cutremură sau se înfioară de bucurie, presimțind existența unei Ființe veșnice. La fel, oriunde se aude o limbă omenească, deși încă foarte săracăși rudimentară, acolo există, totuși, deja un cuvânt pentru numele lui Dumnezeu”. 

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Traumă și minune:

Trăim o viaţă deformată, cu multe răni deschise şi clipe moarte. Suntem chemaţi să preschimbăm rana noastră personală care ne doare şi nu ne lasă să trăim, în ceva mai puternic, care ne va trezi şi ne va da înapoi puterea vitală pierdută.Fiecare durere din noi, în loc să ne frângă, poate deveni o comoară nepreţuită, dacă o vom accepta şi vom şti cum s-o înfruntăm. Dacă o vom administra corect şi n-o vom înăbuşi, va constitui o trambulină spre schimbare.

În procesul dureros, dar vindecător al iertării, încetul cu încetul inima se înmoaie. Toate percepţiile disfuncţionale pe care le-am avut atâţia ani şi ne-au afectat, toate poverile care nu ne-au lăsat să zburăm şi ne-au ţinut imobilizaţi la pământ, acum dispar ca prin minune. Începem să devenim compătimitori şi milostivi cu toată lumea.

Constatăm că dacă nu iubim ne îngustăm în noi. Atunci când iubim, inima se lărgeşte şi după aceea vrem să-i îmbrăţişăm pe toţi. Vom trăi tot în lume, dar în alt fel.

Noua viaţă, cu începutul pe care i-l punem în fiecare zi, se va deschide în faţa noastră însoţită de un sentiment de răspundere personală şi nădejde. Drumul nu va mai fi de-acum coborâtor, ca mai înainte, ci vom simţi că urcă, chiar şi atunci când ne doare. Şi toate acestea sunt o minune. Minunea nu trebuie s-o aşteptăm, ci s-o înfăptuim…

Detalii despre carte / COMANDA