În acești ultimi ani de vai și-amar de lume, de necazuri și nevoi, de minciuni, manipulări și mascaradă, de spălări de creiere și delir propagandistic, ne-au batjocorit în toate felurile: ne-au vârât pe gât brașoave despre gravitatea bolii și iminența morții, ne-au virusat televizoarele cu statistici mincinoase și cu izolete, ne-au închis gura cu articole de cârpă și articole de lege, ne-au încuiat în case și ne-au încuiat în minte, ne-au îngrămădit ca pe vite în abatoarele de înfierare-„vaccinare”, ne-au siluit drepturile și libertățile și, pe scurt, ne-au sfidat în fel și chip. Unii dintre noi au protestat cum au putut. Alții s-au resemnat, sperând că bucuroși le-om duce toate, de-o fi boală, de-o fi sănătate. Să dea Domnu’!, ce să zic?… Ceea ce, însă, sigur nu putem duce și nu avem dreptul de a duce sunt nelegiuirile pe care sociopații și psihopații care s-au instalat – ilegitim – la cârma planetei le-au comis și le comit la adresa copiilor noștri.

Îmi propun, în cele ce urmează, ca pe baza însemnărilor și a cazuisticii arhivate în această tristă epocă istorică, să dezvolt subiectele mai sus-enumerate. Misiunea de-a realiza o sinteză a acestei cazuistici într-o intervenție gazetărească este, însă, una complicată: întâi, din cauza volumului imens de informație adunat în aceste notițe (inconvenient care mă determină să împart textul în mai multe capitole, câte unul dedicat, periodic, fiecărei teme menționate); pe urmă, din cauza unor incertitudini care pot plana asupra veridicității anumitor date extrase și prelucrate de presă (fie ea „independentă” sau „alternativă” și „neaservită politic”), chiar dacă aceste informații, în covârșitoarea lor majoritate, sunt confirmate din multiple surse ori au devenit, deja, notorii; în fine, pentru că un asemenea demers excede sfera specializării mele strict juridice, de unde și riscul ca potențiali cârcotași să invoce obiecțiuni și excepții de „competență” ori de „legitimitate”.

Cu toate aceste inconveniente în mapă, îmi fac curaj, lăsându-vă pe dumneavoastră să fiți arbitri și judecători. Ce mă motivează și mă avântă s-o fac sunt trei stări speciale.

Întâi de toate, a fost emoția trăită recent la un spectacol artistic omagial, organizat cu ocazia aniversării a doisprezece ani de existență a școlii „Sfinții Trei Ierarhi” din Capitală (invitat de Părintele Profesor Vasile Gavrilă, căruia îi mulțumesc călduros pe această cale). Particularitatea acestei pepiniere educaționale este că programa sa de învățământ, cvasi-identică cu a celorlalte entități de profil, este îmbogățită de teme suplimentare de educație umanistă, cursuri de educație creștin ortodoxă predate de profesori competenți și de ore de limbi străine clasice (latina și greaca). În plus, atmosfera cultivată în această școală pare să fie una pătrunsă de un profund spirit al decenței, normalității, respectului, curiozității intelectuale, colegialității, libertății și disciplinei, adică exact ingredientele necesare formării unor copii și adolescenți frumoși la suflet și integri la minte. Spectacolul la care am asistat a însemnat un relevant indiciu în acest sens nu doar prin produsul artistic în sine, oferit de elevi de gimnaziu și liceeni, cât mai ales, prin atmosfera din sală, care m-a mișcat în mod autentic: copii de vârste foarte fragede, frumoși și ei, frumoase și hainele lor, ochi și urechi la spectacolul de pe scenă (chiar dacă înțeles parțial), fără telefoane mobile sau alte mizerii tehnologice care să le distragă (mai bine zis, distrugă) atenția, au fost de o emoționantă cumințenie. Cumințenia și sfiala asta a lor, plus foiala abia perceptibilă și vădit controlabilă mi-au adus aminte de atmosfera școlii de cândva și este un bun pretext să trec la următoarea rațiune a intervenției mele.

Rațiunea asta este, în fapt, o simțire, starea de reală nostalgie datăde amintirea propriilor mele experiențe pedagogice ca absolvent al unui liceu bucovinean – în fapt, școală de fete – și ca practicant de metode, proceduri și rețete de lucru și de comunicare cu (pre)școlarii. De altfel, cred că cele mai savuroase experiențe trăite în anii aceia au fost tocmai cele povestite și repovestite între noi, fetele, când ne adunam ca la clacă, după zilele de practică pedagogică. Nu-s relevante în context, evident, dar ceea ce-mi potențează nostalgia-combustibil este atmosfera – numitor comun al tuturor acestor experiențe: starea de tihnă, inocență, spirit ludic, veselie decentă, naturalețe și libertate în care trăiau și se formau copiii.

I.  Agresiunile la adresa sănătății fizice și emoționale a copiilor din perioada isteriei covidiene

Întâi de toate, i-au speriat și i-au virusat cu frică: ba că trebuie să se mascheze și să stea stană de plexiglas în propria cușcă educațională, ba că or să moară dacă nu respectă regulile de „igienă” și „distanțare socială” (distanța-s-ar-non-sensurile-de-cuvinte-să-se-distanțeze!), ba că trebuie să fie responsabili pentru sănătatea bunicilor, potențiale victime ale colindelor și îmbrățișărilor nepoților, ba că reprezintă – în general – un „vector” sau „rezervor” „de infecție” pentru cei din jur, motive pentru care veselia, joaca, râsetele, giumbușlucurile, ghidușiile și năzdrăvăniile copilăriei trebuiau încuiate, toate, de-a valma, în lada din pod a amintirilor.

Pe urmă, i-au forțat să stea departe de școală și de realitate si să se apropie de „educația on-line”, better than resign. În temeiul acestor noi directive, au instaurat moda pedagogică a „educației de la distanță” (în fapt, distanță-de-la-educație), în care cititul, scrisul și socotitul, muzica și desenul, experimentele de laborator și exercițiile de la tablă, sportul și drumețiile, interacțiunile cu dascălii și cu colegii, jocurile din curtea școlii și dansurile de la serbări s-au făcut, toate, sub căldura plapumei și-n lumina laptop-ului.

În fine, întrucât niciuna dintre măsurile sus-enumerate nu păreau să aibă succes în crâncena luptă cu covidul „ucigaș”, au apreciat că singurul remediu posibil pentru a contracara „viclenia” acestuia ar fi, și în cazul copiilor, nu-i așa?, poțiunea-minune, injecția experimentală cu tratament genetic, poreclită, alchimic și perfid, „vaccin”, dulce și aromat pelin. De altfel, cu ocazia ultimului Crăciun, masca și injecția miraculoasă au fost privite, pe „civilizate” plaiuri ale planetei, ca excepționale șanse oferite celor mici de a se afla pe lista premianților („nice list”) pe care Moașa Crăciun – Mrs. Santa Claus („triplu vaccinată” și dânsa, evident!) o audita înainte de intrarea în cartier și o compara cu aceea a copiilor răi, nemascați și ne-„vaccinați” („naughty list”).^[1]

În Marea Britanie, de exemplu, deși studiile oficiale atestă inutilitatea tuturor măsurilor de carantinare și mascare^[2], efectele lor asupra tinerilor sunt îngrijorătoare: listele de așteptare în clinicile de specialitate pentru copii cu carențe de nutriție („eating disorders”) s-au dublat^[3]; peste un milion de tineri așteaptă asistență în cabinetele de psihiatrie^[4]; ca efect al arestului la domiciliu, s-a înregistrat o explozie de cazuri de boli psihice^[5] și ticuri nervoase^[6]; jumătate dintre cei intervievați într-un sondaj declară că și-au pierdut încrederea în ei înșiși^[7]; s-au realizat sute de studii efecte nocive ale măștilor^[8], iar din cauza botnițelor purtate de adulți, bebelușii au avut și au serioase probleme de adaptare și înțelegere a expresiilor lor faciale^[9], după cum școlarii se confruntă cu reale dificultăți de comunicare cu colegii și cu pedagogii.^[10] De altfel, în întreaga lume, ca efect al măsurilor de pretinsă „prevenție”, copiii au avut (și au) de suferit din cauza durerilor de cap, oboselii, slabei alimentări cu oxigen, insomniilor, hepatitei și afecțiunilor pulmonare.^[11] De asemenea, politicile restrictive adoptate în perioada pandemenței au cauzat serioase înmulțiri ale diagnosticelor de diabet și de obezitate în rândul copiilor, iar numărul migrenelor, trombozelor, afecțiunilor renale și altor boli a crescut în mod îngrijorător.^[12] Una peste alta, se pare că niciodată lumea medicală nu a fost mai încercată de preocupări privind sănătatea fizică, mintală și emoțională a preșcolarilor și școlarilor^[13], iar potrivit lui Robert Kennedy Jr., „cea mai mare criză care macină acum America este epidemia cronică ce afectează copiii”.^[14]

Mai grav decât atât, statistici oficiale privind mortalitatea infantilă atestă o creștere cu o șocantă rată de 691% a deceselor de când Agenția Medicală Europeană a extins, în mai 2021, autorizarea injecțiilor experimentale covid pentru copiii în vârste cuprinse între 12 și 15 ani^[15], iar cererea de sicrie pentru cei mici pare să fi explodat în America de Nord cu peste 400%, imediat după anunțarea introducerii acestor injecții.^[16]

Colac peste pupăză, așa cum așa-zisa „pandemie” a fost precedată de o repetiție cu public sub reflectoarele „Evenimentului 201” („Event 201”), aceeași autori ai tragediei covidiene au pus la cale un nou cataclism pregătit, în octombrie 2022, în repetiția finală intitulată „Contagiunea catastrofică” („Catastrophic Contagion”). Conform previziunilor (planurilor, cumva?…), noua plandemie ar urma, negreșit!, să fie generată de un alt virus intitulat „severe epidemic enterovirus respiratory syndrome 2025” (SEERS-25), care va afecta – știu prea bine scenariștii și regizorii spectacolelor planetare – în special, atenție!, copiii și tinerii.^[22]

În orice caz, până s-apară „contagiunea catastrofică", frica în rândul (pre)școlarilor și adolescenților ar trebui – se pare – cultivată constant, motiv pentru care bau-bau-ul scos recent din sertarele propagandei s-ar numi „triplandemie” („tripledemic”), un cocktail „extrem de nociv” format din covid, gripă și un virus respirator special („RSV”). Inutil de adăugat că singurul remediu de contracarare a acestei noi triplandemii ar fi, evident, un nou tip de vaccin.^[23]

Suntem, așadar, martorii unei ofensive împotriva tinerelor generații, care nu a fost și nu este întâmplătoare, iar procedurile medicale de „prevenție” și „combatere” a „epidemiei-covid” au avut ca scop nu însănătoșirea copiilor, ci tocmai înrobirea lor fizică și emoțională și exmatricularea lor dintr-o copilărie a normalității și veseliei, ocrotită de zâne bune. Această agresiune „medicală” nu a fost (și nu este), însă, singulară și izolată; ea vine la pachet cu și este acompaniată îndeaproape de o cotoroanță ideologică extrem de rapace spre care vă propun să îndreptăm reflectoarele în episodul următor.

Va urma:

II. Săgețile otrăvitoare trimise înspre inima copilăriei

Cel de-al doilea front pe care generalii turbo-globalismului l-au deschis împotriva copilăriei ca stare de grație, de frumos și de speranță, țintește tocmai esența acesteia: puritatea, candoarea și inocența. Este frontul deschis în urmă cu câțiva ani și alimentat în zodia recentei crize sanitare de o agendă la vedere care, sub acoperirea hipersexualizării prunciei, atacă identitatea și însuși sufletul neprihănit al copiilor.

Ca rezultat al acestei înfricoșătoare erupții, șiroaiele de lavă, fierbinți, incandescente și fumegânde, amenință, cu aspirații infernale, grădina de rai a copilăriei.

Din păcate, le vedem și le simțim venind.

(…)

Lista trimiterilor bibliografice disponibilă la sursă: Activenews

Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis un comunicat de presă prin care salută declararea zilelor de 6 și 7 ianuarie drept sărbători legale în care nu se lucrează.

Comunicatul subliniază importanța acestei facilități pentru credincioșii care doresc să participe la slujbele speciale de Bobotează și Sf. Ioan. De asemenea, se amintește semnificația inițiativei și pentru ortodocșii care țin calendarul nerevizuit și serbează în data de 7 ianuarie Nașterea Domnului.

Comunicatul de presă:

Noi sărbători legale în care nu se lucrează

Patriarhia Română a luat act cu bucurie de publicarea în Monitorul oficial partea I nr. 186, din 6 martie 2023, a Legii nr. 52 din 3 martie 2023 pentru completarea alin. 1 al art. 139 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, prin care zilele de 6 ianuarie – Botezul Domnului – Boboteaza și 7 ianuarie – Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul au devenit zile de sărbătoare legală în care nu se lucrează.

Pentru creștinii ortodocși, Praznicul Botezului Domnului (6 ianuarie) se numără între cele mai importante sărbători religioase, alături de Învierea Domnului (sărbătoare cu dată schimbătoare), de Nașterea Domnului (25 decembrie), dar și de alte praznice numite, în practica și tradiția creștină ortodoxă, împărătești, datorită însemnătății lor în cadrul istoriei mântuirii. Sărbătoarea Botezului Domnului este cinstită, la aceeași dată (6 ianuarie), și de către credincioșii romano-catolici, greco-catolici și penticostali, deci în total beneficiază de această sărbătoare legală în care nu se lucrează aproape 95% din populația României.

Sărbătoarea Botezului Domnului (Epifania) sau Boboteaza, așa cum mai este numită în termeni populari, este unică și prin aceea că, în această zi, cea mai mare parte a credincioșilor ortodocși sunt prezenți la biserică pentru a primi Agheasmă Mare. În tradiția ortodoxă, Sfințirea cea Mare a apei sau Agheasma Mare este o rânduială liturgică săvârșită doar de Bobotează.

Pentru a veni în sprijinul manifestării libertății religioase a populației, legiuitorul român a declarat unele sărbători religioase ca zile libere legale. Astfel, prin Legea nr. 176/2016 pentru modificarea alin. (1) al art. 139 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, prima și a doua zi de Paști, prima și a doua zi de Crăciun (25-26 decembrie), Adormirea Maicii Domnului (15 august), Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României (30 noiembrie) au fost declarate zile de sărbătoare legală în care nu se lucrează.

Prin această reglementare, legislatorul român a înțeles să asigure la modul concret libertatea de religie garantată de Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 18), de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (art. 10), de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 9), de Constituția României (art. 29) și de Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

Prin urmare, dată fiind însemnătatea religioasă a Sărbătorii Botezului Domnului, dar și implicațiile de ordin practic pe care le presupune această sărbătoare religioasă, Patriarhia Română a solicitat Președinților celor două Camere ale Parlamentului declararea zilei de 6 ianuarie ca sărbătoare legală în care nu se lucrează. Introducerea acestei zile ca sărbătoare legală în care nu se lucrează este un demers în urma căruia cei care doresc să participe la ceremoniile religioase din această zi ar avea toate condițiile să se manifeste astfel.

Menționăm că în mai multe state europene, majoritar ortodoxe sau catolice, precum Austria, Cipru, Croația, Finlanda, Grecia, Italia, Polonia, Rusia, Slovacia, Spania ori Suedia, ziua de 6 ianuarie a fost inclusă între sărbătorile legale nelucrătoare, tocmai pentru importanța ei religioasă.

Strâns legată de sărbătoarea Botezului Domnului este cinstirea celui care a săvârșit Botezul Domnului, Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, în ziua de 7 ianuarie, în fiecare an. Potrivit statisticilor Ministerului Afacerilor Interne, aproximativ 2.002.000 români își serbează onomastica în ziua de 7 ianuarie, fiind cel mai des întâlnit nume în România.

Pe de altă parte, pentru creștinii ortodocși care utilizează calendarul neîndreptat (zis de stil vechi), ziua de 7 ianuarie este importantă pentru că, la această dată, este prăznuită Nașterea Domnului. Din acest motiv, țări majoritar ortodoxe din Europa, precum Belarus, Georgia, Moldova, Rusia, Serbia, Ucraina, au reglementat data de 7 ianuarie ca sărbătoare legală în care nu se lucrează.

Potrivit datelor oferite de către Biroul Național de Statistică, în anul 2021, în România, erau înregistrați 642.149 de cetățeni moldoveni rezidenți în România. Acestora li se adaugă și alți cetățeni moldoveni care vizitează țara noastră cu prilejul marilor sărbători religioase, ca de exemplu Praznicul Nașterii Domnului. Întrucât calendarul pe care îl țin cetățenii moldoveni este cel de stil vechi, Nașterea Domnului este prăznuită de către aceștia în fiecare an, în ziua de 7 ianuarie.

La această dată este sărbătorită Nașterea Domnului și de către credincioșii aparținând Vicariatului Ortodox Ucrainean, unitate de cult din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, precum și de către credincioșii Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timişoara și cei ai Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi din România, culte religioase recunoscute oficial în România, potrivit prevederilor Legii nr. 489/2006 republicată.

În acest context, dată fiind importanța religioasă a zilei de 7 ianuarie, Patriarhia Română a solicitat și declararea acesteia ca sărbătoare legală în care nu se lucrează.

Mulțumim inițiatorilor legii, parlamentarilor celor două Camere ale Parlamentului României, care au votat legea, Președintelui României care a promulgat-o întrucât au considerat ca întemeiate și utile familiei și societății românești argumentele Patriarhiei Române pentru adoptarea Legii nr. 52/2023.

Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Într-o adresă transmisă, la inițiativa Patriarhiei Române, 13 reprezentanți ai cultelor religioase din țară solicită includerea Religiei pe lista disciplinelor la care se poate susține examenul de Bacalaureat. Semnatarii cer și eliminarea din noul proiect de Lege a învățământului preuniversitar a unor prevederi care țin de noile ideologii.

Religia ca materie școlară este „una dintre puținele care se studiază pe tot parcursul învățământului preuniversitar și singura care a fost validată de majoritatea covârșitoare a părinților”, se arată în adresă.

De aceea, includerea disciplinei pe lista opțiunilor pentru susținerea examenului de Bacalaureat va dovedi „nediscriminarea Religiei în raport cu alte discipline școlare din trunchiul comun” și le va permite elevilor să-și valorifice și să-și verifice competențele dobândite, i-au transmis Ministrului Ligia Deca reprezentanții cultelor religioase din România.

„Religia este o materie ca oricare alta și poate fi inclusă între materiile examenului de bacalaureat, așa cum a și fost în România pre-comunistă, așa cum și este în multe dintre țările din UE”, afirmă Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, într-o declarație de presă.

Educație fără ideologie

Documentul mai include o serie de corecții referitoare la organizarea învățământului religios, precum și cerința de eliminare din Legea învățământului preuniversitar a definiției „diversității”, a articolului referitor la obligația de a promova „diversitatea” în școală și a sintagmei referitoare la „orientarea sexuală” – „conform principiului independenței față de orice formă de ideologie”.

„Învățământul public din România ar trebui să rămână total ocrotit de orice formă de ideologizare”, comentează Vasile Bănescu.

„Studiul Religiei acceptate de stat nu constituie o asemenea formă, întrucât religia creștină este fundamentul real al culturii umaniste europene și așa trebuie înțeleasă în școală. Știința europeană însăși a încolțit nu în pofida creștinismului, ci chiar în solul său, datorită lui”, mai explică purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

Adresa este semnată de Părintele Patriarh Daniel, căruia i s-au alăturat reprezentanții următoarelor culte din România: Biserica Romano-Catolică; Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică; Biserica Armeană; Biserica Reformată; Biserica Evanghelică C.A.; Biserica Evanghelică Lutherană; Biserica Unitariană Maghiară, Cultul Creștin Baptist; Biserica Creștină după Evanghelie; Cultul Creștin Penticostal; Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea; Cultul Musulman.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca 2023 să fie Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice. 

În Sfânta Scriptură se regăsesc numeroase menţiuni cu privire la bătrâneţe, respectiv, valoarea şi sensul acesteia.

Dintre acestea, vă prezentăm 17 versete biblice.

1. Oare nu la bătrâni sălăşluieşte înţelepciunea şi priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată? (Iov 12:12).

2. Nu mă lepăda la vremea bătrâneţilor; când va lipsi tăria mea, să nu mă laşi pe mine (Psalmul 70:10).

3. Bătrâneţea este o cunună strălucită; ea se află mergând pe calea cuvioşiei (Pildele lui Solomon 16:31).

4. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată (Cartea înțelepciunii lui Solomon 4:9).

5. Sosi-vei la mormânt, la adânci bătrâneţe, ca o şiră de grâu strânsă la vremea ei (Iov 5:26).

6. Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui (Ecclesiasticul 3:12).

7. Cununa bătrânilor sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt părinţii lor (Pildele lui Solomon 17:6).

8. Nu dispreţui vorba celor bătrâni, că şi ei au învăţat de la părinţii lor. Că de la ei vei învăţa înţelepciunea şi îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie (Ecclesiasticul 8:9).

9. Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri, ca pe fraţi (I Timotei 5:1).

10. Ascultă pe tatăl tău care te-a născut şi nu dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână (Pildele lui Solomon 23:22).

11. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată curăţia (I Timotei 5:2).

12. Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor (Cartea înțelepciunii lui Solomon 4:8).

13. Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul tău (Leviticul 19:32).

14. Până la bătrâneţea voastră Eu sunt Acelaşi, până la adâncile voastre căruntele Eu vă voi ocroti (Isaia 46:4).

15. Cununa bătrâneţilor este cunoaşterea multor lucruri şi mărirea lor, frica Domnului (Ecclesiasticul 25:8).

16. Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea (Pildele lui Solomon 22:6).

17. Până la bătrâneţe şi cărunteţe, Dumnezeule, să nu mă părăseşti, Ca să vestesc braţul Tău la tot neamul ce va să vină (Psalmul 70:19-21).

basilica

Importanţa Sfântului Ioan Damaschin pentru teologia patristică se justifică prin dimensiunea sintetică a învăţăturii sale dogmatice, fiind socotit în acest sens „ultimul părinte bisericesc”.

Era originar din Siria, venind pe lume într-o familie nobiliară creştină, parte importantă a aristocraţiei sarazino-arabe de la Damasc. Contextul istoric nu era nici pe departe favorabil creştinismului sirian, ci mai degrabă dezavantajos, cu puţin timp înainte de naşterea sa confirmându-se în cetate ocupaţia arabă prin statornicirea politică a califilor musulmani. Familia sfântului are în această etapă o misiune ingrată, bunicul său, Mansour, fiind cel care a avut greaua sarcină de a trata capitularea Damascului (la 4 septembrie 635). Datorită calităţilor sale alese, Mansour este păstrat în administraţia imperială, fiind mai apoi urmat de fiul său, Sergiu (tatăl Sfântului Ioan Damaschin). Despre el s-a menţionat că „a făcut uz de poziţia sa pentru a-i apăra pe creştini şi diversele locuri sacre creştine de la distrugere”.

Sfântul Ioan Damaschin s-a bucurat dintru început de o educaţie aleasă, fiind îndrumat de un monah latin-italian, pe nume Cosma, pe care tatăl său îl răscumpărase din robie. La anul 718, în vremea califului Omar II (717-720), sfântul este numit în demnitatea tatălui său. La scurt timp, califul dezlănţuie o aspră prigoană împotriva creştinilor şi, în semn de protest, Sfântul Ioan se retrage din viaţa publică, îşi vinde averile şi intră în Mănăstirea „Sfântul Sava”, aproape de Ierusalim, alături de dascălul şi fratele său (adoptiv), Cosma. Văzând în el harul lui Dumnezeu şi dragostea jertfelnică pentru nevoinţă şi pentru adevărata ­învăţătură, Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului îl hirotoneşte preot, rânduindu-l totodată pe Cosma în scaunul de Episcop al Maiumei (754). „Deşi retras din viaţa publică, Sfântul Ioan se angajează activ în controversele vremii, dezlănţuind o luptă aprigă împotriva duşmanilor icoanelor. În consecinţă, el va fi anatematizat de sinodul iconoclast din 754, alături de Patriarhul Gherman şi Gheor­ghe de Cipru. Ca răsplată pentru dăruirea sa jertfelnică în apărarea icoanelor, el va fi reabilitat, alături de ceilalţi doi, la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea. Totodată, el se va angaja şi în disputele teologice, apărând doctrina ortodoxă niceeană împotriva monofizitismului, nestorianismului, iacobismului, maniheilor şi a islamului” (vezi: Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003, p. 397). A trecut la cele veşnice în anul 749, la mănăstirea sa de metanie, unde a fost şi înmormântat.

Moştenirea teologică a Sfântului Ioan Damaschin este de-a dreptul impresionantă, împletind în mod unic experienţa dogmatică, apologetică, polemică, moral-ascetică, exegetică sau imnografică. Sunt cunoscute în acest sens lucrările sale: Izvorul cunoaşterii sau Dogmatica, Despre Sfânta Treime, Trei cuvântări apologetice contra celor care resping sfintele icoane, Comentariu la epistolele pauline, precum şi numeroase epistole şi cuvântări  la Maica Domnului, la praznice şi la sfinţi.

Erudiţia prolifică a operei Sfântului Ioan Damaschin se justifică printr-o bogată bibliografie patristică de care dispunea şi pe care negreşit şi-a asimilat-o. De altfel, este bine cunoscut că „Orientul a conservat, în ciuda numărului enorm de volume distruse de Diocleţian, preţioase colecţii de manuscrie. Biblioteca lui Alexandru al Ierusalimului a devenit biblioteca Sfântului Mormânt; putând fi salvată de la distrugere... Biblioteca lui Pamfil al Cezareei, de care s-a folosit Eusebiu, salvată de asemenea, avusese de suferit, mare parte din manuscrise fiind recopiate. Sfântul Constantin cel Mare a furnizat fonduri generoase pentru refacerea ei. Augustin, Ieronim, Rufin au avut un rol important în acest sens, fiind deopotrivă căutători de noutăţi şi excelenţi copişti... Este adevărat că, mai pe urmă, după ce perşii şi ­arabii au trecut, Ierusalimul a reuşit să plătească la timp pentru a scăpa de distrugere; Mănăstirea «Sfântul Sava», aşezată lăturalnic, nu a fost distrusă decât după 30 de ani de la moartea Sfântului Ioan Damaschin; colecţiile de cărţi, din Ierusalim şi din împrejurimi, au oferit astfel sfântului nostru numeroase resurse bibliografice” (C. Chevalier, „La mariologie de Saint Jean Damascene”, în Orientalia Christiana Analecta, vol. 109/1936, p. 29).

Cele trei apologii în suportul sfintelor icoane au fost pe deplin asumate de sfântul părinte, care a suferit în consecinţă excomunicarea şi prigoana autorităţilor bisericeşti iconoclaste. Acest proces demonic de scoatere a icoanelor din Biserică începuse din vremea împăratului Leon Isaurul (717-741), care a dat în acest sens două edicte iconoclaste: primul în 724 şi cel de-al doilea în 729. Socotindu-se deopotrivă împărat şi preot, Leon era convins că are tot dreptul să legifereze în materie de viaţă şi învăţătură bisericească. „Bulgărele de zăpadă”, care la început nu putea speria decât o vrabie, a luat proporţii şi a ajuns în scurt timp să schimbe radical viaţa eclesială, mergând până la persecuţie şi moarte. Singurii care au reuşit să se împotrivească cu adevărat şi în mod total acestor inacceptabile ingerinţe au fost monahii! Între ei, la locul cel mai înalt a răsunat vocea Sfântului Ioan Damaschin. El a protestat în primul rând „ față de faptul că Leon Isaurul îşi ia asupra sa drepturi sinodale. Principiului cezaro-papist al împăratului, Damaschin îi opune principiul sinodal, singurul justificat de Ortodoxie, de a legifera în materie de credinţă. Vede în titulatura lui Leon Isaurul o primejdie de moarte pentru fiinţa şi existenţa Bisericii. Împăratul nu poate legiui în Biserică, deoarece Apostolul Pavel spune că Biserica este condusă de apostoli, de profeţi, de păstori şi de dascăli (I Cor. 12, 28)” (pr. prof. Dumitru Fecioru, „Introducere” la Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane. Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 17).

Pentru că a avut îndrăzneala să se ridice împotriva decretelor imperiale iconoclaste şi împotriva tuturor celor care necinsteau sfintele icoane, Sfântul Ioan Damaschin a fost acuzat de „trădare”. Prin hotărârile sinodului iconomah de la Hiera, „arabul Mansour” devenea „trădător al imperiului creştin” şi „oricine deţinea şi difuza în imperiu scrierile unei astfel de persoane devenea complice la ­înaltă trădare şi pedepsibil ca atare”. Din acest considerent, scrierile apologetice ale sfântului părinte nu au fost imediat folosite şi asimilate, ele pătrunzând ulterior în lumea bizantină „pe filiera imnografică şi omiletică abia după triumful definitiv al icoanelor din 843, pomenirea sa în 4 decembrie fiind introdusă în Sinaxarul constantinopolitan” [diac. Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei. Sinodul VII Ecumenic. 1 Definind dogmatic sfintele icoane (691-810), Ed. Deisis, Sibiu 2020, p. 42].

În lupta sa împotriva ereziei iconoclaste, Sfântul Ioan Damaschin a biruit nu prin influenţa puterii politice sau autoritatea înal­telor slujiri bisericeşti, ci prin cuvântul său puternic şi de Dumnezeu însufleţit. Teologia sa despre sfintele icoane a câştigat ulterior reverberaţii doctrinare adânci, fiind certificată ca adevăr de credinţă al Bisericii. Iată ce spune despre datoria închinării şi sensul adevărat al icoanei: „Icoană/ imagine este o asemănare care trasează conturul prototipului/ originalului său având împreună cu ea şi faptul de a avea o diferenţă faţă de el; fiindcă icoana nu seamănă în toate cu arhetipul/ modelul ei. Prin urmare, Icoană/ Imagine vie, naturală şi invariabilă a Dumnezului celui nevăzut (cf. Col. 1, 15) este Fiul, Care poartă întreg în Sine Însuşi pe Tatăl, având în toate identitatea cu El” (Sfântul Ioan din Damasc, Cuvânt împotriva celor care resping veneratele şi sfintele icoane, I.9, apud Ibidem, p. 63).

Ziarul Lumina

Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au transmis o scrisoare pastorală la primă duminică din Postul Mare 2023, numită şi Duminica Ortodoxiei.

Ierarhii au precizat în mesajul pastoral că „la Duminica Ortodoxiei se serbează, an de an, biruința Bisericii împotriva tuturor ereziilor, fiind pomeniți cei care au rămas fideli Bisericii în momente de grea încercare”.

„În Sfânta Scriptură există numeroase dovezi care reliefează îndatorirea fiecăruia dintre noi de a cinsti sfintele icoane”, au subliniat sinodalii.

Membrii Sfântul Sinod au prezentat în document un scurt istoric al sărbătorii şi au evidenţiat importanţa icoanei şi a milosteniei. 

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din Anul Domnului 2023

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române, 

Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,

După prima săptămână de post în care am participat la slujba Canonului de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul, trăim în această duminică, Duminica Ortodoxiei, momente de bucurie duhovnicească, întrucât, la Sfânta Liturghie, ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Încă din perioada apostolică, Biserica a trebuit, secole la rând, să facă față ereziilor și schismelor, adică abaterilor de la adevărul de credință. Ereticii și toți cei căzuți în diverse rătăciri au făcut dezbinare între creștini, unii din neștiință, iar alții din motive personale.

Pentru a opri rătăcirile, Biserica a organizat sinoade locale, iar când s-a constatat o amploare a ereziilor, au fost organizate Sinoadele Ecumenice, la care au participat ierarhi din întreaga Biserică.

Astfel, începând cu primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325, și până la cel de-al șaselea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, din anii 680-681, Biserica a formulat și statornicit adevăruri esențiale ale învățăturii de credință, precum: dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu și a Sfântului Duh, unirea firii dumnezeiești și a firii omenești prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, existența a două voințe, corespunzătoare celor două firi – omenească și dumnezeiască – în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

Toate acestea nu au fost însă simple teorii sau formulări filosofice. Sfinții Părinți, insuflați de Dumnezeu, au înțeles că orice învățătură de credință are legătură directă cu mântuirea sau dobândirea vieții veșnice (cf. Matei 5, 19). „Dacă Hristos nu este Dumnezeu, El nu mă poate îndumnezei pe mine”, spunea Sfântul Atanasie cel Mare.

Dreptmăritori creștini,

În secolul al VIII-lea a apărut o nouă rătăcire, conform căreia cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște ar fi o idolatrie. În fața acesteia, reprezentanți de seamă ai Bisericii au arătat că icoanelor nu li se aduce un cult de adorare, ci, prin cinstirea lor, sunt venerate persoanele sfinte, pictate, înfățișate pe ele. Nu se cinstește materia din care sunt confecționate icoanele, ci sfinții pe care îi reprezintă icoanele.

Împărați, precum Leon al III-lea Isaurul (717-741) și fiul său Constantin al V-lea Copronimul (741-775), au dus o luptă aprigă împotriva icoanelor. Aceștia au dispus înlăturarea icoanelor din Biserici și din casele credincioșilor.

Lucrări de mare valoare istorică și artistică au fost adunate și date pradă focului. În această perioadă, mulți ierarhi, călugări, preoți și credincioși, care mărturiseau dreapta cinstire a sfintelor icoane, au fost mutilați, exilați și chiar uciși.

Numeroase mănăstiri au fost incendiate, dărâmate sau transformate în cazărmi. Pictura și mozaicurile au fost distruse sau acoperite cu tencuială. În timpul lui Leon al IV-lea Hazarul (775-780), mulți demnitari care cinsteau icoanele au fost destituiți, maltratați sau trimiși la mănăstiri și călugăriți forțat. De asemenea, și împărăteasa Irina a fost exilată fiindcă cinstea icoanele și era de partea celor care apărau cultul icoanelor.

În anul 780, după moartea lui Leon al IV-lea, împărăteasa Irina a devenit regentă a fiului ei minor, Constantin al VI-lea (780-797). Prin grija ei a fost organizat, sub președinția Patriarhului Tarasie al Constantinopolului, cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, în Biserica Sfânta Sofia din localitatea Niceea, în anul 787, și a fost restabilit cultul cinstirii icoanelor.

Au participat 343 de episcopi, la care s-au adăugat reprezentanți de seamă din rândul călugărilor și al preoților de mir.

La acest sinod a fost formulată următoarea învățătură de credință: „Păzim neschimbate toate tradițiile bisericești scrise sau nescrise încredințate nouă, în care se află și întipărirea iconică prin zugrăvire, care este în acord cu istoria propovăduirii evanghelice, spre încredințarea faptului că înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul a fost adevărată, și nu închipuită, aducându-ne și nouă un folos asemănător. […] Astfel stând lucrurile, mergând pe calea împărătească și urmând învățăturii de Dumnezeu insuflate a Sfinților noștri Părinți, precum și Tradiției Bisericii sobornicești, deoarece recunoaștem că aceasta este a Sfântului Duh, Care sălășluiește în ea, hotărâm cu toată exactitatea și grija ca, asemenea modelului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, tot așa să fie înălțate cinstitele și sfintele icoane, fie din culori sau din mozaic sau din orice alt material potrivit, în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase și pe veșminte, pe ziduri și pe lemn, în case și lângă drumuri; [și anume] icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstiților îngeri și a tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați. Căci cu cât mai des vor fi văzuți aceștia prin reprezentarea iconică, cu atât mai mult cei care privesc la acestea vor fi ridicați să-și amintească și să dorească prototipurile și să le dea sărutare și cinstita venerare. Nu însă adevărata adorare, care, după credința noastră, se cuvine numai dumnezeieștii firi, ci ca aceea adusă chipului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii și celorlalte obiecte de cult sfinte; pentru cinstirea lor se vor aduce tămâieri și se vor aprinde lumini, după binecinstitorul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată] icoanei trece la prototip, iar cel care se închină icoanei se închină ipostasului zugrăvit în ea”[1].

La scurt timp după această biruință, liniștea Bisericii a fost tulburată din nou. Împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820), deși a depus jurământ în fața Patriarhului că va respecta hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, s-a dovedit a fi un iconomah, adică un nou prigonitor al icoanelor. Icoanele și sfintele cruci au fost adunate și arse, iar sfintele moaște distruse.

Patriarhul Nichifor al Constantinopolului (806-815), autorul a două tratate împotriva iconoclaștilor, împreună cu episcopii, stareții și monahii apărători ai icoanelor, între care și Sfântul Teodor Studitul, au fost înlăturați, unii dintre ei fiind maltratați și uciși.

Sfântul Teodor Studitul, starețul Mănăstirii Studion, precizează foarte clar că cinstirea icoanei lui Hristos se îndreaptă către Persoana lui Hristos: „Icoana lui Hristos nu este altceva decât Hristos, evident afară de diferența de substanță, cum s-a arătat deja de mai multe ori. De aceea și închinarea ei este o închinare la Hristos, întrucât nu este închinat ceva din materia icoanei, ci numai Hristos, Cel asemănat în ea. Iar cele ce au o singură asemănare au și o singură închinare”[2].

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

În anul 843, când împărăteasa Teodora a convocat un sinod la Constantinopol, au fost confirmate hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice și cultul icoanelor, iar Patriarhul Metodie al Constantino­polului (843-847) a mărturisit biruința Bisericii asupra tuturor ereziilor din primele opt veacuri.

El a alcătuit un Sinodicon, în care a prezentat învățătura ortodoxă, condamnând toate ereziile, și a dispus restabilirea cultului icoanelor în sfintele biserici. În ziua de 11 martie 843, la Sfânta Liturghie arhierească, săvârșită în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Patriarhul Metodie a făcut cunoscut public faptul că prima duminică din Postul Mare va fi numită Duminica Ortodoxiei, adică a dreptei credințe.

La Duminica Ortodoxiei se serbează, an de an, biruința Bisericii împotriva tuturor ereziilor, fiind pomeniți cei care au rămas fideli Bisericii în momente de grea încercare.

În Sfânta Scriptură există numeroase dovezi care reliefează îndatorirea fiecăruia dintre noi de a cinsti sfintele icoane. Deja, în capitolul întâi din Cartea Facerea se spune că Dumnezeu a creat pe om după chipul și asemănarea Sa (cf. Facerea 1, 26-27). Prin urmare, omul a fost creat după chipul (icoana) lui Dumnezeu.

Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca lumea viață să aibă, și încă din belșug (cf. Ioan 3, 16; 10, 10). Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut Om, deoarece El este icoana Tatălui (cf. Evrei 1, 2-3).

De aceea, Însuși Iisus Hristos a spus: „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 12, 45; 14, 9). Sfântul Ioan Damaschin se referă la reprezentarea lui Dumnezeu în icoană, zicând: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe Unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc Trupul văzut al lui Dumnezeu”[3].

Sfintele icoane pictate în bisericile noastre au reprezentat biblia neștiutorului de carte, fiindcă ele au un rol important în sporirea evlaviei creștine.

Icoana este un mijloc de a înțelege mai bine lucrarea de mântuire adusă de Mântuitorul Iisus Hristos. „Nu greșim atunci când facem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a arătat pe pământ în trup și a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunătății Lui nespuse, firea, materialitatea, forma și culoarea trupului”[4].

Creștinii evlavioși au cinstit icoanele care reprezintă praznice împărătești, pe Maica Domnului și icoanele ce înfățișează chipurile sfinților. Prezenți la Sfintele Liturghii, la slujbele și ierurgiile ce se oficiază în bisericile noastre, credincioșii sporesc în evlavie, datorită prezenței duhovnicești a sfinților pictați în icoane.

Catapeteasma, ca suport cu icoane deosebite, care simbolizează Împărăția cerurilor, îl ajută pe credincios să intre în comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Lui. Cugetul fiecăruia se luminează văzând lumina prezenței lui Hristos, iar inima se bucură. Bucuria credinciosului ortodox continuă acasă, unde, în fața icoanelor de pe peretele dinspre răsărit, acesta săvârșește rugăciunea particulară.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Icoana poate fi un frumos și ales dar oferit apropiaților noștri: rude, prieteni, colegi sau cunoscuți, cu prilejul diferitelor momente ale vieții lor, dintre care amintim ziua de naștere sau ziua onomastică. Dăruind Sfinte Icoane, Biblii, Psaltiri sau Cărți de Rugăciune, săvârșim fapte bineplăcute lui Dumnezeu.

De asemenea, o faptă bună de mare preț este milostenia față de cei aflați în nevoi, suferinzi sau bolnavi, care nu mai au pe nimeni. Prin sprijinirea bisericilor de enorie sau a mănăstirilor, asemenea ctitorilor, domnitori credincioși sau boieri din trecutul Bisericii noastre strămoșești, săvârșim fapte ce se înscriu în Cartea Vieții. Aceste fapte bune reprezintă zestrea spirituală sau lumina sufletului nostru în viața veșnică.

În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos a poruncit: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este!” (Luca 6, 36). În Cartea Faptele Apostolilor citim că „rugăciunile și faptele de milostenie ale lui Corneliu s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 10, 4).

Sfântul Vasile cel Mare, făcând referire la actele de milostenie, afirmă că acestea rămân socotite înaintea Tronului Preasfintei Treimi. Cel ce dă din puținul lui celui sărac se îmbogățește duhovnicește: „Ai dat celui flămând; dar ce ai dat rămâne tot al tău și ți se întoarce cu adaos”[5].

De aceea, Biserica Ortodoxă Română a rânduit, cu șapte decenii în urmă, ca la Duminica Ortodoxiei să se realizeze în toate bisericile din Patriarhia Română colecta numită Fondul Central Misionar. Sumele colectate au fost și sunt folosite pentru derularea de proiecte și programe de asistență socială și filantropică.

Este încă nevoie de sprijinirea lăcașurilor de cult și a așezămintelor sociale ce aparțin Bisericii. Prin acest fond, vor fi sprijinite și unele comunități românești aflate în afara granițelor țării, în special cele care nu au un lăcaș de cult.

Să ne străduim, fiecare dintre noi, a contribui după putință la această colectă, ținând seama de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Orice ar cere de la Dumnezeu cei ce fac milostenie, îndată primesc darul cererii. Atâta cinste și îndrăznire are milostenia către Dumnezeu, că nu numai păcatele celui milostiv le spală, ci încă și moartea o alungă și se adeverește că milostenia le stăpânește pe toate și biruiește moartea”[6].

Să folosim timpul Postului Sfintelor Paști pentru a spori în rugăciune și fapte bune, nădăjduind că ne vom bucura duhovnicește de Marele Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și ne rugăm ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

[1] Pr. Sorin Șelaru (coord.), Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, Ed. Basilica, București, 22018, pp. 567-571.

[2] Sf. Teodor Studitul, În apărarea sfintelor icoane. Dosarul unei rezistențe teologice, Antiereticul III (14), trad. Diac. Ioan Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2017, p. 291.

[3] Sf. Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 41.

[4] Sf. Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, p. 123.

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, III, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, serie nouă, vol. 1, trad., introducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Basilica, București, 2009, p. 116.

[6] Diac. Gheorghe Băbuţ, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1994, p. 68.

Descarcă Pastorala în format PDF!

Ne aflăm în perioada Postului Mare, prilej pentru care vă prezentăm felurile postirii.

În acest post, credincioșii ortodocși nu mai consumă alimente de origine animală și încep o perioadă de renunțare și sobrietate care va culmina cu frumusețea sărbătorii Învierii Domnului.

Recapitulăm aici principalele feluri de postiri, pentru o înțelegere mai ușoară și clară.

După asprime

1. Postul integral (total) sau ajunarea propriu-zisă, ce reprezintă abținerea totală de la apă și mâncare pe un timp definit (nu prea lung). Acest fel de post a fost ținut de Moise pe muntele Sinai, timp de 40 zile (Ieșirea 24,18) și mulți alții.
2. Postul aspru (xirofagie). La acest tip de postire se recomandă consumarea de hrană uscată și apă. Acest tip de post a fost ținut de Sf. Ioan Botezătorul în pustia Iordanului (Matei 3,4; Marcu 1,6) și nu numai.
3. Postul comun sau obișnuit. În cadrul acestui fel de post se admite consumarea mâncărurilor gătite din alimente de origine vegetală, fără a se consuma orice aliment de origine animală.
4. Postul ușor (dezlegare). Pe parcursul acestui tip de post se îngăduie consumarea peștelui și a vinului, precum și a untdelemnului, în perioadele când este impus post aspru.

În funcție de extensiunea postului, acesta poate fi:

1. Post general (obștesc) fiind ținut de întreaga Biserică.
2. Post local (regional), ce este ținut într-o regiune, o eparhie sau o localitate.
3. Postul particular (personal), ținut de fiecare credincios în parte, după nevoile personale și în afara posturilor obștești.

În funcție de durata lui, postul poate fi de două feluri:

1. Post de o zi, cum ar fi:
   – toate miercurile și vinerile de peste an, cu mici excepții;
   – Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie);
   – Ziua Ajunului Bobotezei (5 ianuarie);
   – În ziua Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august).
2. Post de mai multe zile, sunt în număr de patru:
   – Postul Nașterii Domnului (postul de iarnă);
   – Postul Paștilor sau Păresimile (postul de primăvară);
   – Postul Adormirii Maicii Domnului (postul de vară);
   – Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Cum se postește în Postul Mare

Postul Mare este, în general, un post aspru.

• în primele două zile – luni şi marţi din prima săptămână – se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau pentru cei mai slabi ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă;
• în primele trei zile – luni, marţi şi miercuri – şi ultimele două zile – vineri şi sâmbătă din Săptămâna Patimilor, la fel;
• miercuri în Săptămâna Pătimirilor se ajunează până seara, după săvârşirea Liturghiei Darurilor înainte sfinţite, când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn;
• în tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână se mănâncă uscat o singură dată pe zi, seara, iar sâmbăta şi duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin;
• La praznicul Bunei Vestiri şi în Duminica Floriilor se dezleagă la peşte.

* Informații preluate din „Liturgica Generală”, autor Pr. prof. univ. dr. Ene Braniște, Editura Basilica, București – 2015.

În convorbirile sale du­hov­nicești cu viețuitorii schitului românesc, dar și cu pelerinii care „cercetau” Sfântul Munte Athos, părintele Petroniu Prodromitul identifica un adevărat „alfabet duhovnicesc”, simplu și având la bază cele mai simple reguli ale vieții duhovnicești, exprimate în cultivarea unor virtuți generale: postul, privegherile și ostenelile trupești¹.

Referindu-se, mai întâi, la numele de „creștin”, pe care îl purtăm, duhovnicescul părinte atho­nit arăta că „la Botez primim două nume. Fiecare din noi purtăm un nume, dar cine știe că la botez noi primim nu unul, ci două nume? Unul este numele de botez propriu-zis: Ion, Vasile, Maria ș.a., pe care fiecare îl prăznuiește la vremea cuvenită; mai avem însă un nume de obște, de care dacă ne-ar întreba cineva, puțini am ști să-l spunem și pe care nu-l prăznuim niciodată. Sfânta Biserică însă a rânduit pomenirea lui chiar astăzi, 1 ianuarie - ziua numelui Mântuitorului ­Iisus Hristos. Or, toți cei care au crezut și cred în El și în Sfânta lui Evanghelie poartă numele Lui, se numesc hristiani, creștini, nume care vine de la numele lui Hristos. La botez, deci, odată cu numele de botez obișnuit, primim și numele lui Hristos, ne facem creștini”.

Numele de creștin, pe care îl purtăm, învăța părintele Petroniu, înseamnă:

• ascultare desăvârșită de Biserică: de poruncile lui Hristos și de mai-marii noștri;
• smerenie adâncă, cu care Însuși Domnul Hristos S-a îmbrăcat;
• răbdare în necazuri și încercări, cu mare încredere în Dumnezeu;
• împotrivire până la sânge față de păcat;
• dragoste fără margini față de Dumnezeu și de aproapele;
• credință neclintită.

Într-o formă deosebit de accesibilă atât monahilor, cât și celor care trăiesc în lume, cuviosul părinte alcătuise un program de viață duhovnicească. De la un „preot încercat”, care nu era altcineva decât părintele Dumitru Stăniloae, primise următoarele îndemnuri, pe care le transmitea și el mai departe: „Fii optimist, încrede-te fără rezervă în Pronia Dumnezeiască;

• Roagă-te necontenit, lasă-te în voia lui Dumnezeu, mulțu­mește pentru toate;
• Bucură-te dacă Domnul te-a găsit vrednic de încercare. Suferința este de trebuință și pentru cel care suferă și pentru mai binele lumii întregi;
• Nu te lega de nimic din cele vremelnice;
• Slujește cu toată dragostea și dăruirea pe aproapele; nu numai cât cere, ci mai mult; fii pildă de viață creștină;
• Viața să-ți fie hotărâtă, fără compromisuri și confuzii, limpede;
• Crezul tău să fie viu: viață, nu teorie;
• Ești gata să mori pentru el?;
• Nu pierde din vedere ținta spre care alergi. Să nu ne înecăm în marea vieții.

Acestor îndemnuri, părintele Petroniu le-a adăugat șapte reguli de viață:

„1. Să ai pe Dumnezeu de-a pururi înaintea ochilor (Psalmul 15, 8).

2. Ascultă neabătut glasul conștiinței - glasul lui Dumnezeu din tine.

3. Să ai totdeauna ochiul curat; ochiul tulbure vede rău.

4. Vei da seama de tot gândul, omul este cum îi sunt faptele făcute fără martor.

5. Vei da seama de tot omul cu care te-ai întâlnit; l-ai folosit sau l-ai păgubit.

6. O faptă este bună dacă zidește, rea dacă nu.

7. Să nu mănânci nici o bucățică de pâine nemuncită de tine”.

„Vorbești bine doar despre ceea ce iubești”

Într-un text mult mai larg, vrednic de toată atenția și de conformarea față de cele recomandate, preacuvioșia sa observa că „nu-i de ajuns ca omul să fie lămurit asupra valorii unei virtuți și să ia hotărârea s-o practice, ci trebuie și un exercițiu neîntrerupt...

Dimpotrivă, marile virtuți, adesea, nu sunt decât un mănunchi de mici obișnuințe, dobândite puțin câte puțin, dezvoltându-se și ajutându-se una pe alta.

Între obișnuințele care duc la dragoste intră aceea de a nu critica și aceea de a nu zice niciodată «nu», când se poate face ceva; căci e aproape cu neputință să întreții relații cu oamenii pe care totdeauna trebuie să-i constrângi sau să-i convingi cu multă greutate, adesea chiar și pentru lucruri pe care ei în fond le aprobă și le doresc.

Obișnuiește-te, chiar atunci când e vorba să zici «nu», să-l zici într-o formă mai îndulcită.

Față de toți arată o înfățișare iubitoare, plăcută, nu ca la fotograf, ci din toată inima.

Nu spune cu ușurință nimănui cuvânt aspru sau dispre­țuitor și nu pierde ocazia să spui o vorbă bună, unde e locul.

Fii binevoitor față de toți și mai ales față de cei săraci și de cei mici; aceasta e o rază de soare pentru ei.

Acordă o parte de bunăvoință animalelor și plantelor: și aceasta înseamnă dragoste.

Punctualitatea și adevărul sunt, de asemeni, din domeniul dragostei. Răspunde imediat la corespondență.

Nu face vizite de prisos mai ales în orele de lucru ale cuiva și nu te zgârci a da ajutor celui ce-ți cere, fie cât de puțin măcar.

În toate împrejurările, fie cât de rele, caută să afli o parte de bine, oricât de mică ar fi.

Cu cât sunt mai puțin iubitori oamenii, cu atât este necesar să-i iubești mai mult.

Ia pe oameni așa cum sunt și nu cum ar trebui să fie și apoi încearcă să-i faci mai buni prin dragoste.

Dacă n-ai totdeauna prilej să-ți arăți dragostea, cel puțin cugetă cu dragoste față de toți. Te pregătești astfel pentru practicarea ei.

Când te plictisești, neavând ce face, gândește-te cui ai putea să-i produci o cât de mică bucurie măcar, și te vei folosi și pe tine.

Caută să faci câte o bucurie și poartă-te cu multă bunăvoință față de cei umili, servitori, măturători, pe lângă care treci zilnic cu nepăsare. Vei avea mai multă recunoștință decât din relațiile cele mai bune.

Orice muncă, împlinește-o cu dragoste: numai atunci se întă­rește și aduce roade adevărate.

Cu toată seriozitatea, dezobiș­nuiește-te de a vorbi despre alții: de aici ies numai calomnii.

Poartă-te cu fiecare individual, nu după etichetă. Este arta cea mai bună de a-i convinge, de a-i iubi. Presupune în fiecare o așe­zare bună, chiar dacă nu este și vei vedea că până la urmă va fi.

Când îți vine un gând bun, nu întârzia deloc să-l pui în aplicare; mai târziu, nepăsarea sau altceva te va împiedica și vei fi pierdut bunul prilej.

Când te simți bolnav, slab, decăzut, copleșit sau descurajat de viață, în griji sau izolare, ia sau reînnoiește hotărârea de a iubi. Asta îți va ajuta. Amor omnia vincit”.

Astfel făcând, nevoitorul își dobândește pacea lăuntrică, iar aceasta presupune „- Să nu te superi când alții te ofensează;

• Să te ferești de mânie cu tot dinadinsul și, în vreme de tulburare, stăpânește-ți limba;
• Păzește-te de mâhnire, fii vesel totdeauna;
• Ferește-te de a judeca pe alții;
• Fugi de răspândire, adună-te în sine și păstrează tăcerea”.

Bună dispoziție și bun gust. Ele caracterizează pe creștin 

Ca stareț și duhovnic, părintele arhimandrit Petroniu Tănase a sfătuit și îndrumat spiritual monahi și credincioși evlavioși și a alcătuit un adevărat îndreptar al convorbirilor duhov­nicești. El spunea astfel: „Regulă: vorbești bine despre ceea ce iubești... Prima calitate a unei convorbiri: bunul simț, a doua: buna cuviință creștină, potrivit cu ceea ce suntem, ca în fața lui Dumnezeu și în lumina Lui. Fiecare cuvânt rostit să aibă înțeles și valoare creștină. Convorbirea să fie iubitoare față de cei cu care și despre care vorbești. Să nu rănim cu cuvântul pe cel cu care vorbim: să vorbim de cele ce-i fac bine, îl bucură, să-i dăm întâietate la cuvânt. Față de cei absenți, dacă sunt acuzați, să facem după Lege, care numește din oficiu apărători celor acuzați. Să fim totdeauna printre apărători. Critica și bârfeala nici nu trebuie atinse; respectul să nu lipsească; apoi buna dispoziție și bunul gust: nu-i îngăduit să fim vulgari”.

¹ Părintele Petroniu de la Prodromu, Cuvinte de învățătură. La Duminica Sfântului Grigorie Palama, în volumul Părintele Petroniu de la Prodromu, Ediție îngrijită de preot Constantin Coman, Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2015, p. 533.

Ziarul Lumina

Motto: „Cel ce se dăruiește necontenit, prin iubire, lui Dumnezeu și aproapelui, acela prin harul lui Dumnezeu se preface ca untdelemnul în lumină și ca tămâia în mireasmă”.

CU FOCUL CREDINȚEI ÎN SUFLET, DIN PRIMII ANI DE VIAȚĂ

„Părinții mei ne-au învățat să avem frică de Dumnezeu, dragoste pentru Biserică, respect și cinstire către toți ceilalți oameni”.

La capătul răsăritean al Athonului, muntele cel sfânt care alături de Sinai și de Tabor formează triada munților descoperirilor dumnezeiești, într-un ținut pustiu, pietros și bântuit de furtuni, se înalță maiestuos Schitul românesc, care a luat numele Sfântului Ioan Botezătorul, Prodromu. Sălbăticia locului prielnic sihăstriei a fost îndrăgit de pustnici care, încă din veacul al IV-lea, au sfințit cu rugăciunea și lacrimile lor, micul colț de rai din peninsula athonită. „Istoria mănăstirilor athonite”, scrisă de schimonahul Irinarh, menționează că „pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, avându-și locuința deasupra Mănăstirii Lavra, pe dealul ce se numește Palama, într-o noapte, ieșind din chilie și stând la rugăciune, văzu în partea dinspre răsărit, la locul ce se numește Vigla, o doamnă șezând pe un tron precum cele împărătești, înconjurată de îngeri și sfinți, care tămâiau împrejur, cântând și închinându-se Împărătesei a toate. Și întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, starețul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului voiește ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părți un locaș dumnezeiesc, spre slava Sfinției sale”. Pe locul amintit, aparținând de mănăstirea Marea Lavră, va fi ridicat în 1820, Schitul românesc, Prodromu, umbrit de harul Maicii Domnului prin icoana ei nezugrăvită de mână omenească și făcătoare de minuni, Prodromița.

Vrednic urmaș al înaintașilor săi nevoitori, Părintele Petroniu Tănase depăna adeseori ascultătorilor neștiutori firul istoric al pământului sfânt și udat de sudoarea ostenelilor rugătorilor de odinioară: „Sihaștrii din Carpați mergeau la Athos, fiindcă găseau acolo condiții de viață sihăstrească mai deplină. De aceea, nu și-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-a întâmplat să se stabilească în chinovii (mănăstiri de obște), au trăit împreună cu ceilalți frați: la Cutlumuș, la Zografu, la Esfigmenu. Dar, în general, au trăit viața sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului. Abia în secolul al XIX-lea, când apar statele naționale, s-au gândit și monahii români aghioriți să aibă un lăcaș al lor și au întemeiat Schitul Prodromu”. Vreme de 33 de ani (1978-2011), părintele Petroniu va purta pe umerii lui cu dragoste jertfelnică și inimă dăruitoare, crucea egumeniei Schitului românesc.

„Sunt născut în comuna Fărcașa, raionul Ceahlău, regiunea Bacău, înregistrat la 23 mai 1916, din părinți țărani agricultori, Ion și Olimpiada Tănase, al șaptelea din cei 8 copii (șase fete și doi băieți)”, își începea Părintele Petroniu autobiografia într-un interviu luat de Claudiu Târziu, cu zece ani în urmă. Ultimul copil, Dumitru, a plecat la cele veșnice de la o vârstă fragedă, fapt care a adus multă durere mai ales în sufletul mamei, o femeie simplă, dar cu multă credință și evlavie pentru slujbele Bisericii și practicarea milosteniei. Viața plină de sfințenie a părinților săi care respectau cu acrivie zilele de post ale săptămânii și rânduiala zilnică de rugăciune, va fi hotărâtoare pentru alegerea de mai târziu a Părintelui Petroniu de a îmbrățișa viața de mănăstire. Râvna fierbinte a mamei pentru cele sfinte va aprinde în sufletul Părintelui dorul de a-L întâlni pe Dumnezeu și de a-I sluji până la sfârșitul vieții: „Când a ajuns la vârsta bătrâneților, mama suferea de multe boli, dar niciodată nu a lipsit de la biserică. De multe ori, o vedeam ziua cum îngenunchea în fața icoanelor. Zicea rugăciunea lui Iisus și o chema pe Maica Domnului cu multă căldură și neclintită încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Cuvintele urâte și gesturile nepotrivite erau necunoscute în familia noastră. Seara, înainte de culcare, mama ne întreba cum am petrecut ziua. Pentru orice lucru ce nu trebuia făcut, primeam și un canon. În Sâmbăta Mare, când noi ne minunam de cozonacii și de cornulețele pe care le pregătea pentru Paști, dânsa ne spunea: «Le-am făcut atât de frumoase, nu ca să ne mulțumim noi mâncându-le, ci pentru slava Domnului nostru, Care va învia mâine»[1]”.

FORMAREA DUHOVNICEASCĂ. ÎNCERCĂRILE VIEȚII MONAHALE

„Formalismul, marea strâmbare a rugăciunii. Trebuie să ai obiceiul de a te ruga, să ai rugăciunea, să devii rugăciune, rugăciune întrupată, adică să te simți necontenit în prezența lui Dumnezeu”.

La școala din satul natal, Părintele Petroniu va învăța până la vârsta de 14 ani când va intra ca frate începător la Mănăstirea Neamț, urmând cursurile școlii de cântăreți nemțene. În vestita lavră a Neamțului, va avea binecuvântarea de a-l cunoaște pe Sf. Ioan Iacob Hozevitul, pe atunci novicele frate, Ilie. În anul 1935, va pleca să studieze la Seminarul Teologic de la Cernica, pe care îl va frecventa 7 ani, ultimul an de cursuri fiind nevoit să-l termine la Seminarul Central București, întrucât cel de la Cernica se desființase în 1941. După ce va primi diploma de absolvire a Seminarului, în toamna anului 1941, în urma unui examen de diferență, va susține examenul de bacalaureat la liceul Mihai Viteazul din București, secția științe.

Dragostea de carte îl va determina să se înscrie la Facultatea de Teologie și la cea de Matematică, pe care o va întrerupe după un an de studii, din cauza îndatoririlor de serviciu de la cancelaria Sfântului Sinod unde a fost angajat, din octombrie 1942. Din anul 1946, va fi detașat de la cancelaria Sfântului Sinod la Secretariatul Patriarhului Nicodim. În ciuda distincțiilor primite după absolvirea studiilor universitare, în sufletul Părintelui Petroniu va rămâne dorul arzător de a se desăvârși în „știința” duhului.

La 26 de ani, în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului va îmbrăca mantia nuntirii cu Mirele Ceresc la Mănăstirea Neamț, fiind călugărit de starețul de atunci, arhim. Victorin Ursachi. O lună mai târziu, va fi hirotonit diacon, iar în anul 1947 va fi preoțit la Catedrala patriarhală și hirotesit protosinghel. Până în anul 1950, viețuiește în obștea mănăstirii Antim, însuflețită de duhul isihast al Mișcării „Rugul Aprins”. În amintirea Părintelui Adrian Făgețeanu, chipul ieromonahului Petroniu a rămas „cel mai smerit. Din obștea mănăstirii Antim care număra pe atunci 38 de călugări, cel mai smerit dintre ei și care nu se îndreptățea pe sine, era Părintele Petroniu Tănase. La acea dată avea doar 23 de ani. Toată actuala rânduială a bibliotecii i se datorează”.

Anul 1950 îi va aduce reîntoarcerea pe meleagurile nemțene, fiind numit suplinitor la Seminarul monahal de la Neamț pe catedrele de pedagogie, catehetică și muzică. După doi ani, Seminarul nemțean se va uni cu Școala Eparhială de cântăreți, iar Părintele Petroniu va fi trimis la mănăstirea Slatina unde i se va încredința conducerea școlii monahale de aici și a cursurilor de pregătire elementară pe o durată de 7 ani. În perioada în care arhim. Cleopa Ilie era starețul mănăstirii Slatina, Părintele Petroniu va fi hirotesit duhovnic. Fiind un florar pasionat, va primi ascultarea de a îngriji incinta așezământului, iar între anii 1957-1959 va prelua stăreția mănăstirii. Tihna celor 70 de monahi de la Slatina va fi spulberată odată cu emiterea de către regimul comunist a Decretului nr. 410/1959. Considerat a fi un element periculos pentru ordinea socială ateistă datorită influenței mari pe care o avea asupra monahilor, cât și a credincioșilor, Părintelui Petroniu, i se va cere să renunțe la schima monahală. Ancorat cu toată ființa în taina vieții monahale, nu va ceda intimidărilor, preferând să îndure consecințele neînduplecării sale. Astfel, în luna mai a anului 1959, în urma unei dispoziții chiriarhale, se vede nevoit să revină la București, fiind numit paznic la Casa de odihnă a Patriarhiei, dar cu ascultarea de secretar la Casa de Pensii din Curtea de Argeș. Va fi închinoviat la Mănăstirea Curtea de Argeș, slujind ca preot cu binecuvântarea Patriarhului Justinian.

„TEOLOGUL CEL MAI ISCUSIT” AL SIHĂSTRIEI NEMȚENE

„Să luăm aminte, să fim prezenți în biserică, pentru că prin asta dovedim că Îl iubim pe Dumnezeu și că am venit la mănăstire”.

Primii pași pe pământul sfânt al Athonului îi va face în anul 1966 într-un pelerinaj care îi va aprinde inima de dorința de a viețui în Grădina Maicii Domnului. Își va ostoi dorul fierbinte după înălțimile vieții duhovnicești, în obștea rugătoare a Sihăstriei nemțene, pe care o va împodobi cu râvna și nevoințele sale monahale. În aducerile aminte ale Î.P.S. Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, figura Părintelui Petroniu a rămas întipărită ca fiind „teologul cel mai iscusit al mănăstirii”: „Îmi amintesc că în ajunul praznicului Nașterii Maicii Domnului din 8 septembrie 1969, am ajuns în oaza de spiritualitate de la Sihăstria. Venisem decis să rămân în obștea acestei mănăstiri despre care, la acea vreme, nu știam prea multe. După ce au trecut sărbătorile, am fost prezentat Părintelui Stareț, Protosinghelul Caliopie Apetrei. Întâlnirea a fost scurtă, dar densă. Îmi răsună și acum, ca un ecou, primele reguli pe care trebuia să le împlinesc, ca orice începător: «Frate Ilie, pentru ascultare în gospodărie te adresezi economului, Părintelui Victorin; când ai nevoie de cele necesare traiului, chelarului, Părintelui Ambrozie; pentru învățături și sfaturi duhovnicești, Părintelui Cleopa; pentru rânduiala bisericii, eclesiarhului mare, Părintelui Macarie; pentru cele cărturărești, Părintelui Petronie, iar ca duhovnic să iei pe Părintele Paisie». Deci, pentru cele cărturărești trebuia să mă adresez Părintelui Petroniu. Era considerat teologul sau intelectualul cel mai iscusit al mănăstirii”. Evocându-i prezența harismatică la Sihăstria, Î.P.S. Ioachim prezintă în eseurile sale contextul politic al vremii care i-a înlesnit Părintelui Petroniu să viețuiască în munții Neamțului. Anii ’60 au însemnat „o perioadă grea pentru ilustrul călugăr misionar și mărturisitor al Ortodoxiei. După peregrinările sale pe la Mănăstirea Slatina, apoi prin satul Broșteni, în anul 1964, îi este permis să se închinovieze la Mănăstirea Sihăstria. Datorită poziției geografice, această mănăstire, considerată până în anul 1950 doar un Schit al Mănăstirii Secu, a fost transformată în azil pentru călugării bătrâni, majoritatea, cu vârsta de peste 50 de ani, provenind din mănăstirile închise de comuniști. Părintele Petroniu se încadra între aceștia. Așa se explică descinderea lui în Mănăstirea Sihăstria, care era pusă sub observație de autoritățile vremii. În anul 1969, când Dumnezeu mi-a îndreptat pașii către această mănăstire, în obștea ei erau foarte mulți călugări îmbunătățiți, cum sunt părinții Cleopa Ilie, Paisie Olaru etc., dar și intelectuali ca Părintele Partenie Bușcu, Ioanichie Bălan, Ghenadie Petrescu, Dosoftei Muraru și Părintele Petroniu Tănase. Între ei, cel mai cunoscut era acesta din urmă, pe care îl căutau mai mulți”. Întrucât școlile monahale ale vremii erau închise de autorități, frații începători care intrau în obștea mănăstirii Sihăstria erau încredințați Părintelui Petroniu ca să fie instruiți și formați duhovnicește: „Părintele era un profesor complex. Bruma de știință acumulată în școala generală mi-a desăvârșit-o, Părintele Petroniu”, mărturisește același ierarh. „De aceea pot spune că temelia culturii mele a fost pusă sub directa îndrumare a Părintelui Petroniu, cel care a cultivat în mine setea după absolut. Avea cunoștințe generale deosebite și o viziune unitară despre tot și toate. Reușea, ca nimeni altul, să miște resorturile cele mai intime ale tinerilor însetați de cunoaștere, insuflându-ne dragostea pentru frumos și adevăr. Ca fost secretar de cabinet al Patriarhului Nicodim Munteanu și profesor la Seminarul teologic, Părintele Petroniu își căpătase aura de intelectual rafinat. Atunci când l-am cunoscut însă, am descoperit în persoana sa și chipul călugărului smerit, ascultător, din privirea căruia iradiau parcă multe dintre roadele Duhului Sfânt”. Suflet sensibil, plin de noblețe, Părintele Petroniu își afla odihna, cultivând și îngrijind florile: „Ca orice membru al obștii, împlinea și el o ascultare pe care o făcea cu multă dragoste. Se preocupa de îngrijirea florilor din curtea mănăstirii, care, din primăvară până toamna târziu, părea un colțișor de rai”.

Despre participarea Părintelui Petroniu la viața liturgică a mănăstirii, Î.P.S. Ioachim consemnează: „Deși era protosinghel, Părintele Petroniu nu slujea decât la marile praznice, în sobor, și predica foarte rar (am înțeles mai târziu că îi era interzis). Permanent, însă, era la strană și cânta. Nu avea o voce extraordinară, însă cânta corect, cu alură de intelectual, iar atitudinea aceasta nu o afișa pentru a epata, ci dintr-o pornire sinceră și o conștientizare limpede a prezenței lui Dumnezeu în ritualul liturgic. Era un bun cunoscător al muzicii psaltice. Conducea strana dreaptă a călugărilor sihăstreni”.

Anul 1972 a fost unul de cotitură pentru obștea Sihăstriei, greu încercată de măsurile regimului totalitar care urmărea risipirea părinților ei îmbunătățiți în alte mănăstiri. Astfel, Părintele stareț Caliopie a fost transferat la Mănăstirea Văratic, Părintele Ioanichie Bălan la Bistrița, Părintelui Paisie i s-a spus să stea mai mult pe la Sihla, Părintelui Cleopa i-au poruncit să scurteze predicile doar la 15 minute, Părintele Silvestru împreună cu monahul Filotei au fost mutați la Bolnița de la Neamț. Î.P.S. Ioachim ne mărturisește: „Interesant este faptul că, dată fiind situația dificilă din acei ani în ceea ce privește călătoriile în străinătate, sau eventualele relații cu cei plecați în Occident, totuși, câțiva părinți au primit aprobare din partea autorităților pentru a pleca în Sfântul Munte Athos, la Schiturile românești. Acest fapt a uimit pe foarte mulți. Mult mai târziu a fost cunoscut adevăratul motiv pentru care acelor călugări le-a fost înlesnită plecarea în Athos. Se spune că președintele de atunci, Nicolae Ceaușescu, a întreprins o vizită în Grecia. Cum Grecia era o țară liberă, protocolul a permis unui grup de călugări de la Prodromu, bătrâni și bolnavi, să se apropie de dictatorul român. Cuvintele părintelui egumen Veniamin au rămas celebre: «Domnule președinte, trimiteți niște călugări din țară, că nu mai are cine să ne îngroape». Probabil, impresionat de această întâlnire inedită, la întoarcerea în țară, prin autoritățile de resort, s-au făcut documentele de plecare în Athos a câtorva călugări. Astfel, din anul 1972, rând pe rând, câte unu sau doi plecau la muntele Maicii Domnului. Au purces mai întâi cei cu origine sănătoasă, adică cei ce nu erau luați în vizor de regimul comunist ca fiind periculoși: Părintele Chirilă, care a devenit Schimonahul Calistrat, Părintele Martinian pustnicul, Ilarion, inginerul Ioan Șova, fratele Radu, Părintele Meletie, Nectarie, Macarie, eclesiarhul mănăstirii Sihăstria, Atanasie (actualul egumen al Prodromului ales recent). Părintele Petroniu, deși trebuia să fie printre primii, după îndelungi tatonări și așteptări, a plecat abia în 1978”.

VIEȚUITOR ÎN GRĂDINA MAICII DOMNULUI ȘI EGUMEN LA PRODROMU

„Căutați-L pe Iisus! Să vorbești cu oamenii mai puțin și cu Dumnezeu mai mult. El este ascuns în poruncile Sale! De vrei să te sfințești, pe Iisus să-L pomenești!”.

La vârsta de 62 de ani, Părintele Petroniu va intra ca viețuitor în obștea Schitului Cinstitului Înaintemergător al Marii Lavre, rămânând un truditor neobosit în asceza monahală până când va fi răpus la pat, de boală. Actualul stareț al Schitului Prodromu, Părintele Atanasie, își amintește: „Am viețuit împreună la Sihăstria trei ani, înainte de a veni la Sf. Munte. Acolo, când era mai tânăr, Părintele Petroniu făcea noaptea mii de metanii, pe care le-a continuat din ce în ce mai puține, până la sfârșitul vieții când ajunsese să facă cincizeci de metanii. Avea multă evlavie pentru Sf. Munte. Nu râdea niciodată. La Sf. Liturghie plângea deseori. Slujea Sf. Liturghie sâmbăta, la marile sărbători și la privegheri. În timpul Sf. Liturghii nu se așeza niciodată. Această rânduială a păstrat-o cu sfințenie până când a căzut la pat”.

Deși a fost perceput de cei care l-au cunoscut ca fiind mai degrabă „un pustnic în obște”, odată ales egumen al Schitului Prodromu (anul 1985) se va îngriji de renovarea clădirilor, de restaurarea bisericii și organizarea bibliotecii, a atelierelor de pictură, sculptură, croitorie, tâmplărie și mecanică. Preocupat să revigoreze în primul rând viața duhovnicească a obștii, Părintele Petroniu se va îngriji deopotrivă și de lucrările de renovare a clădirilor Schitului deteriorate din cauza intemperiilor. Biserica și aproape toate anexele așezământului erau grav avariate de apa de ploaie care se infiltrase prin pereți în interiorul acestora. A fost refăcută fresca bisericii, s-au reparat chiliile aflate în ruine și au fost amenajate instalații eoliene și solare de producere a curentului electric.

În opinia părintelui Constantin Coman, „mănăstirea însăși lua­se chipul său în toate. Nevoințe la slujbe, stăruințe la ascultările de peste zi, tăcere, asprime la pravilă, lipsa bucuriei lumești, refuzul oricărei forme de confort și de relaxare. Peste toate, o notă evidentă de austeritate, de simplitate, de modestie, de ariditate, în hainele lor, în curte, în chilii, la biserică, la tra­peză, la veșmintele de slujbă, etc. Rigoarea aceasta privea în egală măsură somnul, hrana, petrecerea cu ceilalți frați sau cu închinătorii, treburile în grădina și gospodă­ria Schitului. Participa la treburile cele mai grele. Se suia împreună cu frații pe tractor și mergeau împreună după lemne. Zilnic săpa și îngrijea grădina de legume și florile”.

Viața monahală a Părintelui Petroniu a fost o neîntreruptă urmare a cuvintelor Sf. Ioan Scărarul: „Monah este cel care își silește firea neîncetat”. Fugea de orice pricină care l-ar fi aruncat în prăpastia slavei deșarte și uimea pe toți prin smerenia neprefăcută cu care ducea crucea stăreției: „Ura cinstea din partea oamenilor. Deși avea din România rangul de arhimandrit, nu a purtat niciodată cruce de piept. Nu a purtat niciodată mantie la privegheri sau la hram. Nu lăsa să-i fie sărutată mâna, ci spunea: «Să te binecuvinteze Dumnezeu!». Nu accepta să i se facă metanii. Învăța pe toți pocăința cu faptele sale, nu cu vorbele”. Unul din cele mai mari daruri de care s-a învrednicit a fost cel al neținerii de minte a răului: „Odată, un frate dintre cei mai vechi din mănăstire, cuprins de mânie, a ridicat mâna și l-a pălmuit pe Bătrân. Acesta nu numai că nu a zis nimic, dar l-a și iertat din toată inima, nepomenind niciodată cele întâmplate și nevorbindu-l niciodată de rău pe cel care-l lovise. Un alt frate l-a ocărât în fața celorlalți frați. Frații au vrut să-l alunge pe acela din Schit. Dar Bătrânul a zis: «Nu alungați pe fratele nostru! Ce se va întâmpla cu sufletul lui? Eu sunt de vină și ce răspuns voi da pentru el la Dumnezeu Judecătorul, în ziua Judecății?».

Altă dată, câțiva frați din Schit, mânați de ispită, au mers și l-au pârât pe Bătrân la Mănăstirea Lavra, de care ținea Schitul, cu intenția de a-l da jos din vrednicia de stareț. Când Bătrânul a aflat de aceasta, i-a rugat să țină o săptămână de post și rugăciune, ca să se facă voia lui Dumnezeu. Și într-adevăr, s-a îndepărtat orice lucrare potrivnică și s-au instaurat pacea și dragostea între toți frații, grație rugăciunii și răbdării Bătrânului. Frații care îl pârâseră, au cerut iertare, i-au pus metanie și i-au sărutat mâna. Iubea pe toți oamenii mereu cu aceeași iubire. Niciodată nu a supărat și nu a jignit vreun om”. Chiar dacă era aspru cu sine însuși, nu judeca pe nimeni. Când era întrebat de ce nu-i mustră pe frați, răspundea răspicat: „Păi, nu văd cum trăiesc eu? Ce să le spun altceva?”. Dacă unul dintre frați greșea cu ceva, nu-l certa și nici nu-l chema să dea explicații. Dar în cuvântul pe care-l ținea obștii de 40 de monahi, în fiecare duminică seara, prezenta exemple de călugări sfinți din care se vedea ce au făcut ei în situații asemănătoare. Sfătuia în așa fel încât să nu supere pe nimeni, așezându-se pe sine între cei vinovați. Veghea cu multă trezvie și dragoste la mântuirea sufletelor fraților pe care îi avea în grijă, cercetându-i la chilie atunci când erau tulburați de ispite, ascultându-le durerile cu multă răbdare și înțelegere. Unul dintre ucenici, părintele Daniil, își amintește că ori de câte ori se îmbolnăvea vreun frate, Părintele Petroniu mergea la chilia lui și „se îngrijea să aibă cu el ceva dulce, bomboane, ciocolată sau vreun fruct”.

LUPTĂTOR PENTRU DREAPTA CREDINȚĂ ÎN LUMINA SF. PĂRINȚI

„Astăzi este în lume o orbire înfricoșată, o strâmbare a învățăturii creștine. Pentru ca omul să ajungă la starea firească, trebuie să se despătimească”.

Atent mereu la viața sa lăuntrică, Părintele Petroniu își îndemna fiii duhovnicești să se împotrivească risipirii și provocărilor ademenitoare ale tehnologiei moderne. Repeta în nenumărate rânduri că „monahul nu poate să-L trăiască pe Dumnezeu în chilia lui, atunci când se ocupă cu lumea, fie prin telefonul său mobil, fie prin alte mijloace moderne. El este dator să-și petreacă viața în Hristos cu simplitate și deplinătate, departe de mijloacele moderne aducătoare de stricăciune, care împuținează credința și îndepărtează pe om de faptele virtuții”. Constata cu amărăciune că „omul de astăzi și-a umplut viața cu mijloace tehnice, cu mașină, televizor, telefon și multe altele care sunt idoli pentru el. Bolnavii de astăzi își sprijină nădejdile lor pe medicamente și nu pe puterea lui Dumnezeu dobândită prin rugăciune. Toate acestea l-au dus pe om la o înstrăinare de Dumnezeu, așa încât crede că poate face totul fără Dumnezeu”.

Condamna orice deviere de la credința Bisericii, fiind un adânc cunoscător al Canoanelor și învățăturilor Sfinților Părinți pe care le păzea cu strictețe și cu dreaptă socoteală. Totodată avea credința neclintită că Sf. Duh va rămâne în Biserica lui Hristos până la sfârșitul lumii, că lucrează prin Sf. Sinoade și că nu va lăsa Biserica să fie înrobită de stăpânitorul acestui veac. Iubitor și apărător al dreptei credințe, va lupta deopotrivă și cu condeiul împotriva abaterilor și devierilor care mai tulburau pacea Bisericii din secolul trecut, publicând articole în periodicul anual al mănăstirii, Cuviosul Grigorie, adunate ulterior în cartea Chemarea Sfintei Ortodoxii. Alte două titluri editoriale traduse din limba română în greacă, îl au ca autor: Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, scriere care cuprinde tâlcuirea sensurilor adânci ale duminicilor din Postul Mare și Icoane smerite ce conține viața și faptele minunate ale unor preoți și monahi pe care Părintele Petroniu i-a cunoscut personal pe parcursul vieții sale. De o inegalabilă frumusețe poetică și adâncime teologică sunt și meditațiile apărute sub titlul Bine ești cuvântat, Doamne. Tot Părintelui Petroniu i se datorează traducerea din limba greacă a cărților: Un episcop ascet, Olimpul Bitiniei, precum și cartea monahului Neofit Kavsokalivitul care se referă la deasa împărtășanie.

Deși iubea mai mult decât orice, virtutea tăcerii, nu pregeta să zidească cu puterea cuvântului vorbit sufletele închinătorilor care pășeau dincolo de poarta Schitului Prodromu, vrând să-i ceară sfatul. După fiecare Pavecerniță, Părintele Petroniu asculta frământările și durerile celor care căutau alinare și rezolvare la problemele lor, încercând să-i povățuiască cu cuvântul și cu pilda vieții lui, după cum era luminat de Duhul Sfânt.

CU SUFLETUL ÎMPĂCAT LA CEASUL DESPĂRȚIRII DE OBȘTE

„Plec din viața aceasta mulțumit. Mulțumesc Domnului! Să ne întâlnim cu bine în rai!”.

După 25 de ani de egumenie și 33 de ani de austeră viețuire monahală în Sf. Munte, la începutul anului 2011, Părintele Petroniu a simțit că i se apropie ceasul despărțirii de cele pământești. A cerut să fie eliberat din ascultarea de stareț, rămânând într-o permanentă stare de trezvie duhovnicească până în ultimele clipe de viață, deși trupește, era părăsit de puteri și suferea că nu mai putea ajunge la biserică. Părintele Daniil își amintește: „S-a luptat până în ultima zi să nu fie cuprins de acedie și de iubire de sine. La început, se scula și, sprijinit de pat, făcea metanii mici cu mâna, zicând: Doamne Iisuse… Se ruga cu rugăciunea minții, tot timpul cât era slujbă în biserică. Întreba mereu pe fratele care-l însoțea: «Unde au ajuns cu slujba? Sau când vine părintele să mă împărtășească?». În perioada cât a stat la pat – 70 de zile – nu primea să mănânce înainte de masa fraților de la trapeză. Văzând că îl părăsesc puterile din ce în ce mai mult, am mers în chilia lui ca să-mi cer iertare, să cer cuvânt de folos și binecuvântarea părintelui. Dar până să apuc eu să-i cer iertare, și-a cerut el iertare de la mine. Apoi m-a îndemnat să nu uit făgăduințele mele monahale, să nu fac concesii gândurilor și nici pogorăminte către mine însumi. Să nu fac sminteală și să întăresc pe frații din Schit și Domnul îmi va dărui sfârșit pașnic și creștinesc”.

Ca orice părinte a cărui inimă e frământată de grija pentru fiii lui duhovnicești atunci când vine clipa despărțirii de ei, cu o săptămână înainte de adormirea sa, Părintele Petroniu a îndemnat întreaga obște la post și priveghere, ca Dumnezeu să descopere cărui părinte îi va fi încredințată crucea egumeniei. Actualul stareț al Schitului Prodromu, părintele Atanasie ne mărturisește: „După ce am făcut priveghere și obștea m-a votat, pentru smerenia mea, să fiu stareț, m-a chemat Bătrânul să merg la chilie la el. S-a bucurat pentru alegerea mea. M-a îmbrățișat cu ochii plini de lacrimi. Mi-a spus să nu mă port ca un stăpân, ci ca un rob al părinților. Trei zile înainte de sfârșitul lui, a fost împărtășit cu preacuratele Taine de părintele Clement și a zis: «Plec din viața aceasta mulțumit. Mulțumesc Domnului! Să ne întâlnim cu bine în rai!»”.

La 22 februarie 2011, Părintele Petroniu și-a aflat odihna în locașurile Părintelui Luminii, în colțișorul de rai după care a tânjit întreaga viață. Slujba de prohodire a adunat în jurul catafalcului său peste patru sute de credincioși, fiind săvârșită de P.S. Hrisostom de Rodostol, în calitate de reprezentant al Patriarhiei Ecumenice. Atmosfera de sărbătoare din ziua înmormântării sale care amintea de bucuria harică a Sfintelor Paști, a fost pentru toți cei prezenți, o adâncă încredințare că sufletul Părintelui Petroniu se desfătează în corturile cerești, mijlocind înaintea Domnului pentru noi, cei rămași în legăturile vieții pământești.

(material realizat e maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

[1] Citatele autobiografice sunt preluate din Părintele Petroniu de la Prodromu, Ed. Bizantină, 2015, București.

Este un obiect material, tangibil, ce ni se adresează. Icoana este apropiată nouă, oamenilor, și poartă cu ea complementar o pondere spirituală deosebită. Ea este o fereastră ce dă într-o ­altă lume, în lumea dulcelui Acasă. În cadrul Bisericii Ortodoxe ocupă un loc central, fiind obiectul de cult fără de care nu poate avea loc actul liturgic. Ea poartă imagistic mesajul evanghelic, îmbogățind vizual atât trăitorul prezent în mijlocul Bisericii, cât și Biserica însăși. ­Astfel, viața creștină capătă sens, întregindu-se în ansamblul ei. Biserica are rolul de a practica, ­fixa și transmite mai departe credincioșilor expresivitatea și spiritualitatea Icoanei, dar și minunile ei, ca un prețios dar lăsat de Dumnezeu pe pământ, pentru a împlini lucrarea Sa, de mântuire a omului.

Însă Dumnezeu a lăsat omului libertatea de percepție și de relațio­nare cu Icoana. Și nu întâmplător! În primul rând, ea nu se adresează oricărei stări interioare, ci vorbește numai celui care pune ceva de la el. Cu cât mai mult, cu atât mai vie și Icoana. Cu cât mai deschisă inima, cu atât mai deschis și canalul de comunicare prin ea cu Dumnezeu și Sfinții Lui. Făcând o scurtă paralelă actuală: telecomanda nu ne e de niciun folos dacă în ea nu punem baterii. Așijderea, Icoana este un instrument, fără doar și poate, pentru care e nevoie de „baterii” înainte de a o utiliza, iar bateriile în cazul de față sunt: credința, pocăința, smerenia și dragostea. Sau mai simplu spus, evlavia. Percepția ei diferită ne-o impunem singuri sau nu, beneficiind de liberul arbitru – minunatul dar de la Dumnezeu. Așa devine Icoana pentru unii dintre noi o simplă bucată de lemn, pentru alții o pictură frumos executată ce înzestrează intelectul, iar pentru ceilalți o imagine a sacrului, propice pentru desăvârșire și comunicarea cu lumile superioare, cu Dumnezeu. Ei bine, pentru aceștia din urmă, Icoana se deschide, mișcând lăuntric, chiar și la cel mai scurt contact vizual. Astfel ea își asigură netăgăduit sensul sacru. Purtând în ea capacitatea de a transcende lumea aceasta și de a stabili o comunicare directă sau indirectă cu Dumnezeu, Icoana devine un element extrem de important din interiorul Bisericii noastre – locul de întâlnire cu Dumnezeu. În interiorul sfântului lăcaș găsim numeroase bogății: instrumente materiale (printre acestea numărându-se și Icoana – imaginea Dumnezeirii), precum și trăirile lăuntrice, spirituale, așa cum nu găsim în altă parte. Prin Icoană avem către ce ne îndrepta ritualic și lăuntric, palpabil și imaterial deopotrivă. Prin ea ne putem adresa direct Lui: „Ascultă, Doamne, rugăciunea mea şi ia aminte la glasul cererii mele” (Ps. 85, 5), atunci când, desigur, avem în față Icoana Mântuitorului sau chiar a Sfintei Treimi. Dar și indirect, atunci când avem în față Icoana unui mijlocitor, precum a Maicii Domnului, a unui Înger sau a unui Sfânt.

Rugăciunea și Icoana

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1). Așadar, orice relație a noastră cu Dumnezeu nu poate începe decât prin cuvânt sau rugăciune. Este forma primordială de adresare a omului lui Dumnezeu. Rugăciunea purta la început doar lăuntric imaginea Lui, destul de abstractă, adesea îndepărtată și neînțeleasă. Bunăoară, în Vechiul Testament manifestarea concretă a lui Dumnezeu către poporul său se petrecea doar prin sunet, prin cuvânt și rareori prin imagine: în chip de rug aprins, de lumină orbitoare sau ca în cazul apariției de la stejarul Mamvri, în chip de „trei Oameni”. Iar asta extrem de rar și numai unora anterior intens pregătiți spiritual (ex. Moise, Avraam).

Omul a dorit astfel o descărcare în concret. Care să suplinească întrucâtva această opacitate de manifestare a Lui, simțind permanent și negreșit, conștient sau nu, că lipsa accesului la Adevăr îl separă de starea originară. Drumul spre Icoană a fost sinuos și nu lipsit de derapaje, dar prin cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic s-a stabilit ca dogmă fundamentală a Bisericii creștine cinstirea Icoanelor lui Iisus Hristos, a Fecioarei, ale Îngerilor și ale Sfinților, ele nefiind altceva decât mărturisirea fără echivoc a întrupării lui Dumnezeu pe pământ. Cu acest moment și omul s-a întărit, având un temei mult mai apropiat de firea lui. Iar Icoanele și-au reluat rolul de izvoare nesecate de minuni, sprijinind credința.

După cum spunea Sfântul ­Simeon Noul Teolog: „Toate cuvintele noastre și toată relatarea noastră se face astfel nu despre niște lucruri lipsite de subzis­tență reală sau nearătate, ci despre lucruri deja făcute sau care se vor face și că ele se fac mai degrabă plecând de la vederea și contemplarea lor”. Icoana devine astfel instrument de mijlocire esențial. Văzând și crezând. Și spune iar Sfântul Simeon: „O casă, sau o cetate, sau un palat… are neapărată nevoie să vadă mai întâi și să afle cele care se găsesc în ele și abia apoi să grăiască în chip plauzibil și cu judecată despre cele pe care are să le spună. Căci dacă nu le-a văzut mai întâi, ce ar putea spune de la el? Deci dacă nimeni nu poate spune sau relata ceva despre lucruri văzute și pământești dacă nu s-a făcut mai înainte el însuși văzător al acelui lucru, cum va putea cineva spune sau relata despre Dumnezeu și despre lucrurile dumne­zeiești, despre Sfinții și slujitorii lui Dumnezeu și în ce fel este vederea lui Dumnezeu de care aceștia se bucurau în chip negrăit?”. Altfel spus, rugăciunea noastră sprijinită de Icoană devine mai completă și concretă, mai întemeiată și încredințată. Căci Icoana ne este revelată prin Duhul Sfânt, Mângâietorul.

Despre apariția și temeiul Icoanei

Cinstirea Icoanei are ca fundament dogmatic întâia imagine dumnezeiască imprimată sau Sfânta Mahramă. În sânul Bisericii astăzi ne este amintită, pe de o parte prin sărbătoarea Sfintei Fețe, iar pe de alta prin sărbătoarea biruinței Ortodoxiei asupra iconoclasmului, atunci când Icoana iese triumfătoare și, odată cu ea, dogma întrupării dumnezeiești. Este suficient să ne amintim despre canonul scris de către Sfântul Teofan „Scrisul”, care a trăit în a doua perioadă iconoclastă, pentru a înțelege importanta relație dintre Icoană și întruparea lui Dumnezeu: „Cuvântul Tatălui cel necuprins din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins, întrupându-Se; Și chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci mărturisim mântuirea, îl închipuim cu fapta și cu cuvântul”. Vestitul teolog Leonid Uspensky interpretează acest condac în cunoscuta sa lucrare Teologia Icoanei în chip lămuritor: „Prima parte… exprimă pogorârea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi și, prin aceasta, temeiul hristologic al Icoanei. Cuvintele care urmează dezvăluie sensul întrupării, realizarea planului dumnezeiesc cu privire la om și, prin urmare, la univers. Putem spune că aceste două prime faze explicitează formula patristică: «Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca omul să devină dumnezeu». Finalul condacului exprimă răspunsul omului către Dumnezeu, mărturisirea de către noi a adevărului mântuitor al întrupării, acceptarea de către om a iconomiei divine și participarea lui la lucrarea lui Dumnezeu, prin urmare, realizarea mântuirii noastre”.

Desigur că teologia din spatele acestei revelații dumnezeiești pe care am primit-o prin grija nețăr­murită a lui Dumnezeu comportă vaste interpretări și elemente dogmatice. Însă Icoana este până la urmă un instrument simplu, ce ne aduce negreșit mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de starea noastră inițială. Ea este imaginea edificatoare și mijlocitoare a ceea ce devine omul în „stare de rugăciune sfințită prin har”. Așa putem înțelege dubla ei natură: pe de-o parte a sim­plității, iar pe de alta a măreției. O natură de contrast: apariția ei smerită, ce trimite la lumile superioare. O natură materială, pământească, dar și una spiritualizată, ridicată. Prin urmare, mai rămâne să ne asumăm că Icoana aparține tuturor oamenilor și nu numai celor sfinți. Numai să vrem să o experimentăm așa cum se cuvine, fie pictând-o, fie utilizând-o în rugăciune și în actul liturgic.

Laurențiu Cosmoiu 

Sursa: http://ziarullumina.ro

În fiecare an, pe data de 12 martie, Biserica noastră îi pomenește pe doi Cuvioși – Cuviosul Simeon Noul Teolog și Cuviosul Teofan Mărturisitorul -, pe Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul, Episcopul Romei, cel care a pus în scris Liturghia Darurilor mai-înainte sfințite, săvârșită în zilele Postului Mare, dar ne amintește și de cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Lida sau „Lidianca”, o reprezentare deosebită a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu doar din punct de vedere iconografic sau stilistic, cât mai degrabă datorită istorisirii care o însoțește încă din prima clipă a zugrăvirii ei și o face cunoscută, veacuri de-a rândul, până în zilele noastre.

Cu acest prilej, ne-am gândit ca în preajma sărbătorii sale, să adunăm la un loc câteva lucruri pe care, probabil, mulți dintre noi nu le cunoaștem despre Icoana „Lidianca” a Maicii Domnului sau, cel puțin până în acest moment, nu am avut bunul prilej de a le întâlni în multele minuni și mărturii închinate ei. Vă invităm să le lecturați, așadar, în rândurile de mai jos.

Trebuie să menționăm încă de la început că, această Icoană a Maicii Domnului este una dintre cele mai importante Icoane ale Ortodoxiei, pentru că face parte din categoria Icoanelor „nefăcute de mână omenească”, puține la număr în toată lumea ortodoxă. Istorisirea Icoanei Maicii Domnului „Lidianca” urcă în timp până în anul 35, fiind legată în mod direct de Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Facem o scurtă paranteză și spunem, pentru cei care nu cunosc acest detaliu, că dacă la început, Sfânta Evanghelie fusese vestită poporului ales, prin Întruparea, minunile și proorociile Mântuitorului, Sfântul Apostol Petru a primit, apoi, revelaţia că sosise vremea ca „Vestea cea Bună” să fie dusă dincolo de Israel, la neamuri, și să fie răspândită în toată lumea. Până la acest moment, însă, Sfinții Apostoli Petru și Pavel au predicat în orașul Lida, lângă Ierusalim, unul dintre cele mai vechi orașe din lume (astăzi, un oraș din Israel cu populație mixtă evreiască și arabă). În această cetate, vestind ei Cuvântul cel cu mult folos al Evangheliei, au zidit o Biserică închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Au pus piatră pe piatră și s-au ostenit fără masă și odihnă trupească până când sfântul locaș a fost gata. Apoi, cu bucurie, au dat de veste tuturor că Biserica urmează a fi sfințită și au mers degrabă la Ierusalim ca să o anunțe pe Maica Domnului și să o roage să binecuvânteze Biserica nou-ridicată și să o sfințească prin venirea sa.

Maica Domnului i-a trimis înainte, cu binecuvântare, promițându-le că va veni ca să încununeze jertfa lor. Întorși acasă, cei doi Sfinți Apostoli s-au oprit la Biserică, pentru a aranja câteva lucruri, însă intrând înăuntru, au rămas fără de cuvinte: pe un stâlp care întărea sfântul locaș au zărit, ca și cum ar fi fost real, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvit nu de mână omenească, ci de Dumnezeu, având cu totul asemănarea cinstitei ei feţe, asemenea şi a cinstitelor ei haine. Sinaxarul ne spune că, mergând după aceea Preasfânta Născătoare de Dumnezeu acolo singură şi văzându-şi chipul său şi mulţimea de popor care crezuse în Hristos, s-a veselit cu duhul şi a dat acelei Icoane darul şi puterea de a face minuni.

Trecând generații de-a rândul, la conducerea imperiului a ajuns împăratul Iulian Apostatul (361-363), care, deși primise o educație creștină aleasă, a încercat să readucă Imperiul Roman de la creștinism la păgânism. Auzind el, așadar, despre Icoana Maicii Domnului din Lida, despre minunile ce se săvârșesc înaintea ei și despre pelerinajul nesfârșit al creștinilor din acele părți, s-a hotărât să distrugă Icoana, fiindu-i mintea întunecată și inima cuprinsă de ură. Însă, scrierile bisericești ne spun că meșterii trimiși de împărat nu au reușit să ducă planul la îndeplinire. Mai mult decât atât, cu cât ciopleau Icoana, culorile ei pătrundeau și mai adânc în piatră, ca și cum ar încerca să se ascundă de „tortura” daltelor. Imediat după acest moment, vestea s-a răspândit în tot ținutul și, la scurt timp, mai mulți credincioși decât înainte au venit să cinstească Icoana Maicii Domnului.

După câteva secole, în anul 665, Sfântul Gherman al Constantinopolului a mers într-un pelerinaj la Sfântul Mormânt și, cu acest prilej, a văzut Icoana Maicii Domnului din Lida. Impresionat de frumusețea ei, a plătit câțiva meșteri dintre cei mai pricepuți și i-a rugat să picteze o Icoană exact după cea originală, iar pe verso să zugrăvească chipul Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, originar tot din cetatea Lida. Vreme de 555 de ani, Icoana a stat la Constantinopol și a ascultat rugile fierbinți ale celor de demult, iar în contextul persecuției iconoclaste desfășurată sub împăratul Leon al III-lea, Icoana a fost trimisă în secret de către Sfântul Gherman la Roma, Papei Grigorie al III-lea. Documentele istorice o prezintă iarăși în paginile lor în jurul anului 1400, când împăratul Manuel Paleologul, fiind în vârstă, își dorea ca fiul său, Andronic Paleologul, să îi urmeze la conducerea imperiului. În drumul său de la cetatea Beciu spre Constantinopol, Andronic a trecut prin Țara Moldovei, fiind întâmpinat cu cinste de către domnitorul Alexandru cel Bun și de Mitropolitul Iosif, alături de un mare sobor de preoți, încredințându-l că dorința lui se va împlini. În semn de recunoștință, acesta i-a dăruit Mitropolitului două Icoane: a Maicii Domnului Lidianca și a Sfântului Mare Mucenic Gheorghie.

Între anii 1844-1845, Icoana Maicii Domnului „Odighitria” a fost îmbrăcată în argint aurit și ornamentată cu multe pietre prețioase, așa cum se păstrează până în zilele noastre.

Din punct de vedere iconografic, Icoana „Lidianca” de la Neamț aparține tipului iconografic „Odighitria” sau „Îndrumătoarea”, în care Maica Domnului este reprezentată cu Pruncul în brațe și arată spre El, ca o călăuză spre Dumnezeu și spre mântuire. De asemenea, merită menționat și faptul că, pe verso-ul Icoanei este pictat Sfântul Mare Mucenic Gheorghie, în uniforma sa de ostaș, cu capul descoperit, stând pe scaun cu balaurul sub picioare, în mâna dreaptă având sulița, iar în cea stangă purtând sabia pe care o cunoaștem din toate celelalte Icoane ale sale.

Sursa: http://blog.bizanticons.ro

Basilica.ro a stat de vorbă cu dr. Radu Țincu, medic primar Terapie Intensivă – Toxicologie la Spitalul Clinic de Urgență „Floreasca” din Capitală.

Ca membru al Adunării Naționale Bisericești, el a explicat cum vede rolul credinței în profesia medicală.

Iar ca șef al unicei secții de Toxicologie din țară, a tras un semnal de alarmă referitor la necesitatea unor programe interinstituționale de educare a tinerilor cu privire la riscul consumului de substanțe stupefiante, care înregistrează o răspândire alarmantă.

Efectele sunt grave și adesea ireversibile, iar drogurile așa-zis „ușoare” și „de relaxare” nu fac decât să deschidă poarta spre cele de mare risc.

Medicul spune că tinerii ajung la dependență de substanțe dintr-o problemă a sufletului: în principal, nevoia de validare și afecțiune din partea familiei.

Basilica.ro: Sunteți șeful Clinicii de Toxicologie a Spitalului de Urgență Floreasca din București. Care este situația acestui domeniu medical în România actuală și ce s-ar mai putea face?

Dr. Radu Țincu: Toxicologia nu reprezintă o specialitate în sine, este mai degrabă o supraspecializare, de obicei în cadrul specialității de Terapie Intensivă. Toxicologia se ocupă cu evaluarea efectelor toxice ale substanțelor, cu evaluarea pacienților cu dependențe și cu tratamentul intoxicațiilor acute, medicamentoase sau cu substanțe chimice.

Atunci când un pacient dezvoltă semne de toxicitate acută, el necesită măsuri de terapie intensivă care să reducă intensitatea simptomelor respective.

Pe de altă parte, toxicologia se ocupă și cu administrarea antidoturilor. Există substanțe care au antidoturi, substanțe care pot să fie contracarate din perspectiva efectelor toxice prin administrarea unei substanțe care să contrabalanseze manifestările clinice sau paraclinice.

Este nevoie de Toxicologie, pentru că, în ultima perioadă, în jurul nostru, sunt din ce în ce mai multe substanțe chimice. Evoluția pieței farmaceutice a adus din ce în ce mai multe medicamente, iar numărul pacienților dependenți de substanțe stupefiante este din ce în ce mai ridicat. Din această perspectivă, Toxicologia reprezintă o specialitate de viitor.

În plus, Toxicologia va fi parte integrantă în următoarea perioadă în tratamentul majorității afecțiunilor cronice, pentru că s-a dovedit, spre exemplu, că bolile cronice, cum ar fi cele neurologice sau unele forme de cancer, sunt asociate unor expuneri la unele substanțe chimice.

Plecând de la această idee a implicațiilor substanțelor chimice în apariția unor boli, este clar că o terapie antitoxică va trebui să fie parte componentă a tratamentului afecțiunilor cronice.

Drogurile în adolescență pot produce deficit intelectual permanent

Basilica.ro: Recent, la Adunarea Națională Bisericească, ați lansat un avertisment cu privire la consumul de droguri în rândul tinerilor. Ați spus că vârsta de consum scade și că adolescenții nu sunt cu adevărat informați în legătură cu adevăratele efecte ale acestor substanțe. Cum putem ajunge la tineri cu acest mesaj?

Dr. Radu Țincu: Într-adevăr, în ultima perioadă am asistat la o scădere a vârstei de consum. Cei mai tineri consumatori au 12-13 ani; discutăm de copii de școală generală care au devenit consumatori și, din păcate, unii dintre ei chiar dealeri de substanțe stupefiante în instituțiile de învățământ.

Ca să putem să contracarăm acest flagel, este nevoie de programe de educație medicală în școli, care să îi familiarizeze pe copii cu privire la riscurile la care se expun atunci când decid să consume astfel de substanțe stupefiante.

Trebuie să le spunem faptul că, pe termen lung, aceste substanțe au efecte negative asupra sănătății.

Iar, dacă discutăm de adolescenți care consumă droguri, trebuie să știm faptul că aceștia sunt mai vulnerabili în fața acestor substanțe, pentru că sistemul nervos central nu și-a încheiat dezvoltarea. Discutăm de o finalizare a dezvoltării structurale a creierului undeva după vârsta de 20 de ani.

În acest context, tinerii care încep să consume astfel de substanțe modifică funcționarea și dezvoltarea normală a creierului.

Efectele pe termen lung sunt apariția unor tulburări psihiatrice, apariția unor tulburări de comportament, scăderea performanțelor școlare, apariția chiar a unui deficit intelectual.

Sunt studii care ne spun că adolescenții care au folosit substanțe stupefiante au un IQ mai mic comparativ cu persoanele ce nu au fost expuse la astfel de substanțe.

De asemenea, sunt substanțe care determină halucinații.

Am avut pacienți care au dezvoltat episoade psihotice acute după ce au folosit amfetamine sau anumite droguri halucinogene sau ciuperci halucinogene.

Cum putem să ajungem cu un mesaj? Trebuie să inițiem un program de educație medicală în școli, în care să fie prezenți medici care să explice din punct de vedere medical efectele drogurilor, dar și psihoterapeuți, care să poată să discute pe înțelesul copiilor și poate chiar foști consumatori de substanțe stupefiante care au fost vindecați, care să vină cu propriul exemplu de viață și, în acest fel, să le poată explica din experiență proprie care au fost efectele catastrofale pe care drogurile le-au avut asupra stării lor de sănătate.

Nu există „droguri ușoare”

Basilica.ro: În rândul tinerilor circulă opinia că există „droguri ușoare”, al căror consum este lipsit de consecințe serioase. Care este adevărul?

Dr. Radu Țincu: Într-adevăr, există acest mit al faptului că unele droguri sunt „ușoare”. Trebuie să pornim de la o realitate. Orice substanță poate fi toxică, depinde doar de cantitatea în care este introdusă în organism. Așa încât putem să asistăm la intoxicații acute inclusiv cu marijuana, care este o plantă și multă lume crede că este extrem de benefică pentru sănătate.

Într-adevăr, unele droguri pot să producă toxicitate mai rapid și cu intensitate mai mare comparativ cu altele, însă totul depinde doar de cantitatea în care acea substanță este introdusă în organism. De asemenea, depinde foarte mult de susceptibilitate. Sunt pacienți care au anumite boli cronice.

De exemplu, un tânăr cu epilepsie va fi mai vulnerabil să dezvolte crize convulsive dacă i se administrează o substanță stimulatoare a sistemului nervos central, cum ar fi amfetaminele.

Drogurile toate au efecte negative pe termen lung. Există fenomenul de toleranță. Asta înseamnă că, în mod fiziologic, creștem doza pentru a obține același efect. Această creștere a dozei pentru a obține același efect va duce și la creșterea toxicității.

Iar tinerii, pentru a obține aceste efecte din ce în ce mai complexe, combină substanțele între ele și apare efectul de sinergism farmacologic. Adică există potențare reciprocă a acestor substanțe, pentru a obține efectul dorit, însă, de multe ori, această potențare aduce după sine și semnele de toxicitate.

Dependența psihică apare prima

De asemenea, dependențele se instalează destul de rapid. Prima dependență este dependența psihică. Ne place starea pe care drogul o produce. Și atunci vrem să obținem această stare în mod repetitiv. Este prima fază de dependență, în care ne dorim să retrăim aceeași stare pe care drogul respectiv a produs-o în organismul nostru.

După o perioadă de timp, în funcție de tipul substanței respective, apare și dependența fizică: interacțiunea dintre substanța respectivă și receptorii din corpul nostru va produce dependența fizică.

Dependența fizică este extrem de greu de tratat, necesită tratament de specialitate și, de foarte multe ori, pacienții dezvoltă simptome de sevraj. Adică simptome de rău, simptome neplăcute, cum ar fi grețuri, vărsături, transpirații, dureri musculare, dureri articulare, o oboseală extremă, pentru că organismul necesită substanța respectivă, care să acționeze pe receptorii respectivi.

Sursa foto: Arhiva personală

Un alt mit care trebuie demontat este că nu toate substanțele produc dependență. V-am explicat, dependența psihică apare prima, apare destul de rapid, iar dependența fizică apare într-un interval variabil, în funcție de tipul substanței respective.

Drogul „ușor” e adesea doar începutul

Basilica.ro: Ce efecte asupra sănătății are consumul de astfel de substanțe? Ne puteți povesti câteva cazuri?

Dr. Radu Țincu: Efectele acestor substanțe sunt pe aproape toate organele și sistemele. Sistemul nervos central este cel mai afectat. Cei mai mulți tineri pe care i-am văzut cu astfel de substanțe au dezvoltat tulburări psihice și tulburări de comportament cu agresivitate, autoagresivitate, s-au izolat social, au devenit apartenenți doar acelui anturaj în care se foloseau astfel de substanțe.

Am avut tineri care au dezvoltat episoade psihotice acute și au necesitat internarea într-un spital de psihiatrie, pentru a putea să reducem intensitatea acestor simptome.

Discutăm de tulburări de somn cu insomnii sau cu inversarea ritmului de somn. Acești tineri uneori dorm pe parcursul zilei și noaptea nu se pot odihni. Inversarea ritmului de somn este o caracteristică, absenteismul școlar – preferă să lipsească de la școală pentru a fi în anturajul respectiv.

De asemenea, unii dintre ei devin delincvenți, pentru că au nevoie de bani. Acești bani nu îi pot obține, pentru că nu au un venit lunar, și încep să procure acești bani fie de la familie, fie prin diferite alte acte ilegale. Însă, de departe, cel mai important lucru este că, odată ce au început să consume substanțe psihoactive, într-un interval de timp relativ scurt, încep să diversifice gama de substanțe utilizate.

Dacă încep inițial cu așa-zisa „banală” marijuana, pe care o consideră un drog extrem de ușor, într-un interval de timp de câteva luni, majoritatea testează și alte substanțe, cum ar fie amfetaminele, cocaina. Și acest lucru nu face decât să predispună la dezvoltarea unor adicții multiple.

Pot să dezvolte adicții pentru mai multe substanțe. Cei mai mulți dintre ei, din păcate, asociază și alcoolul ca o substanță ce potențează multe din aceste efecte, iar, de multe ori, alcoolul, asociat cu unele substanțe, determină o toxicitate extrem de rapidă, uneori aproape insesizabilă pentru cel care se droghează și, de multe ori, acești pacienți ajung la spital.

Utilizarea, de exemplu, a unor substanțe inhibitorii ale sistemului nervos central, cum ar fi opioidele, duce la apariția stopului respirator. Am avut foarte mulți tineri care au dezvoltat stop respirator după ce și-au administrat astfel de substanțe.

Acest stop respirator poate să aibă efecte dezastruoase, prin apariția unor sechele neurologice ireversibile, cauzate de lipsa oxigenului la nivel cerebral.

Familia și Școala să fie mai implicate: mulți adolescenți se droghează la școală

Basilica.ro: Ce pot face Familia, respectiv Biserica și Școala?

Dr. Radu Țincu: Primul lucru pe care îl putem face este ca familia să fie mai implicată în viața copilului.

Majoritatea tinerilor pe care i-am văzut la spital mi-au spus că principala cauză pentru care au ajuns în acel anturaj este lipsa de implicare a familiei și lipsa de comunicare cu familia.

Avem nevoie de comunicare mai multă în familie, de a fi mai mult alături de copii, de a-i înțelege, pentru că ei trec printr-o etapă de dezvoltare psihoemoțională a adolescenței și au nevoie să fie înțeleși, să fie susținuți.

Dacă familia nu-i poate înțelege, ei vor avea nevoie de obținerea acestui suport din partea unui grup. Și, dacă acel anturaj este cel care îi înțelege, e clar că ei vor deveni parte a acelui anturaj. Din păcate, dacă acel anturaj le furnizează și substanțe stupefiante, vor deveni captivi acestui grup.

Familia trebuie să fie mult mai implicată în viața tinerilor și să aibă o comunicare mult mai bună cu ei.

De asemenea, școala trebuie să aibă programe educaționale prin care să le explice tinerilor despre efectele drogurilor. Aceste programe trebuie să fie adaptate înțelegerii lor, trebuie să fie adaptate realității și trebuie să fie cu mesaje ce pot să aibă un efect asupra tinerilor.

Tot la școală trebuie să vedem cum putem controla totuși accesul acestor substanțe în interiorul acestor instituții. Foarte mulți tineri se droghează chiar în timpul orelor școlare, ceea ce arată că acolo, în școală, există trafic de substanțe stupefiante.

De asemenea, cred că ar fi benefică introducerea unui test-screening obligatoriu toxicologic la înscrierea în fiecare an școlar. Acest test toxicologic de screening nu trebuie să excludă copilul din școală, nu trebuie să aibă efecte punitive, dar trebuie să aibă un efect esențial de informare a familiei.

Dacă un tânăr, la înscrierea în anul școlar, este depistat pozitiv la substanțe stupefiante, acest buletin de analize trebuie să ajungă la părinți. Părinții trebuie să știe că există o problemă de consum la tânărul respectiv. Foarte mulți dintre ei, cu siguranță, dacă ar ști acest lucru, în marea majoritate a cazurilor, vor lua anumite măsuri.

Biserica poate duce informația și la copii, și la părinți

Biserica trebuie să promoveze în cadrul orelor de Religie sau chiar în interiorul Bisericii, în momentele în care există predică, faptul că acest fenomen există și este în amplificare. Aceasta ne obligă să acționăm pe toate fronturile.

Într-adevăr, oamenii din Biserică poate știu sau poate nu despre efectele drogurilor, dar ar fi benefică utilizarea unor mesaje prin care se informăm cu privire la riscurile respective: poate oamenii care participă la slujbe au copii și poate ar trebui să le spunem despre anumite tulburări de comportament care apar.

Acele tulburări de comportament poate sunt identificate ulterior de către familie și, în acest fel, familia se poate sesiza că tânărul respectiv ar putea consuma astfel de substanțe.

Personal, cred că ar trebui să existe un program educațional multi-instituțional, în care Ministerul Sănătății, Ministerul Educației, Ministerul de Interne, Biserica și alte instituții non-guvernamentale să promoveze același tip de mesaje, care să poată, într-un interval de câțiva ani de zile, să schimbe mentalitatea acestor tineri.

Profilul psihologic al dependentului: înfometat după afecțiune

Basilica.ro: Care este profilul psihologic al dependentului? Credeți că tinerii de astăzi sunt mai tentați decât cei de ieri să facă apel la substanțe care să le dea o stare de bine? Dacă da, de ce? Ce le lipsește?

Dr. Radu Țincu: Sunt două categorii de persoane dependente. Prima este formată din persoane care provin din medii socio-economice și educaționale scăzute. Aceștia consumă droguri ieftine, în special etnobotanice sau substanțe chimice de sinteză. Din păcate, efectele lor sunt uneori catastrofale, pentru că toxicitatea indusă de aceste substanțe de sinteză este mult mai mare.

La polul opus sunt persoanele provenite din medii socio-educaționale și economice înalte: copii de cele mai multe ori din familii cu o educație înaltă, cu posibilități economice, de regulă în instituții școlare de prestigiu, care consumă substanțe stupefiante pentru zona recreațională, de obicei în weekenduri, la petreceri, pentru a obține o mai bună socializare.

Consumând astfel de substanțe, persoanele respective au o socializare mai bună și apare fenomenul de dezinhibiție, se comportă mult mai dezinhibați unii cu ceilalți. Această dezinhibiție corticală poate crește riscul de a intreține raporturi sexuale cu persoane necunoscute.

De asemenea, profilul este acela al tinerilor care sunt foarte mult timp singuri, fără familie alături, care nu au cu cine comunica și care au anumite tulburări de afectivitate, pentru că nu sunt validați de către familie.

Sunt niște probleme psihoemoționale importante la acești tineri care încearcă să consume substanțe stupefiante. De aceea, cred că o parte importantă a tratamentului acestor pacienți este evaluarea psihologică și psihoterapia trebuie să fie parte integrantă a tratamentului de dezintoxicare.

Anturajul reprezintă un element important, pentru că, de foarte multe ori, cei din anturaj sunt veseli, au energie debordantă, socializează foarte bine din cauza acestor substanțe și acest lucru te poate face curios.

Ce ar însemna legalizarea acestor substanțe

Basilica.ro: Se vorbește despre legalizarea unor substanțe stupefiante. Ce părere aveți? S-au promovat foarte mult efectele mai puțin nocive ale unor droguri. Discuția despre legalizarea marijuanei în scop medical reprezintă un astfel de element.

Dr. Radu Țincu: Într-adevăr, marijuana în scop medical are anumite indicații, însă populația trebuie informată cu privire la faptul că, odată ce legalizăm marijuana în scop medical, nu înseamnă că acea substanță poate fi folosită de oricine, în orice moment și în orice context.

Există anumite indicații medicale foarte clare cu privire la utilizarea ei. De aceea, cred că este nevoie de un program mai degrabă educațional înainte de a lua în discuție legalizarea utilizării canabisului în scop medical.

Dacă nu vom avea un astfel de program educațional, lumea va înțelege că această substanță poate fi folosită oricând de oricine.

Cum să înțeleagă un tânăr, spre exemplu, că nu e bine să consume canabis, dacă bunica lui, care are o boală neurologică, are prescris canabisul? Și atunci, pe fondul acestei lipse de informare, pot să apără anumite comportamente anormale.

Legalizarea canabisului în scop medical înseamnă că acesta va fi un medicament utilizat în tratamentul unor afecțiuni. Va fi eliberat pe baza unei recomandări medicale. Prescripția medicală ar trebui realizată pe o rețetă securizată, care să permită un control strict al eliberării preparatelor pe bază de canabis.

Dincolo de toate aceste aspece legislative, societatea trebuie să fie pregătită prin programe de informare cu privire la o astfel de abordare. Dacă societatea nu este pregătită, se va produce scindare socială între taberele pro și contra, vor apărea comportamente anormale, printr-o înțelegere deficitară sau greșită a acestui fenomen.

Ajung la dependență dintr-o problemă a sufletului

Basilica.ro: Ați cunoscut cazuri în care pacienții s-au recuperat mai bine combinând tratamentul cu terapia spirituală?

Dr. Radu Țincu: Recuperarea pacienților cu adicții este dificilă, necesită perioade lungi de timp. Mulți dintre ei trebuie să fie internați timp de câteva săptămâni într-un centru de dezintoxicare, unde să se inițieze tratamentul de substituție.

Însă problema cea mai importantă este ce facem cu pacientul după externarea dintr-un astfel de centru. Este nevoie de programe de reintegrare socială și medicală, e nevoie de suport, de psihoterapie, de anumite programe în grupuri de lucru.

Sigur că terapia spirituală este extrem de importantă. Vă spuneam că mulți dintre tinerii pe care îi văd dependenți de substanțe psihoactive au tulburare psihoemoțională.

Această tulburare psihoemoțională poate fi foarte bine ghidată și de o terapie spirituală, pentru că, până la urmă, dincolo de dependența fizică, care apare în urma consumului de substanțe stupefiante, acești oameni ajung la această dependență dintr-o problemă a sufletului – dintr-o problemă psihoemoțională.

Cred că este extrem de important ca, în cadrul acestor programe de reintegrare, pentru anumite categorii de tineri să existe și acest suport spiritual, care să le rezolve problema emoțională pe care o au.

Trebuie să credem că putem învinge moartea

Basilica.ro: Cum vedeți relația dintre știință și credință?

Dr. Radu Țincu: Știința și credința sunt complementare. Acolo unde știința se termină, credința poate să continue. Este o înlănțuire dintre zona științifică și această zonă mai puțin cunoscută, tainică, a credinței. Avem foarte multe exemple că, acolo unde medicina nu a mai putut trata, credința a reușit să facă acest lucru.

Sursa foto: Arhiva personală

Cred că medicii trebuie să fie persoane cu o credință extrem de importantă. Pentru că a crede reprezintă imboldul care ne face să continuăm. Noi ne luptăm cu moartea. Dacă am accepta moartea cu atât de mare ușurință, profesia noastră nu ar mai avea sens.

Este nevoie de credință, trebuie să credem că putem învinge moartea. Iar această credință trebuie să fie într-o putere divină. Nu sunt de acord absolut deloc cu această contradicție, pe care mulți o promovează, între medicină și religie. Nu există o opoziție, dimpotrivă, există o fluiditate, există o complementaritate a acestor două ramuri.

Și, până la urmă, omul este trup și suflet. Un pacient nu este doar trupul care vine la medic. Este și sufletul lui. Nu putem să le separăm și nu putem să facem abstracție de cele două elemente care sălășluiesc împreună în ceea ce se numește ființă umană.

Medicul nu are o profesie, are o vocație. A te apleca spre suferința umană înseamnă a te apleca să tămăduiești trupul. Dar, dacă poți să îl ajuți și sufletește pe acel pacient, este cu atât mai bine pentru el.

Acei medici care se apleacă și spre suferința sufletească întotdeauna vor obține, în primul rând, o mai bună aderență a pacientului la tratament. Încrederea este elementul esențial în relația dintre medic și pacient. Pacientul trebuie să aibă încredere în medic.

Iar această încredere o poți obține cu mai multă și mai mare ușurință dacă te apleci și spre problemele spirituale ale pacientului.

Sfinții, o lumină călăuzitoare pentru personalul medical

Basilica.ro: Aveți o legătură mai specială cu un sfânt anume?

Dr. Radu Țincu: Am o legătură cu Sfântul Luca al Crimeei. Este un sfânt contemporan, un sfânt tămăduitor, care a fost și medic. În urmă cu mai bine de zece ani, am reușit să aducem o parte din moaștele acestui sfânt la Spitalul Clinic de Urgență București.

Mi-am dorit foarte mult ca moaștele unui sfânt tămăduitor să fie în spital, pentru alinarea suferinței bolnavilor, pentru încurajarea aparținătorilor, dar și pentru a oferi un ghid moral și etic pentru personalul medical.

Faptul că Sfântul Luca a fost doctor reprezintă cel mai bun exemplu pentru activitatea medicală. A fost un medic de renume, a fost un medic credincios care a pătimit din cauza credinței lui. A fost un medic care a ales să sufere și să fie pedepsit pentru faptul că nu a acceptat să dea jos din sala de operații icoana Maicii Domnului și nu a acceptat să renunțe la obiceiul extraordinar pe care-l avea, acela de a binecuvânta actul chirurgical prin însemnarea pacientului cu betadină în semnul Sfintei Cruci înainte de a începe operația.

Pentru aceste două refuzuri a fost prigonit, i s-au anulat toate meritele medicale și a pătimit foarte mult pentru că nu a renunțat la credința lui.

Sfântul Luca reprezintă astăzi, la Spitalul Clinic de Urgență București, o alinare pentru bolnavi, reprezintă un sprijin extraordinar pentru aparținătorii care se roagă în timpul intervenției chirurgicale pentru salvarea rudelor lor și sper să reprezinte și o lumină în ghidarea personalului medical, pentru o activitate medicală binecuvântată de Dumnezeu.

Medicina vă spuneam că este o vocație. Este o profesie vocațională de înaltă moralitate. De unde putem să obținem această moralitate?

O obținem din învățăturile Sfinților Părinți, o obținem din Sfânta Scriptură, care – dincolo de tot ceea ce înseamnă din punct de vedere dogmatic – este o carte în care găsim moralitate, găsim elemente ce ne pot ghida viața, astfel încât să fim etici, deontologici și morali, așa cum ar trebui să fie un medic.

Către tineri: Căutați bucuria în realitate!

Basilica.ro: Aveți un mesaj pentru tineri?

Dr. Radu Țincu: Mesajul meu pentru tineri este acela de a înțelege frumusețea vieții și de a ne bucura de această viață fără a fi influențați de substanțe psihoactive, care ne creează o irealitate, ne duc către o zonă ireală, ne duc către o zonă a unor vise care, din păcate, se transformă în coșmaruri.

Chiar dacă inițial li se pare că aceste substanțe le aduc bucurie și fericire, majoritatea tinerilor dependenți vor ajunge să fie depresivi. Iar această depresie este cauzată tocmai de această pendulare între vis și realitate.

Acești tineri, la un moment dat, realizează că acele momente de visare induse de aceste substanțe nu sunt altceva decât împingerea lor într-o zonă ireală, într-o zonă în care problemele nu se rezolvă, într-o zonă în care, oricât de bine ne-am simțit pentru câteva ore, vom reveni la aceeași realitate.

Sfatul meu este acela de a ne bucura de realitatea zilei și de realitatea vieții reale, de a socializa unii cu ceilalți și de a trăi împreună în bună moralitate și în bună înțelegere, având iubirea ca principala lumină care să ne călăuzească în această viață.

Dacă am reuși să fim mai buni măcar pentru o zi, lumea s-ar schimba în mod radical în bine. Însă, din păcate, de multe ori alegem ura, invidia, lăcomia, care ne vor coborî în adâncurile iadului. Nu iadul teologic, ci iadul vieții noastre reale, când toate aceste patimi ne vor măcina, ne vor fura bucuria de a trăi, ne vor face nefericiți.

Foarte mulți tineri recurg la aceste substanțe pentru că au conflicte – conflicte care uneori sunt chiar cu ei. Ajung să nu se înțeleagă pe ei înșiși și atunci recurg la astfel de substanțe care să estompeze acest conflict interior pe care îl au.

De aceea, cred că evaluarea psihologică, suportul spiritual, găsirea unui duhovnic reprezintă un bun început pentru a putea pune capăt acestei dependențe.

Putem deveni dependenți din cauza unei lipse acute de iubire, atunci când sufletul nu mai are flacăra Duhului Sfânt care să ofere acea energie vitală de care avem nevoie pentru a trăi. În absența Duhului Sfânt, omul rămâne doar viu în carcasa lui materială, însă este mort și incapabil să fie fericit.

Mic dicționar

Opioide = substanțe chimice naturale înrudite cu morfina, extrasă de obicei din macul opiaceu; heroina este și ea o substanță opioidă; cele mai cunoscute medicamente opioide de pe piața farmaceutică sunt codeina, hidrocodona, oxicodona, morfina, fentanilul, tramadolul. Consumul de opioide poate duce la stop respirator, care poate duce la leziuni ireversibile ale creierului. Combinarea lor cu alcool le face și mai putericuloase.

Prezentare Să înțelegem minunile lui Hristos:

Care a fost scopul minunilor lui Hristos? Cuvântul plin de putere al Mântuitorului și minunile Sale fără de număr au uimit întotdeauna. Dacă am fi trăit în vremurile Evangheliei, am fi fost, fără îndoială, la fel de uimiți de minunile Mântuitorului ­Iisus Hristos. Nu mai puțin decât contemporanii Săi, care Îl căutau mai degrabă pentru minuni decât pentru cuvântul Împărăției cerurilor. 

Dar Hristos nu a făcut minuni pentru a uimi pe cine­va sau spre a dovedi prin ele oamenilor Dumnezei­rea Sa. Totodată, Hristos nu a făcut niciodată minuni pentru Sine, ci numai pentru ceilalți. Astfel, El a refuzat să prefacă piatra în pâine pe când Se afla în pustie, dar a înmulțit puține pâini pentru a hrăni mii de oameni ­înfometați.
Se pune, așadar, întrebarea: De ce Dum­nezeu‑Omul a săvârșit minuni și cum pot fi înțelese ele astăzi? Un răspuns, pe înțelesul tuturor, în rândurile cărții de față... 

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Povestiri de Paști din clasicii ruși :

Aceste minunate povestiri din fondul clasic al literaturii ruse şi universale îl fac părtaş pe cititor la bucuria Paştelui şi la iubirea de oameni a Celui înviat.

Aflate sub semnul Învierii Domnului, textele din această antologie nu sunt doar purtătoare ale strălucitoarei bucurii ­pascale, ci şi aducere-aminte de suferinţa oamenilor, pentru care Domnul S-a întrupat, a pătimit şi a înviat.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Retete pentru postul si sarbatoarea Pastelui:

Cartea reprezintă o culegere de zeci de rețete delicioase, potrivite atât pentru perioada Postului Paștelui (27 februarie – 15 aprilie la ortodocși și 22 februarie – 8 aprilie la catolici) cât și pentru masa festivă de Paște (care în 2023 este în 16 aprilie – la ortodocși și în 9 aprilie la catolici)

De asemenea, la finalul cărţii sunt prezentate descrierile și proprietățile terapeutice ale mai multor legume și fructe.

CUPRINS (SELECŢII)

UN GÂND DIN PARTEA AUTOAREI
Pâinea şi familia

SALATE ȘI GUSTĂRI
Cartofi noi cu rozmarin
Baba ghanoush (salată de vinete)
Pastă bună la toate…

SUPE CIORBE
Supă‑cremă de cartofi cu ciuperci
Supă de legume cu grâu
Supă de măcriş
Supă cu verdeţuri de primăvară

FEL PRINCIPAL
Mâncărică…
Peşte pentru praznicul Bunei Vestiri
Peşte pentru masa de Florii
Peşte pentru masa de Florii
Pilaf de urzici

MASA DE PAŞTE
Salată cu miel
Drob de miel
Ouă umplute pentru Paște
Borș de miel (pentru un borș de cca 3 litri)
Pulpă de miel umplută
Pască
Cuiburi de viespi

DULCIURI
Biscuiţi dulci‑iuţi
Desert cu… energie
Mucenici moldoveneşti de post
Desert pentru praznicul Bunei Vestiri
Desert pentru masa de Florii
Salată (altfel) de fructe

FRUCTE, LEGUME, SEMINŢE ŞI IERBURI DIN BUCĂTĂRIA ORIENTALĂ
Lămâia, Lintea, Măslinele, Menta, Năutul, Pătrunjelul, Rodia, Sumacul, Susanul

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Cartea Pastelui:

Cartea este alcătuită din texte semnate de diverși autori apărute, de-a lungul anilor, fie în paginile revistei Lumea Credinței, fie în cărți tipărite de editura omonimă.

Primele două texte antologate – „Paști și… Paști” și „Calea pascală” – lămuresc din capul locului înțelesul cuvântului Paște și traseul ascendent al ciclului pascal. Această taină a Paștelui am căutat s-o adâncim și această Cale pascală am căutat s-o urmăm pas cu pas de-a lungul întregii cărți, pe înțelesul și spre folosul unui public cât mai larg, pe care lumea problematică în care trăim l-a privat adesea de mai buna întâlnire cu Tradiția.

Prima secțiune a cărții – și cea mai extinsă – este dedicată „Tradiției pascale” (în dimensiunea ei universală, dar și în cea populară românească), iar cea de-a doua fixează câteva repere și sugerează câteva teme de meditație asupra „Actualității pascale”.

În Addenda reproducem textul Evangheliei Învierii (Ioan 1, 1–17) în trei limbi (greacă, latină și română) și ilustrăm predania ortodoxă de dată recentă cu „Două cuvântări pascale” ale unor vrednici de pomenire predicatori și mărturisitori ortodocși ai secolului 20 românesc: părintele Gheorghe Calciu (1925–2006) și părintele Constantin Galeriu (1918–2003).

CUPRINS (SELECŢII)
I TRADIȚIA PASCALĂ
 -Calea pascală
 -Sfântul și Marele Post
 -Îndrumar pentru Săptămâna Mare
 -Procesul lui Iisus văzut de un procuror
 -Via Dolorosa sau Drumul Crucii
 -Răstignirea
 -Viața întru înviere
 -În iadul lor găsim raiul nostru
 -Săptămâna Luminată
 -Masa de praznic şi alte tradiţii pascale la popoarele ortodoxe
 -Paștele în Europa

II ACTUALITATEA PASCALĂ
 – Procesiunile de la Ierusalim în Săptămâna Patimilor
 – Focul Sfânt de la Ierusalim
 – Iuda și mass-media de azi
 – Iisus Înviat – aşa trebuie să fie omul!
 – În loc de epilog

III DOUĂ CUVÂNTĂRI PASCALE
 – Părintele Gheorghe Calciu: „Hristos a înviat în inima ta !” (Nou cuvânt către tineri)
 – Părintele Constantin Galeriu: De la Paștele cel mare la „Paștele cel mic

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Invieri din morti in zilele noastre. Marturii despre lumea de dincolo:

Învierea din morți este un fapt atât de minunat, încât cutremură atât pe cei care s‑au întors „de pe lumea cealaltă”, cât și pe martorii oculari ai unor astfel de întâmplări. Omul era mort, trupul lui era lipsit de viață, rece, gata să fie pogorât în măruntaiele pământului – și acest om, iată, este din nou printre noi! Ateii devin oameni profund iubitori de Biserică, cei credincioși sunt treziți din somnul nepăsării lor, fiind siliți să ia în serios pregătirea pentru trecerea din lumea de aici la cele veșnice. În această pregătire constă, de fapt, sensul existenței noastre pământești.

Cartea de față ne prezintă câteva cazuri legate de întoarcerea minunată la viaţă a unor oameni care muriseră şi mărturiile lor privitoare la petrecerea sufletului în lumea de dincolo. Scopul nu este, desigur, doar relatarea acestor fapte de‑a dreptul incredibile, ci trezirea în cititori a conștiinței că viața aceasta se scurge cu repeziciune și că pregătirea pentru viaţa veşnică este de o însemnătate fundamentală.

CUPRINS

Invieri din morti

Marturii despre o alta existenta

Prezentare Cum sa invatam pocainta si sa nu ne mai ascundem de Dumnezeu. Taina Spovedaniei:

În lucrarea de față, ieromonahul Nectarie Morozov ne vorbește despre Taina Pocăinței, despre pregătirea pentru ea și greșelile cele mai importante pe care oamenii le săvârșesc – conștient sau inconștient – în timpul spovedaniei. Autorul ne îndeamnă să ne privim cu sinceritate starea duhovnicească, să înțelegem cauzele pentru care sufletul nostru rămâne bolnav și suferind. 

De ce este rece inima mea și nu se bucură de rugăciune? De ce, trăind de atâția ani în sânul Bisericii, mă asemăn atât de puțin cu Hristos: nu am nici dragoste, nici răbdare, nici blândețe? De ce, spovedindu-mă și împărtășindu-mă cu regularitate, rămân robit acelorași patimi josnice? Cartea ne ajută să găsim răspunsuri la aceste întrebări, dovedindu-se un îndrumar de spovedanie folositor, în care experiența apropierii de Taina Pocăinței este privită atât din perspectiva preotului duhovnic, cât şi din cea a creştinului care se spovedeşte. 
Cartea părintelui Nectarie este de­spre cum să ră­mânem vii. Nu doar cum să ne spovedim sincer și fără falsitate, ci și cum să ducem o viață creștină autentică, una în care să nu mai fie loc pentru formalism, ci numai pentru Dumnezeu.

CUPRINS

Prezentare Competitia din interior - povesti terapeutice pentru sportivi:

Ilustrații de Liliana Soos

Emoțiile resimțite în timpul unei competiții tensionate sunt adevărate provocări la care adolescenții sunt nevoiți să răspundă. În cazul unui răspuns emoțional neadecvat, se produc repercusiuni – atât în plan mental, cât și fizic.

Poveștile terapeutice dedicate sportivilor descriu situații care pot fi adaptate mai multor sporturi. Principalele teme abordate vizează stima de sine, motivația, concentrarea și controlul emoțional. Subiectele alese sunt legate de dificultăți des întâlnite în viața unui sportiv, acesta putând identifica cu ușurință în cadrul poveștilor situații asemănătoare cu cele trăite de el.

Poveștile, odată internalizate, au un rol activator, stimulând flexibilitatea și procesul de descoperire a unor metode de echilibrare mentală și afectivă. Anumite tehnici care pot părea rigide au fost transformate în povești, care sunt ușor de interiorizat și de exersat, conferind originalitate și noutate acestui domeniu.

Cuprins
Prefață / 5

1. En garde! / 9
2. Revenirea în formă / 22
3. Totul sau nimic / 31
4. Fiecare are o șansă / 38
5. Parte din echipă / 43
6. Regăsirea resurselor / 51
7. Momentul bun e întotdeauna acum / 63
8. A fi sau a nu fi în formă / 70
9. Aliatul interior / 7

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare O viata in cautarea lui Hristos. Povestea Parintelui Gheorghe Calciu:

Ilustrații color de Cristina-Diana Enache

De la clipele mărunte trăite zi de zi până la actele mari de eroism și bărbăție duhovnicească, Părintele Gheorghe Calciu a știut să întruchipeze frumusețea Evangheliei și să radieze lumina Feței lui Hristos. Este puțin spus, este mult? Dumnezeu știe! Un lucru rămâne neîndoielnic tuturor celor care l-au cunoscut, fie și pentru puțin, că era un om care iubea oamenii, iubea tinerii, și mai ales iubea copiii, cu acea dragoste ce nu cunoaște umbră, sau îndoială, sau împuținare. Iar oamenii, tinerii și copiii răspundeau la rândul lor acestei iubiri și se împărtășeau în chip adevărat lângă Părintele de un strop din viața veșnică.

„O viață de film. O viață cu multe situații imposibile și absurde la prima vedere. O viață la finalul căreia înțelegi însă că totul are sens. Că nimic nu este îngăduit fără rost. Că, așa cum spune chiar eroul principal: „În cea mai grea împrejurare, Dumnezeu mereu deschide o poartă!”.

O viață care merita consemnată într-o formă mai accesibilă publicului contemporan. Astfel, ea poate ajunge la mai multe suflete, pentru a se transforma în sursă de curaj, de bună îndrăzneală, de nădejde și încredințare.” (Natalia Corlean, Cuvânt înainte)