![]() |
![]() |
![]() |
Buna-Vestire
25 Martie
|
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte
|
Martie 2023 |
În acești ultimi ani de vai și-amar de lume, de necazuri și nevoi, de minciuni, manipulări și mascaradă, de spălări de creiere și delir propagandistic, ne-au batjocorit în toate felurile: ne-au vârât pe gât brașoave despre gravitatea bolii și iminența morții, ne-au virusat televizoarele cu statistici mincinoase și cu izolete, ne-au închis gura cu articole de cârpă și articole de lege, ne-au încuiat în case și ne-au încuiat în minte, ne-au îngrămădit ca pe vite în abatoarele de înfierare-„vaccinare”, ne-au siluit drepturile și libertățile și, pe scurt, ne-au sfidat în fel și chip. Unii dintre noi au protestat cum au putut. Alții s-au resemnat, sperând că bucuroși le-om duce toate, de-o fi boală, de-o fi sănătate. Să dea Domnu’!, ce să zic?… Ceea ce, însă, sigur nu putem duce și nu avem dreptul de a duce sunt nelegiuirile pe care sociopații și psihopații care s-au instalat – ilegitim – la cârma planetei le-au comis și le comit la adresa copiilor noștri.
Îmi propun, în cele ce urmează, ca pe baza însemnărilor și a cazuisticii arhivate în această tristă epocă istorică, să dezvolt subiectele mai sus-enumerate. Misiunea de-a realiza o sinteză a acestei cazuistici într-o intervenție gazetărească este, însă, una complicată: întâi, din cauza volumului imens de informație adunat în aceste notițe (inconvenient care mă determină să împart textul în mai multe capitole, câte unul dedicat, periodic, fiecărei teme menționate); pe urmă, din cauza unor incertitudini care pot plana asupra veridicității anumitor date extrase și prelucrate de presă (fie ea „independentă” sau „alternativă” și „neaservită politic”), chiar dacă aceste informații, în covârșitoarea lor majoritate, sunt confirmate din multiple surse ori au devenit, deja, notorii; în fine, pentru că un asemenea demers excede sfera specializării mele strict juridice, de unde și riscul ca potențiali cârcotași să invoce obiecțiuni și excepții de „competență” ori de „legitimitate”.
Cu toate aceste inconveniente în mapă, îmi fac curaj, lăsându-vă pe dumneavoastră să fiți arbitri și judecători. Ce mă motivează și mă avântă s-o fac sunt trei stări speciale.
Întâi de toate, a fost emoția trăită recent la un spectacol artistic omagial, organizat cu ocazia aniversării a doisprezece ani de existență a școlii „Sfinții Trei Ierarhi” din Capitală (invitat de Părintele Profesor Vasile Gavrilă, căruia îi mulțumesc călduros pe această cale). Particularitatea acestei pepiniere educaționale este că programa sa de învățământ, cvasi-identică cu a celorlalte entități de profil, este îmbogățită de teme suplimentare de educație umanistă, cursuri de educație creștin ortodoxă predate de profesori competenți și de ore de limbi străine clasice (latina și greaca). În plus, atmosfera cultivată în această școală pare să fie una pătrunsă de un profund spirit al decenței, normalității, respectului, curiozității intelectuale, colegialității, libertății și disciplinei, adică exact ingredientele necesare formării unor copii și adolescenți frumoși la suflet și integri la minte. Spectacolul la care am asistat a însemnat un relevant indiciu în acest sens nu doar prin produsul artistic în sine, oferit de elevi de gimnaziu și liceeni, cât mai ales, prin atmosfera din sală, care m-a mișcat în mod autentic: copii de vârste foarte fragede, frumoși și ei, frumoase și hainele lor, ochi și urechi la spectacolul de pe scenă (chiar dacă înțeles parțial), fără telefoane mobile sau alte mizerii tehnologice care să le distragă (mai bine zis, distrugă) atenția, au fost de o emoționantă cumințenie. Cumințenia și sfiala asta a lor, plus foiala abia perceptibilă și vădit controlabilă mi-au adus aminte de atmosfera școlii de cândva și este un bun pretext să trec la următoarea rațiune a intervenției mele.
Rațiunea asta este, în fapt, o simțire, starea de reală nostalgie datăde amintirea propriilor mele experiențe pedagogice ca absolvent al unui liceu bucovinean – în fapt, școală de fete – și ca practicant de metode, proceduri și rețete de lucru și de comunicare cu (pre)școlarii. De altfel, cred că cele mai savuroase experiențe trăite în anii aceia au fost tocmai cele povestite și repovestite între noi, fetele, când ne adunam ca la clacă, după zilele de practică pedagogică. Nu-s relevante în context, evident, dar ceea ce-mi potențează nostalgia-combustibil este atmosfera – numitor comun al tuturor acestor experiențe: starea de tihnă, inocență, spirit ludic, veselie decentă, naturalețe și libertate în care trăiau și se formau copiii.
I. Agresiunile la adresa sănătății fizice și emoționale a copiilor din perioada isteriei covidiene
Întâi de toate, i-au speriat și i-au virusat cu frică: ba că trebuie să se mascheze și să stea stană de plexiglas în propria cușcă educațională, ba că or să moară dacă nu respectă regulile de „igienă” și „distanțare socială” (distanța-s-ar-non-sensurile-de-cuvinte-să-se-distanțeze!), ba că trebuie să fie responsabili pentru sănătatea bunicilor, potențiale victime ale colindelor și îmbrățișărilor nepoților, ba că reprezintă – în general – un „vector” sau „rezervor” „de infecție” pentru cei din jur, motive pentru care veselia, joaca, râsetele, giumbușlucurile, ghidușiile și năzdrăvăniile copilăriei trebuiau încuiate, toate, de-a valma, în lada din pod a amintirilor.
Pe urmă, i-au forțat să stea departe de școală și de realitate si să se apropie de „educația on-line”, better than resign. În temeiul acestor noi directive, au instaurat moda pedagogică a „educației de la distanță” (în fapt, distanță-de-la-educație), în care cititul, scrisul și socotitul, muzica și desenul, experimentele de laborator și exercițiile de la tablă, sportul și drumețiile, interacțiunile cu dascălii și cu colegii, jocurile din curtea școlii și dansurile de la serbări s-au făcut, toate, sub căldura plapumei și-n lumina laptop-ului.
În fine, întrucât niciuna dintre măsurile sus-enumerate nu păreau să aibă succes în crâncena luptă cu covidul „ucigaș”, au apreciat că singurul remediu posibil pentru a contracara „viclenia” acestuia ar fi, și în cazul copiilor, nu-i așa?, poțiunea-minune, injecția experimentală cu tratament genetic, poreclită, alchimic și perfid, „vaccin”, dulce și aromat pelin. De altfel, cu ocazia ultimului Crăciun, masca și injecția miraculoasă au fost privite, pe „civilizate” plaiuri ale planetei, ca excepționale șanse oferite celor mici de a se afla pe lista premianților („nice list”) pe care Moașa Crăciun – Mrs. Santa Claus („triplu vaccinată” și dânsa, evident!) o audita înainte de intrarea în cartier și o compara cu aceea a copiilor răi, nemascați și ne-„vaccinați” („naughty list”).[1]
În Marea Britanie, de exemplu, deși studiile oficiale atestă inutilitatea tuturor măsurilor de carantinare și mascare[2], efectele lor asupra tinerilor sunt îngrijorătoare: listele de așteptare în clinicile de specialitate pentru copii cu carențe de nutriție („eating disorders”) s-au dublat[3]; peste un milion de tineri așteaptă asistență în cabinetele de psihiatrie[4]; ca efect al arestului la domiciliu, s-a înregistrat o explozie de cazuri de boli psihice[5] și ticuri nervoase[6]; jumătate dintre cei intervievați într-un sondaj declară că și-au pierdut încrederea în ei înșiși[7]; s-au realizat sute de studii efecte nocive ale măștilor[8], iar din cauza botnițelor purtate de adulți, bebelușii au avut și au serioase probleme de adaptare și înțelegere a expresiilor lor faciale[9], după cum școlarii se confruntă cu reale dificultăți de comunicare cu colegii și cu pedagogii.[10] De altfel, în întreaga lume, ca efect al măsurilor de pretinsă „prevenție”, copiii au avut (și au) de suferit din cauza durerilor de cap, oboselii, slabei alimentări cu oxigen, insomniilor, hepatitei și afecțiunilor pulmonare.[11] De asemenea, politicile restrictive adoptate în perioada pandemenței au cauzat serioase înmulțiri ale diagnosticelor de diabet și de obezitate în rândul copiilor, iar numărul migrenelor, trombozelor, afecțiunilor renale și altor boli a crescut în mod îngrijorător.[12] Una peste alta, se pare că niciodată lumea medicală nu a fost mai încercată de preocupări privind sănătatea fizică, mintală și emoțională a preșcolarilor și școlarilor[13], iar potrivit lui Robert Kennedy Jr., „cea mai mare criză care macină acum America este epidemia cronică ce afectează copiii”.[14]
Mai grav decât atât, statistici oficiale privind mortalitatea infantilă atestă o creștere cu o șocantă rată de 691% a deceselor de când Agenția Medicală Europeană a extins, în mai 2021, autorizarea injecțiilor experimentale covid pentru copiii în vârste cuprinse între 12 și 15 ani[15], iar cererea de sicrie pentru cei mici pare să fi explodat în America de Nord cu peste 400%, imediat după anunțarea introducerii acestor injecții.[16]
Colac peste pupăză, așa cum așa-zisa „pandemie” a fost precedată de o repetiție cu public sub reflectoarele „Evenimentului 201” („Event 201”), aceeași autori ai tragediei covidiene au pus la cale un nou cataclism pregătit, în octombrie 2022, în repetiția finală intitulată „Contagiunea catastrofică” („Catastrophic Contagion”). Conform previziunilor (planurilor, cumva?…), noua plandemie ar urma, negreșit!, să fie generată de un alt virus intitulat „severe epidemic enterovirus respiratory syndrome 2025” (SEERS-25), care va afecta – știu prea bine scenariștii și regizorii spectacolelor planetare – în special, atenție!, copiii și tinerii.[22]
În orice caz, până s-apară „contagiunea catastrofică", frica în rândul (pre)școlarilor și adolescenților ar trebui – se pare – cultivată constant, motiv pentru care bau-bau-ul scos recent din sertarele propagandei s-ar numi „triplandemie” („tripledemic”), un cocktail „extrem de nociv” format din covid, gripă și un virus respirator special („RSV”). Inutil de adăugat că singurul remediu de contracarare a acestei noi triplandemii ar fi, evident, un nou tip de vaccin.[23]
Suntem, așadar, martorii unei ofensive împotriva tinerelor generații, care nu a fost și nu este întâmplătoare, iar procedurile medicale de „prevenție” și „combatere” a „epidemiei-covid” au avut ca scop nu însănătoșirea copiilor, ci tocmai înrobirea lor fizică și emoțională și exmatricularea lor dintr-o copilărie a normalității și veseliei, ocrotită de zâne bune. Această agresiune „medicală” nu a fost (și nu este), însă, singulară și izolată; ea vine la pachet cu și este acompaniată îndeaproape de o cotoroanță ideologică extrem de rapace spre care vă propun să îndreptăm reflectoarele în episodul următor.
Va urma:
II. Săgețile otrăvitoare trimise înspre inima copilăriei
Cel de-al doilea front pe care generalii turbo-globalismului l-au deschis împotriva copilăriei ca stare de grație, de frumos și de speranță, țintește tocmai esența acesteia: puritatea, candoarea și inocența. Este frontul deschis în urmă cu câțiva ani și alimentat în zodia recentei crize sanitare de o agendă la vedere care, sub acoperirea hipersexualizării prunciei, atacă identitatea și însuși sufletul neprihănit al copiilor.
Ca rezultat al acestei înfricoșătoare erupții, șiroaiele de lavă, fierbinți, incandescente și fumegânde, amenință, cu aspirații infernale, grădina de rai a copilăriei.
Din păcate, le vedem și le simțim venind.
(…)
Lista trimiterilor bibliografice disponibilă la sursă: Activenews
Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis un comunicat de presă prin care salută declararea zilelor de 6 și 7 ianuarie drept sărbători legale în care nu se lucrează.
Comunicatul subliniază importanța acestei facilități pentru credincioșii care doresc să participe la slujbele speciale de Bobotează și Sf. Ioan. De asemenea, se amintește semnificația inițiativei și pentru ortodocșii care țin calendarul nerevizuit și serbează în data de 7 ianuarie Nașterea Domnului.
Comunicatul de presă:
Patriarhia Română a luat act cu bucurie de publicarea în Monitorul oficial partea I nr. 186, din 6 martie 2023, a Legii nr. 52 din 3 martie 2023 pentru completarea alin. 1 al art. 139 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, prin care zilele de 6 ianuarie – Botezul Domnului – Boboteaza și 7 ianuarie – Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul au devenit zile de sărbătoare legală în care nu se lucrează.
Pentru creștinii ortodocși, Praznicul Botezului Domnului (6 ianuarie) se numără între cele mai importante sărbători religioase, alături de Învierea Domnului (sărbătoare cu dată schimbătoare), de Nașterea Domnului (25 decembrie), dar și de alte praznice numite, în practica și tradiția creștină ortodoxă, împărătești, datorită însemnătății lor în cadrul istoriei mântuirii. Sărbătoarea Botezului Domnului este cinstită, la aceeași dată (6 ianuarie), și de către credincioșii romano-catolici, greco-catolici și penticostali, deci în total beneficiază de această sărbătoare legală în care nu se lucrează aproape 95% din populația României.
Sărbătoarea Botezului Domnului (Epifania) sau Boboteaza, așa cum mai este numită în termeni populari, este unică și prin aceea că, în această zi, cea mai mare parte a credincioșilor ortodocși sunt prezenți la biserică pentru a primi Agheasmă Mare. În tradiția ortodoxă, Sfințirea cea Mare a apei sau Agheasma Mare este o rânduială liturgică săvârșită doar de Bobotează.
Pentru a veni în sprijinul manifestării libertății religioase a populației, legiuitorul român a declarat unele sărbători religioase ca zile libere legale. Astfel, prin Legea nr. 176/2016 pentru modificarea alin. (1) al art. 139 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, prima și a doua zi de Paști, prima și a doua zi de Crăciun (25-26 decembrie), Adormirea Maicii Domnului (15 august), Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României (30 noiembrie) au fost declarate zile de sărbătoare legală în care nu se lucrează.
Prin această reglementare, legislatorul român a înțeles să asigure la modul concret libertatea de religie garantată de Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 18), de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (art. 10), de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 9), de Constituția României (art. 29) și de Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.
Prin urmare, dată fiind însemnătatea religioasă a Sărbătorii Botezului Domnului, dar și implicațiile de ordin practic pe care le presupune această sărbătoare religioasă, Patriarhia Română a solicitat Președinților celor două Camere ale Parlamentului declararea zilei de 6 ianuarie ca sărbătoare legală în care nu se lucrează. Introducerea acestei zile ca sărbătoare legală în care nu se lucrează este un demers în urma căruia cei care doresc să participe la ceremoniile religioase din această zi ar avea toate condițiile să se manifeste astfel.
Menționăm că în mai multe state europene, majoritar ortodoxe sau catolice, precum Austria, Cipru, Croația, Finlanda, Grecia, Italia, Polonia, Rusia, Slovacia, Spania ori Suedia, ziua de 6 ianuarie a fost inclusă între sărbătorile legale nelucrătoare, tocmai pentru importanța ei religioasă.
Strâns legată de sărbătoarea Botezului Domnului este cinstirea celui care a săvârșit Botezul Domnului, Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, în ziua de 7 ianuarie, în fiecare an. Potrivit statisticilor Ministerului Afacerilor Interne, aproximativ 2.002.000 români își serbează onomastica în ziua de 7 ianuarie, fiind cel mai des întâlnit nume în România.
Pe de altă parte, pentru creștinii ortodocși care utilizează calendarul neîndreptat (zis de stil vechi), ziua de 7 ianuarie este importantă pentru că, la această dată, este prăznuită Nașterea Domnului. Din acest motiv, țări majoritar ortodoxe din Europa, precum Belarus, Georgia, Moldova, Rusia, Serbia, Ucraina, au reglementat data de 7 ianuarie ca sărbătoare legală în care nu se lucrează.
Potrivit datelor oferite de către Biroul Național de Statistică, în anul 2021, în România, erau înregistrați 642.149 de cetățeni moldoveni rezidenți în România. Acestora li se adaugă și alți cetățeni moldoveni care vizitează țara noastră cu prilejul marilor sărbători religioase, ca de exemplu Praznicul Nașterii Domnului. Întrucât calendarul pe care îl țin cetățenii moldoveni este cel de stil vechi, Nașterea Domnului este prăznuită de către aceștia în fiecare an, în ziua de 7 ianuarie.
La această dată este sărbătorită Nașterea Domnului și de către credincioșii aparținând Vicariatului Ortodox Ucrainean, unitate de cult din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, precum și de către credincioșii Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timişoara și cei ai Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi din România, culte religioase recunoscute oficial în România, potrivit prevederilor Legii nr. 489/2006 republicată.
În acest context, dată fiind importanța religioasă a zilei de 7 ianuarie, Patriarhia Română a solicitat și declararea acesteia ca sărbătoare legală în care nu se lucrează.
Mulțumim inițiatorilor legii, parlamentarilor celor două Camere ale Parlamentului României, care au votat legea, Președintelui României care a promulgat-o întrucât au considerat ca întemeiate și utile familiei și societății românești argumentele Patriarhiei Române pentru adoptarea Legii nr. 52/2023.
Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Într-o adresă transmisă, la inițiativa Patriarhiei Române, 13 reprezentanți ai cultelor religioase din țară solicită includerea Religiei pe lista disciplinelor la care se poate susține examenul de Bacalaureat. Semnatarii cer și eliminarea din noul proiect de Lege a învățământului preuniversitar a unor prevederi care țin de noile ideologii.
Religia ca materie școlară este „una dintre puținele care se studiază pe tot parcursul învățământului preuniversitar și singura care a fost validată de majoritatea covârșitoare a părinților”, se arată în adresă.
De aceea, includerea disciplinei pe lista opțiunilor pentru susținerea examenului de Bacalaureat va dovedi „nediscriminarea Religiei în raport cu alte discipline școlare din trunchiul comun” și le va permite elevilor să-și valorifice și să-și verifice competențele dobândite, i-au transmis Ministrului Ligia Deca reprezentanții cultelor religioase din România.
„Religia este o materie ca oricare alta și poate fi inclusă între materiile examenului de bacalaureat, așa cum a și fost în România pre-comunistă, așa cum și este în multe dintre țările din UE”, afirmă Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, într-o declarație de presă.
Documentul mai include o serie de corecții referitoare la organizarea învățământului religios, precum și cerința de eliminare din Legea învățământului preuniversitar a definiției „diversității”, a articolului referitor la obligația de a promova „diversitatea” în școală și a sintagmei referitoare la „orientarea sexuală” – „conform principiului independenței față de orice formă de ideologie”.
„Învățământul public din România ar trebui să rămână total ocrotit de orice formă de ideologizare”, comentează Vasile Bănescu.
„Studiul Religiei acceptate de stat nu constituie o asemenea formă, întrucât religia creștină este fundamentul real al culturii umaniste europene și așa trebuie înțeleasă în școală. Știința europeană însăși a încolțit nu în pofida creștinismului, ci chiar în solul său, datorită lui”, mai explică purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.
Adresa este semnată de Părintele Patriarh Daniel, căruia i s-au alăturat reprezentanții următoarelor culte din România: Biserica Romano-Catolică; Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică; Biserica Armeană; Biserica Reformată; Biserica Evanghelică C.A.; Biserica Evanghelică Lutherană; Biserica Unitariană Maghiară, Cultul Creștin Baptist; Biserica Creștină după Evanghelie; Cultul Creștin Penticostal; Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea; Cultul Musulman.
Ziua Deținuților Politici Anticomuniști
Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989 în România este marcată în fiecare an în data de 9 martie. Comemorarea Deținuților Politici Anticomuniști în Ziua Sfinților 40 de Mucenici a fost stabilită de Parlamentul României prin legea 247/05.12.2011. În această zi sunt oficiate în majoritatea eparhiilor slujbe de pomenire a celor care au pătimit în timpul regimului comunist ateu, apărând credinţa în Dumnezeu şi demnitatea poporului român. Între cei pomeniți se numără ierarhi, profesori de teologie, studenți, monahi, intelectuali creștini și peste 1.800 de preoți ortodocși, care au fost anchetați și arestați, aruncați în închisori, trimiși să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră, câțiva chiar deportați în Siberia pentru acuzații total nefondate, dar socotiți periculoși pentru noul regim politic de stat.
„Credința lor puternică și curajul de a-L mărturisi pe Hristos prin suferință au exprimat rezistența activă sau jertfelnică a Bisericii, alături de rezistența ei liturgică prin propovăduirea credinței și săvârșirea Sfintelor Taine și a ierurgiilor. A fost o luptă cu ateismul militant și agresiv dusă dincolo de unele discursuri convenționale și compromisuri oficiale de coexistență pașnică”, se precizează în Actul Solemn Comemorativ al Sfântului Sinod, transmis în octombrie 2017. La propunerea Patriarhului Daniel, anul 2017 a fost declarat An comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română, în ședința de lucru din 28-29 octombrie 2015 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Sursa: http://basilica.ro
Părintele Iulia Prodromitul a trecut la Domnul
Marele duhovnic botoșănean din Sfântul Munte Athos, Părintele Iulian Prodromitul, a trecut la cele veșnice vineri, 10 martie. Acesta avea 97 de ani. Anunțul a fost făcut vineri după-amiază de Schitul românesc Prodromu pe pagina de facebook. „Astăzi 10 martie 2023, Părintele Iulian Prodromitul a trecut la Domnul. Dumnezeu să-l odihnească şi să-l primească în Împărăţia Sa! Înmormântarea va avea loc mâine la ora 14.30”, a mai anunțat schitul. Părintele Iulian a viețuit în Schitul Prodromu, în Sfântul Munte Athos. Mulți monahi români, dar nu numai, cât și mireni care ajungeau în Athos, își găseau în Părintele Iulian de la Prodromu duhovnicul plin de dragoste, de care are nevoie orice suflet mergător spre Împărăție. Ioan Lazăr, cum se numea înainte de a deveni ieromonahul Iulian, Părintele s-a născut la data de 8 ianuarie 1926, în localitatea Vorona, județul Botoșani. Părinții săi, Ilie și Elisabeta, oameni simpli și credincioși, nu l-au împiedicat pe tânărul Ioan să îmbrățișeze viața monahală. Astfel, în anul 1946, la numai 20 de ani, el va fi închinoviat la Mănăstirea Sihăstria, județul Neamț. În anul 1950, el va termina armata, lucru obligatoriu la acea vreme. Petrecând zece ani, în rugăciune și ascultare, în anul 1956, Domnul l-a învrednicit de a fi hirotonit diacon, iar mai apoi, preot. În anul 1977, împlinind vârsta de 50 de ani, Părintele Iulian de la Sihăstria vine în Sfântul Munte Athos, loc unde va și rămâne. Viețuind vreme de patru ani la Schitul Lacu, abia mai apoi, în anul 1981, el ajunge la Schitul Prodromu, unde este pus duhovnic. Sursa: http://basilica.ro
Sâmbetele Postului Mare
Sâmbetele Postului au și o temă sau dimensiune secundară: aceea a morții. Cu excepția primei Sâmbete, care este prin tradiție închinată Sfântului Teodor Tiron, și celei de a cincea – aceea a Acatistului Bunei Vestiri – cele trei Sâmbete ce rămân sunt zile de pomenire obștească a tuturor celor care „întru nădejdea învierii și a vieții celei veșnice” au adormit întru Domnul. Această pomenire pregătește și anunță Sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Această pomenire reprezintă nu numai un act de iubire, o faptă bună; ea este, de asemenea, o redescoperire esențială a „lumii acesteia” ca muribundă și moartă. În această lume suntem condamnați la moarte, așa cum este într-adevăr și lumea însăși. Dar în Hristos moartea a fost distrusă dinăuntru, și-a pierdut după cum spune Sfântul Apostol Pavel „boldul”, a devenit ea însăși o intrare într-o viață mai îmbelșugată. Pentru oricare dintre noi, această intrare a început în „moartea” noastră prin Botez, care face să fie moarte acelea din noi care sunt vii („căci voi ați murit” – Coloseni 3, 3) și vii acelea din noi care sunt moarte: întrucât „moartea nu mai există”. O deviație generalizată a pietății populare de la înțelesul adevărat al credinței creștine a făcut din nou ca moartea să fie neagră. Aceasta este simbolizată în multe locuri de folosirea veșmintelor negre la înmormântări și requiem-uri. Oricum, ar trebui să știm că, pentru un creștin, culoarea morții este albul. Rugăciunea pentru morți nu înseamnă doliu și nicăieri nu este aceasta mai bine vădită decât în relația dintre pomenirea obștească a morților în Sâmbetele în general și în Sâmbetele Postului Mare în special. Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr și pacea luminoasă a Sfintei și Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înțelesul morții creștine și al rugăciunilor noastre pentru cei morți. Extras din Postul cel Mare – Alexander Schmemann, via http://doxologia.ro.
Luna pentru viață 2023
Luna pentru viață 2023 a început la București și în toată țara miercuri, 1 martie. În numeroase localități din România și Republica Moldova vor fi organizate activități de conștientizare pro-viață care vor culmina cu Marșul pentru viață. Tema manifestărilor din acest an: „Viitorul este pro-viață”. La București, în Luna pentru viață organizează activități asociațiile Studenți pentru viață, România pentru viață, „Spune-mi o poveste pentru suflet” și Centrele ROUA (de sprijin în criza de sarcină). Marșul pentru viață de la București și marșurile locale din celelalte orașe sunt programate pentru data de 25 martie, de Buna Vestire, când Mântuitorul Iisus Hristos se zămislește în pântecele Maicii Domnului. Aceasta arată valoarea inestimabilă a fiecărei vieți umane, create în conlucrare de Dumnezeu și de om. Organizatorii locali din România și Republica Moldova sunt independenți unii de alții. Fiecare își asumă responsabilitatea atât pentru activitățile organizate în Luna pentru viață, cât și pentru mesajul transmis în cadrul acestora. Dacă vrei să organizezi Marșul pentru viață 2023 sau o activitate în Luna pentru viață 2023, trimite un email la contact@marsulpentruviata.ro sau sună la 0751.859.467. Vei primi kitul de organizare și vei înscrie localitatea ta pe harta Lunii pentru viață 2023 „Viitorul este pro-viață”.
S-au împlinit luni 105 ani de la Unirea Basarabiei cu România.
Evenimentul istoric a avut loc în 27 martie 1918 și a constat în reunificarea părții dintre Prut și Nistru a voievodatului istoric al Moldovei alipită la Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. În 27 martie/9 aprilie 1918 Basarabia s-a reunit cu România, iar Arhiepiscopia Chișinăului a fost inclusă în Biserica Ortodoxă Română. Din iunie 1918 până în decembrie 1919 Arhiepiscopia Chișinăului a fost condusă de Episcopul Nicodim Munteanu al Hușilor, în calitate de locțiitor de arhiepiscop. De la începutul anului 1920 eparhia a fost condusă de arhiepiscopul Gurie Grosu, un localnic, care la 28 aprilie 1928 a fost ridicat la demnitatea de mitropolit. A păstorit până la 11 noiembrie 1936, când a fost pensionat. După Gurie, eparhia a fost condusă de doi locțiitori, cel mal însemnat fiind arhiereul Efrem Enăchescu Tighneanul. Din toamna anului 1944 Biserica din Basarabia se găsește sub jurisdicția Patriarhiei Ortodoxe Ruse cu ierarhi ruși. În 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a reactivat Mitropolia românească a Basarabiei, un rol important avându-l Mitropolitul Petru. Prin hotărârea nr. 7427/ 24 octombrie 1995, Sfântul Sinod a aprobat modificarea titulaturii Mitropoliei Basarabiei astfel: „Mitropolia Basarabiei, autonomă și de stil vechi, și Exarhat al Plaiurilor”.
Linkuri la știri:
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca 2023 să fie Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice.
În Sfânta Scriptură se regăsesc numeroase menţiuni cu privire la bătrâneţe, respectiv, valoarea şi sensul acesteia.
Dintre acestea, vă prezentăm 17 versete biblice.
1. Oare nu la bătrâni sălăşluieşte înţelepciunea şi priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată? (Iov 12:12).
2. Nu mă lepăda la vremea bătrâneţilor; când va lipsi tăria mea, să nu mă laşi pe mine (Psalmul 70:10).
3. Bătrâneţea este o cunună strălucită; ea se află mergând pe calea cuvioşiei (Pildele lui Solomon 16:31).
4. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată (Cartea înțelepciunii lui Solomon 4:9).
5. Sosi-vei la mormânt, la adânci bătrâneţe, ca o şiră de grâu strânsă la vremea ei (Iov 5:26).
6. Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui (Ecclesiasticul 3:12).
7. Cununa bătrânilor sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt părinţii lor (Pildele lui Solomon 17:6).
8. Nu dispreţui vorba celor bătrâni, că şi ei au învăţat de la părinţii lor. Că de la ei vei învăţa înţelepciunea şi îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie (Ecclesiasticul 8:9).
9. Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri, ca pe fraţi (I Timotei 5:1).
10. Ascultă pe tatăl tău care te-a născut şi nu dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână (Pildele lui Solomon 23:22).
11. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată curăţia (I Timotei 5:2).
12. Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor (Cartea înțelepciunii lui Solomon 4:8).
13. Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul tău (Leviticul 19:32).
14. Până la bătrâneţea voastră Eu sunt Acelaşi, până la adâncile voastre căruntele Eu vă voi ocroti (Isaia 46:4).
15. Cununa bătrâneţilor este cunoaşterea multor lucruri şi mărirea lor, frica Domnului (Ecclesiasticul 25:8).
16. Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea (Pildele lui Solomon 22:6).
17. Până la bătrâneţe şi cărunteţe, Dumnezeule, să nu mă părăseşti, Ca să vestesc braţul Tău la tot neamul ce va să vină (Psalmul 70:19-21).
Importanţa Sfântului Ioan Damaschin pentru teologia patristică se justifică prin dimensiunea sintetică a învăţăturii sale dogmatice, fiind socotit în acest sens „ultimul părinte bisericesc”.
Era originar din Siria, venind pe lume într-o familie nobiliară creştină, parte importantă a aristocraţiei sarazino-arabe de la Damasc. Contextul istoric nu era nici pe departe favorabil creştinismului sirian, ci mai degrabă dezavantajos, cu puţin timp înainte de naşterea sa confirmându-se în cetate ocupaţia arabă prin statornicirea politică a califilor musulmani. Familia sfântului are în această etapă o misiune ingrată, bunicul său, Mansour, fiind cel care a avut greaua sarcină de a trata capitularea Damascului (la 4 septembrie 635). Datorită calităţilor sale alese, Mansour este păstrat în administraţia imperială, fiind mai apoi urmat de fiul său, Sergiu (tatăl Sfântului Ioan Damaschin). Despre el s-a menţionat că „a făcut uz de poziţia sa pentru a-i apăra pe creştini şi diversele locuri sacre creştine de la distrugere”.
Sfântul Ioan Damaschin s-a bucurat dintru început de o educaţie aleasă, fiind îndrumat de un monah latin-italian, pe nume Cosma, pe care tatăl său îl răscumpărase din robie. La anul 718, în vremea califului Omar II (717-720), sfântul este numit în demnitatea tatălui său. La scurt timp, califul dezlănţuie o aspră prigoană împotriva creştinilor şi, în semn de protest, Sfântul Ioan se retrage din viaţa publică, îşi vinde averile şi intră în Mănăstirea „Sfântul Sava”, aproape de Ierusalim, alături de dascălul şi fratele său (adoptiv), Cosma. Văzând în el harul lui Dumnezeu şi dragostea jertfelnică pentru nevoinţă şi pentru adevărata învăţătură, Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului îl hirotoneşte preot, rânduindu-l totodată pe Cosma în scaunul de Episcop al Maiumei (754). „Deşi retras din viaţa publică, Sfântul Ioan se angajează activ în controversele vremii, dezlănţuind o luptă aprigă împotriva duşmanilor icoanelor. În consecinţă, el va fi anatematizat de sinodul iconoclast din 754, alături de Patriarhul Gherman şi Gheorghe de Cipru. Ca răsplată pentru dăruirea sa jertfelnică în apărarea icoanelor, el va fi reabilitat, alături de ceilalţi doi, la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea. Totodată, el se va angaja şi în disputele teologice, apărând doctrina ortodoxă niceeană împotriva monofizitismului, nestorianismului, iacobismului, maniheilor şi a islamului” (vezi: Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003, p. 397). A trecut la cele veşnice în anul 749, la mănăstirea sa de metanie, unde a fost şi înmormântat.
Moştenirea teologică a Sfântului Ioan Damaschin este de-a dreptul impresionantă, împletind în mod unic experienţa dogmatică, apologetică, polemică, moral-ascetică, exegetică sau imnografică. Sunt cunoscute în acest sens lucrările sale: Izvorul cunoaşterii sau Dogmatica, Despre Sfânta Treime, Trei cuvântări apologetice contra celor care resping sfintele icoane, Comentariu la epistolele pauline, precum şi numeroase epistole şi cuvântări la Maica Domnului, la praznice şi la sfinţi.
Erudiţia prolifică a operei Sfântului Ioan Damaschin se justifică printr-o bogată bibliografie patristică de care dispunea şi pe care negreşit şi-a asimilat-o. De altfel, este bine cunoscut că „Orientul a conservat, în ciuda numărului enorm de volume distruse de Diocleţian, preţioase colecţii de manuscrie. Biblioteca lui Alexandru al Ierusalimului a devenit biblioteca Sfântului Mormânt; putând fi salvată de la distrugere... Biblioteca lui Pamfil al Cezareei, de care s-a folosit Eusebiu, salvată de asemenea, avusese de suferit, mare parte din manuscrise fiind recopiate. Sfântul Constantin cel Mare a furnizat fonduri generoase pentru refacerea ei. Augustin, Ieronim, Rufin au avut un rol important în acest sens, fiind deopotrivă căutători de noutăţi şi excelenţi copişti... Este adevărat că, mai pe urmă, după ce perşii şi arabii au trecut, Ierusalimul a reuşit să plătească la timp pentru a scăpa de distrugere; Mănăstirea «Sfântul Sava», aşezată lăturalnic, nu a fost distrusă decât după 30 de ani de la moartea Sfântului Ioan Damaschin; colecţiile de cărţi, din Ierusalim şi din împrejurimi, au oferit astfel sfântului nostru numeroase resurse bibliografice” (C. Chevalier, „La mariologie de Saint Jean Damascene”, în Orientalia Christiana Analecta, vol. 109/1936, p. 29).
Cele trei apologii în suportul sfintelor icoane au fost pe deplin asumate de sfântul părinte, care a suferit în consecinţă excomunicarea şi prigoana autorităţilor bisericeşti iconoclaste. Acest proces demonic de scoatere a icoanelor din Biserică începuse din vremea împăratului Leon Isaurul (717-741), care a dat în acest sens două edicte iconoclaste: primul în 724 şi cel de-al doilea în 729. Socotindu-se deopotrivă împărat şi preot, Leon era convins că are tot dreptul să legifereze în materie de viaţă şi învăţătură bisericească. „Bulgărele de zăpadă”, care la început nu putea speria decât o vrabie, a luat proporţii şi a ajuns în scurt timp să schimbe radical viaţa eclesială, mergând până la persecuţie şi moarte. Singurii care au reuşit să se împotrivească cu adevărat şi în mod total acestor inacceptabile ingerinţe au fost monahii! Între ei, la locul cel mai înalt a răsunat vocea Sfântului Ioan Damaschin. El a protestat în primul rând „ față de faptul că Leon Isaurul îşi ia asupra sa drepturi sinodale. Principiului cezaro-papist al împăratului, Damaschin îi opune principiul sinodal, singurul justificat de Ortodoxie, de a legifera în materie de credinţă. Vede în titulatura lui Leon Isaurul o primejdie de moarte pentru fiinţa şi existenţa Bisericii. Împăratul nu poate legiui în Biserică, deoarece Apostolul Pavel spune că Biserica este condusă de apostoli, de profeţi, de păstori şi de dascăli (I Cor. 12, 28)” (pr. prof. Dumitru Fecioru, „Introducere” la Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane. Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 17).
Pentru că a avut îndrăzneala să se ridice împotriva decretelor imperiale iconoclaste şi împotriva tuturor celor care necinsteau sfintele icoane, Sfântul Ioan Damaschin a fost acuzat de „trădare”. Prin hotărârile sinodului iconomah de la Hiera, „arabul Mansour” devenea „trădător al imperiului creştin” şi „oricine deţinea şi difuza în imperiu scrierile unei astfel de persoane devenea complice la înaltă trădare şi pedepsibil ca atare”. Din acest considerent, scrierile apologetice ale sfântului părinte nu au fost imediat folosite şi asimilate, ele pătrunzând ulterior în lumea bizantină „pe filiera imnografică şi omiletică abia după triumful definitiv al icoanelor din 843, pomenirea sa în 4 decembrie fiind introdusă în Sinaxarul constantinopolitan” [diac. Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei. Sinodul VII Ecumenic. 1 Definind dogmatic sfintele icoane (691-810), Ed. Deisis, Sibiu 2020, p. 42].
În lupta sa împotriva ereziei iconoclaste, Sfântul Ioan Damaschin a biruit nu prin influenţa puterii politice sau autoritatea înaltelor slujiri bisericeşti, ci prin cuvântul său puternic şi de Dumnezeu însufleţit. Teologia sa despre sfintele icoane a câştigat ulterior reverberaţii doctrinare adânci, fiind certificată ca adevăr de credinţă al Bisericii. Iată ce spune despre datoria închinării şi sensul adevărat al icoanei: „Icoană/ imagine este o asemănare care trasează conturul prototipului/ originalului său având împreună cu ea şi faptul de a avea o diferenţă faţă de el; fiindcă icoana nu seamănă în toate cu arhetipul/ modelul ei. Prin urmare, Icoană/ Imagine vie, naturală şi invariabilă a Dumnezului celui nevăzut (cf. Col. 1, 15) este Fiul, Care poartă întreg în Sine Însuşi pe Tatăl, având în toate identitatea cu El” (Sfântul Ioan din Damasc, Cuvânt împotriva celor care resping veneratele şi sfintele icoane, I.9, apud Ibidem, p. 63).
Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au transmis o scrisoare pastorală la primă duminică din Postul Mare 2023, numită şi Duminica Ortodoxiei.
Ierarhii au precizat în mesajul pastoral că „la Duminica Ortodoxiei se serbează, an de an, biruința Bisericii împotriva tuturor ereziilor, fiind pomeniți cei care au rămas fideli Bisericii în momente de grea încercare”.
„În Sfânta Scriptură există numeroase dovezi care reliefează îndatorirea fiecăruia dintre noi de a cinsti sfintele icoane”, au subliniat sinodalii.
Membrii Sfântul Sinod au prezentat în document un scurt istoric al sărbătorii şi au evidenţiat importanţa icoanei şi a milosteniei.
Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din Anul Domnului 2023
Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române,
Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,
După prima săptămână de post în care am participat la slujba Canonului de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul, trăim în această duminică, Duminica Ortodoxiei, momente de bucurie duhovnicească, întrucât, la Sfânta Liturghie, ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
Încă din perioada apostolică, Biserica a trebuit, secole la rând, să facă față ereziilor și schismelor, adică abaterilor de la adevărul de credință. Ereticii și toți cei căzuți în diverse rătăciri au făcut dezbinare între creștini, unii din neștiință, iar alții din motive personale.
Pentru a opri rătăcirile, Biserica a organizat sinoade locale, iar când s-a constatat o amploare a ereziilor, au fost organizate Sinoadele Ecumenice, la care au participat ierarhi din întreaga Biserică.
Astfel, începând cu primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325, și până la cel de-al șaselea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, din anii 680-681, Biserica a formulat și statornicit adevăruri esențiale ale învățăturii de credință, precum: dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu și a Sfântului Duh, unirea firii dumnezeiești și a firii omenești prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, existența a două voințe, corespunzătoare celor două firi – omenească și dumnezeiască – în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Toate acestea nu au fost însă simple teorii sau formulări filosofice. Sfinții Părinți, insuflați de Dumnezeu, au înțeles că orice învățătură de credință are legătură directă cu mântuirea sau dobândirea vieții veșnice (cf. Matei 5, 19). „Dacă Hristos nu este Dumnezeu, El nu mă poate îndumnezei pe mine”, spunea Sfântul Atanasie cel Mare.
Dreptmăritori creștini,
În secolul al VIII-lea a apărut o nouă rătăcire, conform căreia cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște ar fi o idolatrie. În fața acesteia, reprezentanți de seamă ai Bisericii au arătat că icoanelor nu li se aduce un cult de adorare, ci, prin cinstirea lor, sunt venerate persoanele sfinte, pictate, înfățișate pe ele. Nu se cinstește materia din care sunt confecționate icoanele, ci sfinții pe care îi reprezintă icoanele.
Împărați, precum Leon al III-lea Isaurul (717-741) și fiul său Constantin al V-lea Copronimul (741-775), au dus o luptă aprigă împotriva icoanelor. Aceștia au dispus înlăturarea icoanelor din Biserici și din casele credincioșilor.
Lucrări de mare valoare istorică și artistică au fost adunate și date pradă focului. În această perioadă, mulți ierarhi, călugări, preoți și credincioși, care mărturiseau dreapta cinstire a sfintelor icoane, au fost mutilați, exilați și chiar uciși.
Numeroase mănăstiri au fost incendiate, dărâmate sau transformate în cazărmi. Pictura și mozaicurile au fost distruse sau acoperite cu tencuială. În timpul lui Leon al IV-lea Hazarul (775-780), mulți demnitari care cinsteau icoanele au fost destituiți, maltratați sau trimiși la mănăstiri și călugăriți forțat. De asemenea, și împărăteasa Irina a fost exilată fiindcă cinstea icoanele și era de partea celor care apărau cultul icoanelor.
În anul 780, după moartea lui Leon al IV-lea, împărăteasa Irina a devenit regentă a fiului ei minor, Constantin al VI-lea (780-797). Prin grija ei a fost organizat, sub președinția Patriarhului Tarasie al Constantinopolului, cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, în Biserica Sfânta Sofia din localitatea Niceea, în anul 787, și a fost restabilit cultul cinstirii icoanelor.
Au participat 343 de episcopi, la care s-au adăugat reprezentanți de seamă din rândul călugărilor și al preoților de mir.
La acest sinod a fost formulată următoarea învățătură de credință: „Păzim neschimbate toate tradițiile bisericești scrise sau nescrise încredințate nouă, în care se află și întipărirea iconică prin zugrăvire, care este în acord cu istoria propovăduirii evanghelice, spre încredințarea faptului că înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul a fost adevărată, și nu închipuită, aducându-ne și nouă un folos asemănător. […] Astfel stând lucrurile, mergând pe calea împărătească și urmând învățăturii de Dumnezeu insuflate a Sfinților noștri Părinți, precum și Tradiției Bisericii sobornicești, deoarece recunoaștem că aceasta este a Sfântului Duh, Care sălășluiește în ea, hotărâm cu toată exactitatea și grija ca, asemenea modelului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, tot așa să fie înălțate cinstitele și sfintele icoane, fie din culori sau din mozaic sau din orice alt material potrivit, în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase și pe veșminte, pe ziduri și pe lemn, în case și lângă drumuri; [și anume] icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstiților îngeri și a tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați. Căci cu cât mai des vor fi văzuți aceștia prin reprezentarea iconică, cu atât mai mult cei care privesc la acestea vor fi ridicați să-și amintească și să dorească prototipurile și să le dea sărutare și cinstita venerare. Nu însă adevărata adorare, care, după credința noastră, se cuvine numai dumnezeieștii firi, ci ca aceea adusă chipului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii și celorlalte obiecte de cult sfinte; pentru cinstirea lor se vor aduce tămâieri și se vor aprinde lumini, după binecinstitorul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată] icoanei trece la prototip, iar cel care se închină icoanei se închină ipostasului zugrăvit în ea”[1].
La scurt timp după această biruință, liniștea Bisericii a fost tulburată din nou. Împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820), deși a depus jurământ în fața Patriarhului că va respecta hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, s-a dovedit a fi un iconomah, adică un nou prigonitor al icoanelor. Icoanele și sfintele cruci au fost adunate și arse, iar sfintele moaște distruse.
Patriarhul Nichifor al Constantinopolului (806-815), autorul a două tratate împotriva iconoclaștilor, împreună cu episcopii, stareții și monahii apărători ai icoanelor, între care și Sfântul Teodor Studitul, au fost înlăturați, unii dintre ei fiind maltratați și uciși.
Sfântul Teodor Studitul, starețul Mănăstirii Studion, precizează foarte clar că cinstirea icoanei lui Hristos se îndreaptă către Persoana lui Hristos: „Icoana lui Hristos nu este altceva decât Hristos, evident afară de diferența de substanță, cum s-a arătat deja de mai multe ori. De aceea și închinarea ei este o închinare la Hristos, întrucât nu este închinat ceva din materia icoanei, ci numai Hristos, Cel asemănat în ea. Iar cele ce au o singură asemănare au și o singură închinare”[2].
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
În anul 843, când împărăteasa Teodora a convocat un sinod la Constantinopol, au fost confirmate hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice și cultul icoanelor, iar Patriarhul Metodie al Constantinopolului (843-847) a mărturisit biruința Bisericii asupra tuturor ereziilor din primele opt veacuri.
El a alcătuit un Sinodicon, în care a prezentat învățătura ortodoxă, condamnând toate ereziile, și a dispus restabilirea cultului icoanelor în sfintele biserici. În ziua de 11 martie 843, la Sfânta Liturghie arhierească, săvârșită în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Patriarhul Metodie a făcut cunoscut public faptul că prima duminică din Postul Mare va fi numită Duminica Ortodoxiei, adică a dreptei credințe.
La Duminica Ortodoxiei se serbează, an de an, biruința Bisericii împotriva tuturor ereziilor, fiind pomeniți cei care au rămas fideli Bisericii în momente de grea încercare.
În Sfânta Scriptură există numeroase dovezi care reliefează îndatorirea fiecăruia dintre noi de a cinsti sfintele icoane. Deja, în capitolul întâi din Cartea Facerea se spune că Dumnezeu a creat pe om după chipul și asemănarea Sa (cf. Facerea 1, 26-27). Prin urmare, omul a fost creat după chipul (icoana) lui Dumnezeu.
Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca lumea viață să aibă, și încă din belșug (cf. Ioan 3, 16; 10, 10). Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut Om, deoarece El este icoana Tatălui (cf. Evrei 1, 2-3).
De aceea, Însuși Iisus Hristos a spus: „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 12, 45; 14, 9). Sfântul Ioan Damaschin se referă la reprezentarea lui Dumnezeu în icoană, zicând: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe Unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc Trupul văzut al lui Dumnezeu”[3].
Sfintele icoane pictate în bisericile noastre au reprezentat biblia neștiutorului de carte, fiindcă ele au un rol important în sporirea evlaviei creștine.
Icoana este un mijloc de a înțelege mai bine lucrarea de mântuire adusă de Mântuitorul Iisus Hristos. „Nu greșim atunci când facem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a arătat pe pământ în trup și a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunătății Lui nespuse, firea, materialitatea, forma și culoarea trupului”[4].
Creștinii evlavioși au cinstit icoanele care reprezintă praznice împărătești, pe Maica Domnului și icoanele ce înfățișează chipurile sfinților. Prezenți la Sfintele Liturghii, la slujbele și ierurgiile ce se oficiază în bisericile noastre, credincioșii sporesc în evlavie, datorită prezenței duhovnicești a sfinților pictați în icoane.
Catapeteasma, ca suport cu icoane deosebite, care simbolizează Împărăția cerurilor, îl ajută pe credincios să intre în comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Lui. Cugetul fiecăruia se luminează văzând lumina prezenței lui Hristos, iar inima se bucură. Bucuria credinciosului ortodox continuă acasă, unde, în fața icoanelor de pe peretele dinspre răsărit, acesta săvârșește rugăciunea particulară.
Iubiți frați și surori în Domnul,
Icoana poate fi un frumos și ales dar oferit apropiaților noștri: rude, prieteni, colegi sau cunoscuți, cu prilejul diferitelor momente ale vieții lor, dintre care amintim ziua de naștere sau ziua onomastică. Dăruind Sfinte Icoane, Biblii, Psaltiri sau Cărți de Rugăciune, săvârșim fapte bineplăcute lui Dumnezeu.
De asemenea, o faptă bună de mare preț este milostenia față de cei aflați în nevoi, suferinzi sau bolnavi, care nu mai au pe nimeni. Prin sprijinirea bisericilor de enorie sau a mănăstirilor, asemenea ctitorilor, domnitori credincioși sau boieri din trecutul Bisericii noastre strămoșești, săvârșim fapte ce se înscriu în Cartea Vieții. Aceste fapte bune reprezintă zestrea spirituală sau lumina sufletului nostru în viața veșnică.
În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos a poruncit: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este!” (Luca 6, 36). În Cartea Faptele Apostolilor citim că „rugăciunile și faptele de milostenie ale lui Corneliu s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 10, 4).
Sfântul Vasile cel Mare, făcând referire la actele de milostenie, afirmă că acestea rămân socotite înaintea Tronului Preasfintei Treimi. Cel ce dă din puținul lui celui sărac se îmbogățește duhovnicește: „Ai dat celui flămând; dar ce ai dat rămâne tot al tău și ți se întoarce cu adaos”[5].
De aceea, Biserica Ortodoxă Română a rânduit, cu șapte decenii în urmă, ca la Duminica Ortodoxiei să se realizeze în toate bisericile din Patriarhia Română colecta numită Fondul Central Misionar. Sumele colectate au fost și sunt folosite pentru derularea de proiecte și programe de asistență socială și filantropică.
Este încă nevoie de sprijinirea lăcașurilor de cult și a așezămintelor sociale ce aparțin Bisericii. Prin acest fond, vor fi sprijinite și unele comunități românești aflate în afara granițelor țării, în special cele care nu au un lăcaș de cult.
Să ne străduim, fiecare dintre noi, a contribui după putință la această colectă, ținând seama de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Orice ar cere de la Dumnezeu cei ce fac milostenie, îndată primesc darul cererii. Atâta cinste și îndrăznire are milostenia către Dumnezeu, că nu numai păcatele celui milostiv le spală, ci încă și moartea o alungă și se adeverește că milostenia le stăpânește pe toate și biruiește moartea”[6].
Să folosim timpul Postului Sfintelor Paști pentru a spori în rugăciune și fapte bune, nădăjduind că ne vom bucura duhovnicește de Marele Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și ne rugăm ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).
Președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
† Daniel
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
† Teofan,
Arhiepiscopul Iașilor și |
† Laurenţiu,
Arhiepiscopul Sibiului și |
† Andrei,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și |
† Irineu,
Arhiepiscopul Craiovei și |
† Ioan,
Arhiepiscopul Timișoarei și |
† Petru,
Arhiepiscopul Chișinăului, |
† Iosif,
Arhiepiscopul Ortodox Român |
† Serafim,
Arhiepiscopul Ortodox Român |
† Nicolae,
Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi |
† Nifon,
Arhiepiscopul Târgoviștei, |
† Teodosie,
Arhiepiscopul Tomisului |
† Calinic,
Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților |
† Irineu,
Arhiepiscopul Alba Iuliei |
† Varsanufie,
Arhiepiscopul Râmnicului |
† Ioachim,
Arhiepiscopul Romanului și Bacăului |
† Calinic,
Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului |
† Ciprian,
Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei |
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos |
† Timotei,
Arhiepiscopul Aradului |
† Ignatie,
Episcopul Hușilor |
† Lucian,
Episcopul Caransebeșului |
† Sofronie,
Episcopul Ortodox Român al Oradiei |
† Iustin,
Episcopul Ortodox Român |
† Nicodim,
Episcopul Severinului și Strehaiei |
† Antonie,
Episcopul de Bălți |
† Veniamin,
Episcopul Basarabiei de Sud |
† Vincenţiu,
Episcopul Sloboziei și Călărașilor |
† Andrei,
Episcopul Covasnei și Harghitei |
† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului |
† Ambrozie,
Episcopul Giurgiului |
† Sebastian,
Episcopul Slatinei și Romanaților |
† Visarion,
Episcopul Tulcii |
† Petroniu,
Episcopul Sălajului |
† Nestor,
Episcopul Devei și Hunedoarei |
† Ieronim
Episcopul Daciei Felix |
† Siluan,
Episcopul Ortodox Român al Ungariei |
† Siluan,
Episcopul Ortodox Român |
† Timotei,
Episcopul Ortodox Român |
† Macarie,
Episcopul Ortodox Român |
† Mihail,
Episcopul Ortodox Român |
† Ioan Casian,
Episcopul Ortodox Român al Canadei |
† Varlaam Ploieșteanul,
Episcop-vicar Patriarhal |
† Timotei Prahoveanul,
Episcop-vicar |
† Nichifor Botoșăneanul,
Episcop-vicar |
† Ilarion Făgărășanul,
Episcop-vicar |
† Benedict Bistriţeanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei |
† Paisie Lugojeanul,
Episcop-vicar |
† Marc Nemţeanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale |
† Sofian Brașoveanul,
Episcop-vicar |
† Damaschin Dorneanul,
Episcop-vicar |
† Emilian Crișanul,
Episcop-vicar |
† Timotei Sătmăreanul,
Arhiereu-vicar |
† Gherontie Hunedoreanul,
Arhiereu-vicar |
† Atanasie de Bogdania,
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei |
† Teofil de Iberia,
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei |
Note:
[1] Pr. Sorin Șelaru (coord.), Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, Ed. Basilica, București, 22018, pp. 567-571.
[2] Sf. Teodor Studitul, În apărarea sfintelor icoane. Dosarul unei rezistențe teologice, Antiereticul III (14), trad. Diac. Ioan Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2017, p. 291.
[3] Sf. Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 41.
[4] Sf. Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, p. 123.
[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, III, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, serie nouă, vol. 1, trad., introducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Basilica, București, 2009, p. 116.
[6] Diac. Gheorghe Băbuţ, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1994, p. 68.
Descarcă Pastorala în format PDF!
Ne aflăm în perioada Postului Mare, prilej pentru care vă prezentăm felurile postirii.
În acest post, credincioșii ortodocși nu mai consumă alimente de origine animală și încep o perioadă de renunțare și sobrietate care va culmina cu frumusețea sărbătorii Învierii Domnului.
Recapitulăm aici principalele feluri de postiri, pentru o înțelegere mai ușoară și clară.
Postul Mare este, în general, un post aspru.
* Informații preluate din „Liturgica Generală”, autor Pr. prof. univ. dr. Ene Braniște, Editura Basilica, București – 2015.
În convorbirile sale duhovnicești cu viețuitorii schitului românesc, dar și cu pelerinii care „cercetau” Sfântul Munte Athos, părintele Petroniu Prodromitul identifica un adevărat „alfabet duhovnicesc”, simplu și având la bază cele mai simple reguli ale vieții duhovnicești, exprimate în cultivarea unor virtuți generale: postul, privegherile și ostenelile trupești1.
Referindu-se, mai întâi, la numele de „creștin”, pe care îl purtăm, duhovnicescul părinte athonit arăta că „la Botez primim două nume. Fiecare din noi purtăm un nume, dar cine știe că la botez noi primim nu unul, ci două nume? Unul este numele de botez propriu-zis: Ion, Vasile, Maria ș.a., pe care fiecare îl prăznuiește la vremea cuvenită; mai avem însă un nume de obște, de care dacă ne-ar întreba cineva, puțini am ști să-l spunem și pe care nu-l prăznuim niciodată. Sfânta Biserică însă a rânduit pomenirea lui chiar astăzi, 1 ianuarie - ziua numelui Mântuitorului Iisus Hristos. Or, toți cei care au crezut și cred în El și în Sfânta lui Evanghelie poartă numele Lui, se numesc hristiani, creștini, nume care vine de la numele lui Hristos. La botez, deci, odată cu numele de botez obișnuit, primim și numele lui Hristos, ne facem creștini”.
Numele de creștin, pe care îl purtăm, învăța părintele Petroniu, înseamnă:
Într-o formă deosebit de accesibilă atât monahilor, cât și celor care trăiesc în lume, cuviosul părinte alcătuise un program de viață duhovnicească. De la un „preot încercat”, care nu era altcineva decât părintele Dumitru Stăniloae, primise următoarele îndemnuri, pe care le transmitea și el mai departe: „Fii optimist, încrede-te fără rezervă în Pronia Dumnezeiască;
Acestor îndemnuri, părintele Petroniu le-a adăugat șapte reguli de viață:
„1. Să ai pe Dumnezeu de-a pururi înaintea ochilor (Psalmul 15, 8).
2. Ascultă neabătut glasul conștiinței - glasul lui Dumnezeu din tine.
3. Să ai totdeauna ochiul curat; ochiul tulbure vede rău.
4. Vei da seama de tot gândul, omul este cum îi sunt faptele făcute fără martor.
5. Vei da seama de tot omul cu care te-ai întâlnit; l-ai folosit sau l-ai păgubit.
6. O faptă este bună dacă zidește, rea dacă nu.
7. Să nu mănânci nici o bucățică de pâine nemuncită de tine”.
Într-un text mult mai larg, vrednic de toată atenția și de conformarea față de cele recomandate, preacuvioșia sa observa că „nu-i de ajuns ca omul să fie lămurit asupra valorii unei virtuți și să ia hotărârea s-o practice, ci trebuie și un exercițiu neîntrerupt...
Dimpotrivă, marile virtuți, adesea, nu sunt decât un mănunchi de mici obișnuințe, dobândite puțin câte puțin, dezvoltându-se și ajutându-se una pe alta.
Între obișnuințele care duc la dragoste intră aceea de a nu critica și aceea de a nu zice niciodată «nu», când se poate face ceva; căci e aproape cu neputință să întreții relații cu oamenii pe care totdeauna trebuie să-i constrângi sau să-i convingi cu multă greutate, adesea chiar și pentru lucruri pe care ei în fond le aprobă și le doresc.
Obișnuiește-te, chiar atunci când e vorba să zici «nu», să-l zici într-o formă mai îndulcită.
Față de toți arată o înfățișare iubitoare, plăcută, nu ca la fotograf, ci din toată inima.
Nu spune cu ușurință nimănui cuvânt aspru sau disprețuitor și nu pierde ocazia să spui o vorbă bună, unde e locul.
Fii binevoitor față de toți și mai ales față de cei săraci și de cei mici; aceasta e o rază de soare pentru ei.
Acordă o parte de bunăvoință animalelor și plantelor: și aceasta înseamnă dragoste.
Punctualitatea și adevărul sunt, de asemeni, din domeniul dragostei. Răspunde imediat la corespondență.
Nu face vizite de prisos mai ales în orele de lucru ale cuiva și nu te zgârci a da ajutor celui ce-ți cere, fie cât de puțin măcar.
În toate împrejurările, fie cât de rele, caută să afli o parte de bine, oricât de mică ar fi.
Cu cât sunt mai puțin iubitori oamenii, cu atât este necesar să-i iubești mai mult.
Ia pe oameni așa cum sunt și nu cum ar trebui să fie și apoi încearcă să-i faci mai buni prin dragoste.
Dacă n-ai totdeauna prilej să-ți arăți dragostea, cel puțin cugetă cu dragoste față de toți. Te pregătești astfel pentru practicarea ei.
Când te plictisești, neavând ce face, gândește-te cui ai putea să-i produci o cât de mică bucurie măcar, și te vei folosi și pe tine.
Caută să faci câte o bucurie și poartă-te cu multă bunăvoință față de cei umili, servitori, măturători, pe lângă care treci zilnic cu nepăsare. Vei avea mai multă recunoștință decât din relațiile cele mai bune.
Orice muncă, împlinește-o cu dragoste: numai atunci se întărește și aduce roade adevărate.
Cu toată seriozitatea, dezobișnuiește-te de a vorbi despre alții: de aici ies numai calomnii.
Poartă-te cu fiecare individual, nu după etichetă. Este arta cea mai bună de a-i convinge, de a-i iubi. Presupune în fiecare o așezare bună, chiar dacă nu este și vei vedea că până la urmă va fi.
Când îți vine un gând bun, nu întârzia deloc să-l pui în aplicare; mai târziu, nepăsarea sau altceva te va împiedica și vei fi pierdut bunul prilej.
Când te simți bolnav, slab, decăzut, copleșit sau descurajat de viață, în griji sau izolare, ia sau reînnoiește hotărârea de a iubi. Asta îți va ajuta. Amor omnia vincit”.
Astfel făcând, nevoitorul își dobândește pacea lăuntrică, iar aceasta presupune „- Să nu te superi când alții te ofensează;
Ca stareț și duhovnic, părintele arhimandrit Petroniu Tănase a sfătuit și îndrumat spiritual monahi și credincioși evlavioși și a alcătuit un adevărat îndreptar al convorbirilor duhovnicești. El spunea astfel: „Regulă: vorbești bine despre ceea ce iubești... Prima calitate a unei convorbiri: bunul simț, a doua: buna cuviință creștină, potrivit cu ceea ce suntem, ca în fața lui Dumnezeu și în lumina Lui. Fiecare cuvânt rostit să aibă înțeles și valoare creștină. Convorbirea să fie iubitoare față de cei cu care și despre care vorbești. Să nu rănim cu cuvântul pe cel cu care vorbim: să vorbim de cele ce-i fac bine, îl bucură, să-i dăm întâietate la cuvânt. Față de cei absenți, dacă sunt acuzați, să facem după Lege, care numește din oficiu apărători celor acuzați. Să fim totdeauna printre apărători. Critica și bârfeala nici nu trebuie atinse; respectul să nu lipsească; apoi buna dispoziție și bunul gust: nu-i îngăduit să fim vulgari”.
1 Părintele Petroniu de la Prodromu, Cuvinte de învățătură. La Duminica Sfântului Grigorie Palama, în volumul Părintele Petroniu de la Prodromu, Ediție îngrijită de preot Constantin Coman, Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2015, p. 533.
Motto: „Cel ce se dăruiește necontenit, prin iubire, lui Dumnezeu și aproapelui, acela prin harul lui Dumnezeu se preface ca untdelemnul în lumină și ca tămâia în mireasmă”.
CU FOCUL CREDINȚEI ÎN SUFLET, DIN PRIMII ANI DE VIAȚĂ
„Părinții mei ne-au învățat să avem frică de Dumnezeu, dragoste pentru Biserică, respect și cinstire către toți ceilalți oameni”.
La capătul răsăritean al Athonului, muntele cel sfânt care alături de Sinai și de Tabor formează triada munților descoperirilor dumnezeiești, într-un ținut pustiu, pietros și bântuit de furtuni, se înalță maiestuos Schitul românesc, care a luat numele Sfântului Ioan Botezătorul, Prodromu. Sălbăticia locului prielnic sihăstriei a fost îndrăgit de pustnici care, încă din veacul al IV-lea, au sfințit cu rugăciunea și lacrimile lor, micul colț de rai din peninsula athonită. „Istoria mănăstirilor athonite”, scrisă de schimonahul Irinarh, menționează că „pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, avându-și locuința deasupra Mănăstirii Lavra, pe dealul ce se numește Palama, într-o noapte, ieșind din chilie și stând la rugăciune, văzu în partea dinspre răsărit, la locul ce se numește Vigla, o doamnă șezând pe un tron precum cele împărătești, înconjurată de îngeri și sfinți, care tămâiau împrejur, cântând și închinându-se Împărătesei a toate. Și întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, starețul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului voiește ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părți un locaș dumnezeiesc, spre slava Sfinției sale”. Pe locul amintit, aparținând de mănăstirea Marea Lavră, va fi ridicat în 1820, Schitul românesc, Prodromu, umbrit de harul Maicii Domnului prin icoana ei nezugrăvită de mână omenească și făcătoare de minuni, Prodromița.
Vrednic urmaș al înaintașilor săi nevoitori, Părintele Petroniu Tănase depăna adeseori ascultătorilor neștiutori firul istoric al pământului sfânt și udat de sudoarea ostenelilor rugătorilor de odinioară: „Sihaștrii din Carpați mergeau la Athos, fiindcă găseau acolo condiții de viață sihăstrească mai deplină. De aceea, nu și-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-a întâmplat să se stabilească în chinovii (mănăstiri de obște), au trăit împreună cu ceilalți frați: la Cutlumuș, la Zografu, la Esfigmenu. Dar, în general, au trăit viața sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului. Abia în secolul al XIX-lea, când apar statele naționale, s-au gândit și monahii români aghioriți să aibă un lăcaș al lor și au întemeiat Schitul Prodromu”. Vreme de 33 de ani (1978-2011), părintele Petroniu va purta pe umerii lui cu dragoste jertfelnică și inimă dăruitoare, crucea egumeniei Schitului românesc.
„Sunt născut în comuna Fărcașa, raionul Ceahlău, regiunea Bacău, înregistrat la 23 mai 1916, din părinți țărani agricultori, Ion și Olimpiada Tănase, al șaptelea din cei 8 copii (șase fete și doi băieți)”, își începea Părintele Petroniu autobiografia într-un interviu luat de Claudiu Târziu, cu zece ani în urmă. Ultimul copil, Dumitru, a plecat la cele veșnice de la o vârstă fragedă, fapt care a adus multă durere mai ales în sufletul mamei, o femeie simplă, dar cu multă credință și evlavie pentru slujbele Bisericii și practicarea milosteniei. Viața plină de sfințenie a părinților săi care respectau cu acrivie zilele de post ale săptămânii și rânduiala zilnică de rugăciune, va fi hotărâtoare pentru alegerea de mai târziu a Părintelui Petroniu de a îmbrățișa viața de mănăstire. Râvna fierbinte a mamei pentru cele sfinte va aprinde în sufletul Părintelui dorul de a-L întâlni pe Dumnezeu și de a-I sluji până la sfârșitul vieții: „Când a ajuns la vârsta bătrâneților, mama suferea de multe boli, dar niciodată nu a lipsit de la biserică. De multe ori, o vedeam ziua cum îngenunchea în fața icoanelor. Zicea rugăciunea lui Iisus și o chema pe Maica Domnului cu multă căldură și neclintită încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Cuvintele urâte și gesturile nepotrivite erau necunoscute în familia noastră. Seara, înainte de culcare, mama ne întreba cum am petrecut ziua. Pentru orice lucru ce nu trebuia făcut, primeam și un canon. În Sâmbăta Mare, când noi ne minunam de cozonacii și de cornulețele pe care le pregătea pentru Paști, dânsa ne spunea: «Le-am făcut atât de frumoase, nu ca să ne mulțumim noi mâncându-le, ci pentru slava Domnului nostru, Care va învia mâine»[1]”.
FORMAREA DUHOVNICEASCĂ. ÎNCERCĂRILE VIEȚII MONAHALE
„Formalismul, marea strâmbare a rugăciunii. Trebuie să ai obiceiul de a te ruga, să ai rugăciunea, să devii rugăciune, rugăciune întrupată, adică să te simți necontenit în prezența lui Dumnezeu”.
La școala din satul natal, Părintele Petroniu va învăța până la vârsta de 14 ani când va intra ca frate începător la Mănăstirea Neamț, urmând cursurile școlii de cântăreți nemțene. În vestita lavră a Neamțului, va avea binecuvântarea de a-l cunoaște pe Sf. Ioan Iacob Hozevitul, pe atunci novicele frate, Ilie. În anul 1935, va pleca să studieze la Seminarul Teologic de la Cernica, pe care îl va frecventa 7 ani, ultimul an de cursuri fiind nevoit să-l termine la Seminarul Central București, întrucât cel de la Cernica se desființase în 1941. După ce va primi diploma de absolvire a Seminarului, în toamna anului 1941, în urma unui examen de diferență, va susține examenul de bacalaureat la liceul Mihai Viteazul din București, secția științe.
Dragostea de carte îl va determina să se înscrie la Facultatea de Teologie și la cea de Matematică, pe care o va întrerupe după un an de studii, din cauza îndatoririlor de serviciu de la cancelaria Sfântului Sinod unde a fost angajat, din octombrie 1942. Din anul 1946, va fi detașat de la cancelaria Sfântului Sinod la Secretariatul Patriarhului Nicodim. În ciuda distincțiilor primite după absolvirea studiilor universitare, în sufletul Părintelui Petroniu va rămâne dorul arzător de a se desăvârși în „știința” duhului.
La 26 de ani, în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului va îmbrăca mantia nuntirii cu Mirele Ceresc la Mănăstirea Neamț, fiind călugărit de starețul de atunci, arhim. Victorin Ursachi. O lună mai târziu, va fi hirotonit diacon, iar în anul 1947 va fi preoțit la Catedrala patriarhală și hirotesit protosinghel. Până în anul 1950, viețuiește în obștea mănăstirii Antim, însuflețită de duhul isihast al Mișcării „Rugul Aprins”. În amintirea Părintelui Adrian Făgețeanu, chipul ieromonahului Petroniu a rămas „cel mai smerit. Din obștea mănăstirii Antim care număra pe atunci 38 de călugări, cel mai smerit dintre ei și care nu se îndreptățea pe sine, era Părintele Petroniu Tănase. La acea dată avea doar 23 de ani. Toată actuala rânduială a bibliotecii i se datorează”.
Anul 1950 îi va aduce reîntoarcerea pe meleagurile nemțene, fiind numit suplinitor la Seminarul monahal de la Neamț pe catedrele de pedagogie, catehetică și muzică. După doi ani, Seminarul nemțean se va uni cu Școala Eparhială de cântăreți, iar Părintele Petroniu va fi trimis la mănăstirea Slatina unde i se va încredința conducerea școlii monahale de aici și a cursurilor de pregătire elementară pe o durată de 7 ani. În perioada în care arhim. Cleopa Ilie era starețul mănăstirii Slatina, Părintele Petroniu va fi hirotesit duhovnic. Fiind un florar pasionat, va primi ascultarea de a îngriji incinta așezământului, iar între anii 1957-1959 va prelua stăreția mănăstirii. Tihna celor 70 de monahi de la Slatina va fi spulberată odată cu emiterea de către regimul comunist a Decretului nr. 410/1959. Considerat a fi un element periculos pentru ordinea socială ateistă datorită influenței mari pe care o avea asupra monahilor, cât și a credincioșilor, Părintelui Petroniu, i se va cere să renunțe la schima monahală. Ancorat cu toată ființa în taina vieții monahale, nu va ceda intimidărilor, preferând să îndure consecințele neînduplecării sale. Astfel, în luna mai a anului 1959, în urma unei dispoziții chiriarhale, se vede nevoit să revină la București, fiind numit paznic la Casa de odihnă a Patriarhiei, dar cu ascultarea de secretar la Casa de Pensii din Curtea de Argeș. Va fi închinoviat la Mănăstirea Curtea de Argeș, slujind ca preot cu binecuvântarea Patriarhului Justinian.
„TEOLOGUL CEL MAI ISCUSIT” AL SIHĂSTRIEI NEMȚENE
„Să luăm aminte, să fim prezenți în biserică, pentru că prin asta dovedim că Îl iubim pe Dumnezeu și că am venit la mănăstire”.
Primii pași pe pământul sfânt al Athonului îi va face în anul 1966 într-un pelerinaj care îi va aprinde inima de dorința de a viețui în Grădina Maicii Domnului. Își va ostoi dorul fierbinte după înălțimile vieții duhovnicești, în obștea rugătoare a Sihăstriei nemțene, pe care o va împodobi cu râvna și nevoințele sale monahale. În aducerile aminte ale Î.P.S. Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, figura Părintelui Petroniu a rămas întipărită ca fiind „teologul cel mai iscusit al mănăstirii”: „Îmi amintesc că în ajunul praznicului Nașterii Maicii Domnului din 8 septembrie 1969, am ajuns în oaza de spiritualitate de la Sihăstria. Venisem decis să rămân în obștea acestei mănăstiri despre care, la acea vreme, nu știam prea multe. După ce au trecut sărbătorile, am fost prezentat Părintelui Stareț, Protosinghelul Caliopie Apetrei. Întâlnirea a fost scurtă, dar densă. Îmi răsună și acum, ca un ecou, primele reguli pe care trebuia să le împlinesc, ca orice începător: «Frate Ilie, pentru ascultare în gospodărie te adresezi economului, Părintelui Victorin; când ai nevoie de cele necesare traiului, chelarului, Părintelui Ambrozie; pentru învățături și sfaturi duhovnicești, Părintelui Cleopa; pentru rânduiala bisericii, eclesiarhului mare, Părintelui Macarie; pentru cele cărturărești, Părintelui Petronie, iar ca duhovnic să iei pe Părintele Paisie». Deci, pentru cele cărturărești trebuia să mă adresez Părintelui Petroniu. Era considerat teologul sau intelectualul cel mai iscusit al mănăstirii”. Evocându-i prezența harismatică la Sihăstria, Î.P.S. Ioachim prezintă în eseurile sale contextul politic al vremii care i-a înlesnit Părintelui Petroniu să viețuiască în munții Neamțului. Anii ’60 au însemnat „o perioadă grea pentru ilustrul călugăr misionar și mărturisitor al Ortodoxiei. După peregrinările sale pe la Mănăstirea Slatina, apoi prin satul Broșteni, în anul 1964, îi este permis să se închinovieze la Mănăstirea Sihăstria. Datorită poziției geografice, această mănăstire, considerată până în anul 1950 doar un Schit al Mănăstirii Secu, a fost transformată în azil pentru călugării bătrâni, majoritatea, cu vârsta de peste 50 de ani, provenind din mănăstirile închise de comuniști. Părintele Petroniu se încadra între aceștia. Așa se explică descinderea lui în Mănăstirea Sihăstria, care era pusă sub observație de autoritățile vremii. În anul 1969, când Dumnezeu mi-a îndreptat pașii către această mănăstire, în obștea ei erau foarte mulți călugări îmbunătățiți, cum sunt părinții Cleopa Ilie, Paisie Olaru etc., dar și intelectuali ca Părintele Partenie Bușcu, Ioanichie Bălan, Ghenadie Petrescu, Dosoftei Muraru și Părintele Petroniu Tănase. Între ei, cel mai cunoscut era acesta din urmă, pe care îl căutau mai mulți”. Întrucât școlile monahale ale vremii erau închise de autorități, frații începători care intrau în obștea mănăstirii Sihăstria erau încredințați Părintelui Petroniu ca să fie instruiți și formați duhovnicește: „Părintele era un profesor complex. Bruma de știință acumulată în școala generală mi-a desăvârșit-o, Părintele Petroniu”, mărturisește același ierarh. „De aceea pot spune că temelia culturii mele a fost pusă sub directa îndrumare a Părintelui Petroniu, cel care a cultivat în mine setea după absolut. Avea cunoștințe generale deosebite și o viziune unitară despre tot și toate. Reușea, ca nimeni altul, să miște resorturile cele mai intime ale tinerilor însetați de cunoaștere, insuflându-ne dragostea pentru frumos și adevăr. Ca fost secretar de cabinet al Patriarhului Nicodim Munteanu și profesor la Seminarul teologic, Părintele Petroniu își căpătase aura de intelectual rafinat. Atunci când l-am cunoscut însă, am descoperit în persoana sa și chipul călugărului smerit, ascultător, din privirea căruia iradiau parcă multe dintre roadele Duhului Sfânt”. Suflet sensibil, plin de noblețe, Părintele Petroniu își afla odihna, cultivând și îngrijind florile: „Ca orice membru al obștii, împlinea și el o ascultare pe care o făcea cu multă dragoste. Se preocupa de îngrijirea florilor din curtea mănăstirii, care, din primăvară până toamna târziu, părea un colțișor de rai”.
Despre participarea Părintelui Petroniu la viața liturgică a mănăstirii, Î.P.S. Ioachim consemnează: „Deși era protosinghel, Părintele Petroniu nu slujea decât la marile praznice, în sobor, și predica foarte rar (am înțeles mai târziu că îi era interzis). Permanent, însă, era la strană și cânta. Nu avea o voce extraordinară, însă cânta corect, cu alură de intelectual, iar atitudinea aceasta nu o afișa pentru a epata, ci dintr-o pornire sinceră și o conștientizare limpede a prezenței lui Dumnezeu în ritualul liturgic. Era un bun cunoscător al muzicii psaltice. Conducea strana dreaptă a călugărilor sihăstreni”.
Anul 1972 a fost unul de cotitură pentru obștea Sihăstriei, greu încercată de măsurile regimului totalitar care urmărea risipirea părinților ei îmbunătățiți în alte mănăstiri. Astfel, Părintele stareț Caliopie a fost transferat la Mănăstirea Văratic, Părintele Ioanichie Bălan la Bistrița, Părintelui Paisie i s-a spus să stea mai mult pe la Sihla, Părintelui Cleopa i-au poruncit să scurteze predicile doar la 15 minute, Părintele Silvestru împreună cu monahul Filotei au fost mutați la Bolnița de la Neamț. Î.P.S. Ioachim ne mărturisește: „Interesant este faptul că, dată fiind situația dificilă din acei ani în ceea ce privește călătoriile în străinătate, sau eventualele relații cu cei plecați în Occident, totuși, câțiva părinți au primit aprobare din partea autorităților pentru a pleca în Sfântul Munte Athos, la Schiturile românești. Acest fapt a uimit pe foarte mulți. Mult mai târziu a fost cunoscut adevăratul motiv pentru care acelor călugări le-a fost înlesnită plecarea în Athos. Se spune că președintele de atunci, Nicolae Ceaușescu, a întreprins o vizită în Grecia. Cum Grecia era o țară liberă, protocolul a permis unui grup de călugări de la Prodromu, bătrâni și bolnavi, să se apropie de dictatorul român. Cuvintele părintelui egumen Veniamin au rămas celebre: «Domnule președinte, trimiteți niște călugări din țară, că nu mai are cine să ne îngroape». Probabil, impresionat de această întâlnire inedită, la întoarcerea în țară, prin autoritățile de resort, s-au făcut documentele de plecare în Athos a câtorva călugări. Astfel, din anul 1972, rând pe rând, câte unu sau doi plecau la muntele Maicii Domnului. Au purces mai întâi cei cu origine sănătoasă, adică cei ce nu erau luați în vizor de regimul comunist ca fiind periculoși: Părintele Chirilă, care a devenit Schimonahul Calistrat, Părintele Martinian pustnicul, Ilarion, inginerul Ioan Șova, fratele Radu, Părintele Meletie, Nectarie, Macarie, eclesiarhul mănăstirii Sihăstria, Atanasie (actualul egumen al Prodromului ales recent). Părintele Petroniu, deși trebuia să fie printre primii, după îndelungi tatonări și așteptări, a plecat abia în 1978”.
VIEȚUITOR ÎN GRĂDINA MAICII DOMNULUI ȘI EGUMEN LA PRODROMU
„Căutați-L pe Iisus! Să vorbești cu oamenii mai puțin și cu Dumnezeu mai mult. El este ascuns în poruncile Sale! De vrei să te sfințești, pe Iisus să-L pomenești!”.
La vârsta de 62 de ani, Părintele Petroniu va intra ca viețuitor în obștea Schitului Cinstitului Înaintemergător al Marii Lavre, rămânând un truditor neobosit în asceza monahală până când va fi răpus la pat, de boală. Actualul stareț al Schitului Prodromu, Părintele Atanasie, își amintește: „Am viețuit împreună la Sihăstria trei ani, înainte de a veni la Sf. Munte. Acolo, când era mai tânăr, Părintele Petroniu făcea noaptea mii de metanii, pe care le-a continuat din ce în ce mai puține, până la sfârșitul vieții când ajunsese să facă cincizeci de metanii. Avea multă evlavie pentru Sf. Munte. Nu râdea niciodată. La Sf. Liturghie plângea deseori. Slujea Sf. Liturghie sâmbăta, la marile sărbători și la privegheri. În timpul Sf. Liturghii nu se așeza niciodată. Această rânduială a păstrat-o cu sfințenie până când a căzut la pat”.
Deși a fost perceput de cei care l-au cunoscut ca fiind mai degrabă „un pustnic în obște”, odată ales egumen al Schitului Prodromu (anul 1985) se va îngriji de renovarea clădirilor, de restaurarea bisericii și organizarea bibliotecii, a atelierelor de pictură, sculptură, croitorie, tâmplărie și mecanică. Preocupat să revigoreze în primul rând viața duhovnicească a obștii, Părintele Petroniu se va îngriji deopotrivă și de lucrările de renovare a clădirilor Schitului deteriorate din cauza intemperiilor. Biserica și aproape toate anexele așezământului erau grav avariate de apa de ploaie care se infiltrase prin pereți în interiorul acestora. A fost refăcută fresca bisericii, s-au reparat chiliile aflate în ruine și au fost amenajate instalații eoliene și solare de producere a curentului electric.
În opinia părintelui Constantin Coman, „mănăstirea însăși luase chipul său în toate. Nevoințe la slujbe, stăruințe la ascultările de peste zi, tăcere, asprime la pravilă, lipsa bucuriei lumești, refuzul oricărei forme de confort și de relaxare. Peste toate, o notă evidentă de austeritate, de simplitate, de modestie, de ariditate, în hainele lor, în curte, în chilii, la biserică, la trapeză, la veșmintele de slujbă, etc. Rigoarea aceasta privea în egală măsură somnul, hrana, petrecerea cu ceilalți frați sau cu închinătorii, treburile în grădina și gospodăria Schitului. Participa la treburile cele mai grele. Se suia împreună cu frații pe tractor și mergeau împreună după lemne. Zilnic săpa și îngrijea grădina de legume și florile”.
Viața monahală a Părintelui Petroniu a fost o neîntreruptă urmare a cuvintelor Sf. Ioan Scărarul: „Monah este cel care își silește firea neîncetat”. Fugea de orice pricină care l-ar fi aruncat în prăpastia slavei deșarte și uimea pe toți prin smerenia neprefăcută cu care ducea crucea stăreției: „Ura cinstea din partea oamenilor. Deși avea din România rangul de arhimandrit, nu a purtat niciodată cruce de piept. Nu a purtat niciodată mantie la privegheri sau la hram. Nu lăsa să-i fie sărutată mâna, ci spunea: «Să te binecuvinteze Dumnezeu!». Nu accepta să i se facă metanii. Învăța pe toți pocăința cu faptele sale, nu cu vorbele”. Unul din cele mai mari daruri de care s-a învrednicit a fost cel al neținerii de minte a răului: „Odată, un frate dintre cei mai vechi din mănăstire, cuprins de mânie, a ridicat mâna și l-a pălmuit pe Bătrân. Acesta nu numai că nu a zis nimic, dar l-a și iertat din toată inima, nepomenind niciodată cele întâmplate și nevorbindu-l niciodată de rău pe cel care-l lovise. Un alt frate l-a ocărât în fața celorlalți frați. Frații au vrut să-l alunge pe acela din Schit. Dar Bătrânul a zis: «Nu alungați pe fratele nostru! Ce se va întâmpla cu sufletul lui? Eu sunt de vină și ce răspuns voi da pentru el la Dumnezeu Judecătorul, în ziua Judecății?».
Altă dată, câțiva frați din Schit, mânați de ispită, au mers și l-au pârât pe Bătrân la Mănăstirea Lavra, de care ținea Schitul, cu intenția de a-l da jos din vrednicia de stareț. Când Bătrânul a aflat de aceasta, i-a rugat să țină o săptămână de post și rugăciune, ca să se facă voia lui Dumnezeu. Și într-adevăr, s-a îndepărtat orice lucrare potrivnică și s-au instaurat pacea și dragostea între toți frații, grație rugăciunii și răbdării Bătrânului. Frații care îl pârâseră, au cerut iertare, i-au pus metanie și i-au sărutat mâna. Iubea pe toți oamenii mereu cu aceeași iubire. Niciodată nu a supărat și nu a jignit vreun om”. Chiar dacă era aspru cu sine însuși, nu judeca pe nimeni. Când era întrebat de ce nu-i mustră pe frați, răspundea răspicat: „Păi, nu văd cum trăiesc eu? Ce să le spun altceva?”. Dacă unul dintre frați greșea cu ceva, nu-l certa și nici nu-l chema să dea explicații. Dar în cuvântul pe care-l ținea obștii de 40 de monahi, în fiecare duminică seara, prezenta exemple de călugări sfinți din care se vedea ce au făcut ei în situații asemănătoare. Sfătuia în așa fel încât să nu supere pe nimeni, așezându-se pe sine între cei vinovați. Veghea cu multă trezvie și dragoste la mântuirea sufletelor fraților pe care îi avea în grijă, cercetându-i la chilie atunci când erau tulburați de ispite, ascultându-le durerile cu multă răbdare și înțelegere. Unul dintre ucenici, părintele Daniil, își amintește că ori de câte ori se îmbolnăvea vreun frate, Părintele Petroniu mergea la chilia lui și „se îngrijea să aibă cu el ceva dulce, bomboane, ciocolată sau vreun fruct”.
LUPTĂTOR PENTRU DREAPTA CREDINȚĂ ÎN LUMINA SF. PĂRINȚI
„Astăzi este în lume o orbire înfricoșată, o strâmbare a învățăturii creștine. Pentru ca omul să ajungă la starea firească, trebuie să se despătimească”.
Atent mereu la viața sa lăuntrică, Părintele Petroniu își îndemna fiii duhovnicești să se împotrivească risipirii și provocărilor ademenitoare ale tehnologiei moderne. Repeta în nenumărate rânduri că „monahul nu poate să-L trăiască pe Dumnezeu în chilia lui, atunci când se ocupă cu lumea, fie prin telefonul său mobil, fie prin alte mijloace moderne. El este dator să-și petreacă viața în Hristos cu simplitate și deplinătate, departe de mijloacele moderne aducătoare de stricăciune, care împuținează credința și îndepărtează pe om de faptele virtuții”. Constata cu amărăciune că „omul de astăzi și-a umplut viața cu mijloace tehnice, cu mașină, televizor, telefon și multe altele care sunt idoli pentru el. Bolnavii de astăzi își sprijină nădejdile lor pe medicamente și nu pe puterea lui Dumnezeu dobândită prin rugăciune. Toate acestea l-au dus pe om la o înstrăinare de Dumnezeu, așa încât crede că poate face totul fără Dumnezeu”.
Condamna orice deviere de la credința Bisericii, fiind un adânc cunoscător al Canoanelor și învățăturilor Sfinților Părinți pe care le păzea cu strictețe și cu dreaptă socoteală. Totodată avea credința neclintită că Sf. Duh va rămâne în Biserica lui Hristos până la sfârșitul lumii, că lucrează prin Sf. Sinoade și că nu va lăsa Biserica să fie înrobită de stăpânitorul acestui veac. Iubitor și apărător al dreptei credințe, va lupta deopotrivă și cu condeiul împotriva abaterilor și devierilor care mai tulburau pacea Bisericii din secolul trecut, publicând articole în periodicul anual al mănăstirii, Cuviosul Grigorie, adunate ulterior în cartea Chemarea Sfintei Ortodoxii. Alte două titluri editoriale traduse din limba română în greacă, îl au ca autor: Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, scriere care cuprinde tâlcuirea sensurilor adânci ale duminicilor din Postul Mare și Icoane smerite ce conține viața și faptele minunate ale unor preoți și monahi pe care Părintele Petroniu i-a cunoscut personal pe parcursul vieții sale. De o inegalabilă frumusețe poetică și adâncime teologică sunt și meditațiile apărute sub titlul Bine ești cuvântat, Doamne. Tot Părintelui Petroniu i se datorează traducerea din limba greacă a cărților: Un episcop ascet, Olimpul Bitiniei, precum și cartea monahului Neofit Kavsokalivitul care se referă la deasa împărtășanie.
Deși iubea mai mult decât orice, virtutea tăcerii, nu pregeta să zidească cu puterea cuvântului vorbit sufletele închinătorilor care pășeau dincolo de poarta Schitului Prodromu, vrând să-i ceară sfatul. După fiecare Pavecerniță, Părintele Petroniu asculta frământările și durerile celor care căutau alinare și rezolvare la problemele lor, încercând să-i povățuiască cu cuvântul și cu pilda vieții lui, după cum era luminat de Duhul Sfânt.
CU SUFLETUL ÎMPĂCAT LA CEASUL DESPĂRȚIRII DE OBȘTE
„Plec din viața aceasta mulțumit. Mulțumesc Domnului! Să ne întâlnim cu bine în rai!”.
După 25 de ani de egumenie și 33 de ani de austeră viețuire monahală în Sf. Munte, la începutul anului 2011, Părintele Petroniu a simțit că i se apropie ceasul despărțirii de cele pământești. A cerut să fie eliberat din ascultarea de stareț, rămânând într-o permanentă stare de trezvie duhovnicească până în ultimele clipe de viață, deși trupește, era părăsit de puteri și suferea că nu mai putea ajunge la biserică. Părintele Daniil își amintește: „S-a luptat până în ultima zi să nu fie cuprins de acedie și de iubire de sine. La început, se scula și, sprijinit de pat, făcea metanii mici cu mâna, zicând: Doamne Iisuse… Se ruga cu rugăciunea minții, tot timpul cât era slujbă în biserică. Întreba mereu pe fratele care-l însoțea: «Unde au ajuns cu slujba? Sau când vine părintele să mă împărtășească?». În perioada cât a stat la pat – 70 de zile – nu primea să mănânce înainte de masa fraților de la trapeză. Văzând că îl părăsesc puterile din ce în ce mai mult, am mers în chilia lui ca să-mi cer iertare, să cer cuvânt de folos și binecuvântarea părintelui. Dar până să apuc eu să-i cer iertare, și-a cerut el iertare de la mine. Apoi m-a îndemnat să nu uit făgăduințele mele monahale, să nu fac concesii gândurilor și nici pogorăminte către mine însumi. Să nu fac sminteală și să întăresc pe frații din Schit și Domnul îmi va dărui sfârșit pașnic și creștinesc”.
Ca orice părinte a cărui inimă e frământată de grija pentru fiii lui duhovnicești atunci când vine clipa despărțirii de ei, cu o săptămână înainte de adormirea sa, Părintele Petroniu a îndemnat întreaga obște la post și priveghere, ca Dumnezeu să descopere cărui părinte îi va fi încredințată crucea egumeniei. Actualul stareț al Schitului Prodromu, părintele Atanasie ne mărturisește: „După ce am făcut priveghere și obștea m-a votat, pentru smerenia mea, să fiu stareț, m-a chemat Bătrânul să merg la chilie la el. S-a bucurat pentru alegerea mea. M-a îmbrățișat cu ochii plini de lacrimi. Mi-a spus să nu mă port ca un stăpân, ci ca un rob al părinților. Trei zile înainte de sfârșitul lui, a fost împărtășit cu preacuratele Taine de părintele Clement și a zis: «Plec din viața aceasta mulțumit. Mulțumesc Domnului! Să ne întâlnim cu bine în rai!»”.
La 22 februarie 2011, Părintele Petroniu și-a aflat odihna în locașurile Părintelui Luminii, în colțișorul de rai după care a tânjit întreaga viață. Slujba de prohodire a adunat în jurul catafalcului său peste patru sute de credincioși, fiind săvârșită de P.S. Hrisostom de Rodostol, în calitate de reprezentant al Patriarhiei Ecumenice. Atmosfera de sărbătoare din ziua înmormântării sale care amintea de bucuria harică a Sfintelor Paști, a fost pentru toți cei prezenți, o adâncă încredințare că sufletul Părintelui Petroniu se desfătează în corturile cerești, mijlocind înaintea Domnului pentru noi, cei rămași în legăturile vieții pământești.
(material realizat e maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)
[1] Citatele autobiografice sunt preluate din Părintele Petroniu de la Prodromu, Ed. Bizantină, 2015, București.
Este un obiect material, tangibil, ce ni se adresează. Icoana este apropiată nouă, oamenilor, și poartă cu ea complementar o pondere spirituală deosebită. Ea este o fereastră ce dă într-o altă lume, în lumea dulcelui Acasă. În cadrul Bisericii Ortodoxe ocupă un loc central, fiind obiectul de cult fără de care nu poate avea loc actul liturgic. Ea poartă imagistic mesajul evanghelic, îmbogățind vizual atât trăitorul prezent în mijlocul Bisericii, cât și Biserica însăși. Astfel, viața creștină capătă sens, întregindu-se în ansamblul ei. Biserica are rolul de a practica, fixa și transmite mai departe credincioșilor expresivitatea și spiritualitatea Icoanei, dar și minunile ei, ca un prețios dar lăsat de Dumnezeu pe pământ, pentru a împlini lucrarea Sa, de mântuire a omului.
Însă Dumnezeu a lăsat omului libertatea de percepție și de relaționare cu Icoana. Și nu întâmplător! În primul rând, ea nu se adresează oricărei stări interioare, ci vorbește numai celui care pune ceva de la el. Cu cât mai mult, cu atât mai vie și Icoana. Cu cât mai deschisă inima, cu atât mai deschis și canalul de comunicare prin ea cu Dumnezeu și Sfinții Lui. Făcând o scurtă paralelă actuală: telecomanda nu ne e de niciun folos dacă în ea nu punem baterii. Așijderea, Icoana este un instrument, fără doar și poate, pentru care e nevoie de „baterii” înainte de a o utiliza, iar bateriile în cazul de față sunt: credința, pocăința, smerenia și dragostea. Sau mai simplu spus, evlavia. Percepția ei diferită ne-o impunem singuri sau nu, beneficiind de liberul arbitru – minunatul dar de la Dumnezeu. Așa devine Icoana pentru unii dintre noi o simplă bucată de lemn, pentru alții o pictură frumos executată ce înzestrează intelectul, iar pentru ceilalți o imagine a sacrului, propice pentru desăvârșire și comunicarea cu lumile superioare, cu Dumnezeu. Ei bine, pentru aceștia din urmă, Icoana se deschide, mișcând lăuntric, chiar și la cel mai scurt contact vizual. Astfel ea își asigură netăgăduit sensul sacru. Purtând în ea capacitatea de a transcende lumea aceasta și de a stabili o comunicare directă sau indirectă cu Dumnezeu, Icoana devine un element extrem de important din interiorul Bisericii noastre – locul de întâlnire cu Dumnezeu. În interiorul sfântului lăcaș găsim numeroase bogății: instrumente materiale (printre acestea numărându-se și Icoana – imaginea Dumnezeirii), precum și trăirile lăuntrice, spirituale, așa cum nu găsim în altă parte. Prin Icoană avem către ce ne îndrepta ritualic și lăuntric, palpabil și imaterial deopotrivă. Prin ea ne putem adresa direct Lui: „Ascultă, Doamne, rugăciunea mea şi ia aminte la glasul cererii mele” (Ps. 85, 5), atunci când, desigur, avem în față Icoana Mântuitorului sau chiar a Sfintei Treimi. Dar și indirect, atunci când avem în față Icoana unui mijlocitor, precum a Maicii Domnului, a unui Înger sau a unui Sfânt.
Rugăciunea și Icoana
„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1). Așadar, orice relație a noastră cu Dumnezeu nu poate începe decât prin cuvânt sau rugăciune. Este forma primordială de adresare a omului lui Dumnezeu. Rugăciunea purta la început doar lăuntric imaginea Lui, destul de abstractă, adesea îndepărtată și neînțeleasă. Bunăoară, în Vechiul Testament manifestarea concretă a lui Dumnezeu către poporul său se petrecea doar prin sunet, prin cuvânt și rareori prin imagine: în chip de rug aprins, de lumină orbitoare sau ca în cazul apariției de la stejarul Mamvri, în chip de „trei Oameni”. Iar asta extrem de rar și numai unora anterior intens pregătiți spiritual (ex. Moise, Avraam).
Omul a dorit astfel o descărcare în concret. Care să suplinească întrucâtva această opacitate de manifestare a Lui, simțind permanent și negreșit, conștient sau nu, că lipsa accesului la Adevăr îl separă de starea originară. Drumul spre Icoană a fost sinuos și nu lipsit de derapaje, dar prin cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic s-a stabilit ca dogmă fundamentală a Bisericii creștine cinstirea Icoanelor lui Iisus Hristos, a Fecioarei, ale Îngerilor și ale Sfinților, ele nefiind altceva decât mărturisirea fără echivoc a întrupării lui Dumnezeu pe pământ. Cu acest moment și omul s-a întărit, având un temei mult mai apropiat de firea lui. Iar Icoanele și-au reluat rolul de izvoare nesecate de minuni, sprijinind credința.
După cum spunea Sfântul Simeon Noul Teolog: „Toate cuvintele noastre și toată relatarea noastră se face astfel nu despre niște lucruri lipsite de subzistență reală sau nearătate, ci despre lucruri deja făcute sau care se vor face și că ele se fac mai degrabă plecând de la vederea și contemplarea lor”. Icoana devine astfel instrument de mijlocire esențial. Văzând și crezând. Și spune iar Sfântul Simeon: „O casă, sau o cetate, sau un palat… are neapărată nevoie să vadă mai întâi și să afle cele care se găsesc în ele și abia apoi să grăiască în chip plauzibil și cu judecată despre cele pe care are să le spună. Căci dacă nu le-a văzut mai întâi, ce ar putea spune de la el? Deci dacă nimeni nu poate spune sau relata ceva despre lucruri văzute și pământești dacă nu s-a făcut mai înainte el însuși văzător al acelui lucru, cum va putea cineva spune sau relata despre Dumnezeu și despre lucrurile dumnezeiești, despre Sfinții și slujitorii lui Dumnezeu și în ce fel este vederea lui Dumnezeu de care aceștia se bucurau în chip negrăit?”. Altfel spus, rugăciunea noastră sprijinită de Icoană devine mai completă și concretă, mai întemeiată și încredințată. Căci Icoana ne este revelată prin Duhul Sfânt, Mângâietorul.
Despre apariția și temeiul Icoanei
Cinstirea Icoanei are ca fundament dogmatic întâia imagine dumnezeiască imprimată sau Sfânta Mahramă. În sânul Bisericii astăzi ne este amintită, pe de o parte prin sărbătoarea Sfintei Fețe, iar pe de alta prin sărbătoarea biruinței Ortodoxiei asupra iconoclasmului, atunci când Icoana iese triumfătoare și, odată cu ea, dogma întrupării dumnezeiești. Este suficient să ne amintim despre canonul scris de către Sfântul Teofan „Scrisul”, care a trăit în a doua perioadă iconoclastă, pentru a înțelege importanta relație dintre Icoană și întruparea lui Dumnezeu: „Cuvântul Tatălui cel necuprins din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins, întrupându-Se; Și chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci mărturisim mântuirea, îl închipuim cu fapta și cu cuvântul”. Vestitul teolog Leonid Uspensky interpretează acest condac în cunoscuta sa lucrare Teologia Icoanei în chip lămuritor: „Prima parte… exprimă pogorârea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi și, prin aceasta, temeiul hristologic al Icoanei. Cuvintele care urmează dezvăluie sensul întrupării, realizarea planului dumnezeiesc cu privire la om și, prin urmare, la univers. Putem spune că aceste două prime faze explicitează formula patristică: «Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca omul să devină dumnezeu». Finalul condacului exprimă răspunsul omului către Dumnezeu, mărturisirea de către noi a adevărului mântuitor al întrupării, acceptarea de către om a iconomiei divine și participarea lui la lucrarea lui Dumnezeu, prin urmare, realizarea mântuirii noastre”.
Desigur că teologia din spatele acestei revelații dumnezeiești pe care am primit-o prin grija nețărmurită a lui Dumnezeu comportă vaste interpretări și elemente dogmatice. Însă Icoana este până la urmă un instrument simplu, ce ne aduce negreșit mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de starea noastră inițială. Ea este imaginea edificatoare și mijlocitoare a ceea ce devine omul în „stare de rugăciune sfințită prin har”. Așa putem înțelege dubla ei natură: pe de-o parte a simplității, iar pe de alta a măreției. O natură de contrast: apariția ei smerită, ce trimite la lumile superioare. O natură materială, pământească, dar și una spiritualizată, ridicată. Prin urmare, mai rămâne să ne asumăm că Icoana aparține tuturor oamenilor și nu numai celor sfinți. Numai să vrem să o experimentăm așa cum se cuvine, fie pictând-o, fie utilizând-o în rugăciune și în actul liturgic.
Laurențiu Cosmoiu
Sursa: http://ziarullumina.ro
În fiecare an, pe data de 12 martie, Biserica noastră îi pomenește pe doi Cuvioși – Cuviosul Simeon Noul Teolog și Cuviosul Teofan Mărturisitorul -, pe Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul, Episcopul Romei, cel care a pus în scris Liturghia Darurilor mai-înainte sfințite, săvârșită în zilele Postului Mare, dar ne amintește și de cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Lida sau „Lidianca”, o reprezentare deosebită a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu doar din punct de vedere iconografic sau stilistic, cât mai degrabă datorită istorisirii care o însoțește încă din prima clipă a zugrăvirii ei și o face cunoscută, veacuri de-a rândul, până în zilele noastre.
Cu acest prilej, ne-am gândit ca în preajma sărbătorii sale, să adunăm la un loc câteva lucruri pe care, probabil, mulți dintre noi nu le cunoaștem despre Icoana „Lidianca” a Maicii Domnului sau, cel puțin până în acest moment, nu am avut bunul prilej de a le întâlni în multele minuni și mărturii închinate ei. Vă invităm să le lecturați, așadar, în rândurile de mai jos.
Trebuie să menționăm încă de la început că, această Icoană a Maicii Domnului este una dintre cele mai importante Icoane ale Ortodoxiei, pentru că face parte din categoria Icoanelor „nefăcute de mână omenească”, puține la număr în toată lumea ortodoxă. Istorisirea Icoanei Maicii Domnului „Lidianca” urcă în timp până în anul 35, fiind legată în mod direct de Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Facem o scurtă paranteză și spunem, pentru cei care nu cunosc acest detaliu, că dacă la început, Sfânta Evanghelie fusese vestită poporului ales, prin Întruparea, minunile și proorociile Mântuitorului, Sfântul Apostol Petru a primit, apoi, revelaţia că sosise vremea ca „Vestea cea Bună” să fie dusă dincolo de Israel, la neamuri, și să fie răspândită în toată lumea. Până la acest moment, însă, Sfinții Apostoli Petru și Pavel au predicat în orașul Lida, lângă Ierusalim, unul dintre cele mai vechi orașe din lume (astăzi, un oraș din Israel cu populație mixtă evreiască și arabă). În această cetate, vestind ei Cuvântul cel cu mult folos al Evangheliei, au zidit o Biserică închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Au pus piatră pe piatră și s-au ostenit fără masă și odihnă trupească până când sfântul locaș a fost gata. Apoi, cu bucurie, au dat de veste tuturor că Biserica urmează a fi sfințită și au mers degrabă la Ierusalim ca să o anunțe pe Maica Domnului și să o roage să binecuvânteze Biserica nou-ridicată și să o sfințească prin venirea sa.
Maica Domnului i-a trimis înainte, cu binecuvântare, promițându-le că va veni ca să încununeze jertfa lor. Întorși acasă, cei doi Sfinți Apostoli s-au oprit la Biserică, pentru a aranja câteva lucruri, însă intrând înăuntru, au rămas fără de cuvinte: pe un stâlp care întărea sfântul locaș au zărit, ca și cum ar fi fost real, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvit nu de mână omenească, ci de Dumnezeu, având cu totul asemănarea cinstitei ei feţe, asemenea şi a cinstitelor ei haine. Sinaxarul ne spune că, mergând după aceea Preasfânta Născătoare de Dumnezeu acolo singură şi văzându-şi chipul său şi mulţimea de popor care crezuse în Hristos, s-a veselit cu duhul şi a dat acelei Icoane darul şi puterea de a face minuni.
Trecând generații de-a rândul, la conducerea imperiului a ajuns împăratul Iulian Apostatul (361-363), care, deși primise o educație creștină aleasă, a încercat să readucă Imperiul Roman de la creștinism la păgânism. Auzind el, așadar, despre Icoana Maicii Domnului din Lida, despre minunile ce se săvârșesc înaintea ei și despre pelerinajul nesfârșit al creștinilor din acele părți, s-a hotărât să distrugă Icoana, fiindu-i mintea întunecată și inima cuprinsă de ură. Însă, scrierile bisericești ne spun că meșterii trimiși de împărat nu au reușit să ducă planul la îndeplinire. Mai mult decât atât, cu cât ciopleau Icoana, culorile ei pătrundeau și mai adânc în piatră, ca și cum ar încerca să se ascundă de „tortura” daltelor. Imediat după acest moment, vestea s-a răspândit în tot ținutul și, la scurt timp, mai mulți credincioși decât înainte au venit să cinstească Icoana Maicii Domnului.
După câteva secole, în anul 665, Sfântul Gherman al Constantinopolului a mers într-un pelerinaj la Sfântul Mormânt și, cu acest prilej, a văzut Icoana Maicii Domnului din Lida. Impresionat de frumusețea ei, a plătit câțiva meșteri dintre cei mai pricepuți și i-a rugat să picteze o Icoană exact după cea originală, iar pe verso să zugrăvească chipul Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, originar tot din cetatea Lida. Vreme de 555 de ani, Icoana a stat la Constantinopol și a ascultat rugile fierbinți ale celor de demult, iar în contextul persecuției iconoclaste desfășurată sub împăratul Leon al III-lea, Icoana a fost trimisă în secret de către Sfântul Gherman la Roma, Papei Grigorie al III-lea. Documentele istorice o prezintă iarăși în paginile lor în jurul anului 1400, când împăratul Manuel Paleologul, fiind în vârstă, își dorea ca fiul său, Andronic Paleologul, să îi urmeze la conducerea imperiului. În drumul său de la cetatea Beciu spre Constantinopol, Andronic a trecut prin Țara Moldovei, fiind întâmpinat cu cinste de către domnitorul Alexandru cel Bun și de Mitropolitul Iosif, alături de un mare sobor de preoți, încredințându-l că dorința lui se va împlini. În semn de recunoștință, acesta i-a dăruit Mitropolitului două Icoane: a Maicii Domnului Lidianca și a Sfântului Mare Mucenic Gheorghie.
Între anii 1844-1845, Icoana Maicii Domnului „Odighitria” a fost îmbrăcată în argint aurit și ornamentată cu multe pietre prețioase, așa cum se păstrează până în zilele noastre.
Din punct de vedere iconografic, Icoana „Lidianca” de la Neamț aparține tipului iconografic „Odighitria” sau „Îndrumătoarea”, în care Maica Domnului este reprezentată cu Pruncul în brațe și arată spre El, ca o călăuză spre Dumnezeu și spre mântuire. De asemenea, merită menționat și faptul că, pe verso-ul Icoanei este pictat Sfântul Mare Mucenic Gheorghie, în uniforma sa de ostaș, cu capul descoperit, stând pe scaun cu balaurul sub picioare, în mâna dreaptă având sulița, iar în cea stangă purtând sabia pe care o cunoaștem din toate celelalte Icoane ale sale.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
Altfel spus, dacă în viaţă trăieşti iubirea, înseamnă că este cel mai bun lucru de trăit pentru tine în acel moment. Vor veni clipe în care vei avea de trăit poate şi altele, de exemplu doliu, dezamăgire, înstrăinare, pierderea iubirii, colaps emoțional... și vei fi pregătit pentru acele momente atunci când vor veni. Dacă ţi se pare că viața îţi aduce lipsă de sens, ai răbdare şi gândeşte că totuși există un sens în acea stare de vid interior pe care o traversezi. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că toate situaţiile din viaţă sunt de fapt lecțiile tale, care au întotdeauna o coerență prin prisma propriilor trăiri, din ele înveţi.
Dacă este nevoie să devii o stâncă, spre exemplu, un ajutor de neclintit pentru prietenul tău care trece printr-un moment greu și e profund îndurerat, înseamnă că viața te aduce în mijlocul unei experiențe din care vei avea de învăţat, îţi va fi o lecţie pe care este necesar să o trăieşti, de aceea nu disprețui valoarea a ceea ce trăiești acum sau în alt moment.
Ca într-un fel de rotaţie a experienţelor, astăzi te bucuri tu, iar eu îţi sunt alături în bucurie, mâine e rândul meu să experimentez această stare. Astăzi e rândul tău să te întristezi, sunt alături de tine și în tristețe, mâine este rândul meu să trec prin valea adâncă a tristeții. Astăzi e rândul tău să pierzi ceea ce iubești sau lucrul în care ai investit fără să te uiți la costuri, mâine e rândul meu să pierd şi este în regulă. Astăzi e rândul tău să te îmbolnăvești, mâine va fi al meu... Ceea ce este cert este faptul că împreună e mai ușor să trecem cu bine greutăţile, împreună depășim orice situație dificilă.
Puternic este cel care poate să piardă totul, dar nu se pierde pe sine, care acceptă ceea ce i se întâmplă, gândind că aşa trebuie să fie. Desigur, asta nu înseamnă să tolerezi abuzul sau să nu faci nimic pentru a-ți îmbunătăți viața sau relațiile. Întreabă-te, însă, cât se poate de conştient, de ce ești într-o anumită situație, ce simți, ce e de învățat, ce e de făcut pentru a o depăşi, îți este necesară pentru a şti cum să gestionezi lucrurile în viitor?
Psihologul Bert Hellinger a scris cu mult tact despre înțelepciunea subtilă a vieții: „Viața te dezamăgește, te face să nu mai trăiești din iluzii și să vezi realitatea. Viața distruge totul de prisos, până când rămâne doar importantul. Viața nu te lasă în pace, așa că încetezi lupta și accepți tot ceea ce este”.
Acelaşi psiholog continuă: viața ia ceea ce ai, până nu încetezi să te plângi şi să mulțumești; viața îți trimite situaţii de conflict, ca să te vindeci, această experienţă reflectă în exterior ceea ce eşti în interior; viața te lasă să cazi din nou și din nou, până când decizi să înveți lecția; te scoate din drum și te pune la răscruce, până când nu mai vrei să controlezi totul și înveți să laşi lucrurile să curgă de la sine; viața te sperie și te urneşte ori de câte ori este necesar, până îți pierzi frica și îți recâștigi credința; viața te îndepărtează poate de dragostea adevărată, până nu încetezi să încerci să o cumperi; viața te îndepărtează de oamenii pe care îi iubești, până când vei înțelege că nu suntem doar trup, ci şi sufletul; viața îţi joacă feste, până când vei înceta să iei totul atât de în serios și vei căpăta un simţ al umorului faţă de propria persoană; viața te rupe parcă în cât mai multe părți, dar care sunt necesare pentru ca lumina să pătrundă înăuntru; viața te aşază în multe situaţii grele, până vei înceta să încerci să controlezi totul; despre orice situaţie vorbim, viața îti repetă același mesaj, până când înveți să asculți.
Cu foarte puține excepții, oamenii nu au nevoie de experiența ta de viață, de sfaturile sau recomandările tale, ci de un lucru simplu şi în aceaşi timp dificil de pus în practică: să fie ascultați. Personal, cred că darul ascultării este unul dintre cele mai prețioase pe care îl poți oferi unui om, dacă pretinzi că îl respecți și îl iubești.
Am remarcat un lucru, şi anume că noi, specialiști în relații interumane, ne petrecem o mare parte din timp învățând tot felul de teorii nefolositoare pentru cei care ne cer ajutorul. Da, teoria este importantă, îți formează o imagine de ansamblu, te ajută să înțelegi mecanismele din spatele unei probleme, dar spre surprinderea mea, de cele mai multe ori feedback-ul oamenilor nu vizează vreo informație anume care i-a ajutat sau o teorie care le-a adus claritate, ci cei mai mulţi spun: „E prima dată în viața mea când cineva mă ascultă fără să mă întrerupă, mă simt ascultat, cineva înțelege ce se întâmplă cu mine”. Iar pe mine mă cuprinde tristețea și îmi dau seama că noi, cu toții, avem nevoie să învățăm o abilitate de bază: ascultarea activă, fără judecată, fără opinii, fără vreo expertiză a mea necerută în viața celuilalt.
Lasă-l pe cel din fața ta să-și exprime furia, durerea, tristețea… Ascultă-l doar, e cea mai bună recomandare pe care o pot oferi celor care doresc să aibă relații interumane sănătoase. Într-o inflație a cuvintelor, ascultarea activă este un dar neprețuit. Probabil, în mod real, nu înțelegi ce se întâmplă cu celălalt, dar spațiul pe care i-l oferi, tăcerea, este o ocazie pentru ca emoțiile lui să se așeze, să se lămurească.
Vitalitatea și sănătatea psihică înseamnă pendularea pe un continuum al echilibrului între trup, minte şi spirit. Tot ceea ce înseamnă satisfacţie ne oferă vitalitate şi atâta timp cât prin acțiunile tale nu faci excese sau rău cuiva, lucrurile se încadrează în normalitate. O viață bună include trăirea și experimentarea acestui echilibru.
Nucleul depresiei este inabilitatea de a te bucura de viață, de aceea te încurajez să te bucuri de viaţă, să trăiești cu conștiență toate experienţele pe care ţi le oferă, oricare ar fi ele. Există o satisfacție aparte în a înțelege viața, a te conduce după principii, a trăi cu onestitate, a emite idei, a citi cărți, a-ți urma pasiunile și interesele. Urmărind dezvoltarea, mintea ta este precum un spațiu care se expandează în înțelegerea lumii. Avem şi latura spirituală pe care o întreţinem prin rugăciune, meditație, trăire, contemplare. Avem un spirit treaz, care simte chemarea divinității, chiar dacă deseori confundăm această chemare cu altceva. În esență, este preocupare faţă de transcendent, nevoia de a ne apropia de Dumnezeu. Menţinând un echilibru în viaţă, putem înţelege ceea ce înseamnă cu adevărat împlinirea.
(Temă abordată și în cartea „Titești-Vâlcea. File de monografie”)
Încă din cele mai vechi timpuri, în viaţa ţăranului român, în gândul lui, în poezia sau balada acestuia transmise nouă din generaţie în generaţie, întâlnim exprimată, în mod firesc, o linişte “mioritică” în faţa morţii.
Deşi atunci cand un suflet se stinge, în preajma imediată a trupului acestuia sau a mormântului său pot fi auzite adesea bocetele celor apropiaţi, acestea nu reprezintă altceva decât o formă profundă de manifestare a durerii sufleteşti pricinuită de pierderea celui drag sau apropiat acestora.
„Săteanul nu poate urî moartea, fiindcă el ştie că ea e doar împlinirea uneia dintre multele rânduieli, neclintite în înţelepciunea lor, prin care Dumnezeu armonizează lumile cosmosului” (Papadima, Ovidiu, O viziune românească a lumii, Editura Saeculum I.O., București, 1955, p.133)
În folclorul românesc moartea este înfăţişată sub diferite chipuri: uneori ca o bătrănă surdă, ca să nu poată fi înduioşată de bocetele oamenilor - ca o fiinţă care trebuie să-şi dea osteneala pentru împlinirea menirii sale; alteori ca un cosaş ce trudeşte din greu pentru a şubrezi credinţa şi trupul omului până îl răpune… Dar credinţa ţăranului român că trecerea în viaţa de apoi înseamnă trecerea sufletului celui mort în Împărăţia lui Dumnezeu, îi conferă acestuia o linişte interioară implacabilă în faţa morţii. Moartea nu e privită ca un fenomen fizic, de trecere a trupului „dincolo”, peste un prag necunoscut, ci ca un moment de împlinire a voinţei Divine; iar cei apropiaţi defunctului, rămaşi în lumea aceasta, fizică, se îngrijesc de toate rânduielile pământeşti pentru a asigura sufletului celui decedat lumina şi odihna veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.
Prin moarte, sufletul celui decedat se desprinde de trup; uneori, conform unor credinţe specific poporului roman şi locuitorilor Țării Loviștei, sufletul răposatului rămâne o vreme în preajma casei în care a locuit, participând la toată ceremonia înmormântării. Apoi, acesta se înalţă la ceruri, în vederea dreptei judecăţi a lui Dumnezeu; iar viaţa sufletului, în lumea cealaltă, nu reprezintă altceva decât o prelungire, în rai sau iad, a vieţii de pe pământ.
Imaginea românească a raiului şi iadului corespunde întru totul spiritului profund creştin, dar în acelaşi timp atât de liniştit, atât de echilibrat în firea sa, ca şi în realismul concepţiei sale de viaţă-spiritul acestui popor.
Rai şi iad înseamnă, creştineşte, răsplată şi pedeapsă pentru fapte bune şi pentru păcate. (Papadima, Ovidiu, O viziune românească a lumii, Editura Saeculum I.O., București, 1955, p.47)
Pentru ţăranul român, lumea cealaltă, reprezentată prin rai şi iad, ca răsplată dreaptă dată de Dumnezeu sufletului răposatului pentru viaţa acestuia pe pământ, nu este o lume îndepărtată, pierdută în înălţimi spirituale, ce nu pot fi atinse. Ea reprezintă, mai curând, o lume de care suntem despărţiţi mai ales prin piedici fizice, ce nu pot fi învinse prin puterile trupului.
Egali în faţa morţii, săracul şi bogatul, puternicul şi slabul, se văd ajunşi în faţa ultimei certitudini a acestei lumi: moartea. Lipsiţi de forţa şi miloacele materiale de altădată, simple fărâme din pământul din care am venit cu toţii şi în care ne vom întoarce, trupurile lor vor fi încredinţate, cu ajutorul celor care i-au iubit, pământului.
Și în ritualul de înmormântare al locuitorilor Țării Loviștei întâlnim această viziune asupra morţii fizice a trupului, lăsat să-şi urmeze calea lui neântoarsă, către liniştile eterne ale firii şi drumul anevoios, presărat cu multe piedici fizice pe care sufletul despărţit de trup trebuie să-l parcurgă pe lumea cealaltă.
Sufletul omului va învinge aceste piedici cu ajutorul faptelor sale bune săvârşite în viaţă, a credinţei sale în Dumnezeu, a rugăciunilor pe care le-a înălţat către cer, a milosteniei faţă de aproapele său, a lucrurilor date de pomană (pentru sufletul lui) de cei rămaşi în viaţă. Cu alte cuvinte, prin trecutul său (şi al celor apropiaţi) de credinţă în Dumnezeu şi iubire pentru aproapele şi pentru Dumnezeu.
Înfricoşat de teama judecăţii lui Dumnezeu, înspăimântat de piedicile ce-i apar în cale, sufletul răposatului nu are pe lumea cealaltă alt ajutor decât îngerul său păzitor precum și pomenile şi rugăciunile de care se vor îngriji urmaşii acestuia, pe pământ.
Deşi semnificaţia obiceiurilor, a gesturilor şi a incantaţiilor specifice ceremonialului de înmormântare din Țara Loviștei este mai puţin cunoscută în zilele noastre de către săteni, ei le practică cu aceeaşi râvnă şi sfinţenie ca şi altădată, în virtutea credinţei (dar uneori şi a unui automatism dobândit în timp, prin transmiterea acestora din generaţie în generaţie).
În credinţele religioase ale sătenilor, sufletul defunctului, în drumul său către ceruri, este nevoit să traverseze nenumărate ”ape” (obstacole, vămi): de aceea, neamurile acestuia dau de pomană prosoape, ştergare, macaturi, ce vor fi aşternute peste ape în chip de punţi astfel încât sufletul său să poată trece peste ele.
Pentru sufletul celui decedat se dau de pomană păsări de curte, care îl vor însoţi pe lumea cealaltă, simbolic vorbind. Se spune că, de exemplu, cocoşul îi va vesti ceasurile ce se vor scurge pe drumul cel lung, va ţine în cioc cumpenele pe la vămile văzduhului şi îi va alunga pe diavoli.
Se obişnuieşte în Țara Loviștei, apoi, să se împartă de pomană haine unor persoane prezente la ceremonialul înmormântării, cu scopul de a ajuta sufletul decedatului să treacă prin perdelele (vămile) de foc întâlnite în calea sa. Îmbrăcându-se în ele, hainele ard, dar sufletul defunctului rămâne nevătămat şi merge mai departe.
Vămile văzduhului nu pot fi trecute uşor, dacă sufletul este apăsat de păcate. Banii aruncaţi cu milostenie pe pământ îi vor face sufletului decedatului trecerea mai uşoară către lumea cealaltă.
Am sesizat că, de la o localitate la alta, în Țara Loviștei, apar unele diferențe în ritualul de înmormântare practicat. Fiind născut în Titești, localitate componentă a Țării Loviștei, am vrut să aflu detalii despre specificul ritualului de aici stând de vorbă cu Aurica Talpoș, mama mea:
- Care sunt obiceiurile de înmormântare la noi în sat?
- Păi, mai demult, nu era ca acum, să se facă atâtea lucruri... Nefiind construit căminul cultural din sat (folosit adesea ca sală pentru evenimente religioase - n.a.), pomenile se făceau acasă la fiecare. Erau chemați la pomană câțiva oameni mai apropiați familiei și îngropătorii. Acum, de curând, de cînd a fost construită în sat biserica nouă, având, ca anexe, o sala cu o bucătărie folosite pentru pomeni, lucrurile s-au mai schimbat.
- Cum decurge în sat, la noi, un ceremonial de înmormântare?
- Păi... să zicem că moare omul! Este așezat înt-o cameră mai bună, la el acasă. Cei care nu au unde să-și așeze mortul, îl pot duce în biserica veche din sat, folosită ca și capelă.
- Și, după aceea?
- Mortul este spălat. De obicei, de către cei din familie. Este îmbrăcat apoi cu haine bune, de sărbătoare și este așezat în sicriu. Cu ani în urmă, morții erau îmbrăcați în costume populare. Acum, a dispărut acest obicei, odată cu dispariția celor din sat care se pricepeau să coasă costume populare...
- Dacă morții noștri rămân în casele lor până la înmormântare, mai sunt ei privegheați de familie, în timpul nopții?
- Da, sunt. De către un membru al familiei și de câțiva săteni care vin și stau de vorbă la căpătâiul mortului, până dimineața. Și la noi în sat oamenii care vin în priveghi sunt cinstiți cu câte un pahar de suc sau de țuică și cu o felie de cozonac.
- Cum se numește slujba făcută de preoți, la înmormântare?
- Pobreganie! Așa se numește la noi, aici, la ortodocși, slujba de înmormântare... De obicei, slujba de înmormântare la noi în sat este ținută de doi-trei preoți, în funcție de poziția socială a decedatului. Fiecărui preot i se dă câte un prosop. La fel și țârcovnicilor, dacă sunt mai mulți... Apoi, li se dă câte un prosop în care sunt puse câte o bancnotă de 10 lei persoanelor care duc steagul, crucea și sfeșnicul... Sunt pregătite 24 de prosoape sau batiste pentru vămi, în care sunt puse câte o lumânare și câte o monedă de 50 de bani sau o bacnotă de un leu. Toate prosoapele astea sunt puse într-un coș și sunt împărțite celor apropiați mortului. Se mai pregătește pentru mort o cruce, care se așează pe pieptul acestuia. Crucea este învelită într-o batistă în care este pusă și o monedă. Se face un orar. Un fel de... ceva care se pune pe pieptul mortului, cu nouă cruci cusute pe el, una neagră, una roșie! Nu știu ce importanță are! Lumânările se folosesc și după înmormântare, până la șase săptămâni. Mormântul este îngrijit timp de șase săptămâni de o femeie apropiată familiei. Aceasta se va îngriji zilnic de tămâierea mormântului, va aprinde câte o lumănare la mormânt și va căra, zilnic, în acest răstimp de șase săptămâni, câte o găleată de apă pe care o duce la câte cineva din sat. Tot această femeie va lua și colacul din ceară care a fost așezat pe pieptul mortului la slujba de înmormântare și-l va aprinde zilnic, la mormânt, să ardă câte puțin. Persoana respectivă primește din partea familiei decedatului o recompensă în bani pentru efortul făcut și îngrijirea mormântului. O sută sau o sută cincizeci de lei, în banii noi! Cam asta este recompensa care i se dă femeii!
- Și pomenile?
- Încep cu ziua înmormântării când, cei mai mulți săteni le fac decedaților din familiile lor pomana de după înmormântare. Persoanele care au participat la înmormântare sunt invitate la masă, în sala de mese a bisericii. Bucatele sunt pregătite acolo, în bucătăria de lângă biserică și oamenilor li se servește o masă caldă. Pentru că la înmormântări mai vin și oameni din alte localități și nu trebuie lăsați să plece din sat fără să mănânce ceva! Unii aparținători au început să aducă în sat firme (de catering - n.a.) care vin cu mâncarea gătită de la oraș și o servesc direct pe mesele din sala de mese a bisericii... Preotul este cel care-i anunță pe enoriași, în biserică, că sunt invitați la pomană. Dar, pentru o mai bună organizare, un membru al familiei decedatului așteaptă la ieșirea din biserică și-i îndreaptă pe oameni spre sala de mese, că altfel mulți dintre cei prezenți pleacă acasă! Mai nou, colacii și lumânările sunt împărțiți oamenilor după ce ies din sala de mese, nu la poarta bisericii... Coliva li se împarte acestora în pahare puse pe mese, așezate în fața fiecăruia. La șase săptămâni se face, de asemenea, o pomană cu o masă caldă, pentru că sufletul decedatului abia atunci merge și se așează la locul lui... După șase săptămâni! După aceea, la un an și în continuare, până la șapte ani, se fac slujbe la biserică unde se împart doar colaci și lumânări, drept pomană.
Cu gândul la o expresie intrată în limbajul comun, deși ea nu apare citată în Biblie (Încurcate sunt căile Domnului!), privind multitudinea obiceiurilor locale din practica ceremonialului loviștean de înmormântare, am putea afirma: încurcate sunt căile sufletului omului în drumul lui către Dumnezeu!”.
Relațiile dintre om-societate și stat
În acest studiu continuăm reflecțiile noastre în încercarea de a răspunde la întrebarea din titlu: este posibilă viața fără stat?[1]
Pentru existența oricărei societăți contemporane organizarea statală a acesteia este o necesitate, fără de care existența socială a omului nu ar putea să existe. Relațiile dintre popor și stat, respectiv, stat, putere de stat și puteri politice sunt deosebit de complexe. Totodată modelele de organizare statală ale societății contemporane sunt diferite, dar așa cum o să arătăm pot fi clasificate doctrinar în mai multe categorii. Această diversitate a formelor de organizare statală și juridică a societății contemporane este determinată de mai mulți factori dintre care amintim tradițiile istorice, specificul național și cultural, credințele religioase, ideologiile și tipul regimului politic, mediul, voința populară, dar și a guvernanților.
În opinia noastră este necesar să fie cunoscute, în linii generale unele forme de organizare statală și juridică a societății contemporane, pentru a putea înțelege raporturile deosebit de complexe dintre om-societate și stat, în încercarea de a găsi modele viabile, economice și juridice, care să permită omului, ca persoană liberă, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să nu mai depindă atât de mult, cum se întâmplă astăzi, de puterea și constrângerile statale, și de a se regăsi pe sine, păstrând mediul social, în care trebuie să trăiască, de a ajunge la sinele său mai adânc, ieșind din înstrăinarea de sine și de societate pe care o implică puterea statală contemporană.
Așa cum am arătat cu alte ocazii, pornim de la trei realități specifice oricărei societății contemporane considerate a fi democratice:
În practica și teoria sistemelor constituționale categoria cea mai des întâlnită este aceea de putere, care apare în exprimări nuanțate precum putere politică, puterea de stat, puteri politice, autoritatea statală etc. Indiferent de abordarea conceptuală, puterea ca realitate statală este esențială în organizarea societății umane. De aceea, obținerea puterii este scopul fundamental al revoluțiilor și mișcărilor sociale.
Există o legătură strânsă între categoriile constituționale de putere – popor – națiune. Pentru a evidenția această legătură, puterea este exprimată și prin termenul de suveranitate. Astfel, constituțiile moderne proclamă în exprimări normative diferite că puterea aparține poporului, sau proclamă că suveranitatea emană sau aparține națiunii.
Relația popor – stat este prima condiție în explicarea constituțională a mecanismului juridico-statal. Cele doua noțiuni nu sunt similare din punct de vedere juridic, chiar dacă se admite identitatea intereselor poporului și statului. Astfel, poporul și statul sunt subiecte de drept constituțional deosebite. Poporul formează societatea, care este și trebuie să fie organizată. Organizarea societății umane în stat s-a realizat de-a lungul istoriei în diferite forme, dar factorii care compun statul și-au păstrat sub aspect juridic identitatea lor.
Din perspectiva acestor constante juridice, noțiunea de stat cunoaște două accepțiunii:
1. Accepțiunea politico-sociologică: prin stat se înțelege suma a trei elemente distincte: teritoriul, poporul și suveranitatea, aceasta din urmă în sensul puterii statale. În această accepțiune, întotdeauna existența omului este și va fi integrată într-o societate organizată statal. Nu se poate concepe o separație în sens existențial a omului de societatea în care trăiește. Orice tip de comunitate sau colectivitate inclusiv cele religioase există într-un sistem social organizat statal și definit prin cele trei elemente: poporul, teritoriul și suveranitatea.
2. Într-o a doua accepțiune, prin stat se înțelege forma organizată a puterii poporului, mai concret, mecanismul sau aparatul de stat. În acest sens, poporul deține cel puțin teoretic puterea politică. Pentru a o putea exercita, poporul creează statul ca un ansamblu sistematizat de organe, denumite și autorități statale sau politice. Din perspectiva dreptului constituțional, statul este sistemul acestor autorități publice. În această acceptiune de organizare statală a societății se poate discuta și eventual răspunde la întrebarea cum este posibilă viața fără stat.
În științele juridice, în sociologie și politologie, se pune probleme de a ști dacă statul în considerarea sa juridică este altceva decât puterea de stat. Cele două noțiuni sunt identice din perspectivă constituțională. În acest sens, statul este organizarea statală a puterii, sau altfel spus, este instituționalizarea acestei puterii.
Noțiunile de putere politică – putere de stat sunt într-o strânsă legătură, fără însă a se confunda. Astfel, termenul politic desemnează caracterul social al puterii, pe când noțiunea de putere de stat desemnează puterea poporului instituționalizată și prin aceasta aparent separată, mai ales ca exercitare către titularul și deținătorul ei. Totodată, termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formațiuni, asociații, partide care își exprimă ideile, concepțiile și opiniile cu privire la guvernare, deci cu privire la exercitarea puterii statale de pe pozițiile unor interese de grup. În esență, puterea politică desemnează puterea poporului, care are un conținut mai larg decât organizarea statală a puterii. Puterea de stat este numai partea instituționalizată a puterii politice.
Relația dintre cele două noțiuni este de la întreg la parte, în sensul că trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice. În consecință, puterea statală este forma de organizare a puterii politice a poporului. Dacă această organizare se realizează prin mai multe categorii de organe de stat, cu funcții și trăsături clar definite și caracterizează prin autonomie organizatorică și funcțională, precum și prin echilibru reciproc și colaborare se realizează separația și echilibrul puterilor în stat.
Funcția fundamentală a puterii statale este de a exprima și realiza ca voință general obligatorie – voința de stat – voința poporului. Acest postulat explică organizarea statală a puterii poporului, funcțiile puterii, raporturile dintre autoritățile statale, precum și raporturile dintre autoritățile statale și popor.
Pentru a înțelege esența, mecanismul și finalitatea puterii în stat, este necesar a se aborda teoretic conceptul de putere ca atare în cadrul societății. Noțiunea de putere, așa cum este studiată de dreptul constituțional, desemnează ansamblul sau sistemul relațiilor de putere constituite într-o societate istoricește determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o au asupra altora, pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității, sau impus acestora de către cei care exercită puterea.
1. Puterea nu este o simplă relație a omului cu lumea exterioară, sau o relație social abstractă, ci exprimă autoritatea lui în raport cu alții.
2. Autoritatea exprimă atât ideea de forță, puterea de a comanda și a dispune, cât și cadrul instituțional prin care această idee se materializează.
3. În esența sa, puterea în general, dar și forma ei juridică - puterea de stat, este un fenomen relațional. Privită ca și concept, în sens general de autoritate în conținutul unei relații de subordonare a unei subiect față de altul, preexistă formelor ei de manifestare. În starea socială sau juridică a omului este considerată o energie care păstrează esența sa naturală, ontologică. Atât în starea naturală, cât și în starea socială sau juridică a omului, puterea poate fi percepută și cunoscută numai prin manifestările ei fenomenale concrete într-un cadru relațional, care se stabilește între:
a) subiectul puterii, respectiv cel care exercită puterea și
b) obiectul puterii, acela care este obligat să suporte puterea și să-și coordoneze propria voință după voința subiectului care exercită puterea. Acest cadru relaționar este determinat de scopul puterii, care poate fi liber asumat de către subiectul pasiv, sau resimțit ca o presiune exterioară de către acesta.
În consecință, metodele de realizare a puterii pot fi două:
a) convingerea – este situația când scopurile autorității sunt deliberat asumate de către cei asupra cărora se exercită puterea, iar comportamentul acestora este determinat de propria lor voință care a acceptat conștient și deliberat dezideratele puteri și în al doilea rând;
b) constrângerea – în situația în care subiectul supus puterii refuză să-și modeleze comportamentul, în raport cu propria sa voința, la scopurile puterii stabilite de subiectul care o exercită. Mijloacele de constrângere sunt diverse și constituie un factor de esență față de care nicio putere nu este de conceput. Nu este obligatoriu ca subiectul care exercită putere să recurgă la aceste mijloace, dar ele trebuie să existe în orice moment, altfel noțiunea de putere, devine un nonsens.
În funcție de aceste elemente, raportul exprimat între subiectul puterii, respectiv acela care o exercită și obiectul puterii, respectiv acela care o suportă, explică starea socială de la un moment dat, în ipoteza în care considerăm acest raport la nivelul întregii societăți. Aspectul relațional amintit poate avea trei dimensiuni:
a) complementarism, este ipoteza ideală în care, voința deținătorului puterii și voința celor care suportă puterea coincid, sau sunt foarte apropiate în conținutul lor, existând și posibilitatea unei veritabile conlucrări între centrele de putere socială pentru realizarea acelorași obiective;
b) neutralism, se caracterizează printr-o oarecare indiferență din partea subiectului pasiv față de conținutul, scopurile și mijloacele de exercitare a puterii. Stabilitatea socială se realizează prin acceptarea în esență a dezideratelor puterii, fără însă a exista o participare activă, o implicare complementară a subiectului care suportă.
c) tensionant, când raporturile dintre subiectul și obiectul puterii sunt ireconciliabile, iar puterea trebuie să recurgă pe scară largă la voința socială. Niciuna dintre aceste trei stări nu se realizează în stare absolută și pură, dar la un moment istoric dat, din punct de vedere politologic, dar și constituțional, poate fi identificată o tendință sau alta;
Puterea este un fenomen esențialmente social, în sensul că ea nu poate fi concepută în afara societății, iar în lipsa puterii, societatea este un organism inert, fără rațiunea de a fi. De aceea, puterea este o condiție a ordinii sociale, a cărei realizare este posibilă doar într-o asemenea ordine socială care să aibă la bază organizarea și exercitarea puterilor, atât politice cât și statal.
Drepta credință ortodoxă despre stat și relațiile omului cu statul
Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos, Biserica, învățăturile Sfinților Părinți, nu blamează și nu desconsideră statul și nici pe conducători, nu recomandă separarea omului de stat, dar așa cum este firesc stabilesc prioritatea spiritului, a sufletului, a Împărăției Cerurilor față de orice formă de organizare statală a societății.
Domnul nostru Iisus Hristos a spus: ”Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăția Mea nu este de aici” (Ioan, 18,36). Și tot El a zis: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei,6,33).
Totodată Domnul nostru Iisus Hristos a demarcat statul și pe conducătorii lui de Dumnezeu, dar a spus că omul are obligații diferite față de Dumnezeu iar pe de altă parte față de stat: ”Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei,22,2); asta înseamnă a da fiecăruia ce-i al lui.
În acest sens, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „În vremea noastră, în loc de „cele ce sunt ale cezarului” avem „cele lumești” și problema se pune așa: cele lumești, la vremea lor, cele dumnezeiești, la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor lumești, iar cele dumnezeiești sunt lăsate deoparte. Ca atare, acestea din urmă nu numai că nu sunt pe locul cuvenit lor, adică pe primul plan, așa cum se cuvine, ci au căzut cu totul în uitare. Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenționate, pomenirea lor se întunecă în conștiință, iar apoi devin tulburi și conținutul, și temeiurile lor. De aici iau naștere slăbiciunea convingerilor și șubrezenia credinței, iar apoi înstrăinarea de ea și clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învățăturilor mincinoase. Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare față de cele dumnezeiești; și tot această cale o străbate și societatea atunci când în rânduielile sale începe să nu mai ia aminte la cerințele lui Dumnezeu.
Atunci când cele dumnezeiești trec pe ultimul plan, în societate începe să se înstăpânească emanciparea față de cerințele lui Dumnezeu - în plan intelectual, moral și estetic - iar secularizarea (slujirea duhului acestei vremi) în politică, obiceiuri, distracții, iar apoi în educație și în toate instituțiile. În ziua de azi, despre cele dumnezeiești nu gândește, nu vorbește, nu scrie nimeni și nici măcar prin minte nu le trece oamenilor să le aibă în vedere în întreprinderile lor. Mai trebuie, atunci, să ne minunăm că învățăturile potrivnice credinței sunt primite în societate și că societatea înclină către o necredință generală?”[2]
Biserica ortodoxă nu desconsideră statul, mai mult, la fiecare sfântă liturghie preoții și împreună cu ei întreaga comuniune de credincioși prezenți se roagă pentru conducătorii noștri, pentru mai marii orașelor și ai satelor, pentru aramată, ca Dumnezeu să-I pomenească în Împărația Sa și să-I miluească.
Însuși Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă și ne poruncește să ne rugăm unii pentru alții. Să ne rugăm fără deosebire și pentru cei care ne fac rău, inclusiv pentru aceia cărora li s-a încredințat o funcție în stat, dar care o exercită abuziv, împotriva voinței lui Dumnezeu și a ordinii sociale dorită de aceasta dar și împotriva oamenilor:
„Ați auzit că s-a zis: "Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău".
Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc,
Ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.
Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru?
Şi dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Au nu fac și neamurile același lucru?
Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este”(Matei,5-43-48).
Unele secte, cum sunt studenții în Biblie sau russeliștii (următorii lui Carol Russel), apoi o grupare a lor zisă "martorii lui Iehova", adventiștii reformiști, inochentiștii s.a. susțin că, după învățătura biblica, statul si autoritățile de stat nu trebuie recunoscute, deoarece ele sunt unelte ale lui Antihrist, întocmai cum sunt și organizațiile bisericești, inclusiv Biserica Ortodoxă. Ca atare, ele trebuie sa dispară, iar nu să fie recunoscute și respectate. Autoritațile de stat - zic ei - procedează la fel ca și "instrumentul clerical", adică preoții în Biserici: susțin deosebirile de clasa si vrăjmășia între oameni și popoare, producând războaie, conflicte economice etc. Față de aceste învățături și practici străine literei și spiritului Evangheliei, dreapta credință ortodoxă susține cu totul altceva cu totul altceva.
Organizațiile de stat și instituțiile trebuie să fie recunoscute, deoarece autoritățile garantează și realizează ordinea societății. Tot ceea ce este ordine este de la Dumnezeu, căci numai dezordinea și anarhia sunt de la necuratul. Dacă autoritățile de stat garantează ordinea, ele nu pot fi decât de la Dumnezeu, indiferent dacă puterea acestor autorități este deținută de persoane care plac unora și nu plac altora, care fac bine sau fac rău, care sunt sau nu loiale legii, statului și poporului, care sunt sau nu demne de funcția încredințată, care o exercită sau nu cu bună credință.
Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel, în timpul când în fruntea Imperiului roman se afla Nero, unul din cei mai aprigi prigonitori ai creștinismului: "Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire, decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc își vor lua osânda. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voiești, deci, să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu, spre binele tău. Iar dacă faci răul, teme-te, caci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoarea lui Dumnezeu și răzbunătoarea mâniei Lui asupra celui ce săvârșește răul. De aceea este nevoie să vă supuneți, nu numai de frica pedepsei, ci și pentru cugetul vostru" (Rom., 13, 1-5).
Prin aceste cuvinte clare si firești, Apostolul arată că, de vreme ce ordinea este de la Dumnezeu, atunci și cei ce o reprezintă, nu reprezintă persoanele în concret, ci autoritatea sau instituția statului. Autoritatea poate fi deținută - uneori - de persoane nedemne de aceste funcții, care fac abuzuri și nedreptăți, care s-au înstrăinat de Dumnezeu și de oamenii pe care-i conduc. Dar, oricum ar fi, Dumnezeu nu-i impiedica nici pe aceștia, nu-i pedepsește imediat pentru răul făcut, pentru că atunci nu ar mai fi Dumnezeu și nu le ridică libertatea, fiecare urmând a răspunde direct și personal de abuzurile sale, la judecata ce-i așteaptă.
Mai mult, însăși ordinea impusă de aceștia societății poate fi rea, contrară voii și poruncilor lui Dumnezeu. Totuși, Sfântul Apostol Petru spune următoarele: "Supuneți-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omenești, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimiși de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele și spre lauda făcătorilor de bine, căci așa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideți gura oamenilor fără de cunoștință și fără de minte..." (I Petru, 2, 13-18).
Apostolii Petru si Pavel trăiau în aceeași vreme și cuvintele lor au înțelesuri identice. Sfântul Pavel spune: instituțiile de stat trebuie respectate ca unele ce reprezintă ordinea, supunerea față de ele fiind "voia lui Dumnezeu", arătându-i lui Tit cum să învețe pe credincioși în privința atitudinii lor față de autoritățile statului: "Adu-le aminte să se supună stăpânirilor și dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun..." (Tit, 3, 1). Iar lui Timotei ii scrie mai mult: "Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru toți care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și liniștită... că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu" (I Tim., 2, 1-3). Cand Apostolul Petru a scos sabia pentru a lovi pe unul din cei ce veniseră cu oastea romană ca să prindă pe Mântuitorul, a auzit de la El cuvintele: "Întoarce sabia ta la locul ei, că toți cei ce scot sabia de sabie vor pieri" (Matei, 26, 52). Se găseau în fața ostașilor romani, a slujitorilor fariseilor și deci, nu era cazul să facă uz de forță împotriva lor. Împotrivirea cu arma în mână ar fi fost socotită ca nesupunere față de stăpânire și ca o vrăjmășie împotriva Imperiului și ar fi avut ca urmare uciderea împotrivitorului, conform prescripțiilor dreptului roman.
In ceea ce privește plata impozitului către stat, Mântuitorul S-a pronunțat clar și categoric: "Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului..." (Matei, 23, 13-33); un răspuns afirmativ și răspicat adresat celor ce, cu gândul de a-L ispiti, I-au pus întrebarea privind legitimitatea plății impozitului către stăpânirea politică păgână (romană) de atunci.
Sfântul Apostol Pavel, sintetizând prin cuvintele sale corelația dintre datorii și drepturi, ne îndeamnă să ne îndeplinim obligațiile pe care le avem față de stat, față de toți oamenii și ne prezintă un model de viață socială, aceasta fiind de fapt esența stării sociale, am spune noi stării juridice a omului din perspectivă creștină:
„Dați deci tuturor cele ce sunteți datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste.
Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele a împlinit legea”(Romani,13,7,8).
Singura datorie pe care trebuie să o avem mereu, întotdeauna nouă și niciodată împlinită pe deplin, este datoria de iubire, după porunca Mântuitorului, pe care permanent trebuie să o împlinim și să o adâncim, iubirea față de Dumnezeu și prin Dumnezeu, iubirea față de toți oamenii, față de toată firea și Universul creat. Trebuie să avem credință lucrătoare prin iubire milostivă.
Ce înseamnă această supunere față de stat față de cei ce guvernează, chiar dacă deciziile acestora sunt rele, contrare voinței lui Dumnezeu și a valorilor dreptei credințe ortodoxe, sau chiar în discordanță în raport cu binele social pe care ar trebui să-l urmărească orice orânduire statală?
Este smerenia Mântuitorului care S-a supus deciziei nedrepte a cezarului și a acceptat să moară pe Cruce, pentru noi și pentru a noastră mântuire. Este smerenia liber consimțită de mii de martiri care au murit în chinuri nedrepte, pentru Hristos și pentru dreapta credință. Este smerenia pe care ne-o cere și nouă Mântuitorul să o avem și să o învățăm chiar de la El:
„Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre”(Matei,11,29).
Dar smerenia nu înseamnă umilință. Spre deosebire, smerenia este o alegere liberă, a voii noastre, este supunerea noastră cu mintea și cu inima față de voia lui Dumnezeu, care ne-a creat ca persoane libere, responsabile, ci nu ca indivizi integrați și constrânși să trăiască într-o ordine socială contrară voii lui Dumnezeu și ordinii universale instituite de El. Dumnezeu a creat omul, lumea și Universul nu dintr-o necesitate, ci din iubire, iar ordinea socială conformă voii lui Dumnezeu trebuie să fie o ordine a iubirii și a armoniei între persoane libere. Acesta este sensul istoriei și scopul spre care, prin pronia dumnezeiască se îndreaptă -este adevărat contradictoriu și prin multe căderi - întreaga omenire.
De aceea drept măritorii creștini trebuie să găsească soluții de viață în conformitate cu voia lui Dumnezeu ori de câte ori excesul de putere al guvernanților, constrângerile statale, ordinea statală instituită de către guvernanți sunt contrare binelui, și voii lui Dumnezeu. Aceste soluții trebuie să fie o împlinire a Poruncii Iubirii dată de către Mântuitor, trebuie să fie un act constructiv al ordinii firești, ci nu un act distructiv în organizarea statală a societății, fără a edifica nimic în loc, care să fie cu adevărat spre împlinirea poruncilor dumnezeiești și spre binele fiecăruia și al tuturor. Astăzi suntem înclinați mai mult spre distrugere ci mai puțin spre zidire.
Părintele Arsenie Boca ne învață: ”Ascultarea față de stăpânire merge întru toate lucrurile pe care le cere afară de lepădarea credinței”. Guvernanții atei și globaliștii zilelor noastre tocmai acest lucru ne cer prin programele lor ale unei noi ordini sociale pe care vor să o instituie să ne integrăm necondiționat și să ne supunem deciziilor lor contrare valorilor dreptei credințe ortodoxe și a tradițiilor noastre naționale culturale și spirituale, să devenim în loc de persoane create după chipul lui Dumnezeu, simpli indivizi fără libertate, dar beneficiari ai unei securități sociale efemere dăruite tot de guvernanți. O asemenea supunere față de stat nu poate fi acceptată pentru că este contrară voii lui Dumnezeu, pentru că nu mai reprezintă smerenie, ci umilință, atitudine pe care Dumnezeu nu o dorește.
În Sfânta Scriptură este admis și patriotismul ca sentiment de simpatie și adeziune față de națiunea din care ne tragem și față de patria unde locuim. Însuși Mântuitorul a dat precădere celor de un neam cu El după trup ("oile cele pierdute ale casei lui Israel"), față de păgâni (Matei, 15, 24-25) și tot El a poruncit apostolilor Săi să propovăduiască Evanghelia la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Luca, 24, 47; Fapte, 1, 8). Apoi a vorbit despre conducătorii de state, fără a arăta ca nu ar fi nevoie de ei (Matei, 22, 21).
Apostolul Pavel, de asemenea, respecta dreptul oricărui popor la "mărire" și "cinste" înaintea lui Dumnezeu dacă "lucrează binele" (Rom., 2, 10), iar când a fost maltratat pe nedrept, el a făcut apel la dreptul lui de "cetățean roman" și la judecata Împăratului (Fapte, 22, 25), deși Împăratul era păgân și deși el însuși mustrase pe cei ce judecaseră înaintea păgânilor (I Cor., 6, 1-5). De aici rezultă nu numai importanța statului ca și garant al drepturilor omului, dar și dreptul acestuia de a face uz de calitatea sa de cetățean al statului, ca un supus loial. Din aceasta situație se naște un sentiment de demnitate ce caracterizează omul ca persoană liberă creată după chipul lui Dumnezeu.
Când, la primele Rusalii, alături de creștini erau de față în Ierusalim și iudeii din diaspora (împrăștiați printre neamuri), neamuri de peste 15 limbi diferite - apostolii, fiind insuflați de Duhul Sfânt, nu i-au învățat să se împotrivească rânduielii din statele lor, ci le-au vorbit în limba fiecăruia din ei (Fapte, 2, 1-11), respectând prin aceasta dreptul fiecărui popor la specificul său - cum este bunăoară limba - și confirmând că Dumnezeu a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor, să coexiste pașnic, în iubire frățească și deplină înțelegere (Fapte, 19, 16). Din nefericire voia lui Dumnezeu nu este împlinită astăzi de către mulți care guvernează popoare.
Deci, recunoașterea statelor naționale nu este nicidecum contrară ordinii dorită de Dumnezeu, Împărăția cerurilor nefiind împotriva conducerii pământești a popoarelor.
Împărăția lui Dumnezeu atotstăpânitoare cuprinde toate guvernămintele și popoarele, fără să le desființeze. De la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, existența națiunilor grupate în state naționale e ceva firesc. Diversitatea limbilor înseamnă și tradiții diferite, la care s-au grupat mai ales cei care simt și vorbesc la fel. Însă adesea, între diferitele popoare păcatul a pus vrăjmășie, ridicând între ele ziduri de ură și venin, din cauza șovinismului și naționalismului exagerat, denaturat și abuziv, naționalismul exclusivist. Politica de integrare și globalistă contemporană promovată de guvernanți are o consecință contrară și anume încercarea de a desființa identitatea națională, culturală, de limbă dar chiar și dreapta credință, în temeiul unor sloganuri frumoase, dar care, în realitate duc, nu la unitatea în diversitate a popoarelor, ci la uniformizare, la supunere față de centre de putere străine. Înseamnă instaurarea unei o ordini globaliste împotriva firii și armoniei sociale create și dorite de Dumnezeu.
Tot Apostolul Pavel ne spune: "Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți sunteți una întru Hristos Iisus" (Gal., 3, 28). Aici nu mai încape elin sau iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob, slobod, ci toate și întru toate e Hristos (Col., 3, 11).
Dar prin aceasta nu se înțelege că s-ar desființa popoarele, ci numai că ele sunt datoare a se înfrăți și a trăi cu dragoste și în colaborare frățeasca, spre binele lor și spre slava lui Dumnezeu, Care iubește toate neamurile deopotrivă.
Clasificarea sistemelor constituționale și de organizare statală a societății
În literatura de specialitate, conceptul de sistem constituțional e definit ca reprezentând ansamblul coerent și armonios structurat al instituțiilor politice și al instituțiilor de guvernare consfințite prin constituție, prin intermediul cărora se realizează procesul de conducere statală.[3]
Sistemul constituțional cuprinde reguli politice cu valoare constituțională, instituții politice, dar și valori cu un caracter ideologic sau istoric, care formează conținutul normelor constituționale.
Propunem următoarea tipologizare în funcție de următoarele criterii:
1. Din punct de vedere al concepțiilor politice ce stau la baza sistemului:
2. În funcție de raporturile existente între puterea legislativă și cea executivă:
3. Din punct de vedere al doctrinelor ideologice dominante:
4. Din punct de vedere al regimului politic și al metodelor de guvernământ:
5. Din punct de vedere al specificului juridic și al elementelor tradiționale istorice:
Toate aceste criterii de tipologizare scot în evidență și caracteristicile comune, dintre care cea mai importantă este aceea că normele juridice reglementează într‑un mod sau altul relațiile sociale fundamentale și esențiale privind puterea statală.
Sistemul constituțional al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord
Trăsăturile generale care stau la baza sistemului constituțional propus spre analizare sunt:
Instituțiile constituționale britanice erau deja conturate în secolul al XIV‑lea, iar de la sfârșitul secolului al XIV‑lea ele aveau o fizionomie definitivă, ca rezultat al gândirii juridice și pragmatismului judiciar.
Sistemul de drept britanic se sprijină pe principiul legalității, în sensul că toate organele statului respectă, ca și orice cetățean, regula de drept postulată și o consideră sacră atâta timp cât nu este abrogată.
Acest fapt are următoarele consecințe:
Constituția Angliei se prezintă ca un sistem coerent de cutume, la care se adaugă texte juridice adoptate de parlament, având o valoare și o importanță deosebită pentru dezvoltarea instituțiilor politice, ca și pentru raporturile dintre guvernanți și guvernați, respectiv: Magna Charta Libertatum – 1215, Petition of Rights – 1628, Habeas Corpus – 1679, Bill of Rights – 1689, Reform Act – 1832, Parlament Act – 1959 etc.
Alături de aceste acte există și se aplică un mare număr de tradiții și cutume cum ar fi: formalismul acordului monarhului la dizolvarea Camerei Comunelor, alegerea primului‑ministru din cadrul partidului politic care a obținut victoria în alegerile generale, regula ca primul‑ministru să fie membru al Camerei Comunelor, solidaritatea ministerială în cazul prezentării demisiei primului‑ministru, obligația monarhului de a semna legea votată de Parlament.
Constituția Angliei poate fi considerată ca fiind:
Instituții politice constituționale
A. Parlamentul. Este compus din: Regină, Camera Lorzilor și Camera Comunelor.
S‑a format ca un organism politic în timpul Regelui, fiind inițial convocat de acesta pentru a obține fonduri pentru Coroană, dar și pentru a fi consultat în diferite probleme privind Regatul.
Cu timpul, Regelui i s‑au impus o serie de limitări semnificative ale prerogativelor sale, fapt ce a dus la afirmarea drepturilor fundamentale și la ideea de respect al legii ca bază a dezvoltării vieții de stat.
Totodată, rolul politic al Camerei Lorzilor s‑a diminuat din ce în ce mai mult, devenind simbolic. În prezent, puterea politică este concentrată în Camera Comunelor, fiind exercitată în strânsă legătură cu programul partidului de guvernământ.
B. Camera Lorzilor. Inițial, a deținut atribuții superioare Camerei Comunelor și chiar a exercitat un control asupra acesteia.
Este organizată aproape exclusiv pe baze ereditare, suveranul și guvernul dispun de dreptul de a numi noi lorzi. Din 1958, și femeile cu titlu nobiliar au primit dreptul de a deveni membre în Camera Lorzilor, care are 500 de membri.
Este condusă de un Lord Cancelar, care este membru al guvernului și Președintele Curții Supreme de Apel. Poate numi comisii speciale cu un caracter temporar, însărcinate să rezolve problemele concrete.
Prin Actul Parlamentului din 1911 au fost stabilite raporturile dintre cele două camere legislative, care au avut rolul de a diminua atribuțiunile Camerei Lorzilor:
În prezent îndeplinesc 5 funcții:
C. Camera Comunelor. Concentrează practic întreaga putere legislativă a Parlamentului:
Funcțiile Camerei Comunelor:
1. funcția legislativă – în orice domenii.
Camera Comunelor poate adopta două categorii de legi:
Dezbaterea unui proiect de lege se face în următoarele etape:
D. Regele. Este simbol al tradiționalismului din punct de vedere politic. Rolul politic al monarhului este pur formal:
Sistemul constituțional al S.U.A.
Organizarea sistemului constituțional american
Are la bază Constituția americană adoptată la 1 ianuarie 1787 și care a fost amendată de 21 de ori. Sistemul se caracterizează prin următoarele trăsături:
Organizarea federală a S.U.A.
Fiecare stat membru al Federației are propria sa constituție, care reprezintă o transpunere la nivel local a constituției S.U.A. În fruntea fiecărui stat se află un guvernator ales prin vot direct, mandatul său fiind după caz între 2 și 4 ani. Fiecare stat membru al federației are un parlament cu structură bicamerală: Senat și Camera Reprezentanților, cu excepția Nebraska, care are o singură cameră.
În fiecare stat există o structură proprie a organelor administrative și juridice și de aceea statele își adoptă propriul sistem administrativ, au bugete proprii, însă în concordanță cu legile unionale.
Sistemul partidist al S.U.A.
La nivel unional puterile statale sunt organizate după principiul separării puterilor în stat:
Congresul S.U.A. are o structură bicamerală: Senat și Camera Reprezentanților. Inițial a fost cel mai important organism constituțional, dar în prezent puterea supremă în stat aparține președintelui.
Camera Reprezentanților este formată din 435 de membri aleși prin vot egal, secret și direct. Scrutinul e uninominal, bazat pe principiul majorității de voturi și organizat într‑un singur tur. Durata mandatului membrilor Camerei Reprezentanților este de 2 ani.
Senatul are 100 de senatori, câte 2 din fiecare stat membru al federației, cu excepția statului Nebraska, care are unul singur. Mandatul senatorilor este de 6 ani. O treime din numărul membrilor senatului se reînnoiesc la fiecare 2 ani.
Nu există o ierarhie constituțională între cele două camere ale Congresului S.U.A. și atribuțiile de bază ale acestuia constau în funcțiile legislative și controlul exercitat asupra executivului. Cu toate acestea, atribuțiile camerelor nu sunt identice, astfel:
Camera Reprezentanților are atribuții privind: adoptarea bugetului federal, a impozitelor și taxelor.
Senatul are atribuții mai importante în domeniul relațiilor internaționale și al controlului exercitat asupra executivului. Camera Reprezentanților este condusă de un președinte, ce este întotdeauna liderul majorității parlamentare. Senatul are un președinte în persoana vicepreședintelui S.U.A.
Congresul american are și structuri operative de lucru, respectiv: Comitete și subcomitete. Principala activitate a camerelor se desfășoară în structurile sale de lucru. Sesiunea parlamentară e convocată cel puțin o dată pe an.
Principalele funcții:
Funcția legislativă este cea mai importantă. Congresul poate legifera numai în domeniile strict prevăzute de Constituția S.U.A. Inițiativa legislativă aparține fiecărui membru al Congresului și administrației S.U.A. La baza Congresului stă programul legislativ al Președintelui S.U.A., care e anunțat cu prilejul mesajului adresat națiunii.
Conform Constituției S.U.A., actele normative adoptate de Congres sunt legi publice și legi private.
În general, legea e adoptată în mod succesiv în cele două camere ale Congresului.
Procedura legislativă în fiecare cameră cuprinde trei lecturi ale proiectelor de legi, ea fiind adoptată după ultima lectură. Promulgarea legii se realizează de Președinte.
Conform Constituției, președintele are drept de veto, putând refuza promulgarea legii. În această situație, legea este returnată Congresului împreună cu obiecțiile formulate de Președinte. El poate să adopte legea chiar în forma inițială cu o majoritate de 2/3 din membrii camerei, și în acest caz legea este promulgată de drept, indiferent de dreptul de veto exercitat de președinte.
Președintele poate să‑și exercite acest drept timp de 10 zile de la adoptarea legii de către Congres. Dacă nu‑și exercită acest drept, legea e promulgată de drept.
În practică, Congresul poate împiedica numirea dreptului de veto al președintelui prin suspendarea sesiunii parlamentare. În acest caz, la expirarea termenului de
10 zile legea este de drept promulgată, deoarece dreptul de veto al Președintelui poate fi exercitat numai dacă Congresul este în sesiune.
Conform Constituției, acesta are largi prerogative executive și își numește propria sa administrație. Este desemnat prin vot universal, egal, secret, indirect, de către un Colegiu electoral format din mari electori desemnați în urma votului electoral. Numărul de electori este de 335. Mandatul este de 4 ani, prin tradiție începe la 3 ianuarie din anul următor și o persoană poate îndeplini de cel mult două ori funcția de președinte.
El desemnează un anumit număr de secretari de stat, care sunt și șefii diferitelor departamente ale administrației publice. Atribuțiile lor sunt asemănătoare celor pe care le au miniștrii în sistemele constituționale parlamentare. Spre deosebire de aceste sisteme constituționale, secretarii de stat și subsecretarii sunt subordonați direct și răspund numai în fața președintelui.
În S.U.A. nu există un guvern în sensul tradițional al cuvântului, iar puterea executivă în stat la nivel central e exercitată de președinte și administrația numită de el.
Vicepreședintele S.U.A. este ales după aceleași procedee electorale, dar nu are nicio influență politică în activitatea statală, funcția fiind mai mult onorifică, având rolul de rezervă, când președintele nu‑și poate exercita atribuțiile.
Principalele atribuții ale președintelui S.U.A.:
Curtea Supremă de Justiție
La toate aceste instanțe judecătorii sunt aleși conform sistemului electoral în vigoare, durata mandatului fiind între 2 și 6 ani.
Senatul S.U.A. poate funcționa ca instanță de judecată, condusă fiind de Președintele Curții Supreme, când se procedează la judecarea Președintelui ca urmare a procedurii punerii sub acuzare.
Sistemul constituțional al Franței
Este unul semi-prezidențial, pentru că puterea executivului este predominantă, în special la nivelul Guvernului. Baza juridică a sistemului o constituie normele Constituției din 1958.
Sistemul constituțional francez se caracterizează printr‑un parlament ale cărui atribuții sunt limitate în raport cu atribuțiile executivului. Regimul politic constituțional francez este caracterizat prin recunoașterea principiilor separației puterilor în stat, consacrat la nivelul parlamentului și guvernului, precum și principiile tradiționale constituționale ale pluralismului și garantarea libertăților și drepturilor individuale.
Președintele Republicii franceze
După 1962 e ales prin vot universal și direct. Mandatul lui e de 7 ani. Are atât competențe personale: acelea de a prezida ședințele Consiliului de miniștri și ale comitetelor superioare ale armatei, comandant suprem al armatei franceze, cât și atribuții de decizie:
Consiliul de Miniștri
Are următoarele atribuții:
În cadrul Guvernului o poziție privilegiată o are primul‑ministru, care contrasemnează actele președintelui, stabilește politica generală a guvernului și propune eliberarea din funcție a miniștrilor.
Guvernul răspunde politic și juridic în fața parlamentului, care poate dispune demiterea guvernului în situația în care adoptă o moțiune de cenzură. Parlamentul francez are o structură bicamerală formată din Adunarea Deputaților și Senat. Atribuțiile celor două camere sunt similare, dar există și deosebiri:
Sistemul francez parlamentar a instituit și conferința președinților camerelor, prin care se urmărește stabilirea de comun acord a ordinii de zi a ședințelor camerelor.
Procedura legislativă are în vedere:
Proiectul de lege se dezbate inițial în comisiile parlamentare, după care în plenul celor două camere. Legea e adoptată diferit de cele două camere, în caz de divergență instituindu‑se o comisie de mediere.
Primul‑ministru poate da o declarație în fața parlamentului, act care echivalează cu o asumare a răspunderii în fața parlamentului.
Controlul parlamentar în fața guvernului e realizat prin interpelări, moțiuni, dări de seamă.
Acest sistem constituțional este caracterizat prin stabilirea precisă a raporturilor sociale ce sunt reglementate numai prin lege de către parlament.
După 1958 executivul a desfășurat o intensă activitate legislativă proprie, prin emiterea de regulamente, acte administrative cu valoare normativă, inferioare legii, prin care sunt reglementate relații sociale ce nu fac obiectul direct al reglementării prin lege.
Controlul de constituționalitate e realizat prin Consiliul Constituțional francez, organism politic și jurisdicțional, construit din membrii numiți de președinte sau de drept: foștii președinți ai Franței. El este întotdeauna prealabil adoptării legii și, în cazul în care Consiliul declară proiectul de lege ca neconstituțional, el nu mai poate fi adoptat de parlament și promulgat.
Caracterizarea generală a sistemului constituțional al României
Doctrina juridică română apreciază că actualul sistem constituțional al României este evident democratic, pentru că se bazează pe principiile fundamentale ale statului de drept, iar regulile de guvernare consacrate de normele constituției exclud orice forme de totalitarism, promovează pluralismul politic și social, dialogul social și respectă totodată demnitatea umană prin drepturile și libertățile fundamentale conferite de constituție.
Sistemul constituțional român, fundamentat pe Constituția din 1991, cu modificările aduse în urma revizuirii din anul 2003, se înscrie în constituționalismul democratic european și răspunde cerințelor impuse de statul României, ca stat membru al Uniunii Europene. Astfel, Titlul al VI‑lea, cu denumirea marginală „Integrarea euroatlantică”, cuprinde principii constituționale referitoare la raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul intern și obligațiile statului român în cadrul acestor organizații supranaționale.
O caracteristică importantă a caracterului democratic al sistemului constituțional român contemporan o reprezintă consacrarea și aplicarea principiilor moderne de organizare a puterii statale, respectiv principiul suveranității și cel al separației și echilibrului puterilor în stat. Sunt consacrate și garantate drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor și, totodată, sunt reglementate raporturile dintre instrumentele juridice internaționale și cele interne în această materie.
Normele constituționale consacră mijloace de control prin care să se asigure supremația constituției și supremația legii, cele mai importante fiind controlul de constituționalitate al legii, controlul exercitat de instanțele judecătorești și controlul administrativ.
Este de subliniat și faptul că normele constituționale române creează raporturi juridice echilibrate și armonioase între autoritățile statului, iar pe de altă parte, între stat și cetățean, permițând în acest fel valorificarea atât a interesului general public, cât și a intereselor private în spiritul principiilor și valorilor constituționalismului democratic.
Viabilitatea sistemului constituțional contemporan român este demonstrată și prin stabilitatea legii fundamentale, care a fost revizuită o singură dată până în prezent. Desigur, democratismul constituțional specific României este cel mai bine evidențiat de stabilitatea politică, socială și juridică a statului, în dinamismul specific determinat de realitățile europene și mondiale contemporane.
Sistemul constituțional român poate fi caracterizat având în vedere criteriul raporturilor existente între puterea legislativă și cea executivă, ca un sistem constituțional prezidențial. Argumentele cele mai importante care susțin această teză se referă la rolul și atribuțiile instituției șefului de stat, rolul constituțional al Guvernului și relațiile existente între instituția șefului de stat și Guvern. Exemplificăm câteva dintre reglementările constituționale care susțin o astfel de caracterizare:
Potrivit dispozițiilor art. 80, Președintele României este reprezentant al statului român și garant al independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării. Rolul Președintelui este definit în aceleași dispoziții normative și prin faptul că acesta veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice.
Este important pentru a sublinia specificul instituției prezidențiale în sistemul constituțional român și prin aceasta pentru a face demarcația necesară față de sistemele constituționale parlamentare și faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 81, Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat și nu de către Parlament, așa cum este cazul statelor ale căror sisteme constituționale pot fi considerate ca fiind de tip parlamentar.
În conformitate cu dispozițiile art. 85, Președintele României desemnează candidatul pentru funcția de prim‑ministru și are atribuții în procedura de remaniere guvernamentală inițiată de către primul‑ministru. Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și la cererea primului‑ministru (art. 87).
Şeful statului, în conformitate cu dispozițiile art. 89, poate dizolva Parlamentul cu respectarea procedurii prevăzute de aceste dispoziții constituționale.
În conformitate cu art. 91 din Constituție, șeful statului are importante atribuții în domeniul politicii externe, cum ar fi: încheierea de tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, pe care le supune spre ratificare Parlamentului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României sau acreditează reprezentanții diplomatici ai altor state.
Potrivit art. 92, Președintele României este comandantul forțelor armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, având atribuții importante în domeniul apărării, precum și în situații excepționale, așa cum prevăd dispozițiile art. 93 din Constituție.
De asemenea, potrivit art. 77 din Constituție, Președintele României are atribuții în procedura de promulgare a legii, iar potrivit art. 146 este unul din subiectele de drept care poate sesiza Curtea Constituțională în controlul prealabil de constituționalitate al legii.
În procedura de revizuire a Constituției, în temeiul dispozițiilor art. 150 alin. (1), Președintele poate avea inițiativa unui proiect de lege constituțional, la propunerea Guvernului.
Guvernul și primul‑ministru are atribuții importante în conducerea administrației statului și, în general, în realizarea politicilor economice, sociale, și culturale ale statului. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 102 din Constituție, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, iar în conformitate cu art. 107, primul‑ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin. Dispozițiile art. 107 alin. (2) stabilesc în mod expres că Președintele României nu îl poate revoca pe primul‑ministru.
Principiile constituționale prevăd rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare a țării (art. 61), principii care, la rândul lor, constituie temeiul exercitării funcției legislative și de control al Parlamentului, ceea ce înseamnă că niciuna dintre autoritățile statului nu își poate exercita atribuțiile în mod discreționar.
Din succinta descriere de mai sus rezultă faptul că președintele statului are atribuții concrete privind exercitarea actului de guvernare, alături de atribuțiile conferite de Legea fundamentală Guvernului și primului‑ministru. În consecință, sistemul constituțional român se caracterizează prin dualismul conducerii executivului împărțit între șeful statului și Guvern, aspect caracteristic pentru sistemele constituționale prezidențiale.
Unele concluzii
Omul este esențialmente o ființă socială, este produs al societății și producător de societate. În cadrul social, omul intră într‑o multitudine de relații sociale cu semenii săi. Unele din aceste relații sociale devin raportări juridice dacă fac obiectul reglementării lor prin norme juridice.
Din perspectivă juridică, societatea este un sistem structural, implică o ordine, în raport de care există, se manifestă și evoluează și al cărui conținut poate fi juridic, politic, moral, economic sau de altă natură.
Ordinea socială este o realitate ce are coordonate proprii, făcând posibilă diferența dintre societate ca formă superioară de organizare existențială umană, iar pe de altă parte, simpla colectivitate. Spre deosebire de orice formă de colectivitate umană (familia, grupurile sociale mai mult sau mai puțin organizate), societatea se caracterizează printr‑o ordine relativ stabilă care este impusă, iar ca natură este în primul rând juridică. Se poate spune că sistemul dreptului, ca ordine juridică, este sistemul structurant al oricărei societăți care asigură coeziunea de sistem, stabilitatea, individualitatea, dar și posibilitatea evoluției sale.
Pe de altă parte, societatea este realitatea dreptului, mediul care justifică și legitimează sistemul normativ. De aceea, nu concepem dreptul ca o realitate normativă abstractă, ci numai ca drept al unei anumite societăți în raport de care se și manifestă. Norma juridică reglementează relații sociale care, în acest fel, devin relații juridice. Participanții la raporturile juridice sunt subiecți de drept, iar conținutul acestor raporturi sunt drepturile și obligațiile consacrate sau recunoscute de legi. Prin urmare, deși fiecare dintre sisteme, juridic și social, are o relativă autonomie funcțională și evolutivă unul față de celălalt, reținem aspectul esențial conferit de corespondența biunivocă dintre drept și societate sau, altfel spus, mediul social: societatea implică ordinea juridică, fără de care sistemul social nu ar putea exista, și condiționează, de cele mai multe ori, determină specificul și conținutul sistemului judiciar, conferind realitate dreptului. Pe de altă parte, dreptul, cu toată autonomia sa sistemică și funcțională, nu poate fi conceput decât ca realitate socială, fiind în același timp instrumentul prin care statul, unic creator al dreptului, conferă socialului ordinea juridică pentru ca sistemul social să poată exista, funcționa și evolua.
Realitatea dreptului, înțeleasă ca realitate socială, implică un raport de adecvare a dreptului la mediul social, care exprimă și o contradicție unilaterală, în sensul că dreptul, sistemul normativ existent la un anumit moment istoric, poate contrazice mediul său, adică societatea, dar societatea nu poate contrazice dreptul ca ordine și structură a sa, ci, mai mult, îi determină conținutul.
În acest context poate fi înțeleasă semnificația unei constituții ca așezământ politic și juridic al unei societăți, adică principalul factor de configurare a ordinii sociale prin toate componentele ei: politic, economic, cultural, valoric și, nu în ultimul rând, prin definirea omului ca individ și persoană, dar prin forma abstractă conferită de subiect de drept în cadrul diversității raporturilor sociale, inclusiv cele dintre individ și stat, guvernanți și guvernați.
Există raporturi de intercondiționare între societate, stat și drept, în sensul că societatea este mediul în care statul și dreptul se manifestă, conferindu‑i acesteia organizarea și ordinea necesară pentru ca o simplă colectivitate să devină o formă de organizare socială.
Prin urmare, societatea și statul apar și evoluează împreună, orice modalitate concretă de organizare a unei societăți neputând fi decât una statală. Expresia „societate organizată statal” exprimă corespondența dintre stat și societate.
Există o relație de intercondiționare între stat și drept. Cele două realități de suprastructuri sociale au apărut deodată și din aceleași cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configurația și limitează acțiunile statului. Acest din urmă aspect legitimează principiul supremației dreptului în raport cu statul, specific conceptului de stat de drept care stă la baza constituționalismului contemporan.
Există o situație paradoxală, în sensul că, deși statul este unicul creator al dreptului (nu pot exista norme juridice care să nu fie, după caz, create, recunoscute sau consacrate de stat), totuși sistemul de drept își impune autoritatea sa existențială statului creator, astfel încât într‑o organizare și funcționare instituțională a statului, însăși legitimitatea acestuia ca putere de comandă și organizare socială a puterii este conferită de drept, în mod deosebit de normele constituționale, care în esență reglementează raporturi sociale fundamentale privind instaurarea, exercitarea și menținerea puterii.
Statul și dreptul au un caracter istoric, materializat în tipurile de stat: sclavagist, feudal, socialist și capitalist. Structura și funcțiile statului au evoluat, dar esența sa a rămas aceeași: o putere de comandă și un instrument de organizare a societății umane prin intermediul dreptului.
Noi, împreună cu majoritatea statelor lumii ne aflăm într-o profundă criză a democrației care se manifestă prin desconsiderarea valorilor existențiale ce caracterizează omul și societatea, în mod deosebit viața, demnitatea umană, principiile echității, dreptății, al justiției, obligația guvernanților de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Toate aceste fiind consecința unor măsuri restrictive discriminatorii și abuzive ale guvernanților sub diferite pretexte sau scopuri declarate formal.
Din nefericire, guvernanții din multe țări, inclusiv din România, și cei care conduc Uniunea Europeană, în mod voit nu vor să înțeleagă realitatea prezentă că nu măsurile restrictive și discriminatorii abuzive, desconsiderarea omului și a demnității sale, degradarea gravă a unor sisteme ale sistemului social, cum sunt sănătatea economia, educația, cultura și în general viața publică, vor avea ca efect progresul social și creșterea bunăstării generale sau un nivel de trai decent. Nu restrângerea libertăților sociale și înlocuirea lor cu securitatea socială, nu globalismul, nu politicile care promovează consumul și desconsideră omul ca persoană și nici secularizarea tot mai accentuată a societății și statului for duce la soluționarea crizelor contemporane sau la o viață mai bună. Dimpotrivă.
Toate aceste realități în toate formele de organizare statală a societății prezentate mai sus justifică necesitatea existenței unor forme de organizare socială a existenței omului în care statul, prin instituțiile sale și prin constrângeri, să fie din ce în ce mai puțin prezent.
Mesajul pe care dorim să-l transmitem cititorului prin abordarea interdisciplinară a unor aspecte privind omul, societatea și statul poate fi cuprins în cuvintele Sfântului Toma din Aquino: ”individul este pentru stat, statul pentru persoană și persoana pentru Dumnezeu”.
NOTE
Înainte de încerca să articulez un mod de înviere a principiilor ordonatoare a vieții satului, din perspectivă personală, cred că este extrem de important să integrăm satul în dimensiunea complexă a schimbărilor petrecute de-a lungul timpului. Pentru a duce la bun sfârșit acest demers, mă voi referi la sat la modul ideal, jalonând printre valorile sale fundamentale.
Dintru început, trebuie ținut cont de faptul că satul, prin sine însuși, nu poate exprima o realitate obiectivă. Acest concept prinde contur numai atunci când exprimăm satul ca o realitate a comunității țăranilor autentici. Plecând de la acest aspect, mă voi limita, în cadrul acestui articol, la a sublinia doar faptul că țăranul autentic a fost plugar și păstor, circumscris unei vieți extrem de simple, ducându-și traiul cotidian în cadrul nevoilor pământești, cu nădejdea și privirea inimii îndreptate către cer.
Satul trăiește prin comunitate, spre deosebire de urbe care formează o societate. În cadrul satului, personalitățile sunt anonime, necunoscute, integrându-se într-un întreg extrem de bine închegat din punct de vedere al armonizării diverselor concepții și comportamente, acestea găsindu-și împlinirea socială, culturală și duhovnicească în intimitatea profundă a vieții satului. La nivelul satului, natura comunității este de tip organic față de cea a orașului care este una de tip construit, artificială și fără sens comunitar.
Această natură organică presupune și include o elasticitate a paradigmelor individuale de trai, concretizându-se într-o întruchipare a rostului vieții satului sub toate aspectele, fie ele pragmatice sau duhovnicești, nu o dată ele exprimându-se, în mod vădit, într-o simfonie a sensurilor profunde. În acest sens, melosul, jocul, portul, casa, biserica și arta țărănească reflectă toate detaliile precizate mai sus, exteriorizând cele mai intime sentimente și gânduri, precum și impresiile sufletești rezultate în urma legăturii cu natura.
Practic, în interiorul satului, comunitatea se transfigurează, câștigând dimensiunea comuniunii, mai cu seamă că viața satului românesc este legată în mod ființial și profund de Biserică. Toate acestea arată transparența lucrării lui Dumnezeu în și prin valorile fundamentale ale satului. Cu alte cuvinte, existența satului românesc nu a fost posibilă niciodată, în mod autentic, decât în și prin tainele dumnezeiești, trăite în mod curat, cuviincios și jertfelnic.
Satul înțelege viața într-un mod larg, neconstrâns de timpuri și vremuri, raportându-se permanent la vecinicia sufletului omenesc. Această generozitate a sufletului său l-a făcut un catalizator al vieții întregii noastre țări, devenind creuzet al inocenței, înțelepciunii și virtuții, elemente hotărâtoare pe drumul parcurs între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul dat de neamul românesc în istorie, acestei chemări.
În acest moment trebuie să îmi aduc aminte că această realitate a satului românesc nu mai există. În cele ce urmează, mă voi folosi de evaluarea condiției prezente a satului pentru a trece în revistă și câteva cauze care au stat la baza siluirii și mutilării sensurilor sale profunde.
Pe lângă nenorocirea reprezentată de comunism, ca sistem de represiune și nivelare a tuturor valorilor duhovnicești la nivelul minimului acceptat, asupra satului au contribuit falsele reprezentări ale persoanei, care nu a scăpat nici în acest cadru de ideologia neantizării sufletești a omului.
Pe de-o parte, după ieșirea în orizontul libertății post-decembriste a anului 1989, s-a petrecut, pe nesimțite și insinuată după un plan extrem de subtil și riguros, o creștere a nevoilor materiale, creștere continuă, accelerată și fără niciun rost sau temei, în sensul traiului cotidian. Toate aceste false nevoi au condus la o complexitate artificială, desuetă și total dezechilibrantă la nivelul vieții țăranului și, implicit a satului. Acest soi de complexitate nu înseamnă, nici pe departe, adâncime și frumusețe interioară ci înseamnă robirea omului de către elemente exterioare ființei și nevoilor firești, ontologice, devenind un individ robit de materie, în sensul lipsei de măsură.
Pe de altă parte, a avut loc o rafinată manipulare a setei de bine a țăranului român. Această sete de bine a fost siluită, ajungând ca omul să nu mai înțeleagă adâncurile acestui bine ca și lucrare intimă, profundă, la nivelul duhului, a intimității inimii unde omul se poate întâlni cu Stăpânul vieții și lumii sale. În acest sens, nu s-au luat în calcul anumite pericole extrem de perfide, a căror lucrare o putem contempla astăzi, în toate dimensiunile vieții satului. Educația a avut la bază premise greșite de întrecere între oameni, nu de depășire a neputințelor individuale, așa cum ar trebui circumscris sensului pedagogic. Procesul educațional nu a obținut nimic altceva decât o formă de sterilitate sufletească și comunitară care a condus la relativizarea valorilor și, în final, la inversarea acestora.
Nu s-a ținut cont de faptul că viața omului cuprinde și întâlnirea cu urâtul, păcatul, patima, căderea și toată inestetica acestor lucrări extrem de personale. Nu s-a mai raportat viața satului la reperul luptei împotriva acestei inestetici, în planul depășirii tuturor elementelor otăvitoare vieții sufletești, prin transfigurarea acestora în credință, nădejde, înțelepciune și alte virtuți atât de proprii satului demult apus în negura ultimelor decenii. Până și țăranul a înțeles și și-a dorit, cu ardoare, libertatea ca și concept pur social, neînțelegând că unicul sens autentic al acesteia este ruperea lanțurilor care ne leagă de păcat, fără o stare de libertate în Hristos nimic nefiind posibil în planul spiritualizării relațiilor de orice fel, a formelor sau intimităților profunde.
S-a ajuns la o desfigurare a intimității vieții satului, prin siluirea sufletului persoanei, conducându-l într-o stare de nesănătate și slăbiciune cronică, stări ce constituie apanajul unui suflet care nu mai poate crede în Dumnezeu și nu se mai poate raporta la legătura tainică cu natura înconjurătoare. Toate acestea au condus la o condiție extrem de precară a satului, acesta ajungând să trăiască în afara sufletului său. Ca o concluzie a zilelor noastre, neliniștea sufletească a neamului românesc se vede la sat.
Satul nostru nu se mai bucură de o așezare organică, ci se regăsește pe sine însuși într-un puternic proces de metastază duhovnicească, într-o stare de destrămare și sluțire a sufletului său, fără pereche în cursul istoriei noastre zbuciumate.
Civilizația a însemnat crearea mai multor nevoi, iar țăranul a devenit și mai puțin liber. Pentru împodobiri de prisos, a renunțat la adevărata frumusețe, la contemplația sensurilor existențiale, la împlinirea asemănării sale cu Dumnezeu, după har. În acest demers, viața lăuntrică a persoanei a suferit o sărăcire, sub toate aspectele, atrăgând ființa către inutilitate și decorativ exterior. Complexitatea a devenit complicație. Satul, ca și țăranul, au devenit, sub impulsul epocii contemporane, o ființă ce se reclamă a fi complexă. Țăranul, nădejdea redobândirii românității absolute, a devenit formă, fără fond.
Ca o necesitate absolută, întru învierea poporului român, satul trebuie să se reconecteze la valorile ontologice ale neamului românesc după ce, în primă fază, este necesar, în mod extraordinar, să-și conștientizeze căderea din firescul său, precum și neputința de a ieși din această situație printr-o așa-zisă adaptare și acomodare la duhul vremii.
Comportamentul omului față de lucruri, situații, oameni și viață, în general, trebuie spiritualizat. Un neam cu sufletul sănătos și tare nu piere niciodată, ci se reface în urma a orice fel de cădere. Țăranul trebuie să renunțe la balastul său pentru a se întoarce la simplitatea sa de gândire, de viețuire, la asumarea jertfei continue de a pendula între viață și împărăția lui Dumnezeu, spre învierea și înnoirea ethosului românesc, pe temeiurile trăirii hristocentrice.
Avem nevoie de înflorire, de a ne lepăda de zgura adunată pe suflet, de întoarcere la sfânta simplitate a satului. Simplitatea înseamnă a mă mișca în timpul meu, către Dumnezeu, ontologic și sincer, nebiruit de povara păcatului, cu ochii ațintiți numai către Hristos. Simplitatea dă nădejde și împlinire. Ea deschide lumea tainelor atât de accesibilă răsăritului, mai ales în timpul acestui prezent istoric aducător de moarte duhovnicească.
Basilica.ro a stat de vorbă cu dr. Radu Țincu, medic primar Terapie Intensivă – Toxicologie la Spitalul Clinic de Urgență „Floreasca” din Capitală.
Ca membru al Adunării Naționale Bisericești, el a explicat cum vede rolul credinței în profesia medicală.
Iar ca șef al unicei secții de Toxicologie din țară, a tras un semnal de alarmă referitor la necesitatea unor programe interinstituționale de educare a tinerilor cu privire la riscul consumului de substanțe stupefiante, care înregistrează o răspândire alarmantă.
Efectele sunt grave și adesea ireversibile, iar drogurile așa-zis „ușoare” și „de relaxare” nu fac decât să deschidă poarta spre cele de mare risc.
Medicul spune că tinerii ajung la dependență de substanțe dintr-o problemă a sufletului: în principal, nevoia de validare și afecțiune din partea familiei.
Basilica.ro: Sunteți șeful Clinicii de Toxicologie a Spitalului de Urgență Floreasca din București. Care este situația acestui domeniu medical în România actuală și ce s-ar mai putea face?
Dr. Radu Țincu: Toxicologia nu reprezintă o specialitate în sine, este mai degrabă o supraspecializare, de obicei în cadrul specialității de Terapie Intensivă. Toxicologia se ocupă cu evaluarea efectelor toxice ale substanțelor, cu evaluarea pacienților cu dependențe și cu tratamentul intoxicațiilor acute, medicamentoase sau cu substanțe chimice.
Atunci când un pacient dezvoltă semne de toxicitate acută, el necesită măsuri de terapie intensivă care să reducă intensitatea simptomelor respective.
Pe de altă parte, toxicologia se ocupă și cu administrarea antidoturilor. Există substanțe care au antidoturi, substanțe care pot să fie contracarate din perspectiva efectelor toxice prin administrarea unei substanțe care să contrabalanseze manifestările clinice sau paraclinice.
Este nevoie de Toxicologie, pentru că, în ultima perioadă, în jurul nostru, sunt din ce în ce mai multe substanțe chimice. Evoluția pieței farmaceutice a adus din ce în ce mai multe medicamente, iar numărul pacienților dependenți de substanțe stupefiante este din ce în ce mai ridicat. Din această perspectivă, Toxicologia reprezintă o specialitate de viitor.
În plus, Toxicologia va fi parte integrantă în următoarea perioadă în tratamentul majorității afecțiunilor cronice, pentru că s-a dovedit, spre exemplu, că bolile cronice, cum ar fi cele neurologice sau unele forme de cancer, sunt asociate unor expuneri la unele substanțe chimice.
Plecând de la această idee a implicațiilor substanțelor chimice în apariția unor boli, este clar că o terapie antitoxică va trebui să fie parte componentă a tratamentului afecțiunilor cronice.
Basilica.ro: Recent, la Adunarea Națională Bisericească, ați lansat un avertisment cu privire la consumul de droguri în rândul tinerilor. Ați spus că vârsta de consum scade și că adolescenții nu sunt cu adevărat informați în legătură cu adevăratele efecte ale acestor substanțe. Cum putem ajunge la tineri cu acest mesaj?
Dr. Radu Țincu: Într-adevăr, în ultima perioadă am asistat la o scădere a vârstei de consum. Cei mai tineri consumatori au 12-13 ani; discutăm de copii de școală generală care au devenit consumatori și, din păcate, unii dintre ei chiar dealeri de substanțe stupefiante în instituțiile de învățământ.
Ca să putem să contracarăm acest flagel, este nevoie de programe de educație medicală în școli, care să îi familiarizeze pe copii cu privire la riscurile la care se expun atunci când decid să consume astfel de substanțe stupefiante.
Trebuie să le spunem faptul că, pe termen lung, aceste substanțe au efecte negative asupra sănătății.
Iar, dacă discutăm de adolescenți care consumă droguri, trebuie să știm faptul că aceștia sunt mai vulnerabili în fața acestor substanțe, pentru că sistemul nervos central nu și-a încheiat dezvoltarea. Discutăm de o finalizare a dezvoltării structurale a creierului undeva după vârsta de 20 de ani.
În acest context, tinerii care încep să consume astfel de substanțe modifică funcționarea și dezvoltarea normală a creierului.
Efectele pe termen lung sunt apariția unor tulburări psihiatrice, apariția unor tulburări de comportament, scăderea performanțelor școlare, apariția chiar a unui deficit intelectual.
Sunt studii care ne spun că adolescenții care au folosit substanțe stupefiante au un IQ mai mic comparativ cu persoanele ce nu au fost expuse la astfel de substanțe.
De asemenea, sunt substanțe care determină halucinații.
Am avut pacienți care au dezvoltat episoade psihotice acute după ce au folosit amfetamine sau anumite droguri halucinogene sau ciuperci halucinogene.
Cum putem să ajungem cu un mesaj? Trebuie să inițiem un program de educație medicală în școli, în care să fie prezenți medici care să explice din punct de vedere medical efectele drogurilor, dar și psihoterapeuți, care să poată să discute pe înțelesul copiilor și poate chiar foști consumatori de substanțe stupefiante care au fost vindecați, care să vină cu propriul exemplu de viață și, în acest fel, să le poată explica din experiență proprie care au fost efectele catastrofale pe care drogurile le-au avut asupra stării lor de sănătate.
Basilica.ro: În rândul tinerilor circulă opinia că există „droguri ușoare”, al căror consum este lipsit de consecințe serioase. Care este adevărul?
Dr. Radu Țincu: Într-adevăr, există acest mit al faptului că unele droguri sunt „ușoare”. Trebuie să pornim de la o realitate. Orice substanță poate fi toxică, depinde doar de cantitatea în care este introdusă în organism. Așa încât putem să asistăm la intoxicații acute inclusiv cu marijuana, care este o plantă și multă lume crede că este extrem de benefică pentru sănătate.
Într-adevăr, unele droguri pot să producă toxicitate mai rapid și cu intensitate mai mare comparativ cu altele, însă totul depinde doar de cantitatea în care acea substanță este introdusă în organism. De asemenea, depinde foarte mult de susceptibilitate. Sunt pacienți care au anumite boli cronice.
De exemplu, un tânăr cu epilepsie va fi mai vulnerabil să dezvolte crize convulsive dacă i se administrează o substanță stimulatoare a sistemului nervos central, cum ar fi amfetaminele.
Drogurile toate au efecte negative pe termen lung. Există fenomenul de toleranță. Asta înseamnă că, în mod fiziologic, creștem doza pentru a obține același efect. Această creștere a dozei pentru a obține același efect va duce și la creșterea toxicității.
Iar tinerii, pentru a obține aceste efecte din ce în ce mai complexe, combină substanțele între ele și apare efectul de sinergism farmacologic. Adică există potențare reciprocă a acestor substanțe, pentru a obține efectul dorit, însă, de multe ori, această potențare aduce după sine și semnele de toxicitate.
De asemenea, dependențele se instalează destul de rapid. Prima dependență este dependența psihică. Ne place starea pe care drogul o produce. Și atunci vrem să obținem această stare în mod repetitiv. Este prima fază de dependență, în care ne dorim să retrăim aceeași stare pe care drogul respectiv a produs-o în organismul nostru.
După o perioadă de timp, în funcție de tipul substanței respective, apare și dependența fizică: interacțiunea dintre substanța respectivă și receptorii din corpul nostru va produce dependența fizică.
Dependența fizică este extrem de greu de tratat, necesită tratament de specialitate și, de foarte multe ori, pacienții dezvoltă simptome de sevraj. Adică simptome de rău, simptome neplăcute, cum ar fi grețuri, vărsături, transpirații, dureri musculare, dureri articulare, o oboseală extremă, pentru că organismul necesită substanța respectivă, care să acționeze pe receptorii respectivi.
Un alt mit care trebuie demontat este că nu toate substanțele produc dependență. V-am explicat, dependența psihică apare prima, apare destul de rapid, iar dependența fizică apare într-un interval variabil, în funcție de tipul substanței respective.
Basilica.ro: Ce efecte asupra sănătății are consumul de astfel de substanțe? Ne puteți povesti câteva cazuri?
Dr. Radu Țincu: Efectele acestor substanțe sunt pe aproape toate organele și sistemele. Sistemul nervos central este cel mai afectat. Cei mai mulți tineri pe care i-am văzut cu astfel de substanțe au dezvoltat tulburări psihice și tulburări de comportament cu agresivitate, autoagresivitate, s-au izolat social, au devenit apartenenți doar acelui anturaj în care se foloseau astfel de substanțe.
Am avut tineri care au dezvoltat episoade psihotice acute și au necesitat internarea într-un spital de psihiatrie, pentru a putea să reducem intensitatea acestor simptome.
Discutăm de tulburări de somn cu insomnii sau cu inversarea ritmului de somn. Acești tineri uneori dorm pe parcursul zilei și noaptea nu se pot odihni. Inversarea ritmului de somn este o caracteristică, absenteismul școlar – preferă să lipsească de la școală pentru a fi în anturajul respectiv.
De asemenea, unii dintre ei devin delincvenți, pentru că au nevoie de bani. Acești bani nu îi pot obține, pentru că nu au un venit lunar, și încep să procure acești bani fie de la familie, fie prin diferite alte acte ilegale. Însă, de departe, cel mai important lucru este că, odată ce au început să consume substanțe psihoactive, într-un interval de timp relativ scurt, încep să diversifice gama de substanțe utilizate.
Dacă încep inițial cu așa-zisa „banală” marijuana, pe care o consideră un drog extrem de ușor, într-un interval de timp de câteva luni, majoritatea testează și alte substanțe, cum ar fie amfetaminele, cocaina. Și acest lucru nu face decât să predispună la dezvoltarea unor adicții multiple.
Pot să dezvolte adicții pentru mai multe substanțe. Cei mai mulți dintre ei, din păcate, asociază și alcoolul ca o substanță ce potențează multe din aceste efecte, iar, de multe ori, alcoolul, asociat cu unele substanțe, determină o toxicitate extrem de rapidă, uneori aproape insesizabilă pentru cel care se droghează și, de multe ori, acești pacienți ajung la spital.
Utilizarea, de exemplu, a unor substanțe inhibitorii ale sistemului nervos central, cum ar fi opioidele, duce la apariția stopului respirator. Am avut foarte mulți tineri care au dezvoltat stop respirator după ce și-au administrat astfel de substanțe.
Acest stop respirator poate să aibă efecte dezastruoase, prin apariția unor sechele neurologice ireversibile, cauzate de lipsa oxigenului la nivel cerebral.
Basilica.ro: Ce pot face Familia, respectiv Biserica și Școala?
Dr. Radu Țincu: Primul lucru pe care îl putem face este ca familia să fie mai implicată în viața copilului.
Majoritatea tinerilor pe care i-am văzut la spital mi-au spus că principala cauză pentru care au ajuns în acel anturaj este lipsa de implicare a familiei și lipsa de comunicare cu familia.
Avem nevoie de comunicare mai multă în familie, de a fi mai mult alături de copii, de a-i înțelege, pentru că ei trec printr-o etapă de dezvoltare psihoemoțională a adolescenței și au nevoie să fie înțeleși, să fie susținuți.
Dacă familia nu-i poate înțelege, ei vor avea nevoie de obținerea acestui suport din partea unui grup. Și, dacă acel anturaj este cel care îi înțelege, e clar că ei vor deveni parte a acelui anturaj. Din păcate, dacă acel anturaj le furnizează și substanțe stupefiante, vor deveni captivi acestui grup.
Familia trebuie să fie mult mai implicată în viața tinerilor și să aibă o comunicare mult mai bună cu ei.
De asemenea, școala trebuie să aibă programe educaționale prin care să le explice tinerilor despre efectele drogurilor. Aceste programe trebuie să fie adaptate înțelegerii lor, trebuie să fie adaptate realității și trebuie să fie cu mesaje ce pot să aibă un efect asupra tinerilor.
Tot la școală trebuie să vedem cum putem controla totuși accesul acestor substanțe în interiorul acestor instituții. Foarte mulți tineri se droghează chiar în timpul orelor școlare, ceea ce arată că acolo, în școală, există trafic de substanțe stupefiante.
De asemenea, cred că ar fi benefică introducerea unui test-screening obligatoriu toxicologic la înscrierea în fiecare an școlar. Acest test toxicologic de screening nu trebuie să excludă copilul din școală, nu trebuie să aibă efecte punitive, dar trebuie să aibă un efect esențial de informare a familiei.
Dacă un tânăr, la înscrierea în anul școlar, este depistat pozitiv la substanțe stupefiante, acest buletin de analize trebuie să ajungă la părinți. Părinții trebuie să știe că există o problemă de consum la tânărul respectiv. Foarte mulți dintre ei, cu siguranță, dacă ar ști acest lucru, în marea majoritate a cazurilor, vor lua anumite măsuri.
Biserica trebuie să promoveze în cadrul orelor de Religie sau chiar în interiorul Bisericii, în momentele în care există predică, faptul că acest fenomen există și este în amplificare. Aceasta ne obligă să acționăm pe toate fronturile.
Într-adevăr, oamenii din Biserică poate știu sau poate nu despre efectele drogurilor, dar ar fi benefică utilizarea unor mesaje prin care se informăm cu privire la riscurile respective: poate oamenii care participă la slujbe au copii și poate ar trebui să le spunem despre anumite tulburări de comportament care apar.
Acele tulburări de comportament poate sunt identificate ulterior de către familie și, în acest fel, familia se poate sesiza că tânărul respectiv ar putea consuma astfel de substanțe.
Personal, cred că ar trebui să existe un program educațional multi-instituțional, în care Ministerul Sănătății, Ministerul Educației, Ministerul de Interne, Biserica și alte instituții non-guvernamentale să promoveze același tip de mesaje, care să poată, într-un interval de câțiva ani de zile, să schimbe mentalitatea acestor tineri.
Basilica.ro: Care este profilul psihologic al dependentului? Credeți că tinerii de astăzi sunt mai tentați decât cei de ieri să facă apel la substanțe care să le dea o stare de bine? Dacă da, de ce? Ce le lipsește?
Dr. Radu Țincu: Sunt două categorii de persoane dependente. Prima este formată din persoane care provin din medii socio-economice și educaționale scăzute. Aceștia consumă droguri ieftine, în special etnobotanice sau substanțe chimice de sinteză. Din păcate, efectele lor sunt uneori catastrofale, pentru că toxicitatea indusă de aceste substanțe de sinteză este mult mai mare.
La polul opus sunt persoanele provenite din medii socio-educaționale și economice înalte: copii de cele mai multe ori din familii cu o educație înaltă, cu posibilități economice, de regulă în instituții școlare de prestigiu, care consumă substanțe stupefiante pentru zona recreațională, de obicei în weekenduri, la petreceri, pentru a obține o mai bună socializare.
Consumând astfel de substanțe, persoanele respective au o socializare mai bună și apare fenomenul de dezinhibiție, se comportă mult mai dezinhibați unii cu ceilalți. Această dezinhibiție corticală poate crește riscul de a intreține raporturi sexuale cu persoane necunoscute.
De asemenea, profilul este acela al tinerilor care sunt foarte mult timp singuri, fără familie alături, care nu au cu cine comunica și care au anumite tulburări de afectivitate, pentru că nu sunt validați de către familie.
Sunt niște probleme psihoemoționale importante la acești tineri care încearcă să consume substanțe stupefiante. De aceea, cred că o parte importantă a tratamentului acestor pacienți este evaluarea psihologică și psihoterapia trebuie să fie parte integrantă a tratamentului de dezintoxicare.
Anturajul reprezintă un element important, pentru că, de foarte multe ori, cei din anturaj sunt veseli, au energie debordantă, socializează foarte bine din cauza acestor substanțe și acest lucru te poate face curios.
Basilica.ro: Se vorbește despre legalizarea unor substanțe stupefiante. Ce părere aveți? S-au promovat foarte mult efectele mai puțin nocive ale unor droguri. Discuția despre legalizarea marijuanei în scop medical reprezintă un astfel de element.
Dr. Radu Țincu: Într-adevăr, marijuana în scop medical are anumite indicații, însă populația trebuie informată cu privire la faptul că, odată ce legalizăm marijuana în scop medical, nu înseamnă că acea substanță poate fi folosită de oricine, în orice moment și în orice context.
Există anumite indicații medicale foarte clare cu privire la utilizarea ei. De aceea, cred că este nevoie de un program mai degrabă educațional înainte de a lua în discuție legalizarea utilizării canabisului în scop medical.
Dacă nu vom avea un astfel de program educațional, lumea va înțelege că această substanță poate fi folosită oricând de oricine.
Cum să înțeleagă un tânăr, spre exemplu, că nu e bine să consume canabis, dacă bunica lui, care are o boală neurologică, are prescris canabisul? Și atunci, pe fondul acestei lipse de informare, pot să apără anumite comportamente anormale.
Legalizarea canabisului în scop medical înseamnă că acesta va fi un medicament utilizat în tratamentul unor afecțiuni. Va fi eliberat pe baza unei recomandări medicale. Prescripția medicală ar trebui realizată pe o rețetă securizată, care să permită un control strict al eliberării preparatelor pe bază de canabis.
Dincolo de toate aceste aspece legislative, societatea trebuie să fie pregătită prin programe de informare cu privire la o astfel de abordare. Dacă societatea nu este pregătită, se va produce scindare socială între taberele pro și contra, vor apărea comportamente anormale, printr-o înțelegere deficitară sau greșită a acestui fenomen.
Basilica.ro: Ați cunoscut cazuri în care pacienții s-au recuperat mai bine combinând tratamentul cu terapia spirituală?
Dr. Radu Țincu: Recuperarea pacienților cu adicții este dificilă, necesită perioade lungi de timp. Mulți dintre ei trebuie să fie internați timp de câteva săptămâni într-un centru de dezintoxicare, unde să se inițieze tratamentul de substituție.
Însă problema cea mai importantă este ce facem cu pacientul după externarea dintr-un astfel de centru. Este nevoie de programe de reintegrare socială și medicală, e nevoie de suport, de psihoterapie, de anumite programe în grupuri de lucru.
Sigur că terapia spirituală este extrem de importantă. Vă spuneam că mulți dintre tinerii pe care îi văd dependenți de substanțe psihoactive au tulburare psihoemoțională.
Această tulburare psihoemoțională poate fi foarte bine ghidată și de o terapie spirituală, pentru că, până la urmă, dincolo de dependența fizică, care apare în urma consumului de substanțe stupefiante, acești oameni ajung la această dependență dintr-o problemă a sufletului – dintr-o problemă psihoemoțională.
Cred că este extrem de important ca, în cadrul acestor programe de reintegrare, pentru anumite categorii de tineri să existe și acest suport spiritual, care să le rezolve problema emoțională pe care o au.
Basilica.ro: Cum vedeți relația dintre știință și credință?
Dr. Radu Țincu: Știința și credința sunt complementare. Acolo unde știința se termină, credința poate să continue. Este o înlănțuire dintre zona științifică și această zonă mai puțin cunoscută, tainică, a credinței. Avem foarte multe exemple că, acolo unde medicina nu a mai putut trata, credința a reușit să facă acest lucru.
Cred că medicii trebuie să fie persoane cu o credință extrem de importantă. Pentru că a crede reprezintă imboldul care ne face să continuăm. Noi ne luptăm cu moartea. Dacă am accepta moartea cu atât de mare ușurință, profesia noastră nu ar mai avea sens.
Este nevoie de credință, trebuie să credem că putem învinge moartea. Iar această credință trebuie să fie într-o putere divină. Nu sunt de acord absolut deloc cu această contradicție, pe care mulți o promovează, între medicină și religie. Nu există o opoziție, dimpotrivă, există o fluiditate, există o complementaritate a acestor două ramuri.
Și, până la urmă, omul este trup și suflet. Un pacient nu este doar trupul care vine la medic. Este și sufletul lui. Nu putem să le separăm și nu putem să facem abstracție de cele două elemente care sălășluiesc împreună în ceea ce se numește ființă umană.
Medicul nu are o profesie, are o vocație. A te apleca spre suferința umană înseamnă a te apleca să tămăduiești trupul. Dar, dacă poți să îl ajuți și sufletește pe acel pacient, este cu atât mai bine pentru el.
Acei medici care se apleacă și spre suferința sufletească întotdeauna vor obține, în primul rând, o mai bună aderență a pacientului la tratament. Încrederea este elementul esențial în relația dintre medic și pacient. Pacientul trebuie să aibă încredere în medic.
Iar această încredere o poți obține cu mai multă și mai mare ușurință dacă te apleci și spre problemele spirituale ale pacientului.
Basilica.ro: Aveți o legătură mai specială cu un sfânt anume?
Dr. Radu Țincu: Am o legătură cu Sfântul Luca al Crimeei. Este un sfânt contemporan, un sfânt tămăduitor, care a fost și medic. În urmă cu mai bine de zece ani, am reușit să aducem o parte din moaștele acestui sfânt la Spitalul Clinic de Urgență București.
Mi-am dorit foarte mult ca moaștele unui sfânt tămăduitor să fie în spital, pentru alinarea suferinței bolnavilor, pentru încurajarea aparținătorilor, dar și pentru a oferi un ghid moral și etic pentru personalul medical.
Faptul că Sfântul Luca a fost doctor reprezintă cel mai bun exemplu pentru activitatea medicală. A fost un medic de renume, a fost un medic credincios care a pătimit din cauza credinței lui. A fost un medic care a ales să sufere și să fie pedepsit pentru faptul că nu a acceptat să dea jos din sala de operații icoana Maicii Domnului și nu a acceptat să renunțe la obiceiul extraordinar pe care-l avea, acela de a binecuvânta actul chirurgical prin însemnarea pacientului cu betadină în semnul Sfintei Cruci înainte de a începe operația.
Pentru aceste două refuzuri a fost prigonit, i s-au anulat toate meritele medicale și a pătimit foarte mult pentru că nu a renunțat la credința lui.
Sfântul Luca reprezintă astăzi, la Spitalul Clinic de Urgență București, o alinare pentru bolnavi, reprezintă un sprijin extraordinar pentru aparținătorii care se roagă în timpul intervenției chirurgicale pentru salvarea rudelor lor și sper să reprezinte și o lumină în ghidarea personalului medical, pentru o activitate medicală binecuvântată de Dumnezeu.
Medicina vă spuneam că este o vocație. Este o profesie vocațională de înaltă moralitate. De unde putem să obținem această moralitate?
O obținem din învățăturile Sfinților Părinți, o obținem din Sfânta Scriptură, care – dincolo de tot ceea ce înseamnă din punct de vedere dogmatic – este o carte în care găsim moralitate, găsim elemente ce ne pot ghida viața, astfel încât să fim etici, deontologici și morali, așa cum ar trebui să fie un medic.
Basilica.ro: Aveți un mesaj pentru tineri?
Dr. Radu Țincu: Mesajul meu pentru tineri este acela de a înțelege frumusețea vieții și de a ne bucura de această viață fără a fi influențați de substanțe psihoactive, care ne creează o irealitate, ne duc către o zonă ireală, ne duc către o zonă a unor vise care, din păcate, se transformă în coșmaruri.
Chiar dacă inițial li se pare că aceste substanțe le aduc bucurie și fericire, majoritatea tinerilor dependenți vor ajunge să fie depresivi. Iar această depresie este cauzată tocmai de această pendulare între vis și realitate.
Acești tineri, la un moment dat, realizează că acele momente de visare induse de aceste substanțe nu sunt altceva decât împingerea lor într-o zonă ireală, într-o zonă în care problemele nu se rezolvă, într-o zonă în care, oricât de bine ne-am simțit pentru câteva ore, vom reveni la aceeași realitate.
Sfatul meu este acela de a ne bucura de realitatea zilei și de realitatea vieții reale, de a socializa unii cu ceilalți și de a trăi împreună în bună moralitate și în bună înțelegere, având iubirea ca principala lumină care să ne călăuzească în această viață.
Dacă am reuși să fim mai buni măcar pentru o zi, lumea s-ar schimba în mod radical în bine. Însă, din păcate, de multe ori alegem ura, invidia, lăcomia, care ne vor coborî în adâncurile iadului. Nu iadul teologic, ci iadul vieții noastre reale, când toate aceste patimi ne vor măcina, ne vor fura bucuria de a trăi, ne vor face nefericiți.
Foarte mulți tineri recurg la aceste substanțe pentru că au conflicte – conflicte care uneori sunt chiar cu ei. Ajung să nu se înțeleagă pe ei înșiși și atunci recurg la astfel de substanțe care să estompeze acest conflict interior pe care îl au.
De aceea, cred că evaluarea psihologică, suportul spiritual, găsirea unui duhovnic reprezintă un bun început pentru a putea pune capăt acestei dependențe.
Putem deveni dependenți din cauza unei lipse acute de iubire, atunci când sufletul nu mai are flacăra Duhului Sfânt care să ofere acea energie vitală de care avem nevoie pentru a trăi. În absența Duhului Sfânt, omul rămâne doar viu în carcasa lui materială, însă este mort și incapabil să fie fericit.
Opioide = substanțe chimice naturale înrudite cu morfina, extrasă de obicei din macul opiaceu; heroina este și ea o substanță opioidă; cele mai cunoscute medicamente opioide de pe piața farmaceutică sunt codeina, hidrocodona, oxicodona, morfina, fentanilul, tramadolul. Consumul de opioide poate duce la stop respirator, care poate duce la leziuni ireversibile ale creierului. Combinarea lor cu alcool le face și mai putericuloase.
Librăria Fereastra Sâmbetei și Editura Agaton (Făgăraș, str. Pe Vale nr. 10) vă invită la următoarele conferințe, prezentate mai jos:
Îmi amintesc de mărturisirea Sfântului Augustin (din Confesiuni): “Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” Timpul și eternitatea sunt în esența lor taine existențiale, dar asupra lor omul, prin rațiune și credință poate să reflecteze.
Timpul este, paradoxal, subiectiv și obiectiv. Contează mult percepția personală asupra timpului. Timpul este așa cum îl vede fiecare, dar este si așa cum nu-l vede, dar îl văd alții.
Grație timpului, orice și totul are o identitate, adică prezent, trecut si viitor. De fapt, timpul e finit la fel ca și spațiul, fiind realități create. Noi trecem prin el ca indivizi sau îl trăim ca persoane libere. Timpul, spune părintele profesor academician dr. Dumitru Stăniloae este „Intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului.”
Omul încă din această existență trăiește atât în timp cât și în eternitate. Dialectica timpului și a eternității este continuă. Filosoful Wilhelm Windelband afirmă: ”A fi nemuritor înseamnă a fi purtător de valori veșnice, a fi o personalitate, căci personalitatea este expresia mărginită, temporală a valorilor nemărginite, veșnice”.
Viața noastră pe acest pământ stă sub semnul trecerii și al morții. Din acest motiv, din cele mai vechi perioade ale existenței sale, omul a căutat un timp care să poată fi retrăit, adică să fie reversibil.
Acesta este timpul sacru, un timp „recuperabil,” față de timpul profan sau istoric, marcat de evenimente ireversibile și deci „liniar.” În acest caz, timpul devine o „teofanie”, un prezent continuu, al întoarcerii inimii spre Dumnezeu și al intervenţiei Lui personale în viața noastră, un timp înnoitor și transfigurator, care poartă în sine promisiunea împlinirii omului prin har.
Din acest motiv, ritmul timpului creștin nu mai este marcat de succesiunea unor evenimente trecătoare, plăcute ori neplăcute, ci este dat de Mântuitorul Iisus, care, prin întruparea Sa, a inaugurat un „timp nou”, cel al Împărăției lui Dumnezeu.
Suntem datori să răscumpărăm timpul pierdut, să-l răscumpărăm prin credință, iubire, iertare și fapte bune, pentru a trăi bucuria timpului prezent și a veacului ce va să vie întru Hristos.
Grija noastră trebuie să fie de a nu pierde timpul vieții care ni s-a dat în această lume, de a-l răscumpăra și transfigura prin dreapta credință lucrătoare în iubire milostivă și prin pocăință, și, astfel să conferim sens vieții noastre, iar sensul vieții este fericita viață acum și în eternitate, în comuniune cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu toată creația.
Acestea sunt câteva aspecte ale expunerii noastre.
Judecarea aproapelui: patimă și vindecare
Andrei Drăgulinescu
Judecarea (osândirea) aproapelui este, după cum spun Sfinții Părinți, o manifestare tipică a trufiei.
Sfântul Ioan Scărarul scria că „Diavolii încearcă în orice chip să ne facă să păcătuim. Când nu izbutesc, atunci ne fac să-i judecăm pe cei ce păcătuiesc.”
De aceea, dacă vom învăța să nu îi mai judecăm pe ceilalți, aceasta ni se va face urcuș duhovnicesc spre biruirea trufiei și spre virtuțile dragostei și smereniei.
În Evanghelie, Mântuitorul „interzice nemijlocit osândirea” prin cuvintele: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, şi cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2). În epistola către Romani, sfântul apostol Pavel explica de ce nu se cuvine să ne judecăm aproapele: „Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce disprețuiești pe fratele tău? Căci toți ne vom înfățișa înaintea judecății lui Dumnezeu.” (Romani 14, 10); „Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, ești fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuți te osândești, căci aceleași lucruri faci şi tu care judeci” (Romani 2, 1).
Sfântul apostol Pavel întreba retoric: „Cine ești tu, ca să judeci pe sluga altuia?” (Romani 14, 4), iar sfântul apostol Iacov dezvolta: „Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine ești, care judeci pe aproapele?” (Iacov 4, 12).
Ce înseamnă însă judecarea și cum se manifestă concret? Despre aceasta vom vorbi cu invitatul nostru, Andrei Drăgulinescu.
Care a fost scopul minunilor lui Hristos? Cuvântul plin de putere al Mântuitorului și minunile Sale fără de număr au uimit întotdeauna. Dacă am fi trăit în vremurile Evangheliei, am fi fost, fără îndoială, la fel de uimiți de minunile Mântuitorului Iisus Hristos. Nu mai puțin decât contemporanii Săi, care Îl căutau mai degrabă pentru minuni decât pentru cuvântul Împărăției cerurilor.
Dar Hristos nu a făcut minuni pentru a uimi pe cineva sau spre a dovedi prin ele oamenilor Dumnezeirea Sa. Totodată, Hristos nu a făcut niciodată minuni pentru Sine, ci numai pentru ceilalți. Astfel, El a refuzat să prefacă piatra în pâine pe când Se afla în pustie, dar a înmulțit puține pâini pentru a hrăni mii de oameni înfometați.
Se pune, așadar, întrebarea: De ce Dumnezeu‑Omul a săvârșit minuni și cum pot fi înțelese ele astăzi? Un răspuns, pe înțelesul tuturor, în rândurile cărții de față...
Aceste minunate povestiri din fondul clasic al literaturii ruse şi universale îl fac părtaş pe cititor la bucuria Paştelui şi la iubirea de oameni a Celui înviat.
Aflate sub semnul Învierii Domnului, textele din această antologie nu sunt doar purtătoare ale strălucitoarei bucurii pascale, ci şi aducere-aminte de suferinţa oamenilor, pentru care Domnul S-a întrupat, a pătimit şi a înviat.
Cartea reprezintă o culegere de zeci de rețete delicioase, potrivite atât pentru perioada Postului Paștelui (27 februarie – 15 aprilie la ortodocși și 22 februarie – 8 aprilie la catolici) cât și pentru masa festivă de Paște (care în 2023 este în 16 aprilie – la ortodocși și în 9 aprilie la catolici)
De asemenea, la finalul cărţii sunt prezentate descrierile și proprietățile terapeutice ale mai multor legume și fructe.
CUPRINS (SELECŢII)
UN GÂND DIN PARTEA AUTOAREI
Pâinea şi familia
SALATE ȘI GUSTĂRI
Cartofi noi cu rozmarin
Baba ghanoush (salată de vinete)
Pastă bună la toate…
SUPE CIORBE
Supă‑cremă de cartofi cu ciuperci
Supă de legume cu grâu
Supă de măcriş
Supă cu verdeţuri de primăvară
FEL PRINCIPAL
Mâncărică…
Peşte pentru praznicul Bunei Vestiri
Peşte pentru masa de Florii
Peşte pentru masa de Florii
Pilaf de urzici
MASA DE PAŞTE
Salată cu miel
Drob de miel
Ouă umplute pentru Paște
Borș de miel (pentru un borș de cca 3 litri)
Pulpă de miel umplută
Pască
Cuiburi de viespi
DULCIURI
Biscuiţi dulci‑iuţi
Desert cu… energie
Mucenici moldoveneşti de post
Desert pentru praznicul Bunei Vestiri
Desert pentru masa de Florii
Salată (altfel) de fructe
FRUCTE, LEGUME, SEMINŢE ŞI IERBURI DIN BUCĂTĂRIA ORIENTALĂ
Lămâia, Lintea, Măslinele, Menta, Năutul, Pătrunjelul, Rodia, Sumacul, Susanul
Cartea este alcătuită din texte semnate de diverși autori apărute, de-a lungul anilor, fie în paginile revistei Lumea Credinței, fie în cărți tipărite de editura omonimă.
Primele două texte antologate – „Paști și… Paști” și „Calea pascală” – lămuresc din capul locului înțelesul cuvântului Paște și traseul ascendent al ciclului pascal. Această taină a Paștelui am căutat s-o adâncim și această Cale pascală am căutat s-o urmăm pas cu pas de-a lungul întregii cărți, pe înțelesul și spre folosul unui public cât mai larg, pe care lumea problematică în care trăim l-a privat adesea de mai buna întâlnire cu Tradiția.
Prima secțiune a cărții – și cea mai extinsă – este dedicată „Tradiției pascale” (în dimensiunea ei universală, dar și în cea populară românească), iar cea de-a doua fixează câteva repere și sugerează câteva teme de meditație asupra „Actualității pascale”.
În Addenda reproducem textul Evangheliei Învierii (Ioan 1, 1–17) în trei limbi (greacă, latină și română) și ilustrăm predania ortodoxă de dată recentă cu „Două cuvântări pascale” ale unor vrednici de pomenire predicatori și mărturisitori ortodocși ai secolului 20 românesc: părintele Gheorghe Calciu (1925–2006) și părintele Constantin Galeriu (1918–2003).
CUPRINS (SELECŢII)
I TRADIȚIA PASCALĂ
-Calea pascală
-Sfântul și Marele Post
-Îndrumar pentru Săptămâna Mare
-Procesul lui Iisus văzut de un procuror
-Via Dolorosa sau Drumul Crucii
-Răstignirea
-Viața întru înviere
-În iadul lor găsim raiul nostru
-Săptămâna Luminată
-Masa de praznic şi alte tradiţii pascale la popoarele ortodoxe
-Paștele în Europa
II ACTUALITATEA PASCALĂ
– Procesiunile de la Ierusalim în Săptămâna Patimilor
– Focul Sfânt de la Ierusalim
– Iuda și mass-media de azi
– Iisus Înviat – aşa trebuie să fie omul!
– În loc de epilog
III DOUĂ CUVÂNTĂRI PASCALE
– Părintele Gheorghe Calciu: „Hristos a înviat în inima ta !” (Nou cuvânt către tineri)
– Părintele Constantin Galeriu: De la Paștele cel mare la „Paștele cel mic
Învierea din morți este un fapt atât de minunat, încât cutremură atât pe cei care s‑au întors „de pe lumea cealaltă”, cât și pe martorii oculari ai unor astfel de întâmplări. Omul era mort, trupul lui era lipsit de viață, rece, gata să fie pogorât în măruntaiele pământului – și acest om, iată, este din nou printre noi! Ateii devin oameni profund iubitori de Biserică, cei credincioși sunt treziți din somnul nepăsării lor, fiind siliți să ia în serios pregătirea pentru trecerea din lumea de aici la cele veșnice. În această pregătire constă, de fapt, sensul existenței noastre pământești.
Cartea de față ne prezintă câteva cazuri legate de întoarcerea minunată la viaţă a unor oameni care muriseră şi mărturiile lor privitoare la petrecerea sufletului în lumea de dincolo. Scopul nu este, desigur, doar relatarea acestor fapte de‑a dreptul incredibile, ci trezirea în cititori a conștiinței că viața aceasta se scurge cu repeziciune și că pregătirea pentru viaţa veşnică este de o însemnătate fundamentală.
CUPRINS
Invieri din morti
Marturii despre o alta existenta
În lucrarea de față, ieromonahul Nectarie Morozov ne vorbește despre Taina Pocăinței, despre pregătirea pentru ea și greșelile cele mai importante pe care oamenii le săvârșesc – conștient sau inconștient – în timpul spovedaniei. Autorul ne îndeamnă să ne privim cu sinceritate starea duhovnicească, să înțelegem cauzele pentru care sufletul nostru rămâne bolnav și suferind.
De ce este rece inima mea și nu se bucură de rugăciune? De ce, trăind de atâția ani în sânul Bisericii, mă asemăn atât de puțin cu Hristos: nu am nici dragoste, nici răbdare, nici blândețe? De ce, spovedindu-mă și împărtășindu-mă cu regularitate, rămân robit acelorași patimi josnice? Cartea ne ajută să găsim răspunsuri la aceste întrebări, dovedindu-se un îndrumar de spovedanie folositor, în care experiența apropierii de Taina Pocăinței este privită atât din perspectiva preotului duhovnic, cât şi din cea a creştinului care se spovedeşte.
Cartea părintelui Nectarie este despre cum să rămânem vii. Nu doar cum să ne spovedim sincer și fără falsitate, ci și cum să ducem o viață creștină autentică, una în care să nu mai fie loc pentru formalism, ci numai pentru Dumnezeu.
CUPRINS
Ilustrații de Liliana Soos
Emoțiile resimțite în timpul unei competiții tensionate sunt adevărate provocări la care adolescenții sunt nevoiți să răspundă. În cazul unui răspuns emoțional neadecvat, se produc repercusiuni – atât în plan mental, cât și fizic.
Poveștile terapeutice dedicate sportivilor descriu situații care pot fi adaptate mai multor sporturi. Principalele teme abordate vizează stima de sine, motivația, concentrarea și controlul emoțional. Subiectele alese sunt legate de dificultăți des întâlnite în viața unui sportiv, acesta putând identifica cu ușurință în cadrul poveștilor situații asemănătoare cu cele trăite de el.
Poveștile, odată internalizate, au un rol activator, stimulând flexibilitatea și procesul de descoperire a unor metode de echilibrare mentală și afectivă. Anumite tehnici care pot părea rigide au fost transformate în povești, care sunt ușor de interiorizat și de exersat, conferind originalitate și noutate acestui domeniu.
Cuprins
Prefață / 5
1. En garde! / 9
2. Revenirea în formă / 22
3. Totul sau nimic / 31
4. Fiecare are o șansă / 38
5. Parte din echipă / 43
6. Regăsirea resurselor / 51
7. Momentul bun e întotdeauna acum / 63
8. A fi sau a nu fi în formă / 70
9. Aliatul interior / 7
Ilustrații color de Cristina-Diana Enache
De la clipele mărunte trăite zi de zi până la actele mari de eroism și bărbăție duhovnicească, Părintele Gheorghe Calciu a știut să întruchipeze frumusețea Evangheliei și să radieze lumina Feței lui Hristos. Este puțin spus, este mult? Dumnezeu știe! Un lucru rămâne neîndoielnic tuturor celor care l-au cunoscut, fie și pentru puțin, că era un om care iubea oamenii, iubea tinerii, și mai ales iubea copiii, cu acea dragoste ce nu cunoaște umbră, sau îndoială, sau împuținare. Iar oamenii, tinerii și copiii răspundeau la rândul lor acestei iubiri și se împărtășeau în chip adevărat lângă Părintele de un strop din viața veșnică.
„O viață de film. O viață cu multe situații imposibile și absurde la prima vedere. O viață la finalul căreia înțelegi însă că totul are sens. Că nimic nu este îngăduit fără rost. Că, așa cum spune chiar eroul principal: „În cea mai grea împrejurare, Dumnezeu mereu deschide o poartă!”.
O viață care merita consemnată într-o formă mai accesibilă publicului contemporan. Astfel, ea poate ajunge la mai multe suflete, pentru a se transforma în sursă de curaj, de bună îndrăzneală, de nădejde și încredințare.” (Natalia Corlean, Cuvânt înainte)
(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe) |
|
vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii
|
|
Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email; 2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.
|
|
Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls) |
|
"Fericit cel ce citeşte… |
Revista Porunca Iubirii Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) Consilier editorial: Preot Adrian Roman |